Analiza Ş I Sinteza Circuitelor: Culegere de Probleme

ERWIN SZOPOS IOANA SĂRĂCUŢ
MARINA DANA ŢOPA
ANALIZA
ŞI
SINTEZA
CIRCUITELOR
Culegere de probleme
UTPRESS
Cluj - Napoca, 2022
ISBN 978-606-737-562-6
Editura U.T.PRESS
Str. Observatorului nr. 34
400775 Cluj-Napoca
Tel.:0264-401.999
e-mail: utpress@biblio.utcluj.ro
http://biblioteca.utcluj.ro/editura
Director: ing. Călin Câmpean

Pregătire format electronic: Gabriela Groza
Copyright © 2022 Editura U.T.PRESS

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau ilustraţiilor din
această carte este posibilă numai cu acordul prealabil scris al
editurii U.T.PRESS.
ISBN 978-606-737-562-6
Bun de tipar: 15.02.2022
Prefaţă
Această culegere de probleme se adresează atât studenţilor din anul II ai
Facultăţii de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul
Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, cât şi celor interesaţi de domeniul analizei
şi sintezei circuitelor, fiind un material de referinţă.
Cele şase capitole ale culegerii prezintă aplicaţii ale disciplinei predate în
semestrul II al anului universitar II la cursul de „Analiza şi Sinteza Circuitelor”:
„Grafuri de semnal”, „Analiza stabilităţii sistemelor”, „Ecuaţii de stare”,
„Diporţi”, „Circuite de adaptare” şi „Filtre pasive”.
Fiecare capitol al culegerii cuprinde trei mari părţi:
• Consideraţii teoretice – conţine principalele noţiuni teoretice, relaţii şi
definiţii necesare rezolvării problemelor;
• Probleme rezolvate – conţine enunţurile şi modul de rezolvare a
problemelor ilustrative;
• Probleme propuse – conţine enunţurile şi soluţiile finale ale problemelor
opţionale, iar la unele probleme sunt prezentate şi rezolvările parţiale.
În speranţa că această culegere de probleme va contribui la acumularea şi
aprofundarea cunoştinţelor dobândite la cursul de „Analiza şi Sinteza Circuitelor”,
aşteptăm cu interes sugestiile şi observaţiile cititorilor.
Autorii
Cuprins
Capitolul 1. Grafuri de semnal
1.1. Consideraţii teoretice……………………………………………………...7
1.1.1. Transformări elementare.................................................................8
1.1.2. Regula lui Mason............................................................................9
1.2. Probleme rezolvate.....……………………………………………………10
1.3. Probleme propuse...…………………………………………………........43
Capitolul 2. Analiza stabilităţii sistemelor

2.1. Consideraţii teoretice...…………………………………………………..58
2.1.1. Criterii algebrice de stabilitate…………………………………..58
2.1.2. Criterii grafo-analitice de stabilitate…………………………….60
2.2. Probleme rezolvate....................................................................................62
2.3. Probleme propuse......................................................................................98
Capitolul 3. Ecuaţii de stare

3.1. Consideraţii teoretice..…………………………………………………..110
3.1.1. Determinarea ecuaţiilor de stare………………………………..111
3.1.2. Rezolvarea ecuaţiilor de stare în domeniul timp……………….112
3.1.3. Rezolvarea ecuaţiilor de stare în domeniul Laplace....................113
3.2. Probleme rezolvate...................................................................................114
3.3. Probleme propuse.....................................................................................145
Capitolul 4. Diporţi
4.1. Consideraţii teoretice..………………………………………………......156
4.1.1. Parametrii diporţilor…………………………………..…...........156
4.1.2. Interconectarea diporţilor.............................................................161
4.2. Probleme rezolvate...………………………………………………........162
Capitolul 5. Circuite de adaptare

5.1. Consideraţii teoretice...…………....………………………………….....210
5.1.1. Tipuri de circuite de adaptare..………………………………....210
5.2. Probleme rezolvate.………………………………………………..........215
Capitolul 6. Filtre pasive

6.1. Consideraţii teoretice…………………………………………………....254
6.1.1. Tipuri de filtre pasive…..……………………………………....255
6.2. Probleme rezolvate……………………………………………...............258
Bibliografie...........................................................................................................273
1. Grafuri de semnal
1.1. Consideraţii teoretice
Graful de semnal (GS) este o reprezentare simplificată a unei scheme bloc sau
a unui circuit electric. El este astfel un mod eficient de reprezentare şi rezolvare a
unui sistem de ecuaţii liniare. Acesta este utilizat pentru reprezentarea
comportamentului schemelor electrice şi determinarea funcţiilor de circuit.
Un sistem liniar de ecuaţii de forma:
xj = ∑ tkj xk (1.1.1)
k
poate fi reprezentat printr-un graf de semnal în care:

• mărimile xj sunt nodurile grafului de semnal;
• coeficienţii tkj sunt transmitanţele grafului de semnal, care sunt dispuse pe
arcele (laturile) orientate de la nodul k spre nodul j.
Nodul sursă are numai laturi divergente, nodul sarcină numai laturi
convergente, iar nodul mixt are atât laturi convergente cât şi divergente.
Rezolvarea grafului de semnal presupune determinarea soluţiei sistemului de
ecuaţii ataşat grafului. Soluţia reprezintă transmitanţa globală Tij, care este
transmitanţa dintre nodul i şi nodul j şi corespunde unei funcţii de transfer:
xj
Tij = . (1.1.2)
xi
Transmitanţele grafului ireductibil (format din noduri sursă şi noduri sarcină)

sunt transmitanţele globale.
Pentru determinarea unei transmitanţe globale se pot folosi următoarele metode:
• reducerea grafului de semnal prin utilizarea transformărilor elementare (se
transformă graful de semnal într-unul ireductibil);
• regula lui Mason;
• combinată, constând în transfigurări ale grafului, urmată de aplicarea
regulii lui Mason.
Construirea grafului de semnal se bazează pe metodele clasice de rezolvare a
circuitelor electrice şi cuprinde următoarele metode:
• metoda curenţilor ciclici;
• metoda potenţialelor la noduri;
• metoda variabilelor mixte.
8 Analiza şi Sinteza Circuitelor – Culegere de probleme
Necunoscutele unei metode formează baza. Nodurile grafului sunt mărimile din
bază şi variabilele de excitaţie.
1.1.1. Transformări elementare
În Tabelul 1.1 sunt prezentate transformările elementare ale grafului de semnal.
Structura iniţială Structura echivalentă

A
x1 A+B x2
x1 B x2
Laturi în paralel
x1 A x2 B x3 x1 AB x3
Laturi în serie
x1 x1
A AC
C
x4 x4
x2 x3 x2
B BC
Eliminarea unui nod (x3)
x3 x3
B AB
x1 A x2 x1
C x4 AC x4
Eliminarea unui nod (x2)
B A1
C x1 1-B C x3
x1 A1 x3
x2
x2 An
x1n
x1n An 1-B
Eliminarea unei bucle proprii
Tabelul 1.1. Transformări elementare uzuale

Capitolul 1 – Grafuri de Semnal 9
Structura iniţială Structura echivalentă
A B 1/A B
x1 x1
x2 x2
C -C/A
Inversarea unei laturi
D1
B AB A x2
D1 x1 D2
A D BC2 C2
x1 C1
x2 C2
C1 D1 x A AB
x2 D2
C1 AC1 C
Eliminarea unei bucle 2
Tabelul 1.1. Transformări elementare uzuale (continuare)
1.1.2. Regula lui Mason
Transmitanţa globală Tij poate fi calculată astfel:
1
Tij =
Δ
∑ Tk Δk (1.1.3)
k
unde Δ este determinantul grafului de semnal, Tk este transmitanţa căii k dintre

nodul i şi nodul j, iar Δk reprezintă determinantul subgrafului neadiacent (nu are
nici laturi şi nici noduri comune) căii k. Determinantul grafului se calculează ca:
Δ= 1 − ∑ Pj1 + ∑ Pj2 − ∑ Pj3 + ... (1.1.4)

j j j
unde:
Pj1 − transmitanţa buclei j de ordin I a grafului = produsul transmitanţelor laturilor
buclei;
∑ Pj1 − suma tuturor transmitanţelor buclelor de ordinul I din graf;
j
Pj2 − transmitanţa buclei j de ordin II a grafului, unde o buclă de ordinul II este
formată dintr-o pereche de bucle de ordinul I neadiacente = produsul
transmitanţelor celor 2 bucle de ordinul I;
∑ Pj2 − suma tuturor transmitanţelor buclelor de ordinul II din graf;

j
Pj3 − transmitanţa buclei j de ordin III a grafului, unde o buclă de ordinul III este
formată dintr-un triplet de bucle de ordinul I neadiacente = produsul
transmitanţelor celor 3 bucle de ordinul I;
∑ Pj3 − suma tuturor transmitanţelor buclelor de ordinul III din graf; şi aşa mai
j
departe.
Grafurile de semnal pot fi utilizate pentru reprezentarea şi rezolvarea sistemelor
continue sau discrete în timp de tip liniar şi invariant. În cazul sistemelor analogice
se utilizează operatorul transformatei Laplace “s”, iar în cazul sistemelor
discontinue în timp operatorul transformatei în Z “z”.
1.2. Probleme rezolvate
1.2.1. Să se scrie sistemul de ecuaţii corespunzător grafului din Figura 1.1, unde
parametrii α şi β sunt reali.
x6
-β
4 4
1 8 2 1
x1 x2 x3 x4 x5
α
Figura 1.1 GS pentru problema 1.2.1
Rezolvare:
Se observă că nodul x1 este nodul sursă, x2, x3, x4, x5, x6 noduri intermediare.
Pentru nodurile x2 ÷ x6 se scriu relaţiile:
⎧ x2 = x1
⎪
⎪ x3 = 8 ⋅ x2 + 4 ⋅ x6
⎪
⎨ x4 = 2 ⋅ x3 + x5 − β ⋅ x6
⎪x = α ⋅ x3
⎪ 5
⎪⎩ x6 = 4 ⋅ x2
1.2.2. Se dă sistemul:
⎧ − a ⋅ x1 + x2 +0 ⋅ x3 = a ⋅ y
⎪
⎨ −b ⋅ x1 + 0 ⋅ x2 + x3 = b ⋅ y .
⎪ x −c⋅ x − d ⋅ x =0
⎩ 1 2 3
a) Să se determine graful de semnal utilizând matricea de conexiuni;

x
b) Să se determine cu regula lui Mason transmitanţa T = 1 .
y
Rezolvare:
a) Sistemul de mai sus se poate pune sub forma matriceală:
A ⋅ X = B ⋅Y
unde
⎡ -a 1 0 ⎤ ⎡ x1 ⎤ ⎡a ⎤
A = ⎢ -b 0 1 ⎥ ; X = ⎢ x2 ⎥ ; B = ⎢⎢ b ⎥⎥ ; Y = [ y ].
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢⎣ 1 -c -d ⎥⎦ ⎢⎣ x3 ⎥⎦ ⎢⎣0 ⎥⎦
Se rescrie sistemul ca:
X = T ⋅ [ X #Y ]
x1 x2 x3 y (1.2.1)
x1 ⎡1+ a −1 0 a⎤
⎢
T = [ 13 − A # B ] = x2 ⎢ b 1 −1 b ⎥⎥
x3 ⎢⎣ −1 c 1+ d 0 ⎥⎦
unde T este matricea de conexiuni. Cu ajutorul matricii de conexiuni se obţine

graful de semnal din Figura 1.2.
−1
1+a 1 c
b
a 1+d
y
x1 x2 x3
−1 −1
b
Figura 1.2. GS rezultat din sistemul (1.2.1)
b) Pentru a determina transmitanţa globală din graful de semnal din Figura 1.2
se observă că:
• există două căi directe de la y la x1 (yx1 şi yx2x1);

• există următoarele bucle de ordinul I: bucle proprii ale nodurilor x1, x2,
x3 (x1x1, x2x2, x3x3) şi buclele x1x2x1, x2x3x2, x1x3x2x1;
• există următoarele perechi de bucle neadiacente (bucle de ordin II):
x1x1 şi x2x2 (buclele proprii), x2x2 şi x3x3, x1x1 şi x3x3, x1x1 şi x2x3x2, x3x3
şi x1x2x1;
• există următorii tripleţi de bucle neadiacente (bucle de ordin III): x1x1,
x2x2 şi x3x3.
Cu aceste observaţii se poate scrie expresia:
x1 T1Δ1 +T2 Δ 2
T= = ,
y Δ
unde:
T1 = a ; Δ1 = 1- ⎡⎣( -1) ⋅ c+ ( 1+ d ) +1⎤⎦ +1 ⋅ ( 1+ d ) = c

T2 = b ⋅ ( -1) ; Δ 2 = 1- ( 1+ d ) = -d
Δ= 1- ⎡⎣( 1+ a ) +1+ ( 1+ d ) + ( -1) ⋅ b+ ( -1) ⋅ c + ( -1) ⋅ ( -1) ⋅ ( -1) ⎤⎦ + ( 1+ a ) ⋅ 1+1 ⋅ ( 1+ d ) +
+ ( 1+ d ) ⋅ ( 1+ a ) + ( 1+ a ) ⋅ ( -c ) + ( 1+ d ) ⋅ ( -b ) - ( 1+ a ) ⋅ 1 ⋅ ( 1+ d ) = 1- ac - bd
După înlocuire se obţine transmitanţa globală:
x1 ac + bd
T= =
y 1 − ac − bd
1.2.3. Ecuaţii de mai jos descriu funcţionarea unui sistem:
⎧ x1 − x2 = 0
⎪
⎨ −3x1 − x2 − 2x3 − = − y1 + y2
⎪ 2x + x + 2x = −2y
⎩ 1 2 3 2
Să se determine:
a) Graful de semnal utilizând matricea de conexiuni;
b) Transmitanţele T11, T12, T21, T22, T31, T32, cu regula lui Mason, unde
x x1 x2 x2 x x
T11 = 1 , T12 = , T21 = , T22 = , T31 = 3 , T32 = 3 .
y1 y2 y1 y2 y1 y2
Rescrieţi sistemul în funcţie de aceste transmitanţe.
Rezolvare:
a) Sistemul poate fi scris sub formă matriceală astfel:
⎡ 1 −1 0 ⎤ ⎡ x1 ⎤ ⎡ 0 0 ⎤
⎢ −3 −1 −2 ⎥ ⋅ ⎢ x ⎥ = ⎢ −1 1 ⎥ ⋅ ⎡ y1 ⎤
⎢ ⎥ ⎢ 2⎥ ⎢ ⎥ ⎢y ⎥
⎢⎣ 2 1 2 ⎥⎦ ⎢⎣ x3 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 2 ⎥⎦ ⎣ 2 ⎦
Matricea de conexiuni T este:

x1 x2 x3 y1 y2
x1 ⎡ 0 1 0 0 0⎤
(1.2.2)
T = [ 13 − A # B ] = x2 ⎢ 3 2 2 −1 1 ⎥⎥
⎢
x3 ⎢⎣ −2 −1 −1 0 2 ⎥⎦
În expresia (1.2.2) liniile punctate reprezintă legătura dintre nodurile grafului,

precum şi sensul laturilor. Graful de semnal este prezentat în Figura 1.3.
Determinantul grafului este:
Δ= 1 − ⎡⎣1 ⋅ 3+ 2 + ( −1) + ( −1) ⋅ 2 + ( −2 ) ⋅ 2 ⋅ 1⎤⎦ + 2 ⋅ ( −1) +1 ⋅ 3 ⋅ ( −1) = −2
x1
b) Sistemul poate fi rescris astfel:
y1 1 3
-1
x2
⎧ x1 = T11 ⋅ y1 +T12 ⋅ y2 = y1 − 3 ⋅ y2 -2
⎪ 1 2
⎪ x2 = T21 ⋅ y1 +T22 ⋅ y2 = y1 − 3 ⋅ y2
⎨ 2 -1
⎪ x = T ⋅ y +T ⋅ y = − 3 ⋅ y + 3 ⋅ y y2
⎪⎩ 3 31 1 32 2
2
1
2
2
2 -1
x3
unde calculul transmitanţelor globale se face Figura 1.3. GS rezultat din

conform (1.2.3). (1.2.2)
⎧ T1 ⋅ Δ1
⎨T1 = ( −1) ⋅ 1= −1; Δ1 = 1 − ( −1)= 2 ⇒ T11 = =1
⎩ Δ
⎪⎧T2 = 1 ⋅ 1; Δ2 = 1 − ( −1) = 2 T2 ⋅ Δ2 +T3 ⋅ Δ3
⎨ ⇒ T12 = = −3
⎪⎩T3 = 2 ⋅ 2 ⋅ 1= 4; Δ3 = 1 Δ
⎧ T4 ⋅ Δ4
⎨T4 = −1; Δ4 = 1 − ( −1) = 2 ⇒ T21 = =1
⎩ Δ
⎧⎪T5 = 1; Δ5 = 1 − ( −1) = 2 (1.2.3)
T5 ⋅ Δ5 +T6 ⋅ Δ6
⎨ ⇒ T22 = = −3
⎪⎩T6 = 2 ⋅ 2 = 4; Δ6 = 1 Δ
⎧⎪T7 = ( −1) ⋅ ( −1) = 1; Δ7 = 1 T7 ⋅ Δ7 +T8 ⋅ Δ8 3
⎨ ⇒ T31 = =−
⎪⎩T8 = ( −1) ⋅ 1 ⋅ ( −2 ) = 2; Δ8 = 1 Δ 2
⎧⎪T9 = 2 ; Δ9 = 1 − 2 = −1 T9 ⋅ Δ9 +T10 ⋅ Δ10 3
⎨ ⇒ T32 = =
⎪⎩T10 = 1 ⋅ ( −1) = −1; Δ10 = 1 Δ 2
1.2.4. Întocmiţi graful de semnal care reprezintă sistemul de ecuaţii algebrice

A ⋅ X = B ⋅ Y , unde A şi B sunt:
⎡ −1 0 0 0⎤ ⎡1 0⎤
⎢ 2 −1 1 ⎥
0⎥ ⎢0 0 ⎥
A= ⎢ ; B= ⎢ ⎥.
⎢ 0 2 −1 0⎥ ⎢ −1 0 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 0 2 2⎦ ⎣ 0 −1⎦
Rezolvare:
Se formează matricea de conexiuni şi pe baza acesteia se obţine graful de

semnal din Figura 1.4.
x1 2
⎡2 0 0 0 1 0⎤ 1
⎢ −2 2 −1 0 0 1 ⎥ x2
y1 -2 2
T = [ 14 − A # B ] = ⎢ ⎥
⎢ 0 −2 2 0 −1 0 ⎥ -1 -2
⎢ ⎥ y2 -1
⎣ 0 0 −2 −1 0 −1⎦ -2 2
-1 x3
x4
-1
Figura 1.4. GS pentru
problema 1.2.4
1.2.5. Pentru graful de semnal din Figura 1.5, 2 2

x1
calculaţi determinantul şi soluţia parţială y1 1
x1.
1 2
y2 2
Rezolvare:
x2
1 2
Din graf se observă că există 3 bucle de ordinul
I, două perechi de bucle de ordinul II. Figura 1.5. GS pentru
Determinantul grafului este, în acest caz: problema 1.2.5
Δ= 1 − ( 2 + 2 + 2 ) + 2 ⋅ 2 = −1 .
Soluţia parţială x1 este de forma:
x1 = T11 ⋅ y1 +T12 ⋅ y2
În care T11 şi T12 sunt transmitanţe globale şi care se determină astfel:
y1 2 ⋅ ( 1 − 2 ) + 2
T11 = = =0
x1 −1
y2 1 ⋅ ( 1 − 2 ) + 1
T12 = = =0
x1 −1
Prin urmare soluţia parţială este x1 = 0.
1.2.6. Un sistem analogic este reprezentat prin graful de semnal din Figura 1.6.
Să se determine transmitanţa globală T42 = U 2 .
x4
x6
d e f
U1 a x3 -1 x4 c 1
U2
x5
b -1
Figura 1.6. GS pentru problema 1.2.6
Rezolvare:
Pentru determinarea amplificării se va utiliza regula lui Mason (1.1.3). Se

evaluează determinantul grafului cu relaţia (1.1.4). Există următoarele bucle
individuale (de ordinul I): x3x4x3, x5U2x6x5, x3x4x5U2x6x3 şi x6x3x4U2x6. Al doilea
termen din relaţia (1.1.4) este suma transmitanţelor buclelor de ordinul I şi este
egal cu:
∑ Pj1 = ( −1) ⋅ b +1 ⋅ f ⋅ e +( −1) ⋅ c ⋅ 1 ⋅ f ⋅ d + d ⋅ ( −1) ⋅ ( −1) ⋅ f =

j
= − b + fe − cfd + df
Există doar o buclă de ordinul II, adică o pereche de bucle neadiacente: x3x4x3 şi
x5U2x6x5. Al treilea termen din relaţia (1.1.4) este suma produsului transmitanţelor
buclelor perechi neadiacente:
∑ Pj2 = ⎡⎣( −1) ⋅ b ⎤⎦ ⋅ [e ⋅ 1 ⋅ f ] = −bef .

j
Nu există tripleţi de bucle neadiacente, adică bucle de ordinul III. Determinantul

grafului de semnal este:
Δ= 1 − ∑ Pj1 + ∑ Pj2 = 1+ b − fe + cfd − df − bef

j j
Pentru calculul numărătorului din formula (1.1.3), se enumerează căile directe

de la nodul x4 spre nodul sarcină U2: x4x5U2 şi x4U2. Nici una din căi nu are subgraf
neadiacent lor. Se obţine:
T1 = c ⋅ 1= c; Δ1 = 1;
T2 = −1; Δ2 = 1;
∑ Tk Δk = c − 1
k
Transmitanţa globală T42 este:
c −1 c −1
T42 = = .
1+ b − fe + cfd − df − bef (1+ b) ⋅ (1 − ef)+(c − 1) ⋅ df
1.2.7. Analizaţi sistemul cu schema bloc din Figura 1.7 utilizând teoria grafurilor
de semnal.
a) Trasaţi graful de semnal al sistemului;
b) Utilizând formula lui Mason determinaţi funcţia de transfer a sistemului
Y (s)
H (s) = .
X ( s)
−H1 −H2
X(s) G1 G2 G3 G4 Y(s)
−1
Figura 1.7. Schema bloc a sistemului din problema 1.2.7
Rezolvare:
a) Graful de semnal este desenat în Figura 1.8.
−H1 −H2
X(s) 1 G1 G2 1 G3 G4 Y(s)
−1
Figura 1.8. GS pentru sistemul din Figura 1.7
b) Se utilizează expresiile (1.1.3) şi (1.1.4). Graful de semnal conţine trei

bucle având transmitanţele: -G1G2H1, -G3G4H2 şi -G2G3. Primele două bucle
sunt neadiacente, deci formează o buclă de ordinul II. Determinantul grafului
este:
Δ= 1 − ( −G1 G2 H 1 − G3 G4 H 2 − G2 G3 ) + ⎡⎣( −G1 G2 H 1 ) ( −G3 G4 H 2 ) ⎤⎦ =

= 1+ G1 G2 H 1 + G3 G4 H 2 + G2 G3 + G1 G2 G3 G4 H 1 H 2
Există o singură cale de la intrare către ieşire, având câştigul egal cu produsul
G1G2G3G4 şi care nu are nici un subgraf complementar (neadiacent).
Aplicând formula lui Mason, obţinem:
Y(s) G1G2 G3G4

H(s)= =
X(s) 1+ G1 G2 H 1 + G3 G4 H 2 + G2 G3 + G1 G2 G3 G4 H 1 H 2
1.2.8. Un sistem electronic este reprezentat prin graful de semnal din Figura 1.9.
Să se determine funcţia de transfer H(s) = Y(s)/X(s) a acestui sistem.
C32 C43
C44
C12 1/s 1/s 1/s Y(s)
X(s)
1 2 3 4 5
C24
C25
Rezolvare:
Se utilizează regula lui Mason. Graful de semnal are 4 bucle de ordinul I, din
care 2 sunt neadiacente. Determinantul grafului este:
⎛C C ⎞ C C
Δ= 1 − ⎜ 32 + 43 + C44 + C32 C43C24 ⎟ + 32 44
⎝ s s ⎠ s
Graful considerat are 3 căi de la X(s) la Y(s). Funcţia de transfer are expresia:
C12 C12 C24 ⎛ C ⎞

3
+ + C12C25 ⋅ ⎜ 1 − C44 − 43 ⎟
s ⎝ s ⎠
H(s)= s
Δ
1.2.9. Deduceţi un graf de semnal pentru sistemul discret cu funcţia de transfer

din (1.2.4).
1+ 3.5z -1 + 3.45z -2 + 0.675z -3

H(z)= (1.2.4)
1 − 1.75z -1 +1.165z -2 − 0.27z -3
Utilizând formula lui Mason verificaţi corectitudinea grafului de semnal

obţinut.
Rezolvare:
Se determină zerourile şi polii funcţiei de transfer (1.2.4) şi se obţine:
1+ 1.5z −1 1+ 2z −1 +0.45z −2
H(z)= −1
⋅ = H 1 (z) ⋅ H 2 (z) (1.2.5)
1 − 0.5z 1 − 1.25z −1 − 0.54z −2
Se alege o arhitectură în cascadă pentru schema bloc (Figura 1.10a), unde

coeficienţii au valorile: q11 = 1.5; p11 = 0.5; q21 = 2; q22 = 0.45; p21 = 1.25; p22 =
0.54.
Graful de semnal este reprezentat în Figura 1.10.b. Funcţia de transfer poate fi
calculată ca produs a două funcţii de transfer: de la intrare la nodul (2) – funcţia
H1(z) – şi de la nodul (2) la ieşire – funcţia H2(z). Ambele funcţii de transfer vor fi
calculate cu ajutorul regulii lui Mason.
1 2 1 7 1 Y(z)
X(z) q11 1 1 1
z-1 5
z-1 6
p21 q21
p11
3
z-1
p22 q22
4
a)
1
z-1
q21
X(z) q11 1 z-1 2 5 p21 z-1 4 6 1 Y(z)

3 7
1 q22 1
1 p11
p22
b)
Figura 1.10. a) Schema bloc în cascadă a sistemului descris de relaţia (1.2.5);

b) Graful de semnal corespunzător
De la intrare spre nodul (2) există două căi directe şi o singură buclă. Se obţine:
1+ q11 z −1
H 1(z)= (1.2.6)
1 − p11 z −1
De la nodul (2) spre ieşire există trei căi directe (2,7,Y; 2,7,3,6,Y şi 2,7,3,4,6,Y)
şi două bucle simple (2,7,3,5,2 şi 2,7,3,4,5,2). Se obţine:
1+ q21 z −1 + q22 z −2
H2 = (1.2.7)
1 − p21 z −1 − p22 z −2
Corectitudinea se verifică multiplicând relaţiile (1.2.6) şi (1.2.7) ce rezultă din

graful de semnal (Figura 1.10b).
1.2.10. Să se traseze graful de semnal pentru circuitul din Figura 1.11 şi să se

determine raportul AU = U 2 .
U1
L1 (A) L3
I1 C2 I3 C4
U1 U2
Zs
R2 R4
Figura 1.11 Circuit pasiv
Rezolvare:
Notăm:
1 1 1
Z1 = sL1 ; Y1 = ; Z2 = + R2 ; Y2 = ;
Z1 sC2 Z2
1 1 1 1
Z 3 = sL3 ; Y3 = ; Z4 = + R4 ; Y4 = ;YS = .
Z3 sC4 Z4 ZS
Metoda 1: Pentru circuitul din Figura 1.11 se scriu teoremele lui Kirchhoff:
⎧U 1 = Z1 ⋅ I1 + Z 2 ⋅ ( I1 − I 3 )
⎪
⎪ Z 2 ⋅ ( I1 − I 3 ) = Z 3 ⋅ I 3 +U 2
⎨
⎪ ⎛ U2 ⎞
⎪U 2 = Z 4 ⋅ ⎜ I 3 − Z ⎟
⎩ ⎝ S ⎠
Se transcriu ecuaţiile sub forma:
⎧ ⎛ Z1 ⎞ 1
⎪ I 3 = ⎜ 1+ ⎟ ⋅ I1 − ⋅ U1
⎪ ⎝ Z2 ⎠ Z2
⎪ ⎛
⎪ Z3 ⎞ 1
⎨ I1 = ⎜ 1+ ⎟ ⋅ I 3 + ⋅U 2 (1.2.8)
⎪ ⎝ Z2 ⎠ Z2
⎪ Z Z
⎪U 2 = 4 S ⋅ I 3
⎪⎩ Z4 + ZS
Conform sistemului (1.2.8) se obţine graful de semnal din Figura 1.12a. Prin
eliminarea nodului I1 se obţine graful din Figura 1.12b. Se elimină bucla proprie şi
se obţine graful din Figura 1.12c, unde :
⎛ Z ⎞ ⎛ Z1 ⎞
T1 = ⎜ 1+ 3 ⎟ ⋅ ⎜ 1+ ⎟ (1.2.9)
⎝ Z2 ⎠ ⎝ Z2 ⎠
În continuare se elimină nodul I3 (Figura 1.12c), apoi bucla proprie (Figura

1.12d). Prin aplicarea formulei lui Mason pentru graful de semnal din Figura 1.12a
se obţine:
1 Z Z
− ⋅ 4 s
U Z 2 ⋅ (1 − T1 ) Z 4 + Z s
AU = 2 = .
U1 1 ⎛ Z1 ⎞ Z 4 Z s
1− ⋅ ⎜ 1+ ⎟ ⋅
Z 2 ⋅ (1 − T1 ) ⎝ Z2 ⎠ Z4 + Z s
Se înlocuieşte T1 din (1.2.9) şi se obţine:

Z3
1+
Z2
1 1 ⎛ Z ⎞ Z Z
−1 Z1 ⋅ ⎜ 1+ 1 ⎟ ⋅ 4 s
1+ Z 2 (1 − T1 ) ⎝ Z2 ⎠ Z4 + Z s
Z2 Z2 Z2
U1 I3 I1 U2 U1 −1 Z Z U2
⋅ 4 S
Z 2 (1 − T1 ) Z 4 + Z S
Z4 Zs
Z4 + Zs
a) d)
⎛ Z3 ⎞ ⎛ Z1 ⎞
⎜ 1+ ⎟ ⋅ ⎜ 1+ ⎟
⎝ Z2 ⎠ ⎝ Z2 ⎠
Y3
−1 1 ⎛ Z1 ⎞ Y1 Y22
⎜ 1+ ⎟
Z2 Z2 ⎝ Z2 ⎠ YAA
U1 I3 U2 U1 UA U2
Y3
Z4 Z s
YAA
Z4 + Z s
b) e)
−1 1 ⎛ Z ⎞
⋅ ⎜ 1+ 1 ⎟
Z 2 (1 − T1 ) Z 2 (1 − T1 ) ⎝ Z2 ⎠
U1 I3 U2
Z4 Z s
Z4 + Z s
c)
Figura 1.12. Graful de semnal corespunzător rezolvării

circuitului din Figura 1.11
1 Z4 Z s
− ⋅
Z2 Z4 + Z s
AU =
⎡⎛ Z ⎞ ⎛ Z ⎞ 1 ⎛ Z ⎞ Z Z ⎤
1 − ⎢⎜ 1+ 1 ⎟ ⋅ ⎜ 1+ 3 ⎟ + ⎜ 1+ 1 ⎟ ⋅ 4 s ⎥
⎣⎝ Z2 ⎠ ⎝ Z2 ⎠ Z2 ⎝ Z2 ⎠ Z4 + Z s ⎦
Metoda 2: Se rezolvă circuitul prin metoda potenţialelor la noduri, unde

admitanţele proprii nodurilor (A) şi (2) sunt:
YAA = Y1 +Y2 +Y3 ; Y22 = Y3 +Y4 +YS .
Se obţine astfel graful din Figura 1.12e. Conform regulii lui Mason din graful de
semnal (Figura 1.12e) se obţine:
Y1 Y3
⋅
YAA Y22 Y1Y3
AU = =
Y Y Y1Y3 +Y1Y4 +Y1YS +Y2Y3 +Y2Y4 +Y2Y3 +Y3Y4 +Y3Y5
1− 3 ⋅ 3
YAA Y22
iar după înlocuirea admitanţelor Yi se obţine rezultatul final al problemei:
( C2 R2 s + 1) ⋅ ( C4 R4 s + 1) ⋅ Z S
AU =
a4 ⋅ s 4 + a3 ⋅ s 3 + a2 ⋅ s 2 + a1 ⋅ s + a0
⎧a4 = C2C4 L1 L3 R4 + C2C4 L1 L3 Z S ;

⎪
⎪a3 = C2 L1 L3 + C2C4 L1 R2 R4 + C2 C4 L3 R2 R4 + C2 C4 L1 R2 Z S +
⎪ + C2C4 L3 R2 Z S + C2 C4 L1 R4 Z S ;
⎪
⎨a2 = C2 L1 R2 + C2 L3 R2 + C4 L1 R4 + C4 L3 R4 + C2 L1 Z S + C4 L1 Z S +
⎪ +C L Z +C C R R Z ;
⎪ 4 3 S 2 4 2 4 S
⎪ a1 = L1 + L3 + C2 R2 Z S + C4 R4 Z S ;
⎪
⎩ a0 = Z S
1.2.11. Se consideră circuitul unui stabilizator cu element de reglare paralel

(Figura 1.13a). Se cunosc valorile rezistenţelor R1, R2, R, r, parametrii
hibrizi ai tranzistorului rBE, β (sau h11e, h21e), şi rezistenţa diodei Zener Rz.
a) Să se traseze graful de semnal al curenţilor de buclă;
b) Să se determine pe baza grafului de semnal admitanţa de transfer
Y0=I0/E.
R1
Dz
E
T R
r R2
a)
R1
Rz
E rBE βIB
Ib1 Ib3
R
r
R2 Ib2
b)
Figura 1.13 a) Stabilizator de tensiune cu element de reglare paralel;

b) schema echivalentă şi curenţii de buclă asociaţi
Rezolvare:
a) Se consideră schema echivalentă a circuitului în Figura 1.13b. Deoarece

există 6 laturi şi 4 noduri se consideră trei curenţi de buclă (6-4+1) Ib1, Ib2,
Ib3 potrivit celor 3 bucle din circuit. Curentul Ib3 este dat de o sursă de
curent comandată şi este egal cu βIB, unde curentul de bază IB este egal cu
Ib2. Ecuaţiile circuitului se scriu sub următoarea formă:
⎧ Z11 Ib1 + Z12 Ib2 + Z13 Ib3 = Eb1

⎪
⎨ Z 21 Ib1 + Z 22 Ib2 + Z 23 Ib3 = Eb2 (1.2.10)
⎪ Ib3 = β I b2
⎩
unde impedanţele şi tensiunile electromotoare ale buclelor sunt:

⎧ Z11 = r + R1 + Rz + R2
⎪
⎪ Z 22 = R2 + rBE ;
⎪
⎨ Z12 = Z 21 = − R2
⎪Z = Z = 0
⎪ 13 23
⎪⎩ Eb1 = E; Eb2 = 0
Se transcrie sistemul (1.2.10) sub forma (1.2.11) şi se obţine graful de semnal

din Figura 1.14.
⎧ Z12 1
⎪ I b1 = − Z I b2 + Z E
⎪ 11 11
⎪ Z12
⎨ I b2 = − Ib1 (1.2.11)
⎪ Z 22
⎪ I b3 = β Ib2
⎪
⎩
Z 12
1 −
Z 22
Z 11 β
E Ib3= I0
Ib1 Ib2
Z 12
−
Z 11
Figura 1.14. GS asociat schemei echivalente din Figura 1.13b
I0
b) Se observă că I0 = Ib3. Admitanţa de transfer Y0 = se poate determina cu
E
ajutorul formulei lui Mason aplicate grafului de semnal din Figura 1.14:
1 ⎛ Z12 ⎞
⋅⎜− ⎟⋅β
Z11 ⎝ Z 22 ⎠ β ⋅ R2
Y0 = =
⎛ Z ⎞ ⎛ Z12 ⎞ rBE ⋅ ( r + R1 + Rz + R2 ) + R2 ⋅ ( r + R1 + Rz )
1 − ⎜ − 12 ⎟⋅⎜− ⎟
⎝ Z 22 ⎠ ⎝ Z11 ⎠
1.2.12. Pentru circuitul din Figura 1.15 să se determine graful de semnal în baza
V
potenţiale la noduri şi funcţia de circuit T12 = 2 utilizând regula lui
V1
Mason.
R (3) R
2C
V1 C C V2
(4)
R/2
Figura 1.15. Circuit în dublu T
Rezolvare:
Se aplică teorema lui Millman în nodurile circuitului şi se obţin relaţiile:
⎧ G ⋅ V1 + G ⋅ V2
⎪V3 = 2G + 2sC
⎪
⎪ sC ⋅ V1 + sC ⋅ V2
⎨V4 = (1.2.12)
⎪ 2G + 2sC
⎪ G ⋅ V3 + sC ⋅ V4
⎪V2 = G + sC
⎩
1
unde G = . Din sistemul (1.2.12) se poate trasa graful în baza potenţiale la noduri
R
(Figura 1.16), unde s-au folosit notaţiile:
G 1
t1 = t2 = =
2G + 2sC 2 + 2sRC
sC sRC
t3 = t4 = =
2G + 2sC 2 + 2sRC
G 1 sC sRC
t5 = = , t6 = =
G + sC 1+ sRC G + sC 1+ sRC
V3 t5
t1 t2
V1 V2
t4
t3
V4 t6
Figura 1.16. GS în baza potenţiale la noduri pentru

circuitul din Figura 1.15.
Aplicănd regula lui Mason grafului din Figura 1.16 se obţine:
V2 t1t5 + t3t6
T12 = =
V1 1 − [ t2t5 + t4 t6 ]
Înlocuind transmitanţele cu expresiile de mai sus se obţine pentru T12:
1
s2 +
s 2 R 2 C 2 +1 R C2
2 s 2 + ω0 2
T12 = = ≡
s 2 R 2C 2 + 4RCs +1 4 1 s 2 + 4ω0 s + ω 20
s2 + s+ 2 2
RC R C
1
unde ω0 = este frecvenţa naturală (de rezonanţă).
RC
1.2.13. Se consideră circuitele din Figura 1.17a şi b.

a) Să se determine GS în baza potenţiale la noduri şi factorul de
amplificare în tensiune;
b) Cum se modifică GS dacă se conectează n+1 celule (Figura 1.17a) în
cascadă?
C1 C1 C3
U1 R2 U2 U1 R2 R4 U3
a) b)
Figura 1.17 a) Celulă RC; b) Două celule RC în cascadă
Rezolvare:
a) Se consideră circuitul din Figura 1.17a. Se aplică teorema lui Millman

pentru nodul U2:
sC1 ⋅ U 1
U2 = = t1 ⋅ U1
sC1 + G2
1 U
unde G2 = , t1 = 2
R2 U1
Această relaţie este reprezentată de graful de semnal din Figura 1.18a.
U1 t1 t1 t2
U2
U1 U2 U3
a) t3
b)
Figura 1.18. a) GS pentru celula RC; b) GS
pentru două celule RC cascadate
Se consideră două celule RC în cascadă (Figura 3.17b).
⎧ sC1U 1 + sC3U 3
⎪U 2 = sC + sC + G
⎪ 1 3 2
⎨ (1.2.13)
⎪U = sC3U 2
⎪⎩ 3 sC3 + G4
sC1 sC sC
Notăm: Y1 = s ⋅ ( C1 + C3 ) + G2 , Y2 = sC3 + G4 , t1 = , t 2 = 3 , t3 = 3 .
Y1 Y1 Y2
Sistemul (1.2.13) devine:
⎧U 2 = t1 ⋅ U 1 + t2 ⋅ U 3 U tt
⎨ ⇒ 2= 13 (1.2.14)
⎩U 3 = t3 ⋅ U 2 U 1 1 − t 2 t3
GS în baza potenţiale la noduri descris de sistemul (1.2.14) este reprezentat în

Figura 1.18b.
b) Dacă avem mai multe celule în cascadă, ecuaţiile circuitului scrise cu

teorema lui Millman sunt:
⎧ sC U + sC3U 3
⎪ U2 = 1 1
sC1 + sC3 + G2
⎪
⎪ sC3U 2 + sC5U 4
⎪ U3 =
⎪ sC3 + sC5 + G4
⎪
⎪
⎪
⎨ , i = 1,n − 1 (1.2.15)
⎪U = sC2i −1U i + sC2i+1U i+2
⎪ i+1 sC2i −1 + sC2i+1 + G2i
⎪
⎪
⎪
⎪
⎪ sCnU n
⎪ U n+1 =
⎩ sCn + Gn+1
Graful de semnal în baza potenţiale la noduri descris de sistemul (1.2.15) este

desenat în Figura 1.19.
t1 t2 t4 t6 Ui-1 t2i t2i+2 Ui+1 tn+1
U1 U2 U3 t U4 t U5 Ui Un Un+1
t3 5 7 t2i+1 t2i+3 tn
Figura 1.19. GS în baza potenţiale la noduri pentru n+1

celule RC legate în cascadă
1.2.14. Se consideră circuitul cu amplificator operaţional (AO) ideal din Figura

1.20.
a) Să se traseze graful de semnal în baza potenţiale la noduri;
b) Utilizând regula lui Mason să se determine factorul de
amplificare V0 /Vi .
C1
R1 R2 (2)
Vi +
(1)
AO V0
C2 −
Figura 1.20. Filtru activ Sallen-Key
Rezolvare:
a) Se scriu ecuaţiile circuitului în baza potenţiale la noduri (1.2.16).

Amplificatorul operaţional este conectat ca repetor neinversor.
⎧ 1 1
⎪ R R sC
⎪V1 = 1 ⋅ Vi + 2 ⋅ V2 + 1 ⋅ V0
⎪ Y11 Y11 Y11
⎪ 1
⎪⎪
⎨V = R2 (1.2.16)
⎪ 2 ⋅ V1
1
⎪ + sC2
⎪ R2
⎪
⎪
⎪⎩V0 = V2
1 1
unde Y11 = + + sC1 . Conform acestor ecuaţii se trasează graful de semnal din
R1 R2
Figura 1.21.
1 1 sC1
1+ sC 2 R2 Y11
R1Y11
Vi V1 V2 1 V0
1
R2Y11
Figura 1.21. Graful de semnal corespunzător circuitului din Figura 1.20

b) În graful din Figura 1.21 se observă că sunt 2 bucle de ordinul I şi o cale de

la Vi la V0. În aceste condiţii factorul de amplificare este egal cu:
1 1
⋅ ⋅1
V0 R1Y11 1+ sC2 R2
T(s)= = =
Vi 1 − 1 ⋅ 1 sC1 1
− ⋅
R2Y11 1+ sC2 R2 Y11 1+ sC2 R2
1
=
1+ sC2 ⋅ ( R1 + R2 ) + s 2 C1C2 R1 R2
1.2.15. Se dă circuitul din Figura 1.22.

R2
R1
−
Ui AO
+ U0
R C
C R
Figura 1.22. Circuit activ cu punte Wien
a) Să se determine graful de semnal în baza potenţiale la noduri şi să se

deducă funcţia de circuit U 0 /U i cu regula lui Mason, considerând
AO ideal;
b) Cum se modifică graful şi funcţia de circuit U 0 /U i de la punctul a)
dacă amplificatorul este real?
Rezolvare:
a) Se aplică teorema lui Millman în nodurile circuitului şi se obţine sistemul:

⎧ 1
⎪ 1 1
⎪ +
sCG
⎪V =
+ sC G ⋅ U0 = ⋅U0
⎪ 1 ( sC + G )2 + sCG
sC + G +
⎪ 1 1
⎪ +
⎨ sC G
⎪ G U + G 2U 0
⎪V − = 1 i
⎪ G1 + G2
⎪
⎪
⎪V + = V − ( AO ideal )
⎩
Pentru a desena graful de semnal, sistemul este rescris astfel:
⎧ s 2 C 2 + 3sCG + G 2 +
⎪U 0 = ⋅V
⎪ sCG
⎪⎪ − G1 G2
⎨V = G + G ⋅ U i + G + G ⋅ U 0
⎪ 1 2 1 2
⎪
⎪ + −
⎪⎩V = V
Graful de semnal este reprezentat în Figura 1.23.
s 2 C 2 + 3sCG + G 2
G1
sCG
G1 + G2 1
V− V+
Ui U0
G2
G1 + G 2
Figura 1.23. GS pentru circuitul din Figura 1.22 având AO ideal
Cu regula lui Mason se obţine funcţia de circuit cerută:

G1 s 2 C 2 + 3sCG + G 2
⋅
U0 G1 + G2 sCG
=
Ui G2 s 2 C 2 + 3sCG + G 2
1− ⋅
G1 + G2 sCG
U0
= 2 2
(
k ⋅ s 2C 2 + 3sCG + G 2
≡ − k
)
⋅
s 2 + 3ω0 s + ω0 2
U i s C + sCG ⋅ ( 2 − k ) + G 2 s 2 + ( 2 − k ) ω0 s + ω 0 2
R2 1
unde k = este factorul de amplificare, iar ω0 = frecvenţa la care
R1 RC
amplificarea este maximă.
b) Pentru AO real sistemul se scrie:
⎧ + sCG
⎪V = 2 2 2
⋅ U0
⎪ s C + 3sCG + G
⎪⎪ − G1 G2
⎨V = G + G ⋅ U i + G + G ⋅ U 0 ,
1 2 1 2
⎪
⎪
⎪ + −
⎪⎩U 0 = A ⋅ (V − V ) ( AO real )
G1 −A
Ui G1 + G2 A
− + U0
V V
sCG
G2 s 2 C 2 + 3sCG + G 2
G1 +G2
Figura 1.24. GS pentru circuitul din Figura 1.22 cu AO real
Graful de semnal este reprezentat în Figura 1.24. Funcţia de transfer în acest caz
(AO real) este:
G1
−A⋅
U0 G1 + G2
=
Ui 1 − A ⋅ sCG A ⋅ G2
2 2 2
+
s C + 3sCG + G G1 + G2
A ⎛ 3 1 ⎞
−k ⋅ ⋅ ⎜ s2 + s+ 2 2 ⎟
U0 1+ k + A ⎝ RC R C ⎠
=
Ui s2 + 1 3 ⋅ (1+ k)+ A ⋅ (2 − k) 1
⋅ ⋅s+ 2 2
RC 1+ k + A R C
Se observă că, punând condiţia ca AO să fie ideal (A→∞) se obţine funcţia de

transfer de la punctul a).
1.2.16. Pentru circuitul din Figura 1.25a se cere:

a) Graful de semnal în baza potenţialelor la noduri şi funcţia de circuit
V2
utilizând regula lui Mason; particularizaţi pentru
Ig
1 1
Z1 = , Z 2 = R, Z 3 = .
sC1 sC2
b) Graful de semnal în bază mixtă şi determinarea funcţiei de circuit
UZ3
.
Ig
(1) Z2 (2)
t1 V1 t2
Ig V2
Ig Z1 Z3 UZ3
t3
(3)
a) b)
Figura 1.25. a) Circuit pasiv in Π; b) Graful de semnal în bază
potenţiale la noduri
Rezolvare:
a) Se aplică teorema lui Millman în nodurile circuitului şi se obţine:

⎧ I g +Y2 ⋅ V2
⎪V1 =
⎪ Y1 +Y2
⎨ (1.2.17)
⎪V = Y2 ⋅ V1
⎪⎩ 2 Y2 +Y3
1
unde Yi = , i = 1,3 . Din sistemul (1.2.17) se obţine GS din Figura 1.25b, în care
Zi
s-au notat transmitanţele laturilor cu:
1 Y2 Y2
t1 = , t2 = , t3 = .
Y1 +Y2 Y1 +Y2 Y2 +Y3
Cu regula lui Mason se determină funcţia de circuit cerută.
V2 tt Y2
= 13 =
I g 1 − t2t3 Y1Y2 +Y1Y3 +Y2Y3
1 1
Pentru Z1 = , Z 2 = R, Z 3 = se obţine funcţia de circuit:
sC1 sC2
1
V2 1 C1C2 R
= 2 = .
I g s C1C2 R + s ⋅ ( C1 + C2 ) ⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
s ⋅ ⎢s + ⋅ ⎜ + ⎟⎥
⎣ R ⎝ C1 C2 ⎠ ⎦
b) Se întocmeşte graful topologic liniar orientat (GLO − Figura 1.26a) pentru

circuitul din Figura 1.25a şi se alege un arbore (vezi Capitolul 3). Se
exprimă tensiunile pe coarde în funcţie de cele de pe ramuri:
U Z1 = U Z 2 +U Z3 (1.2.18)
Se exprimă curenţii de ramură în funcţie de cele de pe coarde:
⎧⎪ I Z 2 = I g − I Z1
⎨ (1.2.19)
⎪⎩ I 4 = I 3 = I g − I Z1
U Z2 UZ2 1 UZ1 UZ3

(1) (2) 1
Z2 Y1 Z3
U Z1 U Z3 1
Ig
Ig IZ2 -1 IZ1 -1 IZ3
1
(3)
a) b)
Figura 1.26. a) GLO pentru circuitul din Figura 1.25a;
b) GS cu mărimile de bază marcate
Se pun faţă în faţă grafurile obţinute din (1.2.18), (1.2.19); se unesc nodurile U
cu cele I exprimând legea lui Ohm pe laturi şi se obţine graful din Figura 1.26b.
Mărimile încercuite din graf reprezintă mărimile de bază; celelalte mărimi se
elimină prin metode elementare de reducere a grafului obţinând graful de semnal în
bază mixtă (Figura 1.27).
Y1 -Z3
Z2
Ig UZ3
UZ2 IZ1
-Z2 Y1
Z3
Figura 1.27. Graful de semnal în bază mixtă
Utilizând formula lui Mason, din acest GS se obţine funcţia de circuit:
UZ 3 Z 3 ⋅ ( 1+ Z 2Y1 ) − Z 2 Z 3Y1 Z1Z 3

= = .
Ig 1 − ( − Z 2Y1 - Z 3Y1 ) Z1 + Z 2 + Z 3
1 1
Pentru cazul particular Z1 = , Z 2 = R, Z 3 = se obţine:
sC1 sC2
1
Uz3 C1C2 R
=
Ig ⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
s ⋅ ⎢s + ⋅ ⎜ + ⎟⎥
⎣ R ⎝ C1 C2 ⎠⎦
1.2.17. Fie circuitul din Figura 1.28a.

Z2
t3
Z1 Z3 (3) Z5 t2 t5
(4) t1
(2) E1 t4 t7 V4
V2 V3
E1 Z4 Z6
t6
a) b)
Figura 1.28. Circuit în T podit şi GS asociat
a) Să se reprezinte graful de semnal în baza potenţiale la noduri şi să se

V
determine funcţia amplificare AU = 4 ;
E1
b) Să se reprezinte graful de semnal în bază mixtă şi să se determine
funcţia amplificare AU;
c) Cum se modifică graful de la punctul b) dacă la ieşire se conectează un
generator de curent Ig?
Rezolvare:
a) Se aplică teorema lui Millman în nodurile circuitului şi se obţin relaţiile:
⎧ Y1 ⋅ E1 +Y3 ⋅ V3 +Y2 ⋅ V4
⎪V2 =
⎪ Y1 +Y2 +Y3
⎪⎪ Y3 ⋅ V2 +Y5 ⋅ V4 1
⎨V3 = , Yi = , i = 1, 6 (1.2.20)
⎪ Y3 +Y4 +Y5 Zi
⎪ Y ⋅ V +Y ⋅ V
⎪V4 = 2 2 5 3
⎪⎩ Y2 +Y5 +Y6
Din sistemul (1.2.20) se obţine graful de semnal din Figura 1.28b, unde
transmitanţele laturilor sunt:
Y1 Y3 Y2 Y3
t1 = , t2 = , t3 = , t4 =
Y1 +Y2 +Y3 Y1 +Y2 +Y3 Y1 +Y2 +Y3 Y3 +Y4 +Y5
.
Y5 Y2 Y5
t5 = , t6 = , t7 =
Y3 +Y4 +Y5 Y2 +Y5 +Y6 Y2 +Y5 +Y6
Cu ajutorul regulii lui Mason se determină funcţia de amplificare în tensiune:
V4 t1t6 +t1t4t7
=
E1 1 − t2t4 − t5t7 − t3t6 ⎣
{
= ⎡Y1Y2 ⋅ (Y3 +Y4 +Y5 ) +Y1Y3Y5 ⎦⎤ Y1 ⋅ ⎣⎡Y4Y5 +Y2 ⋅ (Y3 +Y4 +Y5 ) +
+Y6 ⋅ (Y4 +Y5 ) +Y3 ⋅ (Y5 +Y6 ) +Y3 ⋅ ⎡⎣Y5Y6 +Y4 ⋅ (Y5 +Y6 )⎤⎦ +Y2 ⋅ ⎡⎣Y5Y6 +Y4 ⋅ (Y5 +Y6 ) +
+Y3 ⋅ (Y4 +2Y5 +Y6 )⎤⎦ }
b) Graful topologic liniar orientat al circuitului este dat în Figura 1.29.
2
3 (2) 5
(1) (3)
1 4
6
(4)
Figura 1.29. GLO pentru circuitul din Figura 1.28a
Se exprimă tensiunile pe coarde în funcţie de cele de pe ramuri:
⎧U 2 = U 3 +U 5
⎪
⎨U 4 = −U 1 − U 3
⎪U = −U − U − U
⎩ 6 1 3 5
Se exprimă curenţii de ramură funcţie de cei prin coarde:
⎧ I1 = I 4 + I6
⎪
⎨ I 3 = I 4 + I6 − I 2
⎪I = I − I
⎩ 5 6 2
Similar rezolvării problemei 1.2.16 se determină graful din Figura 1.30a.

Mărimile încercuite reprezintă mărimile de bază, celelalte mărimi se elimină prin
metode elementare de reducere a grafului obţinând graful de semnal în bază mixtă
din Figura 1.30b.
Graful de semnal în bază mixtă (Figura 1.30b) are următoarele bucle:

simple: U1I4U1, I4U3I4, U3I2U3, I2U5I2, U5I6U5, U3I6U3, U1I6U1, U1I6U3I4U1 (pe
calea –Y6), I6U1I4U3I6 (pe calea Z1), U1I6U5I2U3I4U1 (pe calea –Y6), I6U1I4U3I2U5I6
(pe calea Z1);
duble: U1I4U1 şi U3I2U3, U1I4U1 şi I2U5I2, U1I4U1 şi U5I6U5, I4U3I4 şi I2U5,I4U3I2
şi U5I6U5, U3I2U3 şi U5I6U5, U3I6U3 şi I2U5I2, U3I6U3 şi U1I4U1, U1I6U1 şi I 4U 3I 4,
U1I6U1 şi U3I2U3,U1I6U1 şi I2U5I2;
triple: U1I4U1 şi U3I2U3 şi U5I6U5, U3I6U3 şi I2U5I2 şi U1I4U1, U1I6U1 şi I4U3I4 şi
I4U3I4 şi I2U5I2.
-1
U1 U3 -1 U
-1 -1 U4 -1
1 U2 1 5
-1
E1 U6
Z1 Y4 Z3 Y2 Z5 Y6
I1
1 I6
I4 1 I3 -1 I2 -1 I5 1
1
a) 1
-Y6
-Y6
-Y4 Z3 Y2 -Z5 -Y6
-1
E1 I6
U1
Z1 I4 -Y4 U3 -Z3 I2 Y2 U5 Z5
Z3
b) Z1
Figura 1.30. a) Graful de semnal cu nodurile din bază marcate; b) Graful de
semnal în bază mixtă pentru circuitul din Figura 1.28a
Suma transmitanţelor buclelor simple este:
∑ Pj1 = − Z1Y4 − Z3Y4 − Z3Y2 − Z5Y2 − Z 5Y6 − Z1Y6 − Z3Y6 + 2 ⋅ Z1Z 3Y4Y6 +
j
+ 2 ⋅ Z 3 Z 5Y2Y6 − 2 ⋅ Z1 Z 3 Z 5Y2Y4Y6
Suma transmitanţelor buclelor duble este:

∑ Pj2 = Z1Z3Y2Y4 + Z1Z 5Y2Y4 + Z1Z5Y4Y6 + Z3 Z 5Y2Y4 + Z 3 Z5Y4Y6 +

j
+Z 3 Z 5Y2Y6 ++Z 3 Z 5Y2Y6 + Z1 Z 3Y4Y6 + Z1Z 3Y4Y6 + Z1Z 3Y2Y6 +
+Z1 Z 5Y2Y6
Suma transmitanţelor buclelor triple este:
∑ Pj3 = − 3 ⋅ Z1Z3 Z5Y2Y4Y6

j
Căile directe sunt: E1U1I6, E1U1I4U3I6 şi E1U1I4U3I2U5I6. Transmitanţele căilor

directe sunt:
T1 = Y6 , T2 = − Y4 Z 3Y6 , T3 = Y4 Z 3Y2 Z 5Y6 .
Aplicând regula lui Mason se obţine funcţia de circuit cerută (1.2.21).
I6 T ⋅Δ +T ⋅Δ +T ⋅Δ
= 1 1 2 2 3 3 (1.2.21)
E1 1 − Tsimple + Tduble − Ttriple
unde Δ1 = 1 − [ −Y4 Z 3 − Y2 Z 3 − Y2 Z 5 ] + Y4 Z 3 Z 5Y2 , Δ 2 = 1 − [ − Z 5Y2 ] , Δ 3 = 1 sunt

determinanţii subgrafului neadiacente căilor T1, T2 şi T3.
c) În cazul în care se conectează o sursă de curent Ig la ieşire obţinem circuitul

din Figura 1.31, iar sistemul scris pentru curenţi se completează cu ecuaţia:
I6 = I g
Z2
Z1 Z3 Z5
E1 Z4 Z6 Ig
Figura 1.31. Circuit în T podit cu două surse

care duce la completarea graful de semnal cu o latură dinspre nodul notat Ig spre
nodul I6 cu transmitanţa 1, restul grafului rămâne nemodificat.
-Y6 -Y6
-Y4 Z3 Y2 -Z5 -Y6
-1 1 Ig
E1
U1 I6
Z1 I4 -Y4 U3 -Z3 I2 Y2 U5 Z5
Z1 Z3
Figura 1.32. GS în bază mixtă pentru circuitul din Figura 1.31
1.2.18. Se consideră circuitul din Figura 1.33. Să se reprezinte graful de semnal în

baza potenţiale la noduri şi utilizând regula lui Mason să se determine
U (s) I (s)
funcţiile de circuit R4 şi L .
V1 ( s ) V1 ( s )
L
R1
R2 V R3
V1 V2 3 V4
e(t) C R4
Figura 1.33. Circuitul pentru problema 1.2.18
Rezolvare:
Se aplică teorema lui Millman în nodurile circuitului şi se obţine sistemul:

⎧ 1
⎪ G1 ⋅ V1 + G2 ⋅ V3 + ⋅ V4
⎪V2 = sL
⎪ 1
G1 + G2 +
⎪ sL
⎪⎪ G2 ⋅ V2 + G3 ⋅ V4
⎨V3 =
⎪ G2 + G3 + sC
⎪ 1
⎪ ⋅ V2 + G3 ⋅ V3
⎪V4 = sL
⎪ 1
+ G3 + G4
⎪⎩ sL
Din acest sistem se obţine graful de semnal din Figura 1.34.

1
sL ⋅ Y22
G1 1
V1 Y22 V2 sL ⋅ Y44 V4
G2 G3
G2 Y33 G3
Y33
Y22 Y44
V3
Figura 1.34. GS în baza potenţiale la noduri pentru circuitul din Figura 1.33
Admitanţele proprii nodurilor sunt:
1 1
Y22 = G1 + G2 + , Y33 = G2 + G3 + sC, Y44 = G3 + G4 + (1.2.22)
sL sL
Se determină funcţiile de circuit cerute:
G1 GGG
+ 1 2 3
U R4 ( s ) sL ⋅ Y22Y44 Y22Y33Y44
= (1.2.23)
V1 ( s ) ⎛ 1 G2 G2 G2G3 ⎞
1−⎜ 2 2 + 2 + 3 + 2⋅ ⎟⎟
⎜ s L ⋅Y Y Y22Y33 Y33Y44 sL ⋅ Y22Y33Y44
⎝ 22 44 ⎠
V2 ( s ) − V4 ( s )
IL ( s) sL 1 ⎛ V ( s ) V4 ( s ) ⎞
= = ⋅ ⎜⎜ 2 − ⎟ (1.2.24)
V1 ( s ) V1 ( s ) sL ⎝ V1 ( s ) V1 ( s ) ⎟⎠
Se observă că în GS (Figura 1.34) nu apar curenţi ca noduri ci doar potenţiale la

noduri. În acest caz, pentru a determina raportul dintre un curent şi un potenţial se
determină, mai întâi, raportul între cele două potenţiale de interes, apoi, se aplică
legea lui Ohm pe componenta considerată mărime de ieşire (L). Adică, raportul
dintre două potenţiale de interes se împarte cu impedanţa componentei (sau a
laturii) de interes.
G1
V2 ( s ) Y22
= (1.2.25)
V1 ( s ) ⎛ 1 G2 G2 G2G3 ⎞
1−⎜ 2 2 + 2 + 3 + 2⋅ ⎟⎟
⎜ s L ⋅Y Y Y Y Y Y sL ⋅ Y
⎝ 22 44 22 33 33 44 22Y33Y44 ⎠
Al doilea raport din (1.2.24) este tocmai raportul (1.2.23). Prin urmare, pentru a
obţine IL(s)/V1(s) se scad expresiile (1.2.25) şi (1.2.23), iar rezultatul se împarte cu
sL.
1 ⎡ G1 ⎛ G1 GGG ⎞⎤
⋅⎢ −⎜ + 1 2 3 ⎟⎥
IL ( s) sL ⎣ Y22 ⎝ sL ⋅ Y22Y44 Y22Y33Y44 ⎠⎦
= (1.2.26)
V1 ( s ) ⎛ 1 G2 G2 G2G3 ⎞
1−⎜ 2 2 + 2 + 3 + 2⋅ ⎟⎟
⎜ s L ⋅Y Y Y22Y33 Y33Y44 sL ⋅ Y22Y33Y44
⎝ 22 44 ⎠
1.3. Probleme propuse
1.3.1. Întocmiţi graful de semnal care reprezintă sistemul de ecuaţii algebrice

A ⋅ X = B ⋅ Y , unde A şi B sunt:
⎡2 2 0 0⎤ ⎡ −1 0⎤
⎢0 1 −1 ⎥
0⎥ ⎢2 0 ⎥⎥
A=⎢ ; B=⎢
⎢0 3 −1 0⎥ ⎢0 −1⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 0 3 1⎦ ⎣0 −2 ⎦
Soluţie: Vezi Figura 1.35a.

1.3.2. Pentru graful de semnal din Figura 1.35b, calculaţi determinantul şi soluţia
parţială x2.
Soluţie:
Δ = −1 , x2 = −2 y1 − y2
1.3.3. Pentru graful de semnal din Figura 1.35c, calculaţi determinantul şi soluţia
parţială x1.
Soluţie:
Δ = −2 , x1 = y1 + y2
x1 -1 2 x1 2
-1 2 x1 1
-2 2
y1 2 x2 y1 y1 x2
1
-3 2
1 1 2 1 3
y2 -1 y2 2 1
y2 x3
x3 x2 3
-2 -3 1 2
x4 2 2 x4
2
a) b) c)
Figura 1.35. a) Soluţia problemei 1.3.1; b) Soluţia problemei 1.3.2; c) Soluţia

problemei 1.3.3
1.3.4. Pentru graful de semnal din Figura 1.36, x1 2

calculaţi determinantul şi soluţia parţială 1
2
x4. y1 1 x2
1 2
y2 1
x3
1 2
Soluţie: x4 3
Δ = −2 , x4 = −3 y1 + 1.5 y2 Figura 1.36. GS pentru

problema 1.3.4
1.3.5. Determinaţi funcţia de transfer a sistemului cu GS din Figura 1.37.
X(s) 1 A B C Y(s)
E D
Y(s) ABC + F ⋅ ( 1 − BD )
Soluţie: H(s)= = .
X(s) 1 − ( BD + ABE )
1.3.6. Determinaţi funcţia de transfer a sistemului din Figura 1.38.
X(s) 1/(s+2) 1 Y(s)
1/(s+3) 1/(s+1)
Figura 1.38. Schema bloc a unui sistem analogic
Soluţie:
Y(s) 2s 2 + 8s +7
H(s)= = .
X(s) ( s + 1) ⋅ ( s + 2 ) ⋅ ( s + 3 )
1.3.7. Determinaţi funcţiile de transfer ale sistemului din Figura 1.39 utilizând
regula lui Mason. Se vor considera ca ieşiri ale sistemului: Y1(s), Y2(s),
Y3(s).
Y2(s) a
Y3(s)
X(s) 1/(s+a) 1/(s+a) B-aA Y1(s)
Figura 1.39. Schema bloc a unui sistem analogic

Soluţie:
Y1 (s) a ⋅ s + a 2 − aA+ B
H 1(s)= =
X(s) s 2 + 2as + a 2 − b
Y (s) s+a
H 2 (s)= 2 = 2 .
X(s) s + 2as + a 2 − b
Y3 (s) (s + a) 2
H 3 (s)= = 2
X(s) s + 2as + a 2 − b
1.3.8. Se consideră graful de semnal din Figura 1.40. Să se determine

transmitanţa globală între nodurile V1 şi V5, folosind regula lui Mason.
b d f
V1 a V2 V3 V4 V5
c e g
h
i
j
Soluţie: În graf sunt 6 bucle simple şi 2 bucle duble, respectiv 6 căi de la nodul
V1 la nodul V5.
Δ= 1 − ( bc + de + fg + jk + fdbj + cegk ) + ( bc ⋅ fg + de ⋅ kj )
V5 1
T15 = = ⎡ aceg + heg + ig ( 1 − bc ) + aj ( 1 − ed ) + hbj + idbj ⎤⎦
V1 Δ ⎣
1.3.9. Se consideră circuitul din Figura 1.33 (Problema 1.2.18) Să se determine

V (s)
funcţia de circuit 3 utilizând regula lui Mason.
V1 ( s )
Soluţie:
G1G2 G1G3
+
V3 ( s ) Y22Y33 sL ⋅ Y22Y33Y44
=
V1 ( s ) ⎛ 1 G2 G2 G2G3 ⎞
1−⎜ 2 2 + 2 + 3 + 2⋅ ⎟⎟
⎜ s L ⋅Y Y Y Y Y Y sL ⋅ Y
⎝ 22 44 22 33 33 44 22Y33Y44 ⎠
1.3.10. Se consideră circuitul din Figura 1.41.

a) Să se traseze graful de semnal şi să se determine funcţiile de circuit
U R3 ( s ) I (s)
şi R2 utilizând regula lui Mason.
V1 ( s ) V1 ( s )
b) Cum se modifică graful de semnal de la punctul a) dacă se înlocuieşte
sursa ideală de tensiune cu o sursă ideală de curent j(t). Să se
I (s)
determine, în acest caz, funcţia de circuit R2 .
J (s)
R1
V1 V3
C1 V2 C2
e(t) R2 R3
Figura 1.41 Circuitul pentru problema 1.3.10
Soluţie:
G1
a) G1 1
Y11
G1
V1 Y33 V3 J Y11 V1 V3
Y33
sC2
sC1 sC2
sC1 Y22 sC1
sC2 Y22 sC2
Y22
Y22 Y33 Y11 Y33
a) V2 b) V2
Figura 1.42. Grafuri de semnal rezultate

Y22 = s ⋅ ( C1 + C2 ) + G2 , Y33 = G1 + G3 + sC2

G1 s 2C1C2
+
U R3 (s) Y33 Y22Y33
=
V1(s) s 2 C2 2
1−
Y22Y33
⎛ 1 1 ⎞ 1
s2 + s ⋅ ⎜ + ⎟ +
U R3 (s) ⎝ R1C1 R1C2 ⎠ R1 R2C1C2
=
V1(s) ⎛ 1 1 1 1 1 ⎞ R1 + R3
s2 + s ⋅ ⎜ + + + + ⎟+
⎝ R1C1 R1C2 R2C1 R3C1 R3C2 ⎠ R1 R2 R3 C1C2
V2 (s) sC1 sG1C2
+
I R2 (s) R2 1 Y22 Y22Y33
= = ⋅
V1(s) E(s) R2 s 2 C2 2
1−
Y22Y33
b)
Y11 = sC1 + G1 , Y22 = s ⋅ ( C1 + C2 ) + G2 , Y33 = G1 + G3 + sC2
V2 (s) sC1 sG1C2
+
I R2 (s) R 1 Y11Y22 Y11Y22Y33
= 2 = ⋅
J(s) J(s) R2 ⎛ G2 s 2 C12 s 2C2 2 G s 2 C1C2 ⎞
1−⎜ 1 + + +2 1 ⎟
⎜Y Y Y11Y22Y33 ⎟⎠
⎝ 11 33 Y11Y22 Y22Y33
1.3.11. Se consideră filtrul opreşte-bandă din Figura 1.43. Se consideră

amplificatoarele operaţionale ideale.
a) Să se traseze graful de semnal;
b) Să se determine funcţia de transfer Vo/Vi.
R2
C2
R1
+ R4 R5
AO1
R3 +
Vi − VA AO2
V0
C1 −
Figura 1.43 Filtru opreşte-bandă pentru problema 1.3.11

Soluţie:
a) t1
t3 t5
t6
1 1 1 t7
− VA V0
Vi V1+ − +
V2 V02
V 1 t4 V 2
t2 t8
Figura 1.44 GS pentru circuitul din Figura 1.43
b)
V0 (s) t1 ⋅ ⎡⎣1 − ( t4 t6 + t5t8 ) ⎤⎦ + t2 t3 ( 1 − t5 t8 )
H(s)= =
Vi (s) 1 − ( t4 t6 + t5t8 )
G1 G + G2 G3 sC1 G5
t1 = − , t2 = 1 , t3 = , t4 = , t5 =
G2 G2 G3 + sC1 G3 + sC1 G5 + sC1
sC1 sC2 G5 1
t6 = , t7 = , t8 = , Gi = , i=1,5
G5 + sC1 G4 + G5 + sC2 G4 + G5 + sC2 Ri
1.3.12. Se consideră circuitul cu amplificatoare operaţionale ideale din Figura

1.45.
b) Să se determine funcţia de transfer Vo/Vi.
2R
R
− R C
AO1 +
+ AO2 V0
R C
−
xR (x-1)R
Vi
Figura 1.45. Circuit activ cu reţea Wien

Soluţie:
a)
x
1-x 1 3 t1 1 1
Vi V1+ V1− V01 V2+ V2− V0
Figura 1.46. GS pentru circuitul din Figura 1.45
1− x
3⋅ s
V0 (s) RC
b) H(s)= =
Vi (s) s 2 + 3 ⋅ 1 − x s + 1
RC R 2C 2
1.3.13. Determinaţi graful de semnal pentru funcţiile de transfer H(z) date mai jos.
Utilizând regula lui Mason verificaţi H(z).
1 − 1.4z −1 + z −2
a) H(z)= ;
1+ 1.5z −1 +0.75z −2
( ) (1.3.1)
4
0.0018 ⋅ 1+ z −1
b) H(z)= .
( 1 − 1.5z −1 + 0.85z −2 ) ⋅ (1 − 1.5z −1
+0.65z −2 )
Soluţie: Vezi problema 1.2.9.
1.3.14. Se consideră sistemul discret în timp din Figura 1.47.

a) Trasaţi graful de semnal al acestui sistem;
b) Determinaţi funcţia de transfer a sistemului.
a1
X(z) z-1 z-1 Y(z)
a3 a2
Figura 1.47. Sistem discret în timp

Soluţie:
a1
a)
1 z-1 z-1 1
X(z) Y(z)
a3 1 a
2
Figura 1.48. GS pentru sistemul din Figura 1.47
a1 − a1a2 z −1 + z −2
b) H(z)=
1 − a2 z −1 + a2 a3 z −2
1.3.15. Să se construiască graful de semnal corespunzător circuitului electronic din

Figura 1.49a. Utilizând acest graf să se calculeze curentul I0. Se cunosc
valorile rezistoarelor circuitului (Rb1, Rb2, RE, RC), parametrii tranzistorului
(β, CBE, rBE şi gm).
(2)
RC
+Vcc
Rb1
Rb1 Ib I0
(1) gmUBE
T
Io Rb2 UBE rBE CBE RD RC
Rb2 RE (3)
D RE
a) b)
Figura 1.49. a) Circuitul pentru problema 1.3.15; b) schema echivalentă
Soluţie: Se aplică teorema lui Millman:

⎧ ⎛ 1 ⎞
⎪ Gb1 ⋅ V2 + ⎜ + sCBE ⎟ ⋅ V3
⎪V = ⎝ rBE ⎠
⎪ 1
t5
1
⎪ Gb1 + Gb2 + + sC BE
⎪ rBE I0
⎪ Gb1 ⋅ V1 − g mU BE t1 t7 1 t6
⎪V2 =
⎪ Gb1 + GD + GC
V1 V3
⎪⎪ ⎛ 1 ⎞
⎨ ⎜ + sC BE ⎟ ⋅ V1 + g mU BE t3 V2 t4 UBE -1
⎪V = ⎝ rBE ⎠
⎪ 3 1 t2
⎪ + sC BE + GE
⎪ rBE
⎪ V2 Figura 1.50. GS pentru circuitul
⎪U BE = V2 − V3 , I0 = din Figura 1.49a
⎪ RD
⎪ ⎛ 1 ⎞
⎪ g mU BE = β ⋅ I b = β ⋅ ⎜ + sC BE ⎟ ⋅ U BE
⎩⎪ ⎝ rBE ⎠
I0 t4 t7 ( 1 − t2 t5 ) + t6 t2 t1t7
= .
U BE 1 − ( t1t3 + t4 − t6 + t2t5 − t5 t4 t3 + t1t6 t2 ) + t4 t2 t5 − t1t3 t6
1.3.16. Se consideră oscilatorul din Figura 1.51a.

U2
b) Să se determine impedanţa de transfer Z0 = .
I3
Soluţie:
a) Se aplică teorema curenţilor ciclici (curenţii de buclă):
⎧( Z1 + Z 2 + sL2 ) ⋅ Ib1 − Z 2 ⋅ Ib2 − sM ⋅ Ib3 = U BE ⇒ I b1

⎪
⎪ Ib2 = β ⋅ I b1 ⇒ I b2
⎪ ⎪⎧ Z1 = r2 + ( R1 || R2 || C )
⎨⎛ 1 ⎞ 1 , ⎨
⎪⎜ + r1 + sL1 ⎟ ⋅ Ib3 + ⋅ Ib2 − sM ⋅ Ib1 = 0 ⇒ I b3 ⎩⎪ Z 2 = R3 || C3
⎪ ⎝ sC2 ⎠ sC 2
⎪⎩ sC2U 2 = Ib2 + Ib3 ⇒ U 2
R1
+Vcc
M I3
∗
L2 L1 C2 U2
C1 R2
r2 r1
∗
C3 R3
a)
M
Z1
r2 L2 UBE βIb r1 I 3
∗ U2
∗
C1 R1 R2 L1
Ib1 C3 R3 Ib2 C2 Ib3
Z2
b)
Figura 1.51. a) Oscilator; b) Schema echivalentă
t3
t2
t1 Ib2 1/sC2 1/sC2
UBE Ib3 = I3
Ib1 U2
β
t5
t4
Figura 1.52. GS pentru circuitul din Figura 1.51a

b)
1 1
⋅ ( 1 − β ⋅ t 2 ) + β ⋅ t3 ⋅
U sC sC2
Z0 = 2 = 2
I3 1 − ( β ⋅ t 2 + t3 ⋅ t4 + β ⋅ t3 ⋅ t5 )
1.3.17. Circuitele din Figura 1.53 sunt conectate între o sursă cu rezistenţa Rg şi o
sarcină Rs. Să se determine funcţiile de transfer U2(s)/U1(s), utilizând
regula lui Mason.
Soluţie:
GS pentru fiecare circuit este dat în Figura 1.54.

2
1
1 1
U1 1 1 U2 U1 U2
2
a) b)
Figura 1.53. Circuite pentru problema 1.3.17
t3
t2 t2 t5
t1 t1
E t3 E V2
U1 U2 U1 t4 t6
V3
t7
a) b)
Figura 1.54. GS pentru circuitele din Figura 1.54
Rs
s⋅
U2 ( s) t1t3 2Rg Rs + Rg + Rs
Pentru circuitul din Figura 1.53a: = =
U1 ( s ) 1 − t 2 t3
s+
( Rg + 1) ⋅ ( Rs + 1)
Rg ( Rs + 1) + Rs ( Rg + 1)
U2 ( s) t1t4 t6 + t1t7
Pentru circuitul din Figura 1.53b: =
U1 ( s ) 1 − ( t2 t4 + t5t6 + t3t7 + t2 t5 t7 + t3t4 t6 )
1.3.18. Să se determine amplificarea în curent I2(s)/I1(s) pentru circuitul din Figura

1.55a (conexiune Darlington) utilizând regula lui Mason.
Soluţie: Se utilizează parametrii hibrizi ai tranzistorului (vezi Capitolul 4

relaţia 4.1.5):
⎧⎪V1( 1 ) = h11
(1) (1) (1) (1)
I1 + h12 V2 ⎧⎪V1( 2 ) = h11
(2) (2) (2) (2)
I1 + h12 V2
T1 : ⎨ , T2: ⎨ (2)
(1) (1) (1) (1) (1) (2) (2) (2) (2)
⎪⎩ I 2 = h21 I1 + h22 V2 ⎪⎩ I 2 = h21 I1 + h22 V2
C
(1)
I2 I2
T1
I1=I1(1) I2(2)
B I1(2) T2
(1)
V2(2)=V2
V1
V1(2)
V1 E
a)
I2
1 1 1
1 I1
(1)
h21(1) I2(1) 1 I1(2)
I1 I2(2)
h21(2)
h11(1) h22(1) h11(2) h22(2)
(1)
h12(1) h12(2)
V1 V2(2)
(1) (2)
V2 V1
1
1 1
V1 V2
b)
Figura 1.55. Conexiunea Darlington şi GS asociat
⎧ I1(1) = I1
⎪⎪ ⎪⎧V1 = V1 +V1
(1) (2)
(1) (2)
I
⎨ 2 = I 2 + I 2 , ⎨ (2)
⎪ (2) (1) (1) ⎪⎩V2 = V2
I
⎪⎩ 1 = I 1 + I 2
GS este dat în Figura 1.55b din care rezultă amplificarea în curent:
(1) (2) (1) (2)

I 2 h21 + h21 + h21 ⋅ h21 (1) (2)
= ; h21 ⋅ h21
I1 1
1.3.19. Pentru circuitul din Figura 1.56a să se determine raportul Vs(s)/E(s)

utilizând regula lui Mason. Tranzistorul este descris de formalismul H.
+Vcc
I2 t6
Rs Vs t1 I1 t5 I2 t10
E Vs
I1 T
t4
t3 t2 t8 t9
V1 t7
E +− Re Vcc
V1 V2 t11
a) b)
Figura 1.56. a) Circuit cu tranzistor, b) GS rezultat
Soluţie:
⎧ E − V1
⎪ I1 = R − I 2
⎧V1 = rBE ⋅ I1 + μ ⋅ V2 ⎪ e
⎪ ⎪
⎨ 1 , ⎨V2 = Vcc − I 2 ⋅ ( Re + Rs ) − Re I1
⎪ I 2 = β ⋅ I1 + r ⋅ V2 ⎪V = R ⋅ I
⎩ CE ⎪ s s 2
⎪⎩
1 Vs β ⋅ Rs
μ 0, 0 ⇒
rCE E rBE + Re ⋅ ( 1 + β )
1.3.20. Pentru graful de semnal din Figura 1.57a, determinaţi transmitanţa globală
între nodurile V1 şi V4.
1
Soluţie: Δ = 1 − ( dc + ef + gh + ech + dfg ) , T41 = ⋅ ( af + bh + ach + bdf )
Δ
1.3.21. Pentru graful de semnal din Figura 1.57b, determinaţi transmitanţa globală
între nodurile V1 şi V3.
1
Soluţie: Δ = 1 − ( de + gh + fdh ) , T31 = ⋅ ( cde + bdh + ah )
Δ
c
a V2 e f
b V2
V1 V1 V3
c f V4 d e
b d g a g
h
h
V3 V4
a) b)
Figura 1.57. GS pentru problemele 1.3.20, 1.3.21
2. Analiza stabilităţii sistemelor
Cauzalitate: un sistem se numeşte cauzal dacă ieşirea sa depinde numai de

valorile prezente şi trecute ale intrării. Dacă y(t) este ieşirea, atunci y(t) depinde
numai de intrarea x(t) pentru t ≥ t0 (t0 > 0). Prin urmare, un sistem cauzal nu poate
anticipa intrările viitoare.
Răspunsul la impuls: reprezintă ieşirea y(t) a sistemului atunci când intrarea
este funcţia impuls Dirac x(t) = δ(t) în condiţii iniţiale nule.
Stabilitate:
• un sistem este asimptotic stabil dacă orice intrare mărginită produce o
ieşire mărginită.
• un sistem este asimptotic stabil când răspunsul la impuls Dirac tinde la
zero pe măsură ce timpul tinde la infinit.
O condiţie necesară şi suficientă de stabilitate pentru sisteme analogice liniare
este ca partea reală a rădăcinilor ecuaţiei caracteristice a sistemului să fie negativă.
Echivalent, rădăcinile ecuaţiei caracteristice să fie situate în semiplanul stâng al
planului s. Dacă sistemul are rădăcini pur imaginare simple se spune că acesta este
la limita de stabilitate (neasimptotic stabil).
2.1.1. Criterii algebrice de stabilitate
Criteriul lui Routh

Se aplică polinomului caracteristic de forma:
Q ( s ) = an s n + an−1s n−1 + .... + a1 s + a0 . (2.1.1)
Criteriul este aplicat prin intermediul tabloului lui Routh, definit astfel:
sn an an-2 an-4 "

sn-1 an-1 an-3 an-5 "
sn-2 b1 b2 b3 " (2.1.2)
# c1 c2 c3 "
# # # # #
unde an, an-1,….a0 sunt coeficienţii polinomului caracteristic, iar bi, ci, ... sunt:
Capitolul 2 – Analiza Stabilităţii Sistemelor 59
an −1an− 2 − an an−3 a a − an an −5
b1 = , b2 = n −1 n −4 ,...
an −1 an −1
(2.1.3)
b a − an −1b2 b a − an −1b3
c1 = 1 n −3 , c2 = 1 n −5 ,...
b1 b1
Tabloul se continuă orizontal şi vertical până când se obţin numai zerouri.

Sistemul este asimptotic stabil dacă elementele primei coloane din tabloul lui
Routh au acelaşi semn.
Din tabloul lui Routh se determină câte rădăcini ale polinomului sunt în
semiplanul drept al planului s. Se poate determina, de asemenea şi dacă sunt
rădăcini pe axa imaginară şi locaţia acestora. O utilizare importantă este în
determinarea limitelor superioare şi inferioare ale valorilor unor parametrii (de
exemplu câştigul), astfel încât toate rădăcinile ecuaţiei caracteristice în buclă
închisă să fie în semiplanul stâng.
Criteriul lui Hurwitz

Sistemul este asimptotic stabil dacă toţi minorii principali ai determinantului
Hurwitz sunt pozitivi. În cazul în care unul dintre aceşti minori este nul, cel puţin o
rădăcină a ecuaţiei caracteristice se găseşte pe axa imaginară, ceea ce înseamnă că
sistemul este la limita de stabilitate.
Dacă polinomul caracteristic este de forma (2.1.1), determinantul Hurwitz este:
an−1 an−3 an−5 " 0

an an− 2 an −4 " 0
0 an − 1 an −3 " 0
0 an an −2 " 0 (2.1.4)
0 0 an−1 " 0
# # # # #
0 0 0 " a0
Criteriul fracţiilor continue

Pentru dezvoltarea în fracţie continuă, se descompune mai întâi Q(s) în:
Q ( s ) = Q par ( s ) + Qimpar ( s ) (2.1.5)
apoi se generează funcţia de transfer:

Q par ( s )
F (s) = − pentru n par
Qimpar ( s )
(2.1.6)
Qimpar ( s )
F (s) = − pentru n impar
Q par ( s )
şi se dezvoltă în fracţie continuă:
1
F ( s ) = c1s + (2.1.7)
1
c2 s +
1
"
cn s
Sistemul este asimptotic stabil dacă toţi coeficienţii ci, i=1÷n din dezvoltarea
în fracţie continuă (2.1.7), sunt pozitivi.
2.1.2. Criterii grafo-analitice de stabilitate
Criteriile grafo-analitice de stabilitate se bazează pe teorema variaţiei

argumentului (Cauchy). Hodograful funcţiei complexe Q(s) este reprezentarea
grafică a acestei funcţii în coordonate Re{Q(jω)}, Im{Q(jω)}, când variabila
complexă s parcurge un contur în planul s = α + jω.
Criteriul lui Mihailov

Sistemul este asimptotic stabil dacă Q(s) este strict Hurwitz, adică are toate
rădăcinile în semiplanul stâng al planului s. Un polinom Q(s) de grad n este strict
Hurwitz dacă hodograful Q(jω), când ω ∈ ( 0, +∞ ) , înconjoară originea în sens
π
pozitiv (trigonometric) cu un unghi egal cu n , adică (2.1.8). Dacă unghiul
2
π
descris de vectorul Q(jω) este diferit de n , sau rotaţia nu este pozitivă, sistemul
2
este instabil. Dacă vectorul Q(jω) trece prin origine, atunci Q(jω) are rădăcini
imaginare, iar sistemul poate fi instabil sau la limita de stabilitate.
∞ π
Δ arg {Q ( jω )} = arg {Q ( + j∞ )} − arg {Q ( 0 )} = n (2.1.8)
0 2
Criteriul lui Nyquist

Acest criteriu se aplică sistemelor cu reacţie inversă şi permite studiul
stabilităţii, respectiv a performanţelor sistemului în buclă închisă prin observarea
comportării acestuia în buclă deschisă.
Dacă notăm cu F(s) funcţia de circuit a căii directe şi cu R(s) cea a căii de
reacţie, atunci funcţia de circuit a buclei deschise, numită şi raport la întoarcere,
este egală cu T(s) = ±F(s)⋅R(s), unde semnul “−” înseamnă reacţie pozitivă, iar “+”
reacţie negativă. Funcţia de transfer a sistemului cu buclă închisă este:
F (s)
H (s) = (2.1.9)
1 + T (s)
Pentru a determina T(s) se urmăreşte întreruperea buclei de reacţie astfel încât

blocurile F(s) şi R(s) să fie separabile (T(s) să fie produsul celor două funcţii de
transfer F(s) şi R(s)), iar R(s) să fie determinată în condiţii de mers în sarcină.
Polii funcţiei de transfer H(s) sunt identici cu zerourile funcţiei 1+T(s), prin
urmare pentru ca sistemul în buclă închisă să fie stabil, toate zerourile lui 1+T(s)
trebuie să aparţină semiplanului stâng al planului s.
Conturul Nyquist este o curbă închisă care închide semiplanul drept şi este
orientat în sens orar (invers trigonometric) pentru a parcurge axa imaginară în sens
crescător al frecvenţei. Parcurgerea conturului Nyquist este echivalentă cu variaţia
lui s pe axa imaginară de la −∞ la +∞. Hodograful Nyquist este graficul
amplificare − fază a răspunsului în frecvenţă evaluat de-a lungul axei imaginare
( ω ∈ ( −∞ , +∞ ) ). Într-un astfel de grafic se reprezintă TRe(jω) în funcţie de TIm(jω),
sau echivalent, amplificarea în funcţie de fază (graful Nichols). Hodograful Nyquist
conţine aceeaşi informaţie în amplificare şi fază ca şi diagramele Bode. Deosebirea
constă în faptul că hodograful Nyquist este un singur grafic, iar frecvenţa nu apare
în mod explicit. În acest sens, se poate considera ca hodograful Nyquist este un
grafic mai general decât diagramele Bode.
Pentru ca un sistem cu reacţie să fie asimptotic stabil este necesar şi suficient
ca la parcurgerea în sens orar a conturului Nyquist, când ω ∈ ( −∞ , +∞ )
hodograful raportului la întoarcere T(s) să înconjoare punctul critic (-1, j0)
(sistem cu reacţie negativă), respectiv (1, j0) (sistem cu reacţie pozitivă), de pd ori
în sens orar, unde pd este numărul de poli din semiplanul drept ai lui T(s).
• Dacă sistemul cu buclă deschisă este stabil (pd =0), sistemul cu buclă
închisă rămâne stabil dacă hodograful lui T(s) nu înconjoară punctul
critic.
• Dacă sistemul cu buclă deschisă este instabil (pd ≠ 0), sistemul cu buclă
închisă devine stabil dacă hodograful lui T(s) înconjoară punctul critic
de exact pd ori.
Marginea de câştig (MG) a unui sistem cu reacţie reprezintă valoarea minimă a

câştigului K, când Φ=0, care transformă sistemul dintr-unul stabil într-unul
instabil. Pentru determinarea lui MG se rezolvă ecuaţia:
MG ⋅ T ( jωπ ) = −1 (2.1.10)
Marginea de fază (MP) reprezintă valoarea minimă a fazei Φ, când K=1, astfel
încât sistemul să devină instabil. Prin convenţie, faza se consideră pozitivă, adică
egalează faza negativă suplimentară pentru care sistemul devine instabil. Pentru
determinarea lui MP se rezolvă ecuaţia:
e− jΦ ⋅ T ( jω0dB ) = −1 (2.1.11)
de unde MP=π+Φ.
MG şi MP se pot determina şi din caracteristicile de frecvenţă (diagrame Bode)
ale sistemului în buclă deschisă, adică:
1
MG =
T ( jωπ )
arg {T ( jω )}=−π (2.1.12)
MP = π + arg {T ( jω0dB )}
T ( jω ) =1
Observaţie: Pentru a determina MG şi MP se verifică, mai întâi, dacă

arg{T(0)}=0. Dacă este diferit, atunci se face ”alinierea” argumentului la nivelul 0
pentru ω→0, apoi, se aplică (2.1.12).
Pe baza acestor mărimi, sistemul este stabil dacă MG>1 şi MP>0.
2.2.1. Dacă în prima coloană a tabloului lui Routh apare un zero, sistemul este
instabil sau nu?
Rezolvare:
Un zero în prima coloană a tabloului lui Routh se interpretează ca fără semn,
deci nici pozitiv, nici negativ. În consecinţă, elementele primei coloane au acelaşi
semn şi sistemul este la limita de stabilitate. În unele cazuri, un zero în prima
coloană a tabloului lui Routh indică prezenţa a două rădăcini egale în modul, dar de
semne contrare. Alteori, indică prezenţa unor rădăcini pur imaginare sau pol în
origine.
2.2.2. Ce se poate spune despre stabilitatea unui sistem, dacă unul dintre
coeficienţii ecuaţiei caracteristice este zero?
Rezolvare: Polinomul caracteristic poate fi scris sub forma:
Q ( s ) = ( s − s1 ) ⋅ ( s − s2 ) ...( s − sn )
unde s1,s2,….,sn sunt rădăcinile ecuaţiei. Între rădăcini şi coeficienţi există relaţiile
lui Viéte:
⎧ n an −1
⎪ ∑ si = −
⎪ i =1 an
⎪n n a
⎪∑ ∑ si ⋅ s j = n− 2
⎪ i =1 j =1 an .
⎨ i≠ j
⎪
⎪ #
⎪ n
⎪ n a
⎪ ∏ i ( ) an
s = −1 ⋅ 0
⎩ i =1
Dacă sistemul este stabil toate rădăcinile s1,s2,….,sn au parte reală negativă, deci
toţi coeficienţii an-1, an-2,…,a0 au acelaşi semn cu an şi sunt nenuli. Dacă unul dintre
coeficienţi este zero înseamnă că una sau mai multe rădăcini au partea reală nulă
sau pozitivă. Deci, în acest caz sistemul este instabil.
2.2.3. Utilizând criteriul lui Routh, studiaţi stabilitatea următoarelor sisteme

având polinoamele caracteristice:
a) Q ( s )=s 3 + 4s 2 + 8s + 12
b) Q ( s )=s 5 + 15s 4 + 185s 3 + 725s 2 - 326s + 120
Rezolvare:
a) Tabloul lui Routh este:
s3 1 8
2
s 4 12
s1 5 0
s0 12
Deoarece nu sunt schimbări de semn în prima coloană a tabloului lui Routh

sistemul este asimptotic stabil.
b) Tabloul lui Routh este:
s5 1 185 −326
s4 15 725 120
s3 136.7 −334
s2 761.7 120
s1 −355.5
s0 120
În prima coloană a tabloului avem două schimbări de semn, deci sistemul este
instabil. Sistemul are doi poli în semiplanul drept. Deoarece nu există zerouri în
coloană, nu există poli pur imaginari.
2.2.4. Determinaţi valorile parametrilor a şi b, astfel încăt sistemul caracterizat de

polinomul caracteristic de mai jos să fie stabil. Se vor utiliza criteriile lui
Routh şi Hurwitz.
Q ( s ) = s 3 + as 2 + 2s + b
Rezolvare: Tabloul lui Routh este:
s3 1 2
2
s a b
2a − b
s1 0
a
s0 b
Condiţiile de stabilitate sunt: (1) coeficienţii lui Q(s) să fie pozitivi, respectiv
(2) elementele de pe prima coloană a tabloului lui Routh să fie strict pozitive:
⎧a > 0 ⎧a > 0
⎪ ⎪
⎨b > 0 ⇒ ⎨b > 0 (2.2.1)
⎪ 2a − b > 0 ⎪ 2a > b
⎩ ⎩
Utilizând criteriul lui Hurwitz se obţin determinanţii:
a b 0
a b
D3 = 1 2 0 = b ( 2a − b ) ; D2 = = 2a − b; D1 = a
1 2
0 a b
de unde rezultă că pentru stabilitate trebuie îndeplinite condiţiile ca Di>0, i=1÷3 şi

rezultă aceleaşi inecuaţii ca în (2.2.1).
2.2.5. Utilizând criteriul lui Routh, studiaţi stabilitatea următoarelor sisteme

având polinoamele caracteristice:
a) Q ( s )=s 4 + 5s 3 +18s 2 + 53s + 60

b) Q ( s )=s 4 + 7s 3 + 12s 2 +23s + 10
c) Q ( s )=s 5 + 2s 4 + 3s 3 + 2s 2 +s + 1
Rezolvare:
s4 1 18 60
s3 5 53
s2 7.4 60
1
s 0.24 0
0
s 60
În prima coloană a tabloului avem acelaşi semn, deci sistemul este stabil.
s4 1 12 10
3
s 7 23
s2 8.7 10
s1 0.65 0
0
s 10
Şi în acest caz sistemul este stabil.

c)
s5 1 3 1
s4 2 2 1
s3 2 0.5
s2 1.5 1
s1 −5 / 3
s0 1
Se observă că în prima coloană există o schimbare de semn, deci sistemul este

instabil.
2.2.6. Determinaţi domeniul valorilor parametrului k∈ℜ, astfel încât sistemele cu

polinoamele caracteristice:
a) Q ( s )=s 3 + ( 4+k ) s 2 + 6s + 12
( )
b) Q ( s )=ks 4 + 2s 3 + k 2 − 2 s 2 +s + 1
să fie stabile. Se va utiliza criteriul lui Routh.
Rezolvare:
s3 1 6
s2 4+k 12
6 ( 4 + k ) − 12
s1 0
4+k
s0 12
Se pun condiţiile de stabilitate: coeficienţi pozitivi şi elementele primei coloane

din tabloul lui Routh să fie pozitive; se obţine sistemul de inecuaţii:
⎧4 + k > 0
⎪ ⎧k> − 4
⎨ 6 ( 4 + k ) − 12 ⇒ ⎨
⎪ >0 ⎩k> − 2
⎩ 4+k
din care rezultă domeniul de valori pentru k: k> − 2 .
s4 k k2 − 2 1
s3 2 1
s2
(
2 k2 − 2 − k ) 1
2
4
s1 1− 0
( 2
2 k −2 −k )
s0 1
Se pun condiţiile de stabilitate şi se obţine sistemul de inecuaţii:
⎧
⎪k > 0
⎪
( )
⎪⎪ 2 k 2 − 2 − k ⎧ (
⎪0.25 1 − 33 <k>0.25 1+ 33 ) ( )
⎨ >0 ⇒ ⎨
⎪
⎪
2
4
(
⎪0.25 1 − 65 <k>0.25 1+ 65
⎩ ) ( )
1 − > 0
⎪
( 2
⎪⎩ 2 k − 2 − k )
din care rezultă domeniul de valori pentru k: k>0.25 1+ 65 . ( )
2.2.7. Se dă un sistem caracterizat prin funcţia de transfer în buclă deschisă:
k ⋅ ( s − 2)
T (s) = F ( s) ⋅ R (s) = .
( s + 1) ⋅ ( s + 2 ) ⋅ ( s + 3 ) ⋅ ( s + 4 )
Câştigul sistemului k este considerat parametru variabil. Utilizând criteriul lui
Routh, determinaţi valorile lui k astfel încât sistemul în buclă închisă să fie stabil.
Rezolvare:
Sistemul în buclă deschisă este stabil deoarece toţi polii sunt în semiplanul
stâng al planului s. Polii sistemului în buclă închisă sunt daţi de zerourile ecuaţiei:
1 + F ( s) ⋅ R (s) = 0
de unde rezultă ecuaţia caracteristică:
s 4 + 10s 3 + 35s 2 + ( 50 + k ) ⋅ s + ( 24 − 2k ) = 0
iar tabloul lui Routh este:
s4 1 35 24-k
s3 10 50+k
300-k
s2 24-2k
10
( 300-k )
( 50 + k ) − 10( 24 − 2k )
s1 10
300 − k
10
s0 24 − 2k
Sistemul este stabil dacă toţi coeficienţii lui Q(s), respectiv toate elementele
primei coloane din tabloul lui Routh au acelaşi semn. Pentru a obţine sistem stabil
se pun condiţiile:
⎧50 + k > 0
⎪ ⎧k > −50
⎪ 300 − k > 0 ⎪
⎪ 10 ⎪ k < 300
⎨ ⇒ ⎨
⎪50 + k − 100( 24 − 2k ) > 0 ⎪−26.4 < k < 476.4
⎪ 300 − k ⎪⎩k < 12
⎪24 − 2k > 0
⎩
Soluţia sistemului este: −26.4 < k < 12 pentru care sistemul este asimptotic
stabil. Dacă k = 12, coeficientul corespunzător lui s0 este 0; ceea ce înseamnă că
există cel puţin o rădăcină a polinomului caracteristic situată în originea planului s
şi sistemul este la limita de stabilitate.
2.2.8. Determinaţi condiţiile Hurwitz de stabilitate a unui sistem considerând

polinomul caracteristic de ordinul 4, în care coeficientul a3 > 0.
Rezolvare: Polinomul caracteristic este:
Q ( s ) = a4 s 4 + a3 s 3 + a2 s 2 + a1 s + a0
Determinanţii Hurwitz sunt:
D1 = a3
a3 a1
D2 = = a3 a2 − a1a4
a4 a2
a3 a1 0
D3 = a4 a2 a0 = a3 a2 a1 − a0 a32 − a4 a12
0 a3 a1
a3 a1 0 0
( )
a a2 a0 0
D4 = 4 = a3 ⋅ a2 a1a0 − a3 a02 − a4 a12 a0
0 a3 a1 0
0 a4 a2 a0
Condiţiile pentru stabilitate sunt:
⎧a a − a a > 0
⎪ 3 2 1 4
⎪ 2 2
⎨a3 a2 a1 − a0 a3 − a4 a1 > 0
⎪
( 2
) 2
⎪⎩a3 ⋅ a2 a1a0 − a3 a0 − a4 a1 a0 > 0
2.2.9. Utilizând criteriul lui Hurwitz, studiaţi stabilitatea următoarelor sisteme cu

polinoamele caracteristice:
a) Q ( s )=s 3 +4s 2 + 8s + 12
b) Q ( s )=s 4 + s 3 + s 2 +s + 1
c) Q ( s )=s 4 + 2s 3 + 10s 2 +4s +9
Rezolvare:
a)
4 12 0
4 12
D3 = 1 8 0 = 240, D2 = = 20
1 8
0 4 12
Deoarece D2, D3, respectiv toţi coeficienţii lui Q(s) sunt pozitivi, sistemul este
stabil.
b)
1 1 0 0
1 1 0
1 1 1 0 1 1
D4 = = −1, D3 = 1 1 1 = −1, D2 = =0
0 1 1 0 1 1
0 1 1
0 1 1 1
Deoarece D3, D4 sunt negativi, sistemul este instabil.
c)
2 4 0 0
2 4 0
1 10 9 0 2 4
D4 = = 396 − 144 = 252, D3 = 1 10 9 = 28, D2 = = 16
0 2 4 0 1 10
0 2 4
0 1 10 9
Deoarece D2, D3, D4, respectiv toţi coeficienţii lui Q(s) sunt pozitivi, sistemul
este stabil.
2.2.10. Utilizând criteriul lui Hurwitz, precizaţi stabilitatea sistemului caracterizat

de polinomul caracteristic:
Q ( s ) = s 3 + 8s 2 + 14s + 24
Rezolvare:
Determinantul, respectiv minorii principali ai sistemului sunt:
8 24 0
8 24
D3 = 1 14 0 = 2112; D2 = = 88; D1 = 8
1 14
0 8 24
Deoarece toţi coeficienţii şi determinanţii sunt pozitivi, sistemul este asimptotic

stabil.
2.2.11. Determinaţi domeniul valorilor parametrului k∈ℜ, astfel încît sistemul cu

polinomul caracteristic:
Q ( s )= ( k+2 ) s 4 + 3s 3 + s 2 +2s + k
să fie stabil. Se va utiliza criteriul lui Hurwitz.
Rezolvare:
Determinantul, respectiv minorii sistemului sunt:
D1 = k + 2
3 2
D2 = = −1 − 2k
k+2 1
3 2 0
D3 = k + 2 1 k = − ( 13k + 2 )
0 3 2
3 2 0 0
k+2 1 k 0
D4 = = − k ( 13k + 2 )
0 3 2 0
0 k+2 1 k
Se pun condiţiile de stabilitate (coeficienţii şi determinanţii Di să fie pozitivi):
⎧k > 0
⎪k + 2 > 0 ⎧k > 0
⎪ ⎪
⎪ ⎪k > −2
⎨ (
− k 13k + 2 ) > 0 ⇒ ⎨
⎪−1 − 2k > 0 ⎪k < −2 / 13
⎪ ⎪⎩k < −1 / 2
⎩⎪−13k − 2 > 0
Se observă că nu există k∈ℜ care să satisfacă toate condiţiile, deci sistemul este
instabil.
2.2.12. Determinaţi valorile lui k ∈ℜ+ astfel încât sistemul caracterizat de

Q ( s ) = s 2 + ks + 2k − 1
să fie stabil. Se va utiliza criteriul lui Hurwitz.
Rezolvare:
Determinanţii Hurwitz pentru acest sistem sunt:
D1 = k
k 0
D2 = = k ⋅ ( 2k − 1)
1 2k − 1
Pentru ca sistemul să fie stabil, trebuie ca D1 şi D2 să fie pozitivi şi se obţine:
⎧k > 0 1
⎨ ⇒ k>
⎩ k ⋅ ( 2k − 1 ) > 0 2
2.2.13. Să se rezolve problema 2.2.12 utilizând criteriul Mihailov.
Rezolvare:
În polinomul caracteristic se înlocuieşte s = jω şi se obţine:
⎧⎪QRe ( ω ) = −ω 2 + 2k − 1
⎨ .
⎪⎩QIm ( ω ) = kω
Soluţiile părţii reale şi imaginare sunt: ω Re = 2k − 1, ω Im = 0 .

Se trasează hodograful Mihailov pentru trei cazuri distincte după k:
1 1 1
a) k > ; b) 0 < k ≤ , respectiv c) k = .
2 2 2
Modul de variaţie a părţilor reală şi imaginară a polinomului caracteristic când

ω ∈ (0, +∞) sunt date în Tabelul 2.1.
ω 0 2k − 1 +∞
a) QRe 1 +++ 0 ---- -∞
(k=1) QIm 0 +++ 1 +++ +∞
b) QRe -3/5 ---- QRe∉ℜ ---- -∞
(k=1/5) QIm 0 +++ QIm∉ℜ +++ +∞
c) QRe 0 ---- 0 ---- -∞
(k=1/2) QIm 0 +++ 0 +++ +∞
Tabelul 2.1. Variaţia părţilor reală şi imaginară în funcţie de k
QIm
a) k>1/2
b) k=1/2
1 (ω=1)
c) 0<k<1/2
QRe
-3/5 0 1
(ω=0) (ω=0) (ω=0)
Figura 2.1. Variaţia hodografului Mihailov în funcţie de k pentru problema 2.2.13
Conform criteriului Mihailov de stabilitate putem afirma:
1 π
• k> : hodograful înconjoară originea în sens trigonometric de 2 ori
2 2
(număr cadrane = ordinul sistemului), deci sistemul este asimptotic stabil;
1
• k = : hodograful trece prin originea axelor de coordonate şi are sens
2
trigonometric de parcurgere, deci sistemul este la limita de stabilitate;
1
• 0 < k < : hodograful nu înconjoară originea, deci sistemul este instabil.
2
2.2.14. Să se studieze stabilitatea sistemului având polinomul caracteristic:
Q ( s ) = s 4 + 4s 3 + 8s 2 + 16 s + 32
Rezolvare:
Metoda 1: utilizăm criteriul fracţiilor continue:
Q par ( s ) s 4 + 8s 2 + 32 1 1 1 1
= = s+ = s+
Qimpar ( s ) 3
4s + 16 s 4 −
16 s 4 s+
1
2
4s + 32 1 1
− +
4 −1
s
2
Deoarece în fracţia continuă există coeficienţi ai lui s negativi, sistemul este

instabil.
Metoda 2: utilizăm criteriul Mihailov:
⎧ω1,2 Re = 2 1 ± j ∉ℜ
⎧QRe ( ω ) = ω 4 − 8ω 2 + 32
⎪ ⎪⎪
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
(2
⎪⎩QIm ( ω ) = −4ω ⋅ ω − 4 ⎪ω)
⎪⎩ 2 Im = 2
Modul de variaţie a părţilor reală şi imaginară ale polinomului caracteristic

pentru ω ∈ (0,+ ∞) este dat în Tabelul 2.2, iar hodograful Mihailov este prezentat
în Figura 2.2.
ω 0 2 +∞
QRe 32 +++ 16 +++ +∞
QIm 0 +++ 0 ---- -∞
Tabelul 2.2. Variaţia părţilor reală şi imaginară pentru problema 2.2.14
QIm
0 16 32 QRe
(ω=2) (ω=0)
Figura 2.2. Hodograful Mihailov pentru problema 2.2.14

π
Conform figurii 2.2, hodograful Mihailov nu înconjoară originea de 4 ori
2
(cum ar fi trebuit), deci sistemul este instabil.
2.2.15. Determinaţi domeniul valorilor parametrului k∈ℜ, astfel încît sistemul

având polinomul caracteristic:
Q ( s ) = s 4 + 4s 3 + 8s 2 + 16 s + k 2
să fie stabil.
Rezolvare:
Această problemă, în comparaţie cu problema 2.2.14, reprezintă cazul general

de studiu al stabilităţii pentru variaţiile termenului liber din Q(s). Utilizând criteriul
Mihailov obţinem:
⎧ 4 2 2 ⎧
⎪QRe ( ω ) = ω − 8ω + k ⎪ω1,2 Re = 4 ± 16 − k 2
⎨ ⇒ ⎨
( 2
⎪⎩QIm ( ω ) = −4ω ω − 4 ) ⎪⎩ω1 Im = 0, ω2 Im = 2
Pentru ca sistemul să fie stabil hodograful Mihailov trebuie să efectueze o

π
rotaţie în jurul originii axelor de coordonate în sens trigonometric de 4 ori.
2
Ca această rotaţie să fie realizată trebuie îndeplinite condiţiile: k>0 (coeficienţi

nenuli) şi ω1Im<ω1Re<ω2Im<ω2Re, (alternarea soluţiilor). Se obţine astfel sistemul de
inecuaţii, respectiv domeniul de valori pentru k (2.2.2).
⎧a0 > 0 : k > 0

⎪
⎪ ⎧ 16 − k 2 ≥ 0 ⎧k>0
⎪
⎪ω Re ∈ℜ+ : ⎨ ⎪
⎪ ⎪⎩4 ± 16 − k 2 ≥ 0 ⎪ ⎧ −4 ≤ k ≤ 4
⎨ ⇒ ⎨⎨ ⇒ 0 < k < 4 (2.2.2)
⎪ ⎪ ⎩k ≥ 0
⎪ω1 Re < ω 2 Im : 4 − 16 − k 2 < 2 ⎪ −4 < k < 4
⎪ ⎩
⎪ω 2
⎩ 2 Re > ω 2 Im : 4 + 16 − k > 2
Dacă parametrul k ∈ (0, 4) ⇒ sistem stabil; dacă k={0, 4} ⇒ limita de

stabilitate; dacă k>4 ⇒ sistem instabil. Hodograful Mihailov este prezentat în
Figura 2.3 pentru diferite valori ale lui k.
QIm
0 k2 QRe
(ω=0)
k=0 k=4 k>4
k<4
Figura 2.3. Hodograful Mihailov pentru diferite valori ale lui k>0
2.2.16. Utilizând criteriul lui Mihailov, precizaţi stabilitatea sistemelor

caracterizate de următoarele polinoame caracteristice:
a) Qa ( s )=s 5 +s 4 +7s 3 +4s 2 + 10s + 3

b) Qb ( s )=s 4 + s 3 + s 2 +s + 1
c) Qc ( s )=s 4 + s 3 + 3s 2 +3s +2
Rezolvare:
a)
⎧ω
⎧QRe ( ω ) = ω 4 − 4ω 2 + 3 1,2 Re = 2 ± 1
⎪ ⎪⎪
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
(4 2
⎪⎩QIm ( ω ) = ω ⋅ ω − 7ω + 10 ) ⎪
⎪⎩ω2,3 Im = 0.5 (7 ± 3 )

pentru ω ∈ (0,+ ∞) este dat în Tabelul 2.4, iar hodograful Mihailov în Figura 2.4.
ω 0 1 2 3 5 +∞
QRe 3 +++ 0 --- --- 0 +++ 8 +++ +∞
QIm 0 +++ 4 +++ 0 --- −2 3 --- 0 +++ +∞
Tabelul 2.4. Variaţia părţilor reală şi imaginară (problema 2.2.16a)

QaIm
4 (ω=1)
-1 0 3 (ω=0) 8 (ω= 5 ) QaRe

(ω=2)
−2 3 (ω= 3 )
Figura 2.4. Hodograful Mihailov pentru sistemul Qa(s) (problema 2.2.16a)
π
Conform figurii 2.4 hodograful Mihailov înconjoară originea de 5 ori (5 fiind
2
ordinul sistemului), deci sistemul este asimptotic stabil.
b)
⎧ 4 2 ⎧ω1,2 Re ∉ℜ+
⎪QRe ( ω ) = ω − ω + 1 ⎪
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
( 2
⎪⎩QIm ( ω ) = −ω ⋅ ω − 1) ⎪ω
⎩ 2 Im = 1

în Figura 2.5.
ω 0 1 +∞
QRe 1 +++ 1 +++ +∞
QIm 0 +++ 0 ---- -∞
Tabelul 2.5. Variaţia părţilor reală şi imaginară (problema 2.2.16b)
π
Conform figurii 2.5, hodograful Mihailov nu înconjoară originea de 4 ori,
2
deci sistemul este instabil.
QbIm
1 QbRe
(ω=0)
(ω=1)
Figura 2.5. Hodograful Mihailov pentru sistemul Qb(s) (problema 2.2.16b)
c)
⎧ω1,2 Re = 0.5 ( 3 ± 1)
⎧QRe ( ω ) = ω 4 − 3ω 2 + 2
⎪ ⎪⎪
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
( 2
⎪⎩QIm ( ω ) = −ω ⋅ ω − 3 ) ⎪
⎪⎩ω2 Im = 3

în Figura 2.6.
ω 0 1 2 3 +∞
QRe 2 +++ 0 --- 0 +++ 2 +++ +∞
QIm 0 +++ 2 +++ 2 +++ 0 --- +∞
Tabelul 2.6. Variaţia părţilor reală şi imaginară (problema 2.2.16c)
QbIm
2 (ω=1)
2
(ω= 2 )
2 QbRe
(ω=0)
(ω= 3 )
Figura 2.6. Hodograful Mihailov pentru sistemul Qc(s)

2.2.17. Utilizând criteriul lui Mihailov, să se determine domeniul de valori al

parametrului k astfel încât sistemul caracterizat de polinomul caracteristic
de mai jos să fie stabil:
Q ( s )=s 4 +3s 3 +ks 2 + 2s + 1

Rezolvare:
⎧QRe ( ω ) = ω − kω + 1
4 2
⎧
(
⎪ω1,2 Re = 0.5 k ± k − 4
2
)
⎪ ⎪⎪
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
( 2
⎪⎩QIm ( ω ) = −ω ⋅ 3ω − 2 ) ⎪
⎪ω 2 Im = 2 / 3
⎪⎩
Se pun condiţiile de stabilitate (coeficienţii pozitivi; soluţiile ωRe, ωIm să alterneze):
⎧k > 0
⎪
⎪ k − k2 − 4
⎪ω1Im < ω1 Re : 0 <
⎪ 2
⎪ 13
⎨ k − k2 − 4 2 ⇒ k>
⎪ω1Re < ω 2 Im : < 6
⎪ 2 3
⎪
⎪ k + k2 − 4 2
⎪⎩ω 2 Im < ω 2 Re : >
2 3

pentru ω ∈ (0,+ ∞) este dat în Tabelul 2.7, iar hodograful Mihailov în Figura 2.7.
ω 0 ω1Re 2/ 3 ω2Re +∞
I. QRe 1 +++ 7/9 +++ +∞
(k<13/6) QIm 0 +++ 0 --- −∞
II. QRe 1 +++ 0 -- 0 ++ +∞
(k=13/6) QIm 0 +++ 0 -- −5 3 / 4 - - −∞
−5/9
QRe 1 ++ 0 -- -- 0 ++ +∞
III. (k=3)
(k>13/6) 0.55 −9.1
QIm 0 ++
(k=3)
++ 0 -- -- −∞
(k=3)
Tabelul 2.7. Variaţia părţilor reală şi imaginară (problema 2.2.17)

QIm
0 1 (ω=0) QRe
k>13/6 k=13/6 k<13/6
Figura 2.7. Hodograful Mihailov (problema 2.2.17)
Din Figura 2.7 se observă că sistemul este stabil pentru k>13/6 (hodograful
înconjoară originea de 4π/2 ori), este la limita stabilităţii pentru k=13/6 (ω1Re=ω1Im)
şi este instabil pentru k<13/6 (ω12Re∉ℜ).
2.2.18. Utilizând criteriul fracţiilor continue, determinaţi condiţiile necesare pentru

ca un sistem caracterizat de un polinom caracteristic de ordinul 3 să fie
stabil.
Rezolvare:
Polinomul caracteristic de ordinul 3 este: Q ( s )=a3 s 3 + a2 s 2 + a1 s + a0 .

Descompunere în fracţie continuă se face conform (2.1.6) şi (2.1.7):
⎛ a a ⎞
⎜ a1 − 3 0 ⎟ ⋅ s
Qimpar ( s ) a3 s + a1s a3
3
a2 ⎠
= = s+ ⎝
Q par ( s ) 2
a2 s + a0 a2 2
a2 s + a0
Qimpar ( s ) a3 1
= s+
Q par ( s ) a2 ⎛ ⎞
⎜ a2 ⎟ 1
⎜ ⎟⋅s +
⎜ a − a3 a0 ⎟ aa
a1 − 3 0
⎜ 1 a2 ⎟ a2
⎝ ⎠ ⋅s
a0
Pentru ca sistemul să fie stabil trebuie îndeplinite condiţiile:
⎧ a3
⎪a > 0
⎪ 2
⎪ a2
⎪ >0
⎪ a − a3 a0
⎨ 1 a2
⎪
⎪ a3 a0
⎪ a1 −
⎪ a2
>0
⎪⎩ a0
Dacă a3 > 0, condiţiile necesare de stabilitate sunt:
⎧a2 , a1 , a0 > 0
⎨
⎩ a1 ⋅ a2 -a3 ⋅ a0 >0
2.2.19. Pot fi aplicate criteriile algebrice de stabilitate unor sisteme care conţin
întârzieri în timp?
Rezolvare:
Sistemele care conţin întârzieri în timp nu au polinoame caracteristice de forma

(2.1.1), deci criteriile algebrice de stabilitate nu pot fi aplicate în mod direct. De
exemplu, sistemul caracterizat de polinomul:
Q ( s ) = s 2 + s + e− sT
are un număr infinit de rădăcini. Cu toate acestea, în unele situaţii termenul e-sT
poate fi aproximat, şi se obţin informaţii despre stabilitatea sistemului. Presupunem
că facem aproximarea cu primii doi termeni din dezvoltarea în serie Taylor:
Q ( s ) = s 2 + s + ( 1 − sT ) = s 2 + ( 1 − T ) s + 1
Oricare dintre criteriile algebrice de stabilitate poate fi aplicată acestui polinom

caracteristic. Condiţia dată de criteriul lui Hurwitz este:
D1 = D2 = 1 − T > 0
Deci sistemul este stabil dacă întârzierea introdusă de sistem este mai mică de o
secundă (T < 1).
2.2.20. Se consideră un sistem cu funcţia de transfer în buclă deschisă:
16 10 4
T ( s ) = −F ( s) ⋅ R ( s ) = − ⋅ (2.2.3)
9 ( s + 10 )4
Studiaţi stabilitatea sistemului utilizând criteriul lui Nyquist. Determinaţi

marginile de câştig şi de fază ale sistemului.
Rezolvare:
Utilizând criteriul Nyquist de stabilitate, se observă că sistemul cu buclă
deschisă este stabil (pd = 0) şi este cu reacţie pozitivă (T(s)<0). Pentru ca sistemul
cu buclă închisă să rămână stabil trebuie ca hodograful Nyquist să nu înconjoare
punctul critic (1, j0). În Tabelul 2.8 este prezentat modul de variaţie a părţilor reală
şi imaginară ale raportului T(s) când ω∈(0,+∞) şi care se obţine prin dezvoltarea
expresiei lui T(s):
16
4 − ⋅ 10 4
16 10 9
T ( jω ) = − ⋅ =
9 ( jω + 10 )4 ⎛ jarctg
ω ⎞4
⎜ ω + 100 ⋅ e
2 10 ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
16
− ⋅ 10 4
T ( jω ) = 9
ω⎞ ω ⎞⎤
( )
⎡ ⎛ ⎛
2
ω 2 + 100 ⋅ ⎢ cos ⎜ 4arctg ⎟ + j ⋅ sin ⎜ 4arctg ⎟ ⎥
⎣ ⎝ 10 ⎠ ⎝ 10 ⎠⎦
de unde rezultă părţile reală şi imaginară:
⎧ 16 ⎛ ω⎞
⎪ − ⋅ 10 4 ⋅ cos ⎜ 4arctg ⎟
9 ⎝ 10 ⎠
⎪TRe ( jω ) =
( )
2
⎪ ω 2 + 100
⎪
⎨
⎪ 16 ⎛ ω⎞
⋅ 10 4 ⋅ sin ⎜ 4arctg ⎟
⎪ 9 ⎝ 10 ⎠
⎪TIm ( jω ) =
( )
2 2
⎪ ω + 100
⎩
Soluţiile părţilor reală şi imaginară sunt:
⎧ ⎡ π⎤
⎪ωRe = 10 ⋅ tg ⎢( 2k + 1) ⋅ 8 ⎥ , k = 0 ÷ m
⎪ ⎣ ⎦
⎨ (2.2.4)
⎪ω = 10 ⋅ tg ⎛ k ⋅ π ⎞ , k = 0 ÷ m\ 2 ⋅ ( 2m + 1)
⎪⎩ Im ⎜ ⎟
⎝ 4⎠
în care se face excluderea valorilor lui k pentru care tg(x)→∞. Din (2.2.4) se
observă că pentru k > 2 soluţiile ωRe şi ωIm se repetă, deci ne limităm la studiul
stabilităţii pentru primele patru soluţii diferite, când ω∈(0,+∞).
0 4.14 10 24.14
ω +∞
(ωIm) (ωRe) ω
( Im) (ωRe)
TRe -16/9 --- 0 ++ 4/9 ++ 0 --- 0
TIm 0 ++ 1.3 ++ 0 - - - -0.04 - - - 0
Tabelul 2.8. Variaţia părţilor reală şi imaginară
În Figura 2.8 este prezentat hodograful Nyquist din care rezultă că sistemul
rămâne stabil la închiderea buclei, deoarece hodograful nu înconjoară punctul critic
(1, j0).
TIm
ω∈(0, +∞)
MP
(1, j0)
-16/9 0 TRe
(ω=0) (ω=∞) 1
MG
ω∈(-∞, 0)
Figura 2.8. Hodograful Nyquist pentru sistemul T(s) (problema 2.2.20)
Observaţie: T(jω) se mai poate obţine ridicând la puterea 4 monomul de la

numitor şi înlocuind s=jω:
−
16
9
⋅ 10 4 ⋅ ⎡ω 4 − 600ω 2 + 10 4 + 40 jω ⋅ ω 2 − 100 ⎤
⎣ ⎦ ( )
T ( jω ) =
(ω ) ( )
2 2
+ ( 40ω ) ⋅ ω 2 − 100
4 2
− 600ω 2 + 10 4
Soluţiile părţilor reală şi imaginară au aceleaşi valori ca în (2.2.4) pentru k=0, 1,

2, iar hodograful Nyquist este identic cu cel din Figura 2.8.
Pentru a determina marginea de câştig MG (Figura 2.8), se observă că

arg{T(0)}=π, deci se face ”alinierea” argumentului la nivelul 0 când ω→0 şi se
aplică (2.1.12). Se obţine sistemul:
⎧ 16 10 4
⎪ ( π)
T jω = ⋅ ⎧ωπ = 10
( )
9 ω 2 + 100 2
⎪ ⎪
⎨ π ⇒ ⎨ 4
⎪ ω ⎪ T ( jωπ ) = 9
⎪ −4arctg π = −π ⎩
⎩ 10
1
Prin urmare, marginea de câştig al sistemului este MG = = 2.25 .
T ( jωπ )
Pentru a determina marginea de fază se aplică (2.1.12) şi rezultă:
⎧ 16 10 4
⎪ T ( jω ) = ⋅ =1 ⎧
ω0dB =
10
[ rad / s ]
( )
0dB
⎪ 9 2 2 ⎪
⎪
ω0dB + 100 ⇒ ⎨
3
⎨
⎪ ω0dB ⎪ arg {T ( jω )} = − 2π
⎪ arg {T ( jω0dB )} = −4 ⋅ arctg ⎪⎩ 0dB
3
⎩ 10
Deci marginea de fază a sistemului este (Figura 2.8):
π
MP = π + arg {T ( jω0dB )} =
3
2.2.21. Se consideră sistemele cu următoarele funcţii de transfer în buclă deschisă:

k ⋅ ( s + z1 )
T1 ( s ) = F ( s ) ⋅ R ( s ) =
( s + p1 ) ⋅ ( s + p2 )
k ⋅ ( s − z1 )
T2 ( s ) = F ( s ) ⋅ R ( s ) =
( s + p1 ) ⋅ ( s + p2 )
k ⋅ ( s + z1 )
T3 ( s ) = F ( s ) ⋅ R ( s ) =
( s − p1 ) ⋅ ( s + p2 )
k ⋅ ( s − z1 )
T4 ( s ) = F ( s ) ⋅ R ( s ) =
( s − p1 ) ⋅ ( s + p2 )
unde 0 < p1 < z1 < p2, k > 0. Pentru p1 = 0.5, z1 = 1, p2 = 2 şi k = 10, să se studieze
stabilitatea sistemelor în buclă închisă utilizând criteriul lui Nyquist.
Rezolvare:
Din modul de definire a raportului la întoarcere T(s) rezultă că toate sistemele
din enunţ au reacţie negativă. Prin urmare, punctul critic este (-1, j0).
Pentru sistemul cu T1(s), prin dezvoltarea expresiei şi prin separarea părţilor
reală, respectiv imaginară, obţinem:
⎧ k ⋅ ⎡ p p z + ω 2 ⋅ ( p1 + p2 − z1 ) ⎤
⎪T ( jω ) = ⎣ 1 2 1 ⎦
⎪ 1Re
⎪ (
p1 p2 − ω 2 2
)
+ ω ( p1 + p2 )
2 2
⎨
⎪ kω ⋅ ⎡ p1 p2 − z1 ⋅ ( p1 + p2 ) − ω 2 ⎤
⎪T1Im ( jω ) = ⎣ ⎦
( )
2
⎪ p1 p2 − ω 2
+ ω ( p1 + p2 )
2 2
⎩
Înlocuind valorile pentru p1, p2, z1, k, obţinem:
⎧ ⎡3 ⎤
⎪ 10 ⋅ ⎢ ⋅ ω 2 + 1⎥
⎣ 2 ⎦
⎪T1Re ( jω ) =
( )
25 2
2
⎪ 1 − ω2 + ⋅ω
⎪ 4
⎨ ⇒ ω12 Re ,ω12 Im ∉ℜ+
⎪ ⎡ 2 3⎤
−10ω ⋅ ⎢ω + ⎥
⎪ ⎣ 2⎦
⎪T1Im ( jω ) =
( )
25
2
⎪ 1 − ω2 + ⋅ω2
⎩ 4
Modurile de variaţie ale părţilor reală şi imaginară ale raportului T1(s) dacă
ω∈(0,+∞) sunt precizate în Tabelul 2.9, iar hodograful Nyquist este prezentat în
Figura 2.10a. Cu linie continuă este reprezentat hodograful când ω∈(0, +∞), iar cu
linie întreruptă ω∈(-∞, 0).
ω 0 +∞
T1Re 10 +++ 0
T1Im 0 ---- 0
Tabelul 2.9. Variaţia părţilor reală şi imaginară T1(jω) (problema 2.2.21)
În acest caz toţi polii lui T1(s) se află în semiplanul stâng al planului s (pd = 0).
Deci sistemul în buclă deschisă este stabil. Conform criteriului Nyquist, pentru ca
sistemul în buclă închisă să rămână stabil, hodograful nu trebuie să înconjoare
punctul critic (-1, j0). Din Figura 2.10a se observă că sistemul în buclă închisă
rămâne stabil.
Observaţie: Dacă sistemul considerat avea reacţie pozitivă sistemul în buclă
închisă ar fi fost deasemenea stabil! În acest caz hodograful (Figura 2.9) variază în
sens orar în semiplanul stâng şi nu înconjoară punctul critic (1, j0).
T1Im
(1, j0)
-10 0 T1Re
(ω=0) (ω=∞)
Figura 2.9. Hodograful Nyquist pentru sistemul T1(s) dacă reacţia este pozitivă
Pentru sistemul cu T2(s) ambii poli se situează în semiplanul stâng (pd = 0).
Sistemul în buclă deschisă este stabil.
⎧ ⎡7 ⎤
⎪ 10 ⋅ ⎢ ⋅ ω 2 − 1⎥
⎪T2 Re ( jω ) = ⎣2 ⎦ ⎧ 2
⎪ω1 Re =
( ) 25
2
⎪ 1−ω 2
+ ⋅ω 2
7
⎪ ⎪⎪
4
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
⎪ ⎡ 2 7⎤ ⎪
−10ω ⋅ ⎢ω − ⎥ 7
⎪ ⎣ 2⎦ ⎪ω =
⎪ 2 Im ( )
T jω = ⎪⎩ 2 Im
2
( ) 25 2
2
⎪ 1 − ω2 + ⋅ω
⎩ 4
ω∈(0,+∞) sunt precizate în Tabelul 2.10, iar hodograful Nyquist în Figura 2.10b.
ω 0 2/7 7/2 +∞
T2Re -10 ---- 0 +++ 2 +++ 0
T2Im 0 +++ 14 2 / 7 +++ 0 ---- 0
În acest caz, punctul critic (-1, j0) este înconjurat o dată în sens orar (Figura
2.10b), deci sistemul în buclă închisă devine instabil.
T1Im T2Im
ω∈(0, +∞)
ω∈(-∞, 0)
T1Re (-1, j0) T2Re
0 10 -10 0 2
(ω=∞) (ω=0) (ω=0) (ω=∞)
ω∈(0, +∞) (ω = 7 / 2 )
ω∈(-∞, 0)
a) b)
Figura 2.10. Variaţia hodografului Nyquist: a) sistemul T1(s), b) sistemul T2(s)
Pentru sistemul cu T3(s) există un pol în semiplanul drept (pd = 1). Sistemul în
buclă deschisă este instabil.
⎧ ⎡1 ⎤
⎪ 10 ⋅ ⎢ ⋅ ω 2 − 1⎥
⎣ 2 ⎦
⎪T3Re ( jω ) =
⎪
⎪ ( 1+ω ) 2 2 9 2
+ ⋅ω
4 ⎪⎧ω = 2
⎨ ⇒ ⎨ 1 Re
⎪ ⎡
−10ω ⋅ ⎢ω 2 + ⎥
5⎤ ⎩⎪ω1 Im = 0
⎪ ⎣ 2⎦
⎪T3Im ( jω ) =
( ) 9
2
⎪ 1 + ω2 + ⋅ω2
⎩ 4
ω∈(0,+∞) sunt precizate în Tabelul 2.11, iar hodograful Nyquist este reprezentat
în Figura 2.11a.
ω 0 2 +∞
T3Re −10 ---- 0 +++ 0
T3Im 0 ---- −10 2 / 3 ---- 0
În acest caz, hodograful Nyquist înconjoară punctul critic de pd ori, dar în sens
negativ, deci sistemul în buclă închisă rămâne instabil (Figura 2.11a).
Pentru sistemul cu T4(s) există un pol în semiplanul drept (pd = 1), deci sistemul
în buclă deschisă este instabil.
⎧ ⎡5 ⎤
⎪ 10 ⋅ ⎢ ⋅ ω 2 + 1⎥
⎪T4 Re ( jω ) = ⎣2 ⎦ ⎧
( ) 9 2 ⎪ω
2
⎪ 1+ω 2
+ ⋅ω ∉ℜ
⎪ 4 ⎪⎪ 12 Re
⎨ ⇒ ⎨ω1 Im = 0
⎪ ⎡ 2 1⎤ ⎪
−10ω ⋅ ⎢ −ω + ⎥ 1
⎪ ⎣ 2⎦ ⎪ω2 Im =
⎪T4 Im ( jω ) = ⎩⎪ 2
( ) 9
2
⎪ 1 + ω2 + ⋅ω2
⎩ 4
Modurile de variaţie ale părţilor reală şi imaginară ale raportului T4(s) când
ω∈(0,+∞) sunt precizate în Tabelul 2.12, iar hodograful Nyquist este prezentat în
Figura 2.11b. În acest caz, punctul critic (-1, j0) nu este înconjurat de pd ori în sens
orar, deci sistemul în buclă închisă rămâne instabil.
ω 0 1/ 2 +∞
T4Re 10 +++ 20/3 +++ 0
T4Im 0 +++ 0 ---- 0

T3Im T4Im
ω∈(0, +∞)
ω∈(-∞, 0)
(-1, j0) T3Re T4Re
-10 0 0 10
(ω=0) (ω=∞) (ω=∞) (ω=0)
ω∈(0, +∞)
ω∈(-∞, 0)
a) b)
Figura 2.11. Hodografurile Nyquist pentru sistemele: a) T3(s) şi b) T4(s)
2.2.22. Se consideră un sistem cu reacţie având funcţia de transfer în buclă

deschisă:
K0
T (s) =
s ( 1 + sT1 )
a) Să se determine domeniul de valori Im{s}

pentru K0 şi T1 pentru care sistemul este
stabil.
b) Să se determine condiţiile pentru K0 şi 600
T1 astfel încât bucla de reacţie să aibă o
rezervă de stabilitate Re{s}=α=−a, 600 Re{s}
a>0.
c) Să se determine condiţiile pentru K0 şi
T1 astfel încât rădăcinile ecuaţiei Figura 2.12. Domeniul de
caracteristice să fie situate în domeniul stabilitate pentru punctul c)
ϕ0 ≤ ± 600 (Figura 2.12).
Rezolvare:
a) Se aplică criteriul lui Routh polinomului:
P(s) = 1 + T (s)
de unde rezultă polinomul caracteristic:
Q ( s ) = s 2T1 + s + K0 (2.2.5)
iar tabloul lui Routh este:
s2 T1 K0
1
s 1
0
s K0
Sistemul este stabil dacă: T1>0 şi K0 >0.

b) Se face schimbarea de variabilă (transformare conformă) s1=s−a ⇒ s=s1+a
şi se înlocuieşte în polinomul caracteristic:
Q ( s ) = ( s1 − a ) T1 + ( s1 − a ) + K0 = T1 ⋅ s12 + s1 ⋅ ( 1 − 2aT1 ) + a 2T1 − a + K0

2
Se aplică criteriul lui Hurwitz:
1 − 2aT1 0
D2 = , D1 = 1 − 2aT1
T1 a 2T1 − a + K0
Condiţiile de stabilitate sunt:
⎧
⎧ ⎪T1 > 0
⎪T1 > 0 ⎪
⎪ ⎪ 1 1
⎨1 − 2aT1 > 0 ⇒ ⎨T1 < ⇒ 0 < T1 <
⎪ ⎪ 2a 2a
(
⎪⎩( 1 − 2aT1 ) ⋅ a T1 − a + K0
2
) >0 ⎪ a − K0
⎪T1 >
⎩ a2
c) Discriminantul polinomului caracteristic (2.2.5) este:
Δ = 1 − 4K0T1
de unde rezultă două cazuri: Δ ≥ 0 şi Δ <0:

−1 ± Δ
I. Pentru cazul Δ ≥ 0 (rădăcini reali: s12 = ) obţinem:
2T1
1
1 − 4K0T1 ≥ 0 ⇒ K0T1 ≤
4
Condiţia ca rădăcinile să se situeze în domeniul impus este ca s12 ≤ 0 pentru care

rezultă sistemul:
⎧ 1
⎪− T ≤ 0 ⎧
⎧ ∑ ( si ) ≤ 0 ⎪ 1 ⎪T1 > 0
⎪⎪ ⎪ K0 ⎪
⎨∏ ( si ) > 0 ⇒ ⎨ > 0 ⇒ ⎨ K0 > 0
⎪ ⎪ T1 ⎪
⎪⎩ Δ ≥ 0 ⎪ 1 ⎪ K0T1 ≤
1
⎪ K0T1 ≤ ⎩ 4
⎩ 4
−1 ± j − Δ
II. Pentru cazul Δ < 0 (rădăcini complex conjugate: s12 = )
2T1
obţinem:
1
1 − 4K0T1 < 0 ⇒ K0T1 >
4
În acest caz se pun condiţiile:
Im {s}
−tg600 < < tg600 ⇒ − 3 < − Δ < 3
Re {s}
şi rezultă sistemul:
⎧ 1
⎪ K0T1 >
⎨ 4
⎪⎩4K0T1 − 1 < 3
Condiţiile de stabilitate în acest caz sunt:
⎧T1 > 0
⎪
⎪ K0 > 0
⎨
⎪1 < K T < 1
⎪⎩ 4 0 1
Domeniile de stabilitate pentru cele două cazuri sunt prezentate în Figura 2.13.
T1 T1
Domeniu stabil
Domeniu stabil
K0 K0
a) b)
Figura 2.13. Domeniile de stabilitate: a) Δ ≥ 0, b) Δ<0
2.2.23. Se dă circuitul din Figura 2.14 cu AO ideal. Utilizând criteriul Nyquist de

stabilitate, să se determine frecvenţa de oscilaţie şi condiţia de amorsare
a oscilaţiilor.
R3
R4
− AO
∞ V0
+
V2 V1
R2 C2
Z1
Z2
C1 R1
Figura 2.14. Oscilator în punte Wien
Rezolvare:
Conform criteriului lui Nyquist, pentru ca un circuit cu reacţie pozitivă să
devină oscilator, hodograful Nyquist trebuie să treacă prin punctul critic (1, j0).
Adică T(jω)=1 (TRe(jω0)=1, TIm(jω0)=0) la ω = ω0, unde ω0 este frecvenţa de
oscilaţie. Se întrerupe bucla de reacţie în punctul indicat în figură şi se obţine:
V0 ( s ) V2 ( s ) ⎛ R ⎞ V (s) ⎛ R ⎞ Z1
T (s) = ⋅ = ⎜1 + 3 ⎟ ⋅ 2 = ⎜1 + 3 ⎟ ⋅ =
V1 ( s ) V0 ( s ) ⎝ R4 ⎠ V0 ( s ) ⎝ R4 ⎠ Z1 + Z 2
⎛ R ⎞ sR1C2
=⎜1 + 3 ⎟ ⋅
⎝ R4 ⎠ 1 + s ( R1C2 + R1C1 + R2C2 ) + s 2 R1 R2 C1C2
Răspunsul în frecvenţă este dat de:
R3 ⎞ jω R1C2 ⎡⎣1 − ω R1 R2 C1C2 − jω ⋅ ( R1C2 + R1C1 + R2 C2 ) ⎤⎦

2
⎛
T ( jω ) = ⎜ 1 + ⎟⋅
( )
R4 ⎠ 2
1 − ω 2 R1 R2 C1C2 + ω 2 ⋅ ( R1C2 + R1C1 + R2 C2 )
2
⎝
Frecvenţa de oscilaţie se determină din condiţia TIm(jω)=0:
1
1 − ω 2 R1 R2C1C2 = 0 ⇒ ω0 = (2.2.6)
R1 R2C1C2
Condiţia de amorsare a oscilaţiilor se determină din TRe(jω) =1:
R3 ⎞ ω0 R1C2 ⋅ ( R1C2 + R1C1 + R2 C2 )

2
⎛ R C R
⎜ 1 + ⎟ ⋅ =1 ⇒ 3 = 1 + 2 (2.2.7)
⎝ R4 ⎠ ω02 ⋅ ( R1C2 + R1C1 + R2C2 ) 2 R4 C2 R1
Dacă C = C1 = C2 şi R = R1 = R2 ⇒ R3 = 2R4 .
La limita de stabilitate, circuitul funcţionează în condiţiile precizate de (2.2.6) şi
(2.2.7). Aceasta rezultă şi prin faptul că rădăcinile polinomului caracteristic, pentru
un câştig de valoare impusă de condiţia de amorsare (2.2.7) sunt pur imaginare.
Valori mai mari ale câştigului duc sistemul la instabilitate, iar valori mai mici
asigură stabilitatea sistemului.
2.2.24. Se consideră circuitul cu reacţie din Figura 2.15, în care AO este ideal.
Determinaţi frecvenţa de oscilaţie şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor, în
situaţiile:
a) Z1, Z2 sunt capacitoare şi Z3 este inductor (oscilator Colpitts);
b) Z1, Z2 sunt inductoare şi Z3 este capacitor (oscilator Hartley).
V0
+ R0
V2 V1 R1 AO
− Z1
R2
Z3
Z2
Figura 2.15. Schema de principiu a oscilatoarelor Colpitts şi Hartley

R2
R1
V1 R0 Z3
−
AO V2
+ V0
Z1 Z2
F(s) R(s)
Figura 2.16. Circuitul cu buclă deschisă
Rezolvare:
Se întrerupe bucla de reacţie ca în Figura 2.15 şi se obţine circuitul cu buclă

deschisă (Figura 2.16) pentru care se scriu ecuaţiile (2.2.8). Se consideră R1,2>>Z2.
⎧ R2
⎪V0 = − R ⋅ V1
⎪ 1
⎪ 1 1
⎪ V0 + V2
⎪ R0 Z3
⎨VA = 1 1 1
(2.2.8)
⎪ + +
⎪ R0 Z1 Z 3
⎪
⎪V = Z 2 V
⎪⎩ 2 Z 2 + Z 3 A
Se obţine raportul la întoarcere (reacţia fiind pozitivă):
R2
− ⋅ Z1 Z 2 Z 3
V2 R1
T (s) = =
V1 Z 3 R0 ⋅ ( Z1 + Z 2 ) + Z 32 ⋅ ( Z1 + R0 ) + Z1Z 2 Z 3
a) În acest caz, impedanţele sunt:
1 1
Z1 = , Z2 = , Z 3 = sL
sC1 sC2
iar T(s) devine:

R2 1
− ⋅
R1 LC1C2 R0
Ta ( s ) =
1 C + C2 1
s3 + s2 ⋅ + s⋅ 1 +
R0 C1 LC1C2 LC1C2 R0
Se impune condiţia de oscilaţie T(jω)=1 şi se obţin frecvenţa de oscilaţie:
C1 + C2 C1 + C2
− ω02 = 0 ⇒ ω0 =
LC1C2 LC1C2
respectiv condiţia de amorsare a oscilaţiilor:
R2 C2
=
R1 C1
b) În acest caz, impedanţele sunt:
1
Z1 = sL1 , Z 2 = sL2 , Z 3 =
sC
iar T(s) devine:
R2 3
− ⋅s
R1
Tb ( s ) =
R ( L + L2 ) 1 R0
s3 + s 2 ⋅ 0 1 + s⋅ +
L1 L2 L2C L1 L2 C
Din condiţia de oscilaţie rezultă frecvenţa de oscilaţie şi condiţia de amorsare a

oscilaţiilor:
⎧ 1
⎪ω0 =
⎪ C ⋅ ( L1 + L2 )
⎨
⎪ R2 = L1
⎪R
⎩ 1 L2
2.2.25. Se dă circuitul din Figura 2.17 cu AO ideal (oscilator cu deplasare de fază).

Utilizând criteriul Nyquist de stabilitate, determinaţi condiţia de amorsare a
oscilaţiilor şi frecvenţa de oscilaţie.
Rezolvare:
Se întrerupe bucla de reacţie în punctul indicat în Figura 2.17. Funcţia de

transfer în buclă deschisă este:
C C C V2 V1 R R1
R R
−
AO V0
+
Figura 2.17. Oscilator cu deplasare de fază
V2 ( s ) V0 ( s ) V2 ( s )
T (s) = F ( s) ⋅ R (s) = = ⋅
V1 ( s ) V1 ( s ) V0 ( s )
Funcţia de transfer a căii directe este:
V0 ( s ) R2
F (s) = =−
V1 ( s ) R1
Bucla de reacţie este dată în Figura 2.18. Pentru a determina funcţia de transfer
al buclei de reacţie, se aplică teorema lui Millman în nodurile VA, VB, iar în V2
teorema divizorului de tensiune:
C VA C VB C
V0 V2
R R R
(de la AO)
Figura 2.18. Ramura de reacţie (reţea defazoare)

⎧ sC ⋅ V0 + sC ⋅ VB sτ ⋅ (V0 + VB )
⎪VA = =
⎪ 2sC + 1 / R 1 + 2sτ
⎪ sC ⋅ VA + sC ⋅ V2 sτ ⋅ (VA + V2 )
⎨VB = =
⎪ 2sC + 1 / R 1 + 2sτ
⎪ sτ
⎪V2 = 1 + sτ ⋅ VB
⎩
unde s-a notat τ = RC. Funcţia de transfer a buclei de reacţie este:
V2 τ 3 s3
R(s) = = 3 3
V0 τ s + 6τ 2 s 2 + 5τ s + 1
Se obţine astfel raportul la întoarcere (reacţia fiind pozitivă):
R2 τ 3 s3
T (s) = − ⋅ 3 3
R1 τ s + 6τ 2 s 2 + 5τ s + 1
Pentru s=jω obţinem:
T ( jω ) = −
3 3⎡
(
2 2
) (
R2 ω τ ⎣ωτ ⋅ ω τ − 5 − j 1 − 6ω τ ⎦
⋅
2 2 ⎤
)
( ) ( )
R1 2 2
1 − 6ω 2τ 2 + ω 2τ 2 ⋅ ω 2τ 2 − 5
Conform criteriului Nyquist, pentru ca circuitul să oscileze, trebuie ca

hodograful Nyquist să treacă prin punctul critic (1, j0). Din condiţia TIm(jω0)=0
obţinem frecvenţa de oscilaţie:
1 1
1 − 6ω 2τ 2 = 0 ⇒ ω0 = =
τ 6 RC 6
iar din TRe(jω0)=1 obţinem condiţia de amorsare a oscilaţiilor:
−
4 4
( 2 2
R2 ω0 τ ω0 τ − 5
⋅
) = 1 ⇒ R2 = 29 ⋅ R1
0 (
R1 ω 2τ 2 ω 2τ 2 − 5 2
0 )ω 0=
1
τ 6
2.3.1. Să se studieze stabilitatea sistemelor având următoarele polinoame

caracteristice, utilizând criteriul lui Routh.
a) Qa ( s ) = s 4 + s 3 − s − 1
b) Qb ( s ) = 2s 3 + 4s 2 + 4s + 12
c) Qc ( s ) = s 5 + s 4 + 10s 2 + 5s + 24
Soluţie: Din tablourile lui Routh rezultă că toate sistemele sunt instabile.
s4 1 0 −1 s5 1 0 5
s3 2 4 s4 1 10 24
s3 1 −1
s2 4 12 s3 −10 −19
a) s 2 1 −1 b) c)
s 1
−4 s2 8.1 24
s1 0 s1 86.1
0
s0 12
s 0 s0 24
2.3.2. Să se studieze stabilitatea sistemelor cu următoarele polinoame

caracteristice. Se vor utiliza criteriile lui Routh şi Hurwitz.
a) Qa ( s ) = s 3 + ks 2 + 2s + 1
b) Qb ( s ) = s 4 + 2s 3 + s 2 + ks + 3
c) Qc ( s ) = s 4 + 2s 3 + 3s 2 + 2s + 1
d) Qd ( s ) = s 3 + 6 s 2 + 11s + 6
e) Qe ( s ) = 3s 4 + 4s 3 + 3s 2 + 3s + 1
Soluţie: Cu ambele criterii rezultă: a) pentru k>0.5 sistemul este stabil; b)

instabil ∀ k; c) stabil; d) stabil; e) instabil.
2.3.3. Determinaţi valorile parametrilor a şi b, astfel încât sistemele caracterizate

de polinoamele caracteristice de mai jos să fie stabile. Se vor utiliza
criteriile lui Routh şi Hurwitz.
a) Qa ( s ) = s 3 + as 2 + bs + 3
b) Qb ( s ) = s 4 + as 3 + 2s 2 + bs + 1
Soluţie: a) a >0, ab>3; b) instabil ∀ a, b.
2.3.4. Determinaţi valorile parametrului k, astfel încât sistemele caracterizate de

polinoamele caracteristice de mai jos să fie stabile. Se va utiliza criteriul lui
Hurwitz.
a) Qa ( s ) = s 3 + 14s 2 + 56 s + k
b) Qb ( s ) = s 3 + ( 4 + k ) s 2 + 6 s + 12
Soluţie: a) 0 < k < 784; b) 2 < k < 4
2.3.5. Utilizând criteriul lui Mihailov să se studieze stabilitatea sistemelor având

următoarele polinoame caracteristice:
a) Qa ( s ) = s 5 + 4s 4 + s 3 + 8s 2 + 16
b) Qb ( s ) = s 5 − 2s 2 + 6
Soluţie: La nici unul dintre sisteme hodograful nu înconjoară originea (Figura

2.19), deci sistemele sunt instabile.
a)
ω 0 1 +∞
QaRe 64 +++ 60 +++ +∞
QaIm 0 ---- 0 +++ +∞
b)
ω 0 3 +∞
QbRe 6 +++ 0 +++ +∞
QbIm 0 +++ 9 3 ---- -∞
Tabelul 2.13. Variaţiile părţilor reală şi imaginară pentru problema 2.3.5

QaIm QbIm
1.5
1
9 3 (ω= 3 )
QaRe
0 60 64 6 QbRe
(ω=1) (ω=0) (ω=0)
a) b)
Figura 2.19 Hodografurile Mihailov pentru problema 2.3.5
2.3.6. Utilizând criteriul lui Mihailov să se studieze stabilitatea sistemului având

Q ( s ) = s 3 + 3s 2 + 6 s + 12
Soluţie: Hodograful din Figura 2.20 înconjoară originea în sens trigonometric

de 3π/2 ori, deci sistemul este stabil.
QIm
4 (ω=2)
−6 0 12 QRe
(ω= 6 ) (ω=0)
Figura 2.20 Hodograful Mihailov pentru problema 2.3.6
2.3.7. Determinaţi valorile parametrului k, astfel încât sistemele caracterizate de

polinoamele caracteristice de mai jos să fie stabile. Se va utiliza criteriul lui
Mihailov.
a) Qa ( s ) = ks 4 + 2s 3 + 2s 2 + s + 1
b) Qb ( s ) = s 4 + 8s 3 + 24s 2 + 32 ( k − 1) s + k
1± 1− k
Soluţie: a) Soluţiile părţilor reală şi imaginară sunt: ω1,2 Re = ,
k
ω1 Im = 0, ω2 Im = 1 / 2 . Din Figura 2.21a rezultă că sistemul este la limita de
stabilitate pentru k=0 şi instabil în rest.
ω 0 1/ 2 1 +∞
I. QRe 1 +++ 0 ---- -∞
(k=0) QIm 0 +++ 0 ---- -∞
II. QRe 1 +++ 1/16 +++ 0 +++ +∞
(k=1) QIm 0 +++ 0 ---- -1 ---- -∞
III. QRe 1 +++ k/16 +++ +∞
(k>1) QIm 0 +++ 0 ---- -∞
Tabelul 2.14. Variaţia părţilor reală şi imaginară în funcţie de k (problema 2.3.7a)
b) Soluţiile părţilor reală şi imaginară sunt: ω1,2 Re = 12 ± 144 − k ,

ω1 Im = 0, ω2 Im = 2 k − 1 ⇒ k ≥ 1 şi k ≤ 144 (condiţie de existenţă a soluţiilor
reale). Din Figura 2.21b rezultă că sistemul este la limita de stabilitate pentru k=0
(condiţia Q(jω)=0); pentru k∈(1.01, 6.93) (ce rezultă din ω1Im<ω1Re<ω2Im<ω2Re)
sistemul este stabil (înconjoară originea de 4π/2 ori); în rest este instabil.
ω 0 ω1Re ω2Im ω2Re +∞

I. QRe 0 (ω1Re=ω1Im ) - - - - - - 0 ++ +∞
(k=0) QIm 0 (ω1Re=ω1Im ) - - - - - - -1097.4 --- -∞
-78
II. QRe k ++ 0 --- --- 0 ++ +∞
(k=2)
(k>1.01
9 -779
k<6.93) QIm 0 ++ ++ 0 --- --- -∞
(k=2) (k=2)
QRe k ++ 0 --- ++ 0 ++ +∞
III. (k=8)
(k>6.93) 128.6 169
QIm 0 ++ ++ 0 ++ --- -∞
(k=8) (k=8)
Tabelul 2.15. Variaţia părţilor reală şi imaginară în funcţie de k (problema 2.3.7b)

QbIm
QaIm
0
(ω=0.707)
1 QaRe QbRe
-1 (ω=0)
k>6.93
k=0 k=1 k>1

k=1.01
1.01<k<6.93
a) b)
2.3.8. Aplicând criteriul Mihailov, să se determine domeniul valorilor

parametrului k astfel încât sistemul reprezentat de polinomul caracteristic:
Q ( s ) = 5s 5 + 2s 4 + 2s 3 + 5s 2 + s + k + 1
să fie stabil.
Soluţie: Condiţii de stabilitate: coeficienţi pozitivi; existenţa soluţiilor reale

(ωIm, ωRe∈ℜ+) şi alternarea acestora ω1Im<ω1Re<ω2Im<ω2Re; verificarea condiţiei de
limită a stabilităţii (Q(jω)=0). Soluţiile sunt: ω1Im=0,
ω1,2 Re = 0.5 5 ± 25 − 8 ( k + 1) . Deoarece ω2Im∉ℜ+, una dintre soluţiile părţii
reale trebuie să fie ωRe∉ℜ+. Rezultă astfel sistemul de inecuaţii:
⎧ ai > 0 : k + 1 > 0 ⎧ k > −1

⎪ ⎪
⎧⎪5 ± 25 − 8 ( k + 1) ≥ 0
⎪ ⎪ ⎧⎪ k ≥ −1
⎪⎪ω12 Re ≥ 0 : ⎨ ⎪ ⎨
⎩⎪ 25 − 8 ( k + 1) ≥ 0
17
⎨ ⇒ ⎨⎪k ≤
⎪ ⎪⎩ 8
⎪ω1 Im < ω1 Re : 5 − 25 − 8 ( k + 1) ≤ 0 ⎪ k ≤ −1
⎪Q ⎪
⎪⎩ Re ( jω ) QIm ( jω )=0 = 0 ⎩ω1 Im = 0 : k = −1
Hodografurile Mihailov pentru diferite valori ale lui k sunt prezentate în Figura
2.22, de unde rezultă că sistemul este instabil pentru orice valoare a lui k, deoarece
hodograful nu face 5π/2 rotaţii în sens trigonometric în jurul originii.
QaIm
k<−1
k=−1
k>−1
QaRe
0 k+1
(ω=0)
2.3.9. Un sistem este caracterizat de polinomul caracteristic:
Q ( s ) = s 3 + s 2 + s + e sT − 0.5
Studiaţi stabilitatea sistemului utilizând QIm

criteriile Routh, Hurwitz şi Mihailov.
T<0.5
Soluţie: Q ( s ) = s 3 + s 2 + s ( 1 − T ) + 0.5 QRe
(vezi problema 2.2.19). În urma analizei cu
cele trei criterii ⇒ T=0.5 sistem la limita de 0 0.5
stabilitate; T<0.5 sistem asimptotic stabil; 1 (ω=0)
(ω= )
T>0.5 sistem instabil. 2
T=0.5
3
s 1 1−T
2
s 1 0.5
s1 0.5 − T T>0.5
s0 0.5 Figura 2.23 Hodograful Mihailov
pentru problema 2.3.9
⎧ 1 0.5
⎪ D2 = = 0.5 − T
⎪ 1 1 − T
⎪
⎨ 1 0.5 0
⎪ D = 1 1 − T 0 = 0.25 − 0.5 ⋅ T
⎪ 3
⎪⎩ 0 1 0.5
2.3.10. Un sistem este proiectat astfel încât să ofere performanţe acceptabile când
amplificarea k a unui amplificator particular are valoarea 2. Determinaţi cât
de mult poate fi modificată această amplificare, pentru ca sistemul să
rămână stabil. Polinomul caracteristic al sistemului este:
Q ( s ) = s 3 + ( 4 + k ) s 2 + 6 s + 16 + 8k
Soluţie: Utilizând criteriul lui Routh, stabilitatea se obţine pentru -2<k<4.

Deoarece se ştie că parametrul k este amplificare, acesta nu poate fi negativ, deci
domeniul pentru amplificare este 0 < k < 4.
2.3.11. Se dau sistemele cu următoarele funcţii de transfer în buclă deschisă:
10 ⋅ ( s + 1) ⋅ ( s + 2 )
a) Ta ( s ) =
s+3
b) Tb ( s ) = s + s − 1
2
s 2 − 10
c) Tc ( s ) =
s 2 + 2s + 1
2s 2 − 2s + 1
d) Td ( s ) =
s 2 + 10s + 1
K
e) Te ( s ) = , K ∈ℜ+
( s + 2 )3
Trasaţi hodograful Nyquist şi precizaţi stabilitatea sistemelor în buclă închisă.
În cazul e) determinaţi valoarea critică a parametrului K.
Soluţie: Toate sistemele au reacţie negativă, deci punctul critic este (-1, j0).
TaIm +∞ ±∞ (ω=+∞) TbIm TcIm

(ω=+∞)
TaRe TbRe TcRe
0 20/3 -1 0 -10 0 1
(ω=0) (ω=0) (ω=0) (ω=+∞)
a) Instabil b) Instabil c) Instabil
TdIm TeIm
(-1, j0) TeRe
0 K/8
TdRe
(ω=+∞) (ω=0)
K<64
−0.2 0 1 2
6 (ω=0) (ω=+∞) K=64
(ω= )
11 K>64
d) Stabil e) K<64 – stabil; K=64 – limita stabilităţii;

K>64 – instabil
Figura 2.24 Hodografurile Nyquist pentru problema 2.3.11
2.3.12. Pentru sistemele de la problema 2.3.11 determinaţi marginea de câştig şi

marginea de fază.
Soluţie: Se aplică (2.1.12):
a) MGa=3/20 pentru ω=0; MPa poate fi oricât (ω∉ℜ+) ⇒ sistem instabil;

b) MGb=1 pentru ω=0; MPb=π pentru ω=0 ⇒ sistem instabil;
c) MGc=0.1 pentru ω=0; MPc poate fi oricât (ω∉ℜ+) ⇒ sistem instabil;
d) MGd=5 pentru ω = 6 / 11 , sau MGd=1 pentru ω=0; MPd=π-0.972 ≅ 7π/10
pentru ω = 6 / 11 [rad/s], sau MPd=π pentru ω=0 ⇒ sistem stabil;
⎛ ⎞
e) MGe=64/K pentru ω= 2 3 ; MPe=π−3 arctg ⎜ 0.5 3 K 2 − 4 ⎟ ⇒
⎝ ⎠
MPe=π−π=0 pentru K=64 (limita stabilităţii); MPe < 0 pentru K>64
(instabil); MPe > 0 pentru K<64 (stabil).
2.3.13. Utilizând criteriul Nyquist de stabilitate, să se determine frecvenţa de

oscilaţie şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor pentru circuitul din Figura
2.25, ştiind că AO sunt ideale.
C2
C3
R2
− R3
AO1 −
+ AO2 V0
+
C1 R1
Figura 2.25. Circuit cu reacţie
Soluţie: Reacţia este pozitivă, deci punctul critic este (1, j0).
1 + s ⋅ R2 C2
T (s) = −
s R2 R3C2 C3 ⋅ ( 1 + s ⋅ R1C1 )
2
⎧ R1C1 = R2C2 (condiţia de amorsare)

⎪
T ( jω ) = 1 ⇒ ⎨ 1
ω =
⎪ 0
(frecvenţa de oscilaţie)
⎩ R2 R3C2 C3
2.3.14. Utilizând criteriul Nyquist de

stabilitate, arătaţi că un sistem cu TIm
funcţia de transfer în buclă deschisă:
K
T( s ) = ; K , a ∈ℜ+
s( s + a ) TRe
este întotdeauna stabil în buclă închisă.

−K/a2 0
(ω=0) (ω=+∞)
Soluţie: K, a > 0 ⇒ pd = 0, deci sistem

cu buclă deschisă stabil. Părţile reală şi
imaginară nu au soluţii reale. Din Figura 2.26
rezultă că sistemul este stabil şi în buclă Figura 2.26. Hodograful Nyquist
închisă oricât ar fi K, a∈ ℜ+. pentru problema 2.3.14
2.3.15. Se dă circuitul din Figura 2.27. Utilizând criteriul lui Nyquist de stabilitate,
să se determine frecvenţa de oscilaţie şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor.
Trasaţi hodograful Nyquist. Determinaţi R1 astfel încât cele două semnale
de ieşire să aibă aceeaşi amplitudine.
+
AO1 V0
−
C C VB V1 C R2
R R
R1
−
AO2 V01
+
Figura 2.27. Oscilator pentru problema 2.3.15
C R2
V1 V0
− C VA C
AO1 VB
+
R R C
F(s) R(s)
R1
R
−
AO2 V01
+
Figura 2.28. Circuitul din Figura 2.27 cu buclă deschisă
Soluţie: Sistemul este cu reacţie pozitivă, deci punctul critic este (1, j0).
Se observă că în buclă închisă ramura de reacţie R(s) va lucra conectată pe

sarcina R||C. În aceste condiţii, T(s) este:
1
VB ( s ) − s 3 ⋅ R2C
T (s) = = 3
V1 ( s ) s 2 + 4 s + 1
3RC 3R 2C 2
⎧ R2 = 12R (condiţia de amorsare)

⎪
T ( jω ) = 1 ⇒ ⎨ 1
⎪ω0 = 3RC (frecvenţa de oscilaţie)
⎩
TIm
(1, j0)
0 R2/12R TRe
(ω=0) (ω=+∞)
R2<12R
R2=12R
R2>12R
Figura 2.29. Hodograful Nyquist pentru problema 2.3.15
Dacă R2<12R ⇒ sistem asimptotic stabil; dacă R2=12R ⇒ sistem la limita de

stabilitate; dacă R2>12R ⇒ sistem instabil.
V01 ( s ) V0 ( s ) V1 ( s ) R
= ⋅ = sR2C ⋅
V0 ( s ) V1 ( s ) V01 ( s ) R1
V0 ( jω ) R2 12
= 1 ⇒ R1 = = R 7R
V01 ( jω ) 3 3
ω =ω0
este condiţia ca amplitudinile V0 şi V01 să fie egale.

2.3.16. Se dă circuitul din Figura 2.30a. Utilizând criteriul Nyquist de stabilitate,

să se determine frecvenţa de oscilaţie şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor.
Comentaţi rezultatele în funcţie de parametrul α. Trasaţi hodograful
Nyquist.
P R3
TIm α<α0 α=α0 α>α0

αP
−
AO V0
+
V2 V1
0 0.33 1 2.33 TRe
(ω=0) (ω=1)
R2 C2 (ω=+∞)
C1 R1
a) b)
Figura 2.30. a) Oscilator pentru problema 2.3.16; b) Hodograful Nyquist
Soluţie: Vezi problema 2.2.23. Raportul la întoarcere este:
⎡1 ⎛ R ⎞ ⎤ sR1C2
T ( s ) = ⎢ ⋅ ⎜ 1 + 3 ⎟ − 1⎥ ⋅
⎣α ⎝ P ⎠ ⎦ 1 + s ( R1C2 + R1C1 + R2C2 ) + s 2 R1 R2 C1C2
1
Frecvenţa oscilaţiilor: ω0 =
R1 R2C1C2
R3
1+
Condiţia de amorsare a oscilaţiilor: α0 = P
R2 C1
+ +2
R1 C2
Din Figura 2.30b rezultă: α<α0 – sistem stabil; α=α0 – sistem la limita
stabilităţii; α>α0 – sistem instabil.
3. Ecuaţii de stare
Mărimile de stare (variabile de stare) sunt mărimile a căror cunoaştere la un

moment dat este necesară şi suficientă pentru a determina evoluţia ulterioară a unui
sistem dat, sub excitaţii date. Aceste mărimi sunt cele care determină regimul
tranzitoriu al sistemului considerat. Într-un circuit electric aceste mărimi sunt
introduse de elementele reactive (L, C) şi sunt tensinile pe condensatoare, respectiv
curenţii prin bobine.
Starea unui sistem reprezintă ansamblul valorilor variabilelor de stare la un
moment dat: x1(t), x2(t), …, xn(t). Dacă la un moment dat (t0) sunt cunoscute
mărimile de stare x1(t0), x2(t0), …, xn(t0) (starea iniţială) şi excitaţiile e1(t), e2(t), …,
en(t), t ≥ t0, atunci evoluţia sistemului este cunoscută pentru orice moment t>t0 şi
această descriere este unică.
Ecuaţiile de stare ale unui sistem analogic liniar invariant în timp (SALI) au
forma compactă matriceală (3.1.1) (forma normală):
⎧ dx ( t )
⎪ = A ⋅ x (t ) + B ⋅ e (t )
⎨ dt (3.1.1)
⎪ y (t ) = C ⋅ x (t ) + D ⋅ e (t )
⎩
unde x(t)=[x1(t) x2(t) … xn(t)] T este vectorul de stare, e(t)=[e1(t) e2(t) … en(t)]T
vectorul excitaţiilor, y(t)=[y1(t) y2(t) … yn(t)] T vectorul ieşirilor, A(n×n) matricea de
stare, B(n×m) matricea de aplicare a excitaţiilor, C(k×n) matricea ieşirii, D(k×m)
matricea de transmisie directă. Numărul n este egal cu numărul ecuaţiilor
diferenţiale de ordinul I, numărul mărimilor de stare. Prima ecuaţie din (3.1.1)
reprezintă ecuaţia de evoluţie a stării, iar cea de a doua ecuaţia ieşirii.
Dacă sistemul are bucle capacitive şi/sau secţiuni inductive atunci sistemul
(3.1.1) capătă o formă degenerată (dependentă) (3.1.2). Bucla capacitivă conţine
numai condensatoare şi/sau surse ideale de tensiuni; secţiunea inductivă conţine
numai bobine şi/sau surse ideale de curent. În acest caz, unele dintre tensiunile,
respectiv unii dintre curenţii elementelor reactive nu vor fi mărimi independente,
deci aceste mărimi nu vor mai fi variabile de stare.
⎧ dx ( t ) de ( t )
⎪ = A ⋅ x ( t ) + B1 ⋅ e ( t ) + B2 ⋅
⎪ dt dt
⎨ (3.1.2)
⎪ y t = C ⋅ x t + D ⋅ e t + D ⋅ de ( t )
⎪⎩ ( ) () 1 () 2
dt
Capitolul 3 – Ecuaţii de Stare 111
Pentru a trece la forma normală se aplică schimbarea de variabilă (3.1.3):
x ( t ) = x1 ( t ) + B2 ⋅ e ( t ) (3.1.3)
şi se obţine sistemul:
⎧ dx1 ( t )
⎪ = A ⋅ x1 ( t ) + ( AB2 + B1 ) ⋅ e ( t )
⎨ dt (3.1.4)
⎪ y ( t ) = C ⋅ x ( t ) + ( CB + D ) ⋅ e ( t )
⎩ 1 2 1
Ordinul sistemului n este egal cu numărul total de elemente reactive din care
se scade câte o unitate pentru fiecare buclă capacitivă, respectiv secţiune inductivă.
Pe baza ecuaţiilor de stare (3.1.1) se poate întocmi un model de stare (Figura

3.1), în care sistemul este văzut ca o transformare intrare−stare−ieşire.
dx/dt x
e B ∫ dt C y
controlul stării observarea stării
Figura 3.1. Modelul de stare rezultat din (3.1.1)
3.1.1. Determinarea ecuaţiilor de stare
Pentru determinarea ecuaţiilor de evoluţie a stării într-un circuit electric se

parcurg paşii următori:
• Se construieşte graful liniar orientat (GLO) ataşat circuitului electric.
Fiecare latură a GLO conţine o singură componentă, astfel încăt legea
lui Ohm conţine un singur tip de lege de variaţie.
• Se alege un arbore normal ale cărui laturi conţin toate sursele ideale de
tensiune, numărul maxim de capacităţi, numărul minim de inductivităţi
şi nici o sursă ideală de curent.
• Se aplică teorema a II-a a lui Kirchhoff pentru pentru circuitul respectiv,

exprimând tensiunile pe coarde uc(t) în funcţie de cele de pe ramuri ur(t).
• Se aplică teorema a I-a a lui Kirchhoff pentru circuitul respectiv,
exprimând curenţii pe ramuri ir(t) în funcţie de cei pe coarde ic(t).
• Se aplică legea lui Ohm, exprimând tensiunea în funcţie de curentul pe
coarde (uc(t)=f(ic(t))) şi curentul în funcţie de tensiunea pe ramuri
(ir(t)=f(ur(t))).
• Se înlocuiesc expresiile scrise cu legea lui Ohm în relaţiile scrise cu
teoremele lui Kirchhoff obţinându-se un sistem în care necunoscutele
sunt curenţii de coarde şi tensiunile pe ramuri.
• Se elimină variabilele care nu sunt variabile de stare sau excitaţii şi se
obţine sistemul de ecuaţii de evoluţie a stării. Ecuaţiile ieşirii se obţin din
ecuaţiile topologice, mărimile de ieşire fiind oricare dintre mărimi care nu
sunt surse, dar se exprimă în funcţie de variabilele de stare.
3.1.2. Rezolvarea ecuaţiilor de stare în domeniul timp
Rezolvarea ecuaţiilor de stare se poate realiza în două moduri: prin integrarea

ecuaţiilor diferenţiale utilizând matricea de tranziţie eA⋅t sau prin rezolvarea
problemei Cauchy (integrarea ecuaţiilor diferenţiale neomogene).
Soluţia ecuaţiei de evoluţie a stării este
t
x ( t ) = xl ( t ) + x f ( t ) = e A⋅t ⋅ x ( 0 ) + ∫ e(
t −τ )⋅ A
⋅ B ⋅ e (τ ) dτ (3.1.5)
0
unde xl(t) este soluţia de regim liber (tranzitoriu), xf(t) soluţia de regim forţat
(permanent), x(0) starea iniţială (condiţia iniţială).
Soluţia ecuaţiei ieşirii (răspunsul sistemului liniar) corespunzătoare stării
iniţiale x(0) şi funcţiei de intrare e(t) este:
t
⋅ x ( 0 ) + ∫ C ⋅ e(
t −τ )⋅ A
y (t ) = C ⋅ e A⋅t
⋅ B ⋅ e (τ ) dτ + D ⋅ e ( t ) (3.1.6)
0
Matricea Φ(t)=eA⋅t este matricea de tranziţie şi se determină cu ajutorul

formulei lui Cailey-Hamilton:
Φ ( t ) = e A⋅t = α 0 ⋅ 1 + α1 ⋅ A + α 2 ⋅ A2 + ... + α n−1 ⋅ An−1 (3.1.7)

unde coeficienţii α0, α1, ..., αn-1 se obţin din ecuaţia:
−1
⎡ α 0 ⎤ ⎡1 λ1 " λ1n−1 ⎤ ⎡ eλ1 ⋅t ⎤
⎢α ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢ 1 ⎥ = ⎢1 λ2 " λ2 n −1 ⎥ ⎢ eλ2 ⋅t ⎥
⋅⎢ (3.1.8)
⎢ # ⎥ ⎢# # " # ⎥
⎥ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎢ # ⎥
⎣α n −1 ⎦ ⎢⎣1 λn " λn n −1 ⎥⎦ ⎢ eλn ⋅t ⎥
⎣ ⎦
în care termenii eλk ⋅t se numesc moduri de oscilaţie, iar λk sunt valorile proprii
ale matricii A şi reprezintă frecvenţele naturale complexe de oscilaţie: λk=βk+jωk,
βk – atenuarea în timp a modului de oscilaţie, ωk – frecvenţa modului de oscilaţie.
Valorile proprii se determină din ecuaţia:
det ( λ ⋅ 1 − A ) = 0 (3.1.9)
Matricea de tranziţie se mai poate determina cu ajutorul polinomului de

interpolare Lagrange:
n
( λk ⋅ 1 − A)* λk ⋅t
Φ ( t ) = e A⋅t = ∑ ⋅e (3.1.10)
k =1 P' ( λk )
unde notaţia (*) semnifică adjuncta matricii respective, iar P’(λk) este derivata
polinomul caracteristic al matricii A: P ( λ ) = det ( λ ⋅ 1 − A ) .
Curbele care conţin condiţiile iniţiale pentru care răspunsul liber conţine un
singur mod de oscilaţie se numesc direcţii proprii. Acestea se determină din
ecuaţia:
( λk ⋅ 1 − A) ⋅ x (0 ) = 0 (3.1.11)
3.1.3. Rezolvarea ecuaţiilor de stare în domeniul Laplace
Se aplică transformata Laplace sistemului (3.1.1) şi se obţine:
⎧⎪ X ( s ) = [ s ⋅ 1 − A]−1 ⋅ x ( 0 ) + [ s ⋅ 1 − A]−1 B ⋅ E ( s )
⎨ (3.1.12)
⎪⎩Y ( s ) = C ⋅ X ( s ) + D ⋅ E ( s )
din care rezultă funcţia de transfer H(s):
−1
H ( s ) = C ⋅ [ s ⋅ 1 − A] B + D (3.1.13)
Funcţia de transfer H(s) descrie comportamentul vectorului de ieşire Y(s) faţă

de vectorul de excitaţie E(s) în condiţii iniţiale nule.
3.2.1. Pentru circuitele din Figura 3.2 se cer:

a) Ecuaţiile de stare, considerând ca ieşire tensiunea pe rezistenţa R;
b) Modelul de stare ce rezultă din ecuaţiile de stare;
c) Schema electrică după modelul de la punctul b).
R R
e1(t) C e2(t) L
a) b)
Figura 3.2. Circuite pasive de ordinul I
Rezolvare:
a) GLO pentru cele două circuite sunt prezentate în Figura 3.3.

3 2
(1) (2) (1) (2)
1 2 1 3
(3) (3)
a) b)
Figura 3.3. GLO pentru circuitele din Figura 3.2
Pentru circuitul din Figura 3.2a variabila de stare este tensiunea pe

condensatorul C (u2). Pentru GLO din Figura 3.3a se scriu ecuaţiile cu ajutorul
teoremelor lui Kirchhoff:
⎧u3 = −u1 − u2
⎪
⎨ −u1 = e1
⎪i = i = i
⎩1 2 3
iar relaţiile scrise cu legea lui Ohm sunt:
⎧u3 = R ⋅ i3
⎪
⎨ du2
⎪i2 = C ⋅ dt
⎩
Din cele două sisteme rezultă ecuaţia de evoluţie a stării:
du2 1 1
=− ⋅ u2 + ⋅ e1 (3.2.1)
dt RC RC
Variabila de ieşire este u3, iar ecuaţia ieşirii este:
y = u3 = −u2 + e1 (3.2.2)
Matricele x, y, A, B, C şi D din (3.1.1) sunt:
⎡ 1 ⎤ ⎡ 1 ⎤
x = [ u 2 ] , y = [ u3 ] , A = ⎢ − ⎥ , B=⎢ ⎥ , C = [ −1] , D = [1]
⎣ RC ⎦ ⎣ RC ⎦
Pentru circuitul din Figura 3.2b variabila de stare este curentul prin bobina L
(i3). Pentru GLO din Figura 3.3b se scriu relaţiile cu teoremele lui Kirchhoff:
⎧u3 = −u1 − u2
⎪
⎨ −u1 = e2
⎪i = i = i
⎩1 2 3
iar relaţiile scrise cu legea lui Ohm sunt:
⎧ di3
⎪⎪u3 = L ⋅ dt
⎨
⎪i = u2
⎪⎩ 2 R
Din cele două sisteme, rezultă ecuaţia de evoluţie a stării:
di3 R 1
= − ⋅ i3 + ⋅ e2
dt L L
Variabila de ieşire este u2, iar ecuaţia ieşirii este:
y = u2 = −u3 + e2 = R ⋅ i3
⎡ R⎤ ⎡1⎤
x = [i3 ] , y = [u2 ] , A = ⎢ − ⎥ , B = ⎢ ⎥ , C = [1] , D = [0 ]
⎣ L⎦ ⎣L⎦
b) Ecuaţiile (3.2.1) şi (3.2.2) se pun sub forma:
⎧ 1
⋅ ( e1 − u2 ) dt
RC ∫
⎪u2 =
⎨
⎪⎩ y = u3 = e1 − u2
din care rezultă schema bloc din Figura 3.4a.

1/RC R/L
e1 1/RC + u2 e2 1/L +
Σ − ∫ dt Σ − ∫ dt i3
− −
R
−
+ y = u3
Σ y = u2
a) b)
Figura 3.4. Modelele de stare pentru circuitele din Figura 3.2
Similar se procedează şi în cazul circuitului din Figura 3.2b şi se obţine:
⎧ 1
⎪i3 = ⋅ ∫ ( e2 − R ⋅ i3 ) dt
⎨ L
⎪⎩u2 = R ⋅ i3
din care rezultă schema bloc din Figura 3.4b.

c) Circuitele cu integratoare rezultate din schemele bloc (Figura 3.4) sunt

prezentate în Figura 3.5 şi 3.6.
R2
C
R1
+ R
R3 AO1
−
e1(t) − AO2
+
R4 R6
R5
−
AO3 y = u3(t)
+
Figura 3.5. Schema electrică echivalentă cu AO a circuitului din Figura 3.2a
y = u2(t)
R2 i3
R1 C
V02
+ R
i3 AO1
R3 −
e2(t) − AO2
+
R4
Figura 3.6. Schema electrică echivalentă cu AO a circuitului din Figura 3.2b
În implementarea schemei bloc din Figura 3.4b cu integratoare active,

rezistenţele R1, R2, din structura sumatorului diferenţial (realizat cu AO1) vor avea
şi rolul de convertor tensiune−curent, deoarece ieşirile din AO sunt tensiuni, iar
semnalul după integrator (realizat cu AO2) trebuie să fie în curent. Expresia
V02 V+ u
curentului i3 este: i3 = = AO1 = 2 , cu condiţia ca sarcina conectată la u2
R1 + R2 R1 R1
să nu consume curent semnificativ.
3.2.2. Să se rezolve ecuaţiile de stare de la problema 3.2.1, în domeniul timp,

dacă semnalul de intrare este semnalul treaptă unitate, iar componentele au
valorile: R=1Ω, C=1F, L=1H. Se vor considera condiţii iniţiale nule.
Rezolvare:
Pentru circuitul din Figura 3.2a, matricile sunt:
A = [ −1] , B = [1] , C = [ −1] , D = [1]
Se aplică (3.1.5) pentru ecuaţia (3.2.1) şi rezultă:
t 1
−( t −τ )⋅
u2 =
1
⋅∫e
RC 0
RC ⋅ γ (τ ) dτ
( )
= 1 − e −t ⋅ γ ( t )
R =C =1
Se aplică (3.1.5) pentru ecuaţia (3.2.2) şi rezultă:
t 1
1 −( t −τ )⋅
u3 = − ⋅∫e RC ⋅ γ (τ ) dτ + γ ( t ) = e−t ⋅ γ ( t )
RC 0
R =C =1
sau mai simplu u3 = e1 − u2 = e−t ⋅ γ ( t ) .
Pentru circuitul din Figura 3.2b, se procedează asemănător şi se obţine:
A = [ −1] , B = [1] , C = [1] , D = [0 ]
t R
−( t −τ )⋅
1
i3 = ⋅ ∫ e
L 0
L ⋅ γ (τ ) dτ
( )
= 1 − e −t ⋅ γ ( t )
R = L =1
t R
−( t −τ )⋅
u2 =
1
L 0∫
⋅ e L ⋅ γ (τ ) dτ ( )
= 1 − e−t ⋅ γ ( t )
R = L =1
(
sau mai simplu u2 = R ⋅ i3 = 1 − e−t ⋅ γ ( t ) . )

a) Ecuaţiile de stare;
b) Modelul de stare ce rezultă din ecuaţiile de stare.
C1 L1 R1 C2
e(t) R2 R3 e(t) C1 R2
a) b)
Figura 3.7. Circuite pasive
Rezolvare:
a) GLO pentru fiecare circuit din Figura 3.7 este reprezentat în Figura 3.8.
2 (2) 4 4 (2) 3
(1) (3) (1) (3)
1 5 3 1 2 5
(4) (4)
a) b)
Pentru circuitul din Figura 3.7a variabilele de stare sunt tensiunea pe

condensatorul C1 (u2) şi curentrul prin bobina L1 (i4). Pentru GLO din Figura 3.8a
se scriu relaţiile cu teoremele lui Kirchhoff, respectiv cu legea lui Ohm:
⎧u5 = R2 ⋅ i5
⎧u5 = −u1 − u2 ⎪
⎪ ⎪u4 = L1 ⋅ di4
⎪−u1 = e ⎪ dt
⎪ ⎪
⎨u4 = −u1 − u2 − u3 , ⎨ du2
⎪i = i + i ⎪i2 = C1 ⋅ dt
⎪2 4 5 ⎪
⎪⎩i3 = i4 ⎪i = u3
⎪ 3 R3
⎩
Din cele două sisteme se elimină termenii din membrul stâng al semnului “=” (u4,
u5, i2, i3) şi rezultă ecuaţiile de evoluţie a stării:
⎧ du2 1 1 1
⎪ dt = − R C ⋅ u2 + C ⋅ i4 + R C ⋅ e
⎪ 2 1 1 2 1
⎨ (3.2.3)
di 1 R
⎪ 4 = − ⋅u − 3 ⋅i + ⋅e 1
2 4
⎪⎩ dt L1 L1 L1
Variabilele de ieşire sunt u3, u5 iar ecuaţiile ieşirii sunt:
⎧ y1 = u3 = R3 ⋅ i4
⎨ (3.2.4)
⎩ y2 = u5 = −u2 + e
x = [u2 i4 ] , y = [u3 u5 ] , e = [ e]
T T
⎡ 1 1 ⎤ ⎡ 1 ⎤
⎢− R C C1 ⎥ ⎢R C ⎥
⎥, B = ⎢ 2 1⎥, C = ⎡
0 R3 ⎤ ⎡0 ⎤
A=⎢
2 1
⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎢ 1 R ⎥ ⎢ 1 ⎥ ⎣ −1 0 ⎦ ⎣ 1⎦
⎢ −L − 3⎥ ⎢ ⎥
⎣ 1 L1 ⎦ ⎣ L1 ⎦
În acest caz se mai pot considera ca mărimi de ieşire mărimile u4, i2, i5.
Pentru circuitul din Figura 3.7b variabilele de stare sunt tensiunile pe C1 (u2) şi
pe C2 (u3). Pentru GLO din Figura 3.8b se scriu relaţiile cu teoremele lui Kirchhoff
şi legea lui Ohm:
⎧u4 = −u1 − u2 ⎧u4 = R1 ⋅ i4

⎪ ⎪
⎪u5 = u2 − u3 ⎪u5 = R2 ⋅ i5
⎪ ⎪ du
⎨−u1 = e , ⎨i2 = C1 ⋅ 2
⎪i = i − i ⎪ dt
⎪2 4 5 ⎪ du3
⎪⎩i3 = i5 ⎪i3 = C2 ⋅
⎩ dt
Din cele două sisteme se elimină mărimile din membrul stâng al semnului “=”
(i2, i3, i4, i5, u4, u5) şi rezultă ecuaţiile de evoluţie a stării:
⎧ du2 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 1
⎪ = − ⋅⎜ + ⎟ ⋅ u2 + ⋅ u3 + ⋅e
⎪ dt C1 ⎝ R1 R2 ⎠ R2 C1 R1C1
⎨ (3.2.5)
⎪ du3 = 1 ⋅ u − 1 ⋅ u
⎪ dt R2 C2
2
R2 C2
3
⎩
Variabilele de ieşire sunt u4, u5 iar ecuaţiile ieşirii sunt:
⎧ y1 = u4 = −u2 + e
⎨ (3.2.6)
⎩ y 2 = u5 = u 2 − u3
x = [u2 u3 ] , y = [u4 u5 ] , e = [ e]
T T
⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎤
⎢− ⋅ ⎜ + ⎟ ⎥ ⎡ 1 ⎤
C1 ⎝ R1 R2 ⎠ R2 C1 ⎥ ⎡ −1 0 ⎤ ⎡0 ⎤
A= ⎢ , B = R1C1 ⎥ , C = ⎢
⎢
⎥ , D=⎢ ⎥
⎢ 1 1 ⎥ ⎢ ⎥ ⎣ 1 −1⎦ ⎣1⎦
⎢ − ⎥ ⎢⎣ 0 ⎥⎦
⎣⎢ R2 C2 R2C2 ⎦⎥
În acest caz se mai pot considera ca mărimi de ieşire mărimile i2, i3, i4, i5.
b) Ecuaţiile (3.2.3) se pun sub forma (3.2.7). Împreună cu (3.2.4), rezultă
schema bloc din Figura 3.9a.
⎧ ⎛ 1 1 1 ⎞
⎪u2 = ∫ ⎜ − ⋅ u2 + ⋅ i4 + ⋅ e ⎟ dt
⎪ ⎝ R2C1 C1 R2C1 ⎠
⎨ (3.2.7)
⎪ ⎛ 1 R3 1 ⎞
⎪i4 = ∫ ⎜ − L ⋅ u2 − L ⋅ i4 + L ⋅ e ⎟ dt
⎩ ⎝ 1 1 1 ⎠
Similar se procedează şi în cazul circuitului din Figura 3.7b şi se obţine:
⎧ ⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 1 ⎤
⎪u2 = ∫ ⎢ − ⋅ ⎜ + ⎟ ⋅ u2 + ⋅ u3 + ⋅ e ⎥ dt
⎪ ⎣⎢ C1 ⎝ R1 R2 ⎠ R2 C1 R1C1 ⎦⎥
⎨ (3.2.8)
⎪ ⎛ 1 1 ⎞
⎪u3 = ∫ ⎜ R C ⋅ u2 − R C ⋅ u3 ⎟ dt
⎩ ⎝ 2 2 2 2 ⎠
Din (3.2.6) şi (3.2.8) rezultă schema bloc din Figura 3.9b.
Σ y2 = u5
+
−
1/ R2C1 R3/L1
− ∫ dt − ∫ dt
e 1/ R2C1 + 1/L1 +
R3
Σ Σ y1 = u3
− u2 + i4
− 1/L1 −
1/C1
a)
Σ y1 = u4
+
−
(R1+ R2)/ R1R2C1
1/ R2C2
− ∫ dt − ∫ dt
e 1/ R1C1 + 1/ R2C2 + +
−
Σ Σ Σ y2 = u5
− u2 − u3
−
1/R2C1
b)
Figura 3.9. Modelele de stare pentru circuitele din Figura 3.7
3.2.4. Să se rezolve ecuaţiile de stare de la problema 3.2.3, în domeniul Laplace,

dacă semnalul de intrare este semnalul treaptă unitate. Pentru circuitul din
Figura 3.7a valorile componentelor sunt: R2=R3=1Ω, C1=1/2F, L1=1/3H,
iar pentru circuitul din Figura 3.7b: R1=1/2Ω, R2=1/3Ω, C1=C2=1F. Se vor
considera condiţii iniţiale nule.
Rezolvare:
Pentru circuitul din Figura 3.7a matricile sunt:
⎡ −2 2 ⎤ ⎡2⎤ ⎡ 0 1⎤ ⎡0 ⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥, C = ⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎣ −3 −3 ⎦ ⎣3⎦ ⎣ −1 0 ⎦ ⎣ 1⎦
Se determină funcţia de transfer H(s) cu relaţia (3.1.13):

−1
⎡ 0 1 ⎤ ⎡ s + 2 −2 ⎤ ⎡ 2 ⎤ ⎡0 ⎤ 1 ⎡ 3s ⎤
H (s) = ⎢ ⎥⋅⎢ ⋅⎢ ⎥+⎢ ⎥= 2 ⋅⎢ ⎥
⎣ −1 0 ⎦ ⎣ 3 s + 3 ⎥⎦ ⎣ 3 ⎦ ⎣ 1⎦ s + 5s + 12 ⎣ s ⋅ ( s + 3 ) ⎦
iar vectorul ieşirilor Y(s) este:
⎡Y1 ( s ) ⎤ ⎡U 3 ( s ) ⎤
⎢ ⎥=⎢ ⎥ = H (s) ⋅ E ( s)
⎣Y2 ( s ) ⎦ ⎣U 5 ( s ) ⎦
unde vectorul E(s) conţine, în acest caz, un singur element 1/s, deoarece în circuit
există o singură sursă. În urma calculelor se obţine:
⎧ 3 k ⋅ ω0
⎪Y1 ( s ) = U 3 ( s ) = 2 ≡
⎪ s + 5s + 12 ( s + α )2 + (ω0 )2
⎨
⎪ s+3
⎪⎩Y2 ( s ) = U 5 ( s ) = s 2 + 5s + 12
Se aplică transformata Laplace inversă şi se obţin răspunsurile în domeniul timp

(răspunsul indicial):
⎧ 6
5
− ⋅t ⎛ 23 ⎞
⎪ y1 ( t ) = u3 ( t ) = ⋅ e 2 ⋅ γ ( t ) ⋅ sin ⎜⎜ ⋅ t ⎟⎟
⎪⎪ 23 ⎝ 2 ⎠
⎨ 5
⎪ 1 − 2 ⋅t ⎛ ⎛ 23 ⎞ ⎛ 23 ⎞ ⎞
⎪ y 2 ( t ) = u5 ( t ) = ⋅e ⋅ γ ( t ) ⋅ ⎜ 23 ⋅ cos ⎜⎜
⎜
⋅ t ⎟⎟ + 23 ⋅ sin ⎜⎜ ⋅ t ⎟⎟ ⎟
⎟
⎪⎩ 23 ⎝ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎠
Din (3.2.4) se obţin mărimile de stare:
⎧ u3 6
5
− ⋅t ⎛ 23 ⎞
⎪i4 = = ⋅ e 2 ⋅ γ ( t ) ⋅ sin ⎜⎜ ⋅ t ⎟⎟
⎪⎪ R3 R =1 23 ⎝ 2 ⎠
3
⎨
⎪ ⎡ 5
1 − 2 ⋅t ⎛ ⎛ 23 ⎞ ⎛ 23 ⎞ ⎞ ⎤
u
⎪ 2 = e − u 5 = γ ( t ) ⋅ ⎢ 1 − ⋅ e ⋅ ⎜ 23 ⋅ cos ⎜⎜
⎜
⋅ t ⎟⎟ + 23 ⋅ sin ⎜⎜ ⋅ t ⎟⎟ ⎟ ⎥
⎟
⎪⎩ ⎢⎣ 23 ⎝ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎠ ⎥⎦
Pentru circuitul din Figura 3.7b matricile sunt:

⎡ −5 3 ⎤ ⎡2⎤ ⎡ −1 0 ⎤ ⎡0 ⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥, C = ⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎣ 3 −3 ⎦ ⎣0 ⎦ ⎣ 1 −1⎦ ⎣ 1⎦
iar funcţia de transfer H(s) este:
⎡ −1 0 ⎤ ⎡ s − 5 3 ⎤
−1
⎡ 2 ⎤ ⎡0 ⎤ 1 ⎡ −2 ⋅ ( s − 3 ) ⎤
H (s) = ⎢ ⎥ ⋅⎢ ⋅⎢ ⎥+⎢ ⎥= 2 ⋅⎢ 2 ⎥
⎣ 1 −1⎦ ⎣ 3 s − 3 ⎥⎦ ⎣0 ⎦ ⎣ 1⎦ s − 8s + 6 ⎣⎢ s − 6 s + 6 ⎦⎥
De aici rezultă mărimile de ieşire:
⎧ −2 ⋅ ( s − 3 )
⎪Y1 ( s ) = U 4 ( s ) =
⎪⎪ (
s ⋅ s 2 − 8s + 6 )
⎨ 2
⎪Y s = U s = s − 6 s + 6
( ) ( )
⎩⎪
⎪ 2 5
(
s ⋅ s 2 − 8s + 6 )
Se aplică transformata Laplace inversă şi se obţin răspunsurile în domeniul
timp:
⎧ ( 4 − 10 )⋅t − 5 − 10 ⋅ e( 4 + )
1 ⎡
(
⎪ y1 ( t ) = u4 ( t ) = ⋅ ⎢10 − 5 + 10 ⋅ e
⎪ 10 ⎣
) ( ) 10 ⋅t ⎤
⎥ ⋅ γ (t )
⎦
⎨
⎪ y ( t ) = u ( t ) = ⎡1 − 1 ⋅ ⎛ e( 4 − 10 )⋅t − e( 4 + 10 )⋅t ⎞ ⎤ ⋅ γ ( t )
⎪ 2 5 ⎢ ⎜ ⎟⎥
⎩ ⎣ 10 ⎝ ⎠⎦
Din (3.2.6) se obţin mărimile de stare:
⎧ ( 4 − 10 )⋅t + 5 − 10 ⋅ e( 4 + 10 )⋅t ⎤ ⋅ γ ( t )
1 ⎡
(
⎪u2 = e − u4 = − ⋅ ⎢ 5 + 10 ⋅ e
10 ⎣
) ( )
⎥
⎦
⎪
⎨
⎪u = u − u = ⎡ 10 − 2 ⋅ e( 4 − 10 )⋅t − 3 10 − 2 ⋅ e( 4 + 10 )⋅t − 1⎤ ⋅ γ ( t )
⎪ 3 2 5 ⎢ ⎥
⎩ ⎣ 20 20 ⎦
3.2.5. Să se rezolve următoarele ecuaţii de stare, în domeniul timp, în condiţiile

iniţiale alăturate. Să se determine direcţiile proprii.
⎧ dx1
= −2x1 + x2 + 5e ⎧
⎪ x = [0 0 ] , x0 = [0 0 ]
⎪⎪ dt T (1) T
a) ⎨ ; ⎨ 0
⎪ dx2 = 2x1 − 3x2 ⎪⎩e ( t ) = γ ( t )
⎪⎩ dt
⎧ dx1
= x1 + x2 + e ⎧
⎪ x0 = [1 0 ] , x0 = [0 0 ]
⎪⎪ dt T (1) T
b) ⎨ ; ⎨
⎪ dx2 = 3x1 − x2 ⎪⎩e ( t ) = γ ( t )
⎪⎩ dt
⎧ dx1 1 1
= − x1 + x2
⎪⎧ x0 = [1 0 ] , x0 = [0 0 ]
⎪⎪ dt T (1) T
9 9
c) ⎨ ; ⎨
⎪ dx2 = − x1 − x2 + e ⎪⎩e ( t ) = γ ( t )
⎪⎩ dt
Rezolvare:
a) Matricile din (3.1.1) sunt:
⎡ −2 1 ⎤ ⎡5 ⎤ ⎡0 ⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥ , x (0 ) = ⎢ ⎥
⎣ 2 −3 ⎦ ⎣0 ⎦ ⎣0 ⎦
Se determină, mai întâi, valorile proprii matricei A din (3.1.9):
⎛ ⎡ λ 0 ⎤ ⎡ −2 1 ⎤ ⎞ ⎧λ1 = −1
det ⎜ ⎢ ⎥ −⎢ ⎥ ⎟ =0 ⇒ ⎨
⎝ ⎣ 0 λ ⎦ ⎣ 2 −3 ⎦ ⎠ ⎩λ2 = −4
apoi matricea de tranziţie utilizând (3.1.7), (3.1.8) şi
⎧ 4 −t 1 −4⋅t
⎡α0 ⎤ ⎡1 −1⎤
−1
⎡ e−t ⎤ ⎪⎪α 0 = 3 ⋅ e − 3 ⋅ e
⎢α ⎥ = ⎢1 −4 ⎥ ⋅⎢ ⎥ ⇒ ⎨
⎣ 1⎦ ⎣ ⎦ ⎢⎣e −4⋅t ⎥⎦ ⎪α = 1 ⋅ e−t − 1 ⋅ e −4⋅t
⎪⎩ 1 3 3
⎡ 2 −t 1 −4⋅t 1 −t 1 −4⋅t ⎤
⋅e + ⋅e ⋅e − ⋅e ⎥
⎡α − 2α 1 α1 ⎤ ⎢ 3 3 3 3
e At = ⎢ 0 ⎥ =⎢ ⎥
⎣ 2α1 α 0 − 3α 1 ⎦ ⎢ 2 −t 2 −4⋅t
⋅e − ⋅e
1 −t 2 −4⋅t ⎥
⋅e + ⋅e
⎢⎣ 3 3 3 3 ⎥⎦
Se aplică (3.1.5) şi se obţin expresiile variabilelor de stare pentru condiţiile

x0 = [0 0 ] (xl(t)=0):
T
⎡ 15 10 −t 5 −4⋅t ⎤
− ⋅e − ⋅e ⎥
⎡ x1 ⎤ ⎢ 4 3 12
x (t ) = ⎢ ⎥ = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t ) (3.2.9)
⎣ x2 ⎦ ⎢ 5 − 10 ⋅ e −t + 5 ⋅ e−4⋅t ⎥
⎢⎣ 2 3 6 ⎥⎦
Direcţiile proprii se determină din (3.1.11):
⎛ ⎡ λ12 0 ⎤ ⎡ −2 1 ⎤ ⎞ ⎡ x1 ( 0 ) ⎤ ⎧⎪( λ12 + 2 ) ⋅ x1 ( 0 ) − x2 ( 0 ) = 0

⎜⎢ ⎥ −⎢ ⎥ ⎟⋅⎢ ⎥ =0⇒ ⎨
⎝⎣ 0 λ12 ⎦ ⎣ 2 −3 ⎦ ⎠ ⎣ x2 ( 0 )⎦ ⎩⎪−2x1 ( 0 ) + ( λ12 + 3 ) ⋅ x2 ( 0 ) = 0
Pentru λ1 = −1 se obţine:
x1 ( 0 ) − x2 ( 0 ) = 0 ⇒ x2 ( 0 ) = x1 ( 0 ) (3.2.10)
iar pentru λ2 = −4:
−2x1 ( 0 ) − x2 ( 0 ) = 0 ⇒ x2 ( 0 ) = −2x1 ( 0 ) (3.2.11)
Prin urmare, pentru ca răspunsul liber să conţină numai modul de oscilaţie e−t,
condiţiile iniţiale trebuie să îndeplinească relaţia (3.2.10), iar pentru modul de
oscilaţie e−4t relaţia (3.2.11). În ceea ce priveşte stabilitatea sistemului, acesta este
stabil deoarece λ12 < 0 ⇒ poli în semiplanul stâng; pe de altă parte variabilele de
stare din (3.2.9) tind la valori constante (sunt mărginite) când t→∞. Direcţiile
proprii sunt reprezentate grafic în Figura 3.10a.
b) Matricile din (3.1.1) sunt:
⎡1 1 ⎤ ⎡ 1⎤ ⎡1⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥ , x (0 ) = ⎢ ⎥
⎣ 3 −1⎦ ⎣0 ⎦ ⎣0 ⎦
Valorile proprii sunt: λ1 = −2, λ2 = 2 , de unde rezultă că sistemul este instabil

(λ2 > 0 ⇒ pol în semiplanul drept).
Parametrii α0,1 şi matricea de tranziţie eAt sunt:
⎧ 1 −2⋅t 1 2⋅t
⎪⎪α0 = 2 ⋅ e + 2 ⋅ e
⎨
⎪α = − 1 ⋅ e−2⋅t + 1 ⋅ e2⋅t
⎪⎩ 1 4 4
⎡ 1 −2⋅t 3 2⋅t 1 1 ⎤
⋅e + ⋅e − ⋅ e−2⋅t + ⋅ e2⋅t ⎥
⎡α + α1 α1 ⎤ ⎢ 4 4 4 4
e At =⎢ 0 = ⎢ ⎥
⎣ 3α 1 α0 − α1 ⎥⎦ ⎢ 3 −2⋅t 3 2⋅t 3 −2⋅t 1 2⋅t ⎥
− ⋅e + ⋅e ⋅e + ⋅e
⎣⎢ 4 4 4 4 ⎦⎥
iar variabilele de stare în condiţiile x0 = [1 0 ] sunt:

T
⎡ 1 −2⋅t 3 2⋅t ⎤ ⎡ 1 1 −2⋅t 3 2⋅t ⎤

⎢ 4 ⋅e + 4 ⋅e ⎥ ⎢− 4 − 8 ⋅ e + 8 ⋅ e ⎥
xl ( t ) = ⎢ ⎥ , x f (t ) = ⎢ ⎥
⎢ − 3 ⋅ e−2⋅t + 3 ⋅ e 2⋅t ⎥ ⎢ 3 ⋅ e −2⋅t + 3 ⋅ e2⋅t ⎥
⎣⎢ 4 4 ⎦⎥ ⎣⎢ 8 8 ⎦⎥
⎡ 1 1 −2⋅t 9 2⋅t ⎤
− + ⋅e + ⋅e ⎥
⎡ ⎤ ⎢ 4 8
x
x ( t ) = xl ( t ) + x f ( t ) = ⎢ 1 ⎥ = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
8
(3.2.12)
⎣ 2 ⎦ ⎢ − ⋅ e−2⋅t + ⋅ e2⋅t ⎥
x 3 9
⎣⎢ 8 8 ⎦⎥
După cum se observă şi din (3.2.12) dacă t → +∞ atunci şi variabila x2→ +∞,
deci sistemul este instabil, ceea ce s-a observat deja din valorile proprii.
Direcţiile proprii, în acest caz, sunt (Figura 3.10b):
⎧⎪λ1 = −2 : x2 ( 0 ) = −3x1 ( 0 )
⎨
⎪⎩λ2 = 2 : x2 ( 0 ) = x1 ( 0 )
x2(0) x2(0)
λ2=−4 λ1=−1 λ2=2 λ1=−2
1 1
1 x1(0) 1 x1(0)
−2
−3
a) b)
Figura 3.10. Direcţiile proprii pentru sistemele a) şi b)

c) Pentru rezolvarea acestui sistem, aplicăm metoda integrării ecuaţiilor

diferenţiale neomogene (problema Cauchy). În prima etapă se elimină una
dintre variabile (x2), obţinând ecuaţia diferenţială (de ordinul 2) de o singură
variabilă (x1). În următoarea etapă se determină soluţia de regim tranzitoriu
(liber), apoi soluţia de regim permanent (forţat), iar soluţia finală va fi suma
celor două soluţii.
⎧ dx1 1 1 ⎧ dx
= − x + x ⎪ x2 = 9 ⋅ 1 + x1
⎪⎪ dt 9
1
9
2
⎪ dt
⎨ ⇔ ⎨
⎪ dx2 = − x − x + e ⎪ d ⎛ 9 ⋅ dx1 + x1 ⎞ = − x1 − ⎛ 9 ⋅ dx1 + x1 ⎞ + e
⎩⎪ dt
1 2
⎪⎩ dt ⎜⎝ dt ⎟
⎠
⎜
⎝ dt ⎟
⎠
Ecuaţia diferenţială de variabilă x1 este:
d 2 x1 dx1
9⋅ 2
+ 10 ⋅ + 2 ⋅ x1 = e (3.2.13)
dt dt
Se rezolvă ecuaţia omogenă:
−5 ± 7 3 9
9 ⋅ p 2 + 10 ⋅ p + 2 ⋅ p = 0 ⇒ p12 = ⇒ p1 − , p2 −
9 10 10
iar soluţia de regim liber este de forma:
−3 −9
⋅t ⋅t
p1 ⋅t p2 ⋅t
x1l = C1 ⋅ e + C2 ⋅ e = C1 ⋅e 10 + C2 ⋅ e 10
Soluţia de regim forţat se obţine considerând-o de aceeaşi formă cu excitaţia

(treaptă unitate):
x1 f = C3 ⋅ γ ( t )
Se înlocuieşte x1f în ecuaţia caracteristică (3.2.13) şi rezultă constanta C3:
1
2 ⋅ C3 ⋅ γ ( t ) = γ ( t ) ⇒ C3 =
2
Soluţia finală este de forma:
−3 −9
1 ⋅t ⋅t
x1 = + C1 ⋅ e 10 + C2 ⋅ e 10
2
Constantele C1 şi C2 se determină din condiţiile iniţiale date în enunţ:
⎧1 ⎧ 3
⎧⎪ x1 ( 0 ) = 1 ⎪⎪ 2 + C1 + C2 = 1 ⎪⎪C1 = 4
⎨ (1) ⇒ ⎨ ⇒ ⎨
⎩⎪ x1 ( 0 ) = 0 ⎪− 3 ⋅ C − 9 ⋅ C = 0 ⎪C = − 1
⎪⎩ 10 1 10 2 ⎪⎩ 2 4
−3 −9
1 3 10 ⋅t 1 10 ⋅t
x1 ( t ) = + ⋅e − ⋅e
2 4 4
Soluţia x2 se obţine:
−3 −9 −3 −9
dx1 d ⎛ 1 3 10 ⋅t 1 10 ⋅t ⎞ ⎛ 1 3 10 ⋅t 1 10 ⋅t ⎞
x2 = 9 ⋅ + x1 = 9 ⋅ ⎜ + ⋅e − ⋅e ⎟ + ⎜ + ⋅e − ⋅e ⎟
dt dt ⎜ 2 4 4 ⎟ ⎜2 4 4 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
−3 −9
1 51 ⋅t 71 10 ⋅t
x2 = − ⋅ e 10 + ⋅e
2 40 40
Pentru a determina direcţiile proprii, se determină valorile proprii, care coincid

cu soluţiile ecuaţiei omogene (p1,2). Din (3.1.11) rezultă direcţiile proprii:
3 17
λ1 = − ⇒ − ⋅ x1 ( 0 ) − x2 ( 0 ) = 0
10 10
9 71
λ2 = − ⇒ − ⋅ x1 ( 0 ) − x2 ( 0 ) = 0
10 10
3.2.6. Să se rezolve următorul sistem de ecuaţii de stare prin metoda integrării

ecuaţiilor diferenţiale neomogene (problema Cauchy). Excitaţia este de tip
treaptă unitate, iar condiţiile iniţiale sunt nule.
⎧ dx1 3 1 3
⎪⎪ dt = − 2 x1 − 2 x2 + 2 e
⎨
⎪ dx2 = x − x
1 2
⎪⎩ dt
Rezolvare:
Se observă că este mai convenabil să se elimine variabila x1:
dx2 d ⎛ dx2 ⎞ 3 ⎛ dx ⎞ 1 3
x1 = + x2 ⇒ ⎜ + x2 ⎟ = − ⋅ ⎜ 2 + x2 ⎟ − x2 + e
dt dt ⎝ dt ⎠ 2 ⎝ dt ⎠ 2 2
d 2 x2 5 dx2 3
2
+ ⋅ + 2 ⋅ x2 = ⋅ e
dt 2 dt 2
Soluţiile ecuaţiei omogene sunt:
−5 ± j 7
p12 = = α ± jβ
4
Soluţia de regim liber este:
x2l = C1 ⋅ e p1 ⋅t + C2 ⋅ e p2 ⋅t = eα ⋅t ⋅ ⎡⎣ A1 ⋅ cos ( β ⋅ t ) + A2 ⋅ sin ( β ⋅ t ) ⎤⎦
Soluţia de regim forţat se consideră de aceeaşi formă cu excitaţia:

3
x2 f = C3 ⋅ γ ( t ) . Înlocuit în ecuaţia diferenţială rezultă C3 = . Soluţia finală este
4
de forma:
3 α ⋅t
x2 = + e ⋅ ⎡⎣ A1 ⋅ cos ( β ⋅ t ) + A2 ⋅ sin ( β ⋅ t ) ⎤⎦
4
Constantele A1 şi A2 se obţin din condiţiile iniţiale:
⎧ 3
⎧⎪ x2 ( 0 ) = 0 ⎧3 ⎪ A1 = −
⎪ + A1 = 0 ⎪ 4
⎨ (1) ⇒ ⎨4 ⇒ ⎨
⎪⎩ x2 ( 0 ) = 0 ⎪⎩α ⋅ A1 + β ⋅ A2 = 0 ⎪ A2 = − α ⋅ A1 = − 15
⎪⎩ β 4 7
3 3 −5⋅t ⎡ ⎤
x2 = − ⋅ e ⋅ ⎢ cos
4 4 ⎣
( )
7 ⋅t +
5
7
⋅ sin ( )
7 ⋅t ⎥
⎦
Soluţia x1 se obţine:
x1 =
dx2
dt
+ x2 =
3 ⎡
(
⋅ ⎢7 − e −5⋅t ⋅ 7 ⋅ cos
28 ⎣
( )
7 ⋅ t − 27 7 ⋅ sin ( ))
7 ⋅ t ⎤⎥
⎦
3.2.7. Să se rezolve următoarele ecuaţii de stare, în domeniul Laplace, în condiţii

iniţiale nule, dacă semnalul de intrare este de tip treaptă unitate.
⎧ dx1
⎪ dt = − x1 + 2x2 + 2e
⎪
⎪ dx
a) ⎨ 2 = 2x1
⎪ dt
⎪ y1 = e − x1
⎪
⎩
⎧ dx1
⎪ dt = x1 + x2 + e
⎪
⎪ dx
b) ⎨ 2 = 3x1 − x2
⎪ dt
⎪ y1 = e − 2x1
⎪y = x + x
⎩ 2 1 2
Rezolvare:
a) Matricile sunt:
⎡ −1 2 ⎤ ⎡2⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥ , C = [ −1 0 ] , D = [1]
⎣ 2 0⎦ ⎣0 ⎦
Funcţia de transfer este:
−1
⎡ s + 1 −2 ⎤ ⎡2⎤ s2 − s − 4
H ( s ) = [ −1 0 ] ⋅ ⎢ ⋅ ⎢ ⎥ + [1] = 2
⎣ −2 s ⎥⎦ ⎣0 ⎦ s +s−4
de unde rezultă ieşirea:
s2 − s − 4 A B C
Y (s) = = + +
( 2
s⋅ s + s−4 ) s
s+
1 + 17
s+
1 − 17
2 2
Se aplică transformata Laplace inversă şi rezultă răspunsul în timp:

⎡
y1 ( t ) = ⎢1 +
⎣
2
17
⋅e
−0.5⋅( 1+ )
17 ⋅t
(
⋅ 1− e 17 ⋅t
)⎤⎥⎦ ⋅ γ (t )
din care rezultă că, pentru t → +∞ răspunsul y1→ −∞ (răspuns nemărginit la
excitaţie mărginită), deci sistemul este instabil.
b) Matricile sunt:
⎡1 1 ⎤ ⎡ 1⎤ ⎡ −2 0 ⎤ ⎡ 1⎤
A=⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥, C = ⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎣ 3 −1⎦ ⎣0 ⎦ ⎣ 1 1⎦ ⎣0 ⎦
Funcţia de transfer este:
−1
⎡ −2 0 ⎤ ⎡ s − 1 −1 ⎤ ⎡ 1⎤ ⎡ 1⎤ 1 ⎡ s 2 − 2s − 6 ⎤
H (s) = ⎢ ⎥⋅⎢ ⎥ ⋅⎢ ⎥+⎢ ⎥= 2 ⋅⎢ ⎥
⎣ 1 1 ⎦ ⎣ −3 s + 1⎦ ⎣0 ⎦ ⎣ 0 ⎦ s − 4 ⎣ s + 4 ⎦
de unde rezultă ieşirile:
⎧ s 2 − 2s − 6 A1 B C
Y
⎪ 1 ( s ) = = + 1 + 1
⎪⎪ (
s ⋅ s2 − 4 ) s s−2 s+2
⎨
⎪Y ( s ) = s + 4 = A2 + B2 + C2
⎩⎪
⎪ 2
(
s ⋅ s2 − 4 ) s s−2 s+2
Se aplică transformata Laplace inversă şi rezultă răspunsurile în timp:
⎧ 1
( )
⎪⎪ y1 ( t ) = 4 ⋅ 6 + e − 3 ⋅ e ⋅ γ ( t )
−2⋅t 2⋅t
⎨
( )
⎪ y ( t ) = 1 ⋅ −4 ⋅ e −2⋅t + 3 ⋅ e2⋅t ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 4
Se observă, şi în acest caz, că pentru t → +∞ răspunsurile y1→ −∞, respectiv

y2→+∞ (răspunsuri nemărginite la excitaţie mărginită), deci sistemul este instabil.

a) Ecuaţiile de stare;
b) Să se rezolve ecuaţiile de stare în condiţiile iL2(0)=1A, uC3(0)=−1V
(Figura 3.11a), uC1(0)= 1V, uC3(0)=0V (Figura 3.11b), dacă semnalul de
excitaţie este de tip treaptă unitate. Valorile componentelor sunt: R1=4/5Ω,

R4=2Ω, C3=2F, L2=2/5H (Figura 3.11a), R1=3/2Ω, C1=C2=1F, C3=1/2F
(Figura 3.11b)
L2 R1 C2
j(t) R1 C3 R4 e(t) C1 C3
a) b)
Figura 3.11. Circuite pasive
Rezolvare:
a) GLO pentru fiecare circuit sunt prezentate în Figura 3.12.

Pentru GLO din Figura 3.12a se scriu ecuaţiile cu teoremele lui Kirchhoff,
respectiv legea lui Ohm:
3 4 (2) 5
(1) (2) (1) (3)
1 2 2
1 3
4 5
(3) (4)
a) b)
⎧ di3
⎧u3 = u1 − u2 ⎪u3 = L2 ⋅ dt
⎪ ⎪
⎪u4 = u2 ⎪u5 = R4 ⋅ i5
⎪ ⎪
⎨i4 = j , ⎨ u1
⎪i = i − i ⎪i1 = R
⎪1 4 5 ⎪ 1
⎪⎩i2 = i3 − i5 ⎪ du2
⎪⎩i2 = C3 ⋅ dt
Din cele două sisteme rezultă ecuaţiile de stare:

⎧ di3 R1 1 R1
⎪ dt = − L ⋅ i3 − L ⋅ u2 + L ⋅ j
⎪ 2 2 2
⎨ (3.2.14)
du
⎪ 2 = 1 1
⋅i − ⋅u
⎪⎩ dt C3 3 R4 C3 2
Variabilele de ieşire pot fi u1, u5, i1, i5. În acest exemplu considerăm ca ieşiri
mărimile i1, u5, atunci ecuaţiile ieşirii sunt:
⎧ u2
⎪ y1 = i1 = j −
⎨ R4 (3.2.15)
⎪y = u = u
⎩ 2 5 2
Matricile x, y, A, B, C şi D sunt:
x = [i3 u2 ] , y = [i1 u5 ] , e = [ j ]
T T
⎡ R1 1 ⎤
⎢− L −
L2 ⎥
⎡ R1 ⎤ ⎡ 1 ⎤
0 − ⎥
⎢ 2 ⎥ , B = ⎢ L2 ⎥ , C = ⎢ ⎡1⎤
A= R4 , D = ⎢ ⎥
⎢ 1 1 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎣0 ⎦
⎢C − ⎥ ⎢⎣ 0 ⎥⎦ ⎢⎣0 1 ⎥⎦
⎣ 3 R4 C3 ⎦
Pentru GLO din Figura 3.12b se scriu ecuaţiile (T. Kirchhoff, L. Ohm):
⎧u4 = R1 ⋅ i4
⎧u4 = −u1 − u2 ⎪
⎪ ⎪u5 → i5 = C2 ⋅ du5
⎪u5 = u2 − u3 ( ∗ ) ⎪ dt
⎪ ⎪
⎨−u1 = e ; ⎨ du2 (3.2.16)
⎪i = i − i ⎪i2 = C1 ⋅ dt
⎪2 4 5 ⎪
⎪⎩i3 = i5 ⎪ du3
⎪⎩i3 = C3 ⋅ dt
Din cauza buclei capacitive, latura 5 apare în GLO ca şi coardă, deci u5 nu este
variabilă de stare şi va trebui eliminată din sistemele (3.2.16). Pentru a evita
operaţia de integrare, datorită legii lui Ohm u5=f(i5), se exprimă i5=f(u5).
Eliminarea lui u5 se face derivând ecuaţia marcată cu (*) în (3.2.16) şi se continuă
algoritmul de determinare a ecuaţiilor de stare. Se obţine astfel sistemul:
⎧ du2 1 C3 du3 1
⎪ dt = − R C ⋅ u2 − C ⋅ dt + R C ⋅ e
⎪ 1 1 1 1 1
⎨
du
⎪ 3 = C 2 du
⋅ 2
⎪⎩ dt C2 + C3 dt
din care se exprimă du2/dt şi du3/dt, care formează sistemul de ecuaţii de stare:
⎧ du2 C2 + C3 C2 + C3
⎪ dt = − R ( C C + C C + C C ) ⋅ u2 + R ( C C + C C + C C ) ⋅ e
⎪ 1 1 2 1 3 2 3 1 1 2 1 3 2 3
⎨
⎪ du3 = − C2
⋅ u2 +
C2
⋅e
⎪⎩ dt R1 ( C1C2 + C1C3 + C2 C3 ) R1 ( C1C2 + C1C3 + C2 C3 )
Variabilele de ieşire pot fi u4, u5, i4. În acest caz, ecuaţiile ieşirii sunt:
⎧ y1 = u4 = −u2 + e
⎪
⎪ y 2 = u 5 = u 2 − u3
⎨
⎪y = i = − 1 ⋅u + 1 ⋅e
⎪⎩ 3 4 R1
2
R1
x = [ u2 u3 ] , y = [ u4 i4 ] , e = [ e]
T T
u5
⎡ C2 + C3 ⎤ ⎡ C2 + C3 ⎤
⎢− R (C C + C C + C C ) 0 ⎥ ⎢ R (C C + C C + C C ) ⎥
A=⎢ ⎥, B = ⎢ 1 1 2
1 1 2 1 3 2 3 1 3 2 3 ⎥
,
⎢ C2 ⎥ ⎢ C2 ⎥
⎢− 0⎥ ⎢ ⎥
⎣⎢ R1 ( C1C2 + C1C3 + C2 C3 ) ⎥⎦ ⎣⎢ R1 ( C1C2 + C1C3 + C2C3 ) ⎦⎥
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
⎢ −1 0⎥ ⎢1⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
C=⎢ 1 −1⎥ , D = ⎢ 0 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎢− 1 0⎥ ⎢1⎥
⎢⎣ R1 ⎥⎦ ⎢⎣ R1 ⎥⎦
b) Pentru circuitul din Figura 3.11a matricile, respectiv condiţiile iniţiale sunt:
⎡ 5⎤
⎢ −2 2⎥ ⎡2 ⎤
⎡ 1⎤
0 − ⎥ ⎡1⎤ ⎡1⎤
A=⎢ ⎥, B = ⎢ ⎥, C = ⎢ 2 , D = ⎢ ⎥ , x (0 ) = ⎢ ⎥
⎢− 1 1⎥ ⎣0 ⎦ ⎢ ⎥ ⎣0 ⎦ ⎣ −1⎦
⎢⎣ 2 ⎥ ⎣0 1 ⎦
4⎦
iar valorile proprii se obţin din (3.1.9): λ1 = −1, λ2 = −3 / 4 .

Soluţia ecuaţiilor de evoluţie a stării se determină din (3.1.6), (3.1.7), (3.1.8):
⎧ 3
− ⋅t
−t
⎪⎪α0 = −3 ⋅ e + 4 ⋅ e 4
⎨ 3
⎪ −t
− ⋅t
⎪⎩α1 = −4 ⋅ e + 4 ⋅ e 4
⎡ 5 ⎤ ⎡ 3
− ⋅t ⎤
3
⎢ α − 2α α −
⎥ ⎢5 ⋅ e − 4 ⋅ e
t
− ⋅t
− t
⎥
0 1
2
1 4 −10 ⋅ e + 10 ⋅ e 4
e A⋅t =⎢ ⎥=⎢ ⎥
⎢ − 1α α +
1 ⎥ ⎢
α − t
3
− ⋅t
− t
3
− ⋅t ⎥
4 ⎥⎦ ⎢⎣ 2 ⋅ e − 2 ⋅ e −4 ⋅ e + 5 ⋅ e ⎥⎦
4 4
⎢⎣ 2 1 0 1
⎡ − ⋅t ⎤
3
−t
⎡ 1 ⎤ ⎢15 ⋅ e − 14 ⋅ e 4 ⎥
xl ( t ) = e A⋅t ⋅ ⎢ ⎥ = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
⎣ −1⎦ ⎢ −t
3
− ⋅t ⎥
⎢⎣ 6 ⋅ e − 7 ⋅ e 4 ⎥⎦
⎡ 2 32 − ⋅t ⎤
3
⎢ − − 10 ⋅ e−t + ⋅ e 4 ⎥
3 3
x f (t ) = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
⎢ 3 ⎥
⎢ − 4 − 4 ⋅ e−t + 16 ⋅ e − 4 ⋅t ⎥
⎣⎢ 3 3 ⎦⎥
⎡ 2 10 − 4 ⋅t ⎤
3
−t
⎢− + 5 ⋅ e − ⋅ e ⎥
⎡i ⎤ 3 3
x ( t ) = ⎢ 3 ⎥ = xl ( t ) + x f ( t ) = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
⎣ u2 ⎦ ⎢ 3 ⎥
⎢ − 4 + 2 ⋅ e−t − 5 ⋅ e− 4 ⋅t ⎥
⎢⎣ 3 3 ⎥⎦
Mărimile de ieşire se determină din (3.1.6):

⎡ 7 − 4 ⋅t ⎤
3
⎡ 1⎤ −t
0 − ⎥ A⋅t ⎡ 1 ⎤ ⎢ 3 ⋅ e − 2 ⋅ e ⎥
yl ( t ) = ⎢ 2 ⋅e ⋅⎢ ⎥ = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
⎢ ⎥ ⎣ −1⎦ ⎢ 3 ⎥
⎣0 1 ⎦ − ⋅t
⎢ 6 ⋅ e−t − 7 ⋅ e 4 ⎥
⎣ ⎦
⎡ 2 8 − ⋅t ⎤
3
⎢ + e−t − ⋅ e 4 ⎥
y f (t ) = ⎢ 3 3 ⎥ ⋅ γ (t )
⎢ −
3 ⎥
⋅
⎢ − 4 − 4 ⋅ e−t + 16 ⋅ e 4 ⎥ t
⎢⎣ 3 3 ⎥⎦
⎡2 37 − 4 ⋅t ⎤
3
−t
⎢ + 4⋅e − ⋅e ⎥
⎡ i1 ⎤ 3 6
y ( t ) = ⎢ ⎥ = yl ( t ) + y f ( t ) = ⎢ ⎥ ⋅ γ (t )
u
⎣ 5⎦ ⎢ 3 ⎥
⎢ − 4 + 2 ⋅ e−t − 5 ⋅ e− 4 ⋅t ⎥
⎢⎣ 3 3 ⎥⎦
Pentru circuitul din Figura 3.11b matricile, respectiv condiţiile iniţiale sunt:
⎡ ⎤ ⎡ ⎤
⎡ 1 ⎤ ⎡1⎤ ⎢ −1 0⎥ ⎢1⎥
⎢− 2 0 ⎥ ⎢2⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎡1⎤
A=⎢ ⎥, B = ⎢ ⎥, C = ⎢ 1 −1⎥ , D = ⎢ 0 ⎥ , x ( 0 ) = ⎢ ⎥
⎢− 1 0⎥ ⎢1⎥ ⎢ 2 ⎥ ⎢2⎥ ⎣0 ⎦
⎢⎣ 3 ⎥⎦ ⎢⎣ 3 ⎥⎦ ⎢− 0⎥ ⎢ ⎥
⎣ 3 ⎦ ⎣3⎦
iar valorile proprii se obţin din (3.1.9): λ1 = 0, λ2 = −1 / 2 .
Parametrii necesari determinării mărimilor de stare sunt:
⎧α0 = 1
⎪
⎨ 1
− ⋅t
⎪⎩α1 = 2 − 2 ⋅ e 2
⎡ 1
− ⋅t ⎤
⎢ e 2 0⎥
e A⋅t =⎢ 1
⎥
⎢ 2 2 − 2 ⋅t ⎥
⎢− + ⋅ e 1⎥
⎣ 3 3 ⎦
⎡ 1
− ⋅t ⎤
⎡1⎤ ⎢ e 2 ⎥
xl ( t ) = e A⋅t ⋅ ⎢ ⎥ = ⎢ 1
⎥ ⋅γ (t )
⎣0 ⎦ ⎢ 2 2 − 2 ⋅t ⎥
⎢− + ⋅ e ⎥
⎣ 3 3 ⎦
⎡ − ⋅t ⎤
1
⎢ 1−e 2 ⎥
x f (t ) = ⎢ 1
⎥ ⋅ γ (t )
⎢ 2 2 − 2 ⋅t ⎥
⎢ − ⋅e ⎥
⎣3 3 ⎦
Prin însumarea soluţiilor de regim liber şi forţat se obţine soluţia finală a

ecuaţiei de evoluţie a stării:
⎡u ⎤ ⎡1⎤
x ( t ) = ⎢ 2 ⎥ = xl ( t ) + x f ( t ) = ⎢ ⎥ ⋅ γ ( t )
⎣ u3 ⎦ ⎣0 ⎦
Parametrii necesari determinării mărimilor de ieşire sunt:
⎡ 1
− ⋅t ⎤
⎡ ⎤ ⎢ −e 2 ⎥
⎢ −1 0⎥ ⎢ 1
⎥
⎢ ⎥ A⋅t ⎡ 1 ⎤ ⎢ 2 1 − 2 ⋅t ⎥
yl ( t ) = ⎢ 1 −1⎥ ⋅ e ⋅ ⎢ ⎥ = ⎢ + ⋅ e ⎥ ⋅ γ ( t )
⎢ 2 ⎥ ⎣0 ⎦ ⎢ 3 3 ⎥
⎢− 0⎥ ⎢ 2 − 1 ⋅t ⎥
⎣ 3 ⎦ ⎢ − ⋅e 2 ⎥
⎣ 3 ⎦
⎡ 1 ⎤
⎢ − 2 ⋅t ⎥
⎢ e ⎥
y f (t ) = ⎢ 0 ⎥ ⋅ γ (t )
⎢ ⎥
⎢ 2 − 1 ⋅t ⎥
⎢ ⋅e 2 ⎥
⎣3 ⎦
din care rezultă soluţia finală a ecuaţiei ieşirii:
⎡ 0 ⎤
⎡ u4 ⎤ ⎢2 1 ⎥
y ( t ) = ⎢⎢u5 ⎥⎥ = yl ( t ) + y f ( t ) = ⎢ + ⋅ e −t / 2 ⎥ ⋅ γ ( t )
⎢3 3 ⎥
⎢⎣ i4 ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎣ 0 ⎦
3.2.9. Să se determine matricea de tranziţie pentru următoarele matrici de stare,

utilizând polinomul de interpolare a lui Lagrange.
⎡1 −2 ⎤
a) A = ⎢
⎣ −1 2 ⎥⎦
⎡ −2 0 0⎤
b) A = ⎢⎢ 0 1 0 ⎥⎥
⎢⎣ 0 0 −1⎥⎦
Rezolvare:
a) Se determină matricea caracteristică:
⎡λ − 1 2 ⎤
[ λ ⋅ 1 − A] = ⎢ λ − 2 ⎥⎦
⎣ 1
Se determină polinomul caracteristic:
λ −1 2
P (λ ) = = λ 2 − 3λ
1 λ −2
iar valorile proprii sunt: λ1 = 0, λ2 = 3 . Adjuncta matricii caracteristice este:
⎡ λ − 2 −2 ⎤
[λ ⋅ 1 − A]* = ⎢ ⎥
⎣ −1 λ − 1⎦
P' ( λ ) = 2λ − 3 ⇒ P' ( λ1 ) = −3 , P' ( λ2 ) = 3
Matricea de tranziţie va fi:
1 ⎡λ1 − 2 −2 ⎤ λ1 ⋅t 1 ⎡λ2 − 2 −2 ⎤ λ2 ⋅t
e A⋅t = ⋅ ⎢ ⎥ ⋅ e + ⋅ ⎢ ⋅e
P' ( λ1 ) ⎣ −1 λ1 − 1⎦ P' ( λ2 ) ⎣ −1 λ2 − 1⎥⎦
3⋅t
1 ⎡2 + e 2 − 2 ⋅ e3⋅t ⎤
e A⋅t = ⋅ ⎢ ⎥
3 ⎢⎣ 1 − e3⋅t −1 + 2 ⋅ e3⋅t ⎥⎦
b) Matricea caracteristică este:
⎡λ + 2 0 0 ⎤
[λ ⋅ 1 − A] = ⎢ 0 λ − 1 0 ⎥⎥
⎢
⎢⎣ 0 0 λ + 1⎥⎦
Polinomul caracteristic:
λ+2 0 0
P (λ ) = 0 λ −1 0 = ( λ + 2 ) ⋅ ( λ − 1) ⋅ ( λ + 1 ) = λ 3 + 2 λ 2 − λ − 2
0 0 λ +1
Valorile proprii sunt: λ1 = −2, λ2 = 1, λ3 = −1
P' ( λ ) = 3λ 2 + 4 λ − 1 ⇒ P' ( λ1 ) = 3, P' ( λ2 ) = 6 , P' ( λ3 ) = −2
⎡( λ − 1)( λ + 1) 0 0 ⎤
⎢ ⎥
[ λ ⋅ 1 − A] = ⎢
*
0 ( λ + 2 )( λ + 1) 0 ⎥
⎢⎣ 0 0 ( λ + 2 )( λ − 1)⎥⎦
⎡e −2⋅t 0 0 ⎤
⎢ ⎥
e A⋅t = ⎢ 0 et 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 0 e−t ⎥
⎦
Observaţie: Dacă matricea A este diagonală, atunci şi matricea eA⋅t este

diagonală, având ca elemente exponenţialele cu valori proprii.
3.2.10. Pentru circuitul din Figura 3.13a, să se determine ecuaţiile de stare.

R1 R2 4 (2) 5
(1) (3)
1 2 3
e1(t) e2(t)
C
(4)
a) b)
Figura 3.13. Circuit pasiv şi GLO asociat
Rezolvare:
Variabila de stare este u2, iar GLO asociat circuitului este dat în Figura 3.13b.
Sistemele scrise cu teoremele lui Kirchhoff şi legea lui Ohm sunt:
⎧u4 = −u1 − u2 ⎧
⎪ ⎪u4 = R1 ⋅ i4
⎪u5 = −u2 − u3 ⎪
⎪
⎨−u1 = e1 , ⎨u5 = R2 ⋅ i5
⎪ −u = e ⎪ du
⎪ 3 2 ⎪i2 = C ⋅ 2
⎪⎩i2 = i4 + i5 ⎩ dt
Din cele două sisteme rezultă ecuaţia de stare:
du2 ⎛ 1 1 ⎞ 1 1
= −⎜ + ⎟ ⋅ u2 + ⋅ e1 + ⋅ e2
dt ⎝ R1C R2 C ⎠ R1C R2C
Variabilele de ieşire pot fi u4, u5, i4, i5. În acest caz, ecuaţiile ieşirii sunt:
⎧ y1 = u4 = −u2 + e1
⎪
⎪ y2 = u5 = −u2 + e2
⎪⎪ 1 1
⎨ y3 = i4 = − ⋅ u2 + ⋅ e1
⎪ R1 R1
⎪ 1 1
⎪ y4 = i5 = − ⋅ u2 + ⋅ e2
⎪⎩ R2 R2
x = [u2 ] , y = [ u4 i5 ] , e = [ e1 e2 ]
T T
u5 i4
⎡ ⎛ 1 1 ⎞⎤ ⎡ 1 1 ⎤
A = ⎢− ⎜ + ⎟⎥ , B = ⎢ ⎥
⎣⎢ ⎝ R1C R2 C ⎠ ⎦⎥ ⎣ R1C R2C ⎦
⎡ −1 0 0 0 ⎤ ⎡ 1 0 ⎤
⎢ 0 −1 0 0 ⎥ ⎥ ⎢ 0 1 ⎥⎥
C=⎢ , D= ⎢
⎢ 0 0 −1 / R1 0 ⎥ ⎢1 / R1 0 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣0 0 0 −1 / R2 ⎦ ⎣ 0 1 / R2 ⎦
3.2.11. Pentru circuitul din Figura 3.14a, să se determine ecuaţiile de stare.
R1 C1 L2 (1) 1 (2) 2 (3) 3 (4)
6 7
j(t) L1 R2 C2 5
4
(5)
a) b)
Figura 3.14. Circuit pasiv şi GLO asociat
Rezolvare:
Se observă că în acest circuit există o secţiune inductivă formată din sursa
ideală de curent j(t) şi bobinele L1, L2. Variabilele de stare sunt u2, u4, i6, iar GLO
asociat circuitului este dat în Figura 3.14b (este posibilă şi varianta în care L2 apare
pe coardă şi L1 ramură).
Sistemele scrise cu teoremele lui Kirchhoff şi legea lui Ohm sunt:
⎧ di6
⎪u6 = L1 ⋅ dt
⎪
⎧u6 = u2 + u3 + u4 ⎪u7 = R2 ⋅ i7
⎪ ⎪ u
⎪u7 = u4 ⎪i1 = 1
⎪⎪i1 = i5 = j ⎪ R1
⎪
⎨ , ⎨ du2
⎪i2 = i3 (*) ⎪i2 = C1 ⋅
⎪i = i − i ⎪ dt
⎪3 5 6 ⎪ di3
⎪⎩i4 = i5 − i6 − i7 ⎪i3 → u3 = L2 ⋅ dt
⎪
⎪ du4
⎪⎩i4 = C2 ⋅ dt
În cazul în care apare o secţiune inductivă, determinarea ecuaţiilor de stare se

face în mod asemănător ca şi în cazul buclelor capacitive (vezi problema 3.2.8).
Prin urmare, pentru a evita introducerea integralei, se derivează ecuaţia marcată cu
(*) şi se continuă algoritmul de determinare a ecuaţiilor de stare. Din cele două
sisteme rezultă sistemul:
⎧ du 1 1
⎪ 2 = − ⋅ i6 + ⋅j
⎪ dt C1 C1
⎪⎪ du 1 1 1
4
⎨ =− ⋅ u4 − ⋅ i6 + ⋅j
⎪ dt R2C2 C2 C2
⎪ di 2
⎪ 6 − C1 L2 ⋅ d u2 = 1 ⋅ u2 + 1 ⋅ u4
⎪⎩ dt L1 dt 2 L1 L1
d 2 u2
din care se elimină termenul şi se obţin ecuaţiile de stare (3.2.17), care sunt
dt 2
de formă degenerată (3.1.2) (apare derivata sursei j(t)):
⎧ du2 1 1
⎪ = − ⋅ i6 + ⋅j
⎪ dt C1 C 1
⎪⎪ du4 1 1 1
⎨ =− ⋅ u4 − ⋅ i6 + ⋅j (3.2.17)
⎪ dt R2 C 2 C 2 C 2
⎪ di6 1 1 L2 dj
⎪ = ⋅ u2 + ⋅ u4 + ⋅
⎪⎩ dt L1 + L2 L1 + L2 L1 + L2 dt
Variabilele de ieşire pot fi u1, u3, u7, i1, i3. i7. Determinarea mărimii de ieşire u3
se face astfel:
di3 d ( j − i6 )
u3 = L2 ⋅ = L2 ⋅
dt dt
dj ⎛ 1 1 L2 dj ⎞
u3 = L2 ⋅ − L2 ⋅ ⎜ ⋅ u2 + ⋅ u4 + ⋅ ⎟
dt ⎝ L1 + L2 L1 + L2 L1 + L2 dt ⎠
L2 L2 LL dj
u3 = − ⋅ u2 − ⋅ u4 + 1 2 ⋅
L1 + L2 L1 + L2 L1 + L2 dt
Se obţin în final ecuaţiile ieşirii de formă degenerată.

⎧ y1 = u1 = R1 ⋅ j
⎪
⎪ y2 = u3 = − L2 ⋅ u2 − L2 ⋅ u4 + L1 L2 ⋅ dj
⎪ L1 + L2 L1 + L2 L1 + L2 dt
⎪
⎪ y3 = u7 = u4
⎨
⎪ y4 = i1 = j
⎪ y5 = i3 = j − i6
⎪
⎪ 1 1
⎪ y6 = i7 = R ⋅ u7 = R ⋅ u4
⎩ 2 2
Matricile x, y, A, B1, B2, C, D1 şi D2 sunt:
x = [ u2 i6 ] , y = [u1 u3 i7 ] , e = [ j ]
T T
u4 u7 i1 i3
⎡ 1 ⎤ ⎡ 1 ⎤
⎢ 0 0 − ⎥ ⎢ ⎡ ⎤
⎢ C1 ⎥ C ⎥ ⎢ 0 ⎥
⎢ 1⎥
⎢ 1 1 ⎥ ⎢ 1 ⎥ ⎢ ⎥
A=⎢ 0 − ⎥ , B1 = ⎢ ⎥ , B2 = ⎢ 0 ⎥
⎢ R2 C2 C2 ⎥ ⎢ C2 ⎥ ⎢ ⎥
⎢ L2 ⎥
⎢ 1 1 ⎥ ⎢ 0 ⎥
⎢ 0 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢⎣ L1 + L2 ⎥⎦
⎢⎣ L1 + L2 L1 + L2 ⎥⎦ ⎣ ⎦
⎡ 0 0 0⎤
⎢ ⎥ ⎡ 0 ⎤
⎢ − L2 L2 ⎡ R1 ⎤ ⎢ LL ⎥
− 0⎥ ⎢ ⎥
⎢ L1 + L2 L1 + L2 ⎥ 0⎥ ⎢ 1 2 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎢ L1 + L2 ⎥
0 1 0⎥ ⎢0 ⎥ ⎢ ⎥
C=⎢ , D1 = ⎢ ⎥ , D2 = ⎢ 0 ⎥
⎢ ⎥
⎢
0 0 0
⎥ ⎢1⎥ ⎢ 0 ⎥
⎢ 0 0 −1⎥ ⎢1⎥ ⎢ ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ 0 ⎥
1 ⎢⎣ 0 ⎥⎦ ⎢ 0 ⎥
⎢ 0 0⎥ ⎣ ⎦
⎢⎣ R2 ⎥⎦
⎡ −2 0 0⎤
3.3.1. Determinaţi valorile proprii ale matricii A = ⎢ 0 −4 0 ⎥⎥ .
⎢
⎢⎣ 0 0 −6 ⎥⎦
Soluţie: λ1 = −2, λ2 = −4, λ3 = −6 .
⎡ −2 0 ⎤
3.3.2. Determinaţi matricea de tranziţie pentru matricea A = ⎢ ⎥.
⎣ 0 −4 ⎦
⎡e −2⋅t 0 ⎤
Soluţie: Φ ( t ) = e = ⎢
A⋅t
⎥.
⎢⎣ 0 e −4⋅t ⎥⎦
3.3.3. Determinaţi valorile proprii şi expresiile direcţiilor proprii pentru matricea

⎡ −1 2 ⎤
A=⎢ ⎥.
⎣ −1 −4 ⎦
Soluţie: λ1 = −2 , direcţia proprie: x2 ( 0 ) = −0.5 ⋅ x1 ( 0 ) ; λ2 = −3 , direcţia

proprie: x2 ( 0 ) = − x1 ( 0 ) .

⎡ −2 3 ⎤
A=⎢ ⎥.
⎣ −4 −9 ⎦
Soluţie: λ1 = −5 , direcţia proprie: x2 ( 0 ) = − x1 ( 0 ) ; λ2 = −6 , direcţia proprie:

4
x2 ( 0 ) = − ⋅ x1 ( 0 ) .
3

⎡ −1 −1⎤
A=⎢ ⎥.
⎣ 3 −5 ⎦
Soluţie: λ1 = −2 , direcţia proprie: x2 ( 0 ) = x1 ( 0 ) ; λ2 = −4 , direcţia proprie:

x2 ( 0 ) = 3 ⋅ x1 ( 0 ) .
⎡ −1 2 ⎤
3.3.6. Determinaţi matricea de tranziţie pentru matricea A = ⎢ ⎥ , utilizând
⎣ −1 −4 ⎦
polinomul caracteristic P(λ).
Soluţie: λ1 = −2, λ2 = −3, P ( λ ) = λ 2 + 5λ + 6 ,

⎡ 2 ⋅ e−2⋅t − e−3⋅t 2 ⋅ e−2⋅t − 2 ⋅ e−3⋅t ⎤
Φ (t ) = e A⋅t
=⎢ ⎥.
⎢⎣ −e −2⋅t + e −3⋅t −e−2⋅t + 2 ⋅ e−3⋅t ⎥⎦
⎡ −2 3 ⎤
⎣ −4 −9 ⎦
Soluţie: λ1 = −5, λ2 = −6 , P ( λ ) = λ 2 + 11λ + 30 ,

⎡ 4 ⋅ e−5⋅t − 3 ⋅ e−6 ⋅t 3 ⋅ e−5⋅t − 3 ⋅ e −6 ⋅t ⎤
Φ (t ) = e A⋅t
=⎢ ⎥.
⎢⎣ −4 ⋅ e −5⋅t + 4 ⋅ e −6 ⋅t −3 ⋅ e −5⋅t + 4 ⋅ e−6 ⋅t ⎥⎦
⎡ −1 −1⎤
⎣ 3 −5 ⎦
Soluţie: λ1 = −2, λ2 = −4, P ( λ ) = λ 2 + 6 λ + 8 ,

⎡ 3 −2⋅t 1 −4⋅t 1 1 ⎤
⎢2 ⋅e − 2 ⋅e − ⋅ e−2⋅t + ⋅ e −4⋅t ⎥
2 2
Φ ( t ) = e A⋅t =⎢ ⎥.
⎢ 3 ⋅ e −2⋅t − 3 ⋅ e−4⋅t 1 −2⋅t 3 −4⋅t ⎥
− ⋅e + ⋅e
⎣⎢ 2 2 2 2 ⎦⎥
3.3.9. Determinaţi răspunsul liber al sistemului caracterizat prin matricea de

⎡ −2 ⋅ e−t + 3 ⋅ e−2⋅t −3 ⋅ e −t + 3 ⋅ e−2⋅t ⎤
tranziţie Φ ( t ) = e A⋅t = ⎢ ⎥ , pornind din
−t −2⋅t
⎣⎢ 2 ⋅ e − 2 ⋅ e 3 ⋅ e−t − 2 ⋅ e−2⋅t ⎦⎥
starea iniţială x0 = [1 1] .
T
Soluţie: x1 ( t ) = −5 ⋅ e −⋅t + 6 ⋅ e−2⋅t , x2 ( t ) = 5 ⋅ e −⋅t − 4 ⋅ e−2⋅t .


⎡ 2 ⋅ e−2⋅t − e−3⋅t 2 ⋅ e−2⋅t − 2 ⋅ e−3⋅t ⎤
tranziţie Φ ( t ) = e = ⎢
A⋅t
⎥ , pornind din
−2t −3⋅t
⎣⎢ −e + e −e−2⋅t + 2 ⋅ e−3⋅t ⎦⎥
starea iniţială x0 = [ −1 1] .
T
Soluţie: x1 ( t ) = −e −3⋅t , x2 ( t ) = e−3⋅t .

tranziţie de mai jos, pornind din starea iniţială x0 = [1 1] .
T
⎡ 3 −2⋅t 1 −4⋅t 1 1 ⎤
⎢2 ⋅e − 2 ⋅e − ⋅ e−2⋅t + ⋅ e −4⋅t ⎥
2 2
Φ ( t ) = e A⋅t =⎢ ⎥
⎢ 3 ⋅ e −2⋅t − 3 ⋅ e−4⋅t 1 −2⋅t 3 −4⋅t ⎥
− ⋅e + ⋅e
⎣⎢ 2 2 2 2 ⎦⎥
Soluţie: x1 ( t ) = e−2⋅t , x2 ( t ) = e−2⋅t .
3.3.12. Determinaţi direcţiile proprii matricelor de la problema 3.2.9.
Soluţie:
⎧ 1 ⎧ x1 ( 0 ) = 0
⎪ x2 ( 0 ) = x1 ( 0 ) , λ1 =0 ⎪
a) ⎨ 2 b) ⎨ x2 ( 0 ) = 0
⎪ x2 ( 0 ) = − x1 ( 0 ) , λ2 = 3 ⎪
⎩ ⎩ x3 ( 0 ) = 0
x2(0)
x2(0)
λ2=3 λ1=0 λ2=1
0.5
λ1=−1
1 x1(0)
−1 0 x1(0)
λ3=−1
x3(0)
a) b)
Figura 3.15. Direcţiile proprii pentru cele două sisteme

3.3.13. Pentru următoarele sisteme, să se determine modelul de stare.
⎧ dx ⎧ dx
a) ⎪ 1 = −2x1 + x2 + 5e b) ⎪ 1 = − x1 + 2x2 + 2e
dt dt
⎪ ⎪
⎨ dx2 = 2x − 3x ⎨ dx2 = 2x
⎪ dt 1 2 ⎪ dt 1
⎪ ⎪
⎩ y = x2 ⎩ y = e − x1
⎧ dx
c) ⎪ 1 = x1 + x2 + e
dt
⎪
dx
⎪ 2 = 3x − x
⎨ 1 2
⎪ dt
⎪ y1 = e − 2x1
⎪y = x + x
⎩ 2 1 2
Soluţie:
2 3
+ +
5 2
e Σ − ∫ dt Σ − ∫ dt y = x2
− x1 −
−
1
a)
Σ y
+
−
1
+
2 2 x2
e Σ − ∫ dt − ∫ dt
− x1
−
2
b)
Figura 3.17. Modelele de stare pentru sistemele a), b) (problema 3.3.13)

Σ y1
+
1 − +
Σ y2
1 +
1 − +
3
e Σ − ∫ dt Σ − ∫ dt x2
− x1 −
−
1
c)
Figura 3.17. Modelul de stare pentru sistemul c) (problema 3.3.13 – continuare)
3.3.14. Pentru circuitele din Figura 3.16, să se determine ecuaţiile de stare.

R1 R2 1 (2) 2
(1) (3)
j(t) L1 L2 4 5 3
(4)
a) b)
(1)
j(t) 3
R L C 2 1
4
(2)
c) d)
R1 L1 L2 (1) 4 (2) 5 (3) 6 (4)
e(t) C1 R2 2 3
1
e) f) (5)
Figura 3.16. Circuite cu GLO asociate

L 3 (2)
(1)
e(t) C R 1 2 4
g) h) (3)
R 4
2 (2) 3
C C (1) (3)
1 5 6
e(t) R R
(4)
i) j)
Figura 3.16. Circuite cu GLO asociate (problema 3.3.14 – continuare)
Soluţie:
Pentru figura 3.16 a, b : Pentru figura 3.16 c, d :
⎧ di5 R2 R2 L2 dj ⎧ du1 1 1 1
⎪ dt = − L + L ⋅ i5 + L + L ⋅ j + L + L ⋅ dt ⎪ dt = − RC ⋅ u1 − C ⋅ i4 + C ⋅ j
⎪ 1 2 1 2 1 2 ⎪
⎪⎪ y1 = u1 = R1 ⋅ j ⎪ di4 = 1 ⋅ u
⎪ 1
⎨ ⎨ dt L
⎪ y2 = u2 = R2 ⋅ ( j − i5 ) ⎪y = u = u
⎪y = i = j ⎪ 1 3 1
⎪ 3 1 ⎪ u1
⎪⎩ y4 = i2 = j − i5 ⎪⎩ y2 = i3 = R
Pentru figura 3.16 e, f :

⎧ di5 R1 1 1
⎪ dt = − L ⋅ i5 − L ⋅ u2 + L ⋅ e Pentru figura 3.16 g, h :
⎪ 1 1 1
⎪ di6 R2 1 ⎧ du2 1 1
⎪ =− ⋅ i6 + ⋅ u2 ⎪ dt = − RC ⋅ u2 + C ⋅ i3
⎪ dt L2 L2 ⎪
⎪⎪ du2 1 1 ⎪ di3 = − 1 ⋅ u + 1 ⋅ e
⎪
⎨ dt = C ⋅ i5 − C ⋅ i6
2
⎨ dt L L
⎪ 1 1 ⎪y = u = u
⎪ y1 = u3 = R2 ⋅ i6 ⎪ 1 4 2
⎪ ⎪ u2
⎪ y2 = u4 = R1 ⋅ i5 ⎪⎩ y2 = i4 = R
⎪y = i = i
⎪ 2 3 6
⎪⎩ y2 = i4 = i5
Pentru figura 3.16 i, j :

⎧ du2 3 2 2
⎪ dt = − RC ⋅ u2 − RC ⋅ u3 + RC ⋅ e
⎪
⎪ du3 = − 2 ⋅ u − 2 ⋅ u + 1 ⋅ e
⎪ dt RC
2
RC
3
RC
⎪
⎪ y1 = u4 = u2 + u3
⎪ y 2 = u5 = e − u 2
⎪
⎨ y3 = u6 = e − u2 − u3
⎪
⎪ y = i = 1 ⋅ (u + u )
⎪ 4 4 R 2 3
⎪
⎪ y5 = i5 = 1 ⋅ ( e − u2 )
⎪ R
⎪ 1
⎪ y6 = i6 = ⋅ ( e − u2 − u3 )
⎩ R
3.3.15. Să se determine funcţia de transfer pentru sistemele de la problema 3.3.13.

Să se determine răspunsul la impuls (funcţia pondere).
Soluţie:
10 −2s + 1 1 ⎡ s 2 − 2s − 6 ⎤
Ha ( s) = ; Hb ( s ) = ; Hc ( s ) = ⋅ ⎢ ⎥
s 2 + 5s + 4 s2 + s − 4 s2 − 4 ⎣ s + 4 ⎦
ha ( t ) =
3
(
10 −t
⋅ e − e −4⋅t )
1 ⎡ − ⋅( 1+ ) − ⋅ 1− 17 ⋅t ⎤
( )
1 1
( ) ( )
17 ⋅t
hb ( t ) = ⋅ ⎢ −17 − 2 17 e 2 + −17 + 2 17 e 2 ⎥
17 ⎢ ⎥⎦
⎣
⎡ 1 −2⋅t
(
⎢δ ( t ) − 2 ⋅ e + 3e
2⋅t
)⎤⎥
hc ( t ) = ⎢ ⎥
⎢⎣ 2 (
⎢ 1 ⋅ −e−2⋅t + 3e2⋅t
) ⎥
⎥⎦
3.3.16. Pentru circuitul din Figura 3.18 să se determine ecuaţiile de stare, funcţiile
U R1 ( s ) U R4 ( s ) I R1 ( s ) I R4 ( s )
de circuit , , , şi expresiile semnalelor
E (s) E ( s) E (s) E (s)
uR1(t), uR4(t), iR1(t), iR4(t), dacă excitaţia este treaptă unitate. Se va considera
R1=R2=R3=R4=R.
Soluţie: Variabila de stare este i5(t), vectorul de ieşire y = [u2 u6 i2 i6]T, iar
ecuaţiile de stare sunt:
R3 3
R1 R2 2 (2) 4
(1) (3)
5 6
1
e(t) L R4
(4)
a) b)
Figura 3.18. Circuit cu GLO asociat
⎧ di5 3 R 4 1
⎪ dt = − 5 ⋅ L ⋅ i5 + 5 ⋅ L ⋅ e
⎪
⎪ y = u = e − u = e − L ⋅ di5 = 3R ⋅ i + 1 ⋅ e
⎪ 1 2 5
dt 5
5
5
⎪
⎪ R 3
⎨ y2 = u6 = u5 − u4 = u5 − R ⋅ ( i2 − i5 ) = − ⋅ i5 + ⋅ e
⎪ 5 5
⎪ u2 3 1
⎪ y3 = i2 = = ⋅ i5 + ⋅e
⎪ R 5 5R
⎪ 1 3
⎪⎩ y4 = i6 = − 5 ⋅ i5 + 5R ⋅ e
T
⎡1 ⎛ 3R ⎞ 3 ⎛ R ⎞ 1 ⎛ 3R ⎞ 3 ⎛ 5R ⎞ ⎤
⎢ 5 ⋅⎜ s + L ⎟ ⋅⎜ s +
5 ⎝
⎟
3L ⎠
⋅⎜ s +
5R ⎝
⎟
L ⎠
⋅⎜ s +
5R ⎝
⎟
3L ⎠ ⎥
H (s) = ⎢ ⎝ ⎠ ⎥
⎢ s+ 3R 3R 3R 3R ⎥
s+ s+ s+
⎢⎣ 5L 5L 5L 5L ⎥⎦
1 ⎛ − ⋅t ⎞ 1 ⎛ − ⋅t ⎞
3R 3R
y1 ( t ) = ⋅ ⎜ 5 − 4 ⋅ e 5L ⎟ ⋅ γ ( t ) , y2 ( t ) = ⋅ ⎜ 5 + 4 ⋅ e 5L ⎟ ⋅ γ ( t )
5 ⎜ ⎟ 15 ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
1 ⎛ − ⋅t ⎞ 1 ⎛ − ⋅t ⎞
3R 3R
y3 ( t ) = ⋅ ⎜ 5 − 4 ⋅ e 5L ⎟ ⋅ γ ( t ) , y4 ( t ) = ⋅ ⎜ 25 − 16 ⋅ e 5L ⎟ ⋅ γ ( t )
5R ⎜ ⎟ 15R ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
3.3.17. Să se rezolve sistemele de ecuaţii de stare în condiţiile date. Excitaţia este

semnalul treaptă unitate.
⎧ dx ⎧ dx ⎧ dx 1 de
a) ⎪ 1 = −3x1 + x2 b) ⎪ 1 = − x1 + e c) ⎪ = − x + e + ⋅
dt dt dt 2 dt
⎪ ⎪ ⎪
⎪ dx2 = −2x − x + 4e ⎪ dx2 = −2x + 2e ⎪ y1 = 2e − 2x
⎪ dt 1 2 ⎨ dt 2 ⎨y = e − x
⎨ ⎪ ⎪ 2
⎪ y1 = e − x2 ⎪ y = e − x1 − 2x2 ⎪ ⎡1⎤
⎪ y = 2x ⎪ ⎪ x0 = ⎢ ⎥
⎩ x0 = [1 − 1]
T
⎪ 2 1 ⎩ ⎣2⎦
⎪ x = [1 2 ]T , x( 1 ) = [ −1 0 ]T
⎩ 0 0
Soluţie:
a) Se aplică metoda integrării ecuaţiilor diferenţiale neomogene (problema

Cauchy): p12 = −2 ± j .
⎧ 1 ⎡
⎪ x1 ( t ) = xl ( t ) + x f ( t ) = 5 ⋅ ⎣ 4 + e ⋅ ( cos ( t ) − 3 sin ( t ) ) ⎦ ⋅ γ ( t )
−2⋅t ⎤
⎪
⎪ x ( t ) = dx1 + 3x = 1 ⋅ ⎡12 − 2 ⋅ e−2⋅t ⋅ cos ( t ) + 2 ⋅ sin ( t ) ⎤ ⋅ γ ( t )
⎪ 2 dt
1
5 ⎣
( )⎦
⎨
⎪ y = − 1 ⋅ ⎡7 − 2 ⋅ e−2⋅t ⋅ ( cos ( t ) + 2 ⋅ sin ( t ) ) ⎤ ⋅ γ ( t )
⎪ 1 5 ⎣ ⎦
⎪ 2
⎪ y2 = ⋅ ⎡ 4 + e −2⋅t ⋅ ( cos ( t ) − 3 sin ( t ) ) ⎤ ⋅ γ ( t )
⎩ 5 ⎣ ⎦
b) Se aplică (3.1.5): λ1 = −1, λ2 = −2, α 0 = 2 ⋅ e −t − e −2⋅t , α1 = e −t − e −2⋅t
⎧ x (t ) = x (t ) + x (t ) = γ (t )
⎪ 1 l f
⎪
(
⎨ x2 ( t ) = xl ( t ) + x f ( t ) = 1 − 2 ⋅ e
−2⋅t
)⋅ γ (t )
⎪
( )
⎪ y = −2 ⋅ 1 − 2 ⋅ e −2⋅t ⋅ γ ( t )
⎩
c) Se aplică (3.1.3) şi (3.1.5):
⎧ ⎛ 1 −t ⎞
⎪ x1 ( t ) = xl1 ( t ) + x f 1 ( t ) = ⎜ 1 − 2 ⋅ e ⎟ ⋅ γ ( t )
⎪ ⎝ ⎠
⎨
⎪ x ( t ) = ⎛ 3 − 1 ⋅ e −t ⎞ ⋅ γ ( t )
⎪⎩ ⎜ ⎟
⎝2 2 ⎠
⎧ ⎛ 1 −t ⎞
⎪⎪ y1 ( t ) = − ⎜ 1 − 2 ⋅ e ⎟ ⋅ γ ( t )
⎝ ⎠
⎨
( )
⎪ y ( t ) = − 1 ⋅ 1 − e−t ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 2
3.3.18. Să se rezolve în domeniul Laplace sistemele de ecuaţii de stare de mai jos,

în condiţiile date. Excitaţia este semnalul treaptă unitate.
⎧ dx ⎧ dx
a) ⎪ 1 = −3x1 + x2 b) ⎪ 1 = −3x1 − x1 + e
dt dt
⎪ ⎪
⎪ dx2 = −2x − x + 4e ⎪ dx2 = 2x + 2e
⎪ dt 1 2 ⎪ dt 2
⎨ ⎨
⎪ y1 = e − x2 ⎪ y1 = − x1 + x2
⎪ y = 2x ⎪y = x + x
⎪ 2 1 ⎪ 2 1 2
⎪ x = [1 2 ]T ⎪ x = [0 − 1]T
⎩ 0 ⎩ 0
Soluţie: La ambele sisteme se aplică (3.1.12).
⎡ −3 1 ⎤ ⎡0 ⎤ ⎡0 −1⎤ ⎡ 1⎤
a) A = ⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥, C = ⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎣ −2 −1⎦ ⎣4 ⎦ ⎣2 0 ⎦ ⎣0 ⎦
⎡4 1 s −1 ⎤
⎢ + ⋅
⎡ X1 ( s)⎤ 1 ⎡ s + 3s + 4 ⎤
2 5s 5 ( s + 2 )2 + 1 ⎥
X (s) = ⎢ ⋅⎢ ⎥= ⎢ ⎥
⎥=
( ) ( ) ( ⎢
⎣ 2 ⎦ s ⋅ ( s + 2 ) + 1 ⎣ 2 ⋅ s + 4s + 6 ⎦ ⎢ − ⋅
X s 2 2 ⎥) ⎢ 12 2 s + 4 ⎥
⎥
⎢⎣ 5s 5 ( s + 2 ) + 1 ⎥⎦
2
⎧ 1 ⎡
⎪⎪ x1 ( t ) = xl ( t ) + x f ( t ) = 5 ⋅ ⎣ 4 + e ⋅ ( cos ( t ) − 3 sin ( t ) ) ⎦ ⋅ γ ( t )
−2⋅t ⎤
⎨
⎪ x ( t ) = dx1 + 3x = 1 ⋅ ⎡12 − 2 ⋅ e−2⋅t ⋅ ( cos ( t ) + 2 ⋅ sin ( t ) ) ⎤ ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 5 ⎣ ⎦
1
dt
⎡ 1 1 s −1 ⎤
− ⋅
⎡1 ⎤ ⎢ 5s 5 s + 2 2 + 1 ⎥
⎡Y ( s ) ⎤ − X 2 ( s )⎥ ⎢ ( ) ⎥
Y ( s) = ⎢ 1 ⎥ = ⎢ s =⎢
⎣Y2 ( s ) ⎦ ⎢ 2 ⋅ X 1 ( s ) ⎥ ⎢ 24 − 4 ⋅
⎢ ⎥ s+4 ⎥
⎣ ⎦ ⎥
⎢⎣ 5s 5 ( s + 2 ) + 1 ⎥⎦
2
⎧ 1 ⎡
⎪⎪ y1 = − 5 ⋅ ⎣7 − 2 ⋅ e ⋅ ( cos ( t ) + 2 ⋅ sin ( t ) ) ⎦ ⋅ γ ( t )
−2⋅t ⎤
⎨
⎪ y = 2 ⋅ ⎡ 4 + e −2⋅t ⋅ ( cos ( t ) − 3 sin ( t ) ) ⎤ ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 5 ⎣ ⎦
⎡ −3 −1⎤ ⎡1⎤ ⎡ −1 1⎤ ⎡0 ⎤
b) A = ⎢ ⎥ , B = ⎢ ⎥, C = ⎢ ⎥ , D=⎢ ⎥
⎣2 0⎦ ⎣2⎦ ⎣ 1 1⎦ ⎣0 ⎦
⎡ 1 4 3 ⎤
⎡ X ( s)⎤ 1 ⎡ 2 ⋅ ( s − 1) ⎤ ⎢− + − ⎥
X (s) = ⎢ 1 ⎥ = ⋅⎢ ⎥ = ⎢ s s +1 s + 2⎥
(
⎣ X 2 ( s ) ⎦ s ⋅ ( s + 1) ⋅ ( s + 2 ) ⎣⎢ − s + s − 4
2
) ⎥
⎦ ⎢ −
2 4
+
1 ⎥
⎢⎣ s s + 1 s + 2 ⎥⎦
( )
⎧ x ( t ) = −1 + 4 ⋅ e−t − 3 ⋅ e−2⋅t ⋅ γ ( t )
⎪ 1
⎨
( )
⎪ x2 ( t ) = 2 − 4 ⋅ e −t + e−2⋅t ⋅ γ ( t )
⎩
⎡3 8 4 ⎤
− +
⎡Y1 ( s ) ⎤ ⎡− X 1 ( s ) + X 2 ( s )⎤ ⎢ s s + 1 s + 2 ⎥
Y ( s) = ⎢ ⎥=⎢ ⎥=⎢ ⎥
⎣Y2 ( s ) ⎦ ⎣ X 1 ( s ) + X 2 ( s ) ⎦ ⎢ 1
−
2 ⎥
⎣⎢ s s+2 ⎦⎥
( )
⎧ y = 3 − 8 ⋅ e −t + 4 ⋅ e−2⋅t ⋅ γ ( t )
⎪ 1
⎨
( )
⎪ y2 = 1 − 2 ⋅ e−2⋅t ⋅ γ ( t )
⎩
4. Diporţi
4.1.1. Parametrii diporţilor
Un diport este un circuit cu două porţi, o poartă fiind pentru intrare şi alta
pentru ieşire. În analiza diportului intervin patru mărimi: tensiunile u1(t), u2(t),
curenţii i1(t) şi i2(t) sau transformatele lor Laplace (Figura 4.1).
(1) I1 I2 (2)
U1 Diport U2
(1’) (2’)
Figura 4.1. Schema bloc a unui diport
În funcţie de gruparea acestor mărimi pentru a stabili intrarea, respectiv ieşirea

diportului, se definesc următorii parametrii: impedanţă (4.1.1), admitanţă (4.1.2),
fundamentali (direcţi (4.1.3), inverşi (4.1.4)), hibrizi (direcţi (4.1.5), inverşi
(4.1.6)).
⎡U 1 ⎤ ⎡ I 1 ⎤ ⎡ Z11 Z12 ⎤ ⎡ I1 ⎤
⎢U ⎥ = [ Z ] ⋅ ⎢ I ⎥ = ⎢ Z ⋅
Z 22 ⎥⎦ ⎢⎣ I 2 ⎥⎦
(4.1.1)
⎣ 2⎦ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 21
⎡ I1 ⎤ ⎡U 1 ⎤ ⎡Y11 Y12 ⎤ ⎡U 1 ⎤
⎢ I ⎥ = [Y ] ⋅ ⎢U ⎥ = ⎢Y ⎥⋅⎢ ⎥ (4.1.2)
⎣ 2⎦ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 21 Y22 ⎦ ⎣U 2 ⎦
⎡U 1 ⎤ ⎡U 2 ⎤ ⎡ A11 A12 ⎤ ⎡U 2 ⎤
⎢ I ⎥ = [ A] ⋅ ⎢ -I ⎥ = ⎢ A ⋅
A22 ⎥⎦ ⎢⎣ -I 2 ⎥⎦
(4.1.3)
⎣ 1⎦ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 21
⎡U 2 ⎤ ⎡U 1 ⎤ ⎡ B11 B12 ⎤ ⎡U 1 ⎤
⎢ I ⎥ = [ B ] ⋅ ⎢ -I ⎥ = ⎢ B ⋅
B22 ⎥⎦ ⎢⎣ -I1 ⎥⎦
(4.1.4)
⎣ 2⎦ ⎣ 1 ⎦ ⎣ 21
⎡U 1 ⎤ ⎡ I 1 ⎤ ⎡ H 11 H 12 ⎤ ⎡ I 1 ⎤
⎢ I ⎥ = [ H ] ⋅ ⎢U ⎥ = ⎢ H ⋅
H 22 ⎥⎦ ⎢⎣U 2 ⎥⎦
(4.1.5)
⎣ 2⎦ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 21
Capitolul 4 – Diporţi 157
⎡ I1 ⎤ ⎡U 1 ⎤ ⎡ G11 G12 ⎤ ⎡U 1 ⎤
⎢U ⎥ = [G ] ⋅ ⎢ I ⎥ = ⎢G ⋅
G22 ⎥⎦ ⎢⎣ I 2 ⎥⎦
(4.1.6)
⎣ 2⎦ ⎣ 2 ⎦ ⎣ 21
Elementele matricilor (Z, Y, A, B, H, G) se determină în condiţii de

funcţionare în gol (I2 = 0) sau în scurtcircuit (U2 = 0). De exemplu, pentru
parametrii impedanţă se pot scrie relaţiile:
U1 U1 U2 U2
Z11 = , Z12 = , Z 21 = , Z 22 = (4.1.7)
I1 I 2 =0
I2 I1=0
I1 I 2 =0
I2 I1=0
Condiţiile de reciprocitate, respectiv de simetrie pentru un diport sunt:
Condiţii de reciprocitate : Condiţii de simetrie :

⎧ Z12 =Z 21 ⎧ Z11=Z 22
⎪ ⎪ (4.1.8)
⎪Y12 =Y21 ⎪Y11=Y22
⎨ , ⎨
⎪ A11 A22 − A12 A21=1 ⎪ A11=A22
⎪⎩ H 12 = − H 21 ⎪⎩ H 11 H 22 − H 12 H 21=1
Formalismul de repartiţie evidenţiază unele aspecte privind transmiterea

semnalelor prin diporţi, cum ar fi: propagarea undelor, adaptarea circuitelor. Acest
formalism se defineşte prin expresia:
B ( s ) = S ( s ) ⋅ A( s ) (4.1.9)
unde A(s) şi B(s) sunt vectorii undă directă (incidentă) şi inversă (reflectată) şi
reprezintă imaginile Laplace ale vectorilor tensiunilor, respectiv curenţilor la porţi.
Vectorii a(t) şi b(t), pentru cazul Rg=Rs=1Ω, se definesc astfel:
⎧ 1
⎪⎪a ( t ) = 2 ⋅ ⎡⎣ u ( t ) + i ( t ) ⎤⎦
⎨ (4.1.10)
⎪b ( t ) = 1 ⋅ ⎡ u ( t ) − i ( t ) ⎤
⎪⎩ 2 ⎣ ⎦
iar vectorii tensiunilor şi curenţilor sunt:
⎧⎪u ( t ) = a ( t ) + b ( t )
⎨ (4.1.11)
⎪⎩i ( t ) = a ( t ) − b ( t )
158 Analiza şi Sinteza Circuitelor – Culegere de Probleme
Dacă Rg ≠ Rs ≠ 1 atunci, se poate ajunge la (4.1.11) prin normarea rezistenţelor,

sau se utilizează expresiile nenormate:
⎧ ⎡ u (t ) ⎤ ⎧ ⎡ u (t ) ⎤
⎪a1 ( t ) = 1 ⋅ ⎢ 1 + i1 ( t ) ⋅ Rg ⎥ ⎪a2 ( t ) = 1 ⋅ ⎢ 2 + i2 ( t ) ⋅ Rs ⎥
⎪ 2 ⎢ Rg
⎪ ⎣ ⎦⎥ ⎪⎪ 2 ⎣⎢ Rs ⎦⎥
⎨ , ⎨ (4.1.12)
⎪ 1 ⎡ u1 ( t ) ⎤ ⎪ 1 ⎡ u2 ( t ) ⎤
⎪b1 ( t ) = ⋅ ⎢ − i1 ( t ) ⋅ Rg ⎥ ⎪b2 ( t ) = ⋅ ⎢ − i2 ( t ) ⋅ Rs ⎥
⎪⎩ 2 ⎢ Rg ⎥⎦ ⎪⎩ 2 ⎢⎣ Rs ⎥⎦
⎣
Utilizând formalismul impedanţă (4.1.1), se deduce:
−1
S ( s ) = ⎡⎣ Z ( s ) + 1⎤⎦ ⋅ ⎡⎣ Z ( s ) − 1⎤⎦ (4.1.13)
Parametrii de repartiţie se mai pot determina calculând termenii:
⎧ b1 Z in1 − Rg ⎧ b1 U1 Rs
⎪ S11 = = ⎪ S12 = = ⋅
⎪ a1 a =0 Z in1 + Rg ⎪⎪ a2 a1 =0
E2 / 2 Rg
2
⎨ , ⎨ (4.1.14)
⎪ b2 Z in2 − Rs ⎪ b2 U2 Rg
⎪ S22 = a =
Z in2 + Rs ⎪ S21 = a = ⋅
E1 / 2 Rs
⎩ 2 a1 =0 ⎪⎩ 1 a2 =0
unde S11, S22 sunt coeficienţii de reflexie (de neadaptare) la porţile (1), respectiv
(2), E1, E2 sunt t.e.m. de la cele două porţi. Condiţiile a1=0 şi a2=0 au semnificaţia
de pasivizare a surselor la porţile (1) şi (2). Impedanţele Zin1 şi Zin2 se determină în
condiţia în care la cealaltă poartă este conectată sarcina (Rg sau Rs).
Diporţii simetrici pot fi echivalaţi cu o structură în X, cu ajutorul teoremei
bisecţiunii (Figura 4.2).
Z1
Z2
Z2
Z1
Figura 4.2. Diportul simetric în X

Teorema bisecţiunii: un diport simetric poate fi echivalat cu o schemă

simetrică în X la care impedanţa longitudinală este egală cu impedanţa de
scurtcircuit a jumătăţii diportului simetric, iar impedanţa diagonală este egală cu
impedanţa de mers în gol a jumătăţii diportului simetric. Reciproca teoremei
bisecţiunii nu este adevărată.
Diporţii simetrici sunt caracterizaţi prin impedanţa caracteristică (Zc) şi
constanta de transfer (θ). Impedanţa caracteristică Zc este impedanţa care,
conectată la o poartă, face ca impedanţa la cealaltă poartă să fie egală tot cu Zc.
Această impedanţă se calculează pentru un diport în T (Figura 4.3a), respectiv în Π
(Figura 4.3b) cu (4.1.15).
Zl/2 Zl/2 Zl
Zt 2Zt 2Zt
Figura 4.3 a) Diport în T simetric; b) diport în Π simetric
Zl 2
Z cT = Z l Z t +
4
(4.1.15)
Y2
YcΠ = Yl Yt + t
4
sau în cazul cel mai general, cu (4.1.16):
Z c = Z sc Z0 (4.1.16)
unde impedanţele Zl şi Zt reprezintă impedanţele longitudinală, respectiv

transversală, iar Z0 şi Zsc reprezintă impedanţele la mers în gol, respectiv în
scurtcircuit ale diportului.
Constanta de transfer θ (pe impedanţa Zc) este:
U1 I U I
= 1 = eθ ⇒ θ = a + jb = ln 1 = ln 1 (4.1.17)
U2 −I2 U2 −I2
unde
U1 I1
a = ln = ln (4.1.18)
U2 −I2
reprezintă atenuarea introdusă de diport în Np (8.686Np=1dB), atunci când diportul

lucrează pe Zc, iar
b = ϕU1 − ϕU 2 = ϕ I1 − ϕ I 2 = −ϕ (4.1.19)
reprezintă defazajul intrării faţă de ieşire atunci când diportul lucrează pe

impedanţa Zc. Constanta de transfer se poate calcula în funcţie de impedanţele Z0 şi
Zsc:
Z sc
th (θ ) = (4.1.20)
Z0
Diporţii asimetrici sunt caracterizaţi prin două impedanţe imagine (ZI1 şi ZI2) şi
o constantă de transfer pe imagini (θI). Aceste mărimi reprezintă parametrii
imagine ai diporţilor asimetrici.
Impedanţele imagine reprezintă acele impedanţe, care conectate la intrarea,
respectiv ieşirea diportului se transformă din una în cealaltă prin intermediul
diportului. Aceste impedanţe se calculează în funcţie de parametrii impedanţă cu
relaţiile:
Z I1 =
U1
I1 U2
=
Z11
Z 22
(
⋅ Z11 Z 22 − Z12 2 )
=Z I2
− I2
(4.1.21)
U
Z I2 = 2
I2 U1
=
Z 22
Z11
(
⋅ Z11Z 22 − Z12 2 )
=Z I1
− I1
sau în cazul general cu (4.1.22):
Z I1 = Z10 Z 1sc ; Z I2 = Z 20 Z 2sc (4.1.22)
unde Z10 reprezintă impedanţa văzută dinspre poarta (1) când poarta (2) este în gol,
iar Z1sc este impedanţa văzută la poarta (1) când poarta (2) este în scurt; similar se
definesc şi parametrii Z20 şi Z2sc.
Constanta de transfer pe imagini (θI) se determină din:
Z1sc Z 2sc
θ I = aI + jbI , sau th (θ I ) = = (4.1.23)
Z10 Z 20
unde aI - atenuarea pe imagini, iar bI - defazajul intrării faţă de ieşire (4.1.24).
⎛U Z I2 ⎞
aI = ln ⎜ 1 ⋅ ⎟
⎜ U2 Z I1 ⎟
⎝ ⎠ (4.1.24)
bI = ϕU1 − ϕU 2
1
( ) 1
( )
+ ϕ Z I2 − ϕ Z I1 = ϕ I1 + ϕ I 2 + ϕ Z I1 − ϕ Z I2 = −ϕ I
2 2
4.1.2. Interconectarea diporţilor
Interconectând doi diporţi, parametrii noului diport se pot calcula pe baza unor
relaţii simple care implică parametrii diporţilor elementari. La conectarea diporţilor
pot apare următoarele tipuri de conexiuni, pentru fiecare poartă în parte:
• conectarea în serie;
• conectarea în paralel;
• conectarea în cascadă;
Relaţiile parametrilor echivalenţi la diferite tipuri de conexiuni între diporţi sunt

date în Tabelul 4.1.
Tipul de conectare
Parametri echivalenţi
(intrare-ieşire)
Serie-serie Ze=Z1+Z2
Serie-paralel He=H1+H2
Paralel-serie Ge=G1+G2
Paralel-paralel Ye=Y1+Y2
Cascadă Ae=A1⋅A2
Tabelul 4.1. Parametri echivalenţi


2 2
4.2.1. Pentru diportul din Figura 4.4, să se
determine impedanţa caracteristică şi
constanta de transfer. 5
Rezolvare:
Figura 4.4 Diport simetric
Zl
Din Figura 4.3a rezultă că: = 2 ⇒ Zl = 4, Zt = 5 . Se înlocuieşte în (4.1.15) şi
2
se obţine:
Zl 2 16
ZcT = Zl Zt + = 4⋅5 + = 2 6Ω
4 4
sau din (4.1.16):
⎛ 2⋅5 ⎞
Zc = Z sc Z0 = ⎜ 2 + ⎟ ⋅ ( 2 + 5) = 2 6Ω
⎝ 2+5⎠
Constanta de transfer se determină din:
24
Z sc 7 =2 6
th (θ ) = =
Z0 7 7
4.2.2. Se dă diportul din Figura 4.5.

a) Să se determine ZC şi θ;
b) Specificaţi elementele impedanţei ZC în cazurile în care frecvenţa este:
1 1
f1 = Hz, respectiv f 2 = Hz;
4π π
c) Determinaţi atenuarea a şi defazajul ϕ introdus de diport la frecvenţa f1.
Rezolvare:
1
a) În (4.1.15) se înlocuieşte 2Zt = 0.5 ⇒ Zt = 0.25 = şi se obţine ZCΠ:
4
1
0.5 0.5
Figura 4.5 Diport simetric în Π
Yt 2 1 1 1
YcΠ = Yl Yt + ⇒ = +
4 Z cΠ Zl Zt 4Z t 2
Zl Z t s
Z cΠ = =
Zl 2 2 s2 + 1
Zl Zt +
4
sau calculând în funcţie de impedanţele de mers în gol şi în scurt:
1
sL
sC = sL s
Z sc → L || C ⇒ Z sc = = 2
1 2
s LC + 1 s + 2
sL +
sC
Z0 → L || ( LC serie ) ⇒ Z0 =
(
s s2 + 2 )
4(s 2
+ 1)
s
Z c = Z0 Z sc =
2 s2 + 1
Constanta de transfer este:

Z sc 2 s2 + 1
θ = arcth = arcth 2
Z0 s +2
b)
jω
Z cΠ ( jω ) =
2 1 − ω2
⎛ 1⎞ 1 1
f 1 : Z cΠ ⎜ j ⎟= j ⇒ Lech = H
⎝ 2⎠ 2 3 3
1 1
f 2 : Z cΠ ( j2 ) = ⇒ Rech = Ω
3 3
Trebuie precizat că impedanţa Zc nu este realizabilă fizic pe tot domeniul

frecvenţelor, ci doar pentru o anumită frecvenţă dată. În acest caz, diportul din
Figura 4.5 se comportă inductiv la frecvenţa f1 şi se poate echivala cu o bobină
(Lech), iar la frecvenţa f2 diportul se comportă rezistiv (Rech).
c)
⎛ 2 s2 + 1 ⎞ ⎛4 3⎞
θ = arcth ⎜ 2 ⎟ = arcth ⎜⎜ ⎟
⎜ s +2 ⎟ ⎝ 7 ⎟⎠
⎝ ⎠ s = jω
ω1 =1 / 2
⎛4 3⎞
θ = a + j ⋅ b = arcth ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 7 ⎠
de unde rezultă:
⎛4 3⎞
a = arcth ⎜⎜ ⎟⎟ 2.63Np, ϕ = −b = 0 (4.2.1)
⎝ 7 ⎠
Conform (4.2.1), diportul din Figura 4.5 (conectat pe Zc) la frecvenţa f1

atenuează semnalul de intrare cu 2.63Np şi nu introduce defazaj.
4.2.3. Se consideră diportul din Figura 4.6. Să se 1 1

precizeze elementele impedanţei Zc la
1
frecvenţa f1 = Hz.
8π 2
Rezolvare: Figura 4.6 Diport în T

simetric
ZCT = 4s + 1 ⇒ ZCT ( jω ) = 4 jω + 1
jπ
⎛ 1⎞ jarctg1 4
⋅ π π
ZCT ⎜ j ⎟ = j +1 = 2 ⋅e = 2 ⋅e 4
2 = 4 2 ⋅ cos + j ⋅ 4 2 ⋅ sin
⎝ 4⎠ 8 8
⎧ 4 π
⎪⎪ Re ch = 2 ⋅ cos 8 = 1.1Ω
⎨
⎪ L = 4 2 ⋅ sin π = 0.46 H
⎪⎩ ech 8
În acest caz, diportul se comportă la frecvenţa f1 ca o rezistenţă Rech în serie cu

o bobină Lech.
1
4.2.4. Se consideră diportul asimetric din Figura
4.7.
a) Să se determine impedanţele imagine şi
constanta de transfer pe imagini; 3
b) Precizaţi elementele impedanţelor
1
imagine la frecvenţa f1 = Hz;
2π Figura 4.7 Diport asimetric
c) Determinaţi atenuarea aI şi defazajul
introdus de diport ϕ la frecvenţa f1.
Rezolvare:
a) Utilizând (4.1.22), se obţin expresiile impedanţelor imagine:
Z1sc = 1, Z0 = 1 + s 3 ⇒ Z I1 = Z1sc Z10 = 1+ s 3

s 3 s 3
Z 2sc = , Z 2 = s 3 ⇒ Z I2 = Z 2sc Z 20 =
1+ s 3 1+ s 3
Constanta de transfer pe imagini este:
Z1sc Z 2sc 1
th (θ I ) = = =
Z10 Z 20 1+ s 3
b) Elementele impedanţelor imagine la f1 sunt:
π
j 6 2
ZI1 ( j ) = 1 + j 3 = 2 ⋅ e 6 = + j = R1ech + jω1 ⋅ L1ech
2 2
π
j π
j 3 3 ⋅e 2 3 j3 6 3 2
ZI 2 ( j ) = = π
= ⋅e = + j = R2ech + jω1 ⋅ L2ech
1+ j 3 j 2 4 4
2 ⋅e 6
În acest caz, diportul (conectat pe ZI1,2) se comportă la f1 ca o structură RL serie

atât la intrare cât şi la ieşire, dar având valori diferite pentru parametrii echivalenţi.
c) Avem
1 1
th (θ I ) = =
1+ s 3 s = jω 1+ j ⋅ 3
ω =1
Se ştie că:
eθ − e −θ 1 + th (θ )
th (θ ) = ⇒ e 2θ =
eθ + e −θ 1 − th (θ )
atunci rezultă:
1
1+ ⎡ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎤
j ⋅⎢ arctg ⎜⎜ ⎟ − arctg ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥
1+ j ⋅ 3 3+ 6 6 + 2 ⎟⎠ ⎝ 6 − 2 ⎠ ⎦⎥
e2θ I = = ⋅ e ⎣⎢ ⎝
1−
1 3 − 6
1+ j ⋅ 3
Argumentul poate fi simplificat:
3 + 6 − j⋅arctg ( )
e ( I I) =
2⋅ a + j ⋅b 2
⋅e
3− 6
de unde, prin logaritmare se obţine atenuarea şi defazajul:
1 ⎛ 3+ 6 ⎞
aI = ⋅ ln ⎜ ⎟ = 0.573Np
2 ⎜ 3− 6 ⎟
⎝ ⎠
1
ϕ = −bI = ⋅ arctg
2
( 2 ) = 0.477 [rad ]
Prin urmare, diportul din Figura 4.7 (conectat pe ZI1,2) la frecvenţa f1 atenuează
semnalul de la intrare cu 0.573Np şi îl defazează cu 0.477 radiani (sau 27.33o).
4.2.5. Un diport simetric caracterizat prin eθ = 0.4 lucrează adaptat. Să se

determine amplificările în tensiune AV şi în curent AI.
Rezolvare:
U2 I
Amplificările în tensiune şi în curent sunt rapoartele: AV = , AI = 2 . Din
U1 I1
(4.1.17) rezultă:
U1 I 1
eθ = = 1 = 0.4 ⇒ AV = AI = = 2.5
U2 −I2 0.4
Observaţie: La problemele 4.2.6 – 4.2.9, valorile scrise în casetele gri se

consideră date, iar celelalte reprezintă soluţiile. Rezolvarea implică mai întâi
stabilirea tipului diportului: Zc → simetric, ZI1, ZI2 → asimetric sau prin evaluarea
relaţiei dintre Rg şi Rs: Rg = Rs sau Rg ≠ Rs. Apoi se aplică legea lui Ohm, teorema
divizorului de tensiune şi condiţia de adaptare:
Z generator = Z11 = Z c , Z sarcina = Z 22 = Z c (diport simetric), respectiv
Z generator = Z11 = Z I 1 , Z sarcina = Z 22 = Z I 2 (diport asimetric). Se mai aplică
relaţiile (4.1.17) şi (4.1.24).
4.2.6. Figura 4.8 reprezintă un diport caracterizat prin Zc = 2 Ω şi θ = ln(2).

Ştiind că diportul lucrează adaptat, completaţi casetele albe cu valorile
corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
2Ω 2.5 A 2Ω 1.25 A
10V 5V 2Ω 5V 2.5 V 2Ω
Figura 4.8 Diport pentru problema 4.2.6
4.2.7. Figura 4.9 reprezintă un diport caracterizat prin Zc = 75 Ω şi θ = ln(3).

Ştiind că diportul lucrează adaptat, completaţi casetele albe cu valorile
corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
75 Ω 6 mA 75 Ω 2 mA
900 mV 450 mV 75 Ω 300 mV 150 mV 75 Ω

4.2.8. Diportul din Figura 4.10 este asimetric şi lucrează adaptat. Completaţi
casetele albe cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
1Ω 5A 1.25
θ =ln(2)
10 V 5V aV = 1 5V 4Ω
aI = 4
4.2.9. Diportul din Figura 4.11 este asimetric şi lucrează adaptat. Completaţi
casetele albe cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
12
θ =ln(2)
aV = 4 3Ω
aI = 1
4.2.10. Pentru diportul în T din Figura 4.12 să se determine parametrii

fundamentali în funcţie de impedanţele din circuit.
I1 Z1 Z3 I2 I1 Z1 M I2
U1 Z2 U2 U1 Z2 Z3
a) b)
Figura 4.12. a) Diport în T; b) Diportul cu poarta 2 în scurtcircuit
Rezolvare:
Parametrii fundamentali ai unui diport exprimă mărimile de la poarta (1) în

funcţie de cele de la poarta (2) (relaţia (4.1.3)). Considerând poarta (2) în gol, se
pot determina elementele A11 şi A22.
⎧ U1 Z1 + Z 2
⎪ A11 = =
⎪ U2 I 2 =0
Z2
I 2 = 0 (gol) ⇒ ⎨
⎪ I1 1
⎪ A21 = U =
Z2
⎩ 2 I 2 =0
Dacă poarta (2) este scurtcircuitată, se vor calcula A21 si A22 (Figura 4.12b).
⎧ U1
⎪ A12 = −
⎪ I 2 U =0
2
U 2 = 0 (scurt) ⇒ ⎨
⎪ I1
⎪ A22 = − I
⎩ 2 U 2 =0
Se aplică teorema lui Millman (Figura 4.12b) şi se obţine:
U1
Z1
UM =
1 1 1
+ +
Z1 Z 2 Z 3
U1 Z ⋅Z
A12 = = Z1 + Z 3 + 1 3
UM Z2
Z3
Se aplică teorema divizorului de curent şi se obţine:
Z3
A22 = 1+
Z2
Parametrii fundamentali sunt reprezentaţi de matricea A:
⎡ Z1 Z1 ⋅ Z 3 ⎤
⎢1+ Z Z1 + Z 3 +
Z2 ⎥
A= ⎢ ⎥
2
⎢ 1 Z3 ⎥
⎢ 1+ ⎥
⎣ Z2 Z2 ⎦
4.2.11. Să se determine parametrii fundamentali ai diportului în T, format dintr- un

lanţ de 3 diporţi elementari cascadaţi (Figura 4.13). Dacă se interschimbă
diportul al doilea cu al treilea rezultă un diport echivalent?
Z1 Z3 Z1 Z3
Z2 ≡ Z2
Figura 4.13. Echivalenţa unui diport în T cu 3 diporţi

elementari în cascadă
Rezolvare:
Dacă diportul în T se consideră ca un lanţ cascadat de 3 diporţi, atunci

parametrii fundamentali se obţin din parametri elementari prin relaţia:
A = A1 ⋅ A2 ⋅ A3
Pentru diporţii elementari, parametrii fundamentali se obţin considerând poarta

(2) a fiecăruia în gol, respectiv în scurtcircuit (relaţia (4.1.3)).
I1 Z1 I2 I1 I2
U1 U2 U1 Z2 U2
a) b)
Figura 4.14. a) Diport cu o singură impedanţă longitudinală;

b) Diport cu o singură impedanţă transversală
Pentru diportul cu un singur element longitudinal (Figura 4.14a), se obţin

parametrii fundamentali:
⎧U = A11 ⋅ U 2 ⎧A =1
I2 = 0 : ⎨ 1 ⇒ ⎨ 11
⎩ I1 = A21 ⋅ U 2 ⎩ A21 = 0
⎧U = − A12 ⋅ I 2 ⎧A = Z
U2 = 0 : ⎨ 1 ⇒ ⎨ 12
⎩ I1 = − A22 ⋅ I 2 ⎩ A21 = 1
Pentru diporţii laterali obţinem:
⎡ 1 Z1 ⎤ ⎡1 Z3 ⎤
A1 = ⎢ ⎥, A3 = ⎢ ⎥
⎣0 1 ⎦ ⎣0 1 ⎦
Pentru diportul cu o singură impedanţă transversală (Figura 4.14b) se obţin

parametrii fundamentali:
⎧ A11 = 1
⎧U1 = A11 ⋅ U 2 ⎪
I2 = 0 : ⎨ ⇒ ⎨ 1
⎩ I1 = A21 ⋅ U 2 ⎪ A21 = Z
⎩ 2
⎧U = − A12 ⋅ I 2 ⎧A = 0
U2 = 0 : ⎨ 1 ⇒ ⎨ 12
⎩ I1 = − A22 ⋅ I 2 ⎩ A21 = 1
⎡ 1 0⎤
A2 = ⎢ 1 ⎥
⎢ 1⎥
⎢⎣ Z 2 ⎥⎦
Matricea fundamentală a diportului în T este:
⎡ Z1 Z1 ⋅ Z 3 ⎤
⎡ 1 0⎤ ⎢1+ Z1 + Z 3 +
Z2 ⎥
⎡ 1 Z1 ⎤ ⎢ ⎥ ⋅ ⎡1 Z3 ⎤ = ⎢ Z2 ⎥ (4.2.2)
A= ⎢ ⎥⋅ 1 1 ⎥ ⎢⎣0 1 ⎥⎦ ⎢ 1
⎣0 1 ⎦ ⎢⎢ Z ⎥⎦ 1+
Z3 ⎥
⎣ 2 ⎢ ⎥
⎣ Z2 Z2 ⎦
În ceea ce priveşte structura rezultată prin inversarea ultimilor 2 diporţi (Figura

4.15), se arată că echivalenţa cu diportul iniţial nu este valabilă, deoarece
parametrii fundamentali sunt:
⎡ Z + Z3 ⎤
⎡ 1 0 ⎤ ⎢1+ 1 Z1 + Z 3 ⎥
(1) ⎡ 1 Z1 + Z 3 ⎤ ⎢ ⎥= ⎢ Z2
⎥
A =⎢ ⋅ 1 (4.2.3)
⎣0 1 ⎦⎥ ⎢ 1⎥ ⎢ 1 ⎥
⎢⎣ Z 2 ⎥⎦ ⎢ 1 ⎥
⎣ Z 2 ⎦
Comparând (4.2.2) cu (4.2.3), se observă inegalitatea dintre matrici ( A ≠ A(1) ),

deci cei doi diporţi sunt diferiţi.
Z1 Z3 Z1 Z3
Z2 ≡ Z2
Figura 4.15. Diportul rezultat prin cascadarea a 3 diporţi elementari
4.2.12. Să se stabilească relaţiile dintre impedanţele diporţilor în T, respectiv în Π,

astfel încât diporţii să fie echivalenţi (Figura 4.16).
I1 Z1T Z3T I2 I1 Z2Π I2
U1 Z2T U2 U1 Z1Π Z3Π U2
Figura 4.16. Diporţi echivalenţi în T şi Π
Rezolvare:
Pentru ca cei doi diporţi să fie echivalenţi trebuie îndeplinită condiţia ZT = ZΠ şi

invers. Se determină matricea impedanţă pentru diportul în T din Figura 4.16.
⎡Z T Z12T ⎤
Z T = ⎢ 11 ⎥
⎢⎣ Z 21T Z 22T ⎥⎦
Pentru poarta (2) în gol se obţine:
⎧⎪ Z11T
= Z1T + Z 2T
I2 = 0 : ⎨
T T
⎪⎩ Z 21 = Z 2
iar pentru poarta (1) în gol:

⎧⎪ Z12T = Z 2T
I1 = 0 : ⎨
T T T
⎪⎩ Z 22 = Z 2 + Z 3
Se obţine astfel matricea impedanţă ZT (4.2.4):
⎡ Z T + Z 2T Z 2T ⎤
ZT = ⎢ 1 ⎥ (4.2.4)
⎢⎣ Z 2T Z 2T + Z 3T ⎥⎦
Pentru diportul în Π, se consideră matricea admitanţă YΠ:
⎡Y Π Y12 Π ⎤
Y Π = ⎢ 11 ⎥
Π
⎣⎢Y21 Y22 Π ⎦⎥
iar pentru determinarea acestei matrici se consideră pe rând porţile (1) şi (2) în
scurt:
⎧⎪Y11 Π = Y1 Π +Y2 Π
U2 = 0 : ⎨
Π Π
⎪⎩Y21 = −Y2
⎧⎪Y12 Π = −Y2 Π
U1 = 0 : ⎨
Π Π Π
⎪⎩Y22 = Y2 +Y3
Se obţine pentru diportul în Π:
⎡Y Π +Y2 Π −Y2 Π ⎤
YΠ =⎢ 1 ⎥ (4.2.5)
⎢⎣ −Y2 Π Y2 Π +Y3 Π ⎥⎦
Utilizând proprietatea matricilor Z şi Y de a fi inverse ( Z ⋅ Y = 1 ) se obţine ZΠ:
*
Π
Z = Y ( )Π −1
=
1 ⎛ ⎡ Π ⎤T ⎞
⋅⎜ Y
ΔYΠ ⎝ ⎣ ⎦ ⎟⎠
de unde rezultă:
⎡ Z1 Π ⋅ Z 2 Π + Z 1 Π ⋅ Z 3 Π Z1 Π ⋅ Z 3 Π ⎤
⎢ Π Π Π ⎥
Π ⎢ Z1 + Z 2 + Z 3 Z1 Π + Z 2 Π + Z 3 Π ⎥
Z =⎢ ⎥ (4.2.6)
⎢ Z1 Π ⋅ Z 3 Π Z1 Π ⋅ Z 3 Π + Z 2 Π ⋅ Z 3 Π ⎥
⎢ Z Π +Z Π +Z Π Z1 Π + Z 2 Π + Z 3 Π ⎥
⎣ 1 2 3 ⎦
Pentru trecerea de la diportul în Π la diportul în T se egalează (4.2.4) cu (4.2.6)

şi rezultă relaţiile de echivalenţă:
⎧ T Z1Π ⋅ Z 2 Π
⎪ Z1 = Π
⎪ Z1 + Z 2 Π + Z 3 Π
⎪
⎪ T Z1 Π ⋅ Z 3 Π
⎨Z 2 = Π (4.2.7)
⎪ Z1 + Z 2 Π + Z 3 Π
⎪
⎪Z T = Z2 Π ⋅ Z3 Π
⎪ 3 Z1 Π + Z 2 Π + Z 3 Π
⎩
Relaţiile de echivalenţă pentru trecerea de la structura în T la cea în Π se obţine

din YΠ = YT. Atunci YT este:
( )
−1 1 ⎛ T ⎞
Y ( ) = Z( ) ⋅⎜ ⎡Z( ) ⎤ ⎟
T T T
= (4.2.8)
ΔZT ⎝⎣ ⎦ ⎠
unde
( )( ) ( )
ΔZT = Z1T + Z 2T ⋅ Z 2T + Z 3T − Z 2T = Z1T ⋅ Z 2T + Z1T ⋅ Z 3T + Z 2T ⋅ Z 3T
* ⎡ Z T + Z 3T − Z 2T ⎤
⎡ZT ⎤ = ⎢ 2 ⎥
⎣ ⎦ T
Z1T + Z 2T ⎦⎥
⎣⎢ − Z 2
Înlocuind în (4.2.8) se obţine pentru diportul în T:
⎡ Y1T ⋅ Y2T +Y1T ⋅ Y3T −Y1T ⋅ Y3T ⎤

⎢ T T T ⎥
T ⎢ Y1 +Y2 +Y3 Y1T +Y2T +Y3T ⎥
Y =⎢ ⎥ (4.2.9)
⎢ −Y1T ⋅ Y3T Y1T ⋅ Y3T +Y2T ⋅ Y3T ⎥
⎢ Y T +Y T +Y T Y1T +Y2T +Y3T ⎥
⎣ 1 2 3 ⎦
Prin egalarea matricilor (4.2.5) şi (4.2.9) rezultă relaţiile de trecere de la

structura în T la structura în Π:
⎧ Π Y1T ⋅ Y2T
Y
⎪ 1 =
⎪ Y1T +Y2T +Y3T
⎪
⎪ Π Y1T ⋅ Y3T
Y
⎨ 2 = (4.2.10)
⎪ Y1T +Y2T +Y3T
⎪
⎪Y Π = Y2T ⋅ Y3T
⎪ 3 Y1T +Y2T +Y3T
⎩
Relaţiile (4.2.7) şi (4.2.10) verifică proprietatea de dualitate.
4.2.13. Să se determine parametrii impedanţă ai diportului în X din Figura 4.17. Să

se determine funcţia de transfer U2(s)/U1(s).
Z1
Z2
Z2
Z1
Figura 4.17. Diport în X simetric

Rezolvare:
Diportul în X se poate considera ca fiind format din doi diporţi elementari, legaţi
în paralel atât la poarta de intrare cât şi la poarta de ieşire (Figura 4.18).
În cazul structurii din Figura 4.18a, elementele lui Y sunt:
⎧ (1) I1 1
⎪Y11 = =
⎪ U1 U 2 =0 2Z1
D1 : ⎨
⎪ (1) I1 1
⎪Y12 = U =−
⎩ 2 U 1=0 2Z1
Diportul D1 este simetric şi reciproc:

⎡ 1 1 ⎤
⎢ 2Z −
2Z1 ⎥
YD1 = ⎢ ⎥
1
⎢ 1 1 ⎥
⎢ − 2Z 2Z1 ⎥⎦
⎣ 1
I1(1) Z1 I2(1) I1(2) I2(2)

Z2
U1 U2 U1 U2
Z1
Z2
a) b)
Figura 4.18. Descompunerea diportului în X simetric
Pentru diportul din Figura 4.18b, de asemenea simetric şi reciproc, elementele

matricii admitanţă se determină astfel:
⎧ (2) (2) 1
⎪Y11 = Y22 = 2Z
⎪ 2
D2 : ⎨
⎪Y (2) = Y (2) = 1
⎪⎩ 12 21
2Z 2
şi se obţine matricea Y:
⎡ 1 1 ⎤
⎢ 2Z 2Z 2 ⎥
=⎢ ⎥
2
YD2
⎢ 1 1 ⎥
⎢ 2Z 2Z 2 ⎥⎦
⎣ 2
Conectarea în paralel − paralel a doi diporţi corespunde însumării parametrilor

admitanţă corespunzători (Tabelul 4.1):
⎡1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
⎢ ⋅⎜ + ⎟ ⋅⎜ − ⎟⎥
⎢ 2 ⎝ Z 2 Z1 ⎠ 2 ⎝ Z 2 Z1 ⎠ ⎥ 1 ⎡Y1 +Y2 Y2 − Y1 ⎤
Y=⎢ ⎥ = ⋅⎢ ⎥ (4.2.11)
⎢ 1 ⋅ ⎜⎛ 1 − 1 ⎟⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞ ⎥ 2 ⎣Y2 − Y1 Y1 +Y2 ⎦
⋅⎜ + ⎟
⎢⎣ 2 ⎝ Z 2 Z1 ⎠ 2 ⎝ Z 2 Z1 ⎠ ⎥⎦
Observaţie: Parametrii Y se pot deduce şi direct din Figura 4.17 conform (4.1.2),
doar că la determinarea lui Y12 şi Y21, admitanţa longitudinală echivalentă este
Yl ,ech = ( Y1 − Y2 ) / 2 , deoarece sensul curenţilor prin Z1 şi Z2 este opus unul faţă de
celălalt. Parametrii impedanţă rezultă inversând matricea Y:
1 ⎡ Z1 + Z 2 Z 2 − Z1 ⎤
⋅⎢
Z1 + Z 2 ⎥⎦
Z=
2 ⎣ Z 2 − Z1
Funcţia de transfer U2(s)/U1(s) se obţine din parametrii admitanţă:
U 2 (s) Y21 Y1 − Y2
=− =
U 1 (s) I 2 =0 Y22 Y1 + Y2
4.2.14. Se consideră diportul în T podit din Figura 4.19.

a) Să se determine parametrii impedanţă Z;
b) Să se determine funcţia de transfer U2(s)/U1(s).
C C
U1 U2
R
Figura 4.19. Diport în T podit
Rezolvare:
În cazul general (Figura 4.20a), diportul se descompune în două structuri

elementare legate în paralel (Figura 4.20b). Pentru determinarea parametrilor
admitanţă ai diportului D1 se consideră pe rând porţile (1) şi (2) în scurt şi se obţine
matricea din (4.2.12).
⎡Y −Y4 ⎤
YD1 = ⎢ 4 (4.2.12)
⎣ −Y4 Y4 ⎥⎦
Z4 D1
Z4
Z1 Z3
Z1 Z3
Z2
Z2 D2
a) b)
Figura 4.20. a) Diportul în T podit (caz general);

b) descompunerea în diporţi elementari
Pentru diportul D2 se procedează în mod asemănător (vezi problema 4.2.12) şi

se obţine matricea Y cerută:
1 ⎡Y ⋅ ( Y +Y ) −Y1Y3 ⎤
YD2 = ⋅⎢ 1 3 2 ⎥ (4.2.13)
Y1 +Y2 +Y3 ⎣ −Y1Y3 Y3 ⋅ (Y1 +Y2 ) ⎦
Cei doi diporţi D1 şi D2 fiind legaţi în paralel, matricea admitanţă a diportului T

podit se determină ca sumă a celor doi matrici (4.2.12) şi (4.2.13).
⎡ Y1Y3 +Y1Y2 Y1Y3 ⎤

⎢ Y4 + Y +Y +Y −Y4 −
Y1 +Y2 +Y3 ⎥
=⎢ ⎥
1 2 3
Y = YD1 + YD2 (4.2.14)
⎢ Y1Y3 Y1Y3 +Y2Y3 ⎥
⎢ −Y4 − Y4 + ⎥
⎣ Y 1 +Y 2 +Y3 Y1 +Y2 +Y3 ⎦
Parametrii impedanţă se obţin inversând matricea Y şi rezultă:
⎡ Z1 Z 3 + Z1 Z 4 Z1 Z 3 ⎤
⎢Z2 + Z + Z + Z Z2 +
Z1 + Z 3 + Z 4 ⎥
Z=⎢ 1 3 4 ⎥
⎢ Z Z
1 3 Z1 Z 3 + Z 3 Z 4 ⎥
⎢ Z2 + Z + Z + Z Z2 +
Z1 + Z 3 + Z 4 ⎥⎦
⎣ 1 3 4
Se obţin parametrii impedanţă pentru circuitul din Figura 4.19:

⎡ ( sRC )2 + 3sRC +1 ( sRC )2 + 2sRC +1 ⎤⎥

⎢
⎢ sC ⋅ ( 2 + sRC ) sC ⋅ ( 2 + sRC ) ⎥
Z =⎢ ⎥
⎢ ( sRC ) + 2sRC + 1 ( sRC )2 + 3sRC +1 ⎥
2
⎢ sC ⋅ ( 2 + sRC ) sC ⋅ ( 2 + sRC ) ⎥⎦
⎣
Funcţia de transfer se determină considerând poarta (2) la mers în gol:
U2 ( s)
H (s)=
U1 ( s ) I 2 =0
Dacă exprimăm funcţia de transfer în raport cu parametrii impedanţă (4.1.1),

sau parametrii admitanţă (4.1.2), în condiţii de mers în gol (I2=0) obţinem:
⎧U = Z 11 I 1
Parametri Z : ⎨ 1
⎩U 2 = Z 21 I1
Parametri Y : 0 = Y21U 1 + Y22U 2
de unde rezultă:
U2 ( s) Z 21 Y
H (s) = = = − 21 (4.2.15)
U1 ( s ) Z11 Y22
Pentru diportul din Figura 4.20a avem:
1
Z1 = Z 3 = ; Z2 = Z4 = R
sC
În raport cu parametrii admitanţă (4.2.14) putem scrie relaţiile:
⎧ Y12 ( 1+ sRC )2
⎪Y21 = −Y2 − =−
⎪ 2Y1 +Y2 R ⋅ ( 1+ 2sRC )
⎨
⎪ Y1 ⋅ (Y1 +Y2 ) 1+ 3sRC + s 2 R 2 C 2
⎪Y22 = Y2 − 2Y +Y =
R ⋅ ( 1+ 2sRC )
⎩ 1 2
care înlocuite în (4.2.15) conduc la funcţia de transfer cerută (4.2.16).

U (s)
H (s)= 2 = 2 2 2
( 1+ sRC ) 2
(4.2.16)
U 1(s) s R C + 3sRC + 1
Observaţie: H(s) poate fi determinat şi cu ajutorul teoremei lui Millman sau

utilizând regula lui Mason (vezi problemele 1.2.18 şi 1.3.10 de la Capitolul 1).
4.2.15. Să se stabilească relaţiile de echivalenţă între diportul simetric în T şi cel în

X (Figura 4.21).
Z1 Z1 Za
Zb
Z2 Zb
Za
a) b)
Figura 4.21. a) Diport în T; b) Diport în X
Rezolvare:
În problema 4.2.12 s-a arătat că pentru diportul în T avem:
⎡Z + Z2 Z2 ⎤
ZT = ⎢ 1 (4.2.17)
⎣ Z2 Z 1 + Z 2 ⎥⎦
iar pentru diportul în X (problema 4.2.13):
1 ⎡ Z a + Zb Zb − Z a ⎤
ZX = ⋅⎢ (4.2.18)
2 ⎣ Zb − Z a Z a + Zb ⎥⎦
Prin egalarea matricelor (4.2.17) şi (4.2.18) se obţine:
⎧ Z1 = Z a
⎪ ⎧ Z b = Z1 + 2Z 2
⎨ Zb − Z a ⇔ ⎨
⎪Z2 = ⎩ Z a = Z1
⎩ 2
4.2.16. Să se determine pentru diportul în T podit (Figura 4.22), diportul în X

echivalent.
Rezolvare:
Pentru diportul în T podit, folosind rezultatele de la problema 4.2.14, rezultă:

Z4 Za
R R Zb
Zb
Z2
Za
a) b)
Figura 4.22 a) Diport în T podit şi b) diport în X
⎡ R 2 + R ( 2Z 2 + Z 4 ) + Z 2 Z4 R 2 + 2RZ 2 + Z 2 Z 4 ⎤
ZTpodit =⎢ ⎥
⎢⎣ R 2 + 2RZ 2 + Z 2 Z 4 R 2 + R ( 2Z 2 + Z4 ) + Z 2 Z 4 ⎥⎦
iar pentru diportul în X:
1 ⎡ Z + Zb Zb − Z a ⎤
ZX = ⋅⎢ a
2 ⎣ Zb − Z a Z a + Zb ⎥⎦
Diporţii sunt echivalenţi dacă au matricile impedanţă egale. Impedanţele de pe

laturile diportului în X vor fi:
⎧ Z
⎪ R 4
RZ 4 2 = R || Z 4
⎪Za = =
Z
⎪ 2R + Z 4 2
R+ 4
⎨ 2
⎪
⎪ 2R + R ( 4Z 2 + Z 4 ) + 2Z 2 Z 4
2
⎪ Zb = = R + 2Z 2
⎩ 2R + Z 4
Schema diportului echivalent este dată în Figura 4.23.

Z4/2
R
R 2Z2
R 2Z2
R
Z4/2
Figura 4.23. Diport în X echivalent
4.2.17. Să se demonstreze echivalenţa diporţilor din Figura 4.24.
Z Za Z Z Za
Zb Z Zb
Zb Z Zb
Za Z Za
D1 D2
Figura 4.24. Diporţi echivalenţi
Rezolvare:
Se utilizează teorema bisecţiunii, echivalând diportul D1 cu D2. Diportul D1

poate fi obţinut prin cascadarea a 3 diporţi (Figura 4.25).
Z Za Z Z+Za Z+Za
Zb
Zb-Za
⇔ 2
a) b)
Figura 4.25. a) Cascadarea a 3 diporţi; b) diportul în T rezultat
În problema 4.2.16 s-a arătat că un diport în T este echivalat cu un diport în X

dacă
Z − Za
Zb = Z1 + 2Z 2 sau Z 2 = b
2
Prin urmare, diportul în X poate fi înlocuit cu diportul în T (Figura 4.25). Se

determină apoi impedanţa de mers în gol şi în scurt ale jumătăţii diportului din
Figura 4.25 b şi se obţine:
⎧ Z sc = Z + Z a
⎨
⎩ Z0 = Z + Zb
Conform teoremei bisecţiunii diportul D1 este echivalent cu diportul D2.
4.2.18. Se consideră diporţii în X din Figura 4.26.

a) Să se deducă schema echivalentă în X a diportului simetric în Π;
b) Să se demonstreze echivalenţa diporţilor din Figura 4.27.
Y
Ya
Ya
Yb Yb
Y Y Y
a) b)
Figura 4.26. a) Diportul D1; b) Diportul D2
Rezolvare:
a) Trecerea de la diportul în Π la cel în X se face pe baza teoremei bisecţiunii

(Figura 4.27).
Ya − Yb
Ya = Y1 + 2Y2 ; Yb = Y1 ⇔ Y1 = Yb ; Y2 =
2
2Y2 2Y2 Ya
Yb
Y1 Y1 ⇔
a) b)
Figura 4.27. Echivalarea diporţilor în Π şi X
Diportul D2 (Figura 4.27b) poate fi echivalat cu o structură având 3 diporţi

cascadaţi (Figura 4.28a). Înlocuind diportul în X cu un diport în Π se obţine
structura din Figura 4.28b. S-a obţinut astfel, un diport în Π care poate fi
transformat din nou în X (Figura 4.28c).
⎧Yb1 = Y +Yb
⎪
⎨ Ya − Yb
⎪Ya1 = Y +Yb + 2 ⋅ = Y +Ya
⎩ 2
Se observă că aceste elemente corespund întocmai structurii D1.
b) Din problema 4.2.13 rezultă că diportul din Figura 4.28a are parametrii Y
echivalenţi Y1( 1 ) = (Y − Ya ) / 2, Y2( 1 ) = (Y + Yb ) / 2 , iar pentru diportul din
Figura 4.28b Y1( 2 ) = Ya , Y2( 2 ) = Yb . Cu aceste considerente se deduc
parametrii Y (Figura 4.28a şi b), iar prin comparaţie se observă egalitatea
dintre matrici.
1 ⎡ 2Y +Ya +Yb Yb − Ya ⎤
⋅⎢
2Y +Ya +Yb ⎥⎦
Y=
2 ⎣ Yb − Ya
Ya
Yb
Y Y
a) Diportul D2 sub formă cascadată

Figura 4.28. Transformarea diportului D2 în D1
(Yb-Ya)/2
Y Yb Yb Y
b) Înlocuirea diportului în X cu unul în Π

Ya1
Yb1
c) Diportul în X rezultat
Figura 4.28. Transformarea diportului D2 în D1 (continuare)
4.2.19. Să se determine frecvenţele de tăiere la 3dB pentru circuitul în T podit

1
(Figura 4.29). Cât este defazajul circuitului la frecvenţa ω0 = ?
RC
C
R R
Rezolvare:
Frecvenţele de tăiere reprezintă frecvenţele la care amplificarea |H(jω)| este

egală cu 1 / 2 (corespunzător nivelului −3dB) din valoarea maximă a
amplificării. Amplificarea rezultă din funcţia de transfer H(s):
Y21
H (s) = −
Y22
unde parametrii Y21 şi Y22 au fost deduşi în problema 4.2.14 pentru cazul general
de diport în T podit. În acest caz se obţin parametrii Y:
⎧ s 2 R 2 C 2 + 2sRC + 1
⎪Y21 = −
⎪ R ⋅ ( 2 + sRC )
⎨
⎪ s 2 R 2 C 2 + 3sRC + 1
Y
⎪ 22 =
⎩ R ⋅ ( 2 + sRC )
Funcţia de transfer se obţine:
2 1
2 2 2 ⋅s+ 2 2 s2 +
s R C + 2sRC + 1 RC R C
H (s) = 2 2 2 =
s R C + 3sRC + 1 s 2 + 3 1
⋅s+ 2 2
RC R C
Înlocuind s = jω în H(s) şi evaluând modulul se obţine:
2
⎛ 1 2⎞ 4
(ω )
2 2
⎜ 2 2 − ω ⎟ + 2 2 ⋅ω 2
−ω2 + 4ω02 ⋅ ω 2
H ( jω ) = ⎝ R C ⎠ R C 0
=
(ω )
2 2
⎛ 1 2⎞ 9 2
2
−ω2 + 9ω02 ⋅ ω 2
⎜ 2 2 − ω ⎟ + 2 2 ⋅ω 0
⎝R C ⎠ R C
1
unde ω0 = . Condiţia din care rezultă frecvenţele de tăiere este:
RC
H max
H ( jω ) = (4.2.19)
2
unde Hmax=|H(0)|=|H(∞)|=1 (valabil pentru filtru opreşte-bandă cum este acest

circuit). Din (4.2.19) rezultă ecuaţia de variabilă ω:
ω 4 − 3ω02 ⋅ ω 2 + ω04 = 0
Soluţiile acestei ecuaţii reprezintă frecvenţele de tăiere la −3dB:

3± 5 1 3± 5
ω 3dB1,2 = ω0 ⋅ = ⋅
2 RC 2
Funcţia de fază a circuitului este:
2ω0ω 3ω0ω
ϕ (ω ) = arctg − arctg
ω02 −ω 2
ω02 − ω 2
iar defazajul introdus de circuit la ω → ω0 este ϕ(ω0) = 0.
4.2.20. Să se determine funcţia de transfer (amplificarea în tensiune la mers în gol)

a circuitului în dublu T din Figura 4.30a.
R R
Y2(1)+Y2(2)
C C
Y1(1)+Y1(2) Y3(1)+Y3(2)
kR C/k
a) b)
Figura 4.30. Diport în dublu T şi echivalentul său în Π
Rezolvare:
Conform problemei 4.2.19, diportul în dublu T este echivalent cu diportul în Π

(Figura 4.30b), unde:
⎧ sC sC sC ( 1+ 2k )( sRC +1)
⎪Y1 = Y3 = + =
⎪⎪ sRC + 2k s ⋅ 2kRC +1 ( sRC + 2k )( s ⋅ 2kRC +1)
⎨ k
⎪
⎪Y2 = R +
s 2 kRC 2
=
(
k s 3 R 3C 3 + s 2 2R 2C 2 + s2RC +1 )
⎪⎩ sRC + 2k s ⋅ 2kRC +1 R ( sRC + 2k )( s ⋅ 2kRC +1)
Pentru calcularea amplificării în tensiune la mers în gol, aplicăm teorema lui

Millman la ieşirea diportului în Π echivalent (Figura 4.30b) şi obţinem:
1
U2 Y3 s 3 R 3C 3 + s 2 2R 2 C 2 + s2RC +1
H(s)= = = =
U1 1 1 3 3 3 2 2 2⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
I 2 =0 + s R C + s R C ⎜ 3+ ⎟ + sRC ⎜ 3+ ⎟ +1
Y2 Y3 ⎝ 2k ⎠ ⎝ 2k ⎠
s 3 + 2ω0 s 2 + 2ω0 2 s + ω0 3
=
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
s 3 + ⎜ 3+ ⎟ ω0 s 2 + ⎜ 3+ ⎟ ω0 2 s + ω0 3
⎝ 2k ⎠ ⎝ 2k ⎠
1
unde ω0 = .
RC
4.2.21. Să se determine frecvenţa ωπ la care defazajul dintre intrarea şi ieşirea

diportului din Figura 4.31a este 1800. Care este amplificarea la această
frecvenţă?
L L L I1 L I2
U1 R R R U2 U1 R
U2
a) b)
Figura 4.31. Diportul dat şi descompunerea sa în celule Γ
Rezolvare:
Diportul poate fi considerat ca fiind compus din 3 celule în Γ (Figura 4.31b)

( ) , unde:
3
legate în cascadă. Înseamnă că A = A(1) ⋅ A(2) ⋅ A(3) = A(1)
⎧ U1 sL ⎧ U1
⎪ A11 = = 1+ , ⎪ A12 = − = sL
⎪ U2 I2=0
R ⎪ I 2 U2=0
⎨ , ⎨
⎪ I1 1 ⎪ I1
⎪ A21 = U =
R
, ⎪ A22 = − I =1
⎩ 2 I2=0 ⎩ 2 U2=0
Matricea fundamentală pentru diportul echivalent este produsul a trei matrici

fundamentale identice:
⎡ sL ⎤ ⎡ sL ⎤ ⎡ sL ⎤
⎢1+ R sL ⎥ ⎢1+
R
sL ⎥ ⎢1+
R
sL ⎥
A= ⎢ ⎥⋅⎢ ⎥⋅⎢ ⎥
⎢ 1 1⎥ ⎢
1
1⎥ ⎢
1
1⎥
⎣⎢ R ⎦⎥ ⎣⎢ R ⎦⎥ ⎣⎢ R ⎦⎥
După înmulţirea matricilor, se obţine A11:
1 U (s) sL s 2 L2 s 3 L3
A11 = = 1 = 1+ 6 + 5 2 + 3
H(s) U 2 (s) R R R
Evaluăm răspunsul în frecvenţă:
1 ⎛ L2 ⎞ ⎛ L L3 ⎞
= ⎜ 1 − 5ω 2 2 ⎟ + j ⋅ ⎜ 6ω − ω3 3 ⎟
H ( jω ) ⎜⎝ R ⎟⎠ ⎜
⎝ R R ⎟⎠
Se impune condiţia arg { H ( jω )} = π , dacă Re {H ( jω )} < 0 şi Im {H ( jω )} = 0 şi

se obţine:
⎧ω1 = 0
L ⎛ 2 L ⎞
2
⎪
ω ⋅⎜6 − ω 2 ⎟ = 0 ⇒ ⎨ R
⎜
R ⎝ ⎟
R ⎠ ⎪⎩ω2 = ± L 6
Ne interesează frecvenţele (soluţiile) diferite de 0 şi pozitive. La frecvenţa

R 6
ω2 = ωπ = amplificarea şi defazajul vor fi:
L
⎧ R 2 6L2
{ }
⎪⎪ Re H ( jωπ ) = 1 − 5 2 ⋅ 2 = −29 < 0
−1
L R
⎧ 1
⎪ H ( jωπ ) = 29
⇒ ⎨
⎨
⎪⎩ { − 1
}
⎪ Im H ( jω ) = 0 ⎪arg {H ( jωπ )} = π
⎩
Observaţie: Problema poate fi rezolvată şi cu ajutorul teoremei lui Millman.
4.2.22. Pentru diportul T podit (Figura 4.32), să se determine frecvenţa la care

ieşirea este în fază cu intrarea.
kR
C C
U1 R U2
Rezolvare:
Conform problemei 4.2.14 matricea admitanţă se exprimă prin relaţiile (4.2.14),

unde:
1 1
Y1 = Y3 = sC, Y2 = , Y4 =
R kR
La mers în gol (I2=0) funcţia de transfer este:
Y1Y3
Y4 +
U 2 (s) Y Y1 +Y2 +Y3 Y1Y3 +Y1Y4 +Y2Y4 +Y3Y4
= − 21 = =
U1 (s) Y22 Y + Y1Y3 +Y2Y3 Y1Y3 +Y2Y3 +Y1Y4 +Y2Y4 +Y3Y4
4
Y1 +Y2 +Y3
1 1
H(s)= =
sC 1 sC kR 2
1+ ⋅ 1+ ⋅
R s 2 C 2 + sC + 1 + 1 + sC R 1+ 2sCR + ks 2 C 2 R 2
kR kR kR 2 kR
Răspunsul în frecvenţă este:
1
H(jω)=
jωC kR 2
1+ ⋅
R (1 − kω2 C 2 R 2 )+ j2ωCR
Condiţia ca ieşirea să fie în fază cu intrarea este:

1
Im { H ( jω )} = 0 ⇒ H ( jω ) ∈ ℜ ⇒ 1 − kω2 C 2 R 2 = 0 ⇒ ω =
RC k
Răspunsul în frecvenţă devine:
1 1
H(jω)= 2
= ∈ℜ .
kR k2
1+ 2 1+
2R 2
4.2.23. Pentru diportul din Figura 4.33, să se determine tensiunea şi impedanţa la

poarta (2).
I1 Z1 I2
(2)
Z2
Rg
Z2
Eg
Z1
(2’)
Figura 4.33. Diport în X cu poarta (1) conectată la o sursă de tensiune
Rezolvare:
Pentru a determina tensiunea la poarta (2), se pune condiţia ca ieşirea să fie în

gol (I2 = 0). Utilizând parametrii Y (vezi problema 4.2.13) se scrie:
⎧ I1 = Y11U 1 + Y12U 2
⎨ (4.2.20)
⎩0 = Y21U 1 + Y22U 2
iar pe ramura sursei se scrie teorema II a lui Kirchhoff:
Rg I 1 + U 1 = E g (4.2.21)
Din (4.2.20), rezultă I1 şi U1, care se înlocuiesc în (4.2.21):
⎛ Y Y ⎞ Y Eg
Rg ⋅ ⎜ − 11 22 + Y12 ⎟ ⋅ U 2 − 22 ⋅ U 2 = E g ⇒ U 2 =
⎝ Y21 ⎠ Y21 ⎛ Y Y ⎞ Y
Rg ⋅ ⎜ Y12 − 11 22 ⎟ − 22
⎝ Y21 ⎠ Y21
Înlocuind parametrii Y, se obţine tensiunea la poarta (2):
Z 2 − Z1
U2 = ⋅ Eg
2Rg + Z1 + Z 2
Pentru a determina impedanţa la poarta (2), se pasivizează sursa (Eg = 0) de la

cealaltă poartă. În acest caz, se scriu relaţiile:
⎧ I1 = Y11U 1 + Y12U 2
⎨ (4.2.22)
⎩ I 2 = Y21U 1 + Y22U 2
Rg I 1 + U 1 = 0 (4.2.23)
Din (4.2.22), rezultă I1 şi U1, care se înlocuiesc în (4.2.23):
⎛ Y ⋅(I −Y U ) ⎞ I −Y U
Rg ⋅ ⎜ 11 2 22 2 + Y12U 2 ⎟ + 2 22 2 = 0
⎝ Y21 ⎠ Y21
U2 Rg ⋅ (Y11 + 1)
Z 22 = =−
I2 Rg (Y12Y21 − Y11Y22 ) − Y22
Înlocuind parametrii Y, se obţine impedanţa la poarta (2):
Rg ⋅ ( Z1 + Z 2 ) + 2Z1 Z 2
Z 22 =
2Rg + Z1 + Z 2
I1 Z1 I2
4.2.24. Să se determine parametrii imagine ai
diportului în Γ din Figura 4.34.
ZI1 ZI2
U1 Z2 U2
Rezolvare:
Impedanţele imagine sunt impedanţele care,
conectate la bornele diportului, verifică relaţiile:
Figura 4.34 Diport în Γ
U U
Z I1 = 1 , Z I2 = 2
I1 U2
=Z I2
I2 U1
=Z I1
− I2 − I1
iar constanta de transfer este:
1 U I ⎛U Z I2 ⎞ ⎛ I1 Z I1 ⎞
θ= ⋅ ln 1 1 = ln ⎜⎜ 1 ⋅ ⎟⎟ = ln ⎜⎜ ⋅ ⎟⎟
2 −U 2 I 2 ⎝ U2 Z I1 ⎠ ⎝ −I2 Z I2 ⎠
Ecuaţiile unui diport scrise cu (4.1.3) pot fi exprimate în funcţie de parametrii

imagine:
⎧ Z I1
⎪U 1 = U 2 ⋅ chθ − I 2 Z I1Z I2 ⋅ shθ
⎪ Z I2
⎨ (4.2.24)
⎪I = U shθ Z I2
⎪ 1 2 − I2 ⋅ chθ
⎩ Z I1 Z I2 Z I1
din care se identifică parametrii fundamentali:
⎧ Z I2
⎧ Z I1 ⎪ A22 = ⋅ chθ
A
⎪ 11 = ⋅ chθ ⎪ Z I1
⎨ Z I2 , ⎨ (4.2.25)
⎪ ⎪ A = shθ
⎩ A12 = Z I 1 Z I 2 ⋅ shθ ⎪ 21
⎩ Z I1Z I2
Ştiind că eθ = chθ + shθ şi (4.2.25), se poate exprima constanta de transfer:
eθ = chθ + shθ = A11 ⋅ A22 + A12 ⋅ A21
θ = ln ( A11 ⋅ A22 + A12 ⋅ A21 )

Din (4.2.25) se deduc relaţiile impedanţelor imagine:
⎧ A11 Z I2 = A22 Z I1
⎨
⎩ A21Z I1 Z I2 = A12
A11 A12 A22 A12

Z I1 = , Z I2 =
A22 A21 A11 A21
Parametrii imagine se pot exprima şi în funcţie de impedanţele de scurtcircuit şi

de mers în gol. Ştiind că:
U1 U1
Z1sc = = Z I 1 ⋅ thθ Z10 = = Z I1 ⋅ cthθ
I1 U 2 =0 I1 I 2 =0
U2 U2
Z 2sc = = Z I 2 ⋅ thθ Z 20 = = Z I2 ⋅ cthθ
I2 U1 =0 I2 I1=0
se obţin relaţiile pentru ZI1, ZI2 (4.1.22), respectiv θI (4.1.23). Aceste relaţii
reprezintă cazul general (diport cu orice structură), iar prin particularizare pentru
diportul în Γ se obţine:
U2 U1
Z 20 = = Z2 , Z10 = = Z1 + Z 2
I2 I1=0 I1 I 2 =0
U2 Z1 Z 2 U
Z 2sc = = , Z 20 = 2 = Z2
I2 U1=0 Z1 + Z 2 I2 I1=0
din care rezultă:
Z1Z 22 Z1
Z I 1 = Z1 ( Z1 + Z 2 ) , Z I 2 = , thθ = ,
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
4.2.25. Se consideră diportul din Figura 4.35. Să se determine evoluţia semnalelor

la intrarea, respectiv ieşirea diportului, dacă acesta este conectat între o
sursă de tensiune cu rg=1 şi o sarcină rs=1, iar sursa furnizează un semnal
de tip treaptă unitate γ(t). Se vor considera parametrii R1=2Ω, R2=3Ω şi
R3=4Ω.
Rezolvare:
Metoda 1: Se utilizează formalismul de repartiţie (4.1.13) în care matricea Z(s)

se obţine din (4.1.1):
⎪⎧U 1 = ( R1 + R3 ) I1 + R3 I 2 = 6 I1 + 4I 2 ⎡6 4 ⎤
⎨ ⇒ Z (s) = ⎢ ⎥
⎪⎩U 2 = R3 I1 + ( R2 + R3 ) I 2 = 4I1 + 7 I 2 ⎣4 7 ⎦
Diport
rg R1 R2
Eg R3 rs
Figura 4.35 Diportul pentru problema 4.2.25
Se determină Z(s)+1:
⎡7 4 ⎤ −1 1 ⎡ 8 −4 ⎤
Z (s) + 1 = ⎢ ⎥ ⇒ ⎡⎣ Z ( s ) + 1⎤⎦ = ⋅
⎣4 8 ⎦ 40 ⎢⎣ −4 7 ⎥⎦
⎡5 4 ⎤
Z (s) − 1 = ⎢ ⎥
⎣4 6 ⎦
care, înlocuite în (4.1.13), ne dau parametrii de repartiţie:
⎡3 1⎤
1 ⎡ 8 −4 ⎤ ⎡ 5 4 ⎤ ⎢ 5 5 ⎥
S (s) = ⋅ ⋅ =⎢ ⎥ (4.2.26)
40 ⎢⎣ −4 7 ⎥⎦ ⎢⎣ 4 6 ⎥⎦ ⎢ 1 13 ⎥
⎢⎣ 5 20 ⎥⎦
Metoda 2: Se determină Zin1 şi Zin2:
R3 ( rs + R2 )
Zin1 = R1 + = 4Ω
R3 + rs + R2
Zin2 = R2 +
(
R3 rg + R1 ) = 33 Ω
R3 + rg + R1 7
Parametrii de repartiţie se determină din (4.1.14) şi se obţine:
3 13
S11 = , S 22 =
5 20
iar S21 şi S12 rezultă analizând circuitele din Figura 4.36.
rg R1 V3 R2 U2 U1 R1 V4 R2 rs
1 2 3 2 3 1
E1 R3 rs rg R3 E2
4 1 1 4
a) b)
Figura 4.36. Circuite pentru determinarea parametrilor: a) S21, b) S12
Pentru a determina S21, se aplică teorema divizorului de tensiune la ieşire

(Figura 4.36a), respectiv teorema lui Millman în nodul V3:
⎧ rs
⎪U 2 = V3 ⋅ r + R
⎪ s 2 ⎧ V
⎪ U2 = 3
⎪ 1 1 ⎪ 4
⎨ E1 ⋅ + U2 ⋅ ⇒ ⎨
⎪V = rg + R1 R 1 ⎪V = 4 ⋅ ( E + U )
⎪ 3 1 1 1 ⎪⎩ 3 11 1 2
⎪ + +
⎩ rg + R1 R1 R3
2U 2 1
de unde rezultă S21 = = .
E1 5
Pentru a determina S12, se consideră circuitul din Figura 4.36b şi se procedează
asemănător:
⎧ rg
⎪U 1 = V4 ⋅
⎪ rg + R1 ⎧ V4
⎪ ⎪⎪U 1 = 3
1 1 ⇒
⎨ E2 ⋅ + U1 ⋅ ⎨
⎪ rs + R2 R2 ⎪V = E2 + 2 ⋅ U 1
⎪V = 4
4
1 1 1 ⎩⎪ 4
⎪ + +
⎩ rs + R2 R2 R3
2U 1 1
de unde rezultă S12 = = . Prin urmare se obţine aceeaşi matrice S(s) ca în
E2 5
(4.2.26).
⎡a (s)⎤
Se determină vectorul undă directă A ( s ) = ⎢ 1 ⎥ :
⎣ a2 ( s ) ⎦
⎧ E1 1 ⎡1⎤
⎪ a1 ( s ) = =
⎨ 2 2s ⇒ A ( s ) = ⎢ 2s ⎥
⎪ a2 ( s ) = 0 ⎢ ⎥
⎩ ⎣0⎦
1
în care L {γ ( t )} = este imaginea Laplace a semnalului treaptă unitate, aplicat la
s
portul (1). La portul (2), deoarece nu s-a conectat nici o sursă, unda directă este
nulă. Se aplică teorema lui Kirchhoff la poarta (1) şi se obţine:
e1 ( t ) = u1 ( t ) + rg ⋅ i1 ( t ) = u1 ( t ) + i1 ( t )
e1 ( t )
de unde rezultă: a1 ( t ) = .
2
Se determină vectorul undă inversă (reflectată) la cele două porţi
⎡b ( s ) ⎤
B ( s) = ⎢ 1 ⎥ :
⎣b2 ( s ) ⎦
⎡3 1⎤ ⎡ 3 ⎤
⎢5 ⎡1⎤
5 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ 10s ⎥
B ( s ) = S ( s ) ⋅ A( s ) = ⎢ ⎥ ⋅ 2s = ⎢ ⎥
⎢1 13 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ 1 ⎥
⎢⎣ 5 ⎣0⎦ ⎢
20 ⎥⎦ ⎣ 10s ⎥⎦
Ţinând cont de (4.1.11) se determină tensiunile, respectiv curenţii la cele două

porţi:
⎧ ( ) ( ) ( ) 1 3 4
⎪U 1 s = a1 s + b1 s = 2s + 10s = 5s
⎪
⎪I ( s) = a ( s) − b ( s) = 1 − 3 = 1
⎪ 1 1 1
2s 10s 5s
⎨
⎪U ( s ) = a ( s ) + b ( s ) = b ( s ) = 1
⎪ 2 2 2 2
10s
⎪ 1
⎪ I 2 ( s ) = a2 ( s ) − b2 ( s ) = −b2 ( s ) = −
⎩ 10s
Aplicând transformata Laplace inversă, rezultă semnalele în regim tranzitoriu:
⎧ ( ) 4 ( ) ⎧ ( ) 1 ( )
⎪⎪u1 t = 5 ⋅ γ t ⎪⎪u2 t = 10 ⋅ γ t
⎨ , ⎨
⎪i ( t ) = 1 ⋅ γ ( t ) ⎪i ( t ) = − 1 ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 1 5 ⎪⎩ 2 10
4.2.26. Se consideră diportul din Figura 4.37 conectat între o sursă cu rg=1Ω şi o
sarcină rs=1Ω. Să se determine parametrii de repartiţie S(s) şi evoluţia
semnalelor la intrarea, respectiv ieşirea diportului, dacă la intrare se aplică
o excitaţie treaptă unitate γ(t).
1
1 1
Figura 4.37 Diport în Π
Rezolvare:
Se determină matricea Z conform (4.1.7):
1 ⎡s + 1 1 ⎤
Z ( s) = ⋅⎢
s+2 ⎣ 1 s + 1⎥⎦
şi se obţine apoi
−1 1 ⎡ 2s + 3 −1 ⎤
⎡⎣ Z ( s ) + 1⎤⎦ = ⋅⎢
4 ( s + 1) ⎣ −1 2s + 3 ⎥⎦
1 ⎡ −1 1 ⎤
Z (s) − 1 = ⋅
s + 2 ⎢⎣ 1 −1⎥⎦
Din (4.1.13) rezultă matricea de repartiţie:
1 ⎡ −1 1 ⎤
S ( s) = ⋅⎢
2 ( s + 1) ⎣ 1 −1⎥⎦
În continuare, se determină vectorii undă directă şi undă inversă (4.1.9):
⎧ E1 1 ⎡1⎤
⎪ a1 ( s ) = =
⎨ 2 2s ⇒ A ( s ) = ⎢ 2s ⎥
⎪ a2 ( s ) = 0 ⎢ ⎥
⎩ ⎣0⎦
⎡ 1⎤
1
⎡1⎤
⎡ −1 1 ⎤ ⎢ ⎥ 1 ⎢ − 2s ⎥
B(s) = ⋅ ⋅ 2s = ⋅⎢ ⎥
2 ( s + 1) ⎢⎣ 1 −1⎥⎦ ⎢ ⎥ 2 ( s + 1) ⎢ 1 ⎥
⎣0⎦ ⎢⎣ 2s ⎥⎦
Unda reflectată la cele două porţi va fi:
⎧ 1
(
⎪⎪b1 ( t ) = − 4 ⋅ 1 − e ⋅ γ ( t )
−t
)
⎨
( )
⎪b ( t ) = 1 ⋅ 1 − e−t ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 4
Ţinând cont de (4.1.11) se obţin tensiunile şi curenţii la cele două porţi, în regim
tranzitoriu:
⎧ ( ) 1
( −t
⎪⎪u1 t = 4 ⋅ 3 + e ⋅ γ t ) ( ) ⎧ ( ) 1
( )
⎪⎪u2 t = 4 ⋅ 1 − e ⋅ γ ( t )
−t
⎨ , ⎨
⎪⎩ 1 4
( )
⎪i ( t ) = 1 ⋅ 5 − e − t ⋅ γ ( t ) ( )
⎪i ( t ) = − 1 ⋅ 1 − e − t ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 4

2
4.3.1. Se consideră diportul asimetric din Figura 4.38.
Să se determine:
a) Impedanţele imagine şi constanta de transfer
pe imagini; 3
b) Precizaţi elementele impedanţelor imagine la
frecvenţa f1=1/2π Hz şi determinaţi atenuarea
aI şi defazajul ϕ introduse de diport; Figura 4.38 Diport
c) Determinaţi parametrii impedanţă, admitanţă asimetric în Γ
şi fundamentali.
Soluţie:
2 2 ⋅ ( 6 s + 1) 6s
a) Z I 1 = , ZI 2 = , th (θ I ) =
( 2
3⋅ 6s + s ) 3s 6s + 1
2 2 ⋅ ( 6 j + 1)
b) La frecvenţa f1: Z I 1 ( j ) = ; ZI 2 ( j ) =
3 ⋅ ( −6 + j ) 3j
⎡ ⎛ 1⎞ ⎛ 1 ⎞⎤
arctg ⎟ arctg ⎟ ⎥
2 ⎢ ⎜ 6 + j ⋅ sin ⎜ 6
ZI1 ( j ) = ⋅ ⎢cos ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎥
3 7 ⎢ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟⎥
⎢⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎥⎦
⎡ ⎛ π ⎞ ⎛ π ⎞⎤
⎢ ⎜ − + arctg6 ⎟ ⎜ − + arctg6 ⎟ ⎥
2 7
ZI 2 ( j ) = ⋅ ⎢cos ⎜ 2 ⎟ − j ⋅ sin ⎜
2
⎟⎥
3 ⎢ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟⎥
⎣⎢ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦⎥
unde determinarea argumentului unui număr complex se face conform:
⎧ Im { z}
⎪arctg , Re > 0
⎪ Re { z}
arg { z} = ⎨
⎪π + arctg Im { z} , Re < 0
⎪ Re { z}
⎩
Structura impedanţelor imagine este: ZI1 → RL serie, ZI2 → RC serie.
Constanta de transfer pe imagini, la frecvenţa f1, este:
6j
th (θ I ) = ⇒ e ( I I ) = 1.74 ⋅ e j0.068
2⋅ a + jb
6 j +1
din care se obţine atenuarea şi defazajul:
ln ( 1.74 )
aI = = 0.277 Np
2
ϕ = −bI = −0.034 [ rad ] ⇒ ϕ = −1.95o
c)
⎡ 1 1⎤ ⎡1 1 ⎤
⎢3s + 2 − ⎥
2 ⎢ 3s 3s ⎥ ⎡1 2 ⎤
Y ( s) = ⎢ ⎥ , Z (s) = ⎢ ⎥ , A( s) = ⎢ ⎥
⎢ −1 1 ⎥ ⎢1 1
2+ ⎥ ⎣ 3s 6 s + 1⎦
⎣⎢ 2 2 ⎦⎥ ⎣⎢ 3s 3s ⎦⎥
4.3.2. Se consideră diportul din Figura 4.39a. Să se determine ZC şi θ. Specificaţi

1
elementele impedanţei ZC la frecvenţa f1 = Hz.
4π
1 1 1 1
1
1
a) b)
Figura 4.39 Diport simetric în T: a) problema 4.3.2, b) problema 4.3.3
s+2 s ⋅ ( s + 2)
Soluţie: ZCT = , th (θ ) =
s s +1
j⎛ π 1⎞
⋅⎜ − + arctg ⎟
⎛ j⎞
ZCT ⎜ ⎟ = 4 17 ⋅ e 2 ⎝ 2 4⎠
= 1.6 − 1.2 j ⇒ ZCT la frecvenţa f1 este
⎝2⎠
echivalată cu o conexiune RC serie: Rech=1.6Ω, Cech=1.7F.
4.3.3. Se consideră diportul din Figura 4.39b. Să se determine ZC şi θ. Specificaţi

1
2π
s ⋅ (s + 2)
Soluţie: ZCT = s ⋅ ( s + 2 ) , th (θ ) =
s+1
j
⋅(π − arctg 2 )
ZCT ( j ) = 4
5 ⋅e 2 = 0.8 + 1.3 j ⇒ ZCT la frecvenţa f1 este o
conexiune RL serie: Rech=0.8Ω, Lech=1.3H.
4.3.4. Se consideră diportul din Figura 4.40. Să se determine ZC şi θ. Specificaţi

1
2π
1
1 1
Figura 4.40 Diport simetric în Π
Soluţie:
j ⎛π 1⎞
s s ⋅ ( s + 2) 1 ⋅⎜ − arctg ⎟
ZCΠ = , th (θ ) = , ZC Π ( j ) = 4 ⋅ e 2 ⎝ 2 2⎠
= 0.6 + 0.4 j
s+2 s +1 5
ZCΠ la frecvenţa f1 este o conexiune RL serie: Rech=0.6Ω, Lech=0.4H.
4.3.5. Ştiind că diportul din Figura 4.41 lucrează adaptat, completaţi casetele albe
cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
3Ω 6A 3A
Zc = 3 Ω
36 V 18 V 9V 3Ω
θ = ln(2)
4.3.6. Ştiind că diportul din Figura 4.42 lucrează adaptat, completaţi casetele albe
cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de măsură.
2Ω 2A 2A
Zc = 2 Ω
8V 4V 4V 2Ω
θ =0

4.3.7. Ştiind că diportul din Figura 4.43 este asimetric şi lucrează adaptat,
completaţi casetele albe cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de
măsură
1Ω 18 2A
θ =ln(3)
36 18 aV = 1 18 9Ω
aI = 9
4.3.8. Ştiind că diportul din Figura 4.44 este asimetric şi lucrează adaptat,
completaţi casetele albe cu valorile corespunzătoare, însoţite de unităţile de
măsură.
2Ω
θ =ln(4 )
aV = 1 32 Ω
aI = 16
4.3.9. Trei diporţi simetrici în serie lucrează adaptat pe impedanţa Zs=2Ω şi au

π π
constantele de transfer: θ1 = ln ( 0.5 ) + j , θ 2 = ln ( 2 ) , respectiv θ 3 = − j
.
3 3
Cât este amplitudinea tensiunii la ieşirea diportului echivalent, dacă t.e.m. a
sursei este 12V?
Soluţie: U2ech = 6 V.
4.3.10. Trei diporţi simetrici în serie lucrează adaptat pe impedanţa Zs=75Ω şi au

π π
constantele de transfer: θ I = ln ( 0.5 ) − j , θ 2 = ln ( 2 ) , respectiv θ 3 = − j
.
2 3
Cât este t.e.m. a sursei dacă amplitudinea tensiunii la ieşirea diportului este
5V ?
Soluţie: E = 10 V.
4.3.11. Să se determine funcţia de transfer U0(s)/Ui(s) pentru circuitul din Figura

4.45.
R V1 R
R
Ui C C Uo
C
Figura 4.45. Circuitul pentru problema 4.3.11.
Soluţie:
Metoda 1: Utilizând parametrii Y se obţine:
1
−
U0 ( s ) Y R ( 2 + sRC ) 1
H( s ) = = − 21 = − =
1 + 3sRC + ( sRC ) 1 + 3sRC + ( sRC )
UI ( s ) Y22 2 2
R ( 2 + sRC )
Metoda 2: Utilizând teorema lui Millman se obţine:
⎧ U I + U0
⎪⎪V1 = 2 + sRC 1
⎨ ⇒ H( s ) =
1 + 3sRC + ( sRC )
1 2
⎪U = V
0 1
⎩⎪ 1 + sRC
4.3.12. Să se verifice dacă parametrii impedanţă ai diportului în T (Figura 4.46a),

echivalent cu circuitul în punte din Figura 4.46b, au expresiile:
R ( R1 + R4 ) + 2R1 R4 R 2 − R1 R4
Z a = Zb = ; Zc = . (4.3.1)
2R + R1 + R4 2R + R1 + R4
Soluţie: Matricea impedanţă pentru diportul în T este:
⎡ Z + Zc Zb ⎤
ZT = ⎢ a
⎣ Zb Zb + Z c ⎥⎦
Za Zb
R1 R
Zc ⇔
R R4
a) b)
Figura 4.46. a) Diport în T; b) Diport în punte.
iar pentru diportul în punte:
⎡ ( R + R1 ) ⋅ ( R + R4 ) R1 R4 − R 2 ⎤
⎢ ⎥
2R + R1 + R4 2R + R1 + R4
Z punte = ⎢⎢ ⎥
⎥
⎢ R1 R4 − R 2 ( R + R1) (
⋅ R + R4 )⎥
⎣⎢ 2R + R1 + R4 2R + R1 + R4 ⎦⎥
După egalarea matricilor rezultă pentru elementele Za, Zb şi Zc:
⎧ R1 R4 − R 2
⎪ Z a = Zb =
⎨ 2R + R1 + R4 (4.3.2)
⎪Z = R
⎩ c
Relaţiile (4.3.1) diferă de (4.3.2), deci (4.3.1) nu reprezintă relaţiile de trecere

de la diportul în punte la cel în T; relaţiile corecte de echivalenţă sunt (4.3.2).
4.3.13. Să se determine frecvenţele de tăiere pentru diportul format din două celule
Γ din Figura 4.31b.
1 L2 L R H
Soluţie: A11 = = ⋅ s2 + 3 ⋅ s + 1, ω0 = , H ( jω ) = max
H (s) R 2 R L 2 H max = H ( 0 ) =1
−7 + 53 16 16 R
ω 4 + 7ω02ω 2 − ω04 = 0 ⇒ ω 3dB = ω0 ⋅ ≅ ⋅ ω0 = ⋅
2 5 5 L
4.3.14. Se consideră circuitul din Figura 4.47. Determinaţi rezistenţa de intrare a

circuitului (Rin), dacă AO se consideră ideal (Ri = ∞, R0 = 0, A = ∞).
R 20k
−
AO V0
Rin
+
20k
Uin
Soluţie:
⎧ − R
⎪V = R + 20k ⋅ V0
⎪
⎪V + = U in U
⎨ + ⇒ Rin = in = R
−
⎪V = V I in
⎪ V − U in
⎪ Iin = 0
⎩ 20k
4.3.15. Se consideră circuitul din Figura 4.48, în care ambele amplificatoare

operaţionale sunt ideale (Ri = ∞, R0 = 0, A = ∞).
a) Determinaţi impedanţa de intrare a circuitului Zin;
b) Dacă R1 = 4kΩ, R2 = R3 = 10kΩ, R4 = 1kΩ, C = 200pF, arătaţi că
Zin=jωLin, unde Lin = 0.8mH.
+
AO2 V0
−
(1) R1 (2) R2 R3
(3)
Zin
− C
AO1
+ (4)
R4

Soluţie:
a)
⎧ R3V2 + R2V0
⎪V3 = R + R
⎪ 2 3
⎪⎪ sR4 C V RR R
⎨V4 = ⋅ V0 ⇒ Zin = 1 = s 1 3 4 ⋅ C
⎪ sR4 C + 1 I1 R2
⎪V1 = V3 = V4 ( AO ideale )
⎪
⎪⎩V1 − V2 = R1 I1
R1 R3 R4
b) Impedanţa de intrare este de forma Zin=sLin unde Lin = ⋅ C = 0.8mH .
R2
4.3.16. Determinaţi parametrii Z la ω = 108 rad/s ai circuitului echivalent de înaltă

frecvenţă pentru un tranzistor (Figura 4.49). Se cunosc C=1pF şi R=10kΩ.
C
+ +
V1 10R 5C R V2
0.01V1
− −
Figura 4.49. Schema echivalentă a tranzistorului (problema 4.3.16).
Soluţie:
În Figura 4.49, sursa 0.01V1 este o sursă de curent comandată în tensiune şi are
impedanţa internă foarte mare (teoretic ∞), deci în calcule intervine aditiv doar un
curent de valoare I0=0.01V1, nu şi o impedanţă internă finită şi diferită de zero. În
aceste condiţii, rezultă matricea impedanţă:
⎡ 10R ⋅ ( 1 + sRC ) 10 ⋅ sR 2C ⎤
⎢ ⎥
1 + 61 ⋅ sRC + 50 ⋅ s 2 R 2C 2 2 2 2
1 + 61 ⋅ sRC + 0.1 ⋅ sR C + 50 ⋅ s R C ⎥ 2
Z =⎢
⎢ 10 ⋅ sR 2 C R ⋅ ( 1 + 60 ⋅ sRC ) ⎥
⎢ ⎥
⎣ 1 + 61 ⋅ sRC + 50 ⋅ s 2 R 2C 2 1 + 61 ⋅ sRC + 50 ⋅ s 2 R 2C 2 ⎦
Valoarea numerică a termenilor sRC, 61sRC, 50s2R2C2, 0.1sR2C la frecvenţa

108 rad/s este foarte mică (10-4 ÷ 10-10) în comparaţie cu 1, deci se pot neglija şi se
obţine matricea:
⎡ 10R 10 ⋅ sR 2 C ⎤ ⎡ 10 5 0.108 ⎤
Z≅⎢ ⎥ ⇒ Z ≅⎢ ⎥
⎢⎣10 ⋅ sR 2C R ⎥⎦ ⎢⎣0.108 10 4 ⎥⎦
4.3.17. Să se determine funcţia de transfer U2(s)/U1(s) pentru circuitele din Figura

4.50.
L
C
C
R R
R R
C L
a) b)
Figura 4.50. Diporţi simetrici în X
1
s−
Y RC
Soluţie: Pentru Figura 4.50a: H ( s ) = − 21 =
Y22 s + 1
RC
1 1
s2 − s+
Y RC LC
Pentru Figura 4.50b: H ( s ) = − 21 =
Y22 s 2 + 1 s + 1
RC LC
4.3.18. Se consideră diporţii din Figura 4.51, fiecare fiind conectat între o sursă cu
rg=1Ω şi o sarcină rs=1Ω. Să se determine parametrii de repartiţie S(s) şi
evoluţia semnalelor la intrarea, respectiv ieşirea fiecărui diport, dacă
semnalul de excitaţie este treaptă unitateγ(t).
2 1 1
1 1
a) b)
Figura 4.51. Diporţi pentru problema 4.3.18
Soluţie: Pentru Figura 4.51a:

⎡ 2s + 1 ⎤
S ( s) =
1 ⎡ s ( 1 + 2s ) 2 ⎤
⎢ 2
(
⎢ 2 2s + 3s + 2 ) ⎥
⎥
⋅⎢ ⎥ , B(s) = ⎢ ⎥
2
2s + 3s + 2 ⎣ 2 s ( 1 − 2s ) ⎦ ⎢ 1 ⎥
⎣ (
⎢ s 2s 2 + 3s + 2 ) ⎥
⎦
⎧ ⎡ 3
− ⋅t ⎡ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎤ ⎤
⎪u1 ( t ) = ⎢ 1 + 1 ⋅ e 4 ⋅ ⎢7 cos ⎜ 7 t ⎟ − 7 sin ⎜ 7 t ⎟ ⎥ ⎥ ⋅ γ ( t )
⎪ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎥
⎣⎢
2 14 ⎢⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎥⎦ ⎦
⎪
⎨
⎪ ⎡ 1 1 − 3 ⋅t ⎡ ⎛ 7 ⎞ ⎛ 7 ⎞⎤ ⎤
⎪1 i ( t ) = ⎢ − ⋅ e 4 ⋅ 7 cos
⎢ ⎜⎜ t ⎟⎟ − 7 sin ⎜⎜ t ⎟⎟ ⎥ ⎥ ⋅ γ ( t )
⎪⎩ ⎢⎣ 2 14 ⎢⎣ ⎝ 4 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎦⎥ ⎥⎦
⎧ ⎡ 3
− ⋅t ⎡ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞⎤ ⎤
⎪⎪u2 ( t ) = ⎢ 1 − 1 ⋅ e 4 ⋅ ⎢7 cos ⎜ 7 t ⎟ + 3 7 sin ⎜ 7 t ⎟ ⎥ ⎥ ⋅ γ ( t )
⎨ ⎢⎣ 2 14 ⎜ 4 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦⎥ ⎦
⎪
⎪⎩i2 ( t ) = −u2 ( t )
Pentru Figura 4.51b:
1 ⎡1 1⎤ 1 ⎡1⎤
S ( s) = ⋅⎢ ⎥ , B(s) = ⋅⎢ ⎥
2 ⋅ ( s + 1) ⎣1 1⎦ 4s ( s + 1) ⎣1⎦
⎧ ( ) 1
( −t
⎪⎪u1 t = 4 ⋅ 3 − e ⋅ γ t )( ) ⎧ ( ) 1
( −t
⎪⎪u2 t = 4 ⋅ 1 − e ⋅ γ t ) ( )
⎨ , ⎨
⎪⎩ 1 4
( )
⎪i ( t ) = 1 ⋅ 1 + e −t ⋅ γ ( t ) ( )
⎪i ( t ) = − 1 ⋅ 1 − e − t ⋅ γ ( t )
⎪⎩ 2 4
5. Circuite de adaptare
5.1 Consideraţii teoretice
Adaptarea lanţurilor de transmisie urmăreşte evitarea fenomenelor de

reflexie-refracţie, fenomene care produc unde staţionare (în regim de linie lungă),
atenuări de neadaptare (în regim cvasistaţionar). Circuitele de adaptare se utilizează
doar atunci când elementele lanţului de transmisie nu pot realiza, simultan cu
funcţia lor principală, adaptarea lanţului.
Condiţia de adaptare a unui lanţ de transmisie este egalitatea impedanţelor
într-o secţiune a lanţului (amonte şi aval). Dacă lanţul de transmisie este format
din sursă, cu impedanţa Zg şi o sarcină Zs, atunci adaptarea Zg = Zs va asigura
anularea undei reflectate în lanţ. În cazul unor impedanţe pur rezistive (Zg = Rg şi
Zs = Rs), condiţia de adaptare coincide cu cea de transfer maxim de putere (Zg=Zs*),
E2
puterea transferată fiind P0 = .
4Rg
Atunci când impedanţele sursei şi ale sarcinii nu sunt egale, pentru evitarea
undei reflectate sau pentru optimizarea transferului de putere, se intercalează
circuite de adaptare. Pentru a nu introduce pierderi, aceste circuite se construiesc
din elemente reactive. Adaptarea se va obţine la o anumită frecvenţă numită
frecvenţă de lucru fl.
5.1.1. Tipuri de circuite de adaptare
Adaptarea cu un transformator ideal
Rg I2
Eg U1 L1 L2 U2 Rs
Figura 5.1 Adaptor cu transformator ideal
Între mărimile de la intrarea şi ieşirea transformatorului ideal, există relaţia:
U1 I 2
= =n (5.1.1)
U 2 I1
Capitolul 5 – Circuite de Adaptare 211
unde n este raportul de transformare:
Rg L1
n= = (5.1.2)
Rs L2
Această expresie verifică cele două condiţii de adaptare: adaptarea în primar

(Zin=Zg) şi adaptarea în secundar (Zieş=Zs). Mai mult, condiţia (5.1.2) arată că
adaptarea se realizează la orice frecvenţă, fiind independentă de frecvenţă şi este
valabilă atâta timp cât transformatorul este ideal.
Circuite de adaptare în Γ
(1) L (2) (1) C (2)
ZI1 ZI2 ZI1 ZI2

C L
a) b)
Figura 5.2. Circuite de adaptare în Γ: a) Rg > Rs, b) Rg < Rs
Aceste circuite se utilizează pentru adaptarea surselor cu impedanţă internă pur

rezistivă la sarcini pur rezistive. Valorile reactanţelor se calculează cu expresiile:
⎧ ⎛ ⎞
⎪ X L = Rg Rs ⋅ ⎜ 1 − Rs ⎟
⎪ ⎜ Rg ⎟⎠
Rg > Rs : ⎨ ⎝
⎪ Rg Rs
⎪XC = −
⎩ XL
⎧ (5.1.3)
Rg Rs
⎪XL =
⎪ Rg
⎪ 1−
Rg < Rs : ⎨ Rs
⎪
⎪ X = − Rg Rs
⎪⎩ C XL
212 Analiza si Sinteza Circuitelor – Culegere de probleme
din care rezultă valorile parametrilor L şi C:
XL 1
L= , C= (5.1.4)
2π fl 2π f ⋅ X C
Relaţiile (5.1.3) se obţin grupând circuitul de adaptare cu una din rezistenţele

sursei sau de sarcină şi considerând impedanţa echivalentă egală cu rezistenţa de la
celălalt capăt al lanţului de transmisie. Aceleaşi relaţii se mai pot obţine utilizând
principiul echivalării circuitului LC serie cu cel paralel şi invers (Figura 5.3).
jXp
Rs jXs
Rp ⇔
Figura 5.3. Transformarea paralel-serie, serie-paralel
X 2p R 2p
Rs = ⋅ Rp , X s = ⋅Xp
R 2p + X 2p R 2p + X 2p
(5.1.5)
X2 R2
R p = Rs + s , X p = Xs + s
Rs Xs
Circuite de adaptare pe imagini
(1) jXa jXb (2) (1) jXC (2)
jXc jXA jXB
a) b)
Figura 5.4. Circuite de adaptare: a) în T şi b) în Π
Circuitele din Figura 5.4 se utilizează în cazul adaptării impedanţelor complexe

sau dacă este necesară obţinerea unui anumit defazaj între mărimile de la intrare şi
cele de la ieşire.
Valorile reactanţelor se calculează cu expresiile (5.1.6) pentru structura în T şi

respectiv (5.1.7) pentru structura în Π.
• structura în T:
X c = KCT Rg Rs
2
X a = − X c ± Rg KCT −1
2
X b = − X c ± Rs KCT −1 (5.1.6)
−1 1
K CT = = ,
sin ( bI ) sin (ϕ I )
K CT ≥ 1
• structura în Π:
X C = K CΠ Rg Rs
1 1 1 1
=− ± 2
−1
XA X C Rg K CΠ
1 1 1 1
=− ± 2
−1 (5.1.7)
XB X C Rs KCΠ
K CΠ = sinbI = − sinϕ I ,
K CΠ ≤ 1
unde bI reprezintă defazajul intrării faţă de ieşire, ϕI – defazajul ieşirii faţă de

intrare şi KCT, respectiv KCΠ – factori de cuplaj. Între aceste mărimi există relaţia:
bI = −ϕ .
Semnele în expresiile (5.1.6) şi (5.1.7) se aleg în funcţie de defazajul introdus
de circuitul adaptor şi de semnul factorului de cuplaj (KCT sau KCΠ) (Tabelul 5.1).
Semn Semn în ϕ
KCT, KCΠ Xa, Xb
+ <π /2
+
– >π /2
+ >π /2
–
– <π /2
Tabelul 5.1 Alegerea semnelor în (5.1.6) şi (5.1.7)

Rejecţia unor frecvenţe

Circuitul adaptor poate fi proiectat în aşa fel încât să rejecteze anumite
componente spectrale. Astfel, se înlocuiesc reactanţele circuitului adaptor cu
circuite LC rezonante, serie sau paralel, amplasate transversal sau longitudinal;
frecvenţele lor de rezonanţă vor fi frecvenţele ce trebuie rejectate. Pentru calculul
parametrilor laturilor rezonante, trebuie îndeplinite simultan condiţiile:
• asigurarea adaptării: la ωl să aibă reactanţa echivalentă cu cea a
elementului pe care îl înlocuiesc;
• asigurarea rejecţiei: la ω0 să asigure un zero de transmisie (să fie
rezonante).
Ţinând cont de variaţia reactanţelor serie şi paralel în funcţie de frecvenţă
(Figura 5.5), rezultă: (1) circuitul serie poate asigura un zero de transmisie doar
amplasat transversal, iar (2) circuitul paralel poate asigura un zero de transmisie
doar amplasat longitudinal.
Xserie Xparalel
ω0 ω ω0 ω
Figura 5.5. Dependenţa de frecvenţă a reactanţelor echivalente
Laturile transversale se vor înlocui numai cu grupuri LC serie, iar calculul

parametrilor se va face pe baza relaţiilor:
⎧ X trans 1
⎧ω02 Ls Cs = 1 ⎪ Ls = 2πf ⋅
⎪ ⎪ l f02
1 -
⎪ 1 ⎪ fl 2
⎨ X s = ωl Ls - ⇒ ⎨ (5.1.8)
⎪ ωl Cs ⎪
1 ⎛ fl2 ⎞
⎪X = X ⎪Cs = ⋅ ⎜ - 1⎟
⎩ s trans
⎪ 2πfl X trans ⎜⎝ f02 ⎟⎠
⎩
Laturile longitudinale se vor înlocui numai cu grupuri LC paralele, iar

calculul parametrilor se va face pe baza relaţiilor:
⎧ ωl L p ⎧ X long ⎛ fl 2 ⎞
⎪X p = 2 ⎪ p
L = ⋅⎜1- ⎟
⎪ 1 - ωl L p C p 2πfl ⎝⎜ f02 ⎠⎟
⎪
⎪ 2 ⎪
⎨ω0 L p C p = 1 ⇒⎨ 1 1 (5.1.9)
⎪ ⎪C p = ⋅ 2
⎪ X p = X long ⎪ 2πfl X long f0
-1
⎪ ⎪ fl 2
⎩ ⎩
5.2 Probleme rezolvate
5.2.1 Să se determine inductivitatea primarului (L1) unui transformator ideal

astfel încât acesta să realizeze adaptarea unei surse cu Rg = 4Ω la o sarcină
cu Rs = 1Ω. Inductivitatea secundarului este L2 = 2H. Cât este raportul de
transformare n în acest caz?
Rezolvare:
Circuitul de adaptare este dat în Figura 5.1. Condiţia de adaptare este (5.1.2),
din care rezultă L1 şi L2 pentru transformator:
Rg
L1 = L2 ⋅ = 8H
Rs
Rg L1
n= = =2
Rs L2
5.2.2 Pentru circuitul din Figura 5.1, să se determine inductivitatea secundarului

(L2), ştiind că primarul are inductivitatea L1=2H, iar raportul de
transformare este n=2. Ce sarcină se poate conecta în secundarul
transformatorului astfel încât transferul de putere să fie maxim? Se
cunoaşte rezistenţa internă a sursei din primar Rg = 50Ω.
Rezolvare:
L1 1
Din (5.1.2) rezultă L2 = 2
= H , iar transfer maxim de putere înseamnă
n 2
Rg
adaptarea sursei la sarcină: Rs = = 12.5Ω .
n2
5.2.3 Să se proiecteze un circuit de adaptare în Γ care să realizeze adaptarea unei

surse cu Rg=75 Ω la o sarcină Rs=50 Ω la frecvenţa de lucru fl=300 MHz.
Rezolvare:
Metoda 1
Pentru circuitele de adaptare în Γ, calculul parametrilor se poate face scriind
impedanţa echivalentă circuitului format din C, L şi Rs, care trebuie să fie egală cu
Rg. Punând condiţiile Rg = Re {Z I } ; 0 = Im {Z I } rezultă două ecuaţii din care se
determină valorile patametrilor C şi L.
În cazul Rg > Rs se va folosi circuitul din Figura 5.6a, la care, aplicând
transformarea serie paralel, rezultă structura din Figura 5.6b.
Rg L Rg
C Rs C L' Rs'
a) b)
Figura 5.6. a) Circuitul de adaptare;

b) Schema echivalentă după transformarea serie -paralel
Parametrii circuitului de adaptare se vor determina din sistemul (5.1.5). Se pun

condiţiile:
⎧⎪ Rs' = Rg
⎨
⎪⎩ X L' = X C
şi se obţin relaţiile (5.1.3), din care rezultă valorile parametrilor:
XL
X L = 25 2 = 35.35Ω ⇒ L= = 18.7nH
2π fl
1
X C = 75 2 = 106.1Ω ⇒ C= = 5 pF
2π fl X C
Metoda 2
Utilizând parametrii imagine ai diportului în Γ (Figura 5.7), se obţine:
Z1 Z 2
Z I1 = ⋅ Z 2 = Rg
Z1 + Z 2 (5.2.1)
Z I 2 = Z1 ⋅ ( Z1 + Z 2 ) = Rs
unde Z1 = jX L , Z 2 = jX C
Z1
Z2
Figura 5.7. Diportul în Γ
Rezolvând sistemul (5.2.1), rezultă:
Z1 = ±j Rs ⋅ Rg - Rs( )
Rg Rs
Z2 = ∓ j
R
1- s
Rg
Alegând una din combinaţii (±), se obţine:
1
L=
2πfl
(
⋅ Rs ⋅ Rg - Rs = 18.7nH)
Rs
1-
1 Rg
C= ⋅ = 5pF
2πfl Rg Rs
5.2.4 Să se proiecteze un circuit de adaptare în Γ, conectat între un generator cu

1
Rg=1Ω şi o sarcină Rs=4Ω, la frecvenţa de lucru fl = Hz . Să se
4π
1
reproiecteze circuitul adaptor pentru a rejecta frecvenţele f01 = Hz şi
2π
1
f01 = Hz .
5π
Rezolvare:
Circuitul adaptor are structura din Figura 5.2b. Parametrii rezultă din (5.1.3)
pentru cazul Rg < Rs:
⎧ 4 1
⎪XL = = Ω ⎧ X 2
1 3 ⎪ L= L = H
⎪⎪ 1− ⎪ 2π fl 3
⎨ 4 ⇒⎨
⎪ ⎪C = 1
Rg Rs = 3F
⎪XC = − = −4 3 Ω ⎪⎩ 2π fl X C
⎪⎩ XL
Din Figura 5.5, rezultă că rejecţia frecvenţei f01 nu este posibilă cu acest circuit
adaptor, iar frecvenţa f02 se poate rejecta cu una din circuitele din Figura 5.8.
Lp
C
f0
Ls
Cp L f0
Cs
a) b)
Figura 5.8 Variante posibile al circuitului adaptor
pentru rejecţia frecvenţei f02
Pentru grupul LC paralel, rezultă:

⎧ ωl L p ⎧
⎪X p = X ⎛ fl2 ⎞ 9 3
1 - ω 2
L C ⎪ L p = C ⋅ ⎜⎜ 1 - ⎟= H
⎪ l p p
⎪ 2πfl ⎝ f022 ⎟⎠ 2
⎪ 2 ⎪
⎨ω02 L p C p = 1 ⇒⎨ 1 1 25
⎪ ⎪C p = ⋅ 2
= F
⎪X p = XC ⎪ 2πfl X C f02 18 3
-1
⎪ ⎪ fl2
⎩ ⎩
iar pentru LC serie:
⎧ XL 1 50
⎧ω02
2
Ls Cs = 1 ⎪ Ls = 2πf ⋅ 2
=
9 3
H
⎪ ⎪ l f
1 - 022
⎪ 1 ⎪ fl
⎨ X s = ωl Ls - ⇒ ⎨
⎪ ω C
l s ⎪
1 ⎛ fl2 ⎞ 9 3
⎪X = X ⎪Cs = ⋅ ⎜ - 1⎟ = F
⎩ s L
⎪ 2πfl X L ⎜⎝ f022 ⎟⎠ 8
⎩
5.2.5 Se consideră un circuit de adaptare în Γ.

a) Să se proiecteze un circuit de adaptare conectat între un generator cu
Rg=100Ω şi o sarcină Rs=75Ω la frecvenţa de lucru fl=120MHz.
b) Să se calculeze defazajul ϕ (în grade, cât şi în secunde), introdus de
circuitul adaptor la frecvenţa de lucru.
c) Să se reproiecteze circuitul adaptor, astfel încât să se rejecteze frecvenţa
f0 = 2fl .
Rezolvare:
a) Pentru cazul Rg > Rs, circuitul adaptor este dat în Figura 5.2a. Calculul
parametrilor rezultă din (5.1.3):
⎧ ⎛ 75 ⎞ ⎧ XL
⎪ X L = 100 ⋅ 75 ⋅ ⎜ 1 - ⎟ = 43.3Ω ⎪ L = 2πf = 57.4n
⎪ ⎝ 100 ⎠ ⎪ l
⎨ ⇒⎨
⎪ 7500 ⎪C = 1
X = - = -173.21Ω = 7.6pF
⎪⎩ C
43.3 ⎪⎩ 2πfl ⋅ X C
b) Defazajul ϕ reprezintă argumentul răspunsului în frecvenţă H(jω), care se

determină pentru circuitul din Figura 5.9.
Rg L
100 57.43n
U1 C Rs U2
7.65p 75
Figura 5.9 Circuitul adaptor pentru calcului defazajului
Rs
U2 ( s) Rs L
H (s) = = =
U 1 ( s ) sL + Rs R
s+ s
L
care este echivalentă cu forma generală de funcţie de transfer de ordinul I:
ω0
H (s)=
s + ω0
rezultă:
Rs 75
ω0 = = = 1.3 ⋅ 10 9 [rad/s]
L 57.43 ⋅ 10 -9
iar ωl = 2πfl = 754 ⋅ 106 [rad/s] . Răspunsul în frecvenţă la ωl va fi:
ω0
H(jωl )=
jωl + ω0
Defazajul introdus de circuit este:
Im{H(jω )} ω 754 ⋅ 106

ϕ = arctg = -arctg l = -arctg = -0.525[rad]
Re{H(jω )} ω0 1.3 ⋅ 10 9
360
ceea ce în grade înseamnă ϕ = ⋅ ( −0.525 ) = −30.1o . Conform acestui rezultat,
2π
putem spune că circuitul de adaptare defazează în urmă (semnul “−“) semnalul de
la ieşire faţă de intrare cu 30.1o . Acest defazaj transformat în secunde este:
Tl ⋅ ϕ ϕ -30.1
Δt = 0
= 0
= = 0.7ns
360 360 ⋅ fl 360 ⋅ 120 ⋅ 106
c) Din Figura 5.5 rezultă că este posibilă rejecţia frecvenţei de 240MHz

( f0 = 2 fl ), dacă se înlocuieşte latura longitudinală (L) cu un grup rezonant
paralel LpCp (Figura 5.10a) sau latura transversală (C) cu un grup rezonant
serie LsCs (Figura 5.10b).
Lp
L
f0
Ls
Cp f0
C
Cs
a) b)
Figura 5.10 Variante posibile ale circuitului adaptor
pentru rejecţia frecvenţei 2fl
Utilizând (5.1.9), se obţin parametrii Lp, Cp:
⎧ ωl L p
⎪X p =
⎪ 1 - ωl 2 L p C p ⎧ 3 43.3
⎪ Lp = ⋅ = 43.1nH
⎪ 2 ⎪ 4 2π ⋅ 120 ⋅ 106
⎨ω0 L p C p = 1 ⇒⎨
⎪ ⎪C = 1 ⋅ 1
= 10.2pF
ω
⎪ 0 = 2ω l ⎪⎩ p
3 2π ⋅ 120 ⋅ 106 ⋅ 43.3
⎪X = X
⎩ p L
iar din (5.1.8) rezultă Ls, Cs:
⎧ 1
⎪ X s = ωl Ls - ω C ⎧ 1 173.21
⎪ l s
⎪ Ls = ⋅ = 76.6nH
⎪ 2 ⎪ 3 2π ⋅ 120 ⋅ 106
⎨ω0 Ls Cs = 1 ⇒ ⎨
⎪ω = 2ω ⎪C = 3 ⋅ 1
= 5.7 pF
⎪ 0 l ⎪⎩ s 4 2π ⋅ 120 ⋅ 106 ⋅ 173.21
⎪⎩ X s = X C
Observaţie: Defazajul ϕ rămâne acelaşi şi după introducerea grupului LC

rejector, la frecvenţa de lucru!
5.2.6 Să se proiecteze un circuit de adaptare în T care să realizeze adaptarea între

o sursă cu Rg=4Ω şi o sarcină Rs=1Ω la frecvenţa de lucru fl=16kHz şi să
introducă un defazaj de 30o între tensiunea de intrare şi cea de ieşire.
Rezolvare:
Din relaţiile de proiectare (5.1.6) se calculează mai întâi KCT:
1
K CT = - = -2
sin300
apoi reactanţa Xc:
1
X c = K CT Rg Rs = −4Ω ⇒ Cc = = 2.5 μ F
2π fl X c
Conform Tabelului 5.1, rezultă semnul “–” în (5.1.6), deci există o singură
situaţie posibilă (Figura 5.11). În acest caz, avem:
1
X a = 4 - 4 3 = −2.93Ω ⇒ Ca = = 3.4 μ F
2π fl X a
Xb
X b = 4 - 3 = 2.27 Ω ⇒ Lb = = 22.6 μ H
2π fl
Rg Ca Lb
Cc Rs
Figura 5.11. Circuit de adaptare în T

5.2.7 Se consideră circuitul de adaptare din Figura 5.12. Să se determine

rezistenţa generatorului şi cea a sursei pentru care se realizează adaptarea.
Xa Xb
2Ω -3Ω
Xc 4Ω
Figura 5.12. Circuit de adaptare în T
Rezolvare:
Se înlocuiesc valorile numerice ale reactanţelor în (5.1.6) şi se obţine sistemul

de ecuaţii:
⎧4 = K CT Rg Rs
⎪
⎪ 2
⎨2 = -4 ± Rg KCT - 1
⎪
2
⎪-3 = -4 ± Rs KCT -1
⎩
unde KCT > 0 pentru că Xc > 0, iar necunoscutele sunt KCT, Rg şi Rs. Se rezolvă
sistemul şi rezultă:
⎧
⎪ Rg = 2 15Ω
⎪
⎪ 15
⎨ Rs = Ω
⎪ 3
⎪ 2
⎪ KCT = 2
⎩ 5
5.2.8 Pentru exemplul de la problema 5.2.6, să se proiecteze circuitul de

adaptare în T astfel încât să se asigure şi rejecţia frecvenţelor f01=10kHz şi
f02=20kHz.
Rezolvare:
Ştiind că reactanţa unui condensator este negativă şi cea a unei bobine este
pozitivă, din Figura 5.5 rezultă că pentru rejecţia frecvenţei de 10kHz, f01 < fl, se
poate înlocui condensatorul Ca longitudinal cu un LC rezonant paralel (Figura
5.13a, b). Pentru rejecţia frecvenţei de 20kHz, f02 > fl, înlocuirea se poate face
pentru condensatorul Cc de pe latura transversală (Figura 5.13b), sau pentru bobina
Lb de pe latura longitudinală (Figura 5.13a).
Lp1 Lp2 Lp1

Lb
f01 f02 f01
Cp1 Cp2 Cp1 Ls1

Cc f02
Cs1
a) b)
Figura 5.13. Rejecţia unor frecvenţe cu circuitul de adaptare
Pentru Figura 5.13a, valorile parametrilor se obţin din (5.1.9):
⎧ Xa ⎛ fl 2 ⎞
⎪ p1
L = ⋅ ⎜ 1 - ⎟ = 45.5μH
⎪ 2πfl ⎜⎝ f012 ⎟⎠
⎪
f01 = 10kHz : ⎨ 1 1
⎪ C p1 = ⋅ 2 = 5.6μF
⎪ 2πfl X a f01
-1
⎪ fl 2
⎩
⎧ X ⎛ f2 ⎞
⎪ L p2 = b ⋅ ⎜⎜ 1 - l2 ⎟⎟ = 8.13μH
⎪ 2πfl ⎝ f02 ⎠
⎪
f02 = 20kHz : ⎨ 1 1
⎪C p2 = ⋅ 2 = 7.8μF
⎪ 2πfl X b f02
-1
⎪ fl2
⎩
Pentru Figura 5.13b, valorile parametrilor se obţin din (5.1.8) şi (5.1.9):

⎧ Xa ⎛ fl2 ⎞
⎪ p1
L = ⋅ ⎜ 1 - ⎟ = 188.2μH
⎪ 2πfl ⎜⎝ f012 ⎟⎠
⎪
f01 = 10kHz : ⎨ 1 1
⎪ C p1 = ⋅ 2 = 5.6μF
⎪ 2πfl X a f01
-1
⎪ fl 2
⎩
⎧ 1 ⎛ f2 ⎞
⎪Cs1 = ⋅ ⎜ l2 - 1 ⎟ = 0.9 μ F
⎪ 2πfl X c ⎜⎝ f02 ⎟⎠
⎪
f02 = 20kHz : ⎨ 1 1
⎪ Ls1 = X c ⋅ ⋅
2 2πf
= 70.7 μ H
⎪ f02 l
1- 2
⎪ fl
⎩
5.2.9 Se consideră un circuit de adaptare în T.

a) Să se proiecteze un circuit de adaptare la frecvenţa de lucru fl=20kHz,
conectat între un generator cu Rg=175Ω şi o sarcină Rs=25Ω. Se va
considera factorul de cuplaj KCT = 3 .
b) Să se redimensioneze circuitul de la punctul a) astfel încât să se
rejecteze armonicile 3, 4 şi 5 ale frecvenţei fl. Să se determine şi
defazajul introdus de circuitul de adaptare.
1 1
c) Pot fi rejectate frecvenţele fl , fl cu circuitul obţinut la punctul a)?
2 3
d) Să se determine câştigul circuitului adaptor la frecvenţa de lucru în
condiţii de mers în sarcină (Rs).
Rezolvare:
a) Relaţiile de proiectare sunt date de (5.1.6) din care rezultă:
2
Pentru KCT = 3 , semnul radicalului K CT - 1 în relaţiile (5.1.6) rezultă
pozitiv (Tabelul 5.1). În acest caz, se obţine:
⎧ Xc 114.56
⎪ X c = 3 ⋅ 175 ⋅ 25 = 114.56Ω > 0 ⇒ Lc = = = 1mH
⎪ 2πfl 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3
⎪⎪ Xa
⎨ X a = 175 ⋅ 2 - 114.56 = 133Ω > 0 ⇒ La = = 1.058mH = 1mH
⎪ 2πfl
⎪ 1
⎪ X b = 25 ⋅ 2 - 114.56 = -79.2Ω < 0 ⇒ Cb = = 0.1μ F
⎪⎩ 2πfl ⋅ X b
Circuitul proiectat este ilustrat în Figura 5.14a.

La1 La2 La3
La Cb Cb
f01 f02 f03
1m 0.1μ
Lc Lc
1m Ca1 Ca2 Ca3
a) b)
Figura 5.14. a) Circuitul de adaptare în T; b) Circuitul cu rejecţia
armonicelor 3, 4 şi 5
b) Pentru rejecţia parametrilor se studiază graficele din Figura 5.5. Se

observă că circuitul rezonant paralel se poate introduce numai pe ramura
Xa, deoarece rezonanţa se produce la o frecvenţă mai mare decât
frecvenţa la care el se comportă inductiv (f0 > fl). Circuitul modificat este
ilustrat în Figura 5.14b.
În acest caz, X a = X a1 + X a2 + X a3 , în care Xa1, Xa2 şi Xa3 sunt necunoscute

despre care nu se precizează nimic. Prin urmare, aceste reactanţe se aleg arbitrar,
iar pentru simplitatea calculelor se consideră:
Xa
X a1 = X a2 = X a3 ⇒ X a1 = X a2 = X a3 =
3
În aceste condiţii, se obţin parametrii fiecărui grup LC astfel:
• pentru grupul La1, Ca1:
⎧ 1 1 ⎧
⎪ X = ω L - ωl Ca1 X a1 ⎛ ωl2 ⎞ 8 X a
⎪ L = ⎜ 1 - 2 ⎟⎟ = ⋅ = 0.3mH
⎪ a1 ωl ⎜⎝ ω01
l a1 a1
⎪ ⎠ 27 ωl
⎪⎪ω2 L C = 1 ⎪
⎨ 01 a1 a1 ⇒ ⎨ 1 3 1
⎪ω01 = 3ωl ⎪Ca1 = = ⋅ = 22.4nF
⎪ ⎪ ⎛ ω 2 ⎞ 8 ωl X a
ωl X a1 ⎜ 01
⎜ ω2 ⎟⎟
-1
⎪ X a1 = X a ⎪
⎪⎩ 3 ⎩ ⎝ l ⎠

⎧ 1 1 ⎧
⎪ X = ω L - ωl Ca2 X a2 ⎛ ωl2 ⎞ 5 X a
⎪ a2
L = ⎜ 1 - 2 ⎟⎟ = ⋅ = 0.33mH
⎪ a2 l a2
⎪ ωl ⎜⎝ ω02 ⎠ 16 ωl
⎪⎪ω2 L C = 1 ⎪
⎨ 01 a2 a2 ⇒ ⎨ 1 1 1
⎪ω01 = 4ωl ⎪Ca2 = = ⋅ = 12nF
⎪ ⎪ ⎛ ω 2
02
⎞ 5 ωl X a
ωl X a2 ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪ X a2 = X a ⎪ ⎜ω ⎟
⎪⎩ 3 ⎩ ⎝ l ⎠

⎧ 1 1 ⎧ ⎛ ω2 ⎞ 8 X a
⎪ X = ω L - ωl Ca3 X
⎪ La3 = a3 ⋅ ⎜⎜ 1 - 2l ⎟⎟ = ⋅ = 0.34mH
⎪ a3 l a3
⎪ ωl ⎝ ω03 ⎠ 25 ωl
⎪⎪ω2 L C = 1 ⎪
⎨ 01 a3 a3 ⇒ ⎨ 1 1 1
ω
⎪ 01 = 5ω ⎪Ca3 = = ⋅ = 7.5nF
⎪
l
⎪ ⎛ ω03 ⎞ 8 ωl X a
2
X ωl X a3 ⋅ ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪ X a3 = a ⎪ ⎜ω ⎟
⎪⎩ 3 ⎩ ⎝ l ⎠
Defazajul introdus de un circuit de adaptare în T se determină din KCT:
1 1
K CT = ⇒ ϕ = arcsin = 0.615[ rad ]
sinϕ K CT KCT = 3
0.615
iar în grade: ϕ = ⋅ 180 = 35.240 .
π
1 1
c) Din Figura 5.5 se constată că, pentru rejecţia frecvenţelor fl , fl , sunt
2 3
posibile două variante de circuit (Figura 5.15 a, b).
Lb1
La Cb La
f02
Lc1 Lc2 Cb1

Lc1
f01 f02 f01
Cc1 Cc2 Cc1
a) b)
Figura 5.15 Circuite de adaptare cu grupuri LC rejectoare

Cu datele de la punctul a), se determină parametrii grupurilor LC rejectoare:

• pentru circuitul din Figura 5.15a, reactanţa echivalentă Xc este:
1 1 1
= +
X c X c1 X c2
iar pentru simplitatea calculelor, considerăm X c1 = X c2 = 2 X c şi rezultă:
⎧ X c1 8 X 8 114.56
⎪ Lc1 = = ⋅ c = ⋅ = 2.43mH
⎛ ω01 ⎞ 3 ωl 3 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3
2
⎪ ωl ⋅ ⎜ 1 - 2 ⎟
⎪ ⎜ ω ⎟
⎨ ⎝ l ⎠
⎪ ⎛ 2 ⎞
⎪C = 1 ⋅ ⎜ ωl - 1 ⎟ = 3 ⋅ 1 = 1.5
= 0.1μF
⎪ c1 ⎜ ⎟
ωl X c1 ⎝ ω01 ⎠ 2 ωl X c 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3 ⋅ 114.56
2
⎩
⎧ X c2 9 Xc 9 114.56
⎪ Lc2 = ⎛ = ⋅ = ⋅ = 2mH
ω 2 ⎞ 16 ωl 4 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3
⎪ ωl ⎜ 1 - 2 ⎟ 02
⎪ ⎜ ω ⎟
⎨ ⎝ l ⎠
⎪ ⎛ 2 ⎞
⎪C = 1 ⋅ ⎜ ωl - 1 ⎟ = 4 = 4
= 0.28 μ F
⎪ c2 ⎜ ⎟
ωl X c2 ⎝ ω02 ⎠ ωl X c 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3 ⋅ 114.56
2
⎩
• pentru circuitul din Figura 5.15b, se obţin parametrii Lb1, Cb1, Lc1 şi Cc1:
⎧ Xc 9 X
⎪ Lc1 = = ⋅ c = 1mH
⎛ ω ⎞ 8 ωl
2
⎪ ωl ⋅ ⎜ 1 - 02
⎪ ⎜ ω2 ⎟⎟
⎨ ⎝ l ⎠
⎪ ⎛ 2 ⎞
⎪C = 1 ⋅ ⎜ ωl - 1 ⎟ = 8 = 0.5 μ F
ωl X c ⎜⎝ ω02 ⎟ ωX
c1
⎪ 2
⎩ ⎠ l c
⎧ X ⎛ ω2 ⎞ X
⎪ Lb1 = b ⋅ ⎜⎜ 1 - 2l ⎟⎟ = -3 b = 2mH
⎪ ωl ⎝ ω01 ⎠ ωl
⎪
⎨ 1 4 1
⎪Cb1 = =- ⋅ = 0.13 μ F
⎪ ⎛ ω 2 ⎞ 3 ωl X b
ωl X b ⋅ ⎜ 01
⎜ ω2 ⎟⎟
-1
⎪
⎩ ⎝ l ⎠
d) Pentru determinarea câştigului la frecvenţa de lucru, se consideră

U (s)
circuitul din Figura 5.16. Se determină funcţia de transfer H(s)= 2 ,
U 1(s)
utilizând teorema lui Millman pentru nodul V3 şi teorema divizorului de
tensiune pentru U 2 (sistemul (5.2.2)).
La V3 Cb
U1 Lc U2 Rs
Figura 5.16. Circuitul adaptor conectat pe sarcină
⎧ U1
⎪ + sC1U 2
sL1 sL2U 1 + s 3 L1 L2C1U 2
⎪V3 = =
⎪ 1
+
1
+ sC s ( L1 + L2 ) + s 3 L1 L2 C1
⎨ 1 (5.2.2)
sL1 sL2
⎪
⎪ sRs C1 1+ sRs C1
⎪U 2 = V3 1+ sR C ⇒ V3 = U 2 ⋅ sR C
⎩ s 1 s 1
Se elimină potenţialul V3 şi se obţine:
sL2U 1 + s 3 L1 L2C1U 2 1+ sRs C1

= U2 ⋅
s ( L1 + L2 ) + s L1 L2C1
3 sRs C1
⎡ 1+ sRs C1 ⎤
U2 ⋅ ⎢ ⋅ ⎡ s ( L1 + L2 ) + s 3 L1 L2 C1 ⎤ − s 3 L1 L2C1 ⎥ = sL2U 1
⎣ ⎦
⎣ sRs C1 ⎦
din care rezultă:
Rs
⋅s
U 2 (s) L1
H(s)= = (5.2.3)
U 1(s) s 2 + L1 + L2 R ⋅ s + L1 + L2
s
L1 L2 L1 L2C1
Această expresie se poate pune sub forma generală:
ks
H(s)=
ω0
s2 + s + ω0 2
Q
în care, prin identificare cu (5.2.3), se obţine:
⎧ Rs
⎪k = = 25 ⋅ 10 3 [Ω/H]
⎪ L1
⎪⎪ L1 + L2 10 -3 +10 -3
2
ω
⎨ 0 = = -3 -3 -6
= 2 ⋅ 1010 [rad/s] 2 .
⎪ L L C
1 2 1 10 ⋅ 10 ⋅ 0.1 ⋅ 10
⎪ω -3 -3
⎪ 0 = L1 + L2 Rs = 10 + 10 ⋅ 25 = 50 ⋅ 10 3 [rad/s]
⎪⎩ Q L1 L2 10 -3 ⋅ 10 -3
Câştigul reprezintă modulul răspunsului în frecvenţă H(jω):
kω
A(ω)= H(jω) =
2
( ) ⎛ω ⎞
2
ω0 2 − ω2 + ⎜ 0 ⎟ ω2
⎝Q⎠
Dacă ω → ωl obţinem câştigul la frecvenţa de lucru:
25 ⋅ 10 3 ⋅ 2π ⋅ 20 ⋅ 10 3
A(ωl )= = 0.42
2
⎛ 10
(
⎜ 2 ⋅ 10 − 2π ⋅ 20 ⋅ 10
⎝
)
3 2⎞
(
⎟ + 50 ⋅ 10
⎠
) ⋅ ( 2π ⋅ 20 ⋅ 10 )
3 2 3 2
care transformat în dB este:
AdB (ωl )= 20 ⋅ lg ( 0.42 ) = −7.54[dB]
5.2.10 Se consideră un circuit adaptor în T.

a) Să se proiecteze un circuit de adaptare la frecvenţa de lucru fl=0.5MHz,
conectat între un generator cu Rg=50Ω şi o sarcină Rs=200Ω. Se vor
considera două variante de realizare după defazajul introdus:
ϕ1 = 45o şi ϕ 2 = -70 o .
b) Să se redimensioneze circuitele de la punctul a) astfel încât să se
rejecteze armonicile 2, 3 şi 4 ale frecvenţei fl. Să se determine şi
defazajele introduse de circuitele de adaptare.
1
c) Poate fi rejectată frecvenţa fl cu circuitele din Figura 5.17? Pentru
2
calculul numeric se vor considera datele obţinute la punctul a).
La1
Ca Lb Lb
f0
Lc1
f0 Ca1
Cc
Cc1
a) b)
Figura 5.17 Circuite de adaptare pentru problema 5.2.10 c).
Rezolvare:
a) Relaţiile de proiectare sunt date de (5.1.6), din care rezultă:

A. Pentru ϕ1 = 45 o ⇒ K CT = 2 , deci semnul radicalului 2
K CT - 1 din
relaţiile (5.1.6) este pozitiv (Tabelul 5.1). În acest caz se obţine:
⎧ Xc
⎪ X c = 141Ω > 0 ⇒ Lc = = 44.8μH
⎪ 2πfl
⎪⎪ 1
⎨ X a = -91Ω < 0 ⇒ Ca = = 3.5μF
⎪ 2πfl X a
⎪ X
⎪ X b = 59Ω > 0 ⇒ Lb = b = 18.8μH
⎪⎩ 2πfl
Circuitul proiectat este ilustrat în Figura 5.18a.
3 2
B. Pentru ϕ 2 = -70 o ⇒ K CT = = -1.06 , deci semnul radicalului 2
K CT -1
4
din relaţiile (5.1.6) este negativ (Tabelul 5.1). În acest caz, se obţine:
⎧ X c = -106Ω < 0 ⇒ Cc = 3μF

⎪
⎨ X a = 88.4Ω > 0 ⇒ La = 28.1μH
⎪ X = 35.7Ω > 0 ⇒ L = 11.4μF
⎩ b b
Circuitul proiectat este ilustrat în Figura 5.18b.

Ca Lb La Lb
Lc Cc
a) b)
Figura 5.18 Circuite de adaptare a) ϕ1 = 45o ; b) ϕ 2 = -70 o
b) Pentru rejecţia parametrilorlor, se studiază graficele din Figura 5.5. În

cazul circuitului cu ϕ1 = 45o , este posibilă rejecţia frecvenţelor dorite
modificând doar reactanţa Xb. Circuitul rejector este ilustrat în Figura 5.19.
Reactanţa echivalentă este X b = X b1 + X b2 + X b3 , în care pentru simplitate se

consideră X b1 = X b2 = X b3 .
Lb1 Lb2 Lb3

Ca
f01 f02 f03
Lc
Cb1 Cb2 Cb3
Figura 5.19. Circuitul de adaptare modificat pentru cazul ϕ1 = 45o
În aceste condiţii, parametrii fiecărui grup LC vor fi:
• pentru grupul Lb1, Cb1:

⎧ 1 1 ⎧
⎪ X = ω L - ωl Cb1 ⎪ L = X b1 ⋅ ⎛⎜ 1 - ωl ⎞⎟ = X b = 2.8μH
2
⎪ b1 ωl ⎜⎝ ω01 2 ⎟ 4ω
l b1 b1
⎪ ⎠ l
⎪⎪ω L C = 1
2
⎪
⎨ 01 b1 b1 ⇒⎨ 1 1
⎪ω01 = 2ωl ⎪Cb1 = ⎛ 2 ⎞
=
ωl X b
= 9nF
⎪ ⎪ ω01
ωl X b1 ⋅ ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪ X b1 = X b ⎪ ⎜ω ⎟
⎪⎩ 3 ⎩ ⎝ l ⎠

⎧ 1 1 ⎧ X ⎛ ω2 ⎞ 8 X b
⎪ X = ω L - ωl Cb2 ⎪ Lb2 = b2 ⋅ ⎜⎜ 1 - 2l ⎟⎟ = ⋅ = 3.36μH
⎪ b2 l b2 ⎪ ωl ⎝ ω02 ⎠ 27 ωl
⎪ 2 ⎪
⎨ω01 Lb2 Cb2 = 1 ⇒⎨ 1 3 1
⎪ω = 3ω ⎪Cb2 = = ⋅ = 3.34nF
⎪ 01 l ⎪ ⎛ ω02 ⎞ 8 ωl X b
2
ωl X b2 ⋅ ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪⎩ ⎪ ⎜ω ⎟
⎩ ⎝ l ⎠

⎧ 1 1 ⎧ X b3 ⎛ ωl2 ⎞ 5 X b
⎪X = - ω C
l b3 ⎪ b3
L = ⋅⎜1- 2 ⎟= ⋅ = 3.55μH
ωl Lb3 ⎪ ω ⎜ ω ⎟ 16 ω
⎪ b3 l ⎝ 03 ⎠ l
⎪ 2 ⎪
⎨ω01 Lb3Cb3 = 1 ⇒⎨ 1 1 1
⎪ω = 4ω ⎪Cb3 = = ⋅ = 1.8nF
⎪ 01 l ⎪ ⎛ ω 2
03
⎞ 5 ωl X b
ωl X b3 ⋅ ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪⎩ ⎪ ⎜ω ⎟
⎩ ⎝ l ⎠
În cazul defazajului ϕ 2 = -70 o , conform Figurii 5.5 se pot rejecta frecvenţele

dorite modificând reactanţele Xa, Xb şi Xc. Circuitul rejector este dat în Figura 5.20.
La1 Lb1
f01 f02
Lc1
Ca1 Cb1
f03
Cc1
Figura 5.20 Circuitul de adaptare modificat pentru cazul ϕ 2 = -70 o

Pentru grupul La1, Ca1, ω01 = 2ωl, iar parametrii se determină din (5.1.9):
⎧ X ⎛ ω2 ⎞ 3 X
⎪ La1 = a ⋅ ⎜⎜ 1 - 2l ⎟⎟ = ⋅ a = 21.1μH
⎪ ωl ⎝ ω01 ⎠ 4 ωl
⎪
⎨ 1 1 1
⎪Ca1 = = ⋅ = 1.2nF
⎪ ⎛ ω 2
01
⎞ 3 ωl X a
ωl X a ⋅ ⎜ 2 - 1 ⎟
⎪ ⎜ω ⎟
⎩ ⎝ l ⎠
Pentru grupul Lb1, Cb1, ω02 = 3ωl şi rezultă:
⎧ Lb2 = 25μH
⎨
⎩Cb2 = 0.45nF
Pentru grupul Lc1,, Cc1 ω03 = 4ωl, iar parametrii se determină din (5.1.8):
⎧ Lc1 = 2.25μH
⎨
⎩Cc1 = 2.8nF
Defazajul introdus de circuitul de adaptare se determină din expresia lui KCT:
1 1
KCT = ⇒ ϕ = arcsin
sinϕ KCT
Pentru fiecare caz în parte se obţine:
A. K CT = 2 ⇒ ϕ = 450
B. K CT = - 2 ⇒ ϕ = -450
Alte variante posibile pentru circuitul de adaptare cu rejecţia armonicelor 2, 3 şi

4 sunt ilustrate în Figura 5.21.
1
c) Din Figura 5.5 se constată că rejecţia frecvenţei fl ar fi posibilă dacă
2
X c > 0 pentru circuitul din Figura 5.17a, respectiv X a < 0 pentru circuitul
din Figura 5.17b. Conform rezultatelor de la punctul a), niciunul dintre circuite
(Figura 5.17) nu îndeplineşte condiţia de rejecţie.
Lb1 Lb2
La Lb Lb
f02 f03
Lc1 Lc2 Lc3 Lc1

Cb1 Cb2
f01 f02 f03 f01
Cc1 Cc2 Cc3 Cc1
a) b)
Figura 5.21. Alte circuite de rejecţie ( ϕ 2 = -70 o )
5.2.11 Să se proiecteze un circuit de adaptare în Π conectat între o sursă cu

Rg=10Ω şi o sarcină Rs=40Ω, care să introducă un defazaj de 30o la
frecvenţa de lucru fl=1MHz.
Rezolvare:
Factorul de cuplaj este, în acest caz:
K CΠ = − sin (ϕ ) = −0.5
În (5.1.7) semnul ales conform Tabelului 5.1 este “−“ şi rezultă reactanţele
circuitului adaptor (Figura 5.22):
⎧
⎪
⎪ X C = −0.5 10 ⋅ 40 = −10Ω < 0 ⇒ CC = 16nF
⎪⎪ 1 1 1 1− 3
⎨ = − 3= Ω < 0 ⇒ C A = 11.6nF
⎪ X A 10 10 10
⎪ 1 1 1 4− 3
⎪ = − 3= Ω > 0 ⇒ LB = 0.3 μ H
⎪⎩ X B 10 40 40
CC
16n
CA LB
11.6n 0.3u
Figura 5.22. Circuitul adaptor proiectat
5.2.12 Se consideră un circuit adaptor în Π.

a) Să se proiecteze un circuit de adaptare conectat între o sursă cu
Rg=200Ω şi o sarcină cu Rs=50Ω la frecvenţa de lucru fl=10MHz. Se
1
consideră factorul de cuplaj KC Π = − .
2
b) Să se reproiecteze circuitul de la punctul a) astfel încât să se rejecteze
frecvenţele f01=1MHz şi f02 =20MHz.
Rezolvare:
a)
sin
CC CC
ϕ2
ϕ1
LA CB LA LB
cos
a) b) c)
Figura 5.23. a) Defazajele posibile: ϕ1 şi ϕ2 (sinϕ1 = sinϕ2); b) Circuitul de

adaptare cu ϕ1 = 45o ; c) Circuitul de adaptare cu ϕ 2 = 135 o
Din expresia factorului de cuplaj KCΠ rezultă că există două unghiuri care au
aceeaşi valoare în sinus (Figura 5.23a), prin urmare există două circuite de adaptare
posibile. Unul va introduce un defazaj de ϕ1 = 45o (Figura 5.23b), iar altul, un
defazaj de ϕ 2 = 135 o (Figura 5.23c).
Pentru circuitul cu ϕ1 = 45o semnul în (5.1.7) se alege “−“ (Tabelul 5.1) şi se
obţin reactanţele:
⎧ 1
⎪ X C = − 2 200 ⋅ 50 = −70.7 Ω < 0 ⇒ CC = 0.22nF
⎪
⎪ 1
⎪X A = 1 = 109.35Ω > 0 ⇒ LA = 1.7 μ F
1
⎨ −
⎪ 70.7 200
⎪ 1
⎪XB = 1 = −170.7 Ω < 0 ⇒ C B = 93.2 pF
1
⎪ −
⎩ 70.7 50
Pentru circuitul cu ϕ 2 = 135 o , semnul în (5.1.7) este “+“ şi se obţin reactanţele:
⎧ 1
⎪ X C = − 2 200 ⋅ 50 = −70.7 Ω < 0 ⇒ CC = 0.22nF
⎪
⎪ 1
⎪X A = 1 = 52.2Ω > 0 ⇒ LA = 0.8 μ H
1
⎨ +
⎪ 70.7 200
⎪ 1
⎪XB = 1 = 29.3Ω > 0 ⇒ LB = 0.5 μ H
1
⎪ +
⎩ 70.7 50
b) Pentru adaptorul din Figura 5.23b, se constată (vezi Figura 5.5) că este
posibilă rejecţia frecvenţelor f01 şi f02, iar circuitele rejectoare sunt date în
Figura 5.24. Pentru adaptorul din Figura 5.23c se constată că se poate
rejecta numai frecvenţa f01, nu şi frecvenţa f02.
LC1
CC
f01
LA1 LB1 CC1 LB1

LA
f01 f02 f02
CA1 CB1 CB1
a) b)
Figura 5.24. Circuite rejectoare cu ϕ1 = 45o .
Din (5.1.8) şi (5.1.9) rezultă parametrii circuitelor rejectoare (Figura 5.24 a, b):
⎧ 100 X A
⎪ LA1 = 99 ⋅ ω = 1.7 μ H
⎪ l
⎨
⎪C = 99 ⋅ 1
= 14.4nF
⎪⎩ A1 ωl X A
⎧ 1 XB
⎪ LB1 = - 3 ⋅ ω = 1μ H
⎪ l
⎨
⎪C = - 3 ⋅ 1 = 70pF
⎪⎩ B1 4 ωl X B
⎧ XC
⎪ LC1 = -99 ⋅ ω = 0.11mH
⎪ l
⎨
⎪C = - 100 ⋅ 1 = 0.23nF
⎪⎩ C1 99 ωl X C
5.2.13 Pentru circuitul de adaptare în T (Figura 5.25a) să se determine expresia

randamentului, dacă se presupune că bobinele nu sunt ideale şi au factorul
de calitate Q.
Rezolvare:
La adaptare, puterea pe rezistenţa de sarcină Rs este egală cu puterea pe

rezistenţa sursei Rg:
Rg La Cb
U c = U 1 -U a
Ua
Ua
U1 Lc Uc Rs Uc
U1 Ia
a) b)
Figura 5.25. a) Circuit de adaptare în T;

b) Compunerea vectorială a tensiunilor
2
U 1ef
P = Rg I aef 2 = = Rs I bef 2
Rg
Pierderile în cele două bobine (La, Lc) sunt:
U aef 2 U cef 2
Pa = Ra ⋅ I aef 2 = , Pc = Rc ⋅ I cef 2 = Rc ⋅
Ra Rc2 + X c2
Rezistenţele parazite ale bobinelor se pot exprima în funcţie de factorul de

calitate Q:
Xa Xc
Ra = , Rc =
Q Q
Scriind teorema a II-a a lui Kirchhoff pentru bucla Rg, La, Lb:
U 1 = U a +U c
U cef 2 = U 1ef 2 +U aef 2
tensiunea pe bobina La este defazată înainte cu π/2 faţă de curent (Figura 5.25b). Se
poate scrie astfel tensiunea pe bobina Lc:
( )
U cef 2 = P ⋅ Rg + Ra 2 + X a2 ⋅ I aef 2
Ra << X a
=
P
Rg
(
⋅ Rg2 + X a 2 )
Puterile disipate pe cele două bobine vor fi:
P ⋅ Xa
Pa =
Rg ⋅ Q
, Pc =
P
Rg ⋅ X c ⋅ Q
(
⋅ Rg2 + X a 2 )
Se poate determina acum randamentul circuitului de adaptare din Figura 5.25a:
P − Pa − Pc 1 ⎡ Rg 2 + X a 2 ⎤
η= = 1− ⋅ ⎢ Xa + ⎥
P Q ⋅ Rg ⎢ Xc ⎥⎦
⎣
5.2.14 Să se proiecteze un circuit de adaptare în T pentru a adapta o sursă cu

impedanţa internă Z g = 4 + j2πfl ⋅ 10 -5 ( Ω ) la o sarcină cu impedanţa
1
Zs = 1− j ( Ω ) la frecvenţa de lucru de 16kHz. Circuitul adaptor va
4πfl ⋅ 10 -6
introduce un defazaj de ϕ = 30o.
Rezolvare:
Circuitul de adaptare este prezentat în Figura 5.26.
Rg Xg Xa Xb Xs Rs
Xa1 Xc Xb1
Figura 5.26. Adaptarea impedanţelor complexe
Separând partea reală de cea imaginară a impedanţelor generatorului, respectiv

sarcinii, apoi grupând reactanţele acestora cu reactanţele circuitului de adaptare,
problema adaptării se reduce la cazul tipic de adaptare cu elementele Xa1, Xb1, Xc1.
Astfel, Xa1 şi Xb1 vor fi:
⎧⎪ X a1 = X g + X a
⎨
⎪⎩ X b1 = X g + X s
Pentru adaptarea rezistenţelor Rg şi Rs, circuitul adaptor a fost proiectat în

problema 5.2.6, cu valorile reactanţelor:
⎧ X c = − 4Ω
⎪
⎨ X a1 = − 2.92Ω
⎪ X = 2.27 Ω
⎩ b1
Circuitul de adaptare, în acest caz, va fi compus din reactanţele:
⎧⎪ X a = X a1 − X g
⎨
⎪⎩ X b = X b1 − X s
La fl = 16kHz se obţine:
⎧ X g = 32 ⋅ 10− 2 π = 1Ω
⎪ ⎧ X a = − 4Ω
⎨ 1 ⇒ ⎨
⎪Xs = - = -5Ω ⎩ X b = 7.3Ω
⎩ 64 ⋅ 10− 3 π
iar valorile parametrilor rezultă:
⎧ 1
⎪Ca = 2πf ⋅ X = 2.5 μ F
⎪ l a
⎨
⎪ L = X b = 72.6 μ H
⎪⎩ b 2πfl
Ca Lb
Cc
Figura 5.27. Circuitul de adaptare rezultat
5.2.15 Se consideră circuitul din Figura 5.28. Ştiind valorile parametrilor L1, L2,
Rg şi RL, să se determine C1 şi C2 astfel încât să se realizeze adaptarea
sursei cu Rg la sarcina RL, la frecvenţa f0 a generatorului. Se vor considera
valorile numerice: Rg=100Ω, RL=50Ω, L1=1mH, L2=10mH şi f0=10kHz.
L2 A C2
Ig Rg L1 C1 RL
f0
B
Circuit de adaptare
Figura 5.28. Circuitul pentru problema 5.2.15
Rezolvare:
Se descompune circuitul în două părţi (între punctele A şi B), după care folosim
metoda transformării serie-paralel, paralel-serie (Figura 5.3), se transformă
circuitul până la o formă ireductibilă pentru a observa mai uşor condiţiile de
adaptare (egalitatea rezistenţelor echivalente, compensarea reactanţelor
echivalente).
Transformarea ramurii de circuit cu condensatoare este ilustrată în Figura 5.29,
iar elementele echivalente rezultă din (5.1.5):
⎧ ⎛ X2 ⎞
( 2
⎪ R paralel = Rserie ⋅ ⎜⎜ 1+ 2serie ⎟⎟ = Rserie ⋅ 1+ Qserie
⎪ Rserie ⎠
)
⎝
⎨
⎪ ⎛ 1 ⎞
⎪ X = X ⋅ ⎜ 1+ ⎟⎟
paralel serie ⎜ 2
Qserie
⎩ ⎝ ⎠
Pentru simplitatea calculelor, considerăm un factor de calitate mare (Qserie ≥ 10)

şi se obţine:
⎧⎪ R paralel = Rserie ⋅ Qserie

2
⎨
⎪⎩ X paralel = X serie
A C2 A C2 A Ce A
C1s
C1 R1 C
RL R2
R1
B B B B
Figura 5.29 Etapele transformării circuitului între punctele A, B spre sarcina RL
Pentru circuitul paralel C1, RL se scriu relaţiile de transformare:
⎧ RL
⎪ Rserie = R1 = 2
⎪ Q paralel
⎨X = X paralel = X C1
⎪ serie
⎪Q 2 2 2 2
⎩ paralel = ω0 RL C1
de unde
⎧ 1
⎪ Rserie = R1 = 2
⎨ ω0 RL C12
⎪C
⎩ serie = C1s = C1
Se observă ca s-a format o conexiune serie între două condensatoare (C2, C1s),
care se poate reduce la o valoare echivalentă:
C1C2
Ce =
C1 + C2
Pentru circuitul serie Ce, R1 se scriu relaţiile de transformare:
⎧
⎪R 2
⎪ paralel = R2 = R1 ⋅ Qserie
⎪
⎨ X paralel = X e = X C
⎪
⎪Q 2 = 1
serie
⎪⎩ ω0 R12Ce2
2
de unde
⎧ 1
⎪ R paralel = R2 = ω2 R C 2
⎪ 0 1 e
⎨
⎪C CC
= Ce = C = 1 2
⎪⎩ paralel C1 + C2
Se înlocuieşte expresia lui R1 în expresia lui R2 şi se obţine:
2
1 ⎛ C ⎞
R2 = 2
= RL ⋅ ⎜ 1+ 1 ⎟
1 ⎛ C1C2 ⎞ ⎝ C2 ⎠
ω02 ⋅ 2 ⋅ ⎜ ⎟
ω0 RL C12 ⎝ C1 + C2 ⎠
Pe ramura cu bobine şi sursă transformarea este ilustrată în Figura 5.30,

respectiv elementele echivalente rezultă din (5.1.5).
L2 A L1s L2 A Le A A
Rg L1 R3 R3 L R4
B B B B
Figura 5.30 Etapele transformării circuitului între punctele A, B spre sursă
Pentru circuitul paralel L1, Rg se scriu relaţiile:
⎧ Rg
⎪ Rserie = R3 = 2
⎪ Q paralel
⎪
⎨ X serie = X paralel = X L1
⎪
⎪Q Rg
=
⎪ paralel
ω0 L1
⎩
de unde
⎧ ω02 L21
⎪ Rserie = R3 =
⎨ Rg
⎪
⎩ Lserie = L1s = L1
Se observă ca s-a format o conexiune serie între două bobine (L2, L1s) care se
reduce la o valoare echivalentă:
Le = L1 + L2
Pentru circuitul serie Le, R3 se scriu relaţiile:
⎧
⎪R 2
= R4 = R3 ⋅ Qserie
⎪ paralel
⎪
⎨ X paralel = X e = X L
⎪
⎪Q ωL
= 0 e
⎪⎩ serie R3
de unde
⎧ ω0 2 Le 2
R
⎪ paralel = R4 =
⎨ R3
⎪L
⎩ paralel = Le = L = L1 + L2
Se înlocuieşte expresia lui R3 în expresia lui R4 şi se obţine:
2
ω0 2 ( L1 + L2 )
2
ω0 2 Le 2 ⎛ L ⎞
R4 = R3 ⋅ = Rg ⋅ = Rg ⋅ ⎜ 1+ 2 ⎟
R3 2 ω0 2 L12 ⎝ L1 ⎠
În final, se pun condiţiile de adaptare (egalitatea rezistenţelor şi compensarea

reactanţelor → transfer maxim de putere):
⎧ Rg = Rintrare
⎪⎪ ⎧ R4 = R2
⎨ RL = Rieşire ⇒ ⎨
⎪ ⎩X L = XC
⎪⎩ X Lech = X Cech
din care rezultă expresiile capacităţilor C1 şi C2:
⎧ 1 Rg
⎧ ⎛ L ⎞
2
⎛ C ⎞
2 ⎪C1 = ⋅
⎪ Rg ⋅ ⎜ 1+ 2 ⎟ = RL ⋅ ⎜ 1+ 1 ⎟ ⎪ ω0 2 L1 RL
⎪ ⎝ L1⎠ ⎝ C 2⎠ ⎪
⎨ ⇒ ⎨ 1
⎪ 2 C1C2 ⎪C2 = ⎡
⎪ω0 ⋅ ( L1 + L2 ) ⋅ C + C = 1 ⎪ R ⎤
⎩ ω0 2 ⋅ ⎢ L1 + L2 − L1 L ⎥
1 2 ⎪ ⎢⎣ Rg ⎥⎦
⎩
Circuitul rezultat în urma transfigurării este dat în Figura 5.31.

A
Ig R4 L C R2
Figura 5.31 Circuitul echivalent obţinut

Cu valorile numerice din enunţul problemei se obţine C1 = 0.36μF ,

C2 = 24.6nF .
5.2.16 Să se determine atenuarea minimă pe care o poate introduce un atenuator în

T (Figura 5.32) şi parametrii corespunzători, dacă lucrează adaptat între
rezistenţele Rg=75Ω şi Rs=50Ω.
I1 Z1 Z3 I2
ZI1 ZI2
U1 Z2 U2
Figura 5.32. Atenuator în T
Rezolvare:
Impedanţele diportului pot fi exprimate utilizând parametrii fundamentali,

astfel:
A11 − 1 1 A −1
Z1 = , Z2 = , Z 3 = 22 (5.2.4)
A21 A21 A21
unde
Z I1 shθ Z I2
A11 = ⋅ chθ, A21 = , A22 = ⋅ chθ (5.2.5)
Z I2 Z I1 Z I2 Z I1
Un atenuator este pur rezistiv, dacă constanta de transfer θI este reală (defazajul
introdus bI=0, ZI1=Rg şi ZI2=Rs).
Din (5.2.4) şi (5.2.5) rezultă sistemul:
⎧ ⎛ Rg ⎞
⎪ Z1 = R1 = Z 2 ⋅ ⎜ ⋅ ch ( aI ) − 1 ⎟
⎪ ⎜ Rs ⎟
⎝ ⎠
⎪
⎪⎪ Rg Rs
⎨ Z 2 = R2 =
⎪ sh ( aI )
⎪
⎪ Z = R = Z ⋅ ⎛⎜ Rs ⋅ ch a − 1 ⎞⎟
⎪ 3 3 2
⎜ Rg
( I) ⎟
⎩⎪ ⎝ ⎠
Rg
unde θI = aI. Deoarece ch ( aI ) ≥ 1 şi Rg > Rs rezultă că ⋅ ch ( aI ) − 1 > 0 , sau
Rs
Rg
R1>0. Rezistenţa R3 va fi pozitivă doar dacă ≤ ch ( aI ) . Deci atenuatorul care
Rs
lucrează adaptat între Rg şi Rs poate
avea o atenuare minimă
Rg
amin = arcch = 0.66 Np ⇒ − 3.63 dB . Această valoare impune R3 = 0, deci
Rs
atenuatorul va avea o structură în Γ inversat.
Ceilalţi doi parametri sunt:
⎛ Rg ⎞ Rg Rs
R1 = Z 2 ⋅ ⎜ ⋅ ch ( amin ) − 1 ⎟ = 43.3Ω , R2 = = 86.6 Ω
⎜ Rs ⎟ sh ( amin )
⎝ ⎠
5.3 Probleme propuse
5.3.1. Să se determine inductivitatea L2 a secundarului unui transformator ideal

astfel încât acesta să realizeze adaptarea unei surse cu Rg = 2Ω la o sarcină
cu Rs = 5Ω. Inductivitatea primarului este L1 = 1H. Cât este raportul de
transformare n în acest caz?
2
Soluţie: L2 = 2.5H , n = .
5
5.3.2. Pentru circuitul din Figura 5.1 să se determine inductivitatea primarului

(L1) ştiind că secundarul are inductivitatea L2=4H, iar raportul de
transformare este n=0.5. Ce sarcină se poate conecta în primarul
transformatorului astfel încât transferul de putere să fie maxim? Se
cunoaşte rezistenţa de sarcină conectată în secundar Rs = 20Ω.
Soluţie: L1 = 1H , Rg = 5Ω .
5.3.3. Să se proiecteze un circuit de adaptare în Γ, conectat între o sursă cu

Rg=100Ω şi o sarcină Rs=75Ω la frecvenţa de lucru 10MHz.
Soluţie: Figura 5.2a: X L = 25 3 , X C = −100 3 ⇒ L = 0.14 μ H , C = 92 pF

5.3.4. Să se proiecteze un circuit de adaptare în Γ, conectat între o sursă cu

Rg=10Ω şi o sarcină Rs=50Ω la frecvenţa de lucru 5MHz.
Soluţie: Figura 5.2b: X L = 25Ω , X C = −20 Ω ⇒ L = 0.8 μ H , C = 1.6nF
5.3.5. Să se reproiecteze circuitul din Figura 5.33a astfel încât să se rejecteze

frecvenţa ω0=2rad/s, dacă frecvenţa de lucru este ωl=1rad/s.
XL XC
XC 2Ω -4Ω XL
-4Ω 3Ω
a) b)
Figura 5.33 Circuite de adaptare a) problema 5.3.5; b) problema 5.3.8
3 1
Soluţie: Există două variante: LC paralel cu L p = H , C p = F sau LC serie
2 6
4 3
cu Ls = H , Cs = F.
3 16
5.3.6. Să se proiecteze un circuit de adaptare în T, conectat între o sursă cu

rezistenţa Rg=175Ω şi o sarcină Rs=25Ω la frecvenţa de lucru fl=5kHz.
Circuitul adaptor va introduce un defazaj de 120o.
Soluţie:
⎧ X c = 76.4 Ω > 0 ⎧ Lc = 2.4mH

⎪ ⎪
⎨ X a = -177.4 Ω < 0 ⇒ ⎨Ca = 0.35 μ F
⎪ X = -90.8 Ω < 0 ⎪C = 0.42 μ F
⎩ b ⎩ b
5.3.7. Să se proiecteze un circuit de adaptare în Π, conectat între o sursă cu

rezistenţa Rg=80Ω şi o sarcină Rs=20Ω la frecvenţa de lucru fl=1MHz.
Circuitul adaptor va introduce un defazaj de 60o.
3 80 3
Soluţie: K CΠ = − , X C = −20 3Ω , X A = Ω , X B = ∞ . În acest caz
2 3
circuitul în Π se transformă într-o structură în Γ cu valorile parametrilor:

CC = 4.6 nF şi LA = 7.35 μ H , iar ramura Xb rămâne neconectată.
5.3.8. Să se reproiecteze circuitul din Figura 5.33b astfel încât să se rejecteze

frecvenţele ω01=1rad/s, ω02=2rad/s şi ω03=3rad/s, dacă frecvenţa de lucru
este ωl=4rad/s.
Soluţie: Există două variante:
⎧ X L1 = X L2 = X L3
⎧ X C1 = X C 2 = X C3 ⎪
⎪ ⎪ ⎧ 4
⎧ L = 5H ⎪ Ls1 = H
⎪ p1 ⎪ ⎪ 15
⎪ X C1 : ⎪⎨ 1 ⎪ X L1 : ⎨
⎪ ⎪ ⎪C = 15 F
⎪C p1 = F ⎪ s1 4
⎪ ⎩ 5 ⎪ ⎩
⎪ ⎪
⎧ L p2 = 1H ⎪ ⎧ 1
⎪ ⎪ ⎪ Ls2 = H
LC paralel : ⎨ X : ⎨ , LC serie : ⎨ ⎪ 3
C2 1
⎪ ⎪C p2 = F ⎪ X L2 : ⎨
⎪ ⎩ 4 ⎪ ⎪C = 3 F
s2
⎪ ⎪ ⎪
⎩ 4
⎧ 7
⎪ ⎪ L p3 = H ⎪ ⎧ 4
⎪X : ⎪ 27 ⎪ Ls3 = H
⎪ C3 ⎨ ⎪X : ⎪
⎪ 7
⎪ ⎪C = 3 F ⎪ L3 ⎨
⎩ ⎪⎩ p3
7 ⎪ ⎪C = 7 F
⎩ ⎪⎩ s3 36
5.3.9. Să se proiecteze un circuit de adaptare în Π, conectat între o sursă cu

rezistenţa Rg=50Ω şi o sarcină Rs=25Ω la frecvenţa de lucru fl=800Hz. Se
1
va considera coeficientul de cuplaj K CΠ = - .
2
⎧ −25 2
⎪ XC = Ω < 0 ⇒ CC = 11.2 μ F
⎪ 2
⎪⎪ 50 2
ϕ1 = 30 o : ⎨ X A = Ω > 0 ⇒ LA = 9mH
⎪ 4− 6
⎪ 25 2
⎪XB = Ω < 0 ⇒ CB = 2.5 μ F
⎩⎪ 2− 6
⎧ −25 2
⎪XC = Ω < 0 ⇒ CC = 11.2 μ F
⎪ 2
⎪⎪ 50 2
ϕ 2 = 150 o : ⎨ X A = Ω > 0 ⇒ LA = 2.2mH
⎪ 4+ 6
⎪ 25 2
⎪XB = Ω > 0 ⇒ LB = 1.6mH
⎩⎪ 2+ 6
5.3.10. Să se reproiecteze circuitul din Figura 5.34a astfel încât să se rejecteze

frecvenţa ω0=2rad/s, dacă frecvenţa de lucru este ωl=1rad/s.
3 1
Soluţie: Există două variante: LC paralel (ramura Xa) cu L p = H , Cp = F
2 6
1 3
sau LC serie (ramura Xc) cu Ls = H , Cs = F .
3 4
5.3.11. Să se reproiecteze circuitul din Figura 5.34b astfel încât să se rejecteze

frecvenţele ω01=2rad/s şi ω02=4rad/s, dacă frecvenţa de lucru este
ωl=3rad/s.
⎧ ⎧ 7 ⎧ ⎧ 7
⎪ ⎪⎪ Lb1 = 12 H ⎪ ⎪⎪ Lb1 = 12 H
⎪ramura X b : ⎨ ⎪ramura X b : ⎨
⎪ ⎪C = 3 F ⎪ ⎪C = 3 F
⎪⎪ ⎪⎩ b1 28 ⎪⎪ ⎪⎩ b1 28
ω01 : ⎨ , ω02 : ⎨
⎪ ⎧ 9 ⎪ ⎧ 5
⎪ ⎪⎪ Lc1 = 5 H ⎪ ⎪⎪ La1 = 3 H
⎪ramura X c : ⎨ ⎪ramura X a : ⎨
⎪ ⎪C = 5 F ⎪ ⎪C = 3 F
⎩⎪ ⎪⎩ c1 36 ⎩⎪ ⎪⎩ a1 20
5.3.12. Să se reproiecteze circuitul din Figura 5.34c astfel încât să se rejecteze

frecvenţele ω01=1rad/s şi ω02=2rad/s, dacă frecvenţa de lucru este
ωl=0.5rad/s.
3 2
Soluţie: Modificarea este posibilă numai pe ramura Xa: La1 = H , Ca1 = F
2 3
15 1
şi La2 = H , Ca2 = F .
4 15
Xa Xb Xa Xb Xa Xb
2Ω -3Ω -4Ω 4Ω 3Ω -2Ω

Xc -1Ω Xc 3Ω Xc 1Ω
a) b) c)
Figura 5.34 Circuite de adaptare a) problema 5.3.10; b) problema 5.3.11;
c) problema 5.3.12
5.3.13. Se consideră circuitul de adaptare din Figura 5.35a. Să se determine

rezistenţele generatorului şi a sursei pentru care se realizează adaptarea.
XC Xa Xb
-1Ω -1Ω -1/2Ω

XA XB
Xc 1Ω
2Ω 3Ω
a) b)
Figura 5.35. Circuite de adaptare a) problema 5.3.13, b) problema 5.3.14
3 2 1
Soluţie: Din (5.1.7) rezultă: Rg = 2 ,Rs = ,K CΠ = .
4 3
5.3.14. Se consideră circuitul de adaptare din Figura 5.35b. Să se determine

rezistenţele generatorului şi a sursei pentru care se realizează adaptarea.
3 2
Soluţie: Din (5.1.6) rezultă: Rg = 3 , Rs = , KCΠ = .
4 3
5.3.15. Să se proiecteze un circuit de adaptare în T pentru a adapta o sursă cu

impedanţa internă Z g = ( 5000 - j ⋅ 580 ) Ω la o sarcină cu Rs=500Ω, la
frecvenţa de lucru de 100kHz. Circuitul adaptor va introduce un defazaj de ϕ = 45o.
Soluţie:
⎧ X c = − 1.4k Ω
⎪ ⎧Cc = 1.12nF
⎪ X a1 = 6.4k Ω ⎪
⎨ ⇒ ⎨ La = 11.14mH
⎪ X b = 2k Ω ⎪ L = 3mH
⎪ X a = X a1 − X g = 7k Ω ⎩ b
⎩
La Lb
Cc
Figura 5.36. Circuitul de adaptare rezultat
5.3.16. Să se determine randamentul circuitului de adaptare proiectat la problema

5.2.9, dacă bobinele au factorul de calitate Q=100. Cum se modifică
randamentul dacă se consideră pierderea şi pe condensator (Cb)?
Soluţie: Expresia randamentului s-a dedus la problema 5.2.13: η = 96.83% .

Q P⋅Q P − Pa − Pb − Pc
Cu pierdere şi pe Cb: Rb = , Pb = , η= = 91.78%
Xb Rs ⋅ X b P
5.3.17. Determinaţi expresia randamentului circuitelor de adaptare în Π, obţinute

la problema 5.3.9, dacă bobinele au factorul de calitate Q=100.
Soluţie: Pentru circuitul cu ϕ1=30o:
2
U Aef P ⋅ Rg P - PA Rg
PA = RA ⋅ = ⇒ η= = 1- = 0.989
2
RA + X A 2 Q⋅ XA P Q⋅ XA
RA << X A
Pentru circuitul cu ϕ2=150o:
P ⋅ Rg P ⋅ Rg P - PA - PB 1 ⎛ Rg R ⎞
PA = , PB = ⇒ η= =1- ⋅⎜ + s ⎟ = 0.923
Q⋅ XA Q⋅ XB P Q ⎝ XA XB ⎠
5.3.18. Să se determine expresia randamentului circuitelor de adaptare în T din

Figura 5.37. Bobinele se consideră cu factor de calitate Q.
La Lb Ca Cb
Cc Lc
a) b)
Figura 5.37. Circuite de adaptare pentru problema 5.3.18
P ⋅ Xa P ⋅ Xb P − Pa − Pb 1 ⎛X X ⎞
Soluţie: a) Pa = , Pb = , η= = 1− ⋅ ⎜ a + b ⎟
Rg ⋅ Q Rs ⋅ Q P Q ⎜⎝ Rg Rs ⎟⎠
b)
2 2 2
⎛ 1 1 ⎞
I cef = I aef + I bef = P⋅⎜ + ⎟
⎜ Rg Rs ⎟
⎝ ⎠
2 P ⋅ Xc ⎛ 1 1 ⎞ P − Pc X ⎛ 1 1 ⎞
Pc = Rc ⋅ I cef = ⋅⎜ + ⎟ , η= =1 − c ⋅ ⎜ + ⎟
Q ⎜ Rg Rs ⎟ P Q ⎜⎝ Rg Rs ⎟⎠
⎝ ⎠
6. Filtre pasive
Filtrele sunt circuite electrice care permit transferul energiei de la intrare la

ieşire numai când frecvenţa semnalului este cuprinsă într-un anumit interval, numit
bandă de trecere. Filtrele din acest capitol sunt diporţi simetrici, nedisipativi
(elemente L, C), care lucrează într-un lanţ de transmisie adaptat (conectate pe
impedanţa caracteristică Zc).
În cazul structurilor simetrice pur reactive, impedanţa caracteristică şi constanta
de transfer se exprimă din (4.1.16):
X sc
Z c = − X 0 ⋅ X sc , thθ = (6.1.1)
X0
Dezvoltând th(θ), unde θ = a + jb (vezi (4.1.18), (4.1.19)) rezultă două cazuri:

• La frecvenţele la care X0 şi Xsc au semne contrare:
⎧a = 0
X sc ⎪
thθ = j ⋅ ⇒ ⎨ ⎛ Xl ⎞ Xl
X0 ⎪b = 2 ⋅ arcsin ⎜ 2R ⎟, <1 (6.1.2)
⎩ ⎝ s ⎠ 2Rs
Zc = X 0 ⋅ X sc = Rc
de unde rezultă că suntem în banda de trecere (BT) a filtrului (a = 0).

• La frecvenţele la care X0 şi Xsc au acelaşi semn:
⎧b = 0, ± π
X sc ⎪
thθ = ⇒ ⎨ Xl Xl
X0 ⎪a = 2 ⋅ ar cch 2R , 2R > 1 (6.1.3)
⎩ s s
Zc = j ⋅ X 0 ⋅ X sc = j ⋅ X c
de unde rezultă că suntem în banda de oprire (BO) a filtrului (b = 0, ±π).

Xl Z ω
În relaţiile (6.1.2) şi (6.1.3) se poate înlocui = − l = (ωt reprezintă
2Rs 4Z t ωt
pulsaţia de tăiere la −3dB).
Capitolul 6 – Filtre Pasive 255
Schimbarea semnului reactanţelor X0 şi Xsc se realizează prin trecere prin zero

(rezonanţă serie) sau la infinit (rezonanţă paralel).
Banda de trecere se mai poate determina din condiţia:
Zl
−1 < <0 (6.1.4)
4Z t
unde Zl, Zt sunt impedanţele longitudinală, respectiv transversală. Condiţia (6.1.4)

este valabilă atât pentru structura în T, cât şi pentru cea în Π.
6.1.1. Tipuri de filtre pasive
Filtre K−constant au produsul dintre impedanţele longitudinală, respectiv

transversală egal cu o constantă.
Zl ⋅ Z t = K = const. (6.1.5)
Dezavantajele filtrelor K sunt:

• pantele caracteristicilor de frecvenţă sunt prea line, deci nu se poate
asigura o separare netă a benzilor;
• Zc variază mult cu frecvenţa în BT, deci nu se poate asigura adaptarea
decât pe o porţiune limitată a BT.
Celulele elementare de filtre K−constant (TJ, TS, TB, OB) sunt prezentate în
Figura 6.1, iar relaţiile de proiectare sunt date în (6.1.6) şi (6.1.7). Aceste relaţii
sunt determinate pentru cazul când filtrele se conectează la sursă, respectiv sarcină
rezistivă ( Zl ⋅ Z t = Rs2 ). În (6.1.6), ωt reprezintă pulsaţia de tăiere la −3dB, iar ω0
din (6.1.7) reprezintă pulsaţia corespunzătoare frecvenţei centrale.
FTJ : FTS :
⎧ 2Rs ⎧ Rs
⎪L = ω ⎪ L = 2ω
⎪ t ⎪ t
⎪ 2 ⎪ 1
⎪C = ⎪C =
⎪ ωt Rs ⎪ 2ωt Rs (6.1.6)
⎨ , ⎨
⎪ω = 2 ⎪ω = 1
⎪ t LC ⎪ t 2 LC
⎪ ⎪
⎪ L ⎪ L
⎪⎩ Rs = C ⎪⎩ Rs = C
FTB : FOB :
⎧ ⎧
⎪ Ll =
2Rs ⎪ L = 2 ⋅ (ωs − ωi ) ⋅ R
⎪ ωs − ωi ⎪ l ω02
s
⎪ ⎪
⎪C = ωs − ωi ⎪C = 1
⎪ l 2ω02 Rs ⎪ l 2R ⋅ (ω − ω )
⎪ ⎪ s s i
⎪ ωs − ωi ⎪ Rs
⎨ Lt = ⋅ Rs , ⎨ Lt = (6.1.7)
⎪ 2ω02 ⎪ 2 ⋅ (ωs − ωi )
⎪ ⎪
⎪Ct = ( s
2 2 ⋅ ω − ωi )
⎪Ct =
⎪ (ωs − ωi ) ⋅ Rs ⎪ ω02 Rs
⎪ ⎪
⎪ R = Lt = Ll ⎪ Lt Ll
⎪ s Cl Ct ⎪ Rs = C = C
⎩ ⎩ l t
ω02 = ωs ⋅ ωi
L/2 L/2 L
C C/2 C/2
a) b)
2C 2C C
L 2L 2L
c) d)
Ll/2 2Cl 2Cl Ll/2 Cl Ll
Ct Lt Ct/2 2Ll Ct/2 2Ll
e) f)
Figura 6.1. Structuri în T şi Π de filtre K: a-b) FTJ, c-d) FTS, e-f) FTB
Ll/2 Ll/2 Ll
2Cl 2Cl Cl
Ct/2 Ct/2
Ct
2Lt 2Lt
Lt
g) h)
Figura 6.1. Structuri în T şi Π de filtre K (continuare): g-h) FOB
Filtre m−derivate derivă din filtrele K, corectând delimitarea insuficient de

netă între BT şi BO ale filtrelor de tip K, şi realizând o mai bună adaptare în BT.
Filtrele derivate se proiectează astfel încât impedanţa caracteristică şi benzile de
trecere să fie aceleaşi cu cele ale filtrelor K din care derivă.
Derivarea serie se aplică structurilor în T. Se consideră:
Zlm = m ⋅ Zl (6.1.8)
unde m este factorul de derivare ( m ∈ℜ , 0 < m ≤ 1 ). Pentru a determina

impedanţa transversală, se pune condiţia de egalitate a impedanţelor caracteristice
( Z cm = Z c ):
1 1 − m2
Ztm = ⋅ Zt + ⋅ Zl (6.1.9)
m 4m
Pornind de la structura din Figura 6.2a, se obţine cea din Figura 6.2b.
Derivarea paralel se aplică structurilor în Π. Se consideră:
Ytm = m ⋅ Yt (6.1.10)
Pentru a determina admitanţa longitudinală, se pune condiţia de egalitate a

admitanţelor caracteristice ( Ycm = Yc ):
1 1 − m2
Ylm = ⋅ Yl + ⋅ Yt (6.1.11)
m 4m
Pornind de la structura din Figura 6.2c, se obţine cea din Figura 6.2d.
Zl/2 Zl/2 mZl/2 mZl/2
Zt/m
Zt
(1−m2)Zl/4m
a) b)
mZl
Zl
2Zt 2Zt 2Zt/m 2Zt/m

4mZl/(1−m2)
c) d)
Figura 6.2. Derivarea celulelor în T şi Π
Factorul de derivare m se poate determina în funcţie de frecvenţele de tăiere

respectiv de atenuare infinită:
2
⎛ f ⎞
m = 1− ⎜ t ⎟ (6.1.12)
⎝ f∞ ⎠

6.2.1. Să se proiecteze un FTS de tip K−constant, cu frecvenţa de tăiere 50kHz,
care să lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 400Ω. Desenaţi structurile în T,
respectiv în Π.
Rezolvare:
Pulsaţia de tăiere este: ωt = 2π ⋅ 50 ⋅ 10 3 = π ⋅ 10 5 rad / s . Parametrii L şi C se
determină din (6.1.6):
⎧ Rs 400
⎪ L = 2ω = = 0.64 mH
⎪ t 2 ⋅ π ⋅ 10 5
⎨
⎪C = 1 = 1
= 3.9 nF
⎪⎩ 2ωt Rs 2 ⋅ π ⋅ 10 5 ⋅ 400
Structurile în T şi Π sunt date în Figura 6.3.
7.8n 7.8n 3.9n
0.64m 1.28m 1.28m
a) b)
Figura 6.3. FTS proiectat (structurile în T şi Π)
6.2.2. Pentru filtrele de tip K−constant din Figura 6.4, să se determine frecvenţa
de tăiere şi rezistenţa de sarcină pe care trebuie să lucreze în condiţii de
adaptare.
8n 8n 10u 40n 2u 2u
1m 0.5n 0.5n 8u 8u 10n
a) b) c) d)
Figura 6.4. Filtre K−constant
Rezolvare:
Pentru filtrul din Figura 6.4a (FTS), se scrie:
⎧ L 10 −3
⎪ Rs = = = 0.5k Ω
⎧ 2C = 8n ⇒ C = 4n ⎪ C 4 ⋅ 10 −9
⎨ ⇒ ⎨
⎩ L = 1m ⎪ 1
⎪ωt = 2 LC = 250 krad / s ⇒ ft = 39.78 kHz
⎩
Pentru filtrul din Figura 6.4b (FTJ) se scrie:
⎧ L 10 ⋅ 10 −6
⎧ L = 10 μ ⎪ Rs = = = 100 Ω
⎪ ⎪ C 10 −9
⎨C ⇒ ⎨
⎪⎩ 2 = 0.5n ⇒ C = 1n ⎪ 2
⎪ωt = LC = 20 Mrad / s ⇒ ft = 3.183 MHz
⎩
Pentru filtrul din Figura 6.4c (FTS), se scrie:
⎧ L
⎪ Rs = = 10 Ω
⎧C = 40n ⎪ C
⎨ ⇒ ⎨
⎩ 2L = 8 μ ⇒ L = 4 μ ⎪ω = 1 = 1.25 Mrad / s ⇒ f = 198.9 kHz
⎪⎩ t 2 LC t
Pentru filtrul din Figura 6.4d (FTJ), se scrie:
⎧ L
⎧C = 10n ⎪ Rs = = 20 Ω
⎪ ⎪ C
⎨L ⇒ ⎨
⎪⎩ 2 = 2 μ ⇒ L = 4 μ ⎪ω = 2 = 10 Mrad / s ⇒ f = 1.59 MHz
⎪⎩ t LC
t
6.2.3. Să se proiecteze un FTB de tip K−constant, cu frecvenţele de tăiere 10kHz

şi 20kHz, care să lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 10Ω. Desenaţi
structurile în T, respectiv în Π.
Rezolvare:
Pulsaţia ω0 este: ω02 = ωi ⋅ ω s = 4π 2 ⋅ 10 ⋅ 10 3 ⋅ 20 ⋅ 10 3 = 8π 2 ⋅ 10 8 ( rad / s ) ,

2
unde ωi şi ωs reprezintă pulsaţiile inferioară, respectiv superioară, corespunzătoare

frecvenţelor de tăiere. Parametrii Ll, , Lt, Cl şi Ct se determină din :
⎧ 2 ⋅ 10 10 −3
⎪ Ll = = = 0.32mH
⎪ 2π ⋅ ( 20 − 10 ) ⋅ 10 3 π
⎪
⎪C = 2π ⋅ ( 20 − 10 ) ⋅ 10 = 10 = 0.4 μ F
3 −5
⎪⎪ l 2 ⋅ 8π 2 ⋅ 10 8 ⋅ 10 8π
⎨
⎪ 2π ⋅ ( 20 − 10 ) ⋅ 10 3
10 −3
⎪ Lt = ⋅ 10 = = 40 μ H
2 ⋅ 8π 2 ⋅ 10 8 8π
⎪
⎪ 2 10 −5
⎪Ct = = = 3.2 μ F
⎪⎩ 2π ⋅ ( 20 − 10 ) ⋅ 10 3 ⋅ 10 π
Structurile în T şi Π sunt prezentate în Figura 6.5.

0.16m 0.8u 0.8u 0.16m 0.4u 0.32m
3.2u 40u 1.6u 80u 1.6u 80u
a) b)
Figura 6.5. FTB proiectat (structurile în T şi Π)
6.2.4. Să se verifice, utilizând condiţia (6.1.4), dacă filtrul proiectat la problema

6.2.3 are frecvenţele de tăiere precizate (10kHz, 20kHz).
Rezolvare:
Se determină impedanţele Zl şi Zt (vezi Figura 6.5):
⎧ Zl Ll 1 s 2 Ll Cl + 1
⎪ =s + ⇒ Zl =
⎪2 2 s ( 2Cl ) sCl
⎪ 1
⎨ sLt ⋅
⎪ sC t sL
⎪ Zt = = 2 t
1 s Lt Ct + 1
⎪ sLt +
⎩ sCt
Se înlocuieşte s = jω şi se obţine:
⎧ ω 2 Ll Cl − 1
Z
⎪ l = − j ⋅
⎪ ω Cl
⎨
⎪ Z = j ⋅ ω Lt
⎪ t ω 2 Lt Ct − 1
⎩
Înlocuind în (6.1.4), rezultă:
ω 4 Ll Cl Lt Ct − ( Ll Cl + Lt Ct ) + 1
−1 < − <0
4 ⋅ ω Cl Lt
Zl
Având în vedere că raportul Zl/4Zt este negativ, rămâne condiţia −1 < :
4Z t
ω 4 Ll Cl Lt Ct − ( Ll Cl + Lt Ct + 4 ⋅ ω Cl Lt ) + 1 < 0
Cu valori numerice, se obţine:
16.38 ⋅ 10 −21 ⋅ ω 4 − 320 ⋅ 10 −12 ⋅ ω 2 + 1 < 0
de unde rezultă frecvenţele de tăiere:
⎧⎪ω s = 125 ⋅ 10 3 rad / s ⎧⎪ f s = 19.89 ⋅ 10 3 Hz

⎨ ⇒ ⎨
3 3
⎪⎩ωi = 62.5 ⋅ 10 rad / s ⎪⎩ fi = 9.95 ⋅ 10 Hz
Comparând aceste rezultate cu valorile date în enunţ, se observă că diferenţele

sunt nesemnificative.
6.2.5. Se consideră filtrul K−constant din Figura 6.6a. Să se determine filtrul m

derivat, dacă m = 0.4.
1.6m
4m
5.25u
5u 5u 2u 2u
a) b)
Figura 6.6. FTJ de tip K şi m−derivat
Rezolvare:
C
Din Figura 6.6a rezultă: L = 4mH şi = 5 μ ⇒ C = 10 μ F .
2
Pentru a proiecta filtrul m−derivat, se aplică (6.1.10), (6.1.11) şi rezultă:
⎧Ctm = m ⋅ C
⎧Ytm = m ⋅ sC ⎪
⎪ ⎪ 1 − m2
⎨ 1 1 1− m 2 ⇒ ⎨C lm = ⋅C
⎪Ylm = ⋅ + ⋅ sC ⎪ 4m
⎩ m sL 4m ⎪ Llm = m ⋅ L
⎩
Din expresia lui Ylm, rezultă că bobina de pe ramura longitudinală a filtrului K se

înlocuieşte cu o conexiune LC paralelă (Ylm fiind o sumă de admitanţe).
⎧ Llm = 0.4 ⋅ 4m = 1.6mH

⎪
⎪ 1 − 0.16
⎨Clm = ⋅ 10 μ = 5.25 μ F
⎪ 4 ⋅ 0.4
⎪⎩Ctm = 0.4 ⋅ 10 μ = 4 μ F
Structura filtrului m−derivat este prezentat în Figura 6.6b.
6.2.6. Se se proiecteze un FTS m-derivat în structură T, având m = 0.5, frecvenţa

de tăiere 1/4πHz şi rezistenţa de sarcină 10Ω.
Rezolvare:
Filtrul K din care rezultă filtrul cerut are structura din Figura 6.1c. Parametrii
filtrului K se determină din (6.1.6):
⎧ Rs 10
⎪ L = 2ω = 1
= 20H
⎪ t 2π ⋅
⎪ 4π
⎨
⎪C = 1 = 1
= 0.2F
⎪ 2ωt Rs 2π ⋅ 1 ⋅ 10
⎪⎩ 4π
Parametrii filtrului m−derivat rezultă din (6.1.8) şi (6.1.9), iar structura filtrului
m−derivat este prezentată în Figura 6.7:
⎧ 1 1
⎪Clm = m ⋅ C = 5 ⋅ 0.5 = 0.4F
⎪
⎪ 1 20
⎨ Ltm = ⋅ L = = 40H
⎪ m 0.5
⎪ 4m 4 ⋅ 0.5 8
⎪Ctm = 2
⋅C = 2
⋅ 0.2 = = 0.53F
⎩ 1− m 1 − 0.5 15
0.8 0.8
40
8/15
Figura 6.7. FTS m−derivat proiectat

6.2.7. Se se proiecteze un FTJ m-derivat în structură T, având m = 0.8, frecvenţa

de tăiere 5rad/s şi rezistenţa de sarcină 2Ω.
Rezolvare:
Filtrul K din care rezultă filtrul m−derivat are structura din Figura 6.1a.
Parametrii filtrului K se determină din (6.1.6):
⎧ 2Rs 2 ⋅ 2
⎪ L = ω = 5 = 0.8H
⎪ t
⎨
⎪C = 2 = 2 = 0.2F
⎪⎩ ωt Rs 5 ⋅ 2
Parametrii filtrului m−derivat rezultă din (6.1.8) şi (6.1.9):
⎧ Llm = m ⋅ L = 0.8 ⋅ 0.8 = 0.64F

⎪
⎪ 1 − m2 1 − 0.64 9
⎨ Ltm = ⋅L= = H
⎪ 4m 4 ⋅ 0.8 80
⎪Ctm = m ⋅ C = 0.8 ⋅ 0.2 = 0.16 F
⎩
Structura filtrului m−derivat este prezentată în Figura 6.8.

0.32 0.32
0.16
9/80
Figura 6.8. FTJ m−derivat proiectat
6.2.8. Să se proiecteze un FTJ m-derivat în structură Π, având m = 0.5, frecvenţa

de tăiere 1rad/s şi rezistenţa de sarcină 5Ω.
Rezolvare:
Filtrul K din care rezultă filtrul m−derivat are structura din Figura 6.1b.
⎧ 2Rs 2 ⋅ 5
⎪ L = ω = 1 = 10H
⎪ t
⎨
⎪C = 2 = 2 = 0.4F
⎪⎩ ωt Rs 1 ⋅ 5
Parametrii filtrului m−derivat rezultă din (6.1.10) şi (6.1.11):
⎧ Llm = m ⋅ L = 0.5 ⋅ 10 = 5F
⎪
⎪ 1 − m2 1 − 0.25 3
⎨Clm = ⋅C = ⋅ 0.4 = H
⎪ 4m 4 ⋅ 0.5 20
⎪Ctm = m ⋅ C = 0.5 ⋅ 0.4 = 0.2F
⎩

5
3/20
0.1 0.1
Figura 6.9. FTJ m−derivat proiectat
6.2.9. Se se proiecteze un FOB m-derivat în structură T, având m = 0.5,

frecvenţele de tăiere 2rad/s, respectiv 4rad/s, iar rezistenţa de sarcină 1Ω.
Rezolvare:
Filtrul K din care rezultă filtrul m−derivat are structura din Figura 6.1g.
⎧ 2 ⋅ (4 − 2) ⎧ 1
⎪ Ll = = 0.5H ⎪ Lt = 2 ⋅ ( 4 − 2 ) = 0.25H
⎪ 2⋅4 ⎪
⎨ , ⎨
⎪Cl = 1
= 0.25F ⎪ 2 ⋅ (4 − 2)
⎪⎩ 2 ⋅ 1⋅ (4 − 2) ⎪⎩Ct = 2 ⋅ 4 ⋅ 1 = 0.5F
Parametrii filtrului m−derivat rezultă din (6.1.8) şi (6.1.9). Având în vedere că

ramura longitudinală este o conexiune paralelă, este mai uşor să se lucreze cu
admitanţe:
1 1 ⎛ 1 ⎞
Zlm = m ⋅ Z l ⇒ Ylm = ⋅ Yl = ⋅ ⎜ + sCl ⎟
m m ⎝ sLl ⎠
de unde rezultă parametrii de pe ramura longitudinală a filtrului m−derivat:
⎧ Llm = m ⋅ Ll = 0.5 ⋅ 0.5 = 0.25F

⎪
⎨ 1 1
⎪⎩Clm = m ⋅ Cl = 0.5 ⋅ 0.25 = 0.5H
Pentru ramura transversală se aplică (6.1.9) şi se obţine:
1 ⎛ 1 ⎞ 1 − m2 1
Ztm = ⋅⎜ + sLt ⎟ + ⋅
m ⎝ sCt ⎠ 4m 1
+ sCl
sLl
de unde rezultă că ramura transversală a filtrului m−derivat va fi o structură LC

serie, în serie cu o structură LC paralel. Parametrii de pe ramura transversală sunt:
⎧ 1 − m2 1 − 0.25 3
⎧ 1 1 ⎪ L = ⋅ Ll = ⋅ 0.5 = H
⎪ Lts = ⋅ Lt = ⋅ 0.25 = 0.5H ⎪ tp
4m 4 ⋅ 0.5 16
⎨ m 0.5 , ⎨
⎪Cts = m ⋅ Ct = 0.5 ⋅ 0.5 = 0.25F ⎪C = 4m ⋅ C = 4 ⋅ 0.5 ⋅ 0.25 = 2 F
⎩ ⎪⎩ tp 1 − m 2 l 1 − 0.25 3

0.125 0.125
1 1
0.25
0.5
2/3 3/16
Figura 6.10. FOB m−derivat proiectat

6.2.10. Pentru filtrele de tip m−derivat din Figura 6.11, să se determine filtrul
K−constant din care derivă, factorul de derivare m, frecvenţa de tăiere şi
rezistenţa de sarcină.
Rezolvare:
1.8 1.8 34.28u
2.4 26.66n
1.6 13.32u 13.32u
a) b)
Figura 6.11. Filtre m−derivate
Filtrul din Figura 6.11a poate să derive numai din filtrul din Figura 6.1a (FTJ
K−constant în T). Se scriu parametrii filtrului m−derivat în funcţie de parametrii
celui de tip K şi se obţine:
⎧ L
⎪m ⋅ = 1.8 ⎧ 3.6
⎧m = 0.6
⎪⎪ 2 ⎪⎪ L = m ⎪
⎨ m ⋅ C = 2.4 ⇒ ⎨ 2
⇒ ⎨L = 6 H
⎪ 2 ⎪ 1 − m ⋅ 3.6 = 1.6 ⎪C = 4F
⎪ 1 − m ⋅ L = 1.6 ⎪⎩ 4m m
⎩
⎪⎩ 4m
Frecvenţa de tăiere şi rezistenţa de sarcină se determină din (6.1.6):
⎧ L 3
⎪ Rs = = = 1.22 Ω
⎪ C 2
⎨
⎪ω = 2 = 1
≅ 0.4 rad / s ⇒ ft =
0.4 1
= Hz
⎪⎩ t LC 6 2π 5π
Filtrul din Figura 6.11b poate să derive numai din filtrul din Figura 6.1d (FTS
K−constant în Π). Se scriu parametrii filtrului m−derivat în funcţie de parametrii
celui de tip K şi se obţine:
⎧ 4m
⎪ 1 − m 2 ⋅ L = 34.28 μ H
⎪ ⎧ L = 6.66 ⋅ 10 −6 ⋅ m ⎧m = 0.75
⎪1 ⎪ ⎪
⎨ ⋅ C = 26.66 nF ⇒ ⎨ 4m ⇒ ⎨ L = 5μ H
⎪m ⎪ 2
⋅ 6.66 ⋅ m = 34.28 ⎪C = 20nF
⎪1 ⎩1 − m ⎩
⎪m ⋅ 2L = 13.32 μ H
⎩
Frecvenţa de tăiere şi rezistenţa de sarcină se determină din (6.1.6):
⎧ L 5 ⋅ 10 −6
⎪ Rs = = ≅ 15.8 Ω
⎪ C 20 ⋅ 10 −9
⎨
⎪ω = 1 = 1
= 1.58 Mrad / s ⇒ ft = 251.6 kHz
⎪ t
2 LC 2 5 ⋅ 20 ⋅ 10 −15
⎩
6.2.11. Cât trebuie să fie factorul de derivare m, la un FTJ de tip m, astfel încât
frecvenţa de tăiere să fie 20MHz, iar frecvenţa de atenuare infinită 50MHz.
Rezolvare:
Din (6.1.12) rezultă factorul de derivare:
2
⎛ 20 ⎞
m = 1 − ⎜ ⎟ = 0.92
⎝ 50 ⎠
6.2.12. Câte celule de FTJ de tip K sunt necesare pentru ca filtrul rezultat prin
cascadare să aibă frecvenţa de tăiere în banda de trecere de 1kHz, iar la
frecvenţa de 3kHz atenuarea să fie cel puţin 40dB?
Rezolvare:
În banda de oprire, atenuarea este dată în expresia (6.1.3):
Xl ⎛ω⎞
a = 2 ⋅ ar cch = 2 ⋅ ar cch ⎜ ⎟
2Rs ⎝ ωt ⎠
ω 3 ⋅ 10 3
unde = = 3 . În acest caz, atenuarea devine:
ωt 10 3
a = 2 ⋅ arcch ( 3 ) = 3.525Np = 30.62dB
40
Prin urmare, va fi nevoie de un număr minim de celule egal cu = 1.306 ,
30.62
adică minim 2 celule de tip K.

20u 20u
6.3.1. Să se proiecteze un FTJ de tip K−constant în
T, cu frecvenţa de tăiere 1.59MHz, care să
lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 200Ω. 1n
Desenaţi structura filtrului proiectat.
a)
10u
6.3.2. Să se proiecteze un FTJ de tip K−constant în
Π, cu frecvenţa de tăiere 3.18MHz, care să
lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 100Ω. 0.5n 0.5n
b)
Soluţie: Vezi Figura 6.12b.
8p 8p
6.3.3. Să se proiecteze un FTS de tip K−constant în
T, cu frecvenţa de tăiere 39.78MHz, care să
1u
lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 0.5kΩ.
c)
Soluţie: Vezi Figura 6.12c.
2n
6.3.4. Să se proiecteze un FTS de tip K−constant în
Π, cu frecvenţa de tăiere 0.796MHz, care să 40u 40u
lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 100Ω.
d)
Soluţie: Vezi Figura 6.12d.
Figura 6.12. Soluţiile
problemelor 6.3.1−6.3.4
6.3.5. Pentru filtrele de tip K−constant din Figura 6.13, să se determine frecvenţa
de tăiere şi rezistenţa de sarcină pe care trebuie să lucreze în condiţii de
adaptare.
1n 1n 20u 5u 2m 2m
20u 1n 1n 10u 10u 1u
a) b) c) d)
Figura 6.13. Filtre K−constant
Soluţie:
a) Rs=200Ω, ft=79.57kHz; b) Rs=100Ω, ft=2.25MHz; c) Rs=1Ω, ft=16kHz; d)
Rs=63.25Ω, ft=5kHz.
6.3.6. Să se proiecteze un FTJ în T, de tip m−derivat, cu m = 0.6, frecvenţa de

tăiere 4 rad/s şi rezistenţa de sarcină 30Ω.
6.3.7. Să se proiecteze un FTS în T, de tip m−derivat, cu m = 0.9, frecvenţa de


4.5 4.5 1/27 1/27
4 1/6
6/19
0.01
a) b)
Figura 6.14. Soluţiile problemelor 6.3.6, 6.3.7
6.3.8. Să se proiecteze un FTS în T, de tip m−derivat, cu m = 0.6, frecvenţa de

tăiere 5/2π Hz şi rezistenţa de sarcină 2Ω.

6.3.9. Să se proiecteze un FTJ în T, de tip m−derivat, cu m = 0.3, frecvenţa de

tăiere 1/π Hz şi rezistenţa de sarcină 4Ω.
1/6 1/6 0.6 0.6
1/3 91/30
3/16 3/40
a) b)
6.3.10. Să se proiecteze un FTS în Π, de tip m−derivat, cu m = 0.5, frecvenţa de

tăiere 1/4π Hz şi rezistenţa de sarcină 10Ω.
6.3.11. Să se proiecteze un FTS în Π, de tip m−derivat, cu m = 0.8, frecvenţa de

tăiere 1/π Hz şi rezistenţa de sarcină 4Ω.

80/3 200/9
1/5 5/64
40 40 5/2 5/2
a) b)
6.3.12. Să se proiecteze un FTJ în Π, de tip m−derivat, cu m = 0.8, frecvenţa de


6.3.13. Să se proiecteze un FTJ în Π, de tip m−derivat, cu m = 0.4, frecvenţa de

16/25 2
9/400 21/200
4/50 4/50 1/25 1/25
a) b)
6.3.14. Câte celule de FTJ de tip K sunt necesare pentru ca filtrul rezultat prin
cascadare să aibă frecvenţa de tăiere în banda de trecere de 2.5kHz, iar la
frecvenţa de 12kHz atenuarea să fie cel puţin 80dB?
Soluţie: a = 2 ⋅ arcch ( 4.8 ) = 4.501Np = 39.1dB ⇒ 3 celule K
6.3.15. Ce defazaj (ieşire faţă de intrare) introduce un FTJ la frecvenţa de 2kHz,

dacă frecvenţa de tăiere este 8kHz?
Soluţie: b = 2 ⋅ arcsin ( 0.25 ) = 0.505rad = 28.93o ⇒ ϕ = −b = −28.93o (vezi

relaţia (4.1.19) − Capitolul 4).
6.3.16. Să se proiecteze un FOB de tip K−constant, cu frecvenţele de tăiere 1rad/s

şi 2rad/s, care să lucreze pe o rezistenţă de sarcină de 2Ω.
Soluţie: Vezi structurile din Figurile 6.1a şi b.
⎧ Ll / 2 = 1H ⎧ Ll = 2H
⎪ ⎪
⎪ 2Cl = 1 / 2F ⎪Cl = 1 / 4F
structura în T : ⎨ , structura în Π : ⎨
⎪ Lt = 1H ⎪2Lt = 2H
⎪Ct = 1 / 2F ⎪Ct / 2 = 1 / 4F
⎩ ⎩
Analiza şi Sinteza Circuitelor – Culegere de probleme 273
Bibliografie
1. M. Ţopa – “Semnale, circuite şi sisteme. Partea a II-a: Teoria sistemelor”,

Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002.
2. V. Popescu – “Semnale, circuite şi sisteme. Partea III: Teoria semnalelor”,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.
3. I. Popescu, V.Popescu, E. Szopos, M. Ţopa – “Semnale, circuite şi sisteme.
Îndrumător de laborator IV”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.
4. A. Mateescu, N. Dumitriu, L.Stanciu – “Semnale şi sisteme. Aplicaţii în filtrarea
semnalelor”, Ed. Teora, Bucureşti, 2001.
5. Wai-Kai Chen – “The circuits and filters handbook”, CRC Press, 1995.
6. M. Săvescu – “Semnale, circuite şi sisteme. Probleme”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.
7. N. Balabanian, T. Bickart – “Teoria modernă a circuitelor”, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1974.
8. C. Vlad, N. Palaghiţă – “Sisteme continue – Culegere de probleme”, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995.
9. N. Palaghiţă, D. Petreus, C. Fărcaş, “Electronică de comandă şi reglaj”, Editura
Mediamira, Cluj-Napoca, 2006.
10.A.V. Oppenheim, A. Willsky – “Signals and systems”, Prentice Hall, 2000.
11.J. Distephano, A. Stubberud, I. Williams, “Feedback and control systems”,
Schaum’s outlines series, McGraw-Hill, 1990.
12.R. Mancini, “Op Amps for everyone”, Design reference, Texas Instruments,
2002.

Analiza Ş I Sinteza Circuitelor: Culegere de Probleme

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Ş I Sinteza Circuitelor: Culegere de Probleme

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ERWIN SZOPOS IOANA SĂRĂCUŢ

MARINA DANA ŢOPA

Director: ing. Călin Câmpean

Copyright © 2022 Editura U.T.PRESS

Această culegere de probleme se adresează atât studenţilor din anul II ai

Facultăţii de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul

Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, cât şi celor interesaţi de domeniul analizei

şi sintezei circuitelor, fiind un material de referinţă.

semestrul II al anului universitar II la cursul de „Analiza şi Sinteza Circuitelor”:

„Grafuri de semnal”, „Analiza stabilităţii sistemelor”, „Ecuaţii de stare”,

„Diporţi”, „Circuite de adaptare” şi „Filtre pasive”.

Fiecare capitol al culegerii cuprinde trei mari părţi:

• Consideraţii teoretice – conţine principalele noţiuni teoretice, relaţii şi

definiţii necesare rezolvării problemelor;

• Probleme rezolvate – conţine enunţurile şi modul de rezolvare a

• Probleme propuse – conţine enunţurile şi soluţiile finale ale problemelor

opţionale, iar la unele probleme sunt prezentate şi rezolvările parţiale.

În speranţa că această culegere de probleme va contribui la acumularea şi

aprofundarea cunoştinţelor dobândite la cursul de „Analiza şi Sinteza Circuitelor”,

aşteptăm cu interes sugestiile şi observaţiile cititorilor.

Capitolul 2. Analiza stabilităţii sistemelor

Capitolul 3. Ecuaţii de stare

Capitolul 5. Circuite de adaptare

Capitolul 6. Filtre pasive

1.1. Consideraţii teoretice

poate fi reprezentat printr-un graf de semnal în care:

Transmitanţele grafului ireductibil (format din noduri sursă şi noduri sarcină)

1.1.1. Transformări elementare

În Tabelul 1.1 sunt prezentate transformările elementare ale grafului de semnal.

Structura iniţială Structura echivalentă

Tabelul 1.1. Transformări elementare uzuale

Structura iniţială Structura echivalentă

Tabelul 1.1. Transformări elementare uzuale (continuare)

1.1.2. Regula lui Mason

Transmitanţa globală Tij poate fi calculată astfel:

unde Δ este determinantul grafului de semnal, Tk este transmitanţa căii k dintre

Δ= 1 − ∑ Pj1 + ∑ Pj2 − ∑ Pj3 + ... (1.1.4)

∑ Pj2 − suma tuturor transmitanţelor buclelor de ordinul II din graf;

1.2. Probleme rezolvate

a) Să se determine graful de semnal utilizând matricea de conexiuni;

a) Sistemul de mai sus se poate pune sub forma matriceală:

Se rescrie sistemul ca:

unde T este matricea de conexiuni. Cu ajutorul matricii de conexiuni se obţine

• există două căi directe de la y la x1 (yx1 şi yx2x1);

T1 = a ; Δ1 = 1- ⎡⎣( -1) ⋅ c+ ( 1+ d ) +1⎤⎦ +1 ⋅ ( 1+ d ) = c

După înlocuire se obţine transmitanţa globală:

1.2.3. Ecuaţii de mai jos descriu funcţionarea unui sistem:

Rescrieţi sistemul în funcţie de aceste transmitanţe.

a) Sistemul poate fi scris sub formă matriceală astfel:

Matricea de conexiuni T este:

În expresia (1.2.2) liniile punctate reprezintă legătura dintre nodurile grafului,

Δ= 1 − ⎡⎣1 ⋅ 3+ 2 + ( −1) + ( −1) ⋅ 2 + ( −2 ) ⋅ 2 ⋅ 1⎤⎦ + 2 ⋅ ( −1) +1 ⋅ 3 ⋅ ( −1) = −2

unde calculul transmitanţelor globale se face Figura 1.3. GS rezultat din

1.2.4. Întocmiţi graful de semnal care reprezintă sistemul de ecuaţii algebrice

Se formează matricea de conexiuni şi pe baza acesteia se obţine graful de

1.2.5. Pentru graful de semnal din Figura 1.5, 2 2

Soluţia parţială x1 este de forma:

În care T11 şi T12 sunt transmitanţe globale şi care se determină astfel:

Prin urmare soluţia parţială este x1 = 0.

Pentru determinarea amplificării se va utiliza regula lui Mason (1.1.3). Se

∑ Pj1 = ( −1) ⋅ b +1 ⋅ f ⋅ e +( −1) ⋅ c ⋅ 1 ⋅ f ⋅ d + d ⋅ ( −1) ⋅ ( −1) ⋅ f =

∑ Pj2 = ⎡⎣( −1) ⋅ b ⎤⎦ ⋅ [e ⋅ 1 ⋅ f ] = −bef .

Nu există tripleţi de bucle neadiacente, adică bucle de ordinul III. Determinantul