NOȚIUNI GENERALE DE MECANICĂ CUANTICĂ

Descrierea completă a stării unui sistem în mecanica newtoniană se reduce la problema determinării
traiectoriei şi energiei sistemului prin rezolvarea ecuaţiei de mişcare. Particulele elementare, aşa cum
sunt electronii sau protonii, nu pot fi însă descrise de mecanica clasică. A fost dezvoltată o teorie nouă,
pornind de la ideea de cuantificare a energiei introdusă de Planck (1900) şi aplicată sistemelor atomice
de către Bohr (1913) şi de la conceptul de funcţie de undă asociată unei particule, dezvoltat de E.
Schrödinger începând cu 1924. Această teorie este cunoscută sub numele de mecanica cuantică sau
mecanica ondulatorie.
De Broglie (1923) a formulat ipoteza dualismului undă-corpuscul, pe baza observațiilor
experimentale: orice particulă are o undă asociată, orice undă are şi caracter de particulă, ipoteză ce a
unificat noțiunile de undă electromagnetică şi particulă microscopică. Această ipoteză are la bază
observaţii experimentale cum ar fi efectul fotoelectric, difracția electronilor, observații din care reiese
pe de o parte că radiaţia luminoasă se comportă în unele situaţii ca un fascicol de particule (fotoni), iar
pe de altă parte că fasciculele de electroni se pot manifesta şi ca undă electromagnetică.
De aici a apărut ideea funcţiei de undă asociate unei particule, care descrie starea acesteia în orice
moment. Funcţia de undă trebuie să respecte ecuaţia undei plane, care, într-un sistem unidimensional,
în care variabila este x, se scrie:

, (1)
unde λ-lungimea de undă a undei asociate particulei. Lungimea de undă este distanța între două
maxime ale undei și depinde de momentul cinetic al particulei conform relației:

(2)
În fizica clasică, energia totală a particulei este suma între energia cinetică, T, și potențială, V:
, de unde (3)
Energia cinetică se scrie (m-masa particulei):

, de unde (4)
Din relațiile (2), (3), (4), se exprimă lungimea de undă în funcție de energia totală:

1
 (5)
și se introduce în ecuația undei (1):

(6)
Se rearanjează termenii și ecuația undei plane poate fi scrisă sub forma:

(7)
Starea unei particule elementare este descrisă în orice moment de o funcţie continuă, univocă, finită,
derivabilă, integrabilă, de pătrat integrabil, numită funcţie de undă, notată Ψ(q1,q2,...,qn,t), unde
q1,q2,...,qn sunt coordonatele generalizate ale particulei, iar t-timpul.
Funcţia de undă asociată unei particule nu are semnificație fizică. În schimb, Born, pornind de la
analogia între funcţia de undă şi unda plană, a dat în 1926 o interpretare pătratului funcției de undă. În
mecanica clasică, intensitatea unei unde într-un punct este proporțională cu pătratul amplitudinii ei,
I~A2. În cazul unei unde luminoase, intensitatea este interpretată ca numărul de fotoni în unitatea de
timp. Prin analogie, Born a sugerat că probabilitatea de a găsi o particulă într-un punct este
proporţională cu pătratul modulului funcţiei de undă, P~|Ψ|2. Astfel, semnificaţia cantităţii |Ψ|2 este
aceea de densitate de probabilitate, notată dP/dτ. Se poate, de asemeni, defini probabilitatea de a găsi
particula pe un anumit domeniu din spaţiu, prin integrare:

Probabilitatea pe un domeniu finit, D: P D=∫|Ψ | dτ ;

2
(8)
D

+∞

Probabilitatea în spaţiul infinit: P= ∫ |Ψ | dτ .

2
(9)
−∞

Revenind la semnificaţia funcţiei de undă, cum particula cu certitudine se află într-un punct din spaţiul
tridimensional, probabilitatea P este egală cu 1, iar funcţiei de undă trebuie să i se impună condiţia
matematică:
+∞ +∞

∫ |Ψ | dτ= ∫ Ψ *1 Ψ 1 dτ=1,
2
(10)
−∞ −∞

numită condiţia de normare a funcţiei de undă. Spunem că funcţia de undă este normată la unitate.
Pentru a îndeplini această condiție, expresia funcției de undă conține o constantă, numită constantă de
normare și care se obține rezolvând ecuația (10).
O altă condiţie ce trebuie îndeplinită de către funcţiile de undă este condiţia de ortogonalitate:
+∞

∫ Ψ *1 Ψ 2 dτ=0, (11)
−∞

2
pentru orice două funcţii de undă diferite Ψ1 şi Ψ2. Spunem că funcţiile de undă Ψ1 şi Ψ2 sunt
ortogonale între ele. Pe scurt, funcţiile de undă sunt ortonormate.
Ortogonalitatea a două funcţii de undă se traduce ca imposibilitatea unui electron de a se afla simultan
în două stări diferite. În termeni de probabilităţi, se pune condiţia P 1P2=0, unde P1 este probabilitatea
ca electronul să se afle în starea descrisă de funcţia de undă Ψ1, iar P2 în cea descrisă de funcţia de
undă Ψ2. P 1 P 2=∫ Ψ 1 Ψ 1 dτ ∫ Ψ 2 Ψ 2 dτ=∫ Ψ 1 Ψ 1 Ψ 2 Ψ 2 dτ=0. Cum funcţiile de undă sunt normate la
* * * *

unitate, singura posibilitate este: ∫ Ψ 1 Ψ 2 dτ =∫ Ψ 2 Ψ 1 dτ=0.

* *

Un operator ô asociat unei observabile o este o operație matematică. Fiecărei observabile i se atribuie
un operator, ales astfel încât să se regăsească în mecanica cuantică ecuațiile din mecanica clasică.
Mecanica clasică este un caz particular al mecanicii cuantice pentru numere cuantice mari, spune
principiul de corespondență, astfel că ecuațiile deja cunoscute din mecanica clasică pentru sisteme
macroscopice trebuie să fie valabile și în mecanica cuantică, pentru particule elementare.
Operatorii asociați energiei cinetice și potențiale a unui electron se aleg astfel încât ecuația undei plane
(1), rescrisă sub forma ecuației (7) să rămână valabilă și pentru unda asociată electronului, asimilată ca
funcție de undă. Operatorul asociat oricărei coordonate este o înmulțire cu acea coordonată, relația
(12). La fel, orice operator care depinde de una sau mai multe coordonate se scrie ca o înmulțire a
funcției cu expresia corespunzătoare observabilei din mecanica clasică, spre exemplu energia
potențială (14). Operatorul moment cinetic asociat coordonatei q se scrie în funcție de derivata întâi în
raport cu coordonata q, conform relației (13). Operatorii energie cinetică și totală se scriu în funcție de
operatorii precedenți, conform ecuațiilor din mecanica clasică, rezultând relațiile (15) și (16).

Observabilă Operator aplicat funcției f Operație

Coordonată (12)
Moment cinetic (13)

Energie potențială (14)

Energie cinetică (15)

Energie totală (16)

Operatorul Ĥ se numește operator Hamilton sau hamiltonian și este asociat mărimii energie totală a
particulei. Constanta ħ se numește constanta redusă a lui Planck și este ħ=h/2π.
Reluăm prima ecuație (4) pentru a explica operatorul energie cinetică. Momentul cinetic este o mărime
vectorială cu trei componente pe axele x, y și z, astfel că pătratul lui este suma pătratelor
componentelor:

3
 , (17)
iar ecuația (4) devine:

(18)
Se introduc operatorii pentru componentele momentului cinetic, conform relației (13), iar operatorul
energie cinetică devine:

(19)
Operatorul Δ se numește operator Laplace sau laplacian (citește ”laplasian”) și este egal cu suma
derivatelor de ordinul 2 în raport cu cele trei coordonate carteziene.
O funcţie f este funcţie proprie a unui operator ô, dacă, aplicându-l funcției, rezultatul este produsul
dintre funcție și o constantă, o:

(20)
Constanta o este o valoare proprie a operatorului ô. Valorile proprii ale operatorului asociat ô sunt
valori pe care le poate lua observabila o (valori care pot fi obținute prin măsurarea observabilei).
Valoarea medie a unei mărimi se determină cu relația:

(din condiția de normare) (21)

Revenim la ecuația undei plane într-o singură dimensiune scrisă sub forma ecuației (7) și o rescriem
pentru unda asociată unei particule elementare a cărei stare este descrisă de funcția de undă Ψ(x,y,z),
în spațiul tridimensional:

(22)
sau introducând laplacianul:

(23)
Din relațiile (14), (15) rezultă:

(24)
iar introducând și operatorul Hamilton rezultă forma restrânsă a ecuației lui Schrödinger pentru stări
staționare (independentă de timp):

(25)

4
Funcția Ψ este o funcție proprie a hamiltonianului particulei, iar energia totală o valoare proprie a lui.
Rezolvarea ecuației lui Schrödinger conduce la găsirea unor perechi de valori și funcții proprii ale
hamiltonianului, (E,Ψ), care descriu în mod univoc starea particulei elementare. Pornind de aici, se
poate scrie și rezolva ecuația lui Schrödinger pentru ansambluri de particule elementare, așa cum sunt
sistemele atomice și moleculare.

Probleme
d −x
1. Arătaţi că funcţia xe-x este o funcţie proprie a operatorului − e şi calculaţi valoarea proprie.
dx
Aplicând operatorul funcţiei date, se obţine:
d ( xe− x ) − x
( d
dx
−x −x
− e xe =
dx ) − e =( e − xe ) −e =− xe .
−x −x −x −x

De aici rezultă că funcţia xe -x este o funcţie proprie a operatorului respectiv, iar valoarea proprie este
-1.

2. Arătaţi dacă funcţia xe-x este o funcţie proprie a operatorului d/dx.

d ( xe ) − x
−x
−x −x
=e − xe =e ( 1 − x ). Funcţia nu este o funcţie proprie, prin aplicarea operatorului nu se
dx
obţine o expresie de forma o·f, unde o-constantă.

3. Arătaţi dacă funcţia exp(-ky2) este o funcţie proprie a operatorului d/dy. Dacă da, calculaţi valoarea
proprie.
d (e )
−ky 2
2

=− 2 kye− ky . Răspunsul este nu.

dy

4. Specificaţi care este semnificaţia fizică a funcţiei de undă.

Funcția de undă în sine este o funcție matematică ce nu are semnificație fizică. În interpretarea Born,
pătratul funcției de undă are semnificație fizică. Probabilitatea de a găsi o particulă într-un punct este
proporţională cu pătratul modulului funcţiei de undă. Densitatea de probabilitate este dP/dτ=|Ψ|2.

5. Care este rolul constantei de normare a unei funcţii de undă?

În concordanță cu semnificația funcției de undă, dP/dτ=|Ψ|2, orice funcție trebuie să îndeplinească
condiția de normare, ∫|Ψ 1|2 dτ=1. Constanta de normare are rolul de a modifica expresia funcției de
undă astfel încât această condiție să fie îndeplinită.

5
6. Scrieţi condiţia de ortonormare a unei funcţii de undă ce descrie starea unei particule.
Pentru o funcţie de undă Ψ1, condiţia de normare la unitate este: ∫|Ψ 1| dτ=1;
2

condiţia de ortogonalitate: ∫ Ψ *1 Ψ 2 dτ=0, unde Ψ2 este o funcţie de undă oarecare ce descrie starea
particulei, Ψ1≠Ψ2.

∞
n!
7. Să se normeze funcţia Ψ =Nxe− x definită pe domeniul [0,∞). Se cunoaşte relaţia: ∫ x e
n − ax
dx= n+1 .
0 a
Se scrie condiţia de normare: ∫|Ψ | dτ=1 şi se ţine seama de faptul că funcţia de undă depinde doar de
2

∞
2!
∫ x 2 e −2 x dx=1.
2
variabila x, ce ia valori între 0 şi ∞: N
2
Rezolvând integrala, N =1, de unde
0 23
constanta de normare, N=2.

2 −x − x /2
8. Arătaţi că funcţiile Ψ 1=x e şi Ψ 2=( 2 − x ) e , definite pe domeniul (0,∞), sunt ortogonale.

Se porneşte de la condiţia de ortogonalitate: ∫ Ψ *1 Ψ 2 dτ=0. Se înlocuiesc expresiile funcţiilor şi se

∞

exprimă integrala în funcţie de x, singura variabilă de care acestea depind: I =∫ x e ( 2 − x ) e

2 −x − x /2
dx .
0

2! 3!
∞ ∞
I =2 − =0
De aici, I =2 ∫ x e dx −∫ x e
() ()
2 − 3 x /2 3 −3 x /2 3 4
dx , iar prin rezolvarea integralelor: 3 3 , q.e.d.
0 0
2 2
Funcţiile Ψ1 şi Ψ2 sunt ortogonale.

9. Scrieți expresia hamiltonianului unui electron care se mișcă în câmpul central al unui nucleu de
sarcină Z.

Hamiltonianul este: , unde operatorul energie cinetică pentru electron se scrie: .

Energia potențială a electronului de sarcină e- care se mișcă în câmpul nucleului fix de sarcină Ze +, la o

distanță r de acesta, este de tip coulombian: , iar operatorul asociat este o înmulțire a

funcției de undă cu această relație, se crie: .

Hamiltonianul are expresia: .