8.4.

PROPRIETĂŢILE TERMOFIZICE ALE MATERIALELOR ŞI METODE DE

INVESTIGARE

8.4.1. introducere

În timpul solidificării pot aparea o multitudine de faze, care pot îmbunătăţi sau
deteriora proprietăţile materialelor. Întelegerea şi prezicerea structurii finale a unui aliaj pluri-
component, necesită determinarea proprietăţilor sale termofizice. Aceste informaţii sunt
necesare ca date de intrare în modelarea numerică a proceselor industriale. În cele mai multe
cazuri modelarea este urmată de simularea procesului studiat urmarindu-se evoluţia unor
parametrii cu ajutorul modelului, în condiţii cât mai apropiate de cele reale.
Necesitatea obţinerii datelor fiabile referitoare la proprietăţile termofizice ale
materialelor a crescut continuu în ultima perioadă de timp. Datele existente, cu excepţia
elementelor pure sau pentru unele aliaje şi compuşi, de multe ori nu sunt fiabile, şi în multe
cazuri, nevoia de informaţii corecte şi acceptabile pot fi îndeplinite doar prin măsurarea unei
proprietăţi date.
Orice proprietate a unui material studiat într-un interval de temperatură poate fi
considerată o proprietate termofizică. Cu toate acestea, în mod tradiţional, dilatarea termică,
conductivitatea termică şi difizivitatea termică sunt considerate a fi cele mai frecvent întâlnite
proprietăţi termofizice fundamentale.

8.4.2. Proprietătile termice ale materialelor

Materialul solid poate fi descris ca o distribuţie spaţială a particulelor constituente,

atomi sau molecule. Indiferent dacă această distribuţie spaţială este ordonată, cazul
materialelor cristaline, sau este dezordonată, cazul materialelor amorfe, atomii sau moleculele
oscilează în jurul unor poziţii de echilibru.
Forţa motrice a acestor mişcări de oscilaţie derivă din energia termică a reţelei,
amplitudinea mişcării fiind cu atât mai mare, cu cât temperatura este mai ridicată. Agitaţia
termică a ionilor şi atomilor din reţeaua solidului nu încetează cu totul nici chiar la 0 K.
Proprietăţile termice ale materialelor (dilatarea termică, conducţia termică) pot fi
explicate numai pornind de la analiza teoretică a vibraţiilor termice ale reţelei cristaline, care
permite calcularea energiei termice a solidului. Legat de aceasta au fost propuse mai multe
modele teoretice pentru descrierea vibraţiilor reţelei cristaline şi anume: modelul solidului
continuu, care asimilează şirul de ioni ai unei reţele cristaline cu o coardă vibrantă, util în
studiul undelor elastice generate de perturbaţii mecanice, modelul oscilatorilor armonici
independenti, în care un cristal format din N atomi este echivalent cu 3N oscilatori armonici
independenţi şi modelul oscilatorilor armonici cuplaţi în care cristalul format din N atomi
este considerat ca fiind echivalent cu 3N oscilatori armonici cuplaţi. Acest model a fost
dezvoltat de către Debye şi de către Planck.
În funcţie de aproximaţia în care se consideră oscilaţiile reţelei, aproximaţia armonică
sau anarmonică, se pot explica unele sau altele dintre proprietăţile termice ale solidului.

8.4.2.1. Dilatarea termică

Dilatarea termică este un fenomen de creştere a dimensiunilor macroscopice ale
materialului la încălzire, datorat vibraţiilor termice ale reţelei cristaline, sau ale particulelor
constituente ale stării amorfe. La orice temperatură atomii solidului vibrează cu amplitudini
de ordinul 10-9 cm şi frecvenţa de cca. 1013 Hz. La creşterea temperaturii apare o modificare a
distanţelor între atomi, având ca rezultat o modificare a dimensiunilor macroscopice ale
corpului. Experimental s-a constatat că relaţia dintre variaţia dimensiunilor liniare şi variaţia
temperaturii ΔT este dată de o relaţie de tipul:
∆l = α ⋅ l 0 ⋅ ∆T (8.55)

1
 În care: α este coeficientul de dilatare termică, fiind o constantă de material:
l ∆l
α= [α ]SI = grad −1 (8.56)
l 0 ∆T
Ceficientul de dilatare termică α reprezintă variaţia relativă a lungimii materialului la o
creştere de temperatură de 1 K. Similar s-au definit dilatarea de suprafaţă Δ S şi dilatarea
volumică ΔV, adică:
∆S = β ⋅ S 0 ⋅ ∆T ∆V = γ ⋅ V0 ⋅ ∆T (8.57)
În care: β ≈ 2α şi γ ≈ 3α, sunt coeficienţii de dilatare de suprafaţă, respectiv dilatare
volumică.
Explicaţia fenomenului de dilatare termică poate fi dată numai într-o aproximaţie
anarmonică a energiei de oscilaţie a atomilor. Pentru aceasta vom observa că, întrucât atomii
din reţea vibrează continuu, dimensiunile corpurilor nu sunt date de distanţele instantanee
dintre atomi, ci numai de distanţele medii. Variaţia energiei potenţiale cu distanţa poate fi
obţinută plecând de la dezvoltarea în serie Taylor a energiei potenţiale în jurul unei poziţii de
echilibru. Considerând un = rn-rn0 ca fiind deplasarea atomului n de la poziţia de echilibru rn0
la poziţia rn, energia potenţială funcţie de deplasările un va fi de forma:
U = f (u1 , u 2 ,..., u n ,..., u N ) (8.58)
Dezvoltând pe U din relaţia (8.58) în serie Taylor în raport cu deplasarea u în jurul
poziţiei de echilibru, se obţine:
1 N 1 N
U = U 0 + ∑ Anm u n u m + ∑ Bnmp u n u m u p + ... (8.59)
2 n ,m=1 6 n ,m , p =1
∂ 2U ∂ 3U
În care: Anm = Bnmp = (8.60)
∂u n ∂u m ∂u n ∂u m ∂u p
În ecuaţia (8.59) suma derivatelor de ordinul 1 este egală cu zero, pentru că
dezvoltarea s-a făcut în jurul unei poziţii de echilibru, în care energia prezintă un minim.
Considerând că deplasările un sunt mici, în ecuaţia (8.59) termenii de rangul trei şi
următorii sunt neglijabili. Această ipoteză este cunoscută sub numele de aproximaţia
armonică, întrucât în acest caz mişcarea atomilor din reţeaua cristalină este redusă la o
mişcare armonică. Aproximaţia armonică este suficientă pentru explicarea unora dintre
proprietăţile metalelor (căldura specifică, modulele de elasticitate), dar, aşa cum voi arăta mai
jos, este insuficientă pentru a explica procesul dilatării termice. Mişcarea atomilor din reţelele
cristaline poate fi descrisă mai corect, dacă se ţine seama şi de componentele anarmonice ale
mişcării, adică se consideră şi termenii de rangul trei şi următorii în ecuaţia (8.59). Această
exprimare a energiei potenţiale poartă denumirea de aproximaţia anarmonică. Reprezentând
grafic variaţia energiei potenţiale cu distanţa interatomică pentru cazul a doi atomi vecini în
cele două aproximaţii (armonică si anarmonică), se obţin curbele din fig. 8.29.

Figura 8.29. Variaţia energiei potenţiale cu distanţa pentru 2 atomi vecini în cazul
aproximaţiei armonice (linie punctată), respectiv anarmonice (linie plină).
2
 În aproximaţia armonică, curba energiei potenţiale este simetrică, ceea ce înseamnă că
distanţa medie dintre cei doi atomi este aceeaşi la orice temperatură, deci în aproximaţia
armonică rezultă că nu apare dilatare. În aproximaţia anarmonică la T0 energia potenţială este
Uo, iar distanţa dintre atomi ro. La o temperatură T1, energia potenţială este U1 şi distanţa
dintre atomi va fi:
r1,min + r1,max
r= > r0 (8.61)
2
iar la o temperatură T2 energia potenţială va fi U2 şi distanţa dintre atomi r2 > rI > ro adică
rezultă dilatarea, care se explică tocmai prin asimetria curbei. Inegalităţile: ro < rI < r2 <...< rn
exprimă tocmai creşterea distanţei medii dintre atomi.
Plecând de la expresia energiei potenţiale U în cazul anarmonic pentru doi atomi,
printr-o alegere convenabilă a coordonatelor, se poate obţine energia potenţială de echilibru
Uo = 0, astfel că energia potenţiala din relaţia (8.59) devine:
1 1
U = β ⋅ u n2 − γ ⋅ u n3 (8.62)
2 6
În care: coeficienţii β şi γ se exprimă prin relaţiile:
∂ 2U ∂ 3U
Anm = =β >0 Bnmp = = −2γ < 0 (8.63)
∂u n ∂u m ∂u n ∂u m ∂u p
S-a adoptat semnul negativ pentru că la creşterea distanţei dintre atomi energia de
interacţiune este mai mică decât cea corespunzătoare oscilaţiilor armonice, iar la scăderea
distanţei dintre atomi, energia de interacţiune devine mai mare (fig. 8.29.).
Deplasarea medie <u>, fiind o mărime medie statistică, poate fi calculată cu relaţia:
+∞ −U ( n )

∫u ⋅e
k BT
dn
γ
〈u 〉 = −∞
= k BT (8.64)
+ ∞ −U ( n ) β2
∫e
k BT
dn
−∞
De aici rezultă că < u > = 0 dacă γ = 0, deci în aproximaţia armonică nu există
dilatare. Dacă γ ≠ 0, cazul aproximaţiei anarmonice, atunci rezultă că deplasarea medie
< u> ≠ 0 şi creşte liniar cu temperatura aşa cum se constatată şi experimental.
Având relaţia (8.56) de definiţie a coeficientului de dilatare α, considerând că
încălzirea se face de la 0 K la temperatura T şi ţinând cont că:
dl dr 〈u 〉
= = = αT (8.65)
l r r0
din relaţiile (8.64) şi (8.65)rezultă:
γ ⋅k
α= 2 B (8.66)
β ⋅ r0
Exprimând pe γ funcţie de β din relaţiile (8.61) şi pe β funcţie de modulul de
elasticitate (modulul lui Young) pe baza legii lui Hooke, din relaţia (2.12) rezultă:
γ ⋅k 1 k k N k R
α = 2 B = − 2 B = 3B = 3 A B = (8.67)
β ⋅ r0 r0 2 β 2r0 E 2r0 N A E 2VN A E
În care: R este constanta universală a gazelor;
NA este numărul lui Avogadro;
V = r03 este volumul alocat unui atom.
Înlocuind în relaţia (8.67) valorile uzuale pentru R, V, NA şi E, se obţin pentru
coeficientul de dilatare α valori de ordinul 10-5 K-1, în deplin acord cu experienţa.
În cazul unei anumite clase de materiale energia de legătură mai mare corespunde unui
grad mai mic de asimetrie în curba energiei potenţiale şi deci unui coeficient mai mic de
dilatare şi invers. Energie de legătură mică înseamnă asimetrie mare, deci dilatare mare.
3
 Sintetizând cele de mai sus, se poate afirma că:
α pentru materiale cu legătură covalentă < α pentru metale < α pentru materiale cu legătură ionică

Dilatarea termică implică la nivel microscopic o creştere a parametrului de reţea.

Modificarea relativă a parametrului reţelei ∆a/a0 şi a lungimii probei ∆l/l0 (fig. 8.30.) sunt
aproape identice până în apropierea punctului de topire, punct începând cu care, din cauza
formării a numeroase vacanţe în corpul supraîncălzit, ∆l/l0 > ∆a/a0 Această comportare
permite determinarea concentraţiei de vacanţe la temperaturi ridicate din măsurători de
dilatare şi de parametru de reţea.

Fig. 8.30. Variaţiile relative ale parametrului de reţea şi a lungimii probei cu temperatura.

Relaţiile (8.66) şi (8.67)arată că α nu ar depinde de temperatură, ceea ce nu este întru

totul în acord cu comportarea reală a materialelor. Experimental s-a constatat că valoarea lui
α se micşorează puternic cu temperatura, tinzând la zero când T→ 0 K. În domeniul de
temperaturi de la 0 K la temperatura Debye α variază rapid cu temperatura, apoi creşterea este
mai lentă. În cazul materialelor care comportă transformări alotropice, coeficientul de dilatare
pentru diferitele faze alotropice are o altă valoare.

8.4.2.2. capacitatea calorică. căldura specifică

Schimbul de căldură dintre un corp şi mediu sau schimbul de căldură dintre două sau
mai multe corpuri este caracterizat fie de căldura specifică, fie de capacitatea calorică.
Capacitatea calorică C a unui corp fizic este un atribut al acestuia şi reprezintă
cantitatea de căldură pe care o schimbă acel corp cu mediul exterior pentru a-şi modifica
temperatura cu un grad, adică:
dQ
C= (8.68)
dT
Căldura specifică c este o constantă de material şi reprezintă cantitatea de căldură pe
care trebuie să o schimbe unitatea de masă din acel material pentru a-şi modifica temperatura
cu un grad, şi anume:
1 dQ
c= (8.69)
m dT
Utilizând relaţia (8.69), cantitatea de căldură ce trebuie transmisă unui corp de masă m
format dintr-un material cu căldura specifică c pentru a-i mări temperatura de la TI la T2 va fi:
T2
Q = m ∫ c(T ) ⋅ dT (8.70)
T1

În care: c(T) reprezintă dependenta de temperatură a căldurii specifice.

În funcţie de condiţiile în care are loc procesul de încălzire, la presiune constantă sau
la volum constant, se pot defini capacitatea calorică la volum constant Cv şi capacitatea
calorică la presiune constantă Cp cu relaţiile:
4
  ∂S   ∂U 
CV = T   =  (8.71)
 ∂T V  ∂T V
respectiv
 ∂U 
CP =   (8.72)
 ∂T  P
În care: S, U şi H sunt respectiv entropia, energia internă şi entalpia sistemului.
Pentru corpurile solide şi lichide, întrucât nu se poate îndeplini condiţia V=constant,
nu se poate determina practic Cv, deci nu se poate vorbi despre Cp şi Cv. În practică,
capacitatea calorică şi căldura specifică pentru lichide şi solide sunt de fapt determinate la
presiune constantă. Unităţile de măsură pentru căldura specifică sunt:
[c ]SI = J / kg . K; [c]tolerată = cal / g . grad
Dulong şi Petit au stabilit experimental că metalele în stare solidă au o căldură molară
egală cu 3kBNA = 3R = 25,12 J /K. atom gram sau 6 cal/grad. atom gram. Pentru un compus de
tipul AmBn s-a stabilit experimental (Neumann - în 1831 şi Koop în 1863) că valoarea căldurii
molare este egală cu suma ponderată a căldurilor molare ale elementelor componente, adică:
C = mC1 + nC 2 (8.73)
În care: m este numărul atomilor de tip A cu căldura molară C1, iar n este numărul
atomilor de tip B cu căldura molară C2 . Deoarece CI ≈ C2 ≈ 3R ,rezultă:
C = 3R ( m + n) (8.74)
Analog, căldura specifică a unui aliaj (soluţie solidă, compus intermetalic, amestec de
faze) se poate calcula cu relaţia:
c = p1c1 + p 2 c 2 (8.75)
În care: p1 si p2 sunt fracţiunile masice (p1 + p2 = 1) ale celor doua componente de
călduri specifice c1 şi c2. Aceste reguli empirice au fost explicate în teoria cinetică clasică a
căldurii specifice. Rezultatele obţinute mai sus pentru C arată independenţa de temperatură a
căldurii molare (sau atomice) a corpurilor solide. Acest calcul este valabil numai la
temperaturi înalte, la temperaturi joase fiind inaplicabil. În realitate, rezultatele experimentale
au confirmat că relaţiile Dulong Petit şi Neumann - Koop sunt valabile numai pentru
temperaturi mai mari decât o anumită temperatură e caracteristică fiecărui corp. Sub
temperatura caracteristică θ căldura specifică a corpurilor solide scade cu puterea a treia a
temperaturii, tinzând la zero când temperatura tinde la zero absolut. Cele afirmate mai sus
sunt prezentate grafic în fig. 8.30. Pentru majoritatea metalelor temperatura caracteristică θ
este cuprinsă între 150 K şi 400 K.
În cazul metalelor există abateri şi de la curba din fig. 8.31, astfel că la temperaturi
mai mari decât θ şi la temperaturi foarte joase, căldura molară a metalelor prezintă o
dependenţă liniară de temperatură. Abateri importante de la curba din fig. 8.31 se obţin şi în
cazul aliajelor metalice care prezintă puncte de transformare în stare solidă. Aceste abateri ale
căldurii specifice (molare) a metalelor faţă de cele stabilite pe baza teoriei clasice se datorează
următoarelor două cauze:
- ionii reţelei nu pot fi consideraţi ca particule macroscopice, trebuind să fie luat în
considerare caracterul lor cuantic;
- gazul de electroni liberi aduce o contribuţie suplimentară la căldura specifică.
Această contribuţie determină tocmai acea dependenţă liniară importantă a C(T) de la
temperaturi foarte joase şi de la temperaturi peste temperatura caracteristică.

5
 Figura 8.31. Variaţia căldurii specifice cu temperatura pentru un corp solid.

8.4.2.2.1 Contribuţia reţelei cristaline la capacitatea calorică

Contribuţia reţelei cristaline la valoarea capacităţii calorice sau căldurii specifice poate
fi tratată în modelul Einstein sau în modelul Debye.
Modelul Einstein asimilează ansamblul de N atomi cu 3N oscilatori cuantici
independenţi, admiţând ipoteza ca vibraţia unui ion este independentă de a celui învecinat şi
ca ionii vibrează cu aceeaşi frecvenţă.
Considerând energia medie a unui oscilator independent dată de relaţia:
1
ε = hω + 〈 n〉 hω (8.75)
2
În care: ħ = h I 2π , h fiind constanta lui Planck;
ω este pulsaţia oscilatorului;
<n> este numărul de ocupatie fononic, dat de distribuţia lui Planck.
Se poate obţine energia cristalului:
3 N hω 3 N hω
U= + hω (8.76)
2
e −1
k BT

Derivând relaţia (8.76) în raport cu T şi notând cu θE mărimea ħω/kB, care are

dimensiunea de temperatură, obţinem expresia capacităţii calorice:
θE
θ 
2
eT
CV = 3 Nk B  E 
 T   θE
2
 (8.77)
 e − 1
T
 
 
În care: mărimea θE se numeşte temperatură caracteristică Einstein.
Particularizând relaţia (8.77) pentru un mol de substanţă (N = NA - numărul lui
Avogadro), în funcţie de valoarea temperaturii θE se obţine:
- la T >> θ E , tinand seama ca e x = 1 + x + ... , pentru x<<1, relatia devine:
CV ≈ 3R (8.78)
deci se regăseşte legea Dulong – Petit, iar
θE
- la T << θ E , astfel incat e T >> 1 relatia devine:
θ
θ  E
2

CV = 3R E  e T (8.79)
T 
Relaţia (8.79) arată că la micşorarea temperaturii Cv tinde asimptotic spre zero, ceea ce
corespunde întrucâtva experienţei. Dezacordul cu experienţa priveşte doar rapiditatea cu care
căldura specifică în modelul Einstein tinde la zero la micşorarea temperaturii.
Modelul Debye presupune că solidul format din N atomi este asimilat cu 3N oscilatori
cuantici cuplaţi, care vibrează cu frecvenţe cuprinse într-un domeniu continuu delimitat de o
6
frecvenţă minimă egală cu zero şi o frecvenţă limită Vmax , corespunzătoare unei pulsaţii
maxime ωD, numită pulsaţia Debye. Energia în acest model se calculează cu:
4x
T  D
x3
U = 9 N A k Bθ D 
θD


∫0 e x − 1 dx (8.80)

hω D
În care: θ D = - este temperatura caracteristică Debye;
kB
hω hω
x= ; xD = D
k BT k BT
Dacă particularizăm relaţia (8.80) pentru temperaturi înalte, respectiv pentru
temperaturi joase şi calculăm din ea capacitatea calorică obţinem:
- la T >>θ D , rezulta x<<1 şi e x ≈ x + 1 , derivând în raport cu T, rezultă:
CV ≈ 3R (8.81)
- la T << θ D , rezultă x D → ∞ , integrând şi derivând apoi în raport cu T, expresia
obţinută pentru U rezultă:
3
T 
CV = 234 R  (8.82)
θD 
Rezultă că, la temperaturi joase modelul Debye descrie foarte bine rezultatele
experimentale, indicând o dependenţă a căldurii specifice de puterea a treia a temperaturii.

8.4.2.2.2. Contribuţia electronilor liberi la capacitatea calorică

Conform teoriei statistice clasice, în care energia unei particule punctuale libere este U
= 3kBT / 2, electronii ar trebui să contribuie la căldura specifică molară cu 3R/2. Experimental
s-a stabilit însă că la temperatura camerei contribuţia electronilor la capacitatea calorică nu
este decât 1% din această valoare. Aceasta se explică în mecanica cuantică cu ajutorul
principiului de excluziune al lui Pauli şi a funcţiei de distribuţie a lui Fermi. Într-o probă
încălzită de la 0 K la temperatura T, nu toţi electronii vor avea energia kBT, ca în teoria
clasică, ci numai electronii aflaţi la nivelul Fermi într-un interval energetic kBT (fig. 8.32.),
ceilalţi electroni nefiind excitaţi şi necontribuind la căldura molară. Se poate arăta că aportul
adus de gazul electronic la căldura molară este:
π 2 N A k B2T
Ce = (8.83)
2EF
În care: EF este energia nivelului Fermi.
Dacă ţinem seama de egalitatea evidentă kBTF =EF , atunci obţinem pentru contribuţia
electronilor liberi la căldura molară relaţia:
1 T
CE = π 2 R (8.84)
2 TF
Intrucât Ep= 3÷10 eV şi pentru o temperatură T = 300 K avem kBT=0,025 eV, rezultă
că la temperaturi obişnuite contribuţia electronilor la căldura molară a metalelor este
neglijabilă. Această contribuţie devine apreciabilă numai la temperaturi foarte mari şi la
temperaturi foarte joase, apropiate de 0 K.
Deci pentru metale aflate la temperaturi mult sub temperatura Debye şi mult mai mici
decât temperatura Fermi capacitatea calorică totală poate fi scrisă ca:
C = C e + C r = γT + AT 3 (8.85)
În care: Ce este contribuţia electronilor liberi;
Cr este contribuţia reţelei cristaline;
γ şi A sunt constante de material.

7
 Fig. 8.32. Variaţia densităţii de distribuţie a stărilor energetice cu energia.

Această relaţie, care în coordonate CIT şi T2 reprezintă o dreaptă cu ordonata la

origine egală cu γ şi cu panta egală cu A, a fost verificată experimental pentru multe metale.
Spre deosebire de cazul metalelelor pure, căldura specifică a aliajelor aflate la temperaturi mai
mari decât temperatura caracteristică, se calculează cu legea Neumann - Koop. O relaţie
empirica pentru determinarea dependenţei de temperatură a căldurii specifice reale a metalelor
pure este:
d
C P = a + bt + ct 2 + (8.86)
t + 300
În cazul metalelor care prezintă mai multe stări alotropice, precum şi alte tranziţii în
stare solidă (cum ar fi tranziţia fero - paramagnetică) la fiecare transformare de fază căldura
specifică prezintă un salt.

8.4.2.3 Conductivitatea şi difuzivitatea termică

Conducţia termică este un proces fizic de propagare a energiei termice prin contactul
direct dintre particulele separate ale corpului sau dintre corpuri cu temperaturi diferite. În timp
ce în gaze transportul de energie termică se realizează prin difuzia atomilor şi moleculelor, în
lichide şi în dielectrici solizi conducţia termică se realizează prin unde elastice, iar în metale
prin difuzia electronilor liberi în principal şi prin oscilaţiile elastice ale reţelei cristaline în
secundar. Conducţia termică reprezintă un transfer de energie determinat de o diferenţă de
temperatură între două părţi ale unui corp, deci de un gradient de temperatură. Pentru
corpurile izotrope conducţia termică este descrisă de legea lui Fourrier. În acord cu aceasta,
cantitatea de căldură care trece în unitatea de timp, prin unitatea de suprafaţă perpendiculară
pe direcţia gradientului termic este proporţională cu gradientul de temperatură ∇T şi se
numeşte densitate de flux de căldură q:
∂T
q = − n0 λ (8.87)
∂n
În care: λ este coeficientul de proporţionalitate, numindu-se conductivitate termică
Aceasta caracterizează capacitatea unui material de a transporta căldura. Vectorul
densitate de flux de căldură q este normal la suprafaţa izotermică şi este pozitiv în direcţia
descreşterii temperaturii, deoarece căldura este transportată întotdeauna de la zonele mai calde
spre zonele mai reci ale corpului. Ca urmare, vectorii q şi ∇T au aceeaşi direcţie, dar sensuri
diferite. În timpul dτ, prin suprafaţa dS, va fi transportată cantitatea de căldură dQ, conform
relaţiei:
dQ = −λ∇T ⋅ dτ ⋅ dS (8.88)
În care: semnul minus este convenţional pentru a arăta ca transportul termic are loc în
direcţia gradientului de temperatură, dar în sens opus acestuia.
Din relaţia (8.88) putem defini conductivitatea termică: .

8
 dQ
λ= (8.89)
∇T ⋅ dS ⋅ dτ
Prin urmare conductivitatea termică a unui material reprezintă cantitatea de căldură
ce străbate unitatea de arie perpendiculară pe direcţia fluxului termic în unitatea de timp, la
un gradient de temperatură egal cu unitatea.
Unitatea de măsură pentru conductivitatea termică este:

[ λ ] SI = W/ m.K; [ λ ]tolerată = cal/cm.grad.s; [ λ ]tolerată = kcal/m.grad.h

Conducţia termică reprezintă un fenomen de transport fiind descrisă de ecuaţia lui

Fourrier, care pentru cazul unidimensional are forma:
∂T ∂ 2T
=a 2 (8.90)
∂τ ∂x
În care: a = λ / cρ este difuzivitate termică, o mărime ce caracterizează transportul de
energie termică (c este căldura specifică şi ρ reprezintă densitatea materialului).
Transportul de energie termică în materialele solide se realizează prin două
mecanisme, prin vibraţiile termice ale atomilor şi moleculelor şi prin gazul de electroni.
Există deci o componentă de reţea sau fononică λ r a conductivităţii termice şi o
componentă electronică λe,, care se însumează:
λ = λ r + λe (8.91)
Reţeaua cristalină contribuie la transportul de energie termică prin vibraţiile termice ale
reţelei. Când suprafaţa unui corp se încălzeşte, creşte amplitudinea de vibraţie a atomilor de la
suprafaţă. Această agitaţie termică se transmite în întregul corp prin undele termice. Cum
deplasările atomilor nu sunt armonice, undele vor interfera conducând astfel la difuzia căldurii
in material. Tratarea fenomenului conducţiei termice se simplifică dacă se consideră că acest
proces are loc prin intermediul gazului fononic. Astfel că, aplicând teoria elementară a
conductivităţii termice a unui gaz, se obţine relaţia:
1
λ r = CV vl (8.92)
3
În care: Cv este căldura molară fononică;
v reprezintă viteza medie a fononilor;
1 este drumul liber mijlociu al fononilor.
Conductivitatea termică fononică este influenţată în principal de două procese de
ciocnire, şi anume de împrăştierea fononilor produsă ca urmare a ciocnirilor dintre ei şi de
împrăştierea fononilor datorită unor factori geometrici ce perturbă simetria cristalului şi deci
influenţează drumul liber mediu.
Ca factori geometrici ce contribuie la conductivitatea termică se pot aminti: prezenţa
unor structuri amorfe, imperfecţiuni ale reţelei cristaline (defecte), impurităţi chimice,
distribuţia maselor izotopice în elementele chimice naturale, etc. Electronii liberi din metale
dau o contribuţie însemnată la conducţia termică. Electronii liberi din regiunea caldă, cu
energie cinetică mare, migrează spre regiunile reci, unde în urma ciocnirilor cu fononii reţelei
şi cu imperfecţiunile structurale cedează o parte din energia lor cinetică atomilor, conducând
astfel la o creştere a temperaturii în zona rece. Mişcarea electronilor nu este însă dirijată, ei
putându-se mişca şi dinspre zona rece spre zona caldă cu aceeaşi probabilitate.
La fel ca pentru gazul fononic, şi gazul electronic are o conductivitate termică dată de
relaţia:
1 '
λe = CV' v l ' (8.93)
3
În care: C, v' şi l' sunt analoge mărimilor din relaţia (8.92).
Considerând electronii liberi ca un gaz electronic format din NA electroni se poate
exprima conductivitatea termică a unui mol de electroni cu relaţia:
9
 3 k B2TN Aτ e
λe = (8.94)
2 me
În care: me este masa electronului;
τe este timpul de relaxare.
Conductivitatea termică electronică este independentă de temperatură, deoarece
produsul T x.τe este constant. Din relaţiile (8.92) şi (8.94) se obţine expresia conductivităţi
termice pentru un corp solid:
1 3 k B2TN Aτ e
λ = CV vl + (8.95)
3 2 me
Întrucât corpurile pot avea diferite temperaturi şi distribuţia de temperatură în
interiorul materialului nu este uniformă în timpul transportului de căldură, devine necesară
cunoaşterea dependenţei conductivităţii termice de temperatură. Variaţia conductivităţii
termice cu temperatura este diferită la diferitele clase de materiale, în funcţie de termenul
preponderent din expresia (8.95) conductivităţii termice. Ne referim aici la contribuţia reţelei
şi la contribuţia electronilor liberi la valoarea lui λ. Astfel, la temperaturi joase şi foarte joase
λ are o dependenţă nemonotonă funcţie de temperatură şi este dependentă de tipul de clasă din
care face parte materialul. Pentru metale pure, λ scade liniar cu T, în timp ce în cazul
semiconductorilor puri şi izolatori λ scade cu puterea a 3-a a temperaturii (T3), întocmai cum
scade şi capacitatea calorică. La temperaturi mari, substanţele pure prezintă fie o
conductivitate termică practic independentă de temperatură (Cu, Al), fie o descreştere a
conductivităţii termice cu temperatura (Fe, BeO, polietilena) într-un domeniu larg de
temperatură. Acest comportament se explică prin faptul că la creşterea temperaturii drumul
liber mijlociu al electronilor şi fononilor scade. La temperaturi foarte înalte (peste 1000°C) λ.
poate să crească pentru că devine din nou predominantă Cv. În cadrul aceleiaşi clase de
materiale, dependenţa conductivităţii termice de temperatură este legată şi de compoziţia
materialului. În general prin aliere conductivitatea termică scade, datorită prezenţei atomilor
străini care influenţează drumul liber mijlociu al electronilor şi fononilor, micşorându-l.
Conductivitatea termică poate fi influenţată semnificativ şi prin tratamente le termice,
prelucrările prin deformare plastică, iradieri cu radiaţii electromagnetice sau cu particule de
mare energie, în general de toţi acei factori experimentali care pot modifica puternic
densitatea de defecte structurale ale materialului.
Conductivitatea termică (λ) şi difuzivitatea termică (α) sunt două mărimi de material
care caracterizează transportul de energie termică prin conducţie. Cele două mărimi sunt
legate între ele prin relaţia:
λ
a= (8.96)
c⋅ρ
În care: c este căldura specifică a materialului;
ρ este densitatea materialului.
Ca urmare, determinând una dintre aceste două mărimi termice şi cunoscând căldura
specifică şi densitatea materialului o putem calcula pe cealaltă.
Pentru determinarea conductivităţii termice a materialelor se poate folosind una din
relaţiile
dQ
λ= (8.97)
∇T ⋅ dS ⋅ dτ
∂T ∂ 2T
sau =a 2 (8.98)
∂τ ∂x
În cazul general al unui câmp de temperatură variabil în timp şi spaţiu (descris de
relaţia T = f ( x, y, z, τ ) ) este dificil de determinat conductivitatea termică, motiv pentru care
metodele experimentale realizează un câmp uniaxial cu caracter staţionar sau
nestaţionar,rezultând relaţiile de calcul pentru cele două cazuri:
10
 - câmp uniaxial staţionar:
∂T ∂T ∂T
= 0, = =0
∂τ ∂y ∂z (8.99)
- câmp uniaxial staţionar:
∂T ∂T
= =0
∂y ∂z (8.100)
Din acest punct de vedere metodele de determinare a conductivităţii termice se împart
în două categorii: metode staţionare, ∂T /∂τ = 0 şi metode nestaţionare, ∂T / ∂τ ≠0
dQ
Pentru determinarea conductivităţii termice cu relaţia λ = este nevoie să
∇T ⋅ dS ⋅ dτ
determinăm gradientul de temperatură şi fluxul de căldură care trece prin probă. Determinarea
cu exactitate a fluxului de căldură care trece prin probă poate ridica anumite probleme legate
de pierderile de căldură, motiv pentru care unele montaje experimentale înlătură necesitatea
determinării fluxului de căldură introducând în schimb o determinare a conductivităţii termice
a probei prin comparare cu conductivitatea termică a unei probe etalon. Ca urmare, rezultă o
nouă clasificare a metodelor de determinare a conductivităţii termice în metode absolute, care
necesită determinarea cu exactitate a fluxului de căldură şi metode relative, care necesită
utilizarea unei probe etalon. În general, toate metodele utilizate pentru determinarea
conductivităţii termice trebuie să rezolve problemele tehnice legate de eliminarea pierderilor
de flux termic prin convecţie, prin radiaţie şi prin conducţie.

8.4.3. Metode de determinare a proprietăţilor termofizice

Dintre fenomenele fizice, chimice şi mărimile de material care sunt detectabile sau
măsurabile prin metode curente de analiză termică, se pot enumera: comportarea materialelor
la topire, cristalizare, fierbere, sublimare, devitrifiere, determinarea temperaturilor
caracteristice la transformările de fază, determinarea căldurilor de topire, cristalizare, reacţie
etc., cinetica reacţiilor şi a formării fazelor, oxidarea, reducerea, descompunerea, hidratarea-
dehidratarea etc., coroziunea metalelor în diferite atmosfere, puritatea şi compabilitatea
materialelor, stabilitatea termică la oxidare a metalelor, compozitelor, cermeţilor, materialelor
polimerice, biologice etc., recristalizarea sticlelor metalice amorfe, tranziţia vitroasă la solide
necristaline, capacităţi calorice, călduri specifice şi gradul de cristalinitate al polimerilor, etc.

8.4.3.1. Metode de determinare a dilatării termice

Deşi în majoritatea cazurilor dilatometria este asociată cu măsurarea dilatării termice
produse de încălzirea sau răcirea probei , tehnica dilatometrică a cunoscut aplicţii mult mai
largi. În mod frecvent în industrie se utilizează aceeaşi tehnică pentru scopuri cu totul diferite
pe care le descriu în termeni aplicativi, câteva dintre cele mai utilizate aplicaţii fiind:
- Determinarea dilatării termice liniare;
- Determicarea contracţiei ca urmare a sinterizării
- Monitorizarea polimerizării;
- Monitorizarea transformărilor de fază în aliaje, transformări structurale, tranziţia
sticloasă în materiale;
- Modificarea dimensiolală ca urmare a reacţiilor chimice (absorbţia apei în materiale
polimerice, oxidare, modificări în urma atacului chimic, etc.);
- Determinarea temperaturilor de congelare, decongelare;
- Determinarea temperaturilor de înmuiere şi topire ale solidelor.
Deoarece dilatometria este utilizată pe scară largă pentru alte scopuri în afară de
determinarea coeficientului de dilatare termică este important să înţelegem cum anume
aplicam dilatometria pentru scopul propus. Metodele de determinare a dilatării termice sunt

11
strâns legate de configuraţia aparatelor utilizate, în functie de configuraţia acestora există
metode fără contact şi metode cu contact.

8.4.3.1.1. Metodele fără contact

Dilatometrul interferometric
Acest dispozitiv experimental necesită existenţa a două plăcuţe reflectorizante aflate în
contact cu cele două capete ale probei de măsurat. O rază de lumină monocromatică, de obicei
furnizată de un laser, iluminează cele două plăcuţe şi cu ajutorul unor componente optice
complexe (foarte dificil de manipulat) raza reflectată este analizată. Cele două placuţe
modificându-şi poziţia relativă una faţă de cealaltă, modifică şi drumul optic, cele două raze
interferând de tip cilindric, în intervalele determinate de lungimea de undă a laser-ului. Figura
de interferenţă rezultată apare ca o succesiune de benzi luminate şi întunecate care sunt
detectate pe cale electronică. Numărul de benzi determină ca rezultat expansiunea probei,
fiind în fapt o măsurătoare absolută a dilatării. Există câteva tipuri de interferometre
(Michaelson, Fabri-Perrot, etc.), toate prezentând aceleaşi avantaje (măsurătoare absolută,
fără corecţii analitice, înaltă rezoluţie – sub 1nm), dar şi limitări practice (sunt foarte
complicate, scumpe, limitate la 1000°C, foarte lente).
Telescopul pereche
La acest aparat proba este vizualizată de două telescoape, fiecare la câte un capăt al
probei, iar dilatarea termică este urmărită prin deplasarea acestora. Are avantajul de a efectua
măsurătoare absolută, fără corecţii analitice, rezoluţie acceptabilă, dar are dezavantajul că
trebuie operat manual.

8.4.3.1.2. Metodele cu contact

La acest tip de aparat proba este în contact cu un dispozitiv prin intermediul caruia se
efectuează masuratoarea propriu-zisă, cele mai uzuale fiind dilatometrul cu cu tijă
împingătoare, la care înregistrarea dilatării se realizează prin împingerea unei tije aflată în
contact cu proba, dilatometrul cu calibre la care un etalon este ataşat de probă , fiind apoi
încălzite împreună şi dilatometru cu microscop cu cameră de temperatură, la care prin
intermediul obiectivului gradat al microscopului se realizează măsurarea deplasărilor
(acurateţe foarte mică din cauza sensibilităţii la erori de focalizare/mărire). Dintre aceste
metode, cea mai utilizată la ora actuală este cea cu tijă împingătoare. Tija dilatometrică, aşa
cum arată şi numele, implică elemente intermediare ale aparatului pentru a transmite
schimbarea de dimensiune cauzată de supunerea probei unei schimbări de temperatură.
Nevoia pentru aceste elemente este una practică, pentru că traductorul nu poate fi supus la
aceeaşi temperatură ca şi proba .Flanşa traductorului poate fi cuplată la probă, astfel mai puţin
elementul de transmisie poate influenţa rezultatele, şi, în consecinţă, dilatometrul devine
ideal. Mai precis, cu cât se pot reduce contribuţiile realizate de orice fel de intervenţie a
elementelor aparatului, cu atât datele vor reprezenta adevăratele valori.
În principiu, se poate crea un simplu aranjament în care mişcarea este transmisă în
afara mediului controlat şi în ambient ţinând proba între două tije care se extind în afara
regiunii încălzite, aşa cum arată figura 8.33. Proba împinge cele două tije (A şi B) de cum
începe să se încălzească, de aici numele de „tija împingătoare dilatometrului”. Proba se va
extinde cantitativ indicată de aria haşuratăΔLs. Examinând m odelul experimental este
evident că această configuraţie nu va produceΔLs dorit. Atâta timp cât porţiuni din ambele
tije A şi B sunt în mediul controlat, este inevitabil ca şi ele însele de asemenea să se extindă.
Astfel, valoarea măsurată a lui (ΔXa + ΔXb) va conţine (ΔLa +ΔLb) pe lângă ΔLs.
Schimbare lungimii probei poate fi deci scrisă astfel:
Δ Ls =(ΔXa- ΔLa )+(ΔXb –ΔLb ) (8.101)
Evident, dacă ΔLa şi ΔLb nu sunt prezente deloc , măsurătorea devine absolută, dar
atâta timp cât nu este cazul, măsurătoarea este în principiu una relativă. Cea mai tentantă
perspectivă este de a micşora ΔLa şi ΔLb în comparaţie cu ΔLs şi apoi să le omitem.

12
 Figura 8.33.Schema de functionare a uni dilatometru cu tijă împingătoare

Dacă materialul tijelor A şi B nu se extind suficient în comparaţie cu proba, sau deloc,

condiţiile devin favorabile pentru a obţine rezultate de o acurateţe rezonabilă. Un bun
exemplu ar fi utilizarea razelor de lumină care nu se extind când intră în mediul controlat în
locul tijelor A şi B. În general se obişnuieşte să se determine variaţia lui ΔLa şi ΔLb cu
precizie. În mod obişnuit se testează o probă dintr-un material deja bine definit de alte metode
absolute (telescoapele gemene, interferometrul etc.) care apoi lasă numai valori combinate ale
lui ΔLaşi ΔLb necunoscute. Acest proces este cunoscut drept calibrarea dilatometrului;
materialul bine definit este raportat la un standard sau referinţă, şi valorea combinată a lui
ΔLa şi Δ Lb este cunoscută drept „sistem de corecţie“. La o examinare atentă este clar că o
corecţie obţinută cu un standard va fi adevărată numai dacă proba este de aceeaşi lungime
asigurându-se că lungimile impuse ale tijelor A şi B în regiunea mediului controlat sunt
identice în timpul calibrării şi în timpul testului.
Pentru a se asigura că o calibrare este într-adevăr aplicabilă, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- lungimile probei şi ale referinţei trebuie să fie apropiate;
- calibrarea ciclulului termic trebuie să aproximeze ciclul de testare;
- dilatarea referinţei trebuie să fie apropiată de dilatare previzionată a probei.
O variantă mai comună a acestui mecanism implică ambele tije intrând în mediul
controlat de pe aceeaşi parte (fig. 8.34). Pentru siguranţă, tija B, acum mai lungă decât înainte
este divizată în două secţiuni: partea care este egală în lungime cu A şi cum am afirmat mai
înainte extinderea ΔLb, şi partea care este egală cu şi de-a lungul probei, C, care se extinde,
ΔLc. Când se încălzesc, ambele suporturi (A+proba ) şi (B+C) se vor dilata. Atâta timp cât ele
se mişcă în aceeaşi direcţie traductorul va înregistra ΔX, care este diferenţa dintre cele două
mişcări, conform relatiei (8.102).
ΔX= (ΔLs + ΔLa ) –(ΔLb + ΔLc) (8.102)

Figura 8.34.Schema de functionare a uni dilatometru cu tijă împingătoare pe aceeaşi parte

13
 Prin fabricarea lui A şi B din acelaşi material şi ţinându-le una apropiată de alta, este
rezonabil să afirmăm că ele vor avea un comportament practic identic în majoritatea
condiţiilor. Această presupunere implică ΔLa = ΔLb, reducând relaţia (8.102) la:
ΔX = ΔLs-ΔLc (8.103)
O variantă a modelului de mai sus este o altă configuraţie cunoscută ca dilatometru
diferenţial. La acest model, componentele B şi C sunt două piese separate. Componenta B
este din acelaşi material ca şi A, deciΔL a anulează ΔL b. Secţiunea C poate fi făcută la orice
cotă de nivel a materialului de obicei raportându-se la referinţă, adesea acelaşi tip folosindu-se
pentru calibrarea unui dilatometru obişnuit. Ecuaţia (8.103) arată că valoarea măsurată este
diferenţa în expansiune între probă şi secţiunea C. Această configuraţie poate oferi avantaje în
anumite aplicaţii cum ar fi: comparaţia directă a două probe, determinarea dilatării absolute si
minimizarea efectelor încălzirii neuniforme şi a impreciziei de masurare a temperaturii.
Dilatometrele diferenţiale de obicei măsoară diferenţele foarte mici cu mare precizie.

8.X.3.1.3. Dilatometrele orizontale versus dilatometrele verticale, consideratii practice

Unul dintre cele mai înşelătoare aspecte pentru selectarea unui dilatometru este
alegerea dintre o unitate orizontală şi una verticală. În mod frecvent este citat faptul că
alegerea este pur şi simplu o preferinţă personală. În realitate există diferenţe substanţiale
între cele două configuraţii, fiecare dintre ele fiind mai potrivită unei anumite determinări.

Configuraţia orizontală
Aceste instrumente au tub orizontal cu console aşezat într-o cavitate a cuptorului
orizontal. Tija este de asemena cu console şi paralelă cu axa tubului. Proba (o bucată tăiată
dintr-o masă solidă, cilindrică sau rectangulară este aşezată pe baza feţei interioare a tubului,
pe un suport care este aşezat apoi pe tub. Cel mai frecvent, partea superioară a tubului este
tăiată pentru a uşura schimbarea probei. Terminaţia tubului este închisă fie rigid (atunci când
baza este lipită de tub) fie cu o placă blocată în caneluri. Proba glisează pe suport şi este ţinută
în locul potrivit de forţa tijei din celălalt capăt. Este clar că tija trebuie să exercite asupra
probei o forţă rezonabilă pentru a învinge frecarea dintre ea şi tub. Pentru o placă fixată în
caneluri această presiune trebuie să fie de asemenea suficientă pentru a ţine placa presată de
cealaltă parte a ghidajului şi să nu permită deloc mişcarea acesteia. În mod normal aceasta
necesită o forţă de o valoare neglijabilă, care pentru materiale solide conteaza puţin.
Totuşi, într-o aplicaţie specifică (la scurtarea cu cresterea temperaturii), acest aspect
devine unul din defectele acestei configuraţii. Pentru aceste considerente, nu este indicat să se
aleagă un sistem orizontal pentru determinări care implică contractarea sau sinterizarea
probei. Un avantaj major al configuraţiei orizontale este însă superioritatea uniformităţii
termice. O problemă general întâlnită pentru configuraţiei orizontală este curbarea tijei şi
eventual a tubului suport pentru probă. Acest fapt este cauzat de lunecarea lentă a porţiunii
canelate şi greutăţii probei

Configuraţia verticală
În această formă, cuptorul este fie sub formă de tub, fie de creuzet (capătul de jos al
camerei este un spaţiu gol) şi dilatometrul este introdus vertical în cuptor.
În mod evident acest tip nu prezintă probleme de încovoiere, deşi tijele se deformează
lent uneori la folosirea unei temperaturi extrem de ridicate. Contrabalansarea greutăţii tijelor
reduce această tendinţă până la un anumit grad, dar se pare că problema este prezentă la
utilizarea aparatului la temperaturi de peste 1600°C. Alungirea pe verticală a tubului, deşi este
prezentă, nu constitue o problemă pană la 1700°C. La configuraţiile care folosesc o placă
fixată la extremitatea de jos, acest lucru devine un factor pozitiv. Placa este întotdeauna
menţinută în locaşul său de gravitaţie. Un avantaj major al dilatometrelor verticale asupra
celor orizontale este acela de a putea analiza probe care se sinterizează sau se scurtează. Toate
neajunsurile observate la dilatometrele orizontale dispar deoarece proba este fixată

14
gravitaţional pe placa de la extremitatea de jos astfel încât nu se micşorează faţă de
dimensiunea plăcii de jos. Aceste determinări necesită în acelaşi timp, curse lungi ale tijei,
deoarece o contractare a probei cu 10÷31 % este obişnuită. Configuraţiile verticale cele mai
performante utilizează lagăre linare pentru susţinerea tijei pe linie şi o contrabalansare statică
prin greutăţi pentru reducerea presiunii pe vârful probei. Deschiderile de la extremităţile
cuptorului vertical sunt întotdeauna supuse convecţiei şi au o zonă de temperatură mai puţin
uniformă decât cele orizontale. Pentru acest motiv este uzuală reducerea lungimi probei şi
utilizarea termocuplelor multiple de-a lungul probei. Uneori, temperatura ridicată tinde să
încălzească partea superioară a dilatometrului, dar aceasta poate fi eliminată prin folosirea
unui gaz inert introdus cu o uşoară supresiune de sus în jos în interiorul capului
dilatometrului, precum şi prin folosirea judicioasă a lichidului de răcire în zonele critice.

Configuraţia înclinată
O configuraţie mai puţin utilizată este aceea cu o înclinaţie uşoară.
În mod normal la aproximativ 75° faţă de orizontală, aceste mecanisme esenţial
verticale asigură un avantaj important. Uneori nu este simplu să se poziţioneze o probă pe
partea ei inferioară în poziţie perfect verticală sau atunci când este supusă încălzirii,
extremităţile probei se pot curba devenind concave. Această configuraţie permite probei să se
mişte, ea sprijinindu-se de peretele concav interior al tubului dilatometrului.Ca urmare,
pregătirea probei este considerabil simplificată. Problema fricţiunii observată la configuraţiile
orizontale, nu este prezentă deoarece greutatea proprie a probei este suficientă pentru a ţine
proba în contact cu placa de la partea inferioară.

8.4.3.2 Metode de masurare a conductivitatii termice

8.4.3.2.1 Metode de echilibru

Metodele fluxului termic axial sunt printre cele mai vechi metode, furnizând unele din
cele mai consistente rezultate de înaltă precizie pe care le găsim în literatura de specialitate,
fiind utilizată cel mai des la temperaturi criogenice. Metodele se bazează pe reducerea
pierderilor radiale de căldură din fluxul axial, dezvoltat prin proba de la radiatorul electric
montat la un capăt (disiparea de putere a acestui radiator se foloseşte la calcularea fluxului de
căldură a coloanei). Aceste pierderi sunt minime la temperaturi joase. Când temperatura
probei depăşeşte temperatura camerei, controlul pierderilor de căldură devine din ce in ce mai
dificil. O atenţie deosebită se acordă parametrilor experimentali importanţi cum ar fi raportul
între conductanţa efectivă a probei şi conductanţa izolaţiei laterale (cu cât este mai mare cu
atât este mai bine) şi la calitatea protecţiei (trebuie ca gradientul axial din probă să se
potrivească cu cel al izolaţiei din jur). În practică se foloseşte transferul de căldură cu simetrie
cilindrică.

8.4.3.2.1.1 Metoda fluxului de căldură axial absolut

Aceastămetodă este in principal folosită in medii subambientale. Sistemele de acest fel
necesita o cunoaştere foarte precisa a puterii electrice care alimentează sursa de căldură. In
consecinţă, pierderile de pe suprafeţele fierbinţi ale sursei joaca un rol important. Este extrem
de dificil sa se menţină condiţiile adiabatice si de aceea aceasta metoda este rareori folosita.

8.X.3.2.1.2 Metoda comparării

Aceasta este probabil cea mai des utilizată metodă de testare a conductivităţii termice
axiale. Principiul de măsurare se bazează pe trecerea fluxului de căldură printr-o probă
cunoscuta si printr-una necunoscută si pe compararea gradienţilor termici respectivi, care vor
fi invers proporţionali cu conductivităţile lor termice, cu condiţia ca fluxul de căldură uniaxial
sa fie menţinut constant. Cel mai des, proba necunoscută este plasată intre două probe

15
cunoscute, “referinţele”, pentru o măsurare suplimentară a pierderilor de căldură care sunt
foarte dificil de eliminat (Fig. 8.35.).

Fig. 8.35. schema metodei barei tăiate

Fluxul de căldură care trece prin grupul de probe este:

Q ∆TS ∆T + ∆T2 1
= λS = λR 1
A L 2 L (8.104)
În care: λ R este conductivitatea termică a “referinţelor”.
De aici se poate calcula conductivitatea termica λ S a probei necunoscute, astfel:
1
(∆T1 + ∆T2 )
λS = λR 2
∆TS (8.105)
Pierderile de căldura sunt foarte dificil de evitat, în special la temperatură înaltă.
Instrumentul trebuie să fie foarte bine izolat şi prevăzut cu elemente de siguranţă active, care
să corespundă cât mai bine posibil temperaturilor probei şi celor două materiale de referinţă
din grupul de probe. Metoda se aplică ceramicelor, metalelor, grafitului, materialelor
compozite, etc. De obicei acoperă o plajă de temperaturi de la cea ambientală la 1000°C.

8.4.3.2.1.3. Metode de măsurare a fluxului termic izolat şi neizolat

Aceste metode implică folosirea unui dispozitiv cu flux termic, care are un scop
similar cu cel al referinţelor din metoda barei întrerupte comparate. In practică, materialul de
referinţă are o conductivitate termică foarte scăzută si de aceea el poate fi făcut foarte subţire.
De obicei, un număr mare de perechi de termocupluri sunt aşezate pe ambele părţi ale plăcuţei
de referinţă, conectate diferenţiat pentru a suporta direct un semnal electric proporţional cu
temperatura diferenţiată pe direcție transversală. Ansamblul este acoperit cu un înveliş
protector pentru durabilitate. Acest tip de dispozitiv cu flux termic este în principal folosit cu
instrumente de testare a probelor cu o conductivitate termică foarte scăzută cum ar fi izolaţia
clădirilor.
In mod similar, dispozitivele de flux pot fi construite din aproape orice material gros
sau subţire în funcţie de conductivitatea termică a materialului. Cerinţele comune pentru toate
dispozitivele de flux sunt ca materialul folosit pentru secţiunea de măsurare sa fie stabil,
neafectat de ciclul termic și dispozitivul sa fie calibrat printr-o metodă independentă. O mare
varietate de instrumente de testare se foloseşte de această metodă.
Metoda se aplică pentru o largă varietate de materiale: polimeri, sticle, ceramice,
metale (cu conductivitate medie), carbon, compozite, etc. şi se foloseşte adesea în intervalul -

16
160°C ÷ 300°C. Rezistenţa termică a probei de studiat dictează limitele de aplicare ale acestei
metode. Prin urmare, materialele cu conductivitate termica foarte mare, cum ar fi grafitul,
aluminiul, cuprul, nu pot fi testate corespunzător aplicând aceasta metodă. Aceeaşi problemă
poate să apară pentru materialele cu conductivitate termică medie, dacă probele alese pentru
testare sunt prea subţiri. În aceste cazuri, utilizatorul trebuie sa estimeze dimensiunile
acceptabile ale probei astfel încât rezistenţa termică a probei să fie în plaja de operare a
instrumentului şi determinarea poate fi efectuată corespunzător.
Această metodă este foarte versatilă și din acest motiv s-au dezvoltat multe aplicații,
cum ar fi testarea polimerilor prin topire, măsurarea conductivitîții termice a filmelor subțiri și
a lichidelor, etc.
Materialele izolante sunt testate folosind aceeași metodă, pe aparate ce utilizează
probe mult mai mari (până la 30cm2 arie, 2÷5cm grosime). Fibra de sticlă, vată minerală,
spumă poliuretanică, compozitele tip fagure, sunt câteva tipuri de materiale la care se
determină conductivitatea termică prin această metodă.
Orice aplicație efectuată la altă temperatură decât cea a camerei necesită un aparat
echipat cu izolație termică activă. Pentru măsurări strict la temperatura camerei, se pot folosi
sisteme fără protecție. Totusi, trebuie să se prevadă eliminarea curenților de convecție în jurul
grupului de probe.

8.4.3.2.1.4. Metoda plăcii fierbinți protejate

Placa fierbinte cu protecție este folosită pe scară largă și este o metodă ușoară de
măsurare a conductivității termice a izolațiilor sau a altor materiale cu conductivitate termică
scăzută. Deși probele sunt adesea mari, acestea nu reprezintă de obicei o dificultate. O
secțiune încălzită electric înconjurată pe toate părțile laterale de o secțiune de protecție a
sursei de căldură controlată prin termocuple diferențiale asigură sursa de căldură planară
aplicată pe suprafața fierbinte a probei. Cea mai obișnuită configurație de măsurare este placa
fierbinte protejată, așezată simetric, ansamblul de încălzire fiind plasat între două probe.
În configurație pe o singură parte, fluxul de căldură trece printr-o probă și spatele
radiatorului principal, acționează ca un plan de protecție, creând un mediu adiabatic. Aceasta
este o metodă absolută de măsurare și aplicarea ei necesită stabilirea condițiilor de stare de
echilibru și măsurarea fluxului de căldură unidirecțional în regim staț ionar, între cele două
plăci aflate la temperaturi bine stabilite.
Există trei categorii diferite de sisteme de măsurare: pentru temperatura camerei,
pentru condiții de temperatură criogenice (până la -180°C) și pentru temperaturi înalte (600°C
sau mai mult).

8.4.3.2.2 Metode tranzitive

In funcţie de natura probei ce va fi testată, se folosesc metode tranzitive în locul
metodelor de echilibru. Materialele conglomerate (sol, pudră, produse alimentare, etc.) și
cărămizile refractare, de exemplu, sunt de obicei testate folosind metoda firului fierbinte sau
derivata sa, metoda sondei. Metodele cu fir fierbinte sunt cel mai des folosite pentru a măsura
conductivitatea termică a materialelor refractare cum ar fi cărămizile izolatoare şi pulberi sau
materialele fibroase. Deoarece la bază este o tehnică tranzitivă de flux radial, sunt necesare
probe izotrope. Tehnica a fost folosită într-un mod mai limitat pentru a măsura proprietățile
lichidelor și materialelor plastice cu conductivitate termică relativ scăzută.

8.X.3.2.2.1 Metoda firului fierbinte

Metoda firului fierbinte se bazează pe producerea constantă a căldurii cu ajutorul unei
surse liniare de căldură indusă într-un volum infinit de material care produce un câmp de
temperatura cilindric. Creşterea de temperatură în orice punct din material este definită prin
relaţia:

17
 Q  r2 
T (t ) = − Ei − 
4πk  4αt 
(8.106)

În care: r – distanța de la sursă

Q - puterea pe unitatea de lungime;
k - conductivitatea termică efectivă;
α - difuzivitatea termică efectivă;
t - timpul de la inițierea încălzirii.
∞ −t
Ei - integrala exponențială: − Ei(− x ) = ∫ e dt
x t

Inițial (la t=0), se presupune că materialul este la o temperatură uniformă T(0)=0.

Pentru valori mici ale lui r (r-0), integrala exponențială poate fi aproximată ca:
− Ei(− x ) = −0,577216 − ln (x ) (8.107)
Creșterea de temperatură devine:
Q r2
T (t ) = [−0,577216 − ln( ) + ln(t )]
4πk 4α (8.108)
Această este ecuaţia de bază a metodei sursei liniare de căldură. Temperatura sursei de
căldură liniare este înregistrată şi conductivitatea termică este obţinută din panta evoluţiei
creşterii de temperatură versus logaritmul timpului:
−1
Q  dT 
k=  
4π  d (ln t )  (8.109)
Evoluția experimentală a T(t) versus ln t este curbată la limitele superioare și
inferioare cu o porțiune liniară între ele. Porțiunea curbată cea mai scăzută a graficului
controlează primul timp posibil când conductivitatea termiăa poate fi măsurată. Se datorează
transferului de căldură între radiator și materialul de testare. Porțiunea curbată superioară este
rezultatul atingerii de către frontul de căldură a marginilor materialului deoarece piesa de
testare este de mărime definită. Timpul maxim posibil pentru măsurarea conductivității
termice este de aceea dependent de geometria piesei de testat și de difuziunea termică.

8.4.3.2.2.2 Metoda sondei

Modificarea relativ recentă a acestei tehnici de mult stabilite este metoda “probei”.
Metoda se aplică în special materialelor cu o conductivitate scăzută, sub formă de pulberi,
conglomerate sau alta formă semirigidă. Un dispozitiv de probă poate fi folosit pentru a
măsura proprietățile termice ale solului la fața locului dar cel mai des se foloseste un cuptor
cu temperatura controlată, în care se introduce proba. Proba conține un încălzitor și un
termocuplu atașat la ea. Când o anume cantitate de curent trece prin radiator pentru a scurta
perioada de timp valoarea graficului temperaturii suprafeței radiatorului va lua o forma
caracteristică. În faza inițială, temperatura va crește rapid și când căldura începe să se
absoarbă, rata de creștere devine constantă. Când frontul termic ajunge la marginea exterioară
a probei, creșterea se va atenua sau se va opri datorită pierderilor în mediu. Conductivitatea
termică poate fi calculată din porțiunea dreaptă a curbei. Astfel, panta din porțiunea liniară a
curbei definește conductivitatea termică a materialul testat.

18
 8.4.3.3. METODE DE DETERMINARE A DIFUZIVITATII TERMICE

8.4.3.3.1 Principiile măsurării difuzivităţii termice

Difuzivitatea termică este una dintre cele mai importante proprietăţi termice dinamice
a materialelor. Importanţa sa a crescut enorm odată cu creşterea vitezei în viaţa de zi cu zi, în
evenimentele şi tehnologiile actuale prin procese mai rapide şi maşini mai puternice. Odată ce
difuzivitatea termică este o măsură a vitezei cu care căldura traversează un material,
importanţa sa este indirect dar se pare liniar legată de viteza lucrurilor ce ne înconjoară. Cel
mai bun exemplu ar fi automobilele şi aeronavele. Cu ani în urmă, frânele erau concepute ca
simpli tamburi metalici pe care presa o bucată de azbest sau piele. Bineînţeles că funcţionau,
deoarece energia cinetică ce trebuia disipată era mică iar timpul de frânare era considerabil
mai lung decât astăzi. Odată cu creşterea greutăţii şi a vitezei, difuzivitatea termică a
materialelor din care se realizează sistemul de frânare a început să joace un rol foarte
important. Frânarea de la o viteză mare, se realizează în principal prin frecare, ce se
transformă în căldură şi care trebuie îndepărtată. În timp ce conductivitatea termică a
materialului va furniza o măsură cantitativă a căldurii disipate într-un anumit timp în prezenţa
unui gradient termic constant şi în regim staţionar, funcţionarea frânelor are loc în condiţii
termice variabile continuu, cu un gradient de temperatură care variază rapid in mod neliniar.
Astfel interfaţa dintre plăcuţa de frână şi disc generează căldură la un nivel mult mai mare
decât s-ar putea elimina prin conducţie în regim staţionar. Pentru modelarea dinamicii
procesului, o combinaţie de alte proprietăţi intervine în acest fenomen, precum capacitatea
termică sau densitatea materialului, difuzivitatea termică fiind mărimea termofizică cu
ajutorul căreia se poate descrie procesul de transport termic. Fără o cunoaşte a difuzivităţii
termice a materialelor componente, dezvoltarea tehnologiilor actuale (de la sistemele de
frânare ale autoturismelor la motoarele navetelor spaţiale, de la cip-uri la cauciucuri pentru
motociclete) nu ar fi posibilă.
Există două grupuri de bază a metodelor de măsurare a difuzivității termice, bazate pe
tipul de perturbare a temperaturii induse în proba de testat. Acestea sunt: metode bazate pe
flux termic periodic şi metode bazate pe flux termic tranzitoriu.
Metodele bazate pe flux termic periodic se bazează pe determinarea atenuării sau
schimbării de fază a temperaturii de-a lungul direcţiei de propagare prin material. În funcţie
de domeniul de temperaturi de lucru şi modul de furnizare a energiei, acestea pot fi împărţite
la rândul lor în două grupuri: metode de flux termic periodic cu aplicabilitate la temperaturi
mici şi medii (destinate metodelor de determinare simultană a mai multor proprietăţi) şi
variante pentru temperaturi înalte, unde impulsul de energie este generat de bombardarea
materialului investigat cu electroni sau fotoni.
Metodele bazate pe flux termic tranzitoriu includ metoda regimului de încălzire
monotonic , în care perturbarea temperaturii este liniară în intervale lungi de timp, şi metoda
pulsului termic (sau Flash), în care durata perturbării termice este foarte scurtă.

8.4.3.3.2. Metodele bazate pe flux termic periodic

Acestea se bazează pe principiul introducerii unui semnal termic într-un corp în mod
repetat la un interval de timp şi studierea propagării căldurii prin corp. Forma semnalului
poate prezenta schimbări radicale (precum o undă pătrată), poate fi de formă triangulară sau
formă netedă, undă sinusoidală. Deşi undele pătrate sunt uşor de produs, propagarea lor prin
material este puternic împiedicată iar forma lor se distorsionează foarte uşor. Ca rezultat,
datele obţinute sunt puternic dependente de natura materialului studiat, acest fiind un
impediment uriaş în folosirea metodei deoarece în general o metodă trebuie să fie
independentă de mediul testat. Datorită acestui aspect practic se utilizează mai des tehnica
undei sinusoidale care s-a demonstrat că prezintă distorsionări reduse. Cantitatea de informaţii
obţinute prin această metodă o recomandă pentru a fi utilizată în experimentele de
determinare simultană a mai multor proprietăţi. Din acelaşi motiv, metoda prezintă

19
posibilitatea autoverificării, când, de exemplu, datele obţinute din oscilaţiile amplitudinii
temperaturii sunt verificate încrucişat cu datele din măsurări ale schimbării de fază în cadrul
aceluiaşi experiment. Un alt avantaj major al acestei metode este legat de periodicitatea sa. În
timpul fiecărei perioade a acestui tip de proces, un întreg ciclu de temperaturi este repetat,
ceea ce face posibilă analiza statistică a datelor de ieşire. Din moment ce fiecare perioadă este
în esenţă un eveniment separat, datele obţinute într-o perioadă de timp care conţine câteva
unde reprezintă experimente repetate care pot fi analizate statistic.
Metodele bazate pe flux termic pot fi clasificate în funcţie de sursa de căldură utilizată
şi de geometria probei. Cel mai frecvent, sursele de căldură sunt de tip radiator, integrate, dar
se pot găsi în descrieri din literatura de specialitate echipamente cu surse de lumină
concentrată de înaltă putere sau surse cu unde de electroni. Teoretic, geometria probei poate fi
de orice fel, chiar şi sferică în cazul în care sursa de căldură ar fi poziţionată în centrul probei
iar unda s-ar propaga în toate direcţiile, dar din punct de vedere practic un asemenea sistem ar
fi imposibil de construit.

8.4.3.3.2.1. Propagarea liniară a căldurii

Metoda Angström a fost prima metodă folosită pentru determinarea difuzivităţii
termice, bazându-se pe utilizarea propagării unei unde sinusoidale unidimensionale de-a
lungul unei tije sau tub. Variaţia temperaturii este suprapusă la un capăt al probei care a fost
iniţial încălzită la o anumită temperatură. Unda de temperatură se propagă longitudinal prin
probă cu o atenuare continuă a amplitudinii oscilaţiei termice. Dacă nu apare pierderea de
căldură de la suprafaţa probei, şi dacă proba este infinit de lungă, procesul ar putea fi asimilat
cu o oscilaţie amortizată. În fig. 8.36. este prezentată variaţia sinusoidală a temperaturii la
două distanţe diferite de sursă. Din diferenţa amplitudinii şi defazajul relativ dintre aceste
două poziţii se poate determina difuzivitatea termică.
Perioadă de timp t p = 2π ω

VARIAŢIA
TEMPERATURA PESTE To

TEMPERATURII
LA STAŢIA 0
AMPLITUDINEA T0a

VARIAŢIA
TEMPERATURII
LA STAŢIA 1

TIMP
AMPLITUDINEA T1a

∆t

DEFAZAJ

Fig. 8.36. variaţia sinusoidală a temperaturii la două distanţe diferite de sursă

20
 Într-un experiment tipic se utilizează un cuptor electric pentru a încălzi proba la o
anumită temperatură. Un generator sinusoidal generează un curent care alimentează o sursă de
căldură aflată în contact cu un capăt al probei cilindrice. Azot gaz pentru răcire este introdus
în incintă pentru a îndepărta exact cantitatea de energie generată în timpul fiecărui ciclu.
Variaţia sinusoidală a temperaturii este măsurată cu ajutorul a două termocuple poziționate în
două puncte ale probei. Prin înregistrarea câtorva cicluri succesive, amplitudinea şi defazajul
sunt determinate şi apoi difuzivitatea termică a probei poate fi calculată

8.4.3.3.2.2. Propagarea radială a căldurii

O variantă a metodei este folosită în geometrie radială, unde căldura este generată
axial şi se propagă radial printr-o bară către suprafață sau invers, cel mai frecvent, sursa fiind
dispusă circular în jurul suprafeţei exterioare a unui cilindru. În acest caz temperaturile sunt
măsurate într-un punct în apropierea suprafeţei şi în centrul cilindrului şi sunt simultan
determinate şi prezentate în funcție de timp. Un sistem de acest tip este prezentat în fig. 8.37.,
fiind utilizată o probă circulară ce prezintă două găuri pentru introducerea termocuplelor.
Pulsurile de temperatură pot fi generate de o reţea de rezistoare ce înconjoară proba fie direct
fie prin intermediul unui înveliş din silică. O parte din rezistori este utilizată pentru
menţinerea temperaturii dorite în timp ce cealaltă parte generează pulsuri de temperatură. Prin
monitorizarea temperaturii cu ajutorul celor două termocuple plasate în probă, amplitudinea şi
defazajul undei termice sunt determinate, şi difuzivitatea termică este calculată în mod similar
cu analiza descrisă anterior.
PROBE

IZOLATOR FIRE ÎNCĂLZITOARE NiCr TERMOCUPLE IZOLATOR

Fig. 8.37. Schema sistemului cu încălzire periodic (configuraţia radială)

8.4.3.3.3. Metode nestaţionare de flux termic

8.4.3.3.3.1. Metoda regimului termic monotonic (Metoda încălzirii în paşi)

Aceste metode sunt un grup bazat teoretic pe solu ția particulară a ecuaţiei conducţiei
termice în condiții l imită de ordinul unu sau doi. În cazul regimului de ordinul întâi, proba
este încălzită pentru a atinge o temperatură constantă. . În cazul regimului de ordinul doi,
încălzirea are loc în regim constant (temperatura ambiantă este o funcţie liniară de
temperatură).
Metoda regimului termic monotonic este cea mai utilă metodă de măsurare a
difuzivităţii termice în cazul solidelor cu conductivitate termică scăzută şi materialelor
fibroase. Utilizarea acestei metode, presupune utilizarea probelor omogene, heterogene sau
chiar materiale cu structură grosieră, care sunt supuse unui regim de încălzire monotonic, cu
un flux termic incident în paşi discreţi aplicat pe una din feţele probei care ridică temperatura
probei de la temperatura cuptorului cu câteva grade. Măsurătorile se pot efectua fie în aer, fie
în atmosferă protectivă, intervalul uzual de temperaturi fiind între 20 şi 1000°C deşi nu există
o limitare din punct de vedere teoretic. Avantajele majore ale acestei metode sunt reprezentate
de simplitatea aparaturii experimentale, varietatea materialelor pe care se pot face
determinările şi simplitatea pregătirii probelor. Măsurarea difuzivităţii termice se bazează în
acest caz pe analiza modificării temperaturii în zona în care regimul de încălzire aplicat a
determinat existenţa regimului monotonic de încălzire. În practică, fluxul termic incident
poate fi aplicat prin energie radiantă, conducție sau alte metode convenabile.
21
 IZOLATOR PROBĂ ÎNCĂLZITOARE

LAMPĂ

1 2 3 4

TUB
REFLECTOR

TERMOCUPLE BLOC DE EGALIZARE

Fig. 8.39. Schema sistemului încălzirii în paşi

Configuraţia tipică este compusă dintr-un cuptor orizontal cilindric, un bloc de

egalizare a temperaturii în interiorul căruia se introduce proba. Pulsul de energie este furnizat
de o lampă cu halogen a cărei energie radiantă este concentrată pe probă cu ajutorul unei
oglinzi parabolice. Pentru evitarea pierderilor de energie,se instalează un tub reflectorizant
între oglindă şi probă. Proba este poziţionată în interiorul blocului de egalizare cu inele
izolatoare (fig. 8.39.).
În timpul experimentului, cuptorul este adus la temperatura dorită, se aşteaptă
atingerea echilibrului termic, şi apoi faţa probei este iluminată. Probele sunt cilindrice şi au
dimensiuni uzuale între 50 şi 60mm în diametru şi 40-80mm înălțime. În timpul iluminării
probei, un profil (gradient) de temperatură monotonic se crează de-a lungul probei. Pentru
definirea acestui gradient temperatura este monitorizată în interiorul probei în trei sau mai
multe puncte, durata măsurătorii pentru probe de dimensiunea precizată mai sus fiind între 2
şi 5 minute, aceasta depinzând în mare măsură de difuzivitatea termică preconizată a
materialului studiat.
Temperatura în probă se măsoară cu ajutorul unor termocuple a căror poziţie relativă
este bine definită, introduse în interiorul probei prin orificii de-a lungul axei de simetrie a
probei, primul termocuplu fiind de obicei poziţionat foarte aproape de suprafaţa încălzită. De
asemenea contactul între termoculplu şi probă trebuie să fie cât se poate de bun pentru
evitarea unor variaţii lungi de timp. Datorită necesităţii unui sistem de achiziţie cu viteză
relativ mică, înregistrarea datelor se poate face cu un sistem analogic obişnuit sau chiar
manual, citirea datelor la un interval de 1 măsurătoare/secundă fiind suficientă. Analiza
teoretică a măsurătorii presupune că difuzivitatea termică este constantă (sau prezintă
modificări nesemnificative) cu o creştere mică a temperaturii de-a lungul probei. Alte ipoteze
sunt că proba este izotropă şi că nu există pierderi sau surse de căldură în interiorul probei. În
acest caz transportul căldurii prin probă poate fi descris de ecuaţia conduc ției căldurii
unidimensională. Din dependenţa temperaturii măsurate în funcţie de timp şi în concordanţă
cu geometria probei se poate calcula difuzivitatea termică.
Determinarea incertitudinii de măsurare se face de obicei din estimarea erorilor de
măsurare a temperaturilor şi poziţiei termocuplelor. Alte surse de erori cum ar fi
neuniformitatea fluxului termic radiant incident şi îndepărtarea de la condiţiile fluxului
unidimensional prin probă au o influenţă redusă.
O versiune aparte a acestei metode este cea care foloseşte probe cilindrice iar căldura
este furnizată către exterior de o sursă aflată pe axul probei. Diferenţa de temperatură ce apare
în timpul încălzirii staţionare este măsurată în două puncte situate radial, iar difuzivitatea
termică este calculată cu ajutorul ecuaţiei

(8.110)
În care: R este distanţa între termocuple;
este viteza de încălzire sau răcire;
este gradientul de temperatură din probă în regim staţionar.

22
 Constanta 4 este asociată geometriei cilindrice a probei. Simplitatea acestei ecuaţii,
comparat cu fluxul termic longitudinal descris anterior, este dată de faptul că, în mod natural
un flux termic bidirecţional care apare într-un cilindru se autolimitează (nu are loc şi pe cea
de-a treia direcţie) când raportul între lungime şi diametru este mai mare de 4. Aceasta în
esenţă elimină necesitatea tratării consideraţiilor privind pierderea de căldură prezentă
substanţial în metoda liniară.

8.4.3.3.3.2. Metoda pulsului (FLASH)

Metoda “flash” de determinare a difuzivităţii termice a fost introdusă în anul 1961 şi a
devenit metoda standard de testare în cazul materialelor solide. Recent metoda a fost corectată
în sensul utilizării sale pe o varietate mai mare de materiale, printre care determinarea
proprietăţilor termofizice ale materialelor multistratificate (două sau trei straturi) prin
utilizarea unor materiale de referinţă. Numeroasele corecţii analitice şi tratamente au produs
fără dubii o arie largă de rezultate în analizele efectuate în condiţii aproape ideale pe probe
ideale. Aceasta este o dilema care apare de fiecare dată când cercetătorul încearcă să
folosească instrumentul de măsurare a difuzivităţii termice ca pe o maşinarie şi nu ca fiind
subiectul cercetării sale în sine, a metodei analitice ce ar trebui folosite, sau să înteleagă care
număr este real din datele corectate.
Problema termogramei ce apare în cazul experimentului flash depinde de doi
parametrii: difuzivitatea termică a probei şi factorul pierderii de căldură. Difuzivitatea termică
poate fi obţinută prin mai multe metode de identificare. Factorul pierderii de căldură
reprezintă schimbul de căldură ce are loc între proba şi mediu şi se identifică de asemenea din
datele experimentale. Pentru a şti care valoare a difuzivităţii se apropie de cea reala se
încearcă toate metodele cunoscute, iar valorile determinate experimental se compara cu cele
teoretice.
În cazul tehnicii “flash”, proba folosită este un disc subţire ale cărui dimensiuni sunt
cunoscute. Pulsul este o explozie scurtă de energie ce se aplică părţii frontale a probei. Pentru
a putea fi înregistrate modificările de temperatură ce au loc în partea inferioară a probei, se
foloseşte un detector. Acest detector este reglat la temperatura ambianta şi afişează
modificările de temperatură în funcţie de timp. Aceste modificări de temperatură sunt folosite
pentru a determina parametrul “half-max-time” din graficul temperatură/timp. Parametrul
“half-max-time” este baza întregului calcul al difuzivităţii termice.

8.4.3.3.3.2.1. Aplicaţii ale metodei

Această metodă acoperă aria determinărilor de difuzivitate termică în cazul
materialelor solide, izotrope şi omogene. Cu ajutorul metodei “flash” poate fi masurată
difuzivitatea termică cu valori cuprinse între 10-7 şi 10-3 m2/s, la temperaturi de la 75 K până
la 1200 K. Se aplică în cazul măsurătorilor efectuate pe materiale opace spectrului pulsului de
energie, însa în condiţii speciale se poate aplica şi materialelor parţial sau total transparente
acestui spectru de energie. Această metodă se poate aplica măsurătorilor efectuate pe
materiale foarte dense, însa în unele cazuri s-au observat rezultate acceptabile şi pentru
materiale poroase. În cazul materialelor poroase, pentru analiza datelor experimentale, sunt
necesare măsurători speciale deoarece comportamentul difuzivităţii termice poate fi influenţat
de parametrii ca gradul de porozitate, forma porilor, distribuţia porilor. În momentul când
suntem interesaţi de obţinerea prin această metodă a unor proprietăţi ce derivă din difuziviatea
termica sunt necesare măsuri de siguranţă suplimentare. Această metodă poate fi considerată o
metodă fundamentală de măsurare a difuzivităţii termice. Este recomandată folosirea unor
materiale de referinţă pentru verificarea performanţelor instrumentului folosit. Metoda se
aplică doar în cazul materialelor solide omogene. În unele cazuri, utilizând precauţiile
necesare, s-au obţinut rezultate optime şi pentru materialele heterogene şi compozite. În cazul
în care materialul este anizotrop şi neomogen datele referitoare la difuzivitatea termică,
obţinute prin această metodă, pot fi eronate. Cu toate acestea ele pot fi folositoare pentru

23
compararea materialelor cu structuri asemănătoare. Deoarece compozitele pot avea
anizotropie în ceea ce priveşte fluxul termic, trebuie luate măsuri de siguranţă suplimentare în
momentul în care suntem interesaţi de obţinerea unor proprietăţi ce deriva din difuziviatea
termică. Metoda a fost extinsă în testarea unor anumite structuri stratificate alcătuite din
materiale diferite, unde unul dintre straturi se consideră necunoscut.

8.4.3.3.3.2.2. Descrierea metodei

Proba, un disc subţire, este expusă unui puls de energie radiantă de înalta intensitate de
scurtă durată. Suprafaţa frontală a probei absoarbe pulsul de energie, iar creşterea temperaturii
de pe partea inferioară a probei este înregistrată (termograma). Valoarea difuzivităţii termice
este calculată cu ajutorul parametrilor: grosimea probei, timpul necesar pentru ca temperatura
părţii inferioare a probei să creasca până la atingerea unui anumit procent din valoarea sa
maxima (fig. 8.40.). Când difuzivitatea termică a probei este determinată luându-se în
considerare un anumit interval de temperatură, măsuratorile trebuie repetate pentru fiecare
temperatură de interes.
1.0

0.8
Temperatura normalizată

0.6

0.4

0.2

0.0
0 1 2 3 4 5 6
Timp normalizat, t1/2

Fig. 8.40. Termogramă caracteristică metodei FLASH

8.4.3.3.3.2.3. Aspecte teoretice ale metodei Flash

Modelul fizic al metodei “flash” se bazează pe comportamentul termic al unei plăci de
material adiabatic, care este iniţial la o temperatură constantă. Una dintre feţele materialului
este expusă unui puls de energie de scurtă durată(fig. 8.41.).
Modelul presupune:
- Un flux de caldură unidimensional;
- Să nu existe pierderi de căldura la suprafaţa plăcii;
- Absorţia uniformă a pulsului pe suprafaţa frontală;
- Durata pulsului să fie infinitezimală;
- Pulsul de energie să fie absorbit într-un strat de material foarte subţire;
- Materialul să fie anizotrop şi omogen;
În condiţiile experimentale proprietăţile materialului să nu varieze cu temperatura.
Pulsul instantaneu

Faţa superioară

Temperatura iniţială T0
Faţa laterală Grosime L

Faţa inferioară

Temperatura creşte T0+ΔT(t)

Fig. 8.41. Schema metodei FLASH

24
 Derivând expresia matematică din care se calculează difuzivitatea termică, Parker
porneşte aşa cum au prevăzut Carslaw şi Jaeger, de la ecuaţia distribuţiei temperaturii dintr-un
solid izolat termic de grosime uniformă L.
1
2 ∞  − n 2π 2αt  nπx
1
nπx
T ( x, t ) = ∫ T ( x,0 )dx + ∑ exp T ( x,0 )cos
1
L0 L n =1  L 2



⋅ cos
L 0 ∫ L
dx (8.111)

În care: α este difuzivitatea termică a materialului.

Dacă un puls de energie radiantă Q este absorbit instantaneu şi uniform în grosimea g,
pe suprafaţa frontală x = 0, distribuţia temperaturii în acest moment este:
Pentru 0 < x < g
Q
T ( x,0) = (8.112)
ρ ⋅C ⋅ g
Pentrun g < x < L
T ( x,0) = 0 (8.113)
În condiţiile iniţiale ecuatia (8.111) poate fi scrisă sub forma:
 nπg 
 sin 
Q ∞
nπx  − n π
2 2

1 + 2∑ cos
T ( x,0) = L ⋅ exp αt  (8.114)
ρ ⋅C ⋅ g  nπg  2
n =1 L  L 
 L 
În care: ρ este densitatea;
C este capacitatea calorică.
Pentru această aplicaţie sunt necesari doar câţiva termeni. Cum g este un număr foarte
mic, pentru materialele opace avem:
nπg nπg
sin ≈ (8.115)
L L
Pe suprafaţa inferioară a probei, unde x = L, temperatura este:
Q  ∞
 − n 2 π 2 
T ( L, t ) =
ρ ⋅C ⋅ g 
1 + 2 ∑ ( − 1) n
⋅ exp  2
αt  (8.116)
n =1  L 
Cei doi parametrii adimensionali, V şi ω pot fi definiţi astfel:
T ( L, t )
V ( L, t ) = (8.117)
TM
π 2αt
ω= (8.118)
L2
TM reprezintă temperatura maxima pe suprafaţa inferioară. Prin combinarea ecuaţiilor
(8.114), (8.116) şi (8.118) se obţine:

∞
V = 1 + 2∑ ( −1) n exp( −n 2ω ) (8.119)
n =1

Când V = 0.5 şi ω = 1.38:

1.38 ⋅ L2
α= 2 (8.120)
π t1 / 2
sau:
L2
α = 1.38 (8.121)
t1 / 2
În care: t1/2 este timpul necesar pentru ca temperatura suprafeţei inferioare să fie
jumătate din temperatura maximă atinsă.

25
 Soluţia ideală, care să corecteze toate greşelile teoriei lui Parker şi care să cuprindă toţi
factorii prezenţi în timpul experimentelor, nu a fost găsită. În schimb au fost introduse soluţii
individuale sau parţiale. Rezultatul este acela din care reiese o matrice de numere care poate
varia substanţial după introducerea acestor corecţii. Acest fapt este de înţeles deoarece, fiecare
cercetător s-a concentrat pe una dintre condiţii, pornind de la modelul ideal, în timpce restul
condiţiilor au fost considerate ca fiind ideale. Acest fapt în sine reprezintă o violare
substanţiala a pricipiilor deoarece în realiatate toţi parametrii variază în contextul dictat de
condiţiile particulare din timpul experimentului. Unele situaţii particulare pot agrava una din
condiţii, de exemplu un puls lung, etc. De aceea, este obligatoriu ca investigatorul să aleagă
cele mai potrivite corecţii, aplicate în armonie cu condiţiile experimentului analizat.
Efectul adâncimii pulsului finit pe o suprafaţă este foarte puternic atunci când sunt
testate probe ce au difuzivitatea termică ridicată, în timp ce pierderile de căldura prin radiaţie
devin dominante la temperaturi înalte atunci când se testează probe subţiri. În schimb,
încalzirea neuniformă poate apare în timpul oricărui experiment de determinare a difuzivităţii
termice. Aceasta are loc atunci când este iradiată o suprafaţă mai mica decât cea a probei sau
când densitatea fluxului variază de-a lungul suprafeţei din punct în punct. Pentru o asemenea
cantitate de energie absorbită, parametrul adimensional “half-max-time” ce rezultă din
termograma centrului feţei inferioare a probei, diferă considerabil faţa de cel obţinut prin
iradierea uniformă. Acest efect poate fi micşorat prin reducerea raportului dintre grosimea
probei şi raza sa. Acelaşi rezultat poate fi obţinut prin folosirea unui sistem de măsurare al
temperaturii care să integreze automat semnalele obţinute de la faţa inferioară a probei.
Sarcina dificilă este aceea de a alege cea mai bună soluţie, iar inconvenientul este că
deseori nu avem destule informaţii despre echipament şi despre parametrii de testat. De aceea
soluţia ar fi întoarcerea la ideea de baza care spune că precizia datelor depinde de corelarea
modelelor matematice cu cele experimentale.
Scopul aplicării îmbunătăţirilor datelor experimentale este acela de a ajunge cât mai
aproape de soluţia ideala, eliminând erorile. În consecinţă se pot efectua o serie de corecţii
schemelor aplicate de-a lungul anilor , iar se studiază rezultatele corelându-se cu soluţia
ideala.

8.4.3.3.3.2.4 Corelaţii cu alte proprietăţi

Difuzivitatea termică este o proprietate importantă, necesară pentru determinarea
temperaturii optime de lucru, aplicaţii de design efectuate sub flux de căldură tranzitoriu,
controlul procesului şi asigurarea calităţii.
Metoda flash este folosită pentru a măsura valorile difuzivităţii termice, α, pentru
materialele solide. Aceasta metodă este avantajoasă datorită geometriei simple şi
dimensiunilor mici ale probei, mânuiri uşoare a probei, metodei rapide de măsurare într-un
interval de temperatură mare. Când această metodă este folosită ca metodă cantitativă se poate
determina în condiţii stricte capacitatea calorică a unor probe de material omogen, izotrop şi
opac. Valorile difuzivităţii termice,α, împreuna cu valorile capacităţii calorice, C, şi ale
densităţii, ρ, pot fi utilizate pentru determinarea coductivităţii termice conform relaţiei:
λ =α ⋅Cp ⋅ ρ (8.122)

8.4.3.3.3.2.5 Corecţii analitice

Analiza Cowan
Cowan a fost primul care a propus introducerea modelului matematic care includea şi
pierderile de căldură prin radiaţie ce au loc la suprafaţa probei după ce este lovită de către
puls. Presupunerea lui iniţiala a fost că pulsul era mult mai scurt decât parametrul “half-time-
max”. În acest mod el a ajuns la concluzia că totalitatea modificărilor de temperatură ale
probei este mai mică decât în teoria lui Parker, iar acesta se datorează pierderilor de căldură

26
prin radiaţie de la suprafaţa probei. Metoda lui Cowan se bazează pe observaţia că schimbările
de temperatura nu rămân constante dupa peak, ci coboară uşor sub maxim.
Teoria Cowan foloseşte un parametru de cinci ori mai mare decât parametrul “half-
max-time” ca răspuns al suprafeţei inferioare (5*t1/2.5). El a determinat un raport între
modificările de temperatură pentru parametrul “half-max-time” şi noul parametru de
temperatură şi astfel ecuaţia lui Parker devine:
(α )* (t1 / 2 ) = (C )* d 2 ( ) (8.123)
Parametrul “C” este corelat cu raportul dintre doua temperaturi. Daca nu au loc
pierderi de căldură (Figura 13., curba 1), atunci raportul dintre aceste două temperaturi este
egal cu 2 şi parametrul nou C este egal cu 0.1388. Aceasta se potriveşte cu analiza lui Parker
şi se datorează faptului că la valoarea 5*t0.5 nu au loc pierderi de căldură şi că aceasta este
valoarea maximă a modificărilor de temperatură. Acest raport, însa, va descreşte dacă au loc
pierderi de căldură ca în figura urmatoare (Fig. 8.42., curba 2):
1
Creşterea temperaturii

0.75

0.50

0.25

0
0 0,25 0.50 0.75 1

Timp

Fig. 8.42. Temperatura/Timp, Tehnica Cowan

Odata cu modificarea raportului dintre temperaturi, se modifică şi parametrul “C”.

Analiza Clark si Taylor

Pierderile de căldură prin radiaţie ce au loc la suprafaţa probei au fost deasemnea
studiate de Clark şi Taylor. Cei doi au presupus la fel ca şi Cowan că modificarea de
temperatură ce are loc pe suprafaţa inferioară a probei nu este constantă ci descreşte cu
timpul. Spre deosebire de Cowan, Clark si Taylor au studiat graficul temperatură/timp pentru
o proba care nu a atins maximum de temperatură pe suprafaţa inferioară.
Clark şi Taylor au găsit mai multe puncte de încalzire: 0.2*
ΔT, 0.3*T, 0.4*T, 0.7*T,
0.8*T. Apoi urmărind metodologia Cowan ei au stabilit raporturi între aceşti timpi care să
corespundă unor valori diferite ale parametrului “C”. Aceste raporturi sunt: T0.8/T0.2, T0.7/T0.3
si T0.8/T0.4.

Analiza Heckman
Heckman a fost unul dintre primii care a propus includerea efectelor adâncimii
pulsului asupra datelor despre difuzivitate. Premisa lui a fost faptul că dacă timpul în care are
loc un puls nu este cu mult mai scurt decât parametrul “half-max-time” (cum a presupus
Parker), datele rezultate vor fi greşite. În procedura lui, Heckman analizează o forma de unda
triunghiulară pentru a determina forma noua a curbei temperatură/timp. Astfel se corectează
tehnicile de analiza ale lui Cowan, Clarck si Taylor prin ajustarea parametrilor ce depind de
timp. Heckman a alcătuit un tabel care să coreleze efectele adâncimii finite a pulsului, cu
parametrii ce depind de timp.

Analiza Koski
Koski a imbunătaţit toate tehnicile precedente prin introducerea unei corecţii legate de
adâncimea pulsului în corecţiile lui Cowan, Clark şi Taylor. Deasemenea, el a introdus un
27
parametru pentru pierderile de căldură ce au loc de la faţa inferioară a probei la cea
superioară. Acest parametru poate fi scris astfel:

[ ( ) ]
L = (4 ) * (σ ) * (ε ) * T 3 (D ) / K (8.124)

În care: σ = constanta Stefan-Boltzman;

ε = emisivitatea probei;
T = temperatura medie a probei;
D = grosimea probeiȘ
K = conductivitatea termică a probei.

Koski a determinat acelaşi tip de analiză de bază ca şi Heckman, îmbunătăţind metoda

cu parametrul de pierderi şi creând un set de coeficienţi de corecţie a curbei care se potrivesc
fiecărei condiţii în parte. Fiecare din aceste seturi de coeficienţi este folosit pentru a determina
parametrul “C” folosit deasemenea şi de Cowan, Clarck şi Taylor.

28