Cursul #9 Fizică II- ETTI-UTCN dr.

Mihai GABOR

9.1 Natura cuantică a energiei și a materiei

9.1.1 Mecanica cuantică

Mecanica cuantică descrie comportamentul materiei și al energiei în detaliile cele mai fine, în particular,
la scară atomică și subatomică. Comportamentul la această scară este cu totul diferit față de ceea ce putem
noi observa direct la scară macroscopică. Newton a crezut că lumina este formată din particule, mai apoi
Young a arătat că lumina se comporta ca o undă, iar și mai târziu s-a arătat că într-adevăr lumina se
comportă câteodată ca și particulele. Electronul a fost considerat inițial ca fiind o particulă, iar apoi s-a
descoperit că se comportă câteodată ca o undă. Atunci, cum se comportă lumina sau electronii: ca
particulele sau ca undele ? Răspunsul este: nu se comportă nici ca particulele nici ca undele, ele au un
comportament pe care îl numim cuantic, care este complet diferit de orice cunoaștem noi prin experiență
directă. Un lucru care trebuie menționat este că acest comportament cuantic este similar pentru lumină și
pentru electroni, de fapt este similar pentru toate obiectele cuantice (electroni, protoni, neutroni,
fotoni ...). Deoarece comportamentul cuantic este cu totul diferit de ceea ce putem observa noi direct,
acesta pare misterios pentru oricine, atât pentru fizicieni experimentați cât și pentru studenții din anul I.

Mecanica cuantică a permis o nouă revoluție industrială și a condus la dezvoltarea tranzistorului,

microprocesoarelor, laserilor, LED-urilor, displayurilor, materialelor moderne, energeticii nucleare etc.

În continuare o să examinăm un fenomen care înglobează esența mecanici cuantice și care este absolut
imposibil de explicat prin noțiuni clasice. O să discutăm un caz particular al comportamentului
electronilor, însă acest fenomen nu este limitat la electroni, am fi putut alege orice alt obiect cuantic. În
descrierea acestui fenomen o să-l urmăm pe R.P. Feynman (https://www.feynmanlectures.caltech.edu/).

9.1.2 Un experiment cu particule clasice

Pentru a înțelege comportamentul cuantic al electronilor vom compara și contrasta comportamentul lor,
într-o anumită configurație experimentală, cu comportamentul mai familiar al particulelor clasice, precum
gloanțele, și cu comportamentul undelor, cum ar fi valurile de pe suprafața apei.

Să presupunem că avem un dispozitiv experimental ca cel din imagine. Avem o mitralieră care nu este
foarte bine fixată și trage gloanțe oarecum la întâmplare sub un unghi destul de mare. În fața mitralierei
avem un obstacol care are două fante suficient de mari încât să lase să treacă un glonț. Dincolo de
obstacol este un zid care va „absorbi” gloanțele atunci când îl lovesc. În fața acestui zid o să avem un
„detector” de gloanțe. Orice glonț care intră în detector nu mai iese afară, iar când dorim putem să
numărăm câte gloanțe s-au acumulat în detector. Detectorul poate fi mutat în sus și în jos, pe direcția Oy.
Cu acest dispozitiv experimental vrem să aflăm răspunsul la întrebarea: „Care este probabilitatea ca un
glonț care trece prin fantele din obstacol să ajungă la perete la distanța y față de centru?” În primul
rând, trebuie să observați că vorbim de probabilitate, deoarece nu putem spune cu siguranță ce traiectorie
va urmări un anumit glonț. De exemplu, un glonț poate să lovească una dintre marginile unei fante, poate
ricoșa și ajunge oriunde la nivelul peretelui. O să presupunem că gloanțele sunt indestructibile, adică nu
se pot rupe în bucăți dacă lovesc obstacolul, astfel încât în detector găsim întotdeauna numai gloanțe
întregi. Mai mult, o să folosim un ritm de tragere scăzut, astfel încât întotdeauna să avem un singur glonț
în regiunea dintre mitralieră și perete. Aceasta este important deoarece dorim să evităm orice fel de
interacțiune între gloanțe, mișcarea fiecărui glonț trebuie să fie independentă de mișcarea glonțului care a
fost tras anterior. Cum putem determina probabilitatea ca un glonț să ajungă la perete la distanța y față
de centru ? Pentru aceasta o să plasăm detectorul la o anumită distanță 𝑦 față de centru și o să tragem un
anumit număr de gloanțe N (de exemplu N = 100 ). După acesata o să numărăm câte gloanțe avem în
detector o să notăm acest număr cu 𝑛 , probabilitatea ca un glonț să ajungă la distanță 𝑦 față de centru o să
fie 𝑃(𝑦) = 𝑛/𝑁. Dacă repetăm această procedură pentru orice distanță 𝑦 față de centru o să obținem
distribuția de probabilitate 𝑃(𝑦).

2021 - Curs Page 1

Prima dată o să blocăm fanta S2, o să lăsăm deschisă fanta S1 și o să determinăm probabilitatea ca un
glonț să ajungă la perete la distanță 𝑦 față de centru. O să reprezentăm grafic distribuția de probabilitate
[𝑃(𝑦) = 𝑓(𝑦)], care nu este altceva decât curba 𝑃 din graficul reprezentat în figura de mai sus. Graficul
este astfel realizat încât pe axa orizontală să fie reprezentată probabilitatea, iar pe axa verticală distanța
față de centrul dispozitivului experimental. Curba 𝑃 are un maxim la distanța y care corespunde
traiectoriei în linie dreaptă față de sursă și fantă. Pe măsură ce ne îndepărtăm de maxim probabilitatea
scade și corespunde gloanțelor care lovesc marginile fantei și care ricoșează. În continuare o să blocăm
fanta S1, o să lăsăm deschisă fanta S2 și o să determinăm probabilitatea ca un glonț să ajungă la perete la
distanță 𝑦 față de centru. Distribuția de probabilitate este acum curba simetrică 𝑃 din graficul reprezentat
în figura de mai sus. Cred că este evident pentru toată lumea că dacă deschidem amândouă fantele,
deoarece gloanțele acum pot trece sau prin fanta S1 sau prin fanta S2, distribuția de probabilitate este
suma celor două probabilități:

𝑃 = 𝑃 +𝑃

O să spunem că probabilitățile se adună și nu prezintă interferență.

9.1.3 Un experiment cu unde

O să realizăm acum un experiment similar cu unde. Să considerăm un caz concret și să presupunem că

vorbim de unde pe suprafața unui vas cu apă. Undeva avem o sursă de unde, adică un oscilator care
produce unde pe suprafața apei. Undele pleacă dinspre sursă spre exterior ca și cercuri concentrice. Pe
suprafața apei este plasat un obstacol cu două fante, iar în spatele lui un perete care absoarbe undele,
astfel încât să nu avem reflexii. Considerăm din nou un detector la nivelul peretelui care ne măsoară
intensitatea undelor care ajung la el.

Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este că intensitatea, măsurată de detector, poate avea orice
valoare. Dacă intensitatea sursei este micșorată și intensitatea detectată de detector scade, dacă
intensitatea sursei este mărită și intensitatea detectată de detector crește. Aceasta este diferit față de cazul
gloanțelor, dacă măream intensitatea gloanțele ajungeau mai des la detector, însă ajungeau unul câte unul,
detectorul fie detecta un glonț, fie nu.

Acum, să măsurăm intensitatea undei pentru diferite valori ale lui y (menținând sursa de undă funcționând
întotdeauna în același mod și ambele fante deschise). Obținem curba cu interesant marcată 𝐼 în figură.

În semestrul 1 ați discutat deja ce se întâmplă în acest caz. La trecerea undelor prin fante acestea se vor
comporta ca două noi surse de unde S1 și S2, iar undele generate de cele două surse S1 și S2 vor interfera
în partea dreaptă a obstacolului. Dacă blocăm pe rând cele două fante și măsurăm distribuția intensităților
la nivelul peretelui, o să găsim curbele 𝐼 (când S1 este deschisă și S2 este blocată) și 𝐼 (când S1 este
deschisă și S2 este blocată).

2021 - Curs Page 2

La https://drive.matlab.com/sharing/d351a04d-1585-4ec9-9a92-97d49a6e1e88 puteți să vedeți
interferența a două unde 2D calculată numeric folosind ecuația undei.

Vă aduc aminte că intensitatea undei este proporțională cu pătratul amplitudinii acesteia. De asemenea,
fără a intra în prea multe detalii, vă reamintesc că pentru o undă care pleacă din S1 și ajunge la nivelul
peretelui parcurgând distanța 𝑟 funcția de undă este dată de 𝜓 (𝑟 , 𝑡) = 𝐴 (𝑟 )𝑒 ( )
, pe care o
( )
putem rescrie ca 𝜓 (𝑟 , 𝑡) = 𝐴 𝑒 , unde 𝐴 = 𝐴 (𝑟 )𝑒 este o amplitudine complexă.

Similar, pentru o undă care pleacă din S2 și ajunge la nivelul peretelui parcurgând distanța 𝑟 funcția de
se poate scrie ca 𝜓 (𝑟 , 𝑡) = 𝐴 𝑒 , unde 𝐴 = 𝐴 (𝑟 )𝑒 ( ) este o amplitudine complexă.

Astfel, dacă S1 este deschis și S2 blocat, intensitatea este dată de 𝐼 = |𝐴 | = |𝐴 | . Dacă S2 este
deschis și S1 blocat intensitatea este dată de 𝐼 = |𝐴 | = |𝐴 | .

Dacă ambele fante sunt deschise, funcția de undă rezultană în urma interferenței se scrie 𝜓 =
𝜓 (𝑟 , 𝑡) + 𝜓 (𝑟 , 𝑡) = (𝐴 + 𝐴 )𝑒 , iar intensitatea este 𝐼 = |𝐴 + 𝐴 | , dacă dezvoltăm

𝐼 = |𝐴 | + |𝐴 | + 2|𝐴 ||𝐴 |cos𝜙

unde cos 𝜙 = ⎯(𝑒 ( )

−𝑒 ( )
) iar 𝜙 reprezintă defazajul dintre cele două unde. Relația de de
mai sus se poate rescire ca
⎯⎯⎯
𝐼 = 𝐼 + 𝐼 + 2   𝐼 𝐼 cos𝜙

ultimul termen se numește termen de interferență și în funcție de valoarea acestuia avem maxime sau
minime de interferență. Dacă 𝜙 cele două unde sunt țin fază și ne dau maxim de intereferență, dacă 𝜙 = 𝜋
cele două unde sunt în antifază și ne dau minim de interferență.

Ca să concluzionăm să spunem că intensitatea poate avea orice valoare și prezintă interferență.

2021 - Curs Page 3

9.1.4 Un experiment cu electroni

Să realizăm un experiment similar cu electroni. Presupunem că avem o sursă de electroni, care emite
electroni cu aceeași energie într-un unghi relativ mare. În fața sursei avem din nou un obstacol cu două
fante, in spatele căruia se află un ecran și un detector mobil. Detectorul este un tub electronic cu o
sensibilitate atât de mare încât poate detecta și un singur electron care ajunge la el.

De la bun început, trebuie precizat că acest experiment a fost realizat într-o manieră în principiu similară
cu cea descrisă aici. Puteți să vedeți o înregistrare la https://youtu.be/j3Vk4Tu_uMo

Sursa de electroni este reglată la o intensitate atât de mică încât să avem un singur electron la un moment
dat în dispozitiv, adică electronul nu pleacă din sursă până când electronul antecedent nu a ajuns la ecran.

Ca și în cazul experimentului cu gloanțe, o să răspundem la întrebarea care este probabilitatea ca un

electron să ajungă la ecran la distanța y față de centru ? Răspunsul este: distribuția probabilității este
dată de curba 𝑷𝟏𝟐 din imagine.

Să încercăm să analizăm rezultatul acestui experiment. Primul lucru pe care trebuie să-l precizăm este că
electronul ca să ajungă la ecran trebuie să treacă fie prin fanta S1 fie prin fanta S2. Să scriem această
afirmație sub forma unei propoziții:

Propoziția A: Fiecare electron trece fie prin fanta S1 fie prin fanta S2.

Dacă Propoziția A este adevărată, toți electronii care ajung la ecran pot fi împărțiți în două clase: (1) cei
care trec prin fanta S1 și (2) cei care trec prin fanta S2. Deci, curba noastră observată trebuie să fie suma
efectelor electronilor care vin prin fanta S1 și a electronilor care vin prin fanta S2. Să verificăm această
idee prin experiment. În primul rând, vom face o măsurătoare pentru acei electroni care trec prin fanta S1.
Pentru aceasta blocăm fanta S2 și determinăm probabilitatea ca electronii care trec prin S1 să ajungă la
ecran. Rezultatul măsurătorii este reprezentat de curba marcată 𝑃 . Rezultatul pare destul de rezonabil și
este similar cu cazul experimentului cu gloanțe. Într-un mod similar, putem să măsurăm 𝑃 , distribuția
probabilității pentru electronii care trec prin fanta S2.

Rezultatul experimentului cu ambele fante deschise în mod evident nu este suma dintre 𝑃 și 𝑃 . Prin
analogie cu cazul undelor, o să spunem că avem interferență cuantică.

Pentru electroni 𝑃 ≠𝑃 +𝑃

2021 - Curs Page 4

Dar cum putem să avem interferență ? În cazul undelor interferența apare deoarece unda trece prin ambele
fante simultan. Însă electronul nu poate să treacă prin ambele fante, el trece fie prin S1 fie prin S2. Se
poate ca electronul să se rupă în două să treacă prin ambele fante și să interfereze cu el însuși? Acest lucru
nu este posibil deoarece întotdeauna detectorul înregistrează un electron întreg și nu jumătăți de electron.
Mai mult decât atât, electronul este o particulă elementară care nu se poate rupe, cel puțin până la
energiile de care dispunem acum (energia acceleratorului de la Geneva LHC este de 7 × 10 eV ,
comparați această energie cu energia electronilor din experimentul nostru ~100 eV ).

Ca să înțelegeți mai bine cât de misterios este acest comportament, observați curba 𝑃 , măsurată când S2
este închis. Apoi observați curba 𝑃 , măsurată când S1 și S2 sunt deschise. Pentru 𝑃 , în apropierea
maximului central există două minime. Minimul din partea superioară este mai mic decât 𝑃 la același y.
Aceasta ar însemna că prin deschiderea lui S2 numărul de electroni care trec prin S1 și ajung la acest y
scade. Dar cum se poate așa ceva, ce legătură are deschiderea lui S2 de numărul de electroni care trec prin
S1 ?

Poate surprinzător, matematica ce ne leagă 𝑃 și 𝑃 de 𝑃 este simplă și similară cu matematica ce ne dă

intensitatea undelor care interferă. Ceea ce se întâmplă în acest experiment poate fi descris foarte simplu
de două funcții complexe 𝜓 și 𝜓 (în cazul nostru acestea sunt funcții de y). Comportamentul când doar
S1 este deschis este dat de 𝑃 = |𝜓 | . Comportamentul când doar S2 este deschis este dat de 𝑃 = |𝜓 | .
Iar în cazul în care ambele fante sunt deschise

𝑃 = |𝜓 + 𝜓 | ,

adică, când ambele fante sunt deschis avem interferență cuantică și probabilitatea ca un electron să ajungă
la ecran este dată de relația de mai sus, aceasta este tot ce putem să spunem.

Deoarece în cazul experimentului cu ambele fante deschise probabilitatea ca un electron să ajungă la

ecran nu este suma dintre 𝑃 și 𝑃 concluzia la care putem ajunge este că Propoziția A este falsă, adică nu
este adevărat că electronii trec fie prin S1 fie prin S2.

Putem să încercăm să determinăm experimental prin ce fantă a trecut electronul. Pentru aceasta o să
adăugăm o sursă de lumină foarte puternică în spatele fantelor. Deoarece electronii împrăștie lumina, când
un electron trece printr-o fantă, în spatele ei o să vedem o sclipire. Dacă, de exemplu, un electron ar urma
traiectoria prin fanta S2, ar trebui să vedem o sclipire venind din vecinătatea locului marcat cu A în
figură.

Observăm că de fiecare când detectăm un electron la nivelul ecranului vedem o sclipire în spatele fantei
S1 sau S2, dar niciodată în spatele ambelor fante. Aceasta înseamnă că Propoziția A este adevărată
electronul trece fie prin fanta S1 fie prin fanta S2.

2021 - Curs Page 5

Atunci de ce 𝑃 nu este suma dintre 𝑃 și 𝑃 ? O să continuăm experimentul în felul următor: pentru
fiecare electron care trece prin fanta S1 o să determinăm distribuția de probabilitate ca să ajungă la ecran
și o să o notăm cu 𝑃′ , similar, pentru fiecare electron care trece prin fanta S2 o să determinăm distribuția
de probabilitate ca să ajungă la ecran și o să o notăm cu 𝑃′ . Obținem curbele din imaginea de mai sus.
Rezultatul nu este surprinzător deloc, cele două curbe sunt similare cu cele obținute când blocam una
dintre fante. 𝑃′ este similar cu 𝑃 , iar 𝑃′ este similar cu 𝑃 .

Ceea ce este cu adevărat surprinzător este că în acest caz probabilitatea totală este simplu suma celor două
probabilități
𝑃′ = 𝑃′ + 𝑃′ ,
iar interferența cuantică este distrusă.

Putem să concluzionăm că dacă detectăm prin ce fantă a trecut electronul atunci interferența cuantică
este distrusă.

În mod cert, interacțiunea cu lumina a distrus interferența cuantică. Haideți să reducem intensitatea
luminii, în ideea că lumina fiind de intensitate mai slabă o să interacționeze mai slab cu electronii și poate
nu o să distrugă interferența cuantică. Ceea ce se întâmplă dacă reducem intensitatea luminii este că din
când în când unii electroni nu o să interacționeze cu lumina, o să ajungă la ecran fără să știm prin ce fantă
au trecut. Aceasta deoarece lumina este formată din fotoni, iar dacă reducem intensitatea luminii reducem
numărul de fotoni emiși de sursă. Dacă numărul de fotoni emiși de sursă scade și probabilitatea de
interacțiune cu electronii o să scadă și unii dintre ei o să ajungă la ecran fără să interacționeze cu lumina.
Putem să separăm electronii în două categorii: (1) cei pentru care avem interacțiune cu lumina și știm prin
ce fantă au trecut, pentru acești electroni nu o să avem interferență cuantică și o să obținem o distribuție a
probabilității de a ajunge la ecran similară cu 𝑃′ și (2) cei pentru care nu avem interacțiune cu lumina și
nu știm prin ce fantă au trecut, pentru acești electroni o să avem interferență cuantică și o să obținem o
distribuție a probabilității de a ajunge la ecran similară cu 𝑃 . Acest rezultat este așteptat și este în
concordanță cu experimentele cu și fără sursă de lumină.

Oare putem să facem ca interacțiunea dintre electroni și fotoni să devină mai slabă? Adică putem să
vedem electronii fără să-i afectăm prea mult. Pentru un corp macroscopic este foarte simplu, interacțiunea
dintre un corp macroscopic și fotonii reflectați de acesta este suficient de slabă astfel încât de cele mai
multe ori să putem ignora această interacțiune. Ce ar trebui să facem este să reducem energia fotonilor.
Deoarece energia fotonilor este 𝐸 = ℎ𝑐/𝜆, trebuie să creștem lungimea de undă a luminii folosite. O să
repetăm experimentul folosind surse de lumină de lungime de undă din ce în ce mai mare. Observăm
următorul lucru, pe măsură ce lungimea de undă crește sclipirea de lumină, care inițial era foarte bine
localizată devine din ce în ce mai delocalizată, adică nu o să mai vedem un punct luminos ci o să vedem o
pată luminoasă din ce în ce mai mare. În momentul în care dimensiunea petei devine mai mare decât
distanța dintre cele două fante, astfel încât nu mai putem spune prin ce fantă a trecut electronul,
interferența cuantică reapare și curba 𝑃′ se va transforma în 𝑃 .

În experimentul nostru o să observăm că nu putem să aranjăm lumina astfel încât să putem spune prin ce
fantă a trecut electronul fără să distrugem interferența cuantică. Adică este imposibil să realizăm un
experiment prin care să determinăm prin ce fantă trece electronul fără ca să interacționăm cu acesta
suficient de mult astfel încât să distrugem interferența cuantică. Acesta este faimosul principiu de
incertitudine a lui Heisenberg, într-o formulare adaptată pentru experimentul nostru. Mecanica cuantică
are la bază acest principiu, de când a fost formulat nimeni nu a reușit să găsească o modalitate practică
sau teoretică să-l ocolească. De aceea acest principiu este considerat o caracteristică de bază a universului.
Trebuie precizat că acest principiu nu este aplicabil numai electronilor sau particulelor
atomice/subatomice ci tuturor corpurilor, însă pentru corpurile macroscopice efectele acestui principiu
sunt insignifiante, după cum o să vedem în cursul următor.

Și ce se întâmplă cu Propoziția A, este adevărată sau falsă? Singurul lucru pe care putem să-l spunem
pentru a nu crea paradoxuri logice este că dacă avem un dispozitiv care să ne permită să determinăm prin
ce fantă a trecut electronul atunci electronul a trecut fie prin fanta S1 fie prin fanta S2. Dacă însă nu avem
posibilitatea să determinăm prin ce fantă a trecut electronul, adică nu avem nimic în experiment care să
interacționeze cu electronul și să-l perturbe, nu putem spune că a trecut fie prin fanta S1 fie prin fanta S2.

2021 - Curs Page 6

interacționeze cu electronul și să-l perturbe, spune că a trecut fie prin fanta S1 fie prin fanta S2.
9.1.5 Principiile mecanici cuantice

În continuare o să rezumăm principalele concluzii ale experimentelor descrise mai sus sub forma unor
principii mai generale. O să definim un experiment ideal ca un experiment în care toate condițiile inițiale
și finale sunt complet specificate, iar un eveniment ca un set specific de condiții inițiale și finale.
De exemplu, un eveniment ar fi: ”Un electron părăsește sursa și ajunge la ecran” și nimic altceva nu se
întâmplă cu electronul. Dacă am avea o interacțiune a electronului cu altceva înainte să ajungă la ecran, ar
trebui să separăm procesul în două evenimente: Ev1 : ”Un electron părăsește sursa și interacționează cu
altceva” și Ev2: ”Electronul a interacționat cu altceva și ajunge la ecran”.

I. Probabilitatea unui eveniment într-un experiment ideal este dată de modulul la pătrat al unui număr
complex 𝜓, pe care îl numim amplitudine de probabilitate:

𝑃 - probabilitate
𝜓 - amplitudine de probabilitate
𝑃 = |𝜓|

II. Dacă un eveniment se poate produce în două moduri alternative, fiecare cu amplitudinea lui de
probabilitate, și nu putem să determinăm care dintre cele două alternative este urmată atunci se produce
interferență cuantică (avem superpoziție cuantică) și:

𝜓 = 𝜓 +𝜓
𝑃 = |𝜓 + 𝜓 |

III. Dacă un eveniment se poate produce în două moduri alternative, fiecare cu amplitudinea lui de
probabilitate și putem să determinăm care dintre cele două alternative este urmată atunci nu se produce
interferență cuantică (nu avem superpoziție cuantică) și:

𝑃 = |𝜓 |
𝑃 = |𝜓 |
𝑃 = 𝑃 +𝑃

Cu alte cuvinte, aceste principii ne spun că dacă efectuăm un experiment care se poate desfășura în mai
multe alternative (de ex.: electronul să treacă prin S1 sau S2) și dacă nu putem determina alternativa
urmată, atunci apare fenomenul de interferență cuantică (sau superpoziție cuantică) și o să obținem franje
(maxime și minime) de interferență a probabilității. Pe de altă parte, dacă putem determina alternativa
urmată (adică, dacă putem determina cu exactitate prin ce fantă a trecut electronul) atunci interferența
cuantică este distrusă și probabilitatea evenimentului este suma probabilităților individuale ale celor două
alternative.

Dar care sunt mecanismele din spatele acestor principii, de ce se întâmplă asta ? Nu știm, nimeni nu a
reușit să găsească o explicație pentru aceste fenomene, nimeni nu poate să spună mai mult decât am zis
deja. Pentru a fi în siguranță oamenii de știință spun de obicei că nu știm în momentul de față, însă în
cazul mecanicii cuantice avem suspiciuni foarte puternice că acesta este cu adevărat modul în care
funcționează natura.

9.2 Bitul cuantic sau qbit

9.2.1 Superpoziția cuantică

Haideți să revenim la experimentul nostru cu electroni când cele două fante sunt deschise. În acest caz o
să obținem la nivelul ecranului distribuția de probabilitate dată de curba 𝑃 care prezintă interferență.
Reiterez aici, în cazul în care electronul trece fie prin fanta S1 fie prin fanta S2 nu se poate obține o figură
de interferență la nivelul ecranului. Singura posibilitate ca să se obțină figura de interferență este ca
electronul să treacă prin ambele fante. Spunem că electronul se află într-o stare de superpoziție
cuantică dintre stările electronul trece prin fanta S1 și electronul trece prin fanta S2. Încă o dată, pentru

2021 - Curs Page 7

cuantică dintre stările electronul trece prin fanta S1 și electronul trece prin fanta S2. Încă o dată, pentru
a mă asigura că este foarte clar, starea de superpoziție cuantică nu înseamnă că electronul trece fie prin S1
fie prin S2, înseamnă că în această stare electronul trece prin S1 și prin S2. Vă reamintesc că în momentul
în care facem o măsurătoare pentru a determina prin ce fantă trece electronul superpoziția cuantică este
distrusă și electronul trece fie prin S1 fie prin S2.

9.2.2 Spini și qbiți

În cursurile trecute am văzut că electronul posedă un grad de libertate intrinsec care se numește spin și că
acestui grad de libertate îi se asociază un moment magnetic de spin, care poate fi măsurat. În mod naiv
putem să reprezentăm spinul ca o săgeată, însă această reprezentare este mult prea clasică ca să poată
descrie realitatea. De fapt, spinul este cel mai simplu și cel mai cuantic sistem fizic pe care îl cunoaștem.
Un spin izolat este un exemplu care face parte dintr-o clasă de sisteme pe care le numim biți cuantici sau
qbiți și care au același rol în universul cuantic precum biți logici în definirea stării unui calculator.

9.2.3 Un experiment cu spini

Să considerăm un spin izolat pe care vrem să-l studiem. Experimentul presupune că pe lângă spin trebuie
să avem și un aparat A cu ajutorul căruia să facem măsurători și care să transforme rezultatul măsurători
într-o informație pe care o putem citi. Puteți să vă imaginați aparatul A ca o cutie neagră care are un
display și o săgeată care ne definește o direcție. Spinul este un exemplu de sistem cuantic cu două nivele
el poate avea numai valoarea 𝜎 = +1 sau 𝜎 = −1 relativ la direcția pe care îl măsurăm.

Să ne imaginăm experimentul din figura

alăturată. Înainte de a efectua
măsurătoarea spinul poate fi orientat în
orice direcție (nu o putem cunoaște
deoarece ar fi trebuit să o măsurăm), iar
displayul aparatului nu ne indică nimic.
Presupunem că după măsurătoare
displayul ne indică +1. Dacă nu perturbăm
spinul orice altă măsurătoare ulterioară ne
va indica +1 atât timp cât aparatul rămâne
orientat paralel cu Oz. În acest sens,
spunem că interacțiunea dintre aparatul A
și spin a pregătit spinul în starea 𝜎 = +1,
iar orice măsurătoare ulterioară ne
confirmă această stare.

Haideți să facem acum următorul

experiment: pregătim spinul în starea
𝜎 = +1 și întoarcem aparatul cu 180°.
Observăm că în acest caz aparatul ne va
indica -1. Aceasta ne indică faptul că
spinul este asociat cu o direcție în
spațiu, ca un fel de vector. O explicație
simplă a acestui rezultat este că aparatul
ne măsoară componenta acestui vector
de-a lungul axei încorporate în aparat.

Este această explicație corectă pentru

orice configurație ?

2021 - Curs Page 8

Haideți să facem acum următorul
experiment: pregătim spinul în starea
𝜎 = +1 și întoarcem aparatul cu 90°.
Ne așteptăm acum ca aparatul să ne
indice zero, spinul este în starea 𝜎 =
+ 1 și aparatul este orientat de-a
lungul axei Ox. Dar acest lucru nu se
întâmplă, în loc să obținem 𝜎 = 0 , o
să obținem 𝜎 = +1 sau 𝜎 = −1. Un
lucru important, dacă inițial obținem
𝜎 = +1, orice măsurătoare ulterioară
ne va indica 𝜎 = +1, adică
interacțiunea dintre aparatul A și spin
a pregătit spinul în starea 𝜎 = +1,
iar dacă 𝜎 = −1, orice măsurătoare
ulterioară ne va indica 𝜎 = −1, adică
interacțiunea dintre aparatul A și spin
a pregătit spinul în starea 𝜎 = −1.
Am spus că aparatul ne va indica +
sau -1, este acest proces aleator ? Da,
nu putem determina apriori ce ne va
indica aparatul. La o primă vedere se
pare că determinismul a părăsit lumea
fizicii. Însă lucrurile nu sunt chiar atât
de dramatice. Dacă repetăm
experimentul de foarte multe ori o să
obținem + sau - 1 cu aceași
probabilitate. Adică, chiar dacă pentru
un experiment punctual 𝜎 ≠ 0,
valoarea medie pentru un număr mare
de experimente repetate este 0.

Este important să observați că nu putem să

definim starea unui sistem cuantic decât
relativ la informațiile pe care le putem
obține despre acesta. Pentru un spin, dacă
aparatul A este aliniat cu Oz, tot cea ce
putem să știm după efectuarea măsurători
este dacă 𝜎 = +1 sau dacă 𝜎 = −1,
nimic altceva nu mai este și nu mai poate fi
cunoscut. Similar cu electronul din
experimentul cu cele două fante, spunem că
înainte să efectuăm măsurătoarea spinul se
află într-o superpoziție de două stări 𝜎 =
+ 1 și 𝜎 = −1.

O să scriem starea spinului înainte de măsurătoare ca superpoziție a două stări astfel:

|𝜓⟩ = 𝛼|0⟩ + 𝛽|1⟩

aici am folosit notația lui Dirac. Simbolul |𝜓⟩ o stare generică a spinului, simbolul |1⟩ reprezintă starea
spinului 𝜎 = +1, iar simbolul |0⟩ reprezintă starea spinului 𝜎 = −1. Iar 𝛼 și 𝛽 sunt amplitudinile de
probabilitate, care trebuie interpretate astfel: 𝛼𝛼 ∗ este probabilitatea ca în urma unei măsurători să obținem
starea 𝜎 = +1, iar 𝛽𝛽 ∗ este probabilitatea ca în urma unei măsurători să obținem starea 𝜎 = −1. Atenție,
dacă aparatul A era aliniat cu Ox, atunci simbolul |1 reprezenta starea spinulu 𝜎 = +1, iar simbolul |0

2021 - Curs Page 9

dacă aparatul A era aliniat cu Ox, atunci simbolul |1⟩ reprezenta starea spinulu 𝜎 = +1, iar simbolul |0⟩
reprezenta starea spinului 𝜎 = −1, dacă aparatul A era aliniat cu Oy, atunci simbolul |1⟩ reprezenta starea
spinulu 𝜎 = +1, iar simbolul |0⟩ reprezenta starea spinului 𝜎 = −1.

Vreau să înțelegeți următorul lucru: înainte de măsurătoare spinul reprezintă un qbit care este o superpoziție
de două stări, după măsurătoare, qbitul colapsează într-un bit (fie |1⟩, fie |0⟩). Noi nu putem să citim
informația decât sub formă de biți, informația din qbit nu ne este accesibilă..

9.2.4 Logica cuantică nu este booleană

Operațiile logice cu biti sunt supuse logici booleene. Cele mai importante operații booleene sunt "SAU",
"SI" și "NU" . Primele două sunt operații binare iar ultima este o operație unară (negație) . Cred că este
evident pentru toată lumea următorul tabel de adevăr

p q SI SAU NUSI NUSAU

1 1 1 1 0 0
1 0 0 1 1 0
0 1 0 1 1 0
0 0 0 0 1 1

După cum spunea Landauer: "informația este fizică". Într-un calculator clasic un bit zero este o tensiune
electrică sub 0.8 V, iar un bit unu este o tensiune electrică mai mare de 2V. (Similar, în creier informația
este stocată sub forma unor tensiuni electrice și transmisă prin pulsuri de curent) Până la urmă,
determinarea valorii unui bit de informație implică o măsurătoare fizică (de tensiune în cazul
calculatorului clasic).
Haideți să considerăm următoarele două propoziții

Propoziția A: Componenta pe z a spinului este +1 (adică 𝜎 = +1).

Propoziția B: Componenta pe x a spinului este +1 (adică 𝜎 = +1).

Fiecare dintre aceste propoziții poate fi testată prin efectuarea unei măsurători folosind aparatul A orientat
de-a lungul axei Oz și de-a lungul axei Ox.

Haideți să considerăm propozițiile compuse

(A SAU B): Componenta pe z a spinului este +1 SAU componenta pe x a spinului este +1

(A ȘI B): Componenta pe z a spinului este +1 ȘI componenta pe x a spinului este +1

Cum am putea testa validitatea propoziției (A SAU B)? Prima dată ar trebui să orientăm aparatul A de-a
lungul axei Oz și să efectuăm o măsurătoare, iar apoi să orientăm aparatul A de-a lungul axei Ox și să
efectuăm o măsurătoare.

Haideți să presupunem că spinul nostru a fost pregătit astfel ca 𝜎 = +1. Începem să măsurăm 𝜎 ,
deoarece spinul nostru a fost pregătit astfel ca 𝜎 = +1, o să măsurăm 𝜎 = +1, deci (A SAU B) este
adevărată și nu mai trebuie să continuăm. Dar totuși haideți să măsurăm 𝜎 . Pentru asta orientăm aparatul
A de-a lungul axei Ox. Efectuăm o măsurătoare și observăm că rezultatul este impredictibil deoarece
spinul a fost pregătit ca 𝜎 = +1. Obținem în mod aleator 𝜎 = +1 și 𝜎 = −1, însă asta nu o să ne
afecteze valoarea de adevăr a propoziției (A SAU B) care rămâne adevărată.

Haideți acum să inversăm ordinea măsurătorilor și să testăm (B SAU A) . Începem prin a măsura 𝜎 .
Pentru asta orientăm aparatul A de-a lungul axei Ox. Efectuăm o măsurătoare și observăm că rezultatul
este impredictibil deoarece spinul a fost pregătit ca 𝜎 = +1. Obținem în mod aleator 𝜎 = +1 și 𝜎 =
− 1. Dacă măsurăm 𝜎 = +1 atunci (B SAU A) este adevărată și ne putem opri. Dar dacă 𝜎 = −1
trebuie să continuăm să măsurăm 𝜎 . Pentru asta orientăm aparatul A de-a lungul axei Oz. Sper să
realizați faptul că deoarece am măsurat prima dată 𝜎 spinul nu a rămas în starea inițială 𝜎 = +1, ci a

2021 - Curs Page 10

realizați faptul că deoarece am măsurat prima dată 𝜎 spinul nu a rămas în starea inițială 𝜎 = +1, ci a
trecut în una din stările 𝜎 = +1 sau 𝜎 = −1. Deoarece spinul este acum în una din stările 𝜎 = +1
sau 𝜎 = −1 o măsurătoare a lui 𝜎 o să ne de-a valori aleatorii 𝜎 = +1 sau 𝜎 = −1. Aceasta înseamnă
că avem 25% șanse să obținem 𝜎 = −1 și 𝜎 = −1, iar (B SAU A) să fie falsă. Acest rezultat se obține
în ciuda faptului că inițial am pregătit spinul ca 𝜎 = +1. Reflectați puțin asupra acestui fapt.

Observăm că în cazul cuantic SAU nu este simetric (A SAU B) ≢ (B SAU A). Valoarea de adevăr a (A
SAU B) depinde de ordinea în care confirmăm cele două propoziții.

Oare ce se întâmplă cu (A ȘI B) ? Vă las pe voi să vă gândiți.

9.2.5 Calculatorul cuantic

Să considerăm acum trei qbiți, adică trei spini, care se află în stare de superpoziție dată de

|𝜓⟩ = 𝛼 |000⟩ + 𝛼 |001⟩ + 𝛼 |010⟩ + 𝛼 |011⟩ + 𝛼 |100⟩ + 𝛼 |101⟩ + 𝛼 |110⟩ + 𝛼 |111⟩

Cum trebuie interpretată această stare ? Dacă efectuăm o măsurătoare avem probabilitatea 𝛼 𝛼 ∗ ca toți
spinii să fie orientați în sensul lui Oz, avem probabilitatea 𝛼 𝛼 ∗ ca primi doi spini să fie orientați în
sensul lui Oz , iar al treilea în sens opus lui Oz, ...

Observăm că pentru a descrie starea cuantică a trei qbiți avem nevoie de opt numere complexe (23 = 8),
în general pentru N qbiți avem nevoie de 2N numere. De exemplu, dacă am avea un sistem de 70 de qbiți
am avea nevoie de 270 numere pentru a descrie starea sistemului, mai mult decât toți biții de informație
existenți în toate dispozitivele digitale de pe Pământ. Aceasta înseamnă că un astfel de calculator cuantic
poate procesa o cantitatea extrem de mare de informație, lucru inaccesibil pentru calculatoarele
obișnuite.

La ce putem folosi calculatorul cuantic? În principiu, putem folosi calculatorul pentru a efectua orice
operație logică, însă avantajul față de calculatorul clasic vine numai dacă putem găsi un algoritm care
folosește cantitatea exponențială de informație înmagazinată în stările de superpoziție cuantică pentru a
ajunge la soluție într-un număr mai mic de pași. Mai jos aveți câteva exemple de aplicații ale
calculatorului cuantic.

• Simularea structurii electronice a molecule sau a materialelor avansate. Datorită complexității

exponențiale a acestor sisteme cuantice, simularea lor folosind un calculator clasic este un proces foarte
dificil ce implică de obicei supercalculatoare. Dacă folosim un cuantic lucrurile devin mult mai simple,
de exemplu, recent s-a simulat structura electronică a moleculei de BeH2 folosind un calculator cuantic
cu 7 qbiti. Pe un calculator clasic acest calcul ar implica rezolvarea unei matrice de 40.000 x 40.000.

Quantum chemistry on a superconducting quantum processor, A. Kandala et al., Nature 549, 242 (2017)

2021 - Curs Page 11

• Algoritmul de căutare cuantică. Să presupunem că avem o bază de date nesortată în care vrem să
găsim o anumită intrare. Să facem lucrurile mai concrete și să presupunem că avem o bază de date
care conține un milion de nume cărora le sunt asociate numere de telefon. Pentru a găsi un anumit
număr de telefon trebuie să efectuăm în medie 500.000 de căutări deoarece baza de date este
nesortată. Cu un calculator cuantic putem să găsim numărul de telefon după numai 1000 de pași de
căutare.

Să luăm un exemplu simplu, să presupunem că avem o bază de date cu opt numere de telefon care
poate fi codată în trei qbiți, fiecărei persoane din baza de date o să-i asociem o anumită superpoziție

Raluca |000⟩
Bianca |001⟩
Alina |010⟩
Ion |011⟩
Maria |100⟩
Elena |101⟩
Florin |110⟩
Gheorghe |111⟩

Să presupunem că vreau să găsesc numărul Alinei, căreia îi este asociată starea |010⟩

Să construim o superpoziție cuantică a celor trei qbiți:

|𝜓⟩ = 𝑅|000⟩ + 𝐵|001⟩ + 𝐴|010⟩ + 𝐼|011⟩ + 𝑀|100⟩ + 𝐸|101⟩ + 𝐹|110⟩ + 𝐺|111⟩

Bineînțeles, coeficienții 𝑅, 𝐵, … reprezintă amplitudinile de probailitate, pătratul acestora reprezintă

probabilitatea ca în urma unei măsurători să găsim o anumită stare, astfel, 𝐴 este probabilitatea ca
să găsim starea |010⟩ asociată numărului Alinei.

Inițial când construim starea de superpoziție toți coeficienți trebuie să fie egali, astfel că

1
𝑅 = 𝐵 = 𝐴 = 𝐼 = 𝑀 = 𝐸 = 𝐹 = 𝐺 = ⎯⎯⎯
  ⎯⎯
√8

deoarece suma lor la pătrat trebuie să fie 1 (𝑅 + 𝐵 + 𝐴 + 𝐼 + 𝑀 + 𝐸 + 𝐹 + 𝐺 = 1), adică

probabilitatea de a găsi oricare dintre stări este 1 (100%).

2021 - Curs Page 12

Haideți să reprezentăm
grafic coeficienții.

O să facem o operație
generală de inversie selectivă
asupra lui |𝜓⟩, care schimbă
semnul coeficientul
numărului Alinei 𝐴 = − ⎯  ⎯⎯ ⎯,
√
iar toți ceilalți coeficienți
rămân neschimbați, deoarece
suma lor la pătrat rămâne 1.

În continuare o să facem o
operație care se numește
inversie relativ la medie care
ne transformă coeficientul
numărului Alinei în 𝐴 = ⎯⎯⎯   ⎯⎯,
√
iar toți ceilalți coeficienți o
să scadă la ⎯⎯⎯deoarece
  ⎯⎯
√
suma lor totală la pătrat
trebuie să fie 1. Aici este
secretul, chiar dacă acționez
asupra unui singur
coeficient, toți ceilalți se vor
schimba. După aceste două
operații avem 88%
probabilitate să găsim
numărul Alinei dacă facem o
măsurătoare.
Dacă repetăm procedura, probabilitatea crește la 95 %, ș.a.m.d. Pentru mai multe detalii asupra
acestui tip de algoritm și a operaților asupra qbiților puteți să mergeți la "Quantum Computers Can

2021 - Curs Page 13

 acestui tip de algoritm și a operaților asupra qbiților puteți să mergeți la "Quantum Computers Can
Search Arbitrarily Large Databases by a Single Query" , Lov K. Grover, Phys. Rev. Lett. 79,
4709, 1997.

• Criptografie. Factorizarea numerelor mari în numere întregi prime este o problemă extrem de
complexă care necesită extraordinar de multă putere de calcul. De exemplu, numărul RSA 240 =
1246203667817187840658350446081065904348203746516788057548187888832896668011
8821085503603957027250874750986476843845862105486553797025393057189121768431
8286362846948405301614416430468066875699415246993185704183030512549594371372
159029236099
a fost factorizat în 2019 de F. Boudout et al. folosind o putere de calcul de 900 ani-core la 2.1
GHz. Deoarece este o problemă atât de complexă, factorizarea numerelor mari este la baza multor
algoritmi de criptare folosiți pentru securizarea datelor sensibile, cum ar fi informațiile bancare,
secretele militare etc.

Shor a arătat (https://arxiv.org/abs/quant-ph/9508027) că dacă factorizarea unui număr este o

/
problemă exponențială intractabilă pentru un calculator clasic, de ordinul 𝑂(2 ), unde N este
numărul de biți necesari pentru reprezenta numărul mare, pentru un calculator cuantic această
problemă este polinomială tractabilă pentru un calculator cuantic, de ordinul 𝑂(𝑁 ). Deci, în
principiu un calculator cuantic poate fi folosit pentru a sparge codurile de criptare.

O ultimă remarcă, în zilele noastre un calculator

cuantic arată ca în imaginea alăturată
(calculatorul cuantic realizat de IBM).

În imaginea alăturată se vede criostatul în care

se găsește procesorul cuantic ce conține qbiții .
Acesta trebuie să fie menținut la temperaturi
extrem de mici (de ordinul milikelvinului)
pentru ca superpoziția cuantică (coerența
cuantică) să persiste suficient de mult timp
pentru a se putea executa operații.

În imaginea de mai jos se vede ce conține

criostatul, adică procesorul cuantic.

2021 - Curs Page 14

În imaginea alăturată puteți să-i vedeți pe von
Neuman și pe Oppenheimer și primul
calculator digital ENIAC.

2021 - Curs Page 15