Proprietăţile oţelurilor:

- proprietăţi mecanice şi de rezistenţă

superioară;
- prelucrabilitate tehnologică variată:
- sudabilitate, prelucrare prin
deformare plastică la cald (laminare, forjare,
presare, matriţare),
- deformare la rece (laminare,
ambutisare, extrudare), aşchiere.
 Oţelurile nealiate turnate pentru construcţii
mecanice de uz general sunt oţeluri hipoeutectoide, care
se livrează în stare recoaptă, după normalizare şi
detensionare sau după normalizare, călire şi revenire.

Oţelurile de uz general şi calitate pentru construcţii

cuprind mărcile de oţeluri destinate fabricării produselor
laminate la cald, sub formă plată şi bare forjate, pentru
construcţii mecanice şi metalice.
Sunt cele mai ieftine oţeluri, cu o largă utilizare, fără
alte deformări plastice la cald sau tratamente termice.
Sunt uşor prelucrabile prin aşchiere, sudabile, cu
capacitate de deformare plastică la rece.
 Oţelurile de calitate nealiate de cementare sunt oţeluri
de calitate superioară, care conţin sub 0,18% C, max.
0,045% P, (0,020...0,045)% S. Se supun îmbogăţirii
superficiale în carbon, urmată de călire şi revenire joasă,
pentru obţinerea unui strat superficial dur şi rezistent la
uzură, asociat unui miez tenace.

Oţelurile de calitate nealiate pentru călire şi revenire

sunt oţeluri de calitate superioară, care conţin 0,17-0,65%
C, max 0,045% P, 0,020-0,045% S.
Se supun îmbunătăţirii (călire şi revenire înaltă), pentru
obţinerea unor piese cu rezistenţă mecanică şi tenacitate
ridicate.
 Oţelurile aliate sunt oţeluri la care s-a adăugat unul
sau mai multe elemente de aliere, pentru a le modifica
proprietăţile fizice şi mecanice.
Funcţie de cantitatea elementelor de aliere, oţelurile
pot fi slab, mediu sau bogat aliate.
Oţeluri slab aliate acelea la care participarea totală a
elementelor de aliere nu depăşeşte 5%.
Oţeluri bogat aliate dacă suma elementelor depăşeşte
10%.
Elementele de aliere conferă oţelurilor caracteristici
fizico-chimice, şi îndeosebi mecanice, superioare celor
ale oţelurilor carbon.
 Materialele metalice neferoase cum ar fi
cuprul, zincul, staniul, aluminiul etc. se folosesc
în mod curent sub formă de aliaje (bronz, alamă,
duraluminiu etc.).
Aceste materiale sunt mai scumpe decât cele
feroase şi se utilizează în scopul obţinerii unor
caracteristici deosebite ale pieselor, cum ar fi:
- greutate scăzută;
- caracteristici de antifricţiune;
- proprietăţi anticorozive;
- conductibilitate termică şi electrică ridicată.
 Aluminiul şi aliajele lui sunt caracterizate prin:
- densitate redusă (sunt uşoare);
- au conductivitate termică şi electrică mare.
Se utilizează la confecţionarea pieselor în mişcare
accelerată:
- pistoane, plunjere etc.;
- carcase pentru pompe;
- chiuloase de motor;
- accesorii pentru instalaţii de irigaţii,
- roţi pentru curele;
- tamburi de frână etc.
 Staniul cu aliajele lui, precum şi cuprul şi aliajele lui,
se comportă bine la antifricţiune. Se utilizează la
confecţionarea coroanelor roţilor melcate, a cuzineţilor,
elicelor navale, piese pentru aparatura hidraulică, aparatură
medicală şi telefonică etc.

Zincul şi aliajele sale sunt rezistente la coroziune.

Carburile de wolfram, titan şi cobalt sunt dure, de aceea
se utilizează pentru confecţionarea sculelor aşchietoare.
 Materialele nemetalice au întrebuinţări numeroase în
construcţia de maşini, datorită unor proprietăţi precum:
- greutate specifică mică,
- rezistenţă ridicată la acţiunea mediilor agresive,
- proprietăţi bune de fricţiune sau antifricţiune,
- proprietăţi de izolatori termici şi electrici etc.
- Ele se împart în:
a) Materiale nemetalice naturale: piele, in, cânepă,
iută, plută, azbest. Aceste materiale au coeficient de frecare
mare şi conductivitate termică mică. Se utilizează pentru
confecţionarea garniturilor, curelelor, căptuşirea roţilor în
cazul curelelor metalice (pluta) etc.
 b) Materiale nemetalice sintetice, categorie din care fac
parte: materialele plastice, ceramica, materialele compozite.
Materialele plastice prezintă rezistenţă mecanică redusă, sunt
uşoare, rezistente la agenţi chimici, bune izolatoare termice şi
electrice.
Cele mai utilizate materiale plastice sunt: polietilena,
policlorura de vinil, polistirenul, poliamidele, politetrafluoretilena
(PTFE, cunoscută şi sub denumirea de teflon), sticlele organice,
cauciucul etc.
Aceste materiale au stabilitate termică limitată, în general până
la 2000C. Se utilizează la confecţionarea garniturilor, a roţilor
dinţate supuse la solicitări mici (în industria alimentară, în
mecanică fină). Se recomandă a nu fi utilizate în medii cu
umiditate ridicată deoarece sunt higroscopice, ceea ce ar putea
conduce la modificarea dimensiunilor iniţiale;
 Materialele ceramice sunt materiale anorganice, care rezultă
din reacţia unor metale (Mg, Al, Fe etc.) cu metaloizi (O, C, N
etc.), obţinându-se alumina, silicea, carburi, nitruri, boruri, sticle
minerale, diamant, grafit.
Se disting prin refractaritate, care se manifestă prin rezistenţă
mecanică şi termică la temperaturi ridicate. Majoritatea sunt
izolatori termici şi electrici. Sunt foarte dure şi fragile.

Materialele compozite sunt formate din două sau mai multe

materiale diferite, care îşi combină proprietăţile specifice. Astfel,
poliesterii consolidaţi cu fibre de sticlă formează un compozit uşor
şi rezistent mecanic, folosit la confecţionarea recipienţilor, bărcilor
etc.
 La baza alegerii materialelor stau următoarele criterii:
Mediul de lucru, caracterizat prin:
- temperatură;
- umiditate;
- acţiune electrochimică;
- prezenţa particulelor nocive.
Funcţionarea în medii corosive implică fie folosirea unor
materiale rezistente la coroziune, fie materiale obişnuite, care vor
fi protejate prin lăcuire, nichelare, cromare, galvanizare.
La temperaturi înalte se vor folosi materiale rezistente la fluaj,
materiale ceramice, azbest.
La temperaturi joase se vor folosi materiale cu reţea cristalină
cubică cu feţe centrate (Cu, Al, Pb, Ag).
 Criteriul de rezistenţă are în vedere caracteristica şi
natura solicitărilor ce iau naştere în timpul funcţionării
în piesa proiectată.
Alegerea materialelor se face în funcţie de o serie de
factori, cum ar fi:
- caracteristicile de rezistenţă statică
- rezistenţa la oboseală;
- rezistenţa la rupere fragilă;
- concentratori de tensiune
- condiţii de tratament termic etc.
 La oboseală, oţelurile aliate nu prezintă avantaje sensibile faţă
de cele obişnuite, aşa cum se întâmplă în cazul solicitărilor statice.
Pentru piesele solicitate la oboseală se recomandă oţeluri cu
un conţinut de carbon mai mic de 0,4%.
Se impune adesea ca unele organe de maşină să aibă greutate
redusă, mai ales la cele în mişcare, în scopul micşorării sarcinilor
de inerţie.
Pentru acestea se vor alege oţeluri aliate, care au rezistenţa la
rupere şi limita de curgere mare, aliaje de aluminiu, titan,
magneziu sau materiale plastice.

Criteriul tehnologic are în vedere forma organului de maşină,

numărul de bucăţi, procedeul şi procesul tehnologic aplicat.

Criteriul economic ţine cont de preţul de cost al materialului.

 3.2. Metale şi aliaje folosite în electrotehnică
Metalele şi aliajele folosite în electrotehnică sunt
caracterizate de o serie de proprietăţi, cum ar fi:
-conductivitate electrică ridicată;
- rezistivitate electrică ridicată [11].
Dintre metalele şi aliajele cu conductivitate electrică ridicată
amintim:
1. Cuprul (Cu) şi aliajele cuprului, dintre care amintim
alamele şi bronzurile.
Alamele pot fi: obişnuite (Cu+Zn) sau speciale (Cu+Zn+Mn;
Fe; Al; P; Pb; Ni; Si).
Bronzurile pot fi: obişnuite (Cu+Sn) sau speciale (Cu+Al;
+Be; +Cd; +Cr), (Cu+Ag; Cu+Mn; Cu+Zn).
 2. Aluminiu (Al) şi aliajele aluminiului, dintre care
amintim:
 - duraluminiu (Al+Cu+Mn+Mg)
 - silumin (Al+Si);
 - aldrei (Al+Mg+Si+Fe)
 - aluminiu mangan (Al+Mn).
 3. Metale preţioase, dintre care amintim:
 - argint (Ag);
 - aur (Au);
 - platina (Pt).
 4. Fierul (Fe);
5. Nichelul (Ni);
6. Metale cu înaltă temperatură de topire, dintre care
amintim: wolfram (W), molibden (Mo), tantal (Ta), niobiu (Nb).
7. Metale cu joasă temperatură de topire: staniu (St), plumb
(Pb), zinc (Zn).
Metalele şi aliajele cu rezistivitate electrică înaltă pot fi
împărţite în mai multe categorii:
a) Metalele şi aliajele pentru rezistenţa etalon şi de precizie:
a.1. manganina (Cu+Mn+Ni sau Al);
a.2. pe bază de metale preţioase (Au+Cr; Ag+Mn+Sn; Ag+Ni);
 b) Metalele şi aliajele pentru rezistoare:
b.1. constantanul (Cn+Ni);
b.2. nichelina (Cu+Ni+Mn);
b.3. aliaje cupru-zinc (Cu+Zn);
b.4. alpaca (Cu+Zn+Ni);
b.5. fonta (Fe+C).
c) Metalele şi aliajele pentru elemente de încălzire
electrică:
c.1.pe bază de nichel:
c.1.1. nicromul (Ni+Cr);
c.1.2. feronicromul (Ni+Cr+Fe);
c.2. pe bază de fier:
c.2.1. fecralul (Fe+Cr+Al);
c.2.2. kanthalul (Fe+Cr+Al+Co);
c.2.3. cromalul (Fe+Cr+Al+ C+ Mn+S+P).
 3.3. Materiale electroizolante utilizate în electrotehnică
3.3. 1. Materiale electroizolante gazoase
Aerul, la presiune normală, este prezent în toate dispozitivele
şi instalaţiile electrotehnice, iar în unele dintre acestea şi la
presiuni ridicate sau foarte scăzute. Este lipsit de toxicitate, dar
exercită în timp o acţiune corozivă asupra unor metale, o acţiune
de degradare asupra unor materiale electroizolante şi o acţiune de
oxidare a uleiurilor.

Azotul are aproximativ aceleaşi caracteristici ca ale aerului,

fără a favoriza, însă, oxidarea uleiurilor şi a materialelor
electroizolante. Se utilizează ca dielectric în condensatoare de
înaltă tensiune, la transformatoare cu ulei pentru evitarea oxidării,
iar sub presiune este folosit la ungerea unor cabluri de înaltă
tensiune.
 Hidrogenul este cel mai uşor gaz. Din cauza densităţii sale
reduse (de 14,4 ori mai mică decât cea a aerului), frecările în
maşinile electrice rotative sunt de două ori mai mici la utilizarea sa
ca mediu de răcire în locul aerului.
Amestecul hidrogenului în anumite proporţii cu aerul este
exploziv. Se utilizează ca mediu de răcire în special la maşinile
electrice cu turaţie mare.

Gazele electronegative, care se numesc astfel datorită tendinţei

lor de a absorbi electronii liberi cu care vin în contact,
micşorându-se astfel şansele de formare a arcului electric dintre
doi electrozi sau ajutând la stingerea sa.
 3.3.2. Materiale electroizolante lichide
Sunt materialele care în timpul exploatării se găsesc în stare
lichidă.
Ele prezintă avantajul că ocupă toate spaţiile libere şi după
străpungere se regenerează instantaneu.
Sunt mai grele şi mai scumpe decât gazele, dar transmit mai
bine căldura.
Majoritatea dielectricilor lichizi sunt inflamabili, se oxidează
în timp, dau amestecuri gazoase inflamabile sau toxice şi atacă,
într-o oarecare măsură, materialele conductoare şi electroizolante
solide cu care vin în contact.
 Ca dielectrici lichizi se utilizează:

- uleiurile minerale:
- ulei de transformator;
- ulei de cablu;
- ulei de condensator;

- uleiuri vegetale (de in);

- uleiuri sintetice:
- clorurate;
- fluourate;
- siliconice.
 Toate uleiurile sintetice sunt mai scumpe decât
uleiurile naturale.
Proprietăţile esenţiale ale uleiului variază cu
compoziţia acestuia, dintre acestea amintim:
- tangenta unghiului de pierderi;
- permitivitatea relativă;
- rigiditatea dielectrică;
- rezistivitatea;
- punct de inflamabilitate;
- temperatura maximă admisibilă de exploatare;
- vâscozitate mică.
 3.3.3. Materiale electroizolante solide (organice)
Cea mai mare parte dintre aceste materiale sunt materiale
organice, recte compuşi ai carbonului:
Răşinile sunt substanţe macromoleculare (conţin peste 1000
de atomi în moleculă), naturale sau sintetice, termoplaste sau
termorigide.
Răşina termoplastă se înmoaie la căldură şi se topeşte
reversibil (poate fi retopită), în timp ce răşina termorigidă (sau
termoactivă) nu se înmoaie la caldură, însă se transformă
ireversibil, adică se carbonizează.
Răşinile naturale sunt produsul fiziologic al unor vietăţi, al
unor arbori răşinoşi, sau sunt obţinute din arbori răşinoşi aflaţi în
pământ în descompunere. Exemple de răşini naturale: selacul,
colofoniu, capolurile (chihlimbarul).
 Răşinile sintetice sunt obţinute prin gruparea moleculelor
mici (monomerul, sub efectul presiunii şi al temperaturii şi în
prezenţa unor catalizatori, prin următoarele reacţii: polimerizare,
policondensare şi poliadiţie).

Din grupa răşinilor sintetice de polimerizare amintim:

- - Polistirenul,
- - Polietilena,
- - Policlorura de vinil,
- - Politetrafluoretilena.
 Din grupa răşinilor sintetice de policondensare
amintim:
- -Fenoplastele (răşini bachelitice);
- - Aminoplastele;
- - Poliamidele;
- - Polisterii.

Din grupa răşinilor sintetice de poliadiţie amintim:

- - Epoxidice;
- - Poliuretonice.
 Materiale plastice presate au caracteristici mecanice, uneori şi
termice, superioare răşinilor, în schimb au proprietăţi electrice mai
slabe decât acestea.
Materialul plastic presat este alcătuit din:
- liant (răşină pură);
- umplutură organică (rumeguş de lemn, hârtie, fire textile);
- umplutură anorganică (cuarţ, praf de mică, azbest).

Materialul plastic poate să mai conţină plastifianţi, coloranţi şi

alte substanţe care îi măresc plasticitatea şi îi micşorează
fragilitatea şi care îi dau culoare, dar îi înrăutăţesc proprietăţile
electrice.
 În funcţie de răşina utilizată ca liant, se deosebesc
materiale plastice termoplaste şi termorigide.
Materialele plastice armate cu fire de sticlă se obţin
introducându-se în masa lor, încă fluidă, fire de sticlă cu
lungimi de cca. 45 mm, ceea ce le conferă acestora
rezistenţă mare la încovoiere şi întindere, densitate mică,
stabilitate chimică şi termică bună precum şi proprietăţi
electrice foarte bune.
 Materiale plastice stratificate
Stratificatele se realizează din straturi suprapuse (din hârtii de
impregnare, ţesături din fire de bumbac sau din fire sintetice,
ţesături din fire de sticlă sau din fire de azbest, furnir de lemn),
fixate între ele printr-o răşină termorigidă.
Ca răşini se folosesc cele bachelitice, carbomidice, epoxidice,
siliconice, melaminice.
Stratificatele se fabrică sub formă de plăci, tuburi sau cilindri
din care se realizează diverse piese.
 Stratificatele sub formă de plăci se obţin
suprapunându-se hârtiile, ţesăturile sau furnirul,
impregnate cu lac pe bază de răşini termorigide, care se
introduc în prese încălzite.
În timpul presării răşina se topeşte şi pătrunde în porii
materialului suport, iar apoi, prin policondensare (sau
poliadiţie) se întăreşte, obţinându-se plăcile termorigide.
 Materiale pe bază de celuloză
Celuloza este substanţa macromoleculară naturală, cu greutate
moleculară între 1000 şi 2000 g, ce se obţine din lemnul de
conifere, bumbac, in, cânepă etc. Este foarte poroasă, deci şi
foarte higroscopică, aceasta fiind şi cauza pentru care toate
produsele pe bază de celuloză sunt utilizate în electrotehnică
numai impregnate cu lacuri (aceste produse nu pot suporta
temperaturi ridicate).
Celuloza se utilizează în industria electrotehnică la fabricarea
hârtiilor, cartoanelor şi ţesăturilor.
 Hârtia este utilizată pentru:
- cabluri electrice grosime 0,08-0,12 mm, densitate mică,
rezistenţa mare la sfâşiere, rigiditate dielectrică mare;
- condensatoare, grosime 0,06-0,034 mm, permitivitate 4-5,
rigiditate dielectrică mare, tangenta unghiului de pierderi mică;
- pentru impregnare şi rulare grosimi 0,12 mm respectiv 0,05-
0,07 mm, densitate redusă 0,5-0,6 kg/dm3;
- hârtia de talc pentru izolarea cablurilor electrice, a
miezurilor magnetice;
 - hârtia de telefonie pentru izolarea cablurilor
telefonice şi a conductoarelor de bobinaj (grosime 0,05
mm şi rezistenţă mare la răsucire);
- produsele de mică, cu grosimi între 0,0025-0,03
mm, cu rezistenţă de rupere la tracţiune;
- hârtia acetilată, obţinută în urma tratării cu acid
acetic a fibrelor de celuloză în prezenţa unui catalizator.
 Cartonul electrotehnic sau preşpanul este format din
numeroase straturi de hârtie fină presate în stare umedă,
rezultând grosimi între 0,25 şi 7 mm.
Cele mai solicitate sunt cele cu grosimi cuprinse între 0,05 şi
0,08 mm. Este utilizat în construcţia maşinilor electrice,
transformatoarelor şi condensatoarelor.
 Lemnul, deşi nu poate fi considerat ca un material
electroizolant propriu-zis, îşi găseşte utilizarea în electrotehnică,
la fabricarea unor piese precum:
- pârghii de întrerupătoare şi separatoare;
- suporturi pentru miezul transformatoarelor în ulei;
- pene pentru crestăturile maşinilor electrice;
- stâlpi pentru liniile electrice şi de telecomunicaţii;
- umplutură la materialele plastice presate (sub formă de
rumeguş).
 Impregnarea lemnului cu ulei de transformator, cu parafină,
lacuri, are ca rezultat creşterea rigidităţii dielectrice de la 20 la
70 KW/cm.
Fire şi ţesături din textile naturale:
- fire de bumbac sau mătase (izolarea conductoarelor);
- ţesături textile impregnate cu lacuri uleioase (ţesături
galbene);
- ţesături textile impregnate cu lacuri bituminoase (ţesături
negre).
 Lacurile electroizolante sunt materiale lichide în timpul
utilizării lor, dar se solidifică după aplicare, formând o peliculă
electroizolantă.
Componentele principale ale unui lac electroizolant sunt:
- baza lacului (răşina naturală sau sintetică, bitum, ulei sau
amestecuri din aceste materiale), care va forma pelicula;
- solventul (alcool, benzen, toluen, glicerina, cloroform etc.)
 Lacurile electroizolante mai pot conţine materiale
auxiliare ca: pigmenţi, catalizatori, plastifianţi etc.
În funcţie de domeniul de utilizare, se deosebesc:
- lacuri de impregnare;
- lacuri de acoperire;
- lacuri de lipire;
- lacuri de emailare.
 Compunduri (mase electroizolante), sunt amestecuri
de răşini, ceruri, bitumuri, uleiuri, fără să conţină solvenţi.
Pentru a fi utilizate, acestea se încălzesc şi se înmoaie,
iar masa izolantă se obţine prin răcirea compundurilor
topite (nu formează pelicule).
Astfel, se deosebesc:
- compunduri de impregnare;
- compunduri de umplere.
 Bitumurile sunt amestecurile de hidrocarburi cu conţinut mic
de sulf şi oxigen.
Bitumurile naturale, numite şi asfalturi, sunt provenite din
zăcăminte care se găsesc în apropierea celor de ţiţei, din care s-au
format.
Bitumurile artificiale se obţin din distilarea produselor
petroliere.
Bitumurile şi asfalturile au culoarea neagră sau brun-închisă,
sunt termoplastice, iar la temperatura mediului ambiant sunt
fragile şi au higroscapacitate redusă.
 Prin adaos de sulf, ambele devin termorigide. Nu
sunt solubile în apă şi nici în alcool, dar se dizolvă în
hidrocarburi aromatice, în uleiuri şi, mai greu, în
benzină.
Sunt utilizate la fabricarea lacurilor de impregnare, a
compundurilor de impregnare şi acoperire.
 3.3.4. Materiale electroizolante solide anorganice
Materialele electroizolante solide anorganice folosite în
electrotehnică sunt: sticla, mica, ceramica, azbestul, marmura,
ardezia. Acestea prezintă, faţă de materialele electroizolante
solide organice, următoarele avantaje:
- stabilitate termică ridicată (peste 200 oC);
- nu se carbonizează şi nu se corodează sub efectul arcului
electric;
- nu se oxidează;
- au o bună stabilitate chimică;
 Aceste materiale au şi unele dezavantaje faţă de materialele
electroizolante solide, organice:
- proprietăţi electrice slabe;
- sunt fragile şi au o rezistenţă redusă la întindere;
- nu pot fi obţinute în grosimi mici şi în fire subţiri;
- se prelucrează mai greu;
- au cost ridicat.
 Sticla se obţine în urma topirii amestecului de cuarţ (dioxid
de siliciu) cu diverşi oxizi metalici, urmată de răcirea bruscă a
amestecului topit, obţinându-se diferite sticle, în funcţie de oxidul
metalic folosit.
Este un material termoplast, transparent, casant,
nehigroscopic, nu este atacată de baze şi acizi, cu excepţia
acidului fluorhidric.
În funcţie de domeniul de utilizare, se deosebesc:
- sticle pentru condensare;
- sticle pentru izolare;
- sticle pentru lămpi electrice şi tuburi electronice;
- sticle pentru emailare;
- sticle de umplutură;
- sticle pentru fibre;
- hârtia de sticlă;
- fibre de sticlă pentru comunicaţii.
 Mica este un material electroizolant natural. Dintre
produsele pe bază de mică amintim:
 - micafoliu;
 - micabanda;
 - micalexul;
 - hârtia de mică;
 - termomicanita;
 - micanitele: de formare, flexibile, de colector, de
garnitură.
 Mica sintetică este un amestec de oxizi de aluminiu, de
siliciu, de fluorură de potasiu şi siliciu, având proprietăţi
asemănătoare cu mica naturală, pe care o poate înlocui, cu
un coeficient de dilatare liniar apropiat de cel al materialelor
utilizate (ca valoare a coeficientului).
În electrotehnică sunt utilizate două tipuri de mică:
muscovite şi flogopit.
 Caracteristici MUSCOVIT FLOGOPIT
Densitate [kg/dm3] 2,7...3,2 2,6...2,8
Permitivitate relativă r 6,0...7,0 5,0...6,0
Rigiditate dielectrică [kV/cm] 2000...2500 2000
Rezistivitate [cm] 1015...1014 1013...1015
Tangenta unghiului de pierderi 310-4 1510-4
[tg]
Temperatura maximă de lucru 500 oC 800 oC
max
 Azbestul este un material natural, serpentinul fiind cel mai
răspândit minereu de azbest.
Firele de azbest sunt flexibile, au lungimi până la 25 mm şi
sunt mult mai subţiri decât cele de bumbac şi lână (pot avea până
la 1/1000 din diametrul firului de păr).
Azbestul este foarte higroscopic, are pierderi dielectrice mari,
iar pentru a putea fi folosit ca material termoizolant se
impregnează.
Se utilizează şi ca izolant termic (temperatura maximă de
315oC).
 Ceramica electrotehnică se obţine din amestecuri de silicaţi şi
oxizi. Pentru obţinerea pieselor din ceramică, elementele componente
se amestecă cu apa, formând o pastă din care, prin diverse procedee de
modelare, se obţin piese care se usucă şi se ard în cuptoare tunel, la
anumite temperaturi.
Ceramicele electrotehnice sunt:
- porţelanul electrotehnic;
- stealita;
- ultraporţelanul;
- ceramica de oxid de aluminiu;
- ceramica cu compuşi de titan.