Tradiții si obiceiuri din zona Olteniei

Călușul oltenesc

Student Iancu Daniela

Căluşul este un obicei românesc practicat de Rusalii şi ţine de cultul unui

străvechi zeu cabalin numit de tradiţia populară a dacilor Căluş, Călu sau
Călucean. Cunoscuţi numai în România, dansul este o perlă a culturii
populare româneşti.
Primele însemnări despre Căluşari provin din istoria antică. Xenophon, cu
500 de ani î.H., spunea că tracii jucară înarmaţi. Săreau în aer cu multă
uşurinţă şi fluturau în mâini săbiile lor. Unul îl loveşte pe altul care cade cu
multă dibăcie. Învingătorul îi ia armele şi iese cântând. Restul tracilor îl poartă
ca pe un mort. Dar învinsul era nevătămat. Iată cea mai veche mărturie
despre dansul războinicilor traci, al Căluşarilor din zilele noastre, consemnată
de Silviu Dragomir în Istorii neelucidate.
Căluşarii sunt semnalaţi în cronicile timpului şi la sărbătoarea lui Mihai
Viteazul pe Dealul Furcilor, conduşi de Baba Novac pe Câmpia de la Alba
Iulia, dar şi de Ziua naţională şi de Ziua regilor, dar mai ales ei sunt primiţi în
curţile tuturor românilor de Rusalii şi nimic şi nimeni nu-i poate şterge din
istoria, cultura şi civilizaţia românească.
Tezaurul de înţelepciune strămoşesc este plin de informaţii grupate în
solstiţii şi echinocţii care se numeau în vechime Hore (anotimpuri) ale Anului,
semnalate prin dansul Căluşarilor. Astfel, sub formă de hore energice închise,
alternate cu horele deschise, susţinute de sunetele zurgălăilor, de bătutul
pământului cu picioarele, cu bâtele, de comenzile preluate colectiv de la Vătaf
– conducător lor, în iureşul ce antrenează întreaga asistenţă cosmică în ritmul
paşilor siguri din ceremonia sacră, unică şi specială.
In fiecare an în judeţul Olt, odată cu sărbătoarea Rusaliilor, cetele de căluşari
colindă satele din judeţ, iar cultul morţilor îi determină pe localnici să se
oprească din activităţile gospodăriei şi să meargă la mormintele familiei. În
ziua de Rusalii, femeile merg la mormintele neamuritor, iar pe drum presară
din loc în loc frunze de nuc şi usturoi, pentru ca spiritele morţilor să se
călăuzească înapoi spre locurile de veci, după ce s-au întors acasă la Joii
Mari, înainte de Paşte. Tot de Rusalii se împart cireşe şi căni pline cu apă,
tradiţiile, respectate în judeţ, spunând că nu este bine să se consume niciun
fel de fructe sau legume până când nu se vor împarți, să mănânce şi cei
morţi. De Rusalii, una dintre cele mai importante tradiţii, încă vie, în
aproximativ 40 de comune din judeţ, este cea a Căluşului.
Pentru a asigura protecția întregii comunități, călușarii joaca în tot satul,
pe muzica lăutarilor plătiți de ei. Dansurile se desfășoară zilnic, pe perioada
Rusaliilor, adică atâta timp cât exista pericolul ca oamenii sa fie agresați
de Iele. Jocul lor alunga Ielele, impiedicându-le să se aproprie de oameni.
Totodată, pentru ai feri de boli, în speță de „luatul din calus”, călușarii împart
sătenilor usturoi și pelin. Oamenii le țin asupra lor, la brâu, unii ung ferestrele
și ușile cu usturoi, în combinație cu pelin, în același scop profilactic. Un alt
mod de apărare împotriva „Sfintelor” e ca sătenii să joace alături de călușari
sau sa isi dea copiii să fie purtați în brațe și jucați de aceștia. Călușarii apăra
comunitatea și, totodată, se apărau pe ei, prin folosirea unor „arme” cu puteri
magice: bâte, săbii din lemn și chiar prin zgomotul pintenilor și zurgălăilor de
la opinci. O ceată formată din 7-9 sau 11 căluşari şi un mut, colindă uliţele
satului şi joacă în curţile localnicilor ce îi răsplătesc cu mâncare şi vin.
Numărul impar al călușarilor corespunde celui al grupului Rusaliilor, acționând
în grup, dar într-un grup egal cu numărul impar al ielelor, călușarii putând ține
piept atacului acestora și dominandu-le. Călușarii trebuie sa-i apere pe
oameni de iele, pentru ca aceștia să nu se îmbolnăvească, și, în același timp
să-i vindece atunci când, încălcând interdicția de a lucra în perioada
Rusaliilor, sunt luați din căluș. Dacă sunt cu soț, ei nu mai pot vindeca
bolnavii. În tradiţia Căluşarilor sunt prezenţi Caii Solari ai lui Apollon costumaţi
în alb, plini de energiile luminii multicolore. Hora Căluşarilor este alcătuită din
9 formule coregrafice şi contracarează influenţele malefice ale celor 9 Rusalii.
Ei sunt mesagerii cosmici ai lui Apollon, mesageri ai luptei luminii împotriva
întunericului, ai vieţii vibrânde, energizante cosmic, în care optimismul poate
amâna sfârşitul de existenţă pământean, subliniat în mod fascinant de
costumaţia unică şi specială a cetelor sacre. În scrierile antice mesagerii
purtau veşminte albe cu panglici multicolore cum este prezentat şi mesagerul
lui Eneas catre Latinus la debarcarea învinsului luptător troian. Acest trimis
purta pe stindard o năframă albă. Aspectul e preluat de Mihai Eminescu
în Scrisoarea III: Iată vine-un sol de pace / C-o năframă-n vârf de băţ.
Panglicile în culorile curcubeului sunt prezente şi pe stindardul cu balaur al
geto-dacilor care a supravieţuit până în Evul Mediu târziu. Soliile dintre părţile
aflate în conflict sunt purtătoarele mesajului benefic al energiilor vieţii.
Căluşarii sunt o ceată sacră legată prin jurământ în faţa Vătafului şi al celor 8
membri consilieri. Mutul este personajul ce transmite telepatic învăţătura
străveche, mai ales că este şi purtătorul celor 9 plante de leac, aspect ce ne
trimite în vechimea Femeilor sacre. De regulă femeile, înţeleptele, bătrânele
se pregătesc special să culeagă vindecătoarele plante. Sunt bune
cunoscătoare ale zonelor cu floră spontană şi deosebesc plantele, după
aspectul fizic, dar mai ales după zona unde cresc şi le protejează locul unde
răsar şi se maturizează. Culegătoarele plantelor de leac se pregătesc cultic
pentru o asemenea activitate prin rugăciuni, post negru, fapte bune, mult
amplificate mai ales de Rusalii, la 50 de zile după Paşti. În ziua respectivă,
culegătoarele plantelor de leac nu vorbesc cu nimeni până nu rânduiesc
plantele la locul special pregătit din gospodărie. În locul de unde culeg
plantele fac o rugăciune stând în genunchi, se închină, apoi culeg frunzele ori
toată tulpina şi chiar cu rădăcină, dat mai lasă lăstărei şi îngroapă la rădăcină
pâine şi sare. Costumaţia căluşarilor este plină de simbolistică
străveche. Hainele căluşarilor sunt împodobite cu panglici colorate si batiste
cusute în casă. De pe banda roşie ce înconjura pălăria se prind în spate
panglici multicolore şi pe marginea pălăriei se cos ciucurei tricolori, mici
colţişori ori franjuri – fire scurte ce atârna, subliniind mişcarea permanentă
specifică unui dans al energiilor şi al luptei pentru existenţă. Veşmintele lor
albe preluate de la Marile Preotese războinice – Amazoanele se compun si
astăzi din: cămeşa cu mâneci lungi, lungă până la genunchi, cusută cu arnici
la gât, pe umeri, la mâneci şi pe tivul de deasupra genunchilor. Pe piept se
încrucişează două panglici tricolore, ce se numeau în vechime Orte, pe care
le poartă şi preoţii ortodocşi în zilele noastre, aspect semnalat şi în
iconografia românească. La brâu au centura magică, brâul, ţesut în culori ori
din piele cu aplicaţii multicolore. În zilele noastre centura Căluşarilor este
ţesută cu cele trei culori din stindardul românesc.
Cea mai importantă recuzită a căluşarilor este steagul, o prăjină lungă de
4-5 m, în vârful căreia se leagă plante (usturoi, pelin) şi un prosop cusut, în
care se pune sare. Steagul este purtat de călusari tot timpul jocului.
Călușarii poartă pantaloni strâmţi pe picior numiţi iţari şi sunt încălţaţi cu
opinci. Nojiţele, cordeluţele din piele cu care se prind opincile, sunt lungi,
încrucişate peste iţari sub genunchi. La glezne şi sub genunchi sunt prinşi
clopoţei, numiţi zurgălăi. Fiecare căluşar poartă un ciomag, bâta, pe care în
vechime se sculpta un cap de căluţ, ce punctează momentele cheie ale
ceremonialului, columne de înţelepciune, expresie a forţei omului care îşi
împleteşte influenţele terapeutice cu şuvoiul de energii cosmice şi telurice de
la răscruci.
Nelipsit din mijlocul jocului este omul mascat, numit Mutul Călușului.
Mutul din căluşari gesticulează şi transmite telepatic iniţierea. Are în trăistuţa
din vârful prăjinii – Ciocul Căluşului, cele 9 plante şi un drob de sare, ce
vindecă prin atingere bolile. El are un rol foarte important în mijlocul
căluşarilor. Astfel, având în vedere că obiceiul se practică vara, în perioada
marilor călduri, şi că mişcările jocului sunt foarte repezi, atunci când călușarii
dau semne de oboseală, intervenția mutului cu numeroase mişcări hazlii, da
timp de repaus jucătorilor. El sparge un ou şi aruncă pe fete şi pe nevestele
fără copii să fie prolifice. Bolnavul este înconjurat de Hora Căluşului, cu
bâtele aşezate în cerc, razant, culcate, peste care sar căluşarii, care strigă
formulele magice însoţite de chemarea Hă, Lăi, Şa. Elementul coregrafic
specific şi de neegalat este compus din săriturile acrobatice aeriene arătând
că ei sunt mesagerii energiilor cosmice aduse de pe înălţimile unde trăiesc
marii orăşeni, pe ormenişuri, unde trăiesc şi borăcenii, adică marii iniţiaţi ai
oreenilor, veche denumire a Căluşarilor, care in vechime era un dans al
preoţilor semirăzboinici, preluat de la corpurile de armată feminine unice pe
teritoriul geto-dac, ce însoţeau alaiul Marilor Preotese. Vătaful atinge cu
steagul un dansator, care simulează preluarea bolii, căzând la pământ.
Dansatorii sar peste el şi peste bâtele aşezate razant de la cel căzut. Dacă
bolnavul nu se ridică este dus de căluşari să-şi schimbe locul, obicei nelipsit
la geto-daci, din practica ascunderii copiilor de boală sau vânzării formale
către altcineva după care se rebotează ca să scape de vechea identitate.
Ceilalţi bat pământul cu picioarele, cu ciomegele alungând prin comenzi
magice forţele malefice aduse de Rusalii, iar în loc presară sare.
Mutul anunţă o lume nouă în care apariţia Bărbatului, coautor necesar
perpetuarea existenţei, îşi face loc cu un simulacru de falus, piesă nelipsită,
alături de plantele de leac împrăştiate. Dar el nu distruge lumea androginilor
cu veşminte lungi ci face posibil ca din hora cultică să izbucnească cei cu
veşminte bărbăteşti. Moartea şi Căluşarii de lumină, purtători de energii, îl
încercuiesc şi închid hora în jurul său, semn că au biruit. Cu spatele la centru,
spre Moarte, destramă hora într-o izbucnire de bucurie a izbânditoarei voinţe
de viaţă asupra morţii, ce stârneşte voinţa spirituală de îndreptare a lumii
născută pe vechi temelii ce coordonează fizic o nouă existenţă, anunţată
permanent de Maica Domnului, ce arată de mii de ani apariţia Bărbatului pe
care nu-l mai lasă din braţele sale.
Răscrucile sunt locuri unde se încheagă ceata de Căluşari, pe o movilă.
În acelaşi loc se sparge Căluşul, înconjurând movila, bătătorind locul în care
au îngropat Ciocul Căluşului şi drobul de sare, cu alaiurile sonore, vibraţiile
zurgălăilor, strigături cultice codate din străvechimea multimilenară geto-
dacă. Melodiile de joc din Căluş se bazează pe formule melodico-ritmice
repetitive, care au capacitatea să inducă transa şi să faciliteze transferul
energetic de la căluşari la persoanele bolnave (Constantin Secară).
Călușul în formele lui atestate în ultimele secole, se practică și este
cunoscut ca cel mai reprezentativ obicei, cel mai impresionant spectacol și
una dintre cele mai impresionante și valoroase creații populare românești.
Este cea mai importantă manifestare folclorică din cadrul obiceiurilor
de Rusalii. Ritualul îndeplinit de ceata călușarilor traduce o necesitate
omenească, oferă simbolic explicații coerente la anumite aspecte ale vieții
individuale și sociale. Obiceiul călușarilor are un rol esențial în desfășurarea
normală a vieții din comunitate. El sustrage și protejează comunitatea
împotriva agresiunii ielelor, făcând din acestea o amenințare transcendenta și
întotdeauna prezentă, care pretinde să fie domolită prin rituri
corespunzătoare. In Săptămâna Rusaliilor oamenii nu au voie să lucreze la
câmp sau cu animale, sunt interzise spălatul, curățenia, cusutul, sacrificatul
păsărilor, urcatul în copac sau de a pătrunde și poposi, în timpul nopții, pe
teritoriul Ielelor (păduri, câmpuri, grote, pe malul apelor). Nerespectând
aceste interdicții impuse de iele oamenii sunt „luați din căluș”.
În vechime, Sărbătoarea Rusaliilor ţinea trei zile, timp în care erau interzise
muncile la câmp sau activităţile în gospodărie, oamenii mergeau la biserică,
ascultau slujbele religioase şi purtau cu ei în permanenţă pelin şi usturoi.
Perioada Rusaliilor este considerată una de intensă comunicare între lumea
viilor şi a morţilor. Obiceiurile de Rusalii privesc atât viaţa omului, cât şi pe
cea a animalelor, dar şi viata câmpurilor şi a semănăturilor, având, şi un
caracter agrar. De aceea, căluşarii asunt duşi în casă, în oborul oilor şi
grajdul vitelor, în lanurile de grâu, pentru a alunga ielele ce îşi fac apariţia de
Rusalii. Ciclul obiceiurilor de vară continuă cu sărbătoarea Sânzienelor sau
Drăgaica. Căluşarii sunt emblema iniţiatică şi cultică a strămoşilor noştri, o
formă contemporană de supravieţuire a cultului calului, ceremonial moştenit
de români de la strămoşii lor autohtoni, geto-dacii. În calendarul tradiţional
sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi
Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre
acestea, Căluşul, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a
omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO.

Referințe

http://www.dacoromania-alba.ro/nr96/calusarii.htm

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lu%C8%99arii

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83lu%C8%99ul_oltenesc

https://adevarul.ro/stiri-locale/slatina/secretele-calusului-dansul-popular-
romanesc-care-1631377.html