CURS 5

UNDE ELASTICE

O undă este o perturbaţie a unei stări de echilibru care se propagă în timp dintr-o regiune a
spaţiului în alta. Dacă un punct material care se găseşte într-un mediu continuu (solid, lichid sau
gaz) oscilează, mişcarea oscilatorie se transmite din aproape în aproape tuturor particulelor
mediului prin intermediul forţelor de interacţiune dintre ele. Punctul de la care se propagă oscilaţia
reprezintă sursa de oscilaţii. Mediul trebuie să suporte această propagare a perturbaţiei care, în
general, poate fi de natură foarte diferită: mecanică, termică, electrică, magnetică,
electromagnetică. Dacă perturbaţia constă într-o deformare a mediului, fenomenul de propagare
a unei astfel de perturbaţii mecanice de la sursa de oscilaţii printr-un mediu elastic se numeşte
undă elastică. Undele elastice sunt unde mecanice care se propagă doar în medii elastice. Un mediu
elastic este un mediu material format dintr-un număr foarte mare de particule între care există
legături de natură elastică. Pentru simplitate se presupune că mediul este omogen şi izotrop. O
pertubaţie apărută înrtr-un punct al mediului se transmite, cu viteză finită, şi la celelalte puncte ale
mediului. În funcţie de natura perturbaţiei într-un mediu se pot transmite: puls transversal, puls
longitudinal, puls de torsiune, etc. În funcţie de mediul de propagare undele pot fi unidimensionale
(coarda vibrantă, tubul sonor, fibra optică), bidimensionale (cutia de rezonanţă a instrumentelor
muzicale, suprafaţa unui lichid, membrana unei tobe) sau tridimensionale (interiorul unei încăperi,
ocean, scoarţa terestră).
Dacă oscilaţiile punctelor materiale ale mediului sunt paralele cu direcţia de propagare,
unda este longitudinală. Unda este transversală când direcţia de oscilaţie este perpendiculară pe
direcţia de propagare a undei. Mediile fluide, fiind caracterizate numai de forţe de compresiune,
sunt sediul numai pentru unde longitudinale. În mediile solide pot exista pe lângă undele
longitudinale şi unde transversale, deoarece în aceste medii se pot întâlni şi forţe tangenţiale.
Unda mecanică reprezintă un fenomen cu variaţii în timp şi spaţiu fiind descrisă de o
funcţie de undă 𝝍(𝒓 ⃗ , 𝒕) care poate fi o mărime scalară sau o mărime vectorială după mărimea
fizică variabilăă. Astfel, dacă variaţia se referă la o poziţie sau la o viteză, funcţia de undă este o
mărime vectorială, iar în cazul în care variază densitatea sau presiunea ca urmare a deformării
mediului, funcţia de undă este scalară.
Propagarea oscilaţiilor prin intermediul undelor reprezintă o transmitere a energiei de la
sursă la celelalte particule ale mediului elastic.

1. UNDA PLANĂ

Fie o undă care se propagă, cu viteza c într-un mediu fără atenuare. Notăm cu
𝑦(0, 𝑡)elongaţia în punctul sursă S şi cu 𝑦(𝑥, 𝑡) elongaţia într-un punct P aflat la distanţa x de
sursă la un moment t. Mişcarea punctului P reproduce, cu o anumită întârziere, starea de mişcare
a punctului sursă:
𝑥 𝑥 𝑥
𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝑦 (0, 𝑡 − 𝑐 ), sau 𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝑦 (0, 𝑡 − 𝑐 ) = 𝑓 (𝑡 − 𝑐 ) = 𝐹(𝑥 − 𝑐𝑡) (4.37)
care este ecuaţia unei unde plane progresive neatenuate.
Dacă deplasarea particulei din origine este dată de relaţia:

1
 𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝜔 𝑡
adică o oscilaţie armonică, în punctul P va ajunge o undă monocromatică a cărei ecuaţie este:
𝑥 𝑡 𝑥
𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 𝜔 (𝑡 − 𝑐 ) sau 𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 2 𝜋 (𝑇 − 𝜆 ) sau
2𝜋𝑥
𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 − ). (4.38)
𝜆
Introducând vectorul de undă prin relaţia:
2𝜋
𝑘⃗ = 𝜆 ⋅ 𝑛⃗, (4.39)

unde n este versorul direcţiei de propagare a undei adică 𝑘⃗𝑟 = 𝑘𝑥 se obţine, pentru ecuaţia de
propagare a undei plane:
𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘⃗𝑟) sau 𝑦(𝑟, 𝑡) = 𝐴𝑒 𝑖(𝑘⃗𝑟−𝜔𝑡) (4.40)
Suprafeţele de undă sunt suprafeţe de fază constantă:
𝜙 = (𝜔𝑡 − 𝑘⃗𝑟) = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
Aceste suprafeţe sunt perpendiculare pe direcţia de propagare a undei
(𝜔𝑡 − 𝑘⃗𝑟) = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡deci 𝑘𝑥 ⋅ 𝑥 + 𝑘𝑦 ⋅ 𝑦 + 𝑘𝑧 ⋅ 𝑧 − 𝜔𝑡 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (4.41)
Aceasta este ecuaţia unui plan, care pentru un t dat dă chiar ecuaţia frontului de undă. De fapt
frontul de undă este locul geometric al punctelor care au aceeaşi fază. Direcţia de propagare (raza)
este normală la suprafaţa de undă.
O undă este un fenomen periodic în timp (T) şi spaţiu (λ),
fenomen descris printr-o funcţie armonică (sin sau exp).
Se vede că:
-pentru 𝑡 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ⇒ 𝜙𝑡 = 𝜔𝑡 şi ecuaţia elogaţiei
𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝑦(𝑥 ) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜙𝑡 − 𝑘𝑥 ) ne dă forma undei în
spaţiu la momentul t.
-pentru 𝑥 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡 ⇒ 𝜙𝑥 = 𝑘𝑥 şi elongaţia depinde numai
de t: 𝑦(𝑥, 𝑡) = 𝑦(𝑡) = 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝜙𝑥 ) adică este evoluţia
în timp a unui punct aflat într-o poziţie x.

O undă este caracterizată prin următoarele mărimi:

1 2
-frecvenţa ν, perioada T, respectiv pulsaţia ω: T = , = ,  = 2
 T
2
-lungimea de undă  = = 2 ;
T
 2 
-vectorul de undă k = n

-elongaţia y(x, t ) , valoarea maximă a elongaţiei este amplitudinea undei A.
-faza  = (t −  x ) ;
-viteza de fază a undei c este dependentă de mediul de propagare şi este legată de
c 
celelalte mărimi prin relaţiile:  = cT ,  = , k = .
 c

2
 2. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A UNDELOR
Pornind de la cazul particular al undei plane se poate arăta că o undă este descrisă de o
ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale care este una dintre ecuaţiile diferenţiale fundamentale
în fizică.
O undă plană care se propagă cu vitea c va determina oscilaţii ale particulelor mediului
astfel că viteza momentană a unei particule este:
𝜕𝑦
𝑣= , 𝑣(𝑥, 𝑡) = 𝜔𝐴 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥) (4.42)
𝜕𝑡
Acceleraţia aceleaşi particule se poate exprima prin:
𝜕𝑣 𝜕2𝑦
𝑎= = , 𝑎(𝑥, 𝑡) = −𝜔2 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 ). (4.43)
𝜕𝑡 𝜕𝑡 2
Derivatele parţiale în raport cu x vor fi:
𝜕𝑦 𝜕2𝑦
= −𝑘𝐴 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 ) , = −𝑘 2 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥). (4.44)
𝜕𝑥 𝜕𝑥 2
Din ecuaţiile:
𝜕2𝑦 𝜕2𝑦
= −𝜔2 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 ) şi = −𝑘 2 𝐴 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘𝑥 )
𝜕𝑡 2 𝜕𝑥 2
obţinem:
2 y k 2 2 y 2 y 1 2 y
 = ,  = (4.45)
t 2  2 x 2 t 2 c 2 x 2
adică ecuaţia undei pentru cazul particular al direcţiei de propagare x este de forma:
𝝏𝟐 𝒚 𝟏 𝝏𝟐 𝒚
= 𝒄𝟐 𝝏𝒕𝟐 (4.46)
𝝏𝒙𝟐
Trecând de la cazul particular al propagării unidirectionale (unda plană) la cazul
tridimensional, funcţia y(x, t ) se va înlocui cu 𝜓(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) = 𝜓(𝑟, 𝑡) iar ecuaţia devine:
𝜕2𝜓 𝜕 2𝜓 𝜕 2𝜓 1 𝜕 2𝜓
+ 𝜕𝑦 2 + = 𝑐 2 𝜕𝑡 2 (4.47)
𝜕𝑥 2 𝜕𝑧 2
Prin intermediul operatorilor vectoriali nabla  şi laplacean  =  2 care în coordonate
carteziene se exprimă prin relaţiile:

3
 𝜕 𝜕 𝜕 𝜕2 𝜕2 𝜕2
𝛻 = 𝜕𝑥 𝑖 + 𝜕𝑦 𝑗 + 𝜕𝑧 𝑘⃗ , 𝛥 = 𝛻 2 = 𝜕𝑥 2 + 𝜕𝑦 2 + 𝜕𝑧 2 (4.48)
ecuaţia diferenţială a undelor devine:
1 𝜕2𝜓 𝟏 𝝏𝟐 𝝍
𝛻 2 𝜓 − 𝑐 2 𝜕𝑡 2 = 0 sau 𝜵𝟐 𝝍 − 𝒄𝟐 = 𝟎. (4.49)
𝝏𝒕𝟐
Această ecuaţie este valabilă pentru orice undă, indiferent de natura sursei sau a mediului de
propagare.

3. VITEZA UNDELOR TRANSVERSALE ŞI LONGITUDINALE

În expresia ecuaţiei diferenţiale a undelor apare viteza de propagare a undei c numită
viteză de fază. Valoarea acestei constante depinde de o serie de factori printre care natura undei,
proprietăţile mediului, temperatura, etc. Pentru câteva cazuri mai simple se poate exemplifica
modalitatea de deducere a expresiei vitezei.
a)Viteza de propagare a undelor transversale într-o coardă întinsă

Coarda este tensionată (întinsă) de o forţă T iar la momentul iniţial (t=0) se aplică o forţă
constantă transversală 𝐹 perpendiculară exact pe
capătul ei. Această forţă îşi deplasează punctul de
aplicaţie cu o viteză v iar deformaţia se deplasează spre
celălalt capăt cu viteza c. În timpul 𝛿𝑡 forţa
transversală are impulsul 𝐹 ⋅ 𝛿𝑡 iar variaţia impulsului bucăţii de coardă aflată în mişcare este 𝛿𝑚 ⋅
𝑣. Din considerente geometrice (asemănarea triunghiurilor) se poate scrie:
𝑇 𝑐⋅𝛿𝑡 𝑣
= 𝑣⋅𝛿𝑡 ⇒ 𝐹 = 𝑇 𝑐.
𝐹
𝑚
Masa în mişcare se poate exprima prin 𝛿𝑚 = 𝜇𝑐𝛿𝑡 unde 𝜇 = este masa unităţii de lungime a
𝑙
𝑣
corzii iar impulsul asociat va fi 𝜇𝑐𝛿𝑡 ⋅ 𝑣. Teorema variaţiei impulsului dă: 𝑇 𝑐 𝛿𝑡 = 𝜇𝑐𝛿𝑡 ⋅ 𝑣de
unde se oţine expresia vitezei de propagare a unei unde transversale într-o coardă întinsă:
𝑇 𝑇𝑙 𝑇𝑙 𝑇
𝑐 = √𝜇sau 𝑐 = √𝑚 = √𝜌𝑆𝑙 = √𝜌𝑆. (4.50)

⇒ 𝑐 = 𝑓 (𝑇, 𝑆, 𝜌) unde T este forţa de întindere, S este aria secţiunii transversale a corzii iar 
este densitatea materialului din care este confecţionată coarda.
b)Viteza de propagare a undelor longitudinale într-o bară
Considerăm o bară dintr-un material având modulul de elasticitate (Young) E exprimat
prin raportul dintre tensiunea de comprimare şi deformarea
𝐹 𝑙0
relativă 𝐸 = ⋅ (legea lui Hooke). Forţa deformatoare
𝑆 𝛿𝑙
acţionează la un capăt al barei deplasându-şi punctul de aplicaţie
cu o viteză constantă v în timpul t în care perturbaţia se deplasează cu viteza constantă c.
𝛿𝑙 𝑣
Din relaţiile: 𝑙0 = 𝑐 ⋅ 𝛿𝑡, 𝛿𝑙 = 𝑣 ⋅ 𝛿𝑡 rezultă = 𝑐 . Impulsul transmis este: P = Sctv , forţa
𝑙0
𝑆⋅𝛿𝑙⋅𝐸
este: 𝐹 = iar din teorema de variaţie a impulsului 𝐹 𝛿𝑡 = 𝛿𝑃⃗ obţinem:
𝑙0
𝑆⋅𝛿𝑙⋅𝐸 𝑆⋅𝑣𝑙⋅𝐸
⋅ 𝛿𝑡 = 𝑆𝑐 ⋅ 𝛿𝑡𝜌𝑣 ⇒ ⋅ 𝛿𝑡 = 𝑆𝑐 ⋅ 𝛿𝑡𝜌𝑣
𝑙0 𝑐
Viteza undelor longitudinale într-o bară are expresia:
𝑬
𝒄 = √𝝆 (4.51)
Se vede că această viteză este dependentă doar de caracteristicile de material ale barei.
http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/Waves/wavpic/LWpulse854.mp4

4
 c)Viteza de propagare a undelor longitudinale in fluide
Într-un fluid de densitate 𝜌, modul de compresibilitate B, aflat la presiunea p într-un tub
inchis la capăt cu un piston de secţiune S se produce o comprimare bruscă (perturbaţie) prin
creşterea presiunii cu 𝛿𝑝. Deplasând pistonul cu viteza constantă v perturbaţia se va deplasa cu
viteza c în acelaşi sens. Din teorema de variaţie a impulsului 𝐹𝑚 𝛿𝑡 = 𝛿𝑃⃗ ⇒ 𝐹𝑚 𝛿𝑡 = 𝛿𝑚 ⋅ 𝑣 cu
𝛿𝑚 = 𝜌𝑆𝑐 ⋅ 𝛿𝑡 şi 𝐹𝑚 = 𝑆 ⋅ 𝛿𝑝se obţine:𝛿𝑝 = 𝜌𝑐𝑣.
Introducând modulul de compresibilitate prin
𝛿𝑝 𝛿𝑝𝑆𝑐⋅𝛿𝑡 𝛿𝑝⋅𝑐 𝐵𝑣
𝐵 = −𝑉 𝛿𝑉 = − = , ⇒ 𝛿𝑝 = . (4.52)
𝑆𝑣⋅𝛿𝑡 𝑣 𝑐
Eliminând 𝛿𝑝 rezultă expresia vitezei:
𝑩
𝒄 = √𝝆. (4.53)
d)Viteza de propagare a undelor în gaze ideale
În mediul gazos, ca în orice fluid, nu se propagă decât perturbaţii longitudinale. Propagarea
undelor este un proces adiabatic descris de ecuaţia
𝑝𝑉 𝛾 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
𝑑𝑝 𝑑𝑉
Din această ecuaţie se obţine: +𝛾 = 0, de unde
𝑝 𝑉
𝑉⋅𝑑𝑝
= −𝛾𝑝. Expresia modulului de compresibilitate
𝑑𝑉
𝛿𝑝
devine 𝐵 = −𝑉 𝛿𝑉 = 𝛾𝑝, care înlocuită în formula
vitezei de propagare a undelor în medii fluide conduce la expresia vitezei de propagare a undelor
într-un gaz ideal:
𝐵 𝛾𝑝 𝛾𝑝𝑅𝑇
𝑐 = √𝜌 = √ 𝜌 = √ , (4.54)
𝜌
𝑝𝑀
dar pentru un gaz ideal 𝜌 = deci
𝑅𝑇
𝜸𝑹𝑻
𝒄=√ ⇒ 𝒄 = 𝒇(𝜸, 𝑻, 𝑴). (4.55)
𝑴
Viteza de propagare a undei depinde de natura gazului ideal (prin intermediul masei molare
M şi al exponentului adiabatic 𝛾) şi de temperatura T, fiind independentă de presiunea gazului.

3. SOLUŢIA GENERALĂ A ECUAŢIEI UNIDIMENSIONALE A UNDEI

Fenomenul de propagare a unei perturbații este descris de o ecuaţie diferenţială de tipul:

𝜕2𝜓 𝜕 2𝜓 𝜕2𝜓 𝜕2 𝜓 1 𝜕2𝜓
= 𝑐 2 ( 𝜕𝑥 2 + 𝜕𝑦 2 + 𝜕𝑧 2 ) sau 𝛥𝜓 = 𝑐 2 𝜕𝑡 2 , (2.46)
𝜕𝑡 2
unde 𝜓 = 𝜓(𝑥, 𝑦, 𝑧, 𝑡) este funcția de undă dependentă de trei coordinate iar c este viteza de
propagare, care, așa cum am arătat în paragraful anterior, este dependentă de caracteristicile
mediului şi ale undei.
Dacă funcţia de undă este constantă în planul yz, adică
𝜕𝜓 𝜕𝜓
= =0 (2.47)
𝜕𝑦 𝜕𝑧
deci depinde numai de x şi t: 𝜓 = 𝜓(𝑥, 𝑡) unda este plană.
În această situaţie ecuaţia (2.56) devine
𝝏𝟐 𝝍 𝝏𝟐 𝝍
= 𝒄𝟐 𝝏𝒙𝟐 . (2.48)
𝝏𝒕𝟐
Soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale este:

5
 𝑥 𝑥
𝜓 = 𝑓1 (𝑡 − 𝑐 ) + 𝑓2 (𝑡 + 𝑐 ), (2.49)
unde 𝑓1 şi 𝑓2 sunt două funcţii arbitrare.
Funcţiile 𝑓1 şi 𝑓2 nu sunt determinate, forma soluţiei pentru ecuaţia diferenţială (2.48)
scoate în evidenţă anumite caracteristici ale funcţiei de undă. Astfel, dacă din soluţie se consideră
𝑥
numai prima parte 𝑓1 , argumentul (𝑡 − ) este o mărime care în orice moment trebuie să fie
𝑐
𝑥1 𝑥2
constant, deci la momentele 𝑡1 şi 𝑡2 să se îndeplinească 𝑓1 (𝑡1 − ) = 𝑓1 (𝑡2 − ) = 𝐶.
𝑐 𝑐
Aceasta impune ca
𝑥
𝑡 − 𝑐 = const. (2.50)
Prin diferenţierea acestei relaţii se obţine
𝑑𝑥
𝑐= , (2.51)
𝑑𝑡
care, prin semnul pozitiv al vitezei, arată că undele se propagă în sensul pozitiv, de la sursă spre
𝑥
celelalte puncte ale mediului, deci funcţia 𝑓1 (𝑡 − 𝑐 ) reprezintă o undă progresivă.
𝑥 𝑥
Folosind aceleaşi raţionamente pentru 𝑓2 (𝑡 + 𝑐 ), 𝑡 + 𝑐 = const.se obţine:
𝑑𝑥
𝑐 = − 𝑑𝑡 (2.52)
𝑥
deci undele se propagă înspre sursă şi unda determinată de 𝑓2 (𝑡 + 𝑐 ) este undă regresivă.
Deoarece în practică se întâlnesc cel mai des unde progresive, în cele ce urmează vom
considera că funcţia de undă este
𝒙
𝝍 = 𝒇 (𝒕 − 𝒄) (2.53)
şi a cărei formă ne propunem să o determinăm în cazul unei perturbaţii, care este o oscilaţie
armonică.
În acest caz, elongaţia oscilaţiei sursei la momentul t este
𝜓 = 𝐴 𝑠 𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜙0 ), (2.54)
iar elongaţia unui punct P situat la distanţa x de sursă este
𝜓𝑀 = 𝐴 sin(𝜔𝑡′ + 𝜙0 ). (2.55)
Deoarece punctul P se află la o distanţă de sursă, el va intra în oscilaţie mai târziu decât sursa cu
timpul corespunzător parcurgerii distanţei x, deci
𝑥
𝑡′ = 𝑡 − 𝑐 (2.56)
şi elongaţia devine
𝑥
𝜓𝑃 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 [𝜔 (𝑡 − 𝑐 ) + 𝜙0 ] (2.57)
pe care comparând-o cu (2.53) se vede că
𝑥
𝑓𝑠 = 𝐴 𝑠𝑖𝑛 [𝜔 (𝑡 − 𝑐 ) + 𝜙0 ]. (2.58)
Se poate demonstra prin raţionamente identice că există şi
𝑥
𝑓𝑐 = 𝐴 𝑐𝑜𝑠 [𝜔 (𝑡 − 𝑐 ) + 𝜙0 ] (2.59)
𝑓𝑐 şi 𝑓𝑠 reprezentând soluţii particulare ale ecuaţiei (2.48) dacă perturbaţia de la sursă este o
oscilaţie armonică. Având în vedere că orice combinaţie liniară a soluţiilor particulare este soluţie
a ecuaţiei diferenţiale considerate, se poate presupune că 𝜓 = 𝑓𝑐 + 𝑖𝑓𝑠 obţinându-se astfel soluția
sub forma complexă:
𝒙
𝝍 = 𝑨𝒆𝒊[𝝎(𝒕−𝒄)+𝝓𝒐 ], (2.60)
care reprezintă o undă armonică plană.

6
Această formă a soluției este mult utilizată în descrierea propagării deoarece conține toate
elementele care caracterizează o undă, și anume:
𝑥
a. 𝜙(𝑥, 𝑡) = 𝜔 (𝑡 − 𝑐 ) + 𝜙0 este faza undei;
b. 𝜙 (0,0) = 𝜙0 este faza iniţială a undei;
c. suprafaţa de undă (suprafaţa de echifază) – care reprezintă suprafaţa pe care faza undei
se menţine constantă la un moment dat, ea fiind perpendiculară pe direcţia de propagare a undei.
𝑑𝑥
d. 𝑐 = este viteza de fază şi reprezintă viteza cu care se deplasează suprafaţa de undă
𝑑𝑡
pe direcţia normală pe ea.
𝜕𝜙
e. 𝜔 = este frecvenţa unghiulară sau pulsaţia şi reprezintă viteza de variaţie a fazei.
𝜕𝑡
𝜕𝜙
f. 𝑘 = ± este modulul vectorului de undă, semnul ”–“ corespunzând undei progresive,
𝜕𝑥
iar semnul “+” celei regresive.
Se vede că
𝜕𝜙 𝜔
𝑘 = − 𝜕𝑥 = 𝑐 . (2.61)
Vectorul de undă indică direcţia şi sensul de propagare al undei.
g. 𝐼 = 𝜓 ∗ 𝜓 (2.62)
este prin definiţie intensitatea undei, unde 𝜓 ∗ este expresia complex conjugată a lui 𝜓. Înlocuind
(2.60) în (2.62) se obţine:
𝑰 = 𝑨𝟐 . (2.63)
1⁄2
h. 𝐴 = (𝜓 ∗ 𝜓) reprezintă amplitudinea undei, fiind valoarea maximă a funcţiei de
undă.
i. T = perioada undei indică periodicitatea funcţiei de undă 𝜓 în raport cu timpul, care se
exprimă sub forma:
𝝍(𝒙, 𝒕) = 𝝍(𝒙, 𝒕 + 𝑻). (2.64)
Înlocuirea expresiei (2.60) în această condiţie de periodicitate impune satisfacerea condiţiei
𝑒 𝑖𝜔𝑇 = 1, adică 𝑐𝑜𝑠 𝜔 𝑇 + 𝑖 𝑠𝑖𝑛 𝜔 𝑇 = 1, care se realizează numai când 𝜔𝑇 = 2𝜋 deci
2𝜋
𝑇= . (2.65)
𝜔
1
j. 𝜈 = 𝑇 este frecvenţa undei.
k. 𝜆 - lungimea de undă care reprezintă spaţiul parcurs de suprafaţa de undă în timp de o
perioadă, reprezentând periodicitatea în spaţiu a funcţiei de undă.
𝜓(𝑥, 𝑡) = 𝜓(𝑥 + 𝜆, 𝑡) (2.66)
𝜆
−𝑖𝜔 𝜆
Satisfacerea condiţiei (2.66) impune 𝑒 𝑐 = 1, de unde rezultă 𝜔 𝑐 = 2𝜋 sau
𝟐𝝅
𝝀= = 𝒄𝑻. (2.67)
𝒌
Cu expresia vectorului de undă, dată de (2.61), funcţia de undă 𝜓 din (2.60) devine
𝜓 = 𝐴𝑒 𝑖(𝜔𝑡−𝑘𝑥+𝜙𝑜 ). (2.68)
Dacă sistemul de coordonate cartezian ales este orientat arbitrar faţă de direcţia de
propagare a undei, funcţia de undă pentru unda armonică plană se exprimă prin relaţia
𝝍 = 𝑨𝒆𝒊(𝝎𝒕−𝒌⃗⋅𝒓⃗+𝝓𝒐 ). (2.69)

7
 4. UNDE SFERICE

Dacă sursa de oscilaţii este punctiformă şi mediul este omogen şi izotrop, propagarea
undelor se face în toate direcţiile şi suprafeţele de undă sunt sfere concentrice având centrul în
sursă.
În aceste condiţii este convenabil să se exprime
funcţia de undă în coordonate sferice 𝑟, 𝜃, 𝜙 care
sunt legate de coordonatele carteziene 𝑥, 𝑦, 𝑧 prin
relaţiile
𝑥 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛 𝜃 𝑐𝑜𝑠 𝜙,
𝑦 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛 𝜃 𝑠𝑖𝑛 𝜙,
𝑧 = 𝑟 𝑐𝑜𝑠 𝜃.
În coordonate sferice laplaceianul funcţiei de undă
este de forma:

1 𝜕 𝜕𝜓 1 𝜕 𝜕𝜓 1 𝜕2𝜓
𝛥𝜓 = 𝑟 2 [𝜕𝑟 (𝑟 2 𝜕𝑟 ) + 𝑠𝑖𝑛 𝜃 𝜕𝜃] ⋅ (𝑠𝑖𝑛 𝜃 𝜕𝜃 ) + 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 𝜕𝜙2 (2.70)

Dacă originea sistemului de coordonate se alege în sursa de oscilaţii şi mediul este omogen
𝜕𝜓 𝜕𝜓
şi izotrop, datorită simetriei funcţiei de undă, 𝜓 depinde numai de r şi t, deci = 𝜕𝜙 = 0, astfel
𝜕𝜃
că ecuaţia diferenţială (2.46) devine
1 𝜕 𝜕𝜓 1 𝜕2𝜓
(𝑟 2 𝜕𝑟 ) = 𝑐 2 𝜕𝑡 2 . (2.71)
𝑟2 𝜕𝑟

Membrul din stânga ecuaţiei (2.71) poate fi exprimat sub forma

1 𝜕 𝜕𝜓 1 𝜕 2(𝑟𝜓)
(𝑟 2 𝜕𝑟 ) = 𝑟
𝑟 2 𝜕𝑟 𝜕𝑟 2
ecuaţia diferenţială (2.71) devine
𝜕 2 (𝑟𝜓) 1 𝜕 2 (𝑟𝜓)
= 𝑐2 . (2.72)
𝜕𝑟 2 𝜕𝑡 2
Relaţia obţinută sugerează efectuarea unei schimbări de variabilă
𝑢 = 𝑟𝜓, (2.73)
astfel încât ecuaţia diferenţială este
𝝏𝟐 𝒖 𝟏 𝝏𝟐 𝒖
= 𝒄𝟐 𝝏𝒕𝟐 (2.74)
𝝏𝒓𝟐

şi care se vede că este identică în formă cu ecuaţia diferenţială (2.48), deci pentru o perturbaţie de
tipul unei oscilaţii armonice se obţine soluţia
𝑢 = 𝐴𝑒 𝑖(𝜔𝑡−𝑘⃗⋅𝑟+𝜙0 )
şi cu (2.73) funcţia de undă este
𝑨
𝝍 = 𝒓 𝒆𝒊(𝝎𝒕−𝒌⃗⋅𝒓⃗+𝝓𝒐 ). (2.75)
𝑨
Pentru undele sferice amplitudinea undelor este 𝒓 şi ea depinde de distanţa r de la sursă la punctul
în care se observă perturbaţia. Intensitatea undei este și ea dependentă de distanța față de sursă r
𝑨
și anume este invers proporțională cu pătratul distanței: 𝑰 =
𝒓𝟐

8
 5. DISPERSIA UNDELOR. VITEZA DE GRUP

Dacă viteza de propagare a undei (viteza de fază) depinde de frecvenţa undei (sau lungimea
de undă) apare fenomenul de dispersie a undelor. Dependenţa vitezei de propagare de frecvenţă
se numeşte dispersie. Acest fenomen este important deoarece în practică sunt mult utilizate
semnale care conţin mai multe frecvenţe. Acestea sunt purtătoare de informaţie spre deosebire de
undele armonice monocromatice (o singură frecvenţă, respectiv lungime de undă) care, în general,
nu pot transportă informaţie. Sunt foarte utile semnalele compuse, mărginite în timp şi spaţiu, de
frecvenţe şi amplitudini diferite. Viteza cu care se propagă un astfel de pachet de unde este de fapt
viteza cu care se propagă maximul densităţii de energie. Această viteză se numeşte viteză de grup
şi se poate determina.
Notăm cu 𝑣𝑔 viteza de grup a unui grup de unde având frecvenţele (𝜔 = 2𝜋𝜈) cuprinse într-
un interval mic 𝛥𝜔 şi cu vectorii de undă într-un interval 𝛥3𝑘⃗.
-la momentul 𝑡0 maximul amplitudinii sau densităţii va fi în 𝑟0 unde fazele coincid sau
diferă puţin astfel încât în acest punct să fie un maxim al densităţii de energie, deci aici toate undele
sunt în fază:
𝑑𝜙 = 𝑡0 𝑑𝜔 − 𝑟0 𝑑𝑘⃗ = 0 (4.55)
-la momentul 𝑡0 + 𝑑𝑡 centrul grupului va fi în (𝑟0 + 𝑑𝑟) unde de asemenea fazele coincid:
𝑑𝜙 = (𝑡0 + 𝑑𝑡)𝑑𝜔 − (𝑟0 + 𝑑𝑟)𝑑𝑘⃗ = 0 ⇒ 𝑑𝜔 ⋅ 𝑑𝑡 = 𝑑𝑟 ⋅ 𝑑𝑘⃗. (4.56)
Definind viteza de grup prin:
𝑑𝑟
𝑣𝑔 = (4.57)
𝑑𝑡
obţinem:
𝑑𝑟
𝑑𝜔 = ⋅ 𝑑𝑘⃗ = 𝑣𝑔 ⋅ 𝑑𝑘⃗
𝑑𝑡
sau:
𝑑𝜔
𝑑𝜔 = 𝑣𝑥 ⋅ 𝑑𝑘𝑥 + 𝑣𝑦 ⋅ 𝑑𝑘𝑦 + 𝑣𝑧 ⋅ 𝑑𝑘𝑧 ⇒ 𝑑𝜔 = ⃗
⋅ 𝑑𝑘⃗ ⇒ 𝑣𝑔 = 𝑔𝑟𝑎𝑑𝑘 𝜔. (4.58)
𝑑𝑘
Dacă frecvenţa  depinde numai de |𝑘⃗| adică mediul este izotrop viteza de grup va avea valoarea
𝑑𝜔 𝜔
𝑣𝑔 = . Pentru acelaşi mediu viteza de fază are expresia 𝑐 = 𝑘 . Legătura dintre viteza de fază şi
𝑑𝑘
viteza de grup se stabileşte astfel:
2𝜋 2𝜋
𝑘= , ⇒ 𝑑𝑘 = − 𝑑𝜆 (4.59)
𝜆 𝜆2
iar expresia vitezei de grup devine:
𝑑 𝑑 𝒅𝒄
𝑣𝑔 = 𝑑𝑘 (𝜔) = 𝑑𝑘 (𝑐𝑘) ⇒ 𝒗𝒈 = 𝒄 − 𝝀 𝒅𝝀. (4.60)
Se vede că dacă nu există dispersie adică c  c( ) cele două viteze coincid v g = c .

5. EFECTUL DOPPLER

Efectul Doppler constă în variaţia frecvenţei înregistrate de receptor atunci când sursa S
sau receptorul R se deplasează relativ. Sursa S aflată în mişcare cu viteza 𝑣𝑠 emite semnale de
perioadă constantă T (frecvenţă f ) care se propagă cu viteza c. Semnalele sunt recepţionate, cu
perioada constantă 𝑇 ′ (frecvenţă𝑓 ′ ), de receptorul R care se deplasează cu viteza constantă vr. Fie,

9
pentru simplitate, cazul când sursa şi receptorul se deplasează pe aceeaşi direcţie, apropiindu-se,
având vitezele în sens opus. Notând cu t1 timpul necesar primului semnal pentru a ajunge de la
sursă la receptor şi cu t 2 timpul necesar celui de al doilea semnal pentru a ajunge de la sursă la
receptor, se pot scrie relaţiile:
𝒄𝒕𝟏 = 𝒗𝒔 𝑻 + 𝒄𝒕𝟐 + 𝒗𝒓 𝑻′ (4.61)
𝑻 + 𝒕𝟐 = 𝒕𝟏 + 𝑻′
din care se obţine relaţia dintre cele două perioade, respectiv frecvenţe
𝑐−𝑣 𝑐+𝑣
𝑇 ′ = 𝑐+𝑣𝑠 ⋅ 𝑇 𝑓 ′ = 𝑐−𝑣𝑟 𝑓. (4.62)
𝑟 𝑠

Dacă direcţiile de mişcare ale sursei şi receptorului formează unghiurile  s respectiv r cu

direcţia care le uneşte la un moment dat atunci formula devine:
𝑐−𝑣 𝑐𝑜𝑠 𝜃 𝑐+𝑣𝑟 𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑟
𝑇 ′ = 𝑐+𝑣𝑠 𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑠 𝑇 sau 𝑓 ′ = 𝑓. (4.63)
𝑟 𝑟 𝑐−𝑣𝑠 𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑠
Se vede că efectul nu este simetric faţă de sursă şi receptor.
Efectul se poate observa inclusiv pentru undele electromagnetice, caz în care se numeşte
efect Doppler-Fizeau. Relaţiile dintre cele două frecvenţe se stabilesc utilizând teoria relativităţii.
Sursa de lumină cu frecvenţa f este plasată într-un sistem de referinţă care se mişcă cu viteza v spre
receptorul R aflat în repaus. Dacă se notează cu v viteza relativă a celor două sisteme relaţiile de
trecere între frecvenţe sunt:
𝑣
1−
𝑐
𝑓𝑟 = 𝑓𝑠 2
(4.64)
√1−𝑣2
𝑐

pentru cazul îndepărtării sursei de receptor şi

𝑣
1+
𝑐
𝑓𝑟 = 𝑓𝑠 2
(4.65)
√1−𝑣2
𝑐

pentru cazul apropierii.

Prin determinarea diferenţei dintre cele două frecvenţe se poate determina viteza de
deplasare ale sursei sau a receptorului. Efectul Doppler este utilizat în ultrasonografie, pentru
măsurarea vitezei de deplasare a sângelui în vasele sanguine. Unda ultrasonică emisă are o
frecvenţă bine determinată. În urma interactiunii cu particulele componenete ale sângelui în
mişcare se va modifica frecvenţa undei. Luând în considerare diferenţa de frecvenţă dintre unda
emisă şi cea reflectată, particularităţile lichidului de propagare a undei şi unghiul de observare,
procesorul ultrasonografului determină instantaneu viteza coloanei de sânge din vas, lucru deosebit
de util în medicină.
Efectul Doppler-Fizeau este foarte important în astrofizică unde prin măsurarea frecvenţei
radiaţiilor care provin de la stele sau galaxii îndepărtate se poate stabili mişcarea acestora faţă de
noi. Prin astfel de măsuratori se obţine totdeauna o frecvenţă mai mică a radiaţiilor emise de
corpurile respective deci lungimea de undă măsurată este mai mare decât cea reală, adică are loc
o deplasare spre “roşu” a radiaţiilor. Valoarea acestei deplasări creşte cu distanţa astru-Pământ
ceea ce înseamnă că Universul este în expansiune, adică toate corpurile se îndepărtează cu viteze
tot mai mari pe măsură ce sunt mai departe de Pământ.
Alte aplicaţii vizează radarul pentru determinarea vitezei de deplasare a vehiculelor
(auto, aeriene, navale) sau a diverselor formaţiuni atmosferice (nori, suspensii, etc).
2

10
 DEDUCERI SUPLIMENTARE

a. ECUAŢIA DE PROPAGARE A UNDELOR LONGITUDINALE

Pentru deducerea ecuaţiei de propagare a undelor longitudinale în medii solide se consideră

o bară elastică care are secţiunea S şi lungimea 𝑑𝑥 cuprinsă între x şi 𝑥 + 𝑑𝑥 (Fig. 2.2).
Perturbaţia care se propagă prin acest mediu constă din comprimări şi destinderi ale acestui mediu
care este mărginit în permanenţă la capete de suprafeţe egale cu S.

𝜓 (𝑥 ) 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥 )

𝑆
𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥 )

𝜎 (𝑥 )

𝑑𝑥
𝑥 𝑥 + 𝑑𝑥
Fig. 2.2.

Iniţial volumul considerat este

𝑑𝑉0 = 𝑆𝑑𝑥. (2.34)
În urma perturbaţiei, capătul barei corespunzător abscisei x suferă deplasarea 𝜓(𝑥 ), în timp
ce deplasarea suprafeţei de abscisa 𝑥 + 𝑑𝑥 este 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥 ) şi volumul mediului considerat devine:
𝑑𝑉 = 𝑆 [𝑑𝑥 − 𝜓(𝑥 ) + 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥 )]. (2.35)
Dezvoltând funcţia 𝜓(𝑥 + 𝑑𝑥 ) în serie Taylor şi limitându-ne la primii termeni, relaţia (2.35)
devine:
𝜕𝜓 𝜕𝜓 𝜕𝜓
𝑑𝑉 = 𝑆 (𝑑𝑥 + 𝜕𝑥 𝑑𝑥) = (1 + 𝜕𝑥 ) 𝑆𝑑𝑥 = (1 + 𝜕𝑥 ) 𝑑𝑉0 (2.36)
Variaţia relativă a volumului barei, numită şi dilatare 𝜃 este
𝑑𝑉−𝑑𝑉 𝜕𝜓
𝜃 = 𝑑𝑉 0 = 𝜕𝑥 . (2.37)
0
Dacă bara este elastică, efortul unitar pe cele două feţe sunt 𝜎 (𝑥 ) şi 𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥 ) şi ele satisfac legea
lui Hooke:
𝐹 𝜕𝜓
𝜎 (𝑥 ) = 𝑆 = 𝐸𝜃 = 𝐸 𝜕𝑥 , (2.38)
unde E este modulul de elasticitate.
Legea de mişcare pentru elementul considerat este:
𝜕𝜎
𝑑𝐹 = 𝑆 [𝜎(𝑥 + 𝑑𝑥 ) − 𝜎 (𝑥 )] = 𝑆 [𝜎(𝑥) + 𝜕𝑥 𝑑𝑥 − 𝜎(𝑥 )],
𝜕𝜎
deci 𝑑𝐹 = 𝑆 𝑑𝑥, care cu (2.38) devine:
𝜕𝑥
𝜕2𝜓 𝜕2𝜓
𝑑𝐹 = 𝑆𝐸 𝜕𝑥 2 𝑑𝑥 = 𝐸 𝜕𝑥 2 𝑑𝑉0 . (2.39)

11
 Expresia obţinută reprezintă forţa care acţionează asupra elementului de masă 𝑑𝑚 = 𝜌𝑑𝑉0 ,
unde  este densitatea barei, şi care îi imprimă acceleraţia
𝜕2𝜓
𝜕𝑡 2
𝜕 2𝜓 𝜕 2𝜓
𝜌 𝜕𝑡 2 𝑑𝑉0 = 𝐸 𝜕𝑥 2 𝑑𝑉0
𝜕2𝜓 𝐸 𝜕2𝜓
sau = 𝜌 𝜕𝑥 2 . (2.40)
𝜕𝑡 2
ea reprezentând ecuaţia diferenţială de propagare a undelor longitudinale.
Dacă se notează cu
𝐸
𝑐 = √𝜌, (2.41)
viteza de propagare a undelor longitudinale, relaţia (2.40) devine
𝜕2𝜓 𝜕2𝜓
= 𝑐 2 𝜕𝑥 2 , (2.42)
𝜕𝑡 2

b. ECUAŢIA DE PROPAGARE A UNDELOR TRANSVERSALE

Pentru deducerea ecuaţiei diferenţiale de propagare a undelor transversale şi a vitezei de

propagare a acestora considerăm o coardă elastică care are iniţial direcţia axei Ox (fig. 2.3). Din
această coardă delimităm un element de lungime 𝑑𝑥. Sub acţiunea unei perturbaţii transversale,
coarda se deformează şi elementul considerat ia lungimea 𝑑𝑠. La capetele elementului de coardă
acţionează forţele T care sunt tangente la coardă. Rezultanta componentelor perpendiculare pe
coardă 𝑇 𝑠𝑖𝑛 𝛼 şi 𝑇 𝑠𝑖𝑛 𝛼 ′ tind să aducă coarda în starea iniţială. Deoarece unghiurile 𝛼 şi 𝛼′ sunt
mici, această rezultantă la elementul de masă 𝑑𝑚 este

𝑇 𝑠𝑖𝑛 𝛼 ′
T
𝛼′
𝑑𝑆
𝑑𝜓
𝛼
𝑇 𝑠𝑖𝑛 𝛼
T

0 𝑥

𝑑𝑥 𝑥 + 𝑑𝑆
𝑥

Fig. 2.3.

𝜕𝛼 𝜕𝛼
𝑑𝐹 = 𝑇(𝛼′ − 𝛼 ) = 𝑇 [𝛼 + 𝜕𝑥 𝑑𝑥 − 𝛼] = 𝑇 𝜕𝑥 𝑑𝑥. (2.43)
𝜕𝜓
Din figură se vede că tg𝛼−
̃𝛼 = şi ţinând seama că
𝜕𝑥
𝜕2𝜓
forţa 𝑑𝐹 determină apariţia unei acceleraţii , relaţia (2.43) devine
𝜕𝑡 2

12
 𝜕 2𝜓 𝜕2𝜓
𝑑𝑚 = 𝑇 𝜕𝑥 2 𝑑𝑥. (2.44)
𝜕𝑡 2

𝑑𝑚
Notând cu 𝜇 = masa unităţii de lungime a coardei, ecuaţia (2.44) devine:
𝑑𝑥
𝜕2𝜓 𝜕 2𝜓
= 𝜕 𝑥2 , (2.45)
𝜕 𝑡2 𝑐 2
𝑇
unde 𝑐 = √𝜇 este viteza de propagare a undelor transversale prin coardă.

13