Sunteți pe pagina 1din 9

Lectia 1 + 2

NOTIUNI GENERALE DE TERMODINAMICA

Termodinamica tehnică realizeaza în mod sistematic studiul relaţiei dintre caldură, lucru
mecanic, temperatura şi energie precum şi comportarea sistemelor fizice în condiţii de echilibru
sau în apropierea acestora. În acest scop termodinamica tehnică studiaza starile de echilibru
energetic ale sistemelor fizice, compuse din corpuri sau ansambluri de corpuri, şi urmăreşte
procesele care conduc la stabilirea acestor stări, condiţiile de echilibru şi proprietăţile pe care le
au sistemele aflate în echilibru.

Termenul de energie (lb. greaca : energia, energeia), care defineşte capacitatea unui
sistem de a efectua acţiuni, a fost introdus la începutul secolului al XVII în studiul mecanicii.
Aplicarea principiilor ştiinţei la soluţionarea oricărei probleme reale, trebuie să înceapă, în
mod necesar, cu o delimitare a unei porţiuni finite de materie din mediul inconjurator. Porţiunea
astfel separată (imaginar), şi asupra căreia se concentrează studiul si analiza constituie un
sistem.
Elementele din afara sistemului care sunt implicate, prin diverse legaturi, în
comportamentul si evolutia acestuia se numeste “mediul ambiant” sau “mediul înconjurator”.
Termodinamica are la baza lucrarile lui Sadi Carnot, care în 1824 a introdus conceptele de
ciclul al masinii termice si principiul reversibilitatii, ambele având o importanta capitala la
dezvoltarea acestei ramuri a stiintei. Contributia lui Carnot priveste limitarea cantitatii maxime de
lucrul ce poate fi obtinut de la o masina cu vapori care foloseste caldura transferata de la o sursa
de înalta temperatura. Aceasta reprezinta prima abordare a principiului II al termodinamicii. Mai
târziu aceste idei au fost dezvoltate de Rudolf Clausius, care a introdus în 1850, în principiul II al
termodinamicii notiunea de entropie. Ulterior principiul II statueaza ca fiecare proces care are loc
în natura este ireversibil si unidirectional, ceea ce conduce la cresterea globala de entropie.
James Joule enunta în 1840 primul principiu al termodinamicii. Aceste principii constituie baza
termodinamicii clasice. Principiile termodinamicii studiaza evolutia macroscopica a sistemelor si
starea lor de echilibru.

In figura 1 se prezintă sintetic notiunile de bază care interferează la nivelul unui sistem,
inclusiv definirea acestora.
Sistematic, în natură au loc procese - acţiuni (sau ansamblu de acţiuni) în urma cărora, un
lucru, o fiinţă sau un fenomen, trece dintr-o stare în altă stare.
Procesele se pot grupa în mai multe categorii, şi anume:
a. tehnice (fizice, chimice, mecanice, termice);
b. sociale;
c. politice;
d. de altă natură
Aceste acţiuni se desfăşoară in interiorul sistemului, care este definit ca: ansamblu de
entităţi, mijloace de producţie, procese fizice, idei, concepte, oameni etc. şi care este
caracterizat de existenţa:
A – unui număr mare de elemente;
B – înteracţiuni între elemente;
C – scopuri şi tendinţe urmărite în interiorul sistemului.

1. DEFINIREA SI CARACTERIZAREA SISTEMULUI TERMODINAMIC

Proceselor tehnice se dezvoltă în unteriorul sistemului termodinamic definit ca: un


ansamblu de corpuri (elemente) termodinamice bine delimitat, care este caracterizat de:
A1 – număr mare, dar finit, de particule cu proprietăţi diferite;
B1- intre corpurile sistemului, pe de o parte, dar şi între acestea şi mediul
înconjurător există, interacţiuni de natură energetică (mecanică şi termică);
C1– are tendinţa de a ajunge în echilibru energetic, în interiorul său, dar şi cu
exteriorul.

1
fizice
chimice
mecanic
e
termice

Fig. 1 – Schematizarea noţiunilor care interferează la nivelul unui sistem.

Limitele sistemului termodinamic pot fi pereţi solizi (pereţii unei maşini termice),
sau suprafeţe imaginare (suprafeţe perpendiculare pe axa unei conducte prin care circulă un
fluid).
Ansamblul corpurilor din afara limitelor sistemului constituie mediul exterior.

Orice sistem termodinamic este analizat (studiat) avand la baza, principii, fenomene
fizice si legile acestora, parametrii (functii de stare). Succint, acestea se definesc mai jos:

Principiu: - regula cu caracter mai general, aplicabila unui număr mare de fenomene şi
transformări, care nu poate fi dedusa din reguli simple, cunoscute;
- un adevăr care nu poate fi dedus analitic din alte adevăruri mai simple, ci
doar verificata experimental;

Fenomen fizic - totalitatea ordonată a stărilor pe care le are un sistem fizic într-un
interval de timp dat;

Legile fenomenelor fizice - exprimă legături generale esenţiale şi necesare dintre


proprietăţile momentane ale sistemului;

Funcţii (parametrii) de stare: - mărimi ce caracterizează sistemul termodinamic în


ansamblul său.

2
O categorie de procese care se desfasoara in interiorul instalatiilor din industria
producerii materialelor metalice, dar nu numai, o reprezinta procesele termotehnice (sau
termice). Acestea se se numesc aşa, deoarece desfăşurarea lor presupune, mai întâi de toate,
consum sau producere de energie sub formă de căldură.

La baza proceselor termice stau fenomene termice – definite ca fenomene la nivel


molecular, care se referă la transformări de stare ale gazelor, dilatarea corpurilor, schimbarea
fazei sau schimburi energetice dintre sisteme termodinamice (orice corp pot fi considerat sistem
termodinamic), între ele, sau cu mediul înconjurător.
Pentru descrierea fenomenelor termice este nevoie de o mărime fundamentală, numit
temperatură, care se alătură mărimilor fundamentale folosite în interacţiuni mecanice: lungime,
masă, timp.

1.1 Marimile (parametrii de stare) caracteristice sitemelor termodinamice

Marimile (parametrii) de stare cu care se studiaza starea unui sistem, la un moment dat,
sunt prezentate in continuare.
Acestea se clasifica astfel:
- marimi fundamentale - sunt marimile fizice direct masurabile cum ar fi: presiunea
(p), volumul (V) si temperatura (t);
- marimi calorice - sunt marimi fizice care nu se pot masura direct, acestea sunt
dependente de marimile fundamentale: energia interna (U), entalpia (H) si entropia (S).
Marimile de stare pot depinde sau nu de masa sistemului, de aceea, din acest punct de
vedere se pot clasifica în:
- marimi intensive - care nu depind de masa (m) a sistemului, cum ar fi: presiunea (p) si
temperatura (t);
- marimi extensive - atunci când sunt functii de masa sistemului, cum ar fi: volumul (V),
energia interna (U), entalpia (H) si entropia (S).
In continuare se prezinta fiecare marime (definitie, unitati de masura, relatii intre diferite
unitati ale aceleeasi marimi.

Temperatura (t)
Poate fi definita ca:
1. - proprietatea care stabileşte dacă un sistem este în „echilibru termic”,
2 – parametrul (mărimea) care defineşte echilibrul termic al sistemelor „termodinamice”;
3 - mărime de stare, care arată gradul de încălzire a unui corp.
Este o mărime macroscopică şi nu are înţeles pentru o singură moleculă , poate fi
reprezentată printr-un număr si se exprimă în mai multe scări, denumite după numele omului de
ştiinţă care le-a determinat:
 scara Celsius , indică o valoare relativă, exprimată în grade Celsius, [oC];

la t = 0 oC, - punctul de îngheţ al apei;


la t = 100 oC - punctul de fierbere al apei.

 scara Kelvin indică o valoare absolută, exprimată în grade Kelvin, [K]:


T = 0 [K] când t = - 273, 15 oC.
Precizare: pe scara aparatului de măsură a temperaturii, 1 oC = 1 K,
de unde rezultă relaţia dintre temperatura absolută şi cea relativă:

T = t + 273, 15 [K] (1)


Se mai cunosc şi alte scări:
9
- Rankin: tR   T [oR] (2)
5
9
- Fahrenheit: t F   t  32 [oF ] . (3)
5

3
Temperatura se măsoară cu aparate specifice, foarte diverse atat din punct de vedere
constructiv, cât şi in raport cu domeniul de valori pe care îl acoperă.
In continuare se prezinta aceste aparate, modul lor de functionare si domeniul de
masurare (schemele si modul de utilizare vor fi prezentate la lucrarile practice):.

A - termometre cu lichid: mercur , domeniul:  35 . . . + 300 oC;


mercur sub presiune, domeniul:  35 . . . + 600 oC;
toluen, domeniul:  80 . . . + 100 oC;
alcool etilic, domeniul:  110 . . . + 70 oC;
pentan tehnic, domeniul:  200 . . . + 70 oC.

B - termometrul metalic sau bimetalic – deplasarea produsă de dilatarea diferită a două tije
metalice (ca urmare a coeficienţilor de dilatare diferiţi - invar şi Cu, spre exemplu –
sau pe deplasarea capătului liber al unei lamele bimetalice din materiale cu coeficienţi
diferiţi de dilatare. Ambele tipuri servesc drept semnalizatori – declanşază un semnal
electric la atingerea unei valori prestabilite a temperaturii;

C - termometru manometric – se bazează pe variaţia, cu temperatura, a presiunii gazelor,


vaporilor sau lichidelor menţinute la volum constant. Este compus din: rezervor – se
introduce în mediul de lucru; tub flexibil de racordare la distanţă şi un manometru
(cu tub elastic şi gradat în grade. Se foloseşte pentru măsurarea de temperaturii mediilor
aflate în vibraţie (la motoare, de exemplu).
Pot fi indicatoare, semnalizatoare, înregistratoare, regulatoare;

D - termometru cu rezistenţă electrică – se bazează pe variaţia rezistenţei electrice a unui fir


metalic cu temperatura: Pt :  200 . . . + 850 0C;
Cu:  50. . . + 180 0C;
Ni :  50 . . . + 180 0C;
Foarte important ! Rezistenţa firelor de legătură trebuie să fie sub 10 ..

E - termometru cu termistoare – modificarea rezistenţei unui semiconductor, în domeniul cu


temperaturi negative. Au dimensiuni foarte reduse, se pot realiza măsurători punctiforme şi
cu inerţie redusă. Au rezistenţe electrice foarte mari, deci se elimină influenţa
conductoarelor de legătură;

F - termocuplu (sau pirometru termoelectric) – se bazează pe apariţia unei tensiuni


electomotoare într-un circuit format din două conductoare metalice diferite (efect
termoelectric) atunci când punctele lor de legătură se află la temperaturi diferite – sudura
rece la temperatura ambiantă, sudura caldă la temperatura de măsurat.
Exemple de materiale:
- Pt-Pt-Rh : 0 . . . 1400 0C (1600 0C – function. intermitentă);
- Fe-Constantan: 0 . . . 600 0C ( 800 0C – function. intermitentă);
- Cromel-Alumel: 0 . . . 900 0C (1200 0C – function. intermitentă);
- Cu-Constantan: 0 . . . 450 0C (550 0C – function. intermitentă);
- Cromel-Copel: 0 . . . 600 0C (800 0C – function. intermitentă);
G - pirometre de radiaţie (sau pirometre optice) – se bazează pe creşterea, cu temperatura, a
intensităţii radiaţiei monocromatice corespunzătoare lungimii de undă de 0,65 m
(radiaţia roşie a spectrului vizibil). Se folosesc pentru măsurarea de temperaturi foarte
ridicate (peste 1000 oC).
De retinut ca: - intensitatea radiaţiei creşte odată cu temperatura, iar radiaţia de
intensitate maximă se deplasează către lungimi de undă din ce în ce mai mici, iar la valori de cca
600 0C se instaurează spectrul vizibil;
- ordinea culorilor în spectrul vizibil, cu creşterea temperaturii este:
roşu  galben  albastru deschis
Aceste aparate sunt etalonate în raport cu radiaţia corpului absolut negru, de aceea se
efectuează corecţii ale indicaţiilor (sunt tabele sau diagrame de lucru pentru aceasta).

4
Presiunea (p)
Este mărimea de stare prin care se exprimă forţa de apăsare asupra unităţii de suprafaţă,
expresia matematică fiind:
F
p (4)
S
unde: F – forţa de apăsare, în N;
S – mărimea suprafeţei pe care acţionează forţa de apăsare, în m2.

Rezultă că unitatea de măsură (în SI) este N/m2 denumit şi Pa (Pascal).


În tehnică, uzual, se folosesc şi multiplii ai acestei mărimi:
- Kilo Pascal (kPa): 1 kPa = 103 Pa;
- Mega Pascal (MPa): 1 MPa = 106 Pa;
- barul (bar): 1 bar = 105 Pa,
3
sau : 1 MPa = 10 kPa = 10 bar.
In practica industrială se mai folosesc şi alte unităţi de măsură, care nu fac parte din SI
de unităţi de măsură, cum ar fi:
- mm H2O – milimetru coloană de apă (echivalent cu Kgf/m2);
- mm Hg – milimetru coloană de mercur (echivalent torr);
- at – atmosferă tehnică;
- atm – atmosferă fizică,
deoarece unele aparate de măsură, mai vechi, au scara în aceste aceste unităţi.
Corelaţiile dintre aceste marimi sunt:
1 mm H2O = 9,8 Pa; 1 mm Hg = 133,34 Pa;
1 at = 0,98  105 Pa; 1 atm = 1,0133  105 Pa= 101,33 kPa
sau:
1 Pa = 0,10133 mm H2O = 0,0075 mmHg = 0,98  10– 5 at =
= 1,0133 10 –5 atm = 0,10133 Kgf/m2 = 10– 5 bar.

Valoarea presiunii poate să fie:


- absolută – se numeşte presiune absolută, pabs - este presiunea efectivă exercitată de
o forţă asupra unei suprafeţe, sau, dacă este vorba de un gaz închis într-o incintă, este
presiunea exercitată de gaz asupra pereţilor incintei;
- relativă – se numeşte presiune relativă, pr, sau diferenţă de presiune,  p şi reprezintă
diferenţa dintre presiunea absolută, pabs şi presiunea atmosferică, (barometrică), notată cu po .

Rezultă că:
pabs = po + pr =
= 101,33 + pr [kPa] (5)
pabs pr =  p = pabs - po
Se mai poate spune că:
= pabs.- 101,13 pr este suprapresiunea măsurată în
raport cu presiunea atmosferică;
101,33 kPa
pr = 0 vid este depresiunea măsurată în
kPa raport cu presiunea atmosferică.

vid Dacă se măsoară diferenţa dintre


două presiuni absolute, pabs.1 şi pabs.2 , din
două incinte închise, rezultă presiune
zero pr = - 101,33 kPa diferenţială,  pd, adică:
absolut
 pd = pabs.1 - pabs.2 (6)

La curgerea fluidelor prin spaţii închise (camere), prin tuburi, ţevi etc. se manifestă
simultan trei tipuri de presiuni:

5
- presiune statică, ps – presiunea manifestată perpendicular pe direcţia de curgere - este
cea care, în mod obişnuit, se măsoară;

- presiune dinamică, pd – presiune manifestată de-a lungul curentului - aceasta, de regulă,


se calculează cu relatia:

w2
pd   [ Pa ] ; (7)
2

unde: w este viteza de curgere a fluidului, in m/s;  - densitatea fluidului, Kg/m3.

- presiunea geometrică, pg - determinată de diferenţa de nivel,  X :

pg = g  X  ( a -  ) [Pa]. (8)

In aceste condiţii, presiunea totală, pt este suma acestor presiuni:

pt  p s  pd  pg [ Pa ] . (9)

Aparatele de măsură pentru presiune, care măsoară doar presiunea statică, sunt de mai
multe tipuri (functie de constructie si domeniul de masuare) (schemele si modul de utilizare vor fi
prezentate la lucrarile practice):

a - manometre cu lichid:
- apă colorată, domeniu: 1 … 1000 mm H2O (10 … 10 4 Pa)
- mercur, domeniul: 1 … 100 mm Hg ( 136 … 136  103 Pa).
Din punct de vedere constructiv, acestea pot fi:
- cu tub “U”, vertical sau înclinat ( la acesta:  X = l  sin  ) ;
- cu rezervor şi tub vertical, sau tub înclinat.

Pentru cele cu rezervor, presiunea:

- pentru tub vertical: p = pa +  g  X (1+ s/S) [Pa] (10)

- pentru tub înclinat: p = pa +  g l (sin  + s/S) [Pa] (11)

unde: S este secţiunea rezervorului, s – secţiunea tubului, iar expresia din paranteza:
(1+ s/S) sau (sin  + s/S) este o constantă constructivă a aparatului.

b - micromanometre – manometru cu rezervor, dar cu tub mobil, care poate lua diferite
înclinări unghuil  este variabil. Se foloseşte un lichid mai puţin dens : alcool etilic
pur ( = 800 kg/m3 ), astfel se poate coborî domeniul de măsurare.

c - manometru cu tub elastic- se bazează pe deformarea unui tub elastic de formă semi-
circulară, închis la unul din capete, sub acţiunea forţei de presiune din interior (tub
Bourdon). Această deplasare este transmisă de un mecanism cu pârghii, unui ac
indicator. Domeniul de măsurare: la 10 4 la 10 9 Pa. Precizia depinde de
proprietăţile elastice ale tubului.

d - manometru cu burduf – măsoară deplasarea produsă de deformaţia unui burduf elastic,


sub acţiunea forţei de presiune.Un mecanism cu pârghii indică, pe o scară gradată,
această deplasare. Domeniul de măsurare: 10 2 . . . 10 4 Pa.

e - indicatoare electronice – sunt utilizate pentru urmărirea şi determinarea variaţiilor


rapide de presiune. Sunt construite pe baza efectului piezoelectric – apariţia unor

6
sarcini electrice pe feţele unui cristal de cuarţ, tăiate într-un anume mod, atunci când
este supus unei variaţii de presiune. Transformarea variaţiilor de presiune în semnal
electric se realizează cu un dispozitiv numit “traductor piezoelectric”.

Volumul (v, V)
Este mărimea de stare prin care se exprimă valoric, mărimea spaţiului tridimensional
ocupat de o anumită cantitate de substanţă, iar unitatea de măsură este m3, pentru lichide şi
solide.
Deoarece volumul gazelor se modifică cu temperatura şi presiunea, unitatea de măsură a
acestuia se exprimă în m3N (metru cub normal) , raportat la condiţii normale:

t = 0 oC; po = 101,33 kPa (sau 760 mmHg)

Volumul este o mărime de stare extensivă, adică depinde de masa corpului.


Pentru unitatea de masă, se defineşte: volumul specific masic, notat cu v şi exprimat în m3/Kg,
respectiv, m3N /Kg.
In tehnică se mai lucrează:
- debit volumic, Dv - reprezintă volumul de lichid sau gaz (fluide) transportat
în unitatea de timp, şi este exprimat în m3/s, respectiv, m3N /s.
- debit masic, Dm - reprezintă debitul de substanţă (solide şi uneori, lichide)
transportă în unitatea de timp, exprimat în Kg/s.
Marimea fizica, denumita densitatea,  este inversul volumului specific si reprezintă masa
unităţii de volum, se măsoară în Kg/m3, respectiv Kg/m3N.
Densitate gazelor, ca şi volumul lor, variază cu temperatura şi presiunea.
(Notă: Despre modul cum temperatura şi presiunea influenţează aceste mărimi se va
detalia în capitolul care va tratat despre gaze.)

Masa unui corp este:

m = V [Kg] (12)

Aparatele de măsurare a debitelor se numesc debitmetre. Acestea pot să fie de diferite


tipuri (schemele si modul de utilizare vor fi prezentate la lucrarile practice):
1 - debitmetre de viteză – un rotor paletat (de forme diverse) este plasat în calea curentului
de fluid, numărul de rotaţii, care este proporţional cu viteza de curgere, respectiv
cu debitul, este contorizat. În raport cu natura fluidului se deosebesc:

- apometre (lichide – apă)


domeniul până la 2500 m3/h
- contoare de gaz

- anemometre - indică viteza de curgere a unui gaz în punctul de măsurare. Se


fac măsurători în mai multe puncte şi se calculează o viteză medie, wm, apoi
se calculează debit volumic şi masic:

Dv = wm  S [ m3/s]; Dm =   Dv [kg/s].

2 - debitmetre de strangulare – se bazează pe mărirea locală a vitezei de curgere într-o


conductă, prin introducerea unei ştrangulări – diafragme, ajutaje – figura 2.

Se măsoară presiunea relativă, p înainte şi după ştrangulare, iar debitul masic


este:
Dm      S0  2  p   [ kg / s ] (13)

7
D

do

dm in
w’1 wo w’2
p p1


p’1 I I
I pierdere

p
de presiune
p2
p’2
Variaţia presiunii de-a lungul peretelui conductei
Variaţia presiunii pe axa conductei

Fig. 2 - Reprezentarea modului de masurare a debitului cu diafragma.

unde:  este coeficient de debit;


 - coeficient de detentă (de ştrangulare);
S0 – secţiunea dispozitivului de ştrangulare, în m2;
3 - tubul Pitot – Prandtl – determină viteza de curgere, într-un punct al unei secţiuni, prin
măsurarea presiunii dinamice, ca diferenţă între presiunea totală şi cea statică.

2  pd
Viteza se calculează cu relaţia: w [m / s] (14)
 

Se efectuează măsurări în mai multe puncte şi se stabileşte o viteză medie.

Debitul masic se calculeazăcu relaţia: Dm = wm S [ kg/s]; (15)

4 - rotametre – constă în măsurarea unui plutitor susţinut în curentul de fluid dintr-un tub
vertical - schemă. Inălţimea la care se ridică plutitorul este proporţională cu debitul.
Scara gradată indică debitul, doar pentru un anumit fluid, la temperatura si presiunea
pentru care a fost etalonat;

5 - anemometrul cu fir cald – se bazează pe intensitatea fluxului termic cedat de un filament


metalic încălzit, unui gaz care curge printr-o conductă, care depinde de viteza,
respectiv debitul de gazului.

6 - debitmetre de inducţie – (figură) se bazează pe legea inducţiei electromagnetice: dacă un


lichid bun conducător de electricitate curge transversal, faţă de un câmp magnetic,
perpendicular pe direcţia de curgere, apare o tensiune de inducţie, care este culeasă
şi măsurată cu aparatură adecvată. Domeniul de măsurare: 0,05 . . . 4000 m3/h.

Energia internă (U)

8
Este o mărime de stare, care evidenţiază energia conservată într-un corp, aflat într-o stare
termodinamică oarecare;
- energia cinetică şi potenţială care este asociată mişcării dezordonate a moleculelor
unui corp;
- este o formă de energie calorică.
Se notează cu U, şi este exprimată în J sau kJ , iar daca se refera la unitatea de masă:

u = U/m , în sau kJ/kg.

Se poate scrie: U = Ucin + Upot + Uo [J] (Uo – energia internă a moleculelor –


constantă proprie fiecăre tip de moleculă), sau:

U = Ucin + Upot = Usens [J] - energie sensibilă – este partea din


energia internă care se modifică la trecerea sistemului dintr-o stare termodinamică în alta.
In calculele termotehnice interesează doar variaţia energiei interne, care exprimă schimbul
de energie cu mediul ambiant.

Entalpia (H )

Este marimea de stare care se referă tot la nivelul energetic al unui corp aflat într-o stare
termodinamică oarecare (ca şi energia internă), deci are caracter energetic;
- este o formă de energie calorică.
Se măsoară în J (sau kJ), pentru o masă oarecare, sau dacă se referă la unitatea de
masă: h = H/m, se măsoară în J/kg, (sau kJ/kg).
Este o caracteristică de material (depinde de natura corpului) şi se exprimă ca:
sumă dintre energia internă şi lucru mecanic , adică:

H=U+L [J], sau: h=u+l [J/kg] (16)

- la corpuri gazoase, reprezintă suma dintre energia internă şi lucrul mecanic de dislocare,
iar la corpuri lichide suma dintre energia internă şi lucrul mecanic de acumulare.
(Notă: noţiunea de lucru mecanic şi formele sale urmează să fie explicate in lectiile
urmatoare).
(Conceptele de energie internă şi entalpie au luat naştere odată cu exprimarea principiului
I al termodinamicii (despre care se va vorbi într-o alta lectie).

Entropia (S)

Reprezinta mărime de stare cu ajutorul căreia se evidenţiază sensul în care are loc
transferul energetic (sub formă de căldură), în mod spontan şi se exprimă, după Clausius, care
Q
i-a dat şi denumirea, prin relaţia: dS  (17)
T
Se notează cu S şi se măsoară în J/K, sau cu s = S /m şi se măsoară în J/kgK, daca se
raporteaza la unitatea de masa.
In tehnică se lucrează cu variaţia de entropie între două stări:

2 Q
S  S2  S1   (18)
1 T