Capitolul 1

1.2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIȚII

Prin substanță se înțelege un element chimic ai căror compuși, fie se găsesc în stare naturală, fie sunt
rezultatul unui proces de fabricație. Orice substanță are o masă și o compoziție specifice, și poate fi
considerată un sistem.

O substanță pură este substanța care este uniformă şi invariabilă în compoziția sa chimică. Aceasta nu
poate fi separată în două sau mai multe substanțe. O astfel de substanță poate să existe în una dintre
cele patru stări de agregare: gazoasă (gaz), solidă (solid), lichidă (lichid) sau plasmatică (plasmă). În cazul
combinării a două sau mai multor substanțe pure rezultă un amestec de substanțe. Amestecurile de
substanțe pot fi:  omogene, atunci când natura substanțelor și starea lor de agregare sunt aceleași,
astfel încât proprietățile rămân aceleași;  eterogene, când natura substanțelor sau stările de agregare
sunt diferite, astfel încât, în interiorul amestecului există discontinuități ale proprietăților. Acestea pot fi
separate în mai multe substanțe prin procedee fizice sau mecanice.

1.2.2. Sistem. Tipuri de sisteme termodinamice În general, prin sistem se înțelege totalitatea
elementelor între care există una sau mai multe relații unitare, pe lângă relația conform căreia
elementele aparțin sistemului.

În termodinamică se disting trei tipuri principale de sisteme, și anume: închis, deschis și izolat. Sistemul
este delimitat de suprafețe reale sau imaginare, aflate în repaus sau în mișcare, numite granițele sau
limitele sistemului. Alegerea limitelor sistemului este convențională, astfel că analiza unui fenomen fizic
diferă în funcție de modul în care se aleg limitele sistemului. Tot ceea ce se află în exteriorul sistemului
se numește mediu înconjurător, exterior sau ambiant. Sistemul închis conține tot timpul aceeași
cantitate de substanță, adică suprafața de separație dintre sistem și mediul ambiant este impermeabilă
la schimbul de substanță. În funcție de proprietățile limitei sistemului, între sistem și mediul exterior are
loc schimb de energie sub formă de lucru mecanic și/sau sub formă de căldură. Sistemul închis este
denumit și masă de control care reprezintă o cantitate definită de materie separată în mod arbitrar de
restul masei unui sistem în scopul realizării unui studiu.

Sistemul deschis este sistemul a cărui suprafață de separație este permeabilă la schimbul de substanță
cu mediul exterior, între sistem și mediul exterior existând schimb de energie sub formă de căldură
și/sau lucru mecanic.

Cel de-al treilea tip de sistem este sistemul izolat (Fig. 1.4). Acesta se caracterizează prin faptul că
suprafața de separație dintre sistem și mediul înconjurător este impermeabilă la schimbul de substanță,
iar sistemul nu schimbă energie cu mediul înconjurător, nici sub formă de căldură, nici sub formă de
lucru mecanic.

Un caz particular de sistem închis este sistemul adiabatic, care se caracterizează prin faptul că schimbul
de energie cu mediul exterior se realizează doar sub formă de lucru mecanic, nu și sub formă de căldură.
Sistemul a cărui temperatură rămâne constantă indiferent de cantitatea de energie termică primită sau
cedată se numește sursă termică sau izvor termic. Un astfel de sistem este mediul ambiant.
1.2.3. Mărimi de stare, echilibru termodinamic și coeficienții termodinamici 1.2.3.1. Mărimi de stare.
Echilibru termodinamic

Cuvântul stare se referă la starea unui sistem, așa cum este descrisă de proprietățile sale. Deoarece în
mod normal există relații între proprietățile unui sistem, starea adesea poate fi specificată prin
furnizarea valorilor unui subgrup de proprietăți. Toate celelalte proprietăți pot fi determinate în funcție
de proprietățile subgrupului. Totalitatea mărimilor fizice măsurabile ale corpurilor care compun un
sistem și determină starea acestuia la un moment dat se numesc mărimi sau parametri de stare.
Mărimile de stare se clasifică în mărimi de stare extensive şi intensive. Mărimile de stare extensive sunt
mărimile care depind de dimensiunile sistemului analizat, variază în raport cu timpul și se modifică ca
urmare a interacțiunilor dintre sistem şi mediul înconjurător. Din categoria mărimilor extensive fac parte
masa, energia, etc. Mărimile de stare intensive sunt mărimile care nu depind de dimensiunile sistemului,
dar care variază în funcție de timp şi poziție în interiorul acestuia. Mărimile intensive cele mai
semnificative în termodinamică sunt temperatura şi presiunea. În afară de aceste două mărimi, mai sunt
acceptate ca mărimi de stare intensive şi mărimile specifice, cum sunt volumul specific, energia masică,
etc.

O altă clasificare a mărimilor de stare este în funcție de modul în care acestea definesc sistemul din
punct de vedere termic. Astfel, se disting două tipuri de mărimi de stare, şi anume: termice și calorice.
Mărimile termice de stare (p, T, V) sunt mărimile care definesc un sistem din punct de vedere termic.
Mărimile calorice de stare (energia internă, entalpia, entropia) sunt acele mărimi care variază prin
intermediul schimbului de energie sub formă de căldură.

Un sistem este în echilibru termodinamic dacă își menține constantă în timp starea macroscopică atunci
când este izolat de acțiunile energetice ale mediului înconjurător, adică în cazul în care nu se realizează
transfer energetic între componentele sistemului. În interiorul unui sistem aflat în echilibru
termodinamic, temperatura, presiunea şi densitatea sunt uniforme în întregul sistem. Descrierea unui
sistem termodinamic cu ajutorul parametrilor de stare se poate efectua doar în cazul în care sistemul
este în stare de echilibru termodinamic.

1.2.3.2.Ecuația caracteristică de stare. Coeficienții termodinamici

Starea termodinamică a unui sistem omogen și izotrop, cu masa m [kg], volumul V [m3

], presiunea

p [Pa] și temperatura T [K], se poate determina cu ajutorul unei funcții de forma:

atunci când se cunosc valorile a doi parametri termodinamici ai sistemului și

masa acestuia. Ecuația (3.1.a) se numește ecuația caracteristică de stare [2]. Pentru o masă de 1kg
(masa unitară), forma acestei ecuații devine:
 coeficientul de dilatare volumică, reprezintă proporția cu care se modifică volumul unui sistem în
funcție de variația temperaturii, la presiune constantă:

 coeficientul de tensiune este proporția cu care se modifică presiunea unui sistem în funcție de variația
temperaturii, la volum constant:

1.2.4. Proces, transformare și ciclu termodinamice 1.2.4.1. Proces termodinamic Procesul termodinamic
reprezintă schimbarea stării unui sistem prin modificarea în timp a parametrilor acestuia ca urmare a
unei intervenții exterioare. Procesele termodinamice se clasifică în procese reversibile și ireversibile.
Procesul reversibil este un proces ideal care se desfășoară fără pierderi energetice. Se caracterizează
prin faptul că în timpul procesului, starea sistemului se modifică prin succesiuni de stări de echilibru.
Readucerea sistemului în starea inițială se realizează fără consum suplimentar de energie. Procesul
ireversibil este un proces real - procesele din natură - de-a lungul căruia starea unui sistem se modifică
prin succesiuni de stări de neechilibru. Acestea se desfășoară de la sine într-un singur sens, iar
readucerea sistemului în starea inițială se efectuează cu un consum suplimentar de energie (ex.,
transmiterea de căldură cu diferență finită de temperatură, frecarea, amestecul şi difuziunea gazului,
etc.). În termodinamică se studiază procesele reversibile, acestea fiind folosite ca și criteriu de
comparație pentru aprecierea gradului de perfecțiune al unei mașini sau instalații termice în care au loc
procese ireversibile.

1.2.4.2. Transformare termodinamică Transformarea termodinamică este definită ca fiind o succesiune

de stări prin care sistemul analizat, supus unui proces termodinamic, trece dintr-o stare inițială de
echilibru într-o stare de echilibru finală. Transformările termodinamice pot fi cvasistatice sau echilibrate
şi nestatice. Transformarea cvasistatică (echilibrată) reprezintă o succesiunea de stări de echilibru infinit
vecine. Acest tip de transformare se desfășoară cu viteză infinit mică, ca urmare a variațiilor infinit mici
ale mărimilor de stare. Intervalul de timp dintre două stări infinit vecine este mai mic, cel mult egal, cu
timpul în care sistemul ajunge în stare de echilibru, durata acestuia depinzând de starea şi de natura
corpurilor componente ale sistemului. În cazul acestui tip de transformare, neomogenitățile presiunii şi
temperaturii sunt neglijabile, sistemul fiind practic în echilibru. În cazul transformării nestatice, doar
stările inițială şi finală sunt stări de echilibru. În stările intermediare, valorile temperaturii, volumului şi
presiunii sunt diferite în diferitele puncte ale sistemului. Această transformare se desfășoară cu viteză
finită, în timp finit.

1.2.4.3. Ciclu termodinamic Ciclul termodinamic reprezintă succesiunea de transformări prin care un
agent de lucru este readus în starea inițială fără a trece prin aceeași stare. Procesul prin care valorile
mărimile termice și calorice de stare (p, v, T, u, i) revin la cele corespunzătoare stării inițiale, în urma
readucerii agentului de lucru în această stare, independent de tipul procesului - reversibil sau ireversibil
- se numește proces ciclic. Prin urmare, procesele ciclice permit reproducerea periodică a stărilor unui
sistem. În Fig. 1.6 se reprezintă în coordonate x-y, printr-o curbă, un proces ciclic compus din două
transformări cvasistatice, destindere urmată de comprimare. Se consideră un sistem care trece dintr-o
stare inițială de echilibru 1 într-o stare de echilibru finală 2, parcurgând două drumuri diferite A,
respectiv B (Fig. 1.6). Pentru a determina starea sistemului considerat, se presupune că sunt suficiente
două mărimi, x şi y. Astfel, starea A este caracterizată de parametrii x=x1 şi y=y1, iar starea B de
parametrii x=x2 şi y=y2.

1.4. DENSITATEA, VOLUMUL SPECIFIC ŞI PRESIUNEA. Volumul specific, presiunea şi temperatura sunt trei
mărimi de stare intensive deosebit de importante în termotehnică. 1.4.1. Densitatea Densitatea sau
masa locală pe unitate de volum este un parametru intensiv care se poate modifica, de la un punct la
altul, în interiorul sistemului. Masa asociată unui volum particular, V, este determinată în principiu de
integrala [3]:

1.4.2.Volumul specific Volumul specific, v [m3 /kg], reprezintă volumul unității de masă (1kg), fiind egal
cu inversul densităţii. Volumul specific este o mărime intensivă şi poate să varieze dintr-un punct în altul
în interiorul unui sistem. Există situații în care este convenabilă exprimarea mărimilor prin raportarea la
mol în loc de kg. În acest caz, deasupra simbolului mărimii se utilizează o bară orizontală. Astfel,
 reprezintă volumul pe kmol a cărui unitate de măsură este m 3 /kmol. Deoarece n=m/M, relația dintre v
şi
este:

1.4.3. Presiunea Unitatea SI pentru presiune şi tensiune este pascal (Pa): 1 pascal=1 Pa=1 N/m2 În
tehnică, valorile presiunii se exprimarea cu ajutorul multiplilor pascalului (Pa):

Pentru presiunea atmosferică se utilizează valoarea standard 1atm=1,01325105 N/m2 , deși valoarea
acestei presiuni se modifică în funcție de punctul de măsurare. Această presiune se numește presiune
absolută și se notează cu p [Pa] (Fig.1.7)

Presiunea manometrică înregistrată cu manometrul cu tub U se calculează cu relația:

1.5. PRINCIPIUL ZERO AL TERMODINAMICII ŞI NOŢIUNEA DE TEMPERATURĂ. 1.5.1. Principiul zero al

termodinamicii
Dacă, inițial, se realizează echilibrul termic între A şi C şi, apoi între B şi C, se va constata că, atunci când
A şi B sunt aduse în contact prin intermediul peretelui diaterman, acestea vor fi în echilibru termic.
Rezultă că două sisteme aflate în echilibru termic cu un al treilea simultan sau succesiv vor fi în echilibru
termic şi între ele. Această afirmație reprezintă principiul zero al termodinamicii enunțat de către J.C.
Maxwell în 1891.

1.5.2. Temperatura. Scări de temperatură. Temperatura unui sistem este o proprietate care determină
dacă un sistem se află sau nu în echilibru termic cu alte sisteme, fiind deci parametrul de echilibru al
energiei termice sau potențialul acesteia. În același timp, temperatura caracterizează gradul de încălzire
al unui corp

Această ecuație reprezintă ecuația scării de temperatură. Dacă se alege

ca fenomen termometric dilatarea lichidelor, mărimea fizică Y aleasă va fi, în acest caz, lungimea
coloanei de lichid din tubul capilar al termometrului.

Diferența dintre cele două scări de temperatură constă doar în alegerea originii scării. Legătura între
temperatura exprimată în Kelvin notată cu T şi temperatura t exprimată în [C] este exprimată cu relația:

Capitolul 2

2. ENERGIE. PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII

2.1.ENERGIA Energia reprezintă capacitatea de acțiune a unui sistem, adică acea capacitate a sistemului
de a efectua lucru mecanic. Energia unui sistem poate să existe în diferite forme, și anume:

Chimică • energia eliberată în urma unor reacții chimice și care este înmagazinată în legăturile dintre
compușii chimici. De cele mai multe ori, energia chimică este eliberată sub formă de căldură (arderea
combustibililor solizi, lichizi și gazoși)

Electrică • energia transportată în interiorul unui conductor electric de către electronii aflați în mișcare -
una dintre cele mai utile și mai întâlnite forme de energie

Radiantă • energia transferată prin radiații electromagnetice care reprezintă combinații de câmpuri
electrice și magnetice oscilante care se propagă prin spațiu și care transportă energie dintr-un loc în altul
(lumina, razele X, razele gamma, radiațiile termice)

Mecanică • energia unui sistem datorată deplasării (energie cinetică) sau cea datorată poziției
sistemului față de un nivel de referință (energie potențială)
Termică • energia transferată din loc în loc ca urmare a variației temperaturii

Nucleară • energia eliberată de miezul unui atom.

Din punct de vedere al surselor din care este generată, energia se clasifică în două categorii principale:

Regenerabilă • provine din surse care se refac în mod natural, inepuizabile în timp ( soare, vânt, apă
curgătoare, forța valurilor, apa geotermală, etc.)

Neregenerabilă • provine din surse epuizabile, care se pot regenera în perioade foarte lungi de timp
(cărbune, petrol, gaze naturale, nisipuri bituminoase, etc.)

Energia totală a unui sistem este compusă energia externă şi energia internă. Unitatea de măsură a
energiei este Joule [J]. Energia externă a sistemului este egală cu suma dintre energia cinetică Ec [J] a
sistemului luat în ansamblu şi energia potențială Ep [J], dacă sistemul se află într-un câmp de forțe.
Energia internă a unui sistem U [J] include toate formele de energie ale particulelor sistemului (energia
cinetică de translație şi cea de rotație a moleculelor, energia mișcării oscilatorii a atomilor, energia
interacțiunii moleculare, energia interatomică a nivelelor electroatomice, etc.). Matematic, energia
totală a unui sistem se exprimă cu relația:

2.1.1. Energia internă Energia internă este o proprietate extensivă. În general, în termodinamică se
neglijează mișcarea sistemului şi variația energiei potențiale la o asemenea mișcare, considerându-se, de
obicei, drept energie a sistemului energia internă a acestuia. Acest tip de energie include energia
cinetică a particulelor din interiorul sistemului. Procesele termodinamice care definesc energia internă
sunt schimburile de materie și cele de energie sub formă de căldură sau lucru mecanic. Aceste procese
sunt măsurate prin modificări ale mărimilor extensive ale sistemului, cum ar fi entropia, volumul și
compoziția moleculară. În studiul termodinamic nu interesează valoarea absolută a energiei interne, ci
numai variația sa atunci când sistemul trece dintr-o stare în altă stare. Variația energiei interne într-un
proces termodinamic este exprimată cu relația:

2.1.2. Lucrul mecanic. 2.1.2.1. Lucrul mecanic exterior. Lucrul mecanic reprezintă mărimea care
caracterizează, din punct de vedere al schimbului energetic, o interacțiune mecanică. Lucrul mecanic
este definit ca fiind energia schimbată între sistem şi mediul exterior în cursul unei interacțiuni
mecanice. Prezența interacțiunii dintre sistem şi mediul ambiant determină modificarea energiei interne
a sistemului termodinamic
Lucrul mecanic se calculează ca produs între o forță F şi distanța x pe care se deplasează punctul de

aplicație al acesteia:

În cazul în care se consideră o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior un lucru
mecanic exterior elementar:

2.1.2.2. Lucrul mecanic de dislocare (deplasare). În cazul sistemelor deschise, pe lângă interacțiunea
mecanică de tipul corp mobil/gaz, mai apare o interacțiune mecanică de tipul gaz/gaz. Lucrul mecanic de
dislocare (deplasare) reprezintă lucrul mecanic necesar pentru deplasarea continuă a unui volum de
fluid într-o conductă, dintr-o poziție dată până într-o poziție diferită, în condiții de presiune constantă.

Lucrul mecanic necesar pentru a deplasa o cantitate m de fluid care ocupă volumul V, din poziția a în
poziția b este: