CHIMIA METALELOR

1
 Planul

- Capacitatea metalelor de a forma aliaje

- Răspîndirea metalelor în scoarţa terestră
- Prepararea minereurilor
- Metode de obţinere a metalelor
- Purificarea metalelor

2
 Capacitatea metalelor de a forma aliaje

Materialele constituite din două sau mai multe elemente, dintre care cel
puţin elementul predominant este metal, se numesc aliaje.

Amestecurile de metale topite prin solidificare pot da naştere la:

- soluţii solide – amestecuri care după solidificare rămîn omogene şi în fază

solidă – se realizează în sisteme cu metale asemănătoare, cu aceeaşi reţea
cristalină, cu diferenţa dintre dimensiunile lor atomice mai mică de 15%, înrudite din
punct de vedere chimic (K-Rb ; Ni-Pd ; Au-Ag; Cu-Au, dar nu şi Ag-Cu).

- combinaţii intermetalice - combinaţiile chimice care se formează prin alierea

metalelor mult deosebite din punctul de vedere al electronegativităţii lor sau cu
semimetale sau nemetale (Ag5Al3, MgZn5, Mg2Ge, Mg2Si);

- faze intermediare – cuprinse între soluţiile solide şi combinaţiile intermetalice,

atît din punct de vedere al diferenţei dintre caracterul chimic al metalelor, cit şi al
raportului de combinare. Se formează între metalele tranziţionale d (excepţie grupa
zincului) si metalele din blocul s sau din grupele IIB, IIIA şi Pb (CuZn, Cu5Sn, CoAl
etc).
3
3
 Analiza termică a aliajelor
Toate aliajele, cu excepţia unuia singur ce corespunde punctului eutectic,
au două puncte critice de solidificare, unul marcînd începutul, iar celălalt
sfîrşitul solidificării (coincide cu eutecticul).

Eutecticul este aliajul care

conţine un amestec mecanic
de două sau mai multe faze
solide, cristalizate simultan
dintr-o soluţie solidă, la
temperatură constantă,
inferioară punctelor de topire
ale componentelor.

În general, aliajele se caracterizează prin proprietăţi calitativ superioare

faţă de cele ale metalelor componente. Această diferenţă este cu atît mai mare
cu cit diferenţa dintre componente este mai mare.
4
 Principalele aliaje ale metalelor de tip s şi p
Aliaje de magneziu se caracterizează prin greutate specifică mică; se utilizează în
aviaţie, la construcţii foarte uşoare, aparate fotografice şi de radio, maşini de scris,
elicii etc.
Cele mai renumite aliaje de magneziu sînt:
- elektronul, aliaj de Mg – Al (mai puţin de 10% Al şi 0,5% Mn) - rezistent la coroziune ;
- magnalium - peste 70% Al şi pînă la 11,5% Mg - rezistent la coroziune.

Aliaje de aluminiu - greutate specifică mică, caracteristici mecanice superioare şi

variate, proprietăţi tehnologice convenabile, conductibilitate termică şi electrică mare,
rezistenţă mare la coroziune şi altele.
Aliaje de aluminiu pentru turnătorie: Al - Si cu peste 9% Si - fluiditate foarte bună şi
rezistenţă bună la coroziune.
Aliajele Al cu 12% Mg - cele mai uşoare aliaje ale Al - piese pentru industria aeronautică şi
chimică.
Aliaje de aluminiu deformabile: Al-Mn şi Al-Mn-Mg se deformează uşor, au rezistenţe medii
şi se utilizează la confecţionarea de profile, table, ţevi; prin recoacere la 350°C, se folosesc
la construcţii uşoare (aviaţie, auto, vagoane, construcţii mecanice diverse etc).
Duraluminiuri - aliaje complexe bogate în aluminiu: 3,5-4% Cu ; 0,5-1% Mg; 0,5-1% Si; 0,5-
1% Mn, în rest Al.
Superduraluminiuri - duraluminiuri cu pînă la 1,25% Si - rezistente la rupere şi duritate
5
mare.
 Principalele aliaje ale metalelor de tip s şi p
Aliaje de staniu, plumb, stibiu şi bismut. Metalele de tip p au mare capacitate de a forma
aliaje cu puncte de topire joase, aliaje antifricţiune pentru lagăre şi aliaje tipografice.
Sn - este componentul principal de aliere al aliajelor pe bază de cupru, cunoscute sub
denumirea de bronzuri , mărindu-le rezistenţa la coroziune.
Aliajele de Pb-Sn cu 90% Sn se folosesc pentru lipirea moale (210-250°C).
Aliajele uşor fuzibile, sînt construite pe baza sistemului Sn-Bi cu conţinut de Pb sau Cd,
denumite aliaje Wood (50% Bi, 25% Pb, 12,5% Sn, 12,5% Cd) sau aliaje Lipowitz (50% Bi,
26,7% Pb, 13,3% Sn, 10% Cd).

Aliajul Ttop. Bi Pb Sn In Cd Tl
Rose’s metal 98 °C 50% 25% 25% – – –
Cerrosafe 74 °C 42.5% 37.7% 11.3% – 8.5% –
Wood's metal 70 °C 50% 26.7% 13.3% – 10% –
Field’s metal 62 °C 32.5% – 16.5% 51% – –
Cerrolow 136 58 °C 49% 18% 12% 21% – –
Cerrolow 117 47.2 °C 44.7% 22.6% 8.3% 19.1% 5.3% –
Bi-Pb-Sn-Cd-In-Tl 41.5 °C 40.3% 22.2% 10.7% 17.7% 8.1% 1.1%

Pentru caractere de litere se folosesc aliaje tipografice de tip Pb-Sn -Sb, uneori cu 1,5%
Bi care măreşte fluiditatea lor în stare lichidă şi durata de serviciu.
6
 Aliaje ale metalelor din grupele secundare

Aliaje cu titan - caracteristici mecanice superioare, rezistenţă la temperaturi înalte,

greutăţi specifice reduse, stabilitate la coroziune şi posibilităţi de prelucrare plastică şi
termică.
Titanul este un component valoros al oţelurilor inoxidabile, supradure şi bronzurilor de Al -
alamele speciale de mare rezistenţă.

Aliajele de Ti-W cu 12% Ti, 5,4-8% C şi 5,5-11% Co, denumite widia, se caracterizează
prin mare rezistenţă - utilizare în metaloceramică, la tăierea oţelurilor.
Introdus în compoziţia fontelor şi oţelurilor, titanul le măreşte duritatea şi rezistenţa la
uzură. Cele mai utilizate aliaje ale fierului cu titanul sînt ferotitanul cu 45% Ti şi ferosilicotitanul,
renumite prin duritate şi rezistenţă mecanică.

Aliaje cu zirconiu. Zirconiul se foloseşte în cantităţi mici ca adaos al aliajelor, cărora le

ameliorează proprietăţile: un adaos de numai 0,08-0,1% Zr măreşte rezistenţa la
compresiune şi plasticitatea oţelurilor de construcţie, iar un adaos de 1-10% Zr măreşte
rezistenţa la uzură a oţelurilor de tăiere rapidă cu crom şi wolfram.
Bronzurile şi alamele cu 12,5-35% Zr devin mai dure, mai rezistente mecanic şi la
coroziune. Aliajele de tipul Fe-Al-Ti-Zr cu 65% Zr sînt rezistente la acţiunea acizilor sulfuric
şi clorhidric, iar aliajele de aur cu 3% Zr se utilizează la fabricarea contactelor electrice.

7
 Aliaje ale metalelor din grupele secundare

Aliaje cu vanadiu. Vanadiul formează aliaje binare cu numeroase metale,

dintre care cel mai important este ferovanadiul. Vanadiul se utilizează ca adaos
(0,10-0,15%) în oţelurile de tăiere rapidă (0,5-2,5%). Oţelurile cu conţinut de 0,25-
0,5% V se folosesc la fabricarea arborilor cotiţi ai motoarelor cu ardere internă,
arcurilor de supape etc.
Vanadiul - component important al oţelurilor anticorosive utilizate în industria
chimică si al unor aliaje utilizate ca magneţi permanenţi de tip vicalloy (9,5% V,
52% Co, rest Fe) şi remendur (52% Co, 3,5% V, 0,5% Mn, rest Fe).

Aliaje cu wolfram. Ferowolfram (pînă la 80% W, în rest Fe) - cel mai important
aliaj binar al W. Oţelurile aliate cu W, îşi menţin rezistenţa mecanică şi duritatea la
temperaturi relativ înalte - se folosesc la elaborarea cuţitelor de tăiat metale cu
viteze mari, la fabricarea oţelurilor pentru construcţii, a oţelurilor refractare,
ori a magneţilor permanenţi.

Aliajele de tip stellit, pe bază de carburi de wolfram, cobalt şi crom, materiale

metaloceramice extrem de dure, sunt utilizate la fabricarea sculelor aşchietoare,
a filierelor şi a capetelor de foraj.
8
 Aliaje ale metalelor din grupele secundare
Aliaje cu crom. Ferocromul (cu pînă la 80% Cr, în rest Fe) - cel mai important. Cr - unul
din componenţii cei mai importanţi ai aliajelor de fier, fără de care nu ar putea exista ramuri
întregi ale industriei, cum sînt cele de fabricarea oţelurilor de construcţie de înaltă
rezistenţă, a oţelurilor antiacide, inoxidabile, termostabile, refractare, precum şi pentru
scule de tăiere rapidă: stellit, de tip W-Co-Cr-C cu 15-35% Cr, utilizate la confecţionarea
sculelor de aşchiere; nicrom de tip Ni-Cr, folosite ca sîrme de rezistenţă pentru dispozitive
de încălzire, şi a oţelurilor magnetice cu 3,5% Cr.
Un adaos de 0,3% Cr în bronzuri şi alame le îmbunătăţeşte proprietăţile anticorosive şi
antifricţiune. Aliajele Cu-Cr se utilizează la fabricarea cablurilor pentru troleibuze,
telefonie, contacte electrice etc.

Aliaje cu molibden. Cel mai important aliaj binar este feromolibdenul (pînă la 90% Mo,
în rest Fe). Adaosuri de numai 0,15-0,8% Mo îmbunătăţesc substanţial calitatea oţelurilor
de nichel, crom, sau crom-nichel, cărora le măresc rezistenţa mecanică şi la coroziune.
Aliajele Fe-Mo cu 14-24% Mo şi fără carbon au proprietăţi magnetice superioare, iar cele
de tip Mo-Ta înlocuiesc platina în laboratoare.

Aliaje cu mangan. Cel mai important aliaj - feromanganul (cu 60-90% Mn, în rest Fe). Mn
se utilizează ca adaos de aliere a oţelurilor, fontelor sau a aliajelor neferoase, cărora le
măreşte rezistenţa la uzură şi adîncimea de călire, contribuind şi la dezoxidarea aliajelor
neferoase.
9
 Aliaje ale metalelor din grupele secundare

Aliaje de fier: aliaje magnetice, nemagnetice, antiacide, refractare, oţeluri de tăiere

rapidă şi inoxidabile, aliaje de turnare şi de prelucrare sub presiune.
Cele mai importante sînt aliajele de tip fier-carbon (fontele şi oţelurile).
Fontele – aliaje de fier cu conţinut de peste 1,7% C şi de alte elemente ca: Si, Mn, S,
şi P. Proprietatea caracteristică a lor este lipsa de plasticitate.

După modul de întrebuinţare fontele pot fi clasificate în :

- fonte cenuşii (de turnătorie) cu 1,7 - 4,3% C sub formă de grafit, 1,24-4% Si, 0,5-1,3%
Mn, ~0,6% S si 0,2-6,6% P;
- fonte albe (de afinare) cu 1,7 - 4,3% C sub formă de cementită (Fe3C), peste 4% Mn, 0,9-
1,6% Si şi 0,08% S. Se utilizează la confecţionarea de piese sau ca materie primă pentru
obţinerea oţelurilor;
- fonte speciale (aliate), feroaliaje cu mult siliciu, mangan etc, utilizate ca dezoxidanţi la
elaborarea oţelurilor.

Oţelurile - aliaje Fe-C cu 0,1 -1,7% C, 0,3% Si, 0,6% Mn, 0,05% P şi 0,05% S.
Oţelurile cu mai puţin de 0,5% C se numesc fier forjabil (ductile şi moi, se lucrează cu
ciocanul şi se sudează bine).
Oţelurile bogate în C (~ 1,4%) sint deosebit de dure şi se utilizează la fabricarea
sculelor speciale pentru tăierea metalelor. Oţelurile care mai conţin şi alte metale (Ti, V,
Cr, Mo, W, Co, Ni) se numesc oţeluri aliate şi se utilizează în scopuri speciale.
10
 Aliaje ale metalelor din grupele secundare
Aliaje de cupru - cele mai importante sînt alamele şi bronzurile.
Alamele sînt aliaje pe bază de Cu-Zn, cu caracteristici mecanice şi tehnologice
suficient de înalte şi mare stabilitate la coroziune.
Prin adaosuri de Al, Si, Mn, Ni, Pb, Sn, Fe si alte elemente, se obţin alame speciale
(înalt aliate), cu proprietăţi mecanice superioare (alame de mare rezistenţă).
Bronzurile sînt aliaje ale cuprului cu diferite metale: Sn, Be, Al, Pb, Zr, Cr, Mn, Ag, Cd.
Cele mai răspîndite sînt bronzurile cu staniu (Cu-Sn), cu bune proprietăţi mecanice, de
antifricţiune, tehnologice, cu fluiditate mare - sînt puţin sensibile la supraîncălzire, se
sudează şi se lipesc uşor, sînt diamagnetice şi rezistente la ger şi nu generează scîntei prin
lovire. Se utilizează la confecţionarea pieselor prin matriţare (monede, medalii etc.)
Cuprul mai formează aliaje cu Ni, care pot fi de construcţie sau electrotehnice. Aliajele
de construcţie, cunoscute sub denumirea de melchior (Ni-Cu cu Fe şi Mn) şi alpaca (Cu-Ni-
Zn), sînt foarte rezistente la coroziune. Dintre aliajele electrotehnice se remarcă constantanul
(40%Ni—60%Cu) şi nichelina (Cu-Ni-Zn), utilizate ca rezistenţe electrice.

Aliaje de nichel. La nichel se cunosc peste 3000 de aliaje cu diferite elemente, avînd
proprietăţi speciale: electrice, magnetice, refractare, anticorosive etc.
Aliajele de tipul Ni-Mn cu 2,3-5,4% Mn se remarcă prin refractaritate înaltă, rezistenţă la
oxidare, temperatură înaltă de vaporizare şi putere de emisie de electroni în tuburi
catodice (la fabricarea electrozilor pentru bujii, a sârmelor pentru termocupluri, electrozi în
tuburile catodice).
Aliajele pe bază de Ni-Fe se folosesc la confecţionarea materialelor magnetice cu
largi implicaţii în industria electronică şi electrotehnică. 11
 Răspîndirea metalelor în scoarţa terestră

Masa Pămîntului = 5.9742 × 1024 kilograme 12

 Răspîndirea metalelor în scoarţa terestră
Combinaţiile naturale mai mult sau mai puţin omogene, componente ale rocilor -
minerale.
Mineralele care formează acumulări care pot constitui surse de materii prime de interes
industrial - minereuri ( minereuri metalifere în cazul celor cu conţinut de metal).
După compoziţia chimică, principalele minerale metalifere se clasifică în :
- metale native: Au, Ag, metalele platinice şi în mai mică măsură, Hg, Cu, Sb şi Bi;
- sulfuri şi sulfosăriiri: calcozina (Cu2S), argentitul (Ag2S), galena (PbS), blenda (ZnS),
cinabrul (HgS), nichelina (NiAs), calcopirita (CuFeS2), stibina (Sb2S3), covelina (CuS),
bismutina (Bi2S3), molibdenita (MoS2), pirita (FeS2) ;
- compuşi halogenați: fluorina (CaF2), criolita (Na3AlF6), sarea gemă (NaCl), silvina
(KCl), carnalita (KCl • MgCl2 • 6H2O) ;
- oxizi şi hidroxizi: corindonul (α-Al2O3), hematita (-Fe2O3), ilmenita (FeO •
TiO), magnetita (Fe3O4), rutilul (TiO2), casiteritul (SnO2), piroluzita (MnO2). pechblenda
(U3O8), hidrargilita ([Al(OH)3]n), bauxita (AIO(OH)), limonita (HFeO2•aq);
- carbonaţi: calcita (CaCO3), magnezita (MgCO3), dolomita (CaMg(CO3)2), siderita
(FeCO3), malachitul (Cu2(CO3)(OH)2), azuritul (Cu3(CO3)2(OH)2;
- sulfaţi: baritina (BaSO4), celestina (SrSO4), gipsul (CaSO4•2H2O), mirabilitul (Na2SO4•
10H2O) ;
- oxosăruri: monazita (Ce, La,...)(PO4), apatita (Ca5(PO4)3Cl), wolframitul ((Mn,
13
Fe)WO4), zirconiul (ZrSiO4).
 Prepararea minereurilor
Operaţiile de preparare pe cale mecanică - reducerea dimensiunilor materialului
brut, separarea de steril şi concentrarea minereurilor pînă la un anumit conţinut de substanţe
utile.
Sfărîmarea şi măcinarea. În funcţie de dimensiunile materialului, sfărîmarea şi
măcinarea se execută cu utilaje speciale (valţuri, mori cu bile etc).
Clasarea. Pentru separarea materialului pe diferite clase de dimensiuni se face o clasare
volumetrică, care se realizează pe grătare şi ciururi (ciuruirea) sau o clasare gravimetrică, pe
baza diferenţei dintre vitezele de cădere a particulelor minerale de diferite dimensiuni într-un
curent orizontal sau vertical de apă sau aer.

Concentrarea - îndepărtarea sterilului din masa minerală brută (minereu) şi separarea

mineralelor utile între ele.
Procedee de concentrare :
magnetice, utilizate în cazul mineralelor cu permeabilitate magnetică;
radiometrice, pentru mineralele radioactive;
manuale, pentru mineralele care pot fi separate după culoare, luciu, formă şi altele;
electrostatice, care separă mineralele pe bază de diferenţă de conductibilitate, în cădere14pe
un plan înclinat format din două plăci încărcate electric diferit.
 Prepararea minereurilor
Metode de concentrare : zeţajul (fig. 2.3), concentrarea pe mese (fig. 2.4),
amalgamarea, flotaţia (fig. 2.6) şi cianurarea.

Flotaţia - cea mai importantă şi răspîndită metodă industrială de separare şi concentrare pe

cale umedă a minereurilor metalifere neferoase. Procedeul se bazează pe diferenţa dintre
proprietăţile superficiale ale suprafeţelor particulelor minerale: unele minerale plutesc sub
formă de pulberi fine la suprafaţa apei (minerale hidrofobe-neudabile), iar altele nu plutesc
(hidrofile-udabile).

Cianurarea - un caz particular de extracţie a metalelor nobile native (aur, argint) cu soluţii de
cianuri alcaline (0,1%), în prezenţa oxigenului din aer:
2M + 4NaCN + 1/2O2 + H2O = 2Na[M(CN)2] + 2NaOH; M = Au, Ag, Cu.
15
2Na[M(CN)2] + Zn = 2Na[Zn(CN)2] + M
 Prepararea minereurilor

Operaţiile de preparare pe cale termică se aplică concentratelor obţinute prin

metodele anterioare. Ele sînt de mai multe feluri şi în succesiunea lor urmăresc :
- uscarea - îndepărtarea umidităţii totale a concentratelor prin încălzire la 450 - 900°C;
- prăjirea în prezenta aerului, care se aplică concentratelor sulfuroase şi poate fi:
a) oxidantă, cînd se lucrează la temperaturi înalte (800-900°C), iar sulfurile se
transformă în oxizi:
2MS + 3O2 = 2MO + 2SO2; M = Cu, Pb, Zn
b) sulfatizantă, cînd oxidarea sulfurilor are loc la temperaturi joase (450-480 oC):
CuS + 2O2 ↔ CuSO4
- disocierea termică - în condiţiile de temperatură la care se desfăşoară procesele
pirometalurgice se favorizează disocierea termică a carbonaţilor din minereuri:
MCO3 ↔ CO2 + MO ; M = Ca, Mg, Fe
- aglomerarea - concentratele pulverulente de oxizi metalici se aglomerează prin
sinterizare, sub forma unor bulgări de dimensiuni mai mari sau mai mici (fig. 2.7) .

16
 Metode de obţinere a metalelor
1. METODE DE REDUCERE (a) PE CALE USCATĂ SAU (b) PE CALE UMEDĂ :
a) pirometalurgice - obținerea metalelor prin topirea minereurilor în cuptoare metalurgice
b) hidrometalurgice - extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase.
2. METODE DE DISOCIERE TERMICĂ ;
3. METODE ELECTROLITICE ÎN TOPITURI SAU SOLUŢII APOASE.

1) METODELE DE REDUCERE PE CALE USCATĂ (pirometalurgice) sînt reacţii

oxido-reducătoare care utilizează reducători cu afinitate chimică faţă de oxigen, mai mare
decît a metalului ce urmează a fi extras.
După natura reducătorului, acestea pot fi clasificate în metode de reducere cu:
- carbon (cocs), monoxid de carbon, carburi;
- hidrogen molecular, hidruri;
- metale (metalotermice).
Procedeele de reducere cu carbon şi monoxid de carbon
MO + C = M + CO (reacţie directă)
MO + CO = M + CO2 (reacţie indirectă)
Pe această cale se prepară industrial Zn, Cd şi Pb.
Metoda nu poate fi utilizată în cazul metalelor care se reduc la temperaturi înalte,
deoarece ar favoriza obţinerea de carburi (Al, Mo, W, Mn, Ti, Zr, Fe, Co, Ni, Cr)
17
 Metode de obţinere a metalelor

Procedee de reducere cu carburi.

3MgO + CaC2 = 3Mg + CaO + 2CO

Procedee de reducere cu hidrogen molecular. Se aplică pentru:

-Oxizii metalici:
WO3 + 3H2 ↔ W + 3H2O (860-920°C)
Pe această cale se pot prepara pulberi metalice fine de Cr, Mo, W, Mn sau Fe.
- Halogenurile metalice, mai ales ale metalelor tranziţionale (V, Cr, Mo, Mn, Co etc.), se reduc
uşor în atmosferă de H2:
CoBr2 + H2 ↔ Co + 2HBr (250°C)
-Sulfurile metalelor pot fi reduse la cald în atmosferă de H2 molecular:
GeS2 + 2H2 ↔ Ge + 2H2S
Re2S7 + 7H2 ↔ 2Re + 7H2S

Procedee de reducere cu hidruri. Unii oxizi precum şi unele halogenuri metalice pot fi
reduse cu hidruri metalice (CaH2, NaH), la temperaturi ridicate. De exemplu :
TiO2 + 2CaH2 ↔ Ti + 2CaO + 2H2
TiCl4 + 2NaH Ti + 2NaCl + 2HCl

18
 Metode de obţinere a metalelor

Procedee de reducere metalotermică. Pot fi reduşi cu metale la cald:

- Oxizii metalici: pe această cale se pot prepara beriliul, magneziul şi alte metale,
prin reducere cu sodiu sau potasiu :
MgO + 2Na  Mg + Na2O
Oxizii de Be, Mg, Cr, Mo, W, U, V se reduc cu calciu metalic la cald:
UO2 + 2Ca = U + 2CaO
Un caz particular de reducere metalotermică a oxizilor metalici este reducerea cu
aluminiu, denumită aluminotermie. Pe această cale se pot prepara Cr, Mn şi Fe:
Fe2O3 + 2Al = 2Fe + Al2O3; ∆H = -816,42 kj • mol-1
(temperatura decurgerii reacţiei ~ 2920°C).

- Halogenurile metalelor pot fi reduse (650- 800°C) cu Na, Ca sau Mg. Se obţin unele
elemente tranziţionale (Ti, Zr, Hf, V, U) pe baza procedeului Kroll :

ZrCl4 + 2Mg = Zr + 2MgCl2

UF4 + 2Ca = U + 2CaF2

- Sulfurile (Hg, Sb, Bi) se reduc la cald (600 - 700 °C) cu ajutorul Fe:
HgS + Fe = Hg + FeS
Bi2S3 + 3Fe = 2Bi + 3FeS

19
 Metode de obţinere a metalelor
b) METODE DE REDUCERE PE CALE UMEDĂ (hidrometalurgice).

Metoda reducerii cu metale (metoda cementării) este o metodă de obţinere a

metalelor nobile şi seminobile, cu potenţiale de oxidare negative (Cu, Ag, Au, Hg,
Pt), cu ajutorul unor elemente ce le preced în seria tensiunilor:
CuSO4 + Fe = Cu + FeSO4
2Na[Au(CN)2] + Zn = 2Au + Na2[Zn(CN)4]
Metodele cu agenţi reducători - reducerea şi precipitarea din soluţiile ce conţin
ioni de metal cu ajutorul SnCl2, săruri de fier (II), hidrazină N2H4, hidroxilamină
NH2OH :
H2[PtCl6] + 2SnCl2 = Pt + 2SnCl4 + 2HCl
3AgNO3 + 3FeSO4 = 3Ag + Fe(NO3)3 + Fe2(SO4)3
2. DISOCIEREA TERMICĂ A UNOR COMBINAŢII METALICE. Această
metodă se utilizează mai ales in scopul obţinerii metalelor de înaltă puritate (metoda
van Arkel).
MI4 ↔ M + 2I2 (TiI4, ZrI4, ThI4)
3. METODELE ELECTROLITICE de obţinere a metalelor se pot grupa în:
- metode de electroliză a topiturilor;
- metode de depunere catodică a ionilor metalici din soluţii apoase
20
 Metode de obţinere a metalelor
Electroliza topiturilor se foloseşte în cazul preparării metalelor cu
potenţiale de electrod standard negative mari (metale din blocul s, grupa Al şi
lantanoide).
La electroliză se folosesc cloruri sau halogenuri topite.

Exemplu:
- electroliza NaCl topit la 600°C, în prezenţă de CaCl2 pentru scăderea
punctului de topire.
Electrolizor - o celulă de oţel căptuşită cu materiale refractare. Anodul - din
cărbune, catodul - un inel de oţel.
NaCl  Na+ + Cl-
catod : 2Na+ + 2ē  2Na
anod: 2Cl- - 2ē Cl2
- electroliza hidroxidului de sodiu topit elecrolizor – un cilindru de fontă introdus
într-un cuptor care poate realiza ~325 oC. Anodul – un cilindru de nichel sau fier, în
centrul căruia se află catodul de carbon sau fier.

2NaOH2Na+ + 2OH-
catod: 2Na+ + 2ē 2Na
anod : 2OH- - 2ē 1/2O2 + H2O 21
 Metode de obţinere a metalelor
Obţinerea aluminiului - un caz particular de electroliză a topiturilor.
Se foloseşte un amestec de alumină (Al2O3) şi criolită Na3AlF6 (agent
intermediar care asigură conductibilitatea băii şi un „vehicul" de transport al
oxidului de aluminiu, refăcîndu-se şi reintrînd în circuit după fiecare ciclu de
reacţii):
- disocierea criolitului: Na3AlF6 ↔ NaAlF4 + 2NaF
NaF ↔ Na+ + F-
- reacţia aluminei cu criolitul:
Na3AlF6 + Al2O33NaAlOF2
- electroliza propriu-zisă:
• la anod (+) : 6F- - 6ē + 3NaAlOF2  3/2O2 + 3NaAlF4
• la catod (-) : 6Na+ + 6ē + 2NaAlF4 2Al + 8NaF

Electrolizorul - o cadă de oţel căptuşită în exterior cu material refractar, iar în

interior cu grafit, jucînd rolul de catod, anozii de cărbune fiind suspendaţi în
topitură.
În baie se adaugă CaF2 ~ 20% pentru scăderea punctului de topire la 950 -
980°C.

22
 PURIFICAREA METALELOR
Pentru utilizarea practică, metalele trebuie să aibă un anumit grad de puritate. În
acest scop metalele brute se supun la operaţii de afinare şi rafinare.
Metodele de afinare furnizează metale pure.
Cele mai comune procedee de purificare a metalelor - pirometalurgice: oxidarea şi
dezoxidarea, în cazul metalelor neferoase - cupelaţia, segregaţia şi licuaţia.
Oxidarea pirometalurgică - îndepărtarea impurităţilor cu potenţiale de oxidare mai mari
decît al metalului supus purificării, prin transformarea lor în oxizi cu oxigenul din aer, cu jet de
oxigen din butelii sau cu oxizi de fier la temperaturi înalte.
Dezoxidarea pirometalurgică. Pentru dezoxidarea oţelului se utilizează ferosiliciul, pulbere
de aluminiu etc., iar pentru dezoxidarea metalelor şi aliajelor neferoase se folosesc dezoxidanţi
insolubili (C, CaC2, B2O3) sau dezoxidanţi solubili (P, Li, Ca, Mg). De exemplu:
Cu2O + C = 2Cu+ CO
5Cu2O + 2P = 10Cu + P2O5
Licuaţia - procedeu de purificare a plumbului brut prin încălzirea treptată, puţin superioară
temperaturii plumbului topit (340-360°C). Prin aceasta plumbul se topeşte, iar impurităţile, sub
forma unui aliaj solid, se ridică la suprafaţa topiturii, putînd fi îndepărtat mecanic.
Segregaţia - procedeu de cristalizare fracţionată. Plumbul brut se topeşte la o temperatură
înaltă, i se adaugă mici cantităţi de zinc (pulbere) şi se lasă să se răcească treptat. Mai întîi se
separă aliaje de zinc care au colectat metalele nobile, ce pot fi uşor îndepărtate, iar în ultimul
rînd apar cristalele de plumb pur.
Cupelaţia - procedeu industrial de extragere a Au și Ag din minereurile bogate în plumb prin
topirea minereului într-un curent puternic de aer și separarea plumbului sub formă de oxid.23
 PURIFICAREA METALELOR
Metodele de rafinare furnizează metale de înaltă puritate.
Uneori pentru obţinerea unor purităţi înalte este necesară repetarea de mai multe
ori a unei metode sau parcurgerea succesivă a mai multor metode.

Dintre metodele de rafinare, cele mai utilizate sînt: electroliza cu anod solubil,
topirea zonală, disocierea termică, distilarea în vid.
Rafinarea electrolitică - dizolvarea anodică a metalelor brute, trecerea lor în
soluţie şi depunerea la catod sub formă de metal pur. Impurităţile cu potenţiale de
oxidare relativ mari (Mn, Fe, Co, Ni, Zn, Sn, Pb, Cr, Cd) trec în soluţie, iar altele
(Au, Ag, Pt, Sb, Bi) se depun sub formă de nămol, pe fundul celulei de electroliză.
Exemplu: Rafinarea cuprului brut (98-99% Cu)
Anozii - cupru brut, se introduc în electrolizoare de
beton căptuşite cu tablă de plumb sau material plastic
(fig. 2.15). Catozii - foiţe de cupru electrolitic,
electrolitul - CuSO4 + H2SO4:
Cu + H2SO4 + 1/2O2  CuSO4 + H2O
La catod : Cu2+ + 2ē  Cu
La anod : 2H2O - 4ē  O2 + 4H+
Rezultat: cupru pur (electrolitic).
24
 PURIFICAREA METALELOR
Topirea zonală - topirea unei zone dintr-o bară metalică
situată într-o nacelă şi deplasarea ei lentă de-a lungul
metalului. (fig. 2.16). Impurităţile se repartizează între faza
lichidă şi solida. Pe această cale se purifică Be, Ge, Sn, Pb,
Bi, Sb, Ti, Zr etc.

Disocierea termică se utilizează în cazul combinaţiilor chimice care prin încălzire se

descompun în componente formînd faze distincte.
Exemplu: Disocierea termică a iodurilor volatile (procedeul van Arkel şi De Boer) se
aplică iodurilor de metale tranziţionale disociabile la temperaturi inferioare celor de topire a
metalelor componente:
MI4 ↔ M + 2I2 (TiI4, ZrI4, ThI4)
Rafinarea se efectuează într-un vas vidat, în care s-a introdus metalul de rafinat şi iod.
Încălzind la partea de jos cu un cuptor electric, se formează iodura metalică volatilă. Venind în
contact cu filamentul de wolfram încălzit electric ia 900-2000°C, iodura metalică disociază
depunînd metalul pe filament, iar vaporii de iod vor reacţiona cu o nouă cantitate de metal
impur.
Distilarea. Metalele cu puncte de fierbere relativ joase se purifică prin distilare în coloane,
în vid sau în atmosferă de gaz inert. Pe această cale se rafinează industrial mercurul (357oC),
zincul (907°C), metalele alcaline şi alcalino-pămîntoase.
25