Sunteți pe pagina 1din 19

3.

CALCULUL CÂMPULUI ELECTROSTATIC ÎN MEDII LINIARE, NEOMOGENE,


FOLOSIND METODA ELEMENTELOR FINITE.

3.1. PREZENTAREA METODEI ELEMENTELOR FINITE


Regimul electrostatic al câmpului electromagnetic în medii liniare, neomogene şi fără
polarizaţie permanentă, pentru un domeniu Ω mărginit de frontiera ∂Ω, este descris, prin
intermediul funcţiei scalare a potenţialului electric V, de o ecuaţie cu derivate parţiale de tip
Poisson
div( ν grad V ) = −ρ v , (3.1)
valabilă în tot domeniul Ω, şi de condiţiile la limită, comportarea potenţialului pe frontiera ∂Ω
şi pe suprafeţele de discontinuitate din interiorul domeniului. Pe frontieră se pot prescrie
valorile potenţialului, (condiţii de tip Dirichlet), sau componenta normală a inducţiei electrice,
(condiţii de tip Neumann), sau valorile potenţialului pe o parte ∂ΩD a lui ∂Ω, şi componenta
normalăa inducţiei electrice pe cealaltă parte ∂ΩN. Pe suprafeţele de discontinuitate se
precizează relaţia între componentele normale ale inducţiei electrice de pe cele două feţe ale
suprafeţei şi eventuala densitate de suprafaţă a sarcinii electrice adevărate
 ∂V   ∂V 
ε1  − ε2  = ρS . (3.2)
 ∂n S  1  ∂n S  2

Sursele funcţiei potenţial, adicădensităţile volumice de sarcină adevărată ρv cât şi


densităţile de suprafaţă sau de linie asociate suprafeţelor şi respectiv curbelor de
discontinuitate trebuie să fie precizate.
Modelul diferenţial de mai sus se rezolvă numeric de obicei prin metoda diferenţelor
finite, sau cum s-a prezentat anterior prin metoda sarcinilor echivalente. Se cunoaşte din
calculul variaţional posibilitatea transformării problemelor de ecuaţii cu derivate parţiale în
probleme de minimizare a unor funcţionale. In cazul câmpului electrostatic funcţionala de
minimizat are semnificaţia diferenţei dintre energia câmpului electrostatic şi cea de
interacţiune între câmp şi sarcina adevărată

F =∫
Ω [( 1
2 ]
ε grad V ) − ρ vV d Ω − ∫ ε
2

S
∂V
∂n S
V d S. (3.3)

Se observă că în funcţională apare un termen asociat condiţiei de frontieră de tip


Neumann sau suprafeţelor de discontinuitate, dacă există, iar valorile impuse ale potenţialului
intervin în calculul energiei de interacţiune. Distribuţiile liniare de sarcină sau sarcinile
punctiforme apar în funcţională prin trecerea la limităîn integrala termenului de interacţiune,
obţinându-se termeni de forma
− ∫ ρ CV d s C º i respectiv − q pV p . (3.4)
C

Problema s-a transformat acum în aceea a determinării funcţiei de potenţial V care să


satisfacă condiţiile de valori impuse, condiţia Dirichlet, şi să asigure valoarea minimă pentru
funcţională. Problema se reduce astfel la o problemă de programare matematică pe spaţiul
determinat de funcţiile ce verifică condiţii de continuitate şi derivabilitate, care sunt mai puţin
severe decât în cazul problemei diferenţiale iniţiale (s-a redus cu o unitate ordinul de derivare)
şi care funcţii verifică condiţiile de valori impuse pe frontieră.

1
O metodăde rezolvare aproximativăa problemei de minimizare a funcţionalei este cea a
lui Rayleigh - Ritz, metodăpentru care există criterii riguroase de convergenţă. Se formează
un subspaţiu al spaţiului admisibil în minimizarea funcţionalei, subspaţiu finit dimensional
generat de o bază de funcţii, ϕi , i = 1,..., n, unde n este dimensiunea subspaţiului. Se caută în
acest subspaţiu funcţia care asigură cea mai mică valoare pentru restricţia funcţionalei la acest
subspaţiu. Această funcţie, să o notăm V, va fi o combinaţie liniară a funcţiilor de bază ϕi
V = ∑ Vi ϕ i . (3.5)

Valorile Vi reprezintăcomponentele funcţiei V în raport cu baza subspaţiului. Restricţia


funcţionalei la subspaţiul generat de funcţiile ϕi, pe care o vom nota φ, este acum o simplă
funcţie de n variabile, chiar o formă pătratică în cele n componente ale lui V, formă pătratică
pozitiv definită datorită naturii eliptice a problemei de la care s-a plecat
∂( V ϕ )

φ = ∫   21 ε grad (∑ V ϕ ) (∑ V ϕ ) d Ω − ∫ ε ∑∂n (∑ V ϕ ) d S.
2 i i
− ρv (3.6)
Ω 

i i i i i i
S
S

Tinând cont de liniaritatea operatorului de derivare spaţială se obţine


 ∂ϕ i 
φ = ∫  21 ε (∑ V grad ϕ ) − ∑ V ρ ϕ  d Ω − ∫ ε ∑ V (∑ V ϕ ) d S .
2


Ω
 (3.7)
∂n S 
i i i v i i i i
S

Problema se reduce la determinarea minimului fără restricţii al acestei funcţii de mai


multe variabile. Pentru determinarea valorilor Vi se pune condiţia necesară de minim, anularea
derivatelor funcţiei φ în raport cu componentele Vi ale lui V şi se obţine un sistem de ecuaţii
algebrice, în cazul nostru chiar un sistem liniar
∂φ
= 0, i = 1, , n. (3.8)
∂Vi
Sistemul liniar obţinut prezintă o bună condiţionare numerică, întrucât forma pătratică
era pozitiv definită. Pentru rezolvarea lui se pot folosi atât metode directe, cât şi metode
iterative. Singura dificultate constă în calculul integralelor de volum şi de suprafaţă,
dificultate legată de expresia funcţiilor ce formează baza subspaţiului, de forma domeniului Ω
şi a frontierei acestuia ∂Ω. Funcţiile de bază cu expresii complicate fac dificilă găsirea
primitivelor în calculul integralelor, trebuind să se apeleze la cvadratură numerică, care
deobicei necesită o anume formă a domeniului pe care se face integrarea. De aceea se
apelează la transformări geometrice pentru aducerea domeniului la forme regulate. Toate
aceste dificultăţi de aplicare a metodei au condus la apariţia metodei elementelor finite, ca o
metodă particulară în cadrul metodelor de tip Rayleigh - Ritz.
Relaţiile (3. 8) se pot obţine şi prin căutarea aşa numitei soluţii slabe, adică a unei
funcţii, fie ea V, în subspaţiul generat de funcţiile ϕi, deci tot o combinaţie liniară a acestor
funcţii, care să conducă la o funcţie abatere a verificării relaţiei diferenţiale (3.1) ortogonală
pe toate componentele bazei. Ortogonalitatea este definită în raport cu produsul scalar
construit în subspaţiul de aproximare prin intermediul integralei pe domeniul Ω a produsului
oricărei perechi de funcţii din acest subspaţiu
V = ∑ Vi ϕ i , i = 1, , n ,
(3.9)
∫[

]
div(ε grad V ) + ρ v ϕ i d Ω = 0, i = 1, , n.

2
Folosind formula lui Green asociată integralelor de volunm şi de suprafaţă se ajunge la
acelaşi sistem de ecuaţii ca şi cel obţinut prin derivarea funcţionalei energiei.
Proprietatea de convergenţă a soluţiei slabe la soluţia problemei (3. 1) este determinată
de operatorul diferenţial de tip eliptic prezent în problema iniţială.
Construind un tip special de funcţii de bază, al căror suport să nu mai fie întregul
domeniu Ω, ci doar o mică porţiune a acestuia, a căror expresie analitică să fie de tip
polinomial, pentru a simplifica calculul integralelor, şi asociind coeficienţii Vi cu potenţialul
electric în puncte ale domeniului, puncte numite noduri, se ajunge la varianta nodală a
metodei elementelor finite. Funcţiile de aproximare sunt de obicei doar continue pe mulţimea
pe care sunt definite, funcţii de tip Lagrange, putându-se apela şi la funcţii derivabile pe tot
suportul, funcţii de tip Hermite, cu preţul sporirii gradului polinoamelor folosite.
Domeniul Ω se consideră o reuniune de subdomenii disjuncte Ωk, cu k = 1,...,nte, unde
nte este numărul total de elemente finite folosite pentru descrierea problemei. De obicei
nodurile sunt puncte aparţinând frontierei între elemente (deşi se folosesc şi noduri definite în
interiorul elementelor), iar funcţiile de aproximare ϕi sunt asociate nodurilor. Suportul
funcţiei ϕi este domeniul Ωϕi construit prin reunirea elementelor finite ce conţin nodul de
indice ni asociat funcţiei. Se notează cu Eϕi mulţimea indicilor elementelor ce conţin nodul ni
(care formează domeniul Ωϕi) şi cu Eϕij mulţimea indicilor elementelor ce conţin atât nodul de
indice ni, cât şi nodul de indice nj (intersecţia mulţimilor Eϕi şi Eϕj). Se mai noteazăcu NΩk
mulţimea indicilor nodurilor aflate în domeniul Ωk sau pe frontiera sa şi cu Mi coordonatele
nodului de indice ni (tripleta xi, yi, zi), iar cu ntn - numărul total de noduri. Acest număr are
aceeaşi valoare ca şi numărul n, dimensiunea spaţiului de aproximare.
n te
Ω =  Ω k , Ω ϕi = Sup ϕ i = Ω k , i = 1, , n tn ,
k =1 k ∈E ϕi

E ϕij = E ϕi  E ϕ j , i ≠ j , i = 1, , n te , j = 1, , n te ,


(3.10)
( )
ϕ i M j = δ ij , i = 1, , n tn , j = 1, , n tn ,
pe Ω k : V = ∑ Vi ϕ i , i ∈ N Ωk .
Se presupune că pe frontierele între elemente componenta normală a inducţiei electrice
satisface relaţia de continuitate
∂V ∂V
εi + εj = 0 pe ∂Ω i  ∂Ω j . (3.11)
∂n ∂n
La elementele finite de tip Lagrange această condiţie nu esta îndeplinită , de unde apar
erori importante, corespunzând sarcinii de polarizaţie introdusă de modelul de calcul. Această
neconcordanţă poate fi eliminată prin construcţia de elemente de ordin superior sau prin
folosirea elementelor finite ce nu folosesc variabile nodale, ci variabile de muchie sau de faţă,
care asigură continuitatea componentei normale a inducţiei electrice, continuitate interpretată
de obicei în sens integral.
În cele mai multe realizări practice ale metodei elementelor finite sursele câmpului,
adică densităţile de sarcină volumice, de suprafaţă sau de linie, se descompun şi ele în baza
funcţiilor ϕi, adică se foloseşte o expresie a variaţiei densităţii sarcinii adevărate de forma
ρ v = ∑ ρ vp ϕ p ,
unde p sunt indicii funcţiilor de aproximare care conţin în suportul lor regiunea cu densitate
de sarcină adevărată. Se obţine astfel forma ecuaţiilor (3.9), în care integralele pe întregul

3
domeniu Ω sunt înlocuite cu sume de integrale pe elemente, şi anume pe toate elementele care
conţin nodul asociat funcţiei ϕi (cu indici în mulţimea Eϕi)
Vi ∑
k ∈Eϕi
ε k ∫ ϕ i div grad ϕ i d Ω + ∑ V j
i≠ j
∑ ε ∫ϕ
l ∈Eϕij
l i divgrad ϕ j d Ω +
k l
(3.12)
 
+ ∑  ∑ ρ vp ϕ p  ϕ i d Ω = 0
k ∈Eϕi  p 

În aceste expresii domeniul de integrare (volumul) Ωk s-a notat simplificat, numai prin
indicele său k.
Folosind formula lui Green

∫ ψ grad ϕn d S = ∫ div(ψ grad ϕ) d Ω = ∫ ψ div grad ϕ d Ω + ∫ grad ψ grad ϕ d Ω ,
∂Ω Ω Ω Ω

în final se obţine
∂ϕ
∫ ψ div grad ϕ d Ω = ∫ ∂n ψ d S − ∫ grad ψ grad ϕ d Ω.
Ω ∂Ω Ω
(3.13)

Cu aceasta putem rescrie relaţia (3.12)

∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d Ω + ∑ V j ∑ ε ∫ grad ϕ
2
Vi l i grad ϕ j d Ω =
k ∈Eϕi k j≠ i l ∈Eϕij l
(3.14)
   ∂V 
= ∑ ∫  ∑ ρ vp ϕ p  ϕ i d Ω + ∫  −  ϕ d S.
k ∈Eϕi k  p  ∂Ω ϕi  ∂Ω
 ∂n  i

Ecuaţiile sistemului liniar se scriu sistematic introducând următoarele notaţii

∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d Ω ,
2
Aii =
k ∈Eϕi k

Aij = ∑ ε ∫ grad ϕ
l ∈Eϕ ij
l i grad ϕ j d Ω ,
(3.15)
l

   
  ∂V  
Bi = ∑ ∫ ∑ vp p i

k ∈Eϕi  k  p
ρ ϕ 

ϕ d Ω + ∫ 

− ε
∂ n


ϕ i d S .
 ∂Ω ϕi  ∂Ω 

În termenul Bi integrala de volum asociată densităţii volumice de sarcină adevărată,


poate fi trecută la limită într-o integrală de suprafaţă în cazul distribuţiilor de suprafaţă a
sarcinii adevărate, sau chiar într-o integrală curbilinie la distribuţiile lineice. De obicei aceste
distribuţii sunt chiar pe feţele elementelor sau se urmăreşte alegerea elementelor astfel încât
sarcinile să se găsească pe feţele sau pe muchiile lor. In cazul sarcinilor punctuale, pentru care
în fond distribuţia de sarcină volumică este de tip Dirac, integrala de volum din (3.15) se
reduce la o distribuire la nodurile elementului în interiorul căruia se află punctul cu sarcină
electrică adevărată a valorii acesteia. Regula de distribuţie este dictată de valorile funcţiilor de
aproximare în poziţia corespunzătoare punctului cu sarcină concentrată. Cum suma funcţiilor
de aproximare este egală cu 1 în orice punct din domeniul Ω, condiţie ce este asociată cerinţei
de reprezentare a unui câmp de potenţial uniform, rezultă că suma fracţiilor asociate nodurilor
frontierei domeniului Ω va fi egală cu valoarea sarcinii punctuale.
Sistemul liniar va fi

4
Vi Aii + ∑ V j Aij = B i , pentru i = 1, , n tn . (3.16)

Dacă potenţialele anumitor noduri sunt impuse, atunci ecuaţiile asociate acestor noduri
pot fi eliminate din sistem şi putem trece în membrul drept termenii asociaţi acestor potenţiale
prezenţi în celelalte ecuaţii
Vi Aii + ∑ V j Aij = B i − ∑ Vk Aik (3.17)

pentru toate nodurile i de potenţial necunoscut şi nodurile k de potenţial impus.


Sistemul liniar se rezolvă de obicei cu o metodă directă, o factorizare Choleski (sau
LDU) utilă pentru soluţii repetate asociate la diverşi termeni liberi. Datorită suportului
restrâns al funcţiilor ϕi sistemul are puţini termeni în fiecare ecuaţie, deci se folosesc în mod
intens schemele de lucru cu matrici rare.

3.2. TIPURI DE ELEMENTE FINITE FOLOSITE


Prezentarea anterioară a făcut abstracţie de forma particulară a elementelor finite. Există
două mari direcţii de construire a elementelor finite pentru analiza de tip nodal: elemente
finite construite direct în spaţiul Ω şi elemente finite numite izoparametrice, construite într-un
domeniu de referinţă şi apoi realizarea unei transformări a acestui domeniu în spaţiul Ω.
Elementele finite din prima categorie sunt elementele construite cu polinoame chiar în
spaţiul geometric Ω, coeficienţii acestor polinoame fiind determinaţi pe baza proprietăţilor
impuse acestor polinoame la (3.10). Se observă că pentru un tip simplu de tetraedru cu noduri
doar în vârfuri, există patru condiţii pentru fiecare polinom asociat nodului. Funcţiile de
aproximare vor fi polinoame de gradul unu în x, y şi z. Cum pentru asemenea polinoame sunt
necesari patru coeficienţi, condiţiile (3.10) sunt suficiente. Sistemele pentru determinarea
coeficienţilor polinoamelor asociate nodurilor unui element au aceeaşi matrice şi diferă prin
termenii liberi, mai precis prin poziţia unicei valori nenule, unu. Se va inversa matricea
rezultată din coordonatele celor patru noduri şi se vor determina coeficienţii polinoamelor
prin patru operaţii de înmulţire cu inversa. Stabilitatea numerică a acestui procedeu simplu
este determinată de poziţiile nodurilor tetraedrului: cu cât acestea sunt mai apropiate de o
poziţie coplanară cu atât matricea va fi mai prost condiţionată. Cu aceste polinoame uşor
determinate dificultăţile sunt legate de efectuarea integralelor de volum, şi anume de
impunerea limitelor la transformarea integralelor de volum în integrale triple. Folosirea unui
element de tip tetraedral dar şi cu noduri pe muchii, putând avea deci feţe neplane, devine
complicată. Astfel că frontiera lui Ω se reprezintă în această metodă de construcţie a
polinoamelor de aproximare ca o reuniune de mici suprafeţe plane.

3.2.1. ELEMENTE IZOPARAMETRICE


Elementele izoparametrice sunt construite în spaţiul de referinţă şi apoi se face o
transformare bijectivă între domeniul de referinţă şi regiunile geometrice în care a fost divizat
domeniul Ω. Trebuie doar să coincidă tipul corpului geometric din spaţiul de referinţă şi cel
din spaţiul real. Elementele izoparametrice se pot construi cu uşurinţă pornind de la cele de
dimensiune inferioară. În cele ce urmează se va arăta inductiv cum se construiesc asemenea
elemente.
Elementele unidimensionale se deduc constructiv, plecând de la segmentul cu două
noduri la capete şi cu cele două polinoame de interpolare de gradul întâi (fig. 3.1). Funcţiile
de aproximare pentru acest element sunt

5
ϕ 1 (ξ) = 0.5(1 − ξ), ϕ 2 (ξ) = 0.5(1 + ξ),
(3.18)
V = V1ϕ 1 + V2 ϕ 2 , ξ ∈( −1,1).

Fig. 3.1 Fig. 3.2

Se observă că relaţiile (3.10) sunt verificate şi că în orice punct de pe segment suma


celor două funcţii este 1. Derivatele acestor funcţii sunt constante şi se observă că ele sunt
echiva- lente cu schema de diferenţe finite care aproximează derivatele pe segment prin
diferenţa valorilor în noduri împărţită la lungimea segmentului.
Fie un segment în spaţiul geometric pe axa Ox, cu capetele situate în punctele de
coordonate x1, respectiv x2 (fig. 3.2). Corespondenţa între spaţiul de referinţă şi spaţiul real se
va face folosind aceleaşi funcţii de aproximare (de aici provine şi numele de elemente
izoparametrice)
x(ξ) = x1ϕ 1 (ξ) + x 2 ϕ 2 (ξ). (3.19)

Se observă că trecerea se face simplu de la domeniul de referinţă la spaţiul real, că orice


integrală pe spaţiul real se transformă cu uşurinţă într-o integrală pe spaţiul de referinţă.
Integralele care nu necesită derivate în raport cu coordonatele spaţiului real,cum sunt cele din
termenii B, se calculează imediat cu schimbarea de variabilă (3.19), ca integrale în spaţiul de
referinţă de la –1 la 1. Integralele din termenii A necesitând derivatele funcţiilor de
aproximare în raport cu variabilele spaţiului real se vor face ţinând cont de formulule de
derivare a funcţiilor compuse şi de expresia derivatei unei funcţii inverse scrisă cu ajutorul
derivatei funcţiei directe
d ϕi d ϕi d ξ
= . (3.20)
dx dξ dx
Ultima derivată din (3.20) se obţine prin inversarea directă a relaţiei de legătură dintre
spaţiul de referinţă şi spaţiul real, în acest caz simplu; pentru elemente cu puncte intermediare
pe segment, la care relaţia de legătură între spaţiul de referinţă şi spaţiul real este mai
complicată, se aplică teorema funcţiilor implicite, care oferă tocmai valoarea acestei derivate
F ( x , ξ) = − x + x1ϕ 1 (ξ) + x 2 ϕ 2 (ξ) = 0,
dξ (3.21)
= − (∂F ∂x) (∂F ∂ξ) .
dx
Un element cu mai multe noduri se construieşte cu uşurinţă în spaţiul de referinţă,
alegând poziţia ξ0 a unui nod nou între cele două noduri de la capăt şi impunând condiţii de
tip (3.10) pentru această funcţie în raport cu nodurile 1, 2 şi 3
ϕ 3 ( −1) = 0, ϕ 3 (ξ 0 ) = 1, ϕ 3 (1) = 0, − 1 < ξ 0 < 1.

6
Din prima şi din ultima condiţie rezultă
ϕ 3 (ξ) = c(1 + ξ)(1 − ξ),

iar din a doua condiţie se obţine


ϕ 3 (ξ 0 ) = c(1 + ξ 0 )(1 − ξ 0 ) = 1,
(
c = 1 1 − ξ 20 )
şi deci

(
ϕ 3 (ξ) = (1 + ξ)(1 − ξ) 1 − ξ 20 . ) (3.22)
Alegerea uzuală este ξ0 = 0, dar nu sunt excluse şi alte alegeri, de obicei legate de
dispunerea punctului intermediar în spaţiul real, pentru a avea o metrică cât mai uniformă a
trecerii porţiunilor din segmentul de referinţă în segmentul real.
Celelalte două funcţii ϕ1(ξ) şi ϕ2(ξ) se vor modifica astfel ca suma tuturor funcţiilor să
aibă în orice punct al segmentului valoarea 1. Astfel, notând cu ϕ10(ξ) şi ϕ20(ξ) funcţiile de
aproximare de la elementul cu două noduri, avem
ϕ 1 (ξ) = ϕ 10 (ξ) + αϕ 3 (ξ), ϕ 2 (ξ) = ϕ 20 (ξ) + βϕ 3 (ξ)

şi din suma 1 pentru orice ξ avem o condiţie pentru α şi β


α + β + 1 = 0,
iar în ξ0 funcţiile ϕ1 şi ϕ2 iau ambele valoarea 0
ϕ 1 (ξ 0 ) = ϕ 10 (ξ 0 ) + α1, ϕ 2 (ξ 0 ) = ϕ 20 (ξ 0 ) + β1,

deci
α = −ϕ 10 (ξ 0 ) º i β = ϕ 20 (ξ 0 )

şi atunci
ϕ 1 (ξ) = 0.5(1 − ξ) − ϕ 10 (ξ 0 )ϕ 3 (ξ),
(3.23)
ϕ 2 (ξ) = 0.5(1 + ξ) + ϕ 20 (ξ 0 )ϕ 3 (ξ).

Fig. 3.3 Fig. 3.4

Procesul de construcţie poate continua în acelaşi fel. În fig. 3.3 se exemplifică cazul
elementului cu trei noduri şi ξ0 = 0.

7
Elementele bidimensionale în spaţiul de referinţă pot fi de tip pătrat şi de tip triunghi
echilateral. Elementul de tip rectangular cu patru noduri (pătratul, fig. 3.4) în spaţiul de
referinţă este descris de următoarele funcţii
ϕ 1 (ξ , η) = 0.25(1 + ξ)(1 − η),
ϕ 2 (ξ , η) = 0.25(1 + ξ)(1 + η),
ϕ 3 (ξ , η) = 0.25(1 − ξ)(1 + η), (3.24)
ϕ 4 (ξ , η) = 0.25(1 − ξ)(1 − η),
V = V1ϕ 1 + V2 ϕ 2 + V3 ϕ 3 + V4 ϕ 4 .
Se observă construirea lor pe baza funcţiilor de la segmentul cu două noduri. Funcţiile
conţin pe lângă termenii liniari în cele două variabile şi un termen de ordin superior. Acest
tip de element construieşte un spaţiu de funcţii complet pentru polinoamele de gradul întâi, şi
cum intensitatea câmpului electric este derivata potenţialului, se poate reda exact un câmp
electric uniform. Folosind transformarea de coordonate prezentată la elementul
unidimensional putem pune în corespondenţă pătratul de referinţă cu un patrulater oarecare.
Dacă patrulaterul cu care se face corespondenţa este convex, transformarea va fi bijectivă,
determinantul funcţional va avea un semn constant legat de de coincidenţa sau nu a sensului
de rotaţie pozitiv din planul real cu sensul de rotaţie rezultat la parcurgerea nodurilor
declarate ale patrulaterului din planul real. Dacă cele două sensuri de rotaţie coincid,
determinantul va avea mereu semnul plus şi respectiv minus la necoincidenţă. O schimbare de
semn a determinantului la parcurgerea pătratului din planul de referinţă indică un patrulater
concav în planul real. In acest caz trebuie redefinit patrulaterul din planul real. Cu cât
unghiurile patrulaterului din planul real sunt mai apropiate de un unghi drept, cu atât valoarea
determinantului funcţional va fi mai uniformă pentru toate punctele pătratului de referinţă şi
nu vor apare probleme legate de stabilitate numerică. De asemenea nu trebuie să existe o
disproporţie între dimensiunile patrulaterului din planul real; experimental s-a observat că un
raport între lăţime şi lungime mai mare ca trei poate produce probleme numerice. Curbele de
coordonate din planul de referinţă trec în drepte aşa cum se vede în figura 3.5. Relaţiile de
transformare între coordonatele din spaţiul de referinţă şi spaţiul real sunt
x = x1ϕ 1 (ξ , η) + x 2 ϕ 2 (ξ , η) + x 3 ϕ 3 (ξ , η) + x 4 ϕ 4 (ξ , η),
(3.25)
y = y1ϕ 1 (ξ , η) + y 2 ϕ 2 (ξ , η) + y 3 ϕ 3 (ξ , η) + y 4 ϕ 4 (ξ , η).

Fig. 3.5

Se observă cum elementelor de aceeaşi arie din planul de referinţă le corespund


elemente de arii diferite, după poziţia pe care o alegem în pătratul de referinţă. Analog celor

8
discutate la elementul unidimensional, integralele care nu implică derivate în raport cu
coordonatele din spaţiul real se calculează imediat, transformarea de coordonate uşurând
transformarea integralelor de suprafaţă în integrale duble. Mai este necesară determinarea
matricei de transformare (matricea jacobian) şi a valorii determinantului acestei matrice,
determinant ce intervine în calculul integralei în urma schimbării de variabile
 ∂x ∂y 
D( x , y)
 ∂ξ ∂ξ 
J= = . (3.26)
D(ξ , η)  ∂x ∂y 
 ∂η ∂η 
Pentru calculul derivatelor funcţiei potenţial în raport cu coordonatele din spaţiul real,
derivate care apar în termenii A din sistemul de ecuaţii (3.17), este nevoie să se inverseze
matricea de transformare şi să se folosească formula de derivare a unei funcţii compuse
∂V ∂ϕ i  ∂ϕ ∂ξ ∂ϕ i ∂η 
= ∑ Vi = ∑ Vi  i + ,
∂x ∂x  ∂ξ ∂x ∂η ∂x 
(3.27)
∂V ∂ϕ i  ∂ϕ ∂ξ ∂ϕ i ∂η 
= ∑ Vi = ∑ Vi  i + .
∂y ∂y  ∂ξ ∂y ∂η ∂y 
Derivatele parţiale în raport cu coordonatele spaţiului real se calculează din derivatele
parţiale în raport cu coordonatele din spaţiul de referinţă cu ajutorul matricei de transformare
 ∂ξ ∂η 
D(ξ , η)  D( x , y) 
−1
 ∂x  .
= =  ∂x
 ∂η 
(3.28)
D( x , y)  D(ξ , η)  
∂ξ

 ∂y ∂y 
Adăugarea de noduri suplimentare se poate face în maniera descrisă la elementul
unidimensional. Se poate adăuga, de exemplu, un nod intermediar pe latura dintre nodurile 1
şi 2 la mijlocul acesteia, latură denumită 1 în notaţiile din figura 3.4, notaţii consacrate în
realizările practice de programe de element finit cu elemente izoparametrice. Funcţia de
interpolare a acestui nod, care trebuie să se anuleze în toate cele patru vârfuri, va fi
ϕ 5 (ξ , η) = (1 − η)(1 + η)(1 − ξ)(1 + ξ) (3.29)

şi va modifica funcţiile nodurilor 1 şi 2 conform mecanismului discutat la elementul


unidimensional
ϕ 1 (ξ , η) = ϕ 10 (ξ , η) − 0.5ϕ 5 (ξ , η),
ϕ 2 (ξ , η) = ϕ 20 (ξ , η) − 0.5ϕ 5 (ξ , η).
Celelalte două funcţii, pentru nodurile 3 şi 4, rămân nemodificate. Posibilitatea
construirii elementelor cu mai multe noduri pe muchie asigură redarea unor frontiere curbe şi
folosirea unor funcţii de aproximare de ordin superior în regiunile în care funcţia potenţial are
o variaţie mai rapidă. De asemenea, pentru a realiza compatibilitatea între tipuri de elemente
cu număr de noduri diferit pe muchie, pot fi construite elemente cu număr variabil de noduri
de la 4 la 8. In aceeaşi manieră se pot construi şi triunghiuri izoparametrice cu 3 sau 6 noduri,
folosind un sistem de coordonate natural în planul de referinţă, bazat pe ariile celor trei
triunghiuri determinate de laturi şi un punct interior triunghiului. Elementul izoparametric
triunghi este util pentru redarea comodă a frontierelor.

9
Elementele tridimensionale în spaţiul de referinţă pot fi de tip cub cu opt sau mai multe
noduri, prismă cu şase sau mai multe noduri şi tetraedru cu patru sau mai multe noduri.
Elementul de tip hexaedru cu opt noduri este descris de următoarele funcţii de aproximare
ϕ 1 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 + ξ)(1 − η)(1 − ζ),
ϕ 2 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 + ξ)(1 + η)(1 − ζ),
ϕ 3 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 − ξ)(1 + η)(1 − ζ),
ϕ 4 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 − ξ)(1 − η)(1 − ζ) ,
ϕ 5 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 + ξ)(1 − η)(1 + ζ) , (3.30)

ϕ 6 (ξ , η, ζ) = 0.125(1 + ξ)(1 + η)(1 + ζ) ,


ϕ 7 ( ξ , η, ζ) = 0.125(1 − ξ)(1 + η)(1 + ζ) ,
ϕ 8 ( ξ , η, ζ) = 0.125(1 − ξ)(1 − η)(1 + ζ) ,
V = V1ϕ 1 + V2 ϕ 2 + V3 ϕ 3 + V4 ϕ 4 + V5 ϕ 5 + V6 ϕ 6 + V7 ϕ 7 + V8 ϕ 8 .
Se observă modul constructiv în care se obţine acest element, plecând de la elementul
unidimensional. Transformarea geometrică ce foloseşte funcţiile de aproximare se
construieşte în acelaşi mod ca şi în cazul elementului bidimensional, şi apar aceleaşi probleme
legate de matricea transformării şi de determinantul funcţional, de sensul de numerotare a
nodurilor pentru elementul hexaedral din spaţiul real. In spaţiul real hexaedrul trebuie să fie
convex şi cât mai apropiat de un paralelipiped pentru a avea o bună stabilitate numerică
x = x 1 ϕ 1 ( ξ , η, ζ ) + x 2 ϕ 2 ( ξ , η, ζ ) + x 3 ϕ 3 ( ξ , η, ζ ) + x 4 ϕ 4 ( ξ , η, ζ ) +
+ x 5 ϕ 5 ( ξ , η, ζ ) + x 6 ϕ 6 ( ξ , η, ζ ) + x 7 ϕ 7 ( ξ , η, ζ ) + x 8 ϕ 8 ( ξ , η, ζ ) ,
y = y 1 ϕ 1 ( ξ , η, ζ ) + y 2 ϕ 2 ( ξ , η, ζ ) + y 3 ϕ 3 ( ξ , η, ζ ) + y 4 ϕ 4 ( ξ , η , ζ ) +
(3.31)
+ y 5 ϕ 5 ( ξ , η, ζ ) + y 6 ϕ 6 ( ξ , η, ζ ) + y 7 ϕ 7 ( ξ , η, ζ ) + y 8 ϕ 8 ( ξ , η, ζ ) ,
z = z 1 ϕ 1 ( ξ , η , ζ ) + z 2 ϕ 2 ( ξ , η, ζ ) + z 3 ϕ 3 ( ξ , η, ζ ) + z 4 ϕ 4 ( ξ , η, ζ ) +
+ z 5 ϕ 5 ( ξ , η, ζ ) + z 6 ϕ 6 ( ξ , η , ζ ) + z 7 ϕ 7 ( ξ , η , ζ ) + z 8 ϕ 8 ( ξ , η , ζ ) ,

matricea transformării geometrice (jacobian)


 ∂x ∂y ∂z 
 ∂ξ ∂ξ ∂ξ 

D( x , y , z)  ∂x ∂y ∂z 
J= = . (3.32)
D(ξ , η, ζ)  ∂η ∂η ∂η 
 ∂x ∂y ∂z 
 
 ∂ζ ∂ζ ∂ζ 
precum şi inversa ei, necesară pentru calculul derivatelor funcţiei potenţial în raport cu
coordonatele din spaţiul real

10
 ∂ξ ∂η ∂ζ 
 ∂x ∂x ∂x 
D(ξ , η, ζ)  D( x , y , z) 
−1
 ∂ξ ∂η ∂ζ 
=  = . (3.33)
D( x , y , z)  D(ξ , η, ζ)   ∂y ∂y ∂y 
 ∂ξ ∂η ∂ζ 
 
 ∂z ∂z ∂z 
şi derivatele funcţiei potenţial în raport cu coordonatele din spaţiul real folosind formula de
derivare prin părţi
∂V ∂ϕ i  ∂ϕ ∂ξ ∂ϕ i ∂η ∂ϕ i ∂ζ 
= ∑ Vi = ∑ V1  i + + ,
∂x ∂x  ∂ξ ∂x ∂η ∂x ∂ζ ∂x 
∂V ∂ϕ i  ∂ϕ ∂ξ ∂ϕ i ∂η ∂ϕ i ∂ζ 
= ∑ Vi = ∑ V1  i + + ,
∂y ∂y  ∂ξ ∂y ∂η ∂y ∂ζ ∂y 
∂V ∂ϕ i  ∂ϕ ∂ξ ∂ϕ i ∂η ∂ϕ i ∂ζ 
= ∑ Vi = ∑ V1  i + + .
∂z ∂z  ∂ξ ∂z ∂η ∂z ∂ζ ∂z 

3.3. ELEMENTELE FINITE DE TIP PLAN PENTRU CALCULUL POTENŢIALULUI


ELECTRIC
Izolaţia transformatoarelor se caracterizează, în general, prin structuri tridimensionale,
dar abordarea problemei calculului exact al solicitărilor electrice în asemenea structuri este
deosebit de dificilă. Cu o bună aproximaţie, solicitările electrice ale izolaţiei pot fi
determinate cu ajutorul unor structuri mai simple, ce descriu suficient de exact configuraţia
geometrică şi de material locală sau într-o anumită vecinătate. Structurile locale pot fi studiate
în aproximaţia câmpului plan-paralel, iar cele corespunzătoare unei vecinătăţi mai mari - în
aproximaţia câmpului cu simetrie axială (cilindrică). Acestor aproximaţii le vor corespunde
elemente finite bidimensionale, de tip plan-paralel sau plan-radial. In cele ce urmează se va
aborda elementul finit de tip plan-paralel, care va fi numit simplu element (finit) plan.
Sistemul de coordonate în care se descrie geometria şi funcţionala (3. 3) este cel
cartezian. Particularitatea modelării plan-paralele provine din independenţa în raport cu
cooordonata axială z atât a geometriei cât şi a condiţiilor la limită. Astfel, deşi este descrisă
într-un sistem de coordonate cartezian Oxyz, poziţia unui punct este determinată doar de x şi y
x = ∑ xi ϕ i , y = ∑ yi ϕ i . (3.34)

Ţinând cont de independenţa modelului de coordonata z, operatorul spaţial de derivare


devine
∂V ∂V
grad V = ux + uy . (3.35)
∂x ∂y
Sistemul de coordonate din spaţiul de referinţă este de tip plan, caracterizat de
coordonatele ξ şi η, astfel că derivatele coordonatelor din spaţiul real în raport cu
coordonatele spaţiului de referinţă au forma

11
∂x ∂ϕ l ∂x ∂ϕ l
= ∑ xl , = ∑ xl ,
∂ξ ∂ξ ∂η ∂η
(3.36)
∂y ∂ϕ l ∂y ∂ϕ l
= ∑ yl , = ∑ yl .
∂ξ ∂ξ ∂η ∂η
In modelarea plan-paralelă elementul de volum este o prismă dreaptă, de înălţime
unitate (h = 1). Dacă notăm cu dσ aria secţiunii în planul Oxy printr-o asemenea prismă
elementară, căpătăm expresia volumului ei
d Ω = h d σ = d x d y.
Atunci integralele asociate coeficienţilor matricii sistemului liniar (3.16) devin

∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d Ω = ∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d σ = ∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d x d y ,


2 2 2
Aii =
k ∈Eϕi k k ∈Eϕi k k ∈Eϕi k

Aij = ∑ ε ∫ grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d Ω = ∑ ε ∫ grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d σ = (3.37)
l l

= ∑ ε ∫ grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d x d y.
l

Integralele de mai sus, care la origine erau integrale de volum, au devenit integrale de
suprafaţă, calculate pe secţiunea plană. Folosind transformarea între spaţiul de referinţă şi cel
real, deci între planul (ξ, η) şi planul (x, y), aria elementului infinitezimal de suprafaţă devine
 ∂x ∂y   ∂x ∂y 
d σ =  ux + uy  ×  ux + uy  d ξ d η =
 ∂ξ ∂ξ   ∂η ∂η 
(3.38)
∂x ∂y ∂y ∂x
= − d ξ d η.
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
Expresia din interiorul modulului este determinantul matricii transformării între spaţiul
de referinţă şi cel real
 ∂x ∂y 
D( x , y)  ∂ξ ∂ξ 
J= = ,
D(ξ , η)  ∂x ∂y 
 ∂η ∂η 
sau, explicit,
 ∂ϕ i ∂ϕ i 
D( x , y)  ∑ xi
∂ξ
∑y ∂ξ 
i
J= = ,
D(ξ , η)  ∂ϕ ∂ϕ i 
∑ i ∂η ∑ y i ∂η 
i
x (3.39)

∂x ∂y ∂y ∂x
det( J ) = − .
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
Pentru calculul derivatelor spaţiale în raport cu coordonatele din spaţiul real folosim
formula de derivare a unei funcţii compuse şi avem nevoie de inversa matricii de transformare

12
 ∂ξ ∂η   ∂y ∂x 

D(ξ , η)  D( x , y) 
−1
   ∂η  1  J 11−1 J 12−1 
J −1 = = =  ∂x ∂x = 1  ∂η =
  (3.40)
D( x , y)  D(ξ , η)  
∂ξ ∂η
 det( J ) − ∂y ∂x  det( J )  J 21−1 .
J 22−1 
 ∂y ∂y   ∂ξ ∂η 
De aici rezultă expresiile derivatelor coordonatelor din spaţiul de referinţă în raport cu
coordonatele spaţiului real
∂ξ J 11−1 ∂y ∂η ∂ξ J 12−1 − ∂x ∂η
= = , = = ,
∂x det( J ) det( J ) ∂y det( J ) det( J )
−1 −1
∂η J 21 − ∂y ∂ξ ∂η J 22 ∂x ∂ξ
= = , = = .
∂x det( J ) det( J ) ∂y det( J ) det( J )

În urma schimbării de variabile în ξ şi η, integralele din (3.37) devin calculabile ca


integrale duble în raport cu variabilele spaţiului de referinţă
 ∂ϕ j ∂y ∂ϕ j ∂y   ∂ϕ i ∂y ∂ϕ i ∂y 
∑ε∫ ∫
1 1
Aij =  −  − +
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ   ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ 
l
−1 −1
l ∈Eϕij
(3.42)
 ∂ϕ j ∂x ∂ϕ j ∂x   ∂ϕ i ∂x ∂ϕ i ∂x  
+ −  −   det( J ) d ξ d η.
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ   ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  

Calculul integralei de mai sus pentru elementele izoparametrice cu muchii drepte s-ar
putea efectua în formă analitică, determinând primitiva, având la dispoziţie forma analitică a
elementelor matricii de transformare din (3.40). Pentru o tratare unitară a tuturor elementelor
izoparametrice se preferă însă folosirea cvadraturii numerice (cu formule de cuadratură de tip
Gauss). Calculul integralelor duble se reduce la o sumă dublă
 ∂ϕ j ∂y ∂ϕ j ∂y   ∂ϕ i ∂y ∂ϕ i ∂y 
Aij = ∑ ε ∑ 
l −
∂ξ ∂η ∂η ∂ξ 
 


∂ξ ∂η ∂η ∂ξ 
 +
l ∈Eϕij m,n
 m,n m,n
(3.43)
 ∂ϕ j ∂x ∂ϕ j ∂x   ∂ϕ i ∂x ∂ϕ i ∂x  
+ −   −   det( J (ξ m , η n )) ω m ω n .
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  m,n
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  
m,n 

Termenii liberi din realaţia (3.15) provin o parte din integrala sarcinii distribuită
volumic şi o parte din integrala sarcinii cu distribuţie superficială. Pentru termenii de volum
discuţia anterioară se aplică fără nici o modificare, aceeaşi succesiune de modificări ale
integralei de volum
   
Bi = ∑ ∫  ∑ ρ
k ∈Eϕi k p
vp ϕ p  ϕ i d Ω = ∑ ∫  ∑ ρ vp ϕ p  ϕ i d σ =
 k ∈Eϕi k  p 
 
∑ ∫ ∫  ∑ ρ ϕ p  ϕ i det( J ) d ξ d η =
1 1
= vp (3.44)
k ∈Eϕi
−1 −1
p 
 
= ∑ ∑  ∑ ρ vp ϕ p (ξ m , η n ) ϕ i (ξ m , η n ) det( J (ξ m , η n ))ω m ω n .
k m ,n  p 

13
Pentru termenii asociaţi densităţii superficiale de sarcină ρS trebuie avut în vedere faptul
că pentru câmpul plan-paralel suprafaţa laterală a elementelor este suprafaţa laterală a unor
prisme drepte, iar în secţiunea plană ea corespunde laturii patrulaterului. Integrala de
suprafaţă va trece într-o integrală de linie. Deplasarea pe latură în spaţiul real corespunde
deplasării pe latura corespunzătoare din spaţiul de referinţă, pe care variază numai una dintre
variabilele ξ sau η. Dacă presupunem că latura este chiar latura 1, deci în spaţiul de referinţă
coordonata ξ ia valoarea 1 iar coordonata η ia valori în [-1,1], atunci putem descrie poziţia
unui punct curent pe latura l1 precum şi un segment infinitezimal orientat de-a lungul aceleiaşi
laturi
x(1, η) = x1ϕ 1 (1, η) + x 2 ϕ 2 (1, η), y(1, η) = y1ϕ 1 (1, η) + y 2 ϕ 2 (1, η),
∂x ∂y
d l = ul d η = ux d η + u y d η,
∂η ∂η
iar pentru lungimea segmentului infinitezimal
2 2
 ∂x   ∂y 
d l =   +   d η.
 ∂η   ∂η 

Elementul de arie de pe suprafaţa laterală corespunzând acestui segment infinitezimal


este (cu h = 1)
2 2
 ∂x   ∂y 
d σ l = h d l =   +   d η,
 ∂η   ∂η 

iar după transformări în aceeaşi succesiune ca şi la integrala de volum, obţinem


 ∂V 
Bi = ∫  −ε
 ∂ n
ϕi d S = ∑ ∫

(∑ σ , pϕ ) d l =
l p
∂Ω ϕi  ∂Ω ∂Ω ϕ  ∂Ω l

2 2
(3.46)
 ∂r   ∂h 
= ∑ ∫ (σ 1ϕ 1 (1, η) + σ 2 ϕ 2 (1, η))ϕ i (1, η)   +   d η.
1

∂Ω  ∂Ω
−1  ∂η   ∂η 
ϕ

Calculul integralei de suprafaţă pe latura elementului s-a redus la o integrală pe latura


corespunzătoare din spaţiul de referinţă, care în cele din urmă prin cuadratură trece într-o
sumă de produse între densitatea de sarcină, elementul de lungime de-a lungul laturii şi
ponderile de cuadratură
2 2
 ∂r   ∂h 
B i = ∑ (σ 1ϕ 1 (1, η m ) + σ 2 ϕ 2 (1, η m ))ϕ i   +  ωm. (3.47)
 ∂η   ∂η 
(1,η)
m

In modelarea plan-paralelă mai pot apare densităţi lineice de sarcină, repartizate pe fire
axiale, perpendiculare pe planul Oxy. In secţiunea plană acestor fire le corespund puncte, care
pot sau nu să coincidă cu nodurile reţelei de discretizare. Corespunzător acestor distribuţii
lineice, mai apare un termen în membrul drept. Acest termen se obţine din (3.44), introducând
o distri- buţie de sarcină de tip Dirac, ρ0δ(x0,y0), unde indicele 0 precizează punctul din
spaţiul real, ρ0 este valoarea densităţii lineice de sarcină, iar x0 şi y0 reprezintă coordonatele
punctului în acelaşi spaţiu real. Transformările succesive ale acestui termen sunt următoarele

14
B i0 = ∫ ρ 0 δ( r0 , h0 )ϕ i d v k = ∫ hρ 0 δ( r0 , h0 )ϕ i d σ Ω = ρ 0 ϕ i (ξ 0 , η 0 ),
Ω Ω

unde ξ0 şi η0 reprezintă coordonatele în spaţiul de referinţă ale punctului (x0, y0) din spaţiul
real. Pentru determinarea acestor coordonate trebuie inversată transformarea (3.34). Dacă
pentru elementele cu dependenţă liniară această inversare se poate face chiar analitic, pentru
cele de ordin superior aceste coordonate se determină prin calcul iterativ. Se utilizează de
obicei un algoritm de tip Newton-Raphson, care pentru un element plan izoparametric
oarecare şi pentru funcţiile diferenţă între coordonatele aproximantului la pasul k şi
coordonatele punctului (x0,y0) se scrie astfel
x k = ∑ x l ϕ l (ξ k , η k ), y k = ∑ y l ϕ l (ξ k , η k ),
 ∂ϕ   ∂ϕ 
x k +1 = ∑ x l ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ x l  l  δξ + ∑ x l  l  δη,
(
 ∂ξ  ξ , η
k k )  ∂η  ξ , η
k k ( )
 ∂ϕ   ∂ϕ 
y k +1 = ∑ y l ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ y l  l  δξ + ∑ y l  l  δη,
 ∂ξ  ξ , η
k (k )  ∂η  ξ , η
k k ( )
 ∂ϕ   ∂ϕ 
δx = x k +1 − x 0 = ∑ x l ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ x l  l  δξ + ∑ x l  l  δη − x 0 = 0,
 ∂ξ  ξ , η
k k ( )  ∂η  ξ , η
k k ( )
 ∂ϕ   ∂ϕ 
δy = y k +1 − y 0 = ∑ y l ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ y l  l  δξ + ∑ y l  l  δη − y 0 = 0
 ∂ξ  ξ , η
k k ( )  ∂η  ξ , η
k k ( )
 ∂ϕ l   ∂ϕ 
∑ x   δξ + ∑ x l  l  δη = x 0 − ∑ x l ϕ l (ξ k , η k ) = x 0 − x k ,
(
∂ξ  ξ , η
)  ∂η  ξ , η
( )
l
k k k k

 ∂ϕ l   ∂ϕ 
∑ y   δξ + ∑ y l  l  δη = y 0 − ∑ y l ϕ l (ξ k , η k ) = y 0 − y k ,
(
∂ξ  ξ , η
)  ∂η  ξ , η
( )
l
k k k k

ξ k +1 = ξ k + δξ ,
η k +1 = η k + δη.
Valorile de pornire ale procesului iterativ se iau ξ1 = 0, η1 = 0, care corespund unei
poziţii în centrul elementului.

3.4. ELEMENTELE FINITE DE TIP PLAN-RADIAL (AXIAL SIMETRIC) PENTRU


CALCULUL POTENŢIALULUI ELECTRIC
Structurile uzuale în studiul câmpului electric în izolaţia transformatoarelor se
caracterizează printr-o simetrie cilindrică care se descrie în cadrul modelării prin element finit
de analiză axial simetrică. Modelarea axial simetrică beneficiază de posibilitatea descrierii
geometriei ca funcţie de numai două coordonate, ca în analiza plană, dar luând în considerare
repartiţia spaţială a câmpului. Sistemul de coordonate în care se descrie geometria şi
funcţionala (3. 3) este cel cilindric. Particularitatea modelării axial simetrice provine din
independenţa în raport cu cooordonata unghiulară ϕ atât a geometriei cât şi a condiţiilor la
limită. Astfel, cu toate că poziţia unui punct este descrisă într-un sistem de coordonate
cilindric, este determinată doar de coordonatele r şi h

15
r = ∑ ri ϕ i , h = ∑ hi ϕ i . (3.48)

Tinând cont de independenţa modelului de unghiul ϕ, operatorul spaţial de derivare în


coordonate cilindrice devine
∂V  ∂V 
grad V = ur + uh . (3.49)
∂r ∂h
Sistemul de coordonate din spaţiul de referinţă este de tip plan, caracterizat de
coordonatele ξ şi η, astfel că derivatele coordonatelor din spaţiul real în raport cu
coordonatele spaţiului de referinţă au forma
∂r ∂ϕ i ∂r ∂ϕ i
= ∑ ri , = ∑ ri ,
∂ξ ∂ξ ∂η ∂η
(3.50)
∂h ∂ϕ i ∂h ∂ϕ i
= ∑ hi , = ∑ hi .
∂ξ ∂ξ ∂η ∂η
Elementul de volum în modelarea axial simetrică este un tor, deci dacă notăm cu dσ
aria secţiunii radiale prin acest tor infinitezimal căpătăm expresia volumului său
d Ω = 2 πr d σ = 2 πr d r d h.
Atunci integralele asociate coeficienţilor matricii sistemului liniar (3.16) devin

∑ ε k ∫ ( grad ϕ i ) d Ω k = ∑ ε k ∫ 2πr( grad ϕ i ) d σ Ωk =


2 2
Ai i =
k ∈Eϕi k k ∈Eϕi k

∑ ε k ∫ 2πr( grad ϕ i ) d r d h,
2
=
k ∈Eϕi k (3.51)
Ai j = ∑ ε ∫ grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d Ω l = ∑ ε ∫ 2πr grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d σ Ωl =
k k

= ∑ ε ∫ 2πr grad ϕ
l ∈Eϕij
l i grad ϕ j d r d h.
k

Integralele de mai sus, care la origine erau integrale de volum, au devenit integrale de
suprafaţă calculate pe secţiunea radială. Folosind transformarea între spaţiul de referinţă şi cel
real, deci între planul (ξ, η) şi planul (r, h), aria elementului infinitezimal de suprafaţă devine
 ∂r  ∂h    ∂r  ∂h  
d σ =  ur + uh  ×  ur + u h  d ξd η =
 ∂ξ ∂ξ   ∂η ∂η 
(3.52)
∂ r ∂ h ∂h ∂r
= − dξdη.
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
Expresia din interiorul modulului este determinantul matricii transformării între spaţiul
de referinţă şi cel real

16
 ∂r ∂h 
D( r , h)  ∂ξ ∂ξ 
J= = ,
D(ξ , η)  ∂r ∂h 
 ∂η ∂η 
 ∂ϕ i ∂ϕ i 
∑ ri ∂ξ ∑ hi ∂ξ 
J= , (3.53)
 r ∂ϕ i ∂ϕ i 
∑ i ∂η ∑ i ∂η 
h

∂r ∂h ∂h ∂r
det J = − .
∂ξ ∂η ∂ξ ∂η
Pentru calculul derivatelor spaţiale în raport cu coordonatele din spaţiul real se foloseşte
formula de derivare a unei funcţii compuse şi este nevoie de inversa matricii de transformare

 ∂ξ ∂η   ∂h ∂r 

D(ξ , η)  D( r , h) 
−1
 ∂r  = 1
 ∂η ∂η  1  J 11−1 J 12−1 
J −1 = =  =  ∂r  =
∂η  det J ∂r  det J  J 21 −1 
. (3.54)
D( r , h)  D(ξ , η)  
∂ξ
 − ∂h
−1
J 22 
 ∂h ∂h   ∂ξ ∂ξ 
De aici rezultă expresiile derivatelor coordonatelor din spaţiul de referinţă în raport cu
coordonatele spaţiului real
∂ξ J −1 ∂ξ J −1 ∂η J −1 ∂η J −1
= 11 , = 12 , = 21 , = 22 . (3.55)
∂r det J ∂h det J ∂r det J ∂h det J
In urma schimbării de variabile în ξ şi η, integralele din (3.37) devin calculabile ca
integrale duble în raport cu variabilele spaţiului de referinţă
 ∂ϕ j ∂h ∂ϕ j ∂h   ∂ϕ i ∂h ∂ϕ i ∂h 
∑ ε ∫ ∫ (∑ r ϕ )
1 1
Ai j = 2π −  − +
∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ 
l l l
l ∈Eϕij
−1 −1
  
(3.56)
 ∂ϕ j ∂r ∂ϕ j ∂r   ∂ϕ i ∂r ∂ϕ i ∂r   d ξ d η
+ − + − +  .
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ   ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ   det J
Calculul integralei de mai sus pentru elementele izoparametrice cu muchii drepte s-ar
putea efectua în formă analitică, determinând primitiva, având la dispoziţie forma analitică a
elementelor matricii de transformare din (3.53), dar pentru o tratare unitară a tuturor
elementelor izoparametrice se preferă folosirea formulelor de cuadratură de tip Gauss.
Calculul integralelor duble se reduce la o sumă dublă
 ∂ϕ j ∂h ∂ϕ j ∂h   ∂ϕ ∂h ∂ϕ ∂h 
Ai j = 2π ∑ ε l∑ l l
r ϕ ( ξ , η )  −   i − i  +
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  m,n  ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ 
m n
l ∈Eϕij m,n
 m,n
(3.57)
 ∂ϕ j ∂r ∂ϕ j ∂r   ∂ϕ i ∂r ∂ϕ i ∂r   wm wn
+ − +  − +   .
 ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  m,n  ∂ξ ∂η ∂η ∂ξ  m,n  det J

Termenii liberi din relaţia (3.15) provin o parte din integrala sarcinii distribuită volumic
şi o parte din integrala sarcinii cu distribuţie superficială. Pentru termenii de volum discuţia

17
anterioară se aplică fără nici o modificare, aceeaşi succesiune de modificări ale integralei de
volum
Bi = ∑ ∫ (∑ ρ
k ∈Eϕi k
vp )
ϕ p ϕi d Ω = ∑ ∫ 2πr(∑ ρ
k ∈Eϕi k
vp )
ϕ p ϕi d σ =

∑∫ ∫ (∑ r ϕ )(∑ ρ )
1 1
= 2π p p vp ϕ p ϕ i det J d ξ d η =
−1 −1 (3.59)
k ∈Eϕi

= 2π ∑ ∑
k m,n
(∑ r ϕ (ξ p p m , ηn ) )(∑ ρ vp )
ϕ p (ξ m , η n ) ϕ i (ξ m , η n )
wm wn
det J (ξ m , η n )
.

Pentru termenii asociaţi densităţii superficiale de sarcină trebuie avut în vedere faptul că
suprafaţa laterală a elementelor axial simetrice este suprafaţa laterală a unui trunchi de con,
iar în secţiunea radială ea corespunde laturii patrulaterului. Integrala de suprafaţă va trece
într-o integrală de linie. Deplasarea pe latură în spaţiul real corespunde deplasării pe latura
corespunzătoare din spaţiul de referinţă, şi deci variaţiei uneia singure din variabilele ξ sau η.
Dacă presupunem că latura este chiar latura 1, deci în spaţiul de referinţă coordonata ξ ia
valoarea 1 iar coordonata η ia valori în [-1,1], atunci putem descrie poziţia unui punct curent
pe latura l1 precum şi un segment infinitezimal orientat de-a lungul aceleiaşi laturi
r(1, η) = r1ϕ 1 (1, η) + r2 ϕ 2 (1, η), h(1, η) = h1ϕ 1 (1, η) + h2 ϕ 2 (1, η),
 ∂r  ∂h 
d l = ul d η = ur d η + uh d η
∂η ∂η
şi pentru lungimea segmentului infinitezimal
2 2
 ∂r   ∂h 
d l =   +   d η.
 ∂η   ∂η 

Elementul de arie de pe suprafaţa laterală corespunzând acestui segment infinitezimal


este
2 2
 ∂r   ∂h 
d σ l = 2πr d l = 2π( r1ϕ1(1, η) + r2ϕ 2 (1, η))   +   d η.
 ∂η   ∂η
iar după transformări în aceeaşi succesiune ca şi la integrala de volum, se obţine
 ∂V 
Bi = ∫  −ε
 ∂ n
 ϕ i d S = 2π ∑ ∫

(∑ σ l,p )
ϕp rdl =
∂Ω ϕ  ∂Ω ∂Ω ϕ  ∂Ω l (3.
2 2 60)
 ∂r   ∂h 
∑ ∫ (σ ϕ (1, η) + σ ϕ 2 (1, η))ϕ 1 (1, η)( r1ϕ 1 (1, η) + r2 ϕ 2 (1, η))
1
= 2π   +   d η.
 ∂η   ∂η 
1 1 2
−1
∂Ω ϕ  ∂Ω

Calculul integralei de suprafaţă pe latura elementului s-a redus la o integrală pe latura


corspunzătoare din spaţiul de referinţă, care în cele din urmă prin cuadratură trece într-o sumă
de produse între densitatea de sarcină, elementul de lungime de-a lungul laturii şi ponderile de
cuadratură

18
Bi = 2π ∑ (σ 1ϕ 1 (1, η m ) + σ 2 ϕ 2 (1, η m ))( r1ϕ 1 (1, η m ) + r2 ϕ 2 (1, η m ))ϕ i ×
m

2 2
 ∂r   ∂h  (3.61)
×   +  wm .
 ∂η   ∂η 

 1, η

In modelarea axial simetrică mai pot apare şi densităţi lineice de sarcină, repartizate pe
cercuri situate în plane perpendiculare pe axa verticală şi cu centrul pe această axă. In
secţiunea radială acestor cercuri le corespund puncte, care pot sau nu să coincidă cu nodurile
reţelei de discretizare. Corespunzător acestor distribuţii lineice, mai apare un termen în
membrul drept. Acest termen se obţine din (3.58), introducând o distribuţie de sarcină de tip
Dirac, ρ0δ0(r0,h0), unde indicele 0 precizează punctul din spaţiul real, ρ0 este valoarea
densităţii lineice de sarcină, iar r0 şi h0 reprezintă coordonatele punctului în acelaşi spaţiu
real. Transformările succesive ale acestui termen sunt următoarele
Bi 0 = ∫ ρ 0 δ( r0 , h0 )ϕ i d v k = ∫ 2πrρ 0 δ( r0 , h0 )ϕ i d σ Ω = 2πr0 ρ 0 ϕ i (ξ 0 , η 0 ),
Ω Ω

unde ξ0 şi η0 reprezintă coordonatele în spaţiul de referinţă ale punctului (r0,h0) din spaţiul
real. Pentru determinarea acestor coordonate trebuie inversată transformarea (3.48). Dacă
pentru elementele cu dependenţă liniară această inversare se poate face chiar analitic, pentru
cele de ordin superior aceste coordonate se determină prin calcul iterativ. Se utilizează de
obicei un algoritm de tip Newton-Raphson, care pentru un element axial simetric
izoparametric oarecare şi pentru funcţiile diferenţă între coordonatele aproximantului la pasul
k şi coordonatele punctului (r0,h0) se scrie astfel
rk = ∑ rl ϕ l (ξ k , η k ), hk = ∑ hl ϕ l (ξ k , η k ),
∂ϕ l ∂ϕ
rk +1 = ∑ rl ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ rl δξ + ∑ rl l δη,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
k k

∂ϕ l ∂ϕ
hk +1 = ∑ hl ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ hl δξ + ∑ hl l δη,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
k k

∂ϕ l ∂ϕ
δr = rk +1 − r0 = ∑ rl ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ rl δξ + ∑ rl l δη − r0 = 0,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
k k

∂ϕ l ∂ϕ
δh = hk +1 − h0 = ∑ hl ϕ l (ξ k , η k ) + ∑ hl δξ + ∑ hl l δη − h0 = 0,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
k k

∂ϕ l ∂ϕ
∑r δξ + ∑ rl l δη = r0 − ∑ rl ϕ l (ξ k , η k ) = r0 − rk ,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
l
k k

∂ϕ l ∂ϕ
∑h δξ + ∑ hl l δη = h0 − ∑ hl ϕ l (ξ k , η k ) = h0 − hk ,
∂ξ ( ξ ,η ) ∂η ( ξ k ,ηk )
l
k k

ξ k +1 = ξ k + δξ , η k +1 = η k + δη.
Valorile de pornire ale procesului iterativ se iau ξ1 = 0, η1 = 0, care corespund unei
poziţii în centrul elementului.

19