9.

3 Clasificarea ecuaţiilor cu derivate parţiale liniare de ordinul doi

cu două variabile independente

Definiţie: Ecuaţia cu derivate parţiale liniară de ordinul doi

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂u ∂u
A ( x, y ) + 2 B ( x , y ) + C ( x , y ) + a ( x, y ) + b ( x, y ) + c ( x, y ) u = f ( x, y ) (9)
∂x 2
∂x∂y ∂y 2
∂x ∂y

într-o regiune Ω din planul xy este:

1. hiperbolică pe Ω dacă Δ = B − AC > 0 pe Ω

2

2. parabolică pe Ω dacă Δ = B − AC = 0 pe Ω
2

3. eliptică pe Ω dacă Δ = B − AC < 0 pe Ω

2

Folosind această definiţie putem verifica faptul că ecuaţiile:

∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
= =0
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
sunt hiperbolice ∀x, y .
∂u ∂ 2u
Ecuaţia: = este parabolică ∀x, y .
∂x ∂y 2
∂ 2u ∂ 2u
Ecuaţia: + = 0 este eliptică ∀x, y .
∂x 2 ∂y 2

Ecuaţia:
∂ 2u ∂ 2u
y + =0
∂x 2 ∂y 2

este eliptică pentru y > 0 , parabolică pe dreapta y = 0 şi hiperbolică în semiplanul y < 0 .

Se poate arăta că în anumite condiţii impuse coeficienţilor ecuaţiei (9), există o
transformare nesingulară (cu determinant nenul) a variabilelor independente:

ξ = ϕ ( x, y )
η = ψ ( x, y ) cu ϕ ,ψ ∈ C 2

1
care transformă ecuaţia (9) într-o formă mai simplă numită canonică, specifică fiecărui
tip de ecuaţie. Dacă ecuaţia (9) este hiperbolică ( Δ > 0 ), atunci aceasta se transformă în:

∂ 2u ⎛ ∂u ∂u ⎞
= F ⎜ ξ ,η , u, , ⎟
∂ξ∂η ⎝ ∂ξ ∂η ⎠
sau
∂ 2u ∂ 2u ⎛ ∂u ∂u ⎞
− 2 = Φ ⎜ ξ ,η , u , , ⎟
∂ξ 2
∂η ⎝ ∂ξ ∂η ⎠

Acestea sunt două forme canonice pentru ecuaţia hiperbolică.

Dacă ecuaţia (9) este parabolică ( Δ = 0 ), atunci aceasta se transformă în:

∂ 2u ⎛ ∂u ∂u ⎞
= Φ ⎜ ξ ,η , u , , ⎟
∂η 2
⎝ ∂ξ ∂η ⎠

Aceasta este forma canonică pentru ecuaţia parabolică.

Dacă ecuaţia (9) este eliptică ( Δ < 0 ), atunci aceasta se transformă în:

∂ 2u ∂ 2u ⎛ ∂u ∂u ⎞
+ 2 = Φ ⎜ ξ ,η , u , , ⎟
∂ξ 2
∂η ⎝ ∂ξ ∂η ⎠

Aceasta este forma canonică pentru ecuaţia eliptică.

Forma funcţiilor F şi Φ este determinată de ecuaţia originală (9). În unele cazuri forma
canonică a unei ecuaţii ne ajută să găsim soluţia generală a ecuaţiei originale.
De regulă, reducerea ecuaţiei (9) la forma canonică printr-o schimbare a
variabilelor independente are natură locală, adică este posibilă doar pe o vecinătate a unui
punct M 0 ( x0 , y0 ) considerat.
Dacă numărul variabilelor independente este mai mare ca doi, ecuaţiile mai pot fi
hiperbolice, parabolice şi eliptice. Dacă n = 4 , cele mai simple forme canonice ale
ecuaţiilor sunt:
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
− − − = 0 hiperbolică
∂t 2 ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
∂u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
− − − =0 parabolică
∂t ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u ∂ 2 u
+ + + = 0 eliptică
∂t 2 ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
În aceste ecuaţii funcţia necunoscută este u ( x, y, z , t ) .

2
 Procesele oscilatorii ca vibraţii în coarde, vibraţii acustice, oscilaţii
electromagnetice sunt descrise de ecuaţii hiperbolice. Cea mai simplă astfel de ecuaţie
este ecuaţia undelor unidimensională:
∂ 2u 2 ∂ u
2
=a (10)
∂t 2 ∂x 2

cu necunoscuta u = u ( x, t ) . Aici x este o coordonată spaţială, t este timpul, iar a 2 = T / ρ

cu T tensiunea din coardă şi ρ densitatea liniară.
Conducţia termică şi difuzia sunt descrise de ecuaţii de tip parabolic. În caz
unidimensional, cea mai simplă ecuaţie pentru transferul de căldură are forma:

∂u ∂ 2u
= a2 2 (11)
∂t ∂x

cu necunoscuta u = u ( x, t ) . Aici, a 2 = k / c ρ cu ρ densitatea mediului, c căldura

specifică şi k conductivitatea termică.
Procesele staţionare, adică acelea care necesită funcţii independente de timp, sunt
descrise de ecuaţii eliptice. Un exemplu tipic este ecuaţia Laplace:

∂ 2 u ∂ 2u
Δu = + =0 (12)
∂x 2 ∂y 2
cu necunoscuta u = u ( x, y ) .
Prin simplă verificare se poate arăta că o soluţie a ecuaţiei hiperbolice (10) este
orice funcţie de forma:
u ( x, t ) = ϕ ( x − at ) +ψ ( x + at )
unde ϕ (ξ ) , ψ (η ) ∈ C 2 .
Se poate arăta că soluţiile ecuaţiei (11) au forma:

u ( x, t ; λ ) = Ae − a λ t sin ( λ x + α )
2 2

cu A şi α constante arbitrare şi λ parametru numeric.

Funcţiile reale Pn ( x, y ) şi Qn ( x, y ) definite de relaţia:

( x + iy ) = Pn ( x, y ) + iQn ( x, y )
n

3
sunt soluţii pentru ecuaţia Laplace (12), pentru n = 0,1, 2,… Acest rezultat este un caz
particular al proprietăţii: partea reală şi partea imaginară a funcţiei analitice
f ( z ) = u ( x, y ) + iv ( x, y ) de variabilă complexă z = x + iy sunt soluţii ale ecuaţiei
Laplace (12). Ecuaţia fiind liniară şi omogenă, atunci şi seriile:

∞ ∞

∑ α P ( x, y )
n =0
n n ∑ β Q ( x, y )
n =0
n n

vor fi soluţii pentru ecuaţia (12).

Precizări asupra problemelor cu ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul doi

Pentru o descriere completă a unui proces fizic nu este suficientă o ecuaţie diferenţială.
Avem nevoie să cunoaştem starea iniţială a procesului (condiţiile iniţiale) şi condiţiile pe
frontiera S a domeniului Ω ⊂ n pe care se desfăşoară procesul (condiţiile pe frontieră).
∂ 2u
De exemplu, soluţia generală a ecuaţiei = 0 are forma: u ( x, y ) = f ( x ) + g ( y ) ,
∂x∂y
unde f şi g sunt funcţii difernţiabile arbitrare. Pentru a selecta soluţia care descrie
procesul fizic considerat trebuie să adăugăm condiţii adiţionale.
Se disting trei tipuri de probleme ce implică ecuaţii cu derivate parţiale:
a) Problema Cauchy pentru ecuaţii hiperbolice şi parabolice: sunt date condiţiile
iniţiale, domeniul Ω coincide cu întreg spaţiul n . Fără condiţii pe frontieră.
b) Problema cu frontiere pentru ecuaţii eliptice: sunt date condiţii pe frontiera S a
domeniul Ω. Fără condiţii iniţiale.
c) Problema mixtă pentru ecuaţii hiperbolice şi parabolice: sunt date condiţii iniţiale
şi la limită, Ω ≠ n .

Cap X Ecuaţii hiperbolice

Ecuaţiile hiperbolice apar în probleme asociate cu procese oscilatorii. Începem

studiul cu ecuaţia undelor unidimensională, pentru vibraţii într-o coardă:

∂ 2u 2 ∂ u
2
=a
∂t 2 ∂x 2

Prin definiţie o coardă este un fir flexibil ideal subţire care este elastic când este întins şi
rezistă la extensii.

4
Presupunem că coarda vibrează în planul xy şi că deplasarea u este perpendiculară în
orice moment de timp pe axa x. Vibraţiile procesului pot fi descrise de o funcţie u ( x, t )
ce caracterizează deplasarea verticală a coardei.

10.1 Soluţia problemei Cauchy (Problema iniţială) pentru coarda infinită

Soluţia D’Alembert
Vrem să integrăm ecuaţia vibraţiilor libere într-o coardă omogenă:
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a (1)
∂t 2 ∂x 2
În această ecuaţie u ( x, t ) este deplasarea unui punct al coardei la momentul t relativ la
poziţia de echilibru. Pentru fiecare valoare a lui t graficul funcţiei u = u ( x, t ) ne indică
forma coardei la momentul t.
Introducem două noi variabile independente:
ξ = x − at
η = x + at (2)
Facem aceste schimbări de variabile în ecuaţia (1):

∂u ∂u ∂ξ ∂u ∂η ∂u ∂u
= + = +
∂x ∂ξ ∂x ∂η ∂x ∂ξ ∂η

∂ 2u ∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂ ⎛ ∂u ∂u ⎞
= ⎜ ⎟= ⎜ + ⎟
∂x 2 ∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x ⎝ ∂ξ ∂η ⎠

∂ 2u ∂ξ ∂ 2u ∂η ∂ 2u ∂ξ ∂ 2u ∂η
                                              = + + +
∂ξ 2 ∂x ∂ξ∂η ∂x ∂η∂ξ ∂x ∂η 2 ∂x
                               
∂ 2u ∂ 2u ∂ 2u
                                                                    = + 2 +
∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2

∂u ∂u ∂ξ ∂u ∂η ⎛ ∂u ∂u ⎞
                                                      = + = a⎜ − ⎟
∂t ∂ξ ∂t ∂η ∂t ⎝ ∂η ∂ξ ⎠

∂ 2u ∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂ ⎛ ∂u ∂u ⎞
= ⎜ ⎟=a ⎜ − ⎟
∂t 2
∂t ⎝ ∂t ⎠ ∂t ⎝ ∂η ∂ξ ⎠

5
 ⎛ ∂ 2u ∂ξ ∂ 2u ∂η ∂ 2u ∂ξ ∂ 2u ∂η ⎞
                                          = a ⎜ + 2 − 2 − ⎟
⎝ ∂η∂ξ ∂t ∂η ∂t ∂ξ ∂t ∂ξ∂η ∂t ⎠
                                                        
∂ 2u 2 ∂ u
2
2 ∂ u
2
                                                          = a 2 − 2 a + a
∂ξ 2 ∂ξ∂η ∂η 2

Substituind expresiile pentru ∂ 2u / ∂x 2 şi ∂ 2u / ∂t 2 în ecuatia (1) obţinem:

∂ 2u
=0 (3)
∂ξ∂η

Această ecuaţie este simplu de integrat. Rescriem ecuaţia astfel:

∂ ⎛ ∂u ⎞
⎜ ⎟=0
∂η ⎝ ∂ξ ⎠
∂u
⇒ = ω (ξ ) unde ω (ξ ) este funcţie arbitrară.
∂ξ

Integrăm această ecuaţie în raport cu ξ tratând pe η ca un parametru. Astfel,

u = ∫ ω (ξ ) dξ + θ 2 (η )

unde θ 2 (η ) este o funcţie arbitrară de η. Considerând ∫ ω (ξ ) d ξ = θ (ξ )

1 o functie
arbitrara, avem:
u = θ1 (ξ ) + θ 2 (η )

Ne întoarcem la vechile variabile x şi t şi avem:

u ( x, t ) = θ1 ( x − at ) + θ 2 ( x + at ) (4)

Prin testare directă se observă că funcţia u ( x, t ) definită de (4) cu θ1 şi θ2 arbitrare, şi

continuu diferenţiabile de ordinul doi este soluţie a ecuaţiei (1). Aceasta este soluţia
generală a ecuaţiei (1), orice soluţie a ecuaţiei (1) putând fi reprezentată în această formă
cu alegeri potrivite pentru θ1 şi θ2. Această soluţie se numeşte soluţie D’Alembert.
Fiecare termen din (4) este soluţie pentru (1).

6
 Soluţia:
u ( x, t ) = θ1 ( x − at ) (5)

are următoarea interpretare fizică. La t = 0 această soluţie are forma u = θ1 ( x ) ca în

figura 1. Ne imaginăm un observator care la t = 0 porneşte din punctul x = c de pe axa x
şi se mişcă în sens pozitiv al axei x cu viteza a a.î. pentru el dx / dt = a , de unde
x = at + c şi x − at = c .

Figura 1

În consecinţă, pentru observator u = θ1 ( x − at ) = θ1 ( c ) = const. Deci pentru acesta

deplasarea u a coardei dată de (5) va fi aceeaşi la orice moment de timp adică va fi θ1 ( c ) .
Soluţia (5) se numeşta undă progresivă, undă care se propagă în sens pozitiv al axei x cu
viteza a. Dacă alegem θ1 (ξ ) = sin ξ , atunci vom avea o undă sinusoidală.
Soluţia u ( x, t ) = θ 2 ( x + at ) este unda regresivă care se propagă în sens negativ
pe axa x cu viteza a.
Soluţia (4) este suma undelor progresivă şi regresivă. Acest fapt ne conduce la
următoarea metodă grafică de construcţie a formei coardei la orice moment de timp:
construim curbele u = θ1 ( x ) şi u = θ 2 ( x ) reprezentând undele progresivă şi regresivă la
momentul iniţial t = 0 şi apoi fără să le schimbăm forma le deplasăm simultan cu at > 0
în direcţii opuse, curba u = θ1 ( x ) spre dreapta şi u = θ 2 ( x ) spre stânga.
Pentru a obţine reprezentarea grafică a coardei este suficient să construim suma algebrică
a ordonatelor curbelor deplasate.

Soluţia problemei Cauchy pentru o coardă infinită

Problema Cauchy constă în determinarea funcţiei u ( x, t ) ∈ C 2 care verifică ecuaţia (1)
pentru t > 0 , −∞ < x < ∞ şi condiţiile iniţiale:
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a (1)
∂t 2 ∂x 2
u t =0 = ϕ0 ( x ) , −∞ < x < ∞ (6)

7
 ∂u
= ϕ1 ( x ) , −∞ < x < ∞ (7)
∂t t =0

unde ϕ0 ( x ) ∈ C 2 ( ) , ϕ1 ( x ) ∈ C1 ( ) . Aici funcţia ϕ0 ( x ) defineşte forma coardei la

t = 0 şi ϕ1 ( x ) ne dă distribuţia vitezelor ∂u / ∂t pe coardă la t = 0 .
Presupunem că soluţia problemei există, atunci aceasta este dată de (4). Definim
θ1 şi θ2 astfel încât să verifice condiţiile iniţiale (6) şi (7), adică:

u ( x, 0 ) = θ1 ( x ) + θ 2 ( x ) = ϕ0 ( x ) (9)
∂u
( x, 0 ) = −a ⎡⎣θ1′ ( x ) − θ 2′ ( x ) ⎤⎦ = ϕ1 ( x ) (10)
∂t
Integrăm ultima relaţie:
x
1
θ1 ( x ) − θ 2 ( x ) = − ∫ ϕ1 (α ) dα + C
a0
cu C constantă arbitrară.
Din:
θ1 ( x ) + θ 2 ( x ) = ϕ0 ( x )
x
1
θ1 ( x ) − θ 2 ( x ) = − ϕ1 (α ) dα + C
a ∫0
găsim:
x
1 1 C
θ1 ( x ) = ϕ0 ( x ) − ∫ ϕ1 (α ) dα +
2 2a 0 2
x
1 1 C
θ 2 ( x ) = ϕ0 ( x ) + ∫ ϕ1 (α ) dα −
2 2a 0 2
Substituim în (4):

x − at x + at
1 1 1 1
u ( x, t ) = ϕ0 ( x − at ) − ∫ ϕ1 (α ) dα + ϕ0 ( x + at ) + ∫ ϕ (α ) dα
1
2 2a 0
2 2a 0

ϕ0 ( x − at ) + ϕ0 ( x + at ) 1
x + at
u ( x, t ) = ϕ1 (α ) dα
2a x −∫at
+ (11)
2

Aceasta este formula lui D’Alembert. Dacă ϕ0 ( x ) ∈ C 2 ( ) , ϕ1 ( x ) ∈ C1 ( ) , atunci

funcţia u ( x, t ) dată de (11) verifică (1) şi condiţiile iniţiale (9-10) adică rezolvă
problema. Mai mult, această soluţie este unică.

8
Regiune de dependenţă
Se vede din formula D’Alembert (11) că valoarea soluţiei u într-un punct P cu
coordonatele ( x, t ) depinde numai de valorile lui ϕ0 şi ϕ1 pe segmentul [ x − at , x + at ]
pe axa x. De fapt, soluţia include valorile lui ϕ1 pe întreg segmentul şi valorile lui ϕ0
numai la capetele segmentului. Segmentul [ x − at , x + at ] se numeşte regiune de
dependenţă pentru P. (fig 2)

Figura 2

10.2 Formula lui D’Alembert

Considerăm două cazuri speciale care ne dau o idee despre comportamentul

soluţiei problemei:
∂ 2u 2 ∂ u
2
= a (12)
∂t 2 ∂x 2
u t =0 = ϕ0 ( x ) , −∞ < x < ∞
∂u
= ϕ1 ( x ) , −∞ < x < ∞
∂t t =0

în cazul general. Soluţia fiind formula D’Alembert:

ϕ0 ( x − at ) + ϕ0 ( x + at ) 1
x + at
u ( x, t ) = ϕ1 (α ) dα
2a x −∫at
+
2

1. Fie ϕ1 ( x ) = 0 şi graficul funcţiei ϕ0 ( x ) are forma din figura 3a. Considerăm a = 1 .

Atunci formula D’Alembert devine

ϕ0 ( x − t ) + ϕ0 ( x + t )
u ( x, t ) =
2

9
Pentru a obţine graficul lui u ( x, t ) ca funcţie de x la un t pozitiv fixat, procedăm astfel:
mai întâi desenăm două grafice identice, fiecare derivată din graficul lui ϕ0 ( x )
înjumătăţind ordonatele (linia punctată). Apoi deplasăm un grafic cu t spre dreapta pe axa
x pozitivă şi celălalt grafic cu t spre stânga. Apoi construim alt grafic astfel încât ordonata
fiecărui x este suma ordonatelor celor două grafice deplasate. Acest nou grafic este
⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞
u ( x, t ) . În această manieră construim grafice pentru u ( x, 0 ) , u ⎜ x, ⎟ , u ⎜ x, ⎟ , u ( x,1)
⎝ 4⎠ ⎝ 2⎠
în figura 3. Se observă că, cu condiţiile iniţiale alese, în fiecare punct al coardei după ce
trec ambele unde, punctele revin la repaus.

Figura 3

2.
⎧⎪1, x ≤ 1/ 2
Fie ϕ0 ( x ) = 0 şi ϕ1 ( x ) = ⎨
⎪⎩0, x > 1/ 2

10
 Figura 4

În acest caz coarda are doar impuls iniţial. Considerăm a = 1 în formula D’Alembert:
x +t
1
u ( x, t ) = + ϕ1 (α ) dα
2 x∫−t
Pentru fiecare x fixat, soluţia u ( x, t ) va fi nulă dacă intersecţia intervalului ( x − t , x + t )
cu intervalul ( −1/ 2,1/ 2 ) unde ϕ1 ( x ) ≠ 0 este vidă. u ( x, t ) va depinde de timp, pe
măsură ce intervalul ( x − t , x + t ) creşte, acesta cuprinde intervalul ( −1/ 2, 1/ 2 ) . După ce
intervalul ( x − t , x + t ) cuprinde întreg intervalul ( −1/ 2, 1/ 2 ) , u ( x, t ) nu se modifica:
1/2
1
∫ ϕ1 (α ) dα
2 −1/2
(13)

Figura 5

11
 Exemplu: Rezolvaţi problema Cauchy:
∂ 2u ∂ 2u
=9 2 t > 0 , −∞ < x < ∞
∂t 2 ∂x
u t =0 = sin x , −∞ < x < ∞
∂u
= cos x , −∞ < x < ∞
∂t t =0
Soluţie:

ϕ0 ( x − at ) + ϕ0 ( x + at ) 1
x + at
u ( x, t ) = ϕ1 (α ) dα
2a x −∫at
+
2
sin ( x − 3t ) + sin ( x + 3t ) 1 x +3t
u ( x, t ) =
2 ⋅ 3 x −∫3t
+ cos α dα
2
1 1
= ( sin x cos 3t − sin 3t cos x + sin x cos 3t + sin 3t cos x ) + sin α xx+−33tt
2 6
1 1
= ( 2sin x cos 3t ) + ( sin ( x + 3t ) − sin ( x − 3t ) )
2 6
1
= sin x cos 3t + ( sin x cos 3t + sin 3t cos x − sin x cos 3t + sin 3t cos x )
6
1
u ( x, t ) = sin x cos 3t + sin 3t cos x
3

O problemă matematică este corect formulată dacă:

1. Soluţia problemei există într-o mulţime M1 de funcţii.

2. Soluţia problemei este unică într-o mulţime M2 de funcţii.
3. Soluţia problemei depinde în mod continuu de condiţiile problemei (iniţiale, la limită,
coeficienţi etc.)

10.3 Vibraţii libere ale unei coarde fixată la capete

Metoda Fourier

Metoda Fourier sau metoda separării variabilelor este una din cele mai comune
metode de rezolvare a ecuaţiilor cu derivate parţiale. Considerăm problema vibraţiilor
libere ale unei coarde omogene de lungime l fixată la capete.
Problema constă în rezolvarea ecuaţiei:

12
 ∂ 2u 2 ∂ u
2
= a , t > 0, 0 < x < l (14)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită:
u x = 0 = u x =l = 0 , t ≥ 0 (15)
şi cu condiţiile iniţiale:
∂u
u t =0 = ϕ0 ( x ) , = ϕ1 ( x ) , 0≤ x≤l (16)
∂t t =0

Problema (14-16) este o problemă mixtă deoarece conţine condiţii iniţiale şi la limită.
Vom căuta soluţii ale ecuaţiei (14) netriviale şi care îndeplinesc condiţiile la
limită (15) în forma:
u ( x, t ) = T ( t ) ⋅ X ( x ) (17)
Substituind u ( x, t ) în (14):
T ′′ ( t ) X ( x ) = a 2T ( t ) X ′′ ( x )

T ′′ ( t ) X ′′ ( x )
=
a 2T ( t ) X ( x)

Partea stângă a acestei ecuaţii este dependentă numai de t, iar partea dreaptă numai de x.
Acest lucru este posibil numai dacă cele două părţi nu depind nici de t nici de x adică
ambele părţi sunt egale cu aceeaşi constantă. Notăm constanta cu -λ şi o numim constantă
de separare. Astfel, avem:
T ′′ ( t ) X ′′ ( x )
= = −λ (18)
a 2T ( t ) X ( x )
Obţinem două ecuaţii diferenţiale ordinare:

T ′′ ( t ) + λ a 2T ( t ) = 0 (19)
X ′′ ( x ) + λ X ( x ) = 0 (20)
Condiţiile la limită (15) ne dau:
u ( 0, t ) = X ( 0 ) T ( t ) = 0
u (l, t ) = X (l ) T (t ) = 0

Deoarece T ( t ) ≠ 0 , deducem că X ( x ) trebuie să verifice condiţiile la limită:

X ( 0) = 0 X (l ) = 0 (21)

13
Problema (20-21) are soluţia evidentă X ( x ) = 0 . Pentru a obţine soluţia netrivială
u ( x, t ) de forma (17) care verifică condiţiile la limită (15) este necesar să găsim soluţiile
netriviale ale ecuaţiei (20) cu condiţiile la limită (21).
Astfel, am ajuns la problema găsirii valorilor lui λ pentru care există soluţii
netriviale ale problemei (20-21) şi apoi găsirea soluţiilor respective. Astfel de valori
pentru λ se numesc valori proprii iar soluţiile netriviale corespunzătoare se numesc
funcţii proprii ale problemei. Această problemă se numeşte problemă Sturm-Louville.
În continuare, determinăm valorile proprii şi funcţiile proprii ale problemei (20-
21). Vom considera în detaliu trei cazuri: λ < 0 , λ = 0 , λ > 0 .

1. λ < 0 Soluţia generală a ecuaţiei (20) este:

X ( x ) = C1e − −λ x
+ C2 e −λ x

Cu condiţiile la limită (21):

⎧⎪ C1 + C2 = 0
⎨ − −λ l (22)
⎪⎩C1e + C2 e − λ l = 0
Deteminantul sistemului:
1 1
− − λl − λl
≠0
e e
⇒ sistemul (22) are numai soluţia trivială C1 = C2 = 0 ⇒ X ( x ) = 0 . Adică pentru
λ < 0 nu există soluţii netriviale.

2. λ = 0 Soluţia generală a ecuaţiei (20) este:

X ( x ) = C1 x + C2
Cu condiţiile la limită (21):
⎧C1 ⋅ 0 + C2 = 0
⎨
⎩ C1 ⋅ l + C2 = 0
Deteminantul sistemului:
0 1
≠0
l 1

⇒ sistemul (22) are numai soluţia trivială C1 = C2 = 0 ⇒ X ( x ) = 0 . Adică pentru

λ = 0 nu există soluţii netriviale.

14
3. λ > 0 Soluţia generală a ecuaţiei (20) este:

X ( x ) = C1 cos λ x + C2 sin λ x
Cu condiţiile la limită (21):
⎧⎪ C1 ⋅1 + C2 ⋅ 0 = 0
⎨ (23)
⎪⎩C1 cos λ l + C2 sin λ l = 0

Sistemul (23) are soluţii netriviale ⇔ deteminantul sistemului este nul.

1 0
=0
cos λ l sin λ l

sin λ l = 0 ⇒ λ l = kπ , k întreg

2
⎛ kπ ⎞
λk = ⎜ ⎟ , k = ±1, ±2,… (24)
⎝ l ⎠

Soluţiile netriviale ale problemei sunt posibile numai pentru valorile (24) a lui λ, şi
acestea sunt valorile proprii ale problemei (20-21).
Din prima ecuaţie a sistemului (23) avem C1 = 0 . Atunci funcţiile:

kπ
X k ( x ) = sin x (25)
l

vor fi funcţiile proprii ale problemei, determinate până la un factor, pe care l-am ales unu.
Corespunzător valorilor pozitive şi negative a lui k funcţiile proprii diferă doar print-o
constantă. Atunci este suficient să considerăm numai valorile pozitive a lui k adică
1, 2,3,…
Pentru λ = λk soluţia generală a ecuaţiei (19), T ′′ ( t ) + λ a 2T ( t ) = 0 este:

kπ a kπ a
Tk ( t ) = Ak cos t + Bk sin t (26)
l l
Astfel funcţiile:
⎛ kπ a kπ a ⎞ kπ
uk ( x, t ) = X k ( x ) Tk ( t ) = ⎜ Ak cos t + Bk sin t ⎟ sin x (27)
⎝ l l ⎠ l

15
verifică ecuaţia (14) şi condiţiile la limită (15) ∀Ak , Bk , k = 1, 2,3,…
Cum ecuaţia (14) este liniară şi omogenă, orice sumă de soluţii este soluţie.

∞
⎛ kπ a kπ a ⎞ kπ
u ( x, t ) = ∑ ⎜ Ak cos t + Bk sin t ⎟ sin x (28)
k =1 ⎝ l l ⎠ l

Rămâne să determinăm constantele Ak , Bk astfel încât (28) să satisfacă şi

condiţiile iniţiale (16). Diferenţiem formal seria (28) în raport cu t:

∂u ∞
kπ a ⎛ kπ a kπ a ⎞ kπ
( ) ∑
x , t = ⎜ − Ak sin t + Bk cos t ⎟ sin x (29)
∂t k =1 l ⎝ l l ⎠ l

Cosiderăm t = 0 în (28) şi (29) şi cu condiţiile iniţiale (16) obţinem:

∞
kπ
ϕ0 ( x ) = ∑ Ak sin x
k =1 l
∞
kπ a kπ
ϕ1 ( x ) = ∑ Bk sin x (30)
k =1 l l

Formulele (30) sunt dezvoltări în serie Fourier de sinusuri pe intervalul ( 0, l ) ale

funcţiilor ϕ0 ( x ) şi ϕ1 ( x ) . Coeficienţii dezvoltărilor (30) se calculează cu formulele
cunoscute:
kπ kπ
l l
2 2
Ak = ∫ ϕ0 ( x ) sin ϕ ( x ) sin
kπ a ∫
x dx Bk = 1 x dx k = 1, 2,3,… (31)
l 0 l 0
l
                         
                                                              
Exemplu: Determinaţi legea vibraţiilor libere ale unei coarde omogene de lungime l,
fixată la ambele capete, dacă la t = 0 coarda are forma unei parabole hx ( l − x ) , h > 0
constant, viteza iniţială fiind nulă.

Problema matematică este alcătuită din ecuaţia:

∂ 2u 2 ∂ u
2
=a , t > 0, 0 < x < l (32)
∂t 2 ∂x 2
cu condiţiile la limită:
u x = 0 = u x =l = 0 , t ≥ 0 (33)
şi cu condiţiile iniţiale:

16
 ∂u
u t =0 = hx ( l − x ) , = 0, 0≤ x≤l (34)
∂t t =0

Folosind metoda Fourier, căutăm soluţiile netriviale ale ecuaţiei (32) care verifică
condiţiile la limită (33), în forma:
u ( x, t ) = T ( t ) ⋅ X ( x ) (35)

Substituim u ( x, t ) cu forma (35) în ecuaţia (32) şi separăm variabilele astfel:

T ′′ ( t ) X ′′ ( x )
= = −λ (36)
a T (t )
2
X ( x)
⇒ două ecuaţii diferenţiale ordinare:
T ′′ ( t ) + λ a 2T ( t ) = 0 (37)
X ′′ ( x ) + λ X ( x ) = 0 (38)
Cu condiţiile la limită (33):
X ( 0) = 0 X (l ) = 0 (39)

Am stabilit deja că valorile proprii ale problemei (38-39) sunt:

2
⎛ nπ ⎞
λn = ⎜ ⎟ , n = 1, 2,… (40)
⎝ l ⎠
Cu funcţiile proprii corespunzătoare:
nπ
X n ( x ) = sin x, n = 1, 2,… (41)
l

Pentru λ = λn soluţia generală a ecuaţiei (37) este:

nπ a nπ a
Tn ( t ) = An cos t + Bn sin t (42)
l l

Vom căuta soluţia problemei originale în forma seriei:

∞
⎛ nπ a nπ a ⎞ nπ
u ( x, t ) = ∑ ⎜ An cos t + Bn sin t ⎟ sin x (43)
n =1 ⎝ l l ⎠ l

Pentru a determina coeficienţii An şi Bn vom folosi condiţiile iniţiale (34):

17
 ∞
nπ
u t =0 = hx ( l − x ) = ∑ An sin x, 0≤ x≤l (44)
n =1 l
∂u ∞
nπ a nπ
=0=∑ Bn sin x , 0≤ x≤l (45)
∂t t =0 n =1 l l

Din (45) rezultă că Bn = 0 , ∀n , iar din (44) rezultă:

nπ
l
2
An = ∫ hx ( l − x ) sin x dx (46)
l 0 l

Pentru determinarea rezultatului integrăm de două ori prin părţi:

nπ nπ ⎞
l l
2h 2h ⎛ l
An = ∫
l 0
( lx − x 2 ) sin
l
x dx = ∫
l 0
( lx − x 2 ) d ⎜ −
⎝ nπ
cos x⎟
l ⎠

2h ⎛ l ⎞
l
nπ nπ
l
l
= ⎜⎜ −
l ⎝ nπ
( lx − x ) cos
2
x +
l 0 nπ ∫ ( l − 2 x ) cos l
x dx ⎟
⎟
0 ⎠
nπ nπ
l l

( l − 2 x ) cos x dx = ∫ ( l − 2 x ) d ⎛⎜ sin ⎞
2h 2h l
= ∫
nπ 0 l nπ 0 ⎝ nπ l
x⎟
⎠
2h ⎛ ⎞
l
nπ nπ
l
l l
= ⎜⎜ ( l − 2 x ) sin x + ∫ 2sin x dx ⎟
⎟
nπ ⎝ nπ l 0 nπ 0 l ⎠
l
nπ nπ
l
2h 2l 4hl ⎛ l ⎞
= ∫
nπ nπ 0
sin
l
x dx = 2 2 ⎜ −
n π ⎝ nπ
cos
l
x⎟
⎠0
l
4hl 2 ⎛
= − 3 3 ⎜ cos
nπ ⎝
nπ
l
⎞
⎠0
4hl 2
nπ
4hl 2
x ⎟ = − 3 3 ( cos nπ − 1) = − 3 3
nπ
(( −1) − 1)
n

8hl 2
⇒ A2 m +1 = , m = 0,1, 2,… (47)
π 3 ( 2m + 1)
3

Substituim valorile determinate pentru coeficienţii An şi Bn în (43) şi obţinem soluţia

problemei:
8l 2 h ∞
u ( x, t ) = 3 ∑
1
cos
( 2m + 1) π a t × sin ( 2m + 1) π x (48)
π m=0 ( 2m + 1) 3
l l

18