Subiecte de teorie la ingineria materialelor

1.Să se clasifice aiajele neferoase după proprietățile fizice.

În funcție de proprietățile fizice, aliajele neferoase pot fi:

 Aliaje ușoare și foarte ușoare (aliajele Al și Mg)

 Aliajel grele cu punct înalt de fuziune (aliajele Cu și Ni)
 Aliaje grele cu punct scăzut de fuziune (aliaje pe bază de Pb, Sn, Bi, Zn)

2. Cuprul și aliajele de cupru

Cuprul este un metal de culoare roșiatică, greu ( r=8,96kg/dm 3) ce se caracterizează prin
plasticitate ridicată, conductibilitate electrică și termică mare, vapori supraîncălziți în agenți
organici sau în gaze de combustibil.
Cuprul cristalizează în rețea cubică cu fețe centrate, se topește la 1083 grade și fierbe la
2310 de grade. Cele mai dăunătoare impurități în Cu sunt bismutul și plumbul acestea provocând
fragilitatea la roșu în cupru. Impuritățile care se dezvoltă în cupru, adică As,P, Fe, Ni etc. duc la
micșoarea conductivității electrice la scăderea plasticității a densității, dar și a temperaturii de
topire. Datorită capacității de absoriție a gazelor. Cuprul prezintă proprietăți proaste de turnare
(cuprul turnat prezintă corozități) în schimbi se deformează plastic cu ușurință. Dincolo de
utilizarea pe scară largă în elctronică și electrotehnică, Cuprul se mai utilizează și sub formă de
aliaje, principalele aliaje ale acestuia fiind ALAMELE și BRONZURILE.
Aliajele Cu-Zn(ALAME)

Alame tehnice sunt aliaje Cu-Zn ce conțin max 4.5% Zn. Peste această concentrație a zincului,
datorită prezenței constituenților foarte duri, alame devin fragile și nu se mai utilizează în tehnică.

Alamele speciale sunt aliaje Cu-Zn care conțin în mod voit, unul sau mai multe elemnte de aliere,
cu scopul modificării anumitor caracteristici fizice, mecanice și tehnologice.

Alamele tehnice obișnuite în funție de structura de echilibru, la temperature ambiantă pot fi:

-monofazice(conțin de Zn de până la 39%)

-bifazice (conținut de Zn între 39-45%)

Alamele monofazice prezintă proprietăți asemănătoare cuprului, astfel: se caracterizează printr-o

plasticitate mare, putând fi deformate plastic cu ușurință(atât la rece, cât și la cald), rezistență mare la
rupere și duritatea sunt puțin superioare cuprului pur. Alame monofazice cu peste 80% cuprului se
numește TOMBACURI.

Alamele bifazice se prelucrează prin deformare plastică la cald(la o temperatură de peste 500
grade) propriețăți bune de turnare sunt destinate fabricării tablelor, sârmelor și pieselor cu pereți subțiri,
prezentând o rezistență mare la coroziune și putând fi combinate cu clorul prin sudare.

În funție de preluclările la care pot fi supuse alamele, se impart in 2 grupe principale

1. Alame deformabile-sunt folosite la confecționarea arcurilor, șuruburilor, profile, țevi etc.

2. Alame pentru turnătorie- categorie standardizată
Aliajele Cu-staniu(BRONZURI)
 Aliaje Cu-staniu poartă denumirea de BRONZURI. Bronzurile obișnuite se caracterizează printr-o
concentrație de maxim 25% staniu, peste această concentrație bronzurile devenind foarte fragile.

Bronzurile speciale sunt aliaje care pe lângă staniu și cuprum ai pot conține și alte elemente ce
sunt adăugate în mod voit cu scopul de a îmbunătăți caracteristicile fizico-mecanice.

Bronzurile prezintă proprietăți foarte bune de turnare, se caracterizează printr-o fluiditate mare
și o concentrație redusă, rezistență ridicată la uzare, rezistență foarte bună la coroziune. În funcție de
structura bronzurilor la temperature ambiantă, precum și prelucrările la care pot fi supuse, bronzurile se
impart în:

1. Bronzuri deformabile (conțin până la 10% staniu)

2. Bronzuri de tunătorie (conțin peste 10% staniu)

Bronzurile se caracterizează printr-o reezistență mare la coroziune, ceea ce determină utilizarea

acestora pt armături.

3.Aluminiul și aliajele de aluminiu

Aluminiul este un metal cristalizat în rețeaua cubică cu fețe centrate, are o greutate specifică(2,7
3
g/cm ), o temperatură mica de fuziune (660 de grade) se caracterizează printr-o plasticitate ridicată,
conductivitate electrică și termică mare, capacitate mare de reflexive, rezistență mare la coroziune, până
la 400 de grade și prin caracteristici mecanice scăzute.

În stare pură, aluminiul se folosește rar (confecționarea conductoarelor electrice). În funcție de

prelucrările pe care le poate suporta, aliajele de aluminiu se clasifică în:

1. Aliaje aluminiului deformabile

2. Aliaje aluminiului pentru turnătorie. Din categoria aliajelor de aluminiu deformabile fac parte
aliajele Al-Cu, Al-Mg, Al-Mangan, Al-Zn, și aliajele complexe derivate din acestea.

Aliajele deformabile se caracterizează printr-un conținut foarte mare de aluminiu.

Din aliajele pentru turnătorie fac parte aliajele: Al-Cu, Al-Si, Al-Mg și aliajele complexe derivate din
acestea, ce conțin o cantitatea mai mare de elemente de aliere, comparative cu aliajele deformabile.

Aliajele aluminiului pentru turnare se caracterizează prin proprietăți foarte bune de turnare, cum
ar fi: fluiditate ridicată, rezistentă ridicată la tensiunile de contracție ce apar după turnareș ele pot fi (sau
nu) durificate prin diferite tratamente termice aplicate în funcție de componența acestora. Se utilizează
la fabricarea pieselor turnate, piese ce se caracterizează printr-o rezistentă mecanică ridicată. Pentru
imbunațățirea proprietăților la aliajele Al-Cu se mai adaugă cantități mici de mangan, Mg sau tita.

3.
 4. Aliajele antifricțiune
Aliajele antifricțiune sunt aliajele plumbului, staniului și stibiului în anumite concentrații
constituie metale cu punct de topire scăzut cu proprietăți excelente antifricțiune acesta fiind
utilizate la confecționarea diferitelor piese, în special în industria constructoare de mașini.

Aliajele antifricțiune trebuie să posede, în principal următoarele prorpietăți:

 Proprietăți bune de turnare

 Să prezinte o rezistență ridicată la compresiune
 Rezistență bună la uzură
 Coeficient mic de frecare
 Conductivitate termică bună
 Rezistență ridicată la coroziune

Aliajele antifricțiune trebuie să fie în același timp dure pentru a rezista la uzură și
compresiune, dar și suficient de moi pentru a se uza înainte axului când acestea sunt folosite la
fabricarea cuzinețlor, deoarece schimbarea cuzinețului este mult mai avantajoasă și ieftină decât
schimbarea axului.

5.Aliaje neferoase greu fuzibile

Aliajele titanului

Titanul este un element ce face legătura între metalele grele, fiind caracterizat de o greutte
specifică de 4.5 kg/dm3 are proprietăți mecanice dure, având o rezistență ridicată la coroziune,
atât în medii oxidante cât și în soluții clorurante.

Cele mai importante proprietăți ale titanului sunt

 au rezistență mecanică specifică dublă față de cea a oțelurilor

 au proprietăți ce impun folosirea acestora cu prioritate în industria aeronautică/
chimică
 aliajele titanului se pot deforma plastic, iar prin tratamente termice adecvate se pot
îmbunătății proprietățile mecanice.

6. Aliajele dure sinterizate

Aliajele dure sinterizate sunt aliaje formate din carburi de wolfram, titan sau molibden ce sunt
legate prin colbalt, acestea având rol de liant, iar obținerea acestor aliaje sintetizate se face prin
procedee specifice metalurgiei pulberilor.

Aliajele dure sintetizate mai poartă și denumirea de materiale matalo-ceramice, acestea fiind
destinate și armării sculelor așchietoare.

În general se folosesc aliaje duble doar cu carburi de wolfram sau aliaje de titan în care
wolframul este dizolvat.
 7. Materiale compozite

Materialul compozit reprezintă un amestec de două sau mai multe componente ale
căror proprietăți se completează reciproc rezultând un material cu proprietăți superioare celor
specifice fiecărui component în parte. Practic noțiunea de material compozit se referă la acele
materiale care posedă următoarele proprietăți

 Sunt create artificial prin combinarea diferitelor componente

 reprezintă o combinare a cel puțin două materiale deosebite din punct de vedere chimic
și între care există o suprafață de separație distinctă
 prezintă proprietăți pe care niciun component luat separat nu le poate avea.

Avantajul major al materialelor compozite constă în posibilitatea modulării proprietăților

astfel încât să se obțină o gamă variată de materiale ce pot fi utilizate în toate domeniile de
activitate. Materialul compozit cuprinde un material de bază ce poartă denumirea de matrice în
care se află disperat un material complementar sub formă de fibre sau particule. Prin obținerea
unui material compozit se urmărește sa se creeze un nou materia caracterizat printr

 rezistnță ridicată la rupere, la uzuare, la temperaturi înalte

 densitate adecvată
 capacitate de amortizare a vibrațiilor și alte proprietăți asemănătoare în funcție de
cerințele tehnologice impuse

Compozitele armate cu fibre pot fi cu: fibre stratificate sau cu fibre nestratificate, cele cu
fibre nestratficate pot fi cu fibre continue sau cu fibre discontinue, iar compozitele armate cu
particule pot fi ?* cu particule armate cu microparticule sau cu particule mari.
În funcție de natura componentelor inițiale materialele compozite pot fi de mai multe
tipuri astfel:
 metal-metal,
 metal- material ceramic,
 metal-polimer,
 material ceramic-polimer
 material ceramic-material ceramic
 polimer-polimer.

În afară de difențele de compoziție și de structură, componentele unui material

compozit trebuie să îndeplinească și condiția de compatibilitate, respectiv capacitatea de
conserva integritatea compozitului față de acțiunile mecanice, termice sau chimice.
Orice material compozit este definit ca o strctură spațială formată din două elemnte
fundamentale:
 matricea (mediu solid continuu, acesta reprezentând componentul cu cea mai mare
porție volumică)
 armătura/umplutura( constituită din formțiuni solide, izolate, din componentul de
armare, formațiuni ce împart matricea în porțiuni mai mici, dar comunicante între ele)

Principalele cirterii de clasificare a compozitelor reprezintă natura componentelor șip

geometria armăturii, compozitele pot fi armate astfel: cu particule idiomorfe( particule ce
 reprezintă forme cristalografice specifice: sfere, globule, poliedră cu
fibre( fibre,sârme,cristale,poliforme) sau formațiuni bidimensionale (plăci, foițe, foi, folii, lame)

În volumul matricei, elentele de armare pot fi distribuite în diferite moduri, astfel:

 particule idiomorfe pot fi distribuite în șiruri liniare sau sub formă de aglomerări
 fibre lungi se distribuie aliniate axial sau prin înducșare șipe diverse planuri

În practică se întâlnesc și compozite cmbinate la care elemntele de armare sunt forme și

naturi diferite și putem avea spre ex:

 particule+fibre
 particule cu plăci stratificate
 fibre cu plăci stratificate
 particule cu fibre și cu placi stratificate.

Un caz special special foarte des utilizat îl reprezintă și compozitele placate în care la un
produs tip placă masivă se adaugă in mod frecvent pe ambele fețe o placă mai subțire cu rol
armătură.

8. Nanomateriale. Elemente de nanotehnologie

Nanotehnologia= acea ramură a științei care permite crearea de materiale de dispozitive și

de sisteme la scară nanometrică , dar și prin exploatarea noilor proprietăți ce rezultă având în final
un puternic impact asupra aplicațiilor comerciale medicale, militare și spațiale.
Nanotehnologia poate fi definită ca fiind abilitatea de a trasforma materia, ordonând cu
precizie atom după atom și moleculă dupa moleculă pentru că în final să se obțină nanostructuri
din care să se poată forma nanoproduse adică dispozitive și mașini.
Nanotehnologia implică producerea a următoarelor două categorii principale de
dispozitive:
 dispozitive convenționale din ce în ce mai mici până la atingerea dimensiunilor
nanometrice
 dispozitive noi ce sunt obținute pe baza unor efecte cuantice direct la dimensiuni
nanometrice astfel încât lungimea de undă a electronilor să fie de ordinul dimensiunilor
acestora.
Aplicațiile nanotehnologiei pot fi clasificate în principal în următoarele categorii

-umede

-uscate

-hibdride (umede-uscate)

Nanotehnologia umedă studiază în principal sistemele biologice din mediul acvatic.

Nanostructurile funcționale de interes în acest caz sunt membranele, enzimele genetice precum și
alte componente celulare.

Nanotehnologiile uscate provin din studiul suprafetelor în acest caz având ca exemplu
fabricarea structurilor de carbon, precum și nanotuburi, dar și alte substanțe anorganice. Spre
 deosebire de nanotehnologia umedă în cazul nanotehnoligiei uscate se permite obținerea
nanometalelor și nanosemi-conductorilor.

Încă de la început produsele nanotehnologice și acestea clasificate în următoarele trei

categorii principale:

 ASAMBLOARELE sunt tehnologii menite a produce noi materiale, cu microstructurile necesare,

asigurând poziţionarea fiecărui atom şi/sau molecule la locul potrivit.
 REPRODUCĂTOARELE sunt tehnologii care produc, în flux continuu, produsele finite de care
omenirea are nevoie, inclusiv maşini care sunt copii fidele după ele însele.
 NANOCALCULATOARELE sunt maşini electronice de calcul, cu puterea supercomputerelor
generaţiilor viitoare, dar cu dimensiuni nanometrice.

9. Noțiuni de măsurări tehice

Definim măsurarea ca fiind compararea experimentală a unei mărimi fizice numite
măsurant cu o altă mărime de aceiași natură considerată unitate de măsură.
Unitatea de măsură este o măsură de aceeași natură cu mărimea pe care o măsoară
având valoarea numeric egală cu 1. Fiind aleasă convențional pentru a putea fi ușor de diferit.
Unitățile de măsură pot fi fundamentale( metru, kilogramul, secunda) derivate (viteza,
acceleratia) suplimentare (radinanul).
Mijloacele de măsurare se pot clasifica după cum urmează:
-măsuri( rigle, cilindrii gradați)
-instrumente de măsură: șublere, macrometre
-aparte de măsurat
-instalții de măsurare accestea fiind constituite din mai multe aparate
-sisteme de măsurare acestea fiind formate dintr-un ansamblu complex de intalații și aparate de
măsurare
Metodele de măsurare se clasifică după cum urmează:
1. după tipul valorii determinate prin măsurare: metoda absolută și metoda relativă
2. după legătuira măsurant-proces de măsurare: măsurare directă și indirectă
3. dupa elementele masurate la masurant: metoda diferențială si metoda complexă
4. după modul de execuție: metoda cu și fără contact
5. după modul indicției mărimii măsurate: metoda analogă și digitală
6. după precizia și rapiditatea măsurării: metode de laborator si tehnice
Se pot distinge următoarele tipuri de erori de măsurare:
ERORI SISTEMATICE acestea sunt erori contruite atunci când se măsoară în mod repetat același
măsurant în condiții identice.
ERORI ALEATOARE SAU ÎNTÂMPLĂTOARE sunt acele erori care variază imprevizibil când se măsoară
în condiții identice.
ERORI GROSOLANE sunt acele greșeli de măsurare ce depășesc cu mult erorile cele mai probabile

Proprietate Utilizare
De volum:
-Domeniu magnetic singular
-Dimensiune mai mică decât lungimea de
undă
-Absorbţie optică mare şi selectivă la
nanoparticulele din metale
-Formarea porilor ultrafini datorită
aglomerării suprafine a nanoparticulelor
-Amestec omogen de diferite tipuri de
nanoparticule
-Dimensiune mai mică a granulei decât
dislocaţiile stabile posibile
De suprafaţă (de interfaţă):
-Suprafaţă specifică mare
-Suprafaţă mare, capacitate calorică mică
-Temperatură mică de sintetizare
-Arie interfazică mare
-Comportament superelastic al
ceramicelor
-Acoperiri cu clustere
-Nanoparticule multistrat
-Înregistrare magnetică
-Absorbţia luminii sau a căldurii
-Culori, filtre, absorberi solari, materiale
fotovoltaice, fotografice şi fototropice
-Filtre moleculare
-Cercetarea şi dezvoltarea de noi materiale
-Rezistenţă şi duritate înaltă la materiale
metalice
-Cataliză, senzori
-Materiale pentru schimbătoare de căldură
-Acceleratori de sintetizare
-Producerea materialelor cu nanostructură
-Ceramice plastice
-Rezistori speciali, senzori de temperatură
-Catalizatori foarte activi