Venirea a doua a Domnului - Imparatia

de o mie de ani

Mareste imaginea.

Venirea a doua a Domnului - Imparatia de o mie de ani

Parusia lui Hristos si "sfarsitul" lumii. - Eshatologia crestina cuprinde invatatura despre
ultimele momente din istoria mantuirii ; moartea fizica a omului si judecata particulara ;
venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare; invierea mortilor si
judecata obsteasca ; eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; trecerea pentru
vesnicie a celor buni in fericirea raiului si a celor rai in chinurile iadului.

In cadrul acestei invataturi, morala crestina apreciaza faptele omenesti atat in raport cu
folosul lor pentru viata pamanteasca (Matei V, 5, 25-26), cat mai ales in functie de
folosul lor pentru viata viitoare {Matei X, 42, XXV, 31-46). Biserica invata ca viata
pamanteasca a credinciosilor este un preludiu si o premisa a celei ceresti, ca orice gand,
vorba si fapta isi vor primi dreapta rasplata in viata viitoare; ca moartea fizica a omului
este doar o despartire vremelnica a sufletului de trup si ca, prin invierea mortilor si
prefacerea viilor, la a doua venire a lui Hristos, toti credinciosi vor intra intr-o stare noua,
neschimbatoare si fara de sfarsit.

In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul
apropiat al vietii sale pamantesti: decesul fizic, pe care Sfanta Scriptura il considera
pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea
vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). De aceea Biserica povatuieste pe credinciosi ca,
mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de-judecata de apoi, sa se
ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodata si
cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia, si anume de despartirea
sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din
vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa
moarte.

In cartile Vechiului Testament, se gasesc putine invataturi despre starea sufletelor dupa
moarte. Evreii de odinioara credeau ca Dumnezeu rasplateste binele si raul chiar aici pe
pamant si isi inchipuiau ca, in timp ce trupurile celor repauzati se contopesc cu pamantul
din care au fost alcatuite, sufletele se coboara pentru totdeauna in "seol", loc de
singuratate, tristete si resemnare.

Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. Sfantul
Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : "Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe
cea care va sa fie", iar in II Corinteni V, 1-10, declara : "Stim ca, de se va strica aceasta
locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica,
in ceruri... Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele
ce a facut prin trup, ori bine ori rau". De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa
Epistola soborniceasca, scrie : "Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste
dreptatea".

Sfanta Scriptura se ocupa de problemele referitoare la mantuirea omului si lasa pe plan cu

totul secundar interesul fata de evenimentele cosmice si fata de starea viitoare a
universului. In cartile biblice, gasim doar in mod intamplator aluzii la legile care
guverneaza lumea materiala. Cum insa viata omului nu poate fi despartita de cadrul
cosmic in care ea se desfasoara dintru inceput si care o va insoti de-a pururi, Sfanta
Scriptura nu ignora faptul ca intre om si natura inconjuratoare exista, "de la inceput, o
legatura de solidaritate fizica si morala.

Astfel, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre urmarile pacatului stramosesc, afirma ca,
din pricina neascultarii primilor oameni, "toata faptura a fost supusa desertaciunii" si ca si
ea "impreuna suspina si este pana acum ca in dureri de nastere, spre nadejdea ca va fi
izbavita de robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu"
(Rom. VIII, 18-25, comp. Facere III, 17-18).

A spune ca lumea este "supusa desertaciunii", nu inseamna insa a afirma ca ea este

netrebnica si vrednica de dispret. Dupa cum se stie, Biserica a osandit, in epoca veche, pe
gnostici si pe manihei, care sustineau ca lumea este rea si ca va fi nimicita complet de
Dumnezeu. Biserica a osandit, cu aceeasi asprime, in evul mediu, pe cei ce sustineau ca
s-ar fi apropiat sfarsitul lumii si ca credinciosii ar trebui sa-si paraseasca munca, spre a se
pregati, prin rugaciune si priveghere, pentru venirea a doua a Domnului si judecata
universala.

Noua, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericesti, cauzele care au
prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: lipsa de
cultura a credinciosilor, violenta persecutiilor din partea statului roman, neputinta
maselor de credinciosi de a se elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a scapa de
mizerie, dezgustul celor obijduiti de a mai trai intr-o lume impartita samavolnic in liberi
si robi, bogati si saraci, satui si flamanzi, dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea si
linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos.

Ne sunt cunoscute, desigur, si cauzele care stau la obarsia ratacirilor eshatologice din
evul mediu; inapoierea culturala si religioasa a credinciosilor, apasarea nemiloasa a
exploatarii feudale, abuzurile savarsite de ierarhia romano-catolica si de inchizitie, desele
migratiuni de popoare si razboaiele nesfarsite, care epuizeaza rabdarea celor napastuiti si-
i faceau sa doreasca mai degraba nimicirea intregii lumi, decat o viata plina numai de
nedreptati si suferinte.

Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor
credinciosi si sa-i abata de la indatoririle lor bisericesti; combaterea gresitelor interpretari
ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii
sfintelor noastre altare. In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele
precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura:

Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre "sfarsitul lumii" (Ps. CII, 26-27;
Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest "sfarsit",
in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin
"sfarsitul lumii", eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de
orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei.

Astfel, Mantuitorul vorbeste despre "innoirea lumii" in Matei XIX, 28, iar Sfantul
Apostol Petru scrie: "Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi
si pamant nou, in care va locui dreptatea" (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si
Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce
va sa fie, spune : "Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si
pamantul cel dintai au trecut... Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici
durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. XXI, 1-5).

Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta

Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea
mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes.
IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). Sfanta Scriptura nu ne spune insa cand
anume va veni a doua oara Domnul Hristos si cand se va produce "innoirea" lumii si nu
ne furnizeaza nici un fel de informatii care sa ne ingaduie a le calcula cu anticipatie
sorocul sau data.

Tot ce se spune in Sfanta Scriptura in legatura cu data "sfarsitului" lumii acesteia si a

inceputului "lumii viitoare", se rezuma la afirmatia ca aceasta data va coincide,
cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt, "Parusia
Domnului" (cuvantul grecesc "parusie" inseamna: prezenta, sosire).

Profetii Vechiului Testament au scris foarte putin despre Parusia Domnului Hristos (Isaia
LXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era
potrivit sa se vorbeasca in mod amanuntit, despre a doua venire a lui Mesia, inainte de a
se fi realizat prima. In Vechiul Testaiment, se vorbeste putin si despre dogma invierii
mortilor (Isaia XXVI, 19 ; Ezechiel XXXVII 1-14), in care, cu exceptia saducheilor,
credeau toti evreii de pe vremea Mantuitorului (Ioan XI, 24).

In schimb, in Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat

despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul
declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan
XIV, 3), va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa" (Matei
XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la
cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: "Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest
Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer"
(Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel - vorbind despre Parusia Domnului
Hristos si despre invierea mortilor si prefacere" viilor - scrie: " Insusi Domnul ... se va
pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom
fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi
pururea cu Domnul", (I Tes. IV, 16-17).

Sorocul Parusiei Domnului - de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru
judecata din urma - il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu
XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe
sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare
in legatura cu aceasta problema : "Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau
soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire" (Fapte I, 7).

Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va
veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul
in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese
fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu
XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie :
"Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi
insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care
are in pantece" (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: "Iar ziua Domnului
va veni ca un fur" (II Petru III, 10).

Ceea ce Mantuitorul a voit sa ne descopere cu anticipatie, au fost doar unele indicatii

generale cu privire la cateva din semnele premergatoare parusiei Sale: unele din aceste
semne sunt anterioare, altele sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea Evangheliei
la toate popoarele (Matei XXIV, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi si hristosi mincinosi
intre crestini (Matei XXIV, 24); inmultirea faradelegii si racirea iubirii fratesti intre
credinciosi (Matei XXIV, 10, 12). Semne concomitente sunt : intunecarea soarelui,
caderea astrilor, perturbari grave in legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29), aratarea pe cer a
"semnului Fiului Omului" (Matei XXIV, 30), adica a Sfintei Cruci.

Sfintii Apostoli - completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie "- ne mai
descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un
caracter general : Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) i
lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) si activitatea desfasurata in cadrul Bisericii
de un personaj religios sinistru - numit "omul pacatului", "fiul pierzarii", "cel fara de
lege", "potrivnicul" -, care va savarsi minuni false, se va instala la carma Bisericii si se va
da pe sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand credinciosilor adorare (II Tes. II, 3-10 ;
of. Matei XXIV, 15).

Unii comentatori au dat acestui personaj numele de "Antihrist" si au incercat sa

acrediteze ideea ca el va fi o persoana din afara Bisericii si ostila ei. Dar trebuie precizat
ca, dupa I Ioan I, 18, 22 ; I1V, 3 si II Ioan 7, numele de "antihrist!" este dat de Sfantul
Apostol si Evanghelist Ioan dochetilor, cerintienilor si nicolaitilor - eretici" de la finele,
veacului apostolic -, adica unor oameni dinauntrul Bisericii, nu din: afara ei.

Alti comentatori identifica acest personaj cu cel descris simbolic de Sfantul, Apostol si
Evanghelist Ioan in Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic
si nu ingaduie nicidecum o interpretare, literala.

De fapt, cele cateva texte referitoare la acest personaj nu se preteaza la nici o actualizare
si nu se refera la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obisnuite. Din
cuprinsul acestor texte, rezulta clar ca atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul
Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea
religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii
clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca
toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea
lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil.
In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, aghiografii se folosesc fie de
imagini poetice si de figuri retorice, fie de expresii vagi si de indicatii generale, din care
este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra, datei venirii a doua a Domnului
Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii.

Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, in marea sa cuvantare profetica si eshatologica

aflata in Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 si
XXI, 5-26), descrie in sens literal numai daramarea Templului, pustiirea Ierusalimului si
desfiintarea inevitabila a Statului iudaic de pe vremea Sa de catre armatele romane, in
timp ce despre evenimentele, cu mult mai indepartate cronologic, care vor preceda
Parusia Sa si "sfarsitul" lumii, vorbeste in figuri profetice si simbolice menite sa
sublinieze doar grandoarea lor.

Ceva mai mult : Mantuitorul, in raspunsul la intrebarea Apostolilor cu privire la data

daramarii Templului, la data Parusiei Sale si la data "sfarsitului" lumii si a inaugurarii
vietii viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 si XXI, 7) nu anunta nici
macar sorocul catastrofei religioase si nationale a poporului iudeu, desi se serveste de
evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preinchipuire) pentru
descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa. De-.a lungul intregii Sale
cuvantari profetice si eshatologice din Evangheliile sinoptice, intentia Mantuitorului este,
in mod vadit, aceea de a da Apostolilor cateva sfaturi morale si religioase: "Vedeti, sa nu
va amageasca cineva... Luati aminte, sa nu va spaimantati, caci trebuie sa fie toate, dar
inca nu va veni sfarsitul... Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din
ceruri... Drept aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului"
(Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : "Privegheati deci, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care
Fiul Omului va veni" (Matei XXV, 13), si iarasi: "Luati asadar aminte de voi insiva, ca sa
nu se ingreuneze inimile voastre de mancare si de bautura peste masura si de grijile lumii
si fara veste sa vina asupra voastra ziua aceea. Privegheati, dar, in toata vremea rugandu-
va, ca sa va invredniciti sa scapati de toate ce vor sa fie si sa stati inaintea Fiului Omului"
(Luca XXI, 34-36).

La fel procedeaza, in activitatea lor misionara si pastorala, si Sfintii Apostoli. Astfel,

dupa ce aminteste credinciosilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfantul
Apostol Pavel scrie : "Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei ; nu suntem ai noptii, nici
ai intunericului. Deci dar sa nu dormim, ca si ceilalti, ci sa priveghem si sa fim treji...,
imbracandu-ne cu platosa credintei si a dragostei si cu coiful nadejdii de mantuire" (I Tes.
V, 5-8), sau : "Si va rugam, fratilor, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si
la adunarea noastra cu El, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimantati... Si
sa nu va amageasca nimeni in nici un chip" , (II Tes. II, 1-3); "Deci, dar, fratilor, stati
bine si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie din cuvantul, fie din epistola noastra" (II
Tes. II, 15). La randul sau, Sfantul ...Apostol Petru scrie : "Pentru aceea, iubitilor,
asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de Domnul (Hristos) fara vina, fara prihana, in
pace. Si indelunga rabdare a "Domnului nostru drept mantuire socotiti-o... Si stiind
aceasta de mai inainte, paziti-va, ca nu cumva, lasandu-va dusi de ratacirea celor
nelegiuiti, sa cadeti din intarirea voastra" (II Petru III, 14-17).

Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei
Parusiei Domnului Hristos si "sfarsitului" lumii vine si din partea istoriei. Curgerea
fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor,
toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara
indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe
aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era
apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri
eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. Daca Sfantul Pavel
n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi
rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism
eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis.

De fapt, absurditatea credintei ca s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos si al

"sfarsitului" lumii rezulta limpede din insasi revelatia biblica despre menirea
credinciosilor. Cel ce crede cu adevarat in cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura,
trebuie sa fie absolut sigur, in inima lui, ca lumea aceasta nu se va sfirsi mai inainte de
implinirea binecuvantarii - cu caracter si de porunca - pe care Dumnezeu cel atotputernic
si atotbun a adresat-o, la creatie, protoparintilor neamului omenesc si tuturor urmasilor
acestora, cand le-a spus : "Cresteti si va inmultiti si umpteti pamantul si supuneti-l"
(Facere I, 28).
Intr-adevar, Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a dat oamenilor mai intai porunca si
binecuvantarea de "a creste". Cine ar putea sustine ca neamul omenesc a crescut deja
pana la masura plinatatii capacitatii sale?

Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creatie, porunca si binecuvantarea de "a se inmulti si

de a umple pamantul". Cine poate afirma, in cunostinta de cauza, ca neamul omenesc a
atins deja sau ca va atinge, intr-un viitor apropiat, gradul maxim al inmultirii sale
numerice, ori ca el este in perspectiva apropiata sa umple tot globul ? In acelasi timp
Dumnezeu, cand a binecuvantat pe oameni, la creatie, le-a dat si porunca de "a supune
pamantul si a stapanii peste pestii marii si peste pasarile cerului, peste toate vietatile ce se
misca pe pamant, peste toate ierburile si peste toti pomii" (Facere I, 28-30). Cine poate
pretinde, in deplina cunostinta de cauza si cu respect pentru adevar, ca neamul omenesc
si-a indeplinit ori ca este pe punctul de a-si indeplini integral o astfel de menire?

Marile si oceanele alcatuiesc, precum se stie, un izvor urias si practic inepuizabil de

resurse alimentare si de bogatii dintre cele mai pretioase, care, pana acum, n-au fost puse
la dispozitia omului decat intr-o masura cu totul neinsemnata.

Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem
absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea,
bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre
viitorul omenirii si al universului. Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii
credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se
dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice.

De aceea, aceste consideratii ne obliga - si aceasta este foarte important pentru

indatoririle noastre pastorale si misionare - sa combatem orice actualizari subiective,
nestiintifice si tendentioase ale profetiilor biblice cu caracter eshatologic si sa ferim pe
credinciosi de influenta lor pagubitoare. De fapt, Sfantul Duh ne-a descoperit pe calea
Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, numai ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire,
nu stiinta insasi. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie cuprind adevarul religios descoperit
de Dumnezeu, iar stiinta pe cel material descoperit prin stradania omului : "intru sudoarea
fruntii tale iti vei dobandi hrana" (Facere III, 19). Prin inspiratia biblica, Dumnezeu n-a
dat omului, in Sfanta Scriptura, date de stiinta pozitiva, ci invataturi religioase si morale.
De aceea Sfanta Scriptura nu poate fi privita - in felul ramano-catolicilor din evul mediu -
ca o enciclopedie a tuturor cunostintelor despre lume si viata.

Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme
stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului
cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. Din aceasta
cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor
de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o
perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de
oameni. Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hota-rinle Bisericii nu ne da
dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa
gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa
supuna astfel complet natura.

Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui "cer nou" si a unui "pamant nou".
Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se
apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. Astfel, medicina lupta pentru vindecarea
bolilor si preintampinarea batranetii. Arta lupta pentru realizarea frumosului. Stiinta lupta
pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru
continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. Toate acestea se
cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca chiar pe plan" material tindem spre
desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza,
pe plan spiritual, prin expresiile "un pamant nou si ura cer nou".

Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne
eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si -anumite situatii de moment din
istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra. Sa
nu uitam ca, daca in primele veacuri se punea mare pret, in crestinism, pe viata ascetica,
iar in evul mediu pe pietismul individual si pe viata mistica, in secolul nostru Biserica
pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie: la innobilarea si intarirea vietii
sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca.

A ne intoarce la forme de pietate potrivite doar pentru epoci trecute, inseamna a incerca
intoarcerea vremii, a iesi din fagasul firesc al dezvoltarii istorice si a purta Biserica in
dezacord cu progresul firesc al societatii. Prin aceasta, s-ar incerca punerea crestinismului
in contrazicere cu insasi menirea lui pentru credinciosi. De-aceea, cei ce cad in asemenea
rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de
convietuire sociala.

Imparatia de o mie de ani. - Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta

unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia
Domnului. Hristos si "sfarsitul" lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de
o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai.

Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara,
dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament,
sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte
popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si
Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-
XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte
indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si
a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se
spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In
scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca
imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca
ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi.
Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii,
ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani
(cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul
anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete,
razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei +
111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de
ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea
Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca
precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca
ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe
pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani.

Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de "o mie de ani" de fericire

pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era
raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-
o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei,
autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe
pamant va dura sapte mii de ani - care corespund celor "sapte zile" ale creatiei - si ca
ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales
pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau
hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca,
XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-
LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus
Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever,
Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii.

Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a
fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze
gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si
apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a
fost combatut mai intai de preotul roman Oaius - care, in toiul polemicii, a savarsit
greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii - si apoi de
Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un
sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei.

Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut

apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost
predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si
Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma
sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din
Apoc. XX, 1-10, despre "legarea" diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos
si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca
intr-adevar cu sfintii pe pamant "timp de o mie de ani", insa doar in sens nevazut,
sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil.
Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste
pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care
o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al
acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti
ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a
dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta
a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a
imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in
chinurile infricosate ale iadului.

Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 1. "Apoi am vazut un inger
coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe
balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si
l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca
popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava
vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am
vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui
Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe
fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti
morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6.
Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are
putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani.
7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va
iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe
Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe
fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc
din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de
pucioasa, "unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte,
in vecii vecilor".

Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se
tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la

interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri
generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci

descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la
Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de "o mie de
ani";

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de "o
mie de ani" ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute,
dupa trecerea acestei "mii de ani".

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic,
fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele
privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la
intrupare la Parusia lui Hristos.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape
principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si
ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au
limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor.
Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10),
puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai
bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul
Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : "Alligatio diaboli est non permitti exercere
totam tentationem quam potest".

Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti
ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci
sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre
oameni.

Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea
a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca
durata acestei epoci va fi de "o mie de ani" cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o
epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4).
Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza
paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune :
"Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa
temporis plenitudo".

Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si
acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul FIristos. Incercarile
diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele
invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea
diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata
interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei "o mie
de ani" o epoca nelimitata si foarte lunga ; - in "imparatia" lui Hristos si a alesilor Lui de
pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; - in "legarea diavolului", o
limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; - in "invierea cea
dintai", renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; - in "moartea cea de a doua",
condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; - in "dezlegarea
lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani", ultimele incercari ale
diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; - in
"Gog si Magog", imaginea fortelor raului ; - in "cetatea cea iubita", Biserica crestina sau
Trupul tainic al lui Hristos ; - in "tabara sfintilor", totalitatea credinciosilor devotati
Evangheliei lui Hristos; - in expresia "preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos",, nobletea
spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui
Dumnezeu, iar - in "imparatia de o mie de ani", toata epoca de la intrupare la Parusia
Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu.

Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor
repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine
"fiarei", adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia,
Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a
mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de "prima inviere", despre care insusi
Mantuitorul spune : "Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care
voieste ii inviaza... Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in
Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din
moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in
Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul
Omului este" (Ioan V, 21, 24-27), sau : "Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine,
are viata vesnica... Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si
Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan VI, 47, 54).

Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc
invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca
potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele.
Asupra acestora, "moartea cea de a doua" si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate
acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba
incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica
a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului
Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra
activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si
complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile
finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura
1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste
expresii echivaleaza cu "catava vreme" din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata
inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si
practic cu totul neizbutita.

In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura "o
mie de ani", adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar
pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea, Sfintii Parinti
invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput
odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca,
crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surprind zi de zi
stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in
starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la
judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru
vesnicie in chinurile iadului.

Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din

celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit
in lume ca sa intemeieze in ea "imparatia lui Dumnezeu" sau "imparatia cerurilor" (Matei
III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin
Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta
imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin "nasterea cea de a doua", adica prin
harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu "prima inviere" din morti {Ioan
III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca "Imparatia
lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura", ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci "pace,
dreptate si bucurie intru Duhul Sfant" (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-
treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I
Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut
partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de
moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor
diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt,
urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut
odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de "o mie de ani" a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos
a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri,
adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se
impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura
din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra
credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si
sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care
va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;
f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in
Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va
avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor "o mie de ani", adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea
pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care
este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si
noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de

Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le
descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 - XXI, 5-11.

Parintele N. I. Nicolaescu
Timpul celei de-a doua veniri a Domnului
Parusia

Credinţa în viaţa viitoare este o dogmă a religiei creştine ortodoxe cuprinsă în articolul
XII al Simbolului de credinţă prin care se înţelege continuarea vieţii pământeşti actuale
într-o lume nouă şi în cu totul alte condiţii, continuarea dezvoltării morale a omului în
veşnicie, fie în bine-adică în adevăr, fie în rău-adică în minciună. Ideea de viaţa viitoare
este strâns legată de ideea de veşnicie, de nemurire a sufletului. Acestea sunt inerente
sufletului omenesc şi împreună constituie însuşirea esenţială a omenirii din toate locurile
şi timpurile, începând de la primii oameni şi trecând prin toate gradele de dezvoltare
intelectuală a fiinţei umane.

Realitatea cea mai evidentă la care ajungem prin observarea propriei noastre vieţi şi de
care este legată viaţa viitoare este fenomenul inevitabil al morţii. Dintre toate
evenimentele pe care le trăieşte omul, fenomenul morţii este singurul de care poate fi
sigur că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, este realitatea pe care nu o poate
evita.

Învăţătura creştină despre moarte se deosebeşte de toate concepţiile referitoare la ea de-a

lungul istoriei prin faptul că dă acesteia un aspect pozitiv, superior: ea este urmarea
păcatului strămoşesc, iar prin Răscumpărare devine trecerea la viaţa nouă împreună cu
Creatorul, căci pentru cei buni moartea înseamnă începutul vieţii depline cu Hristos.
Moartea este evenimentul cel mai tulburător şi mai profund al vieţii la care omul nu a
găsit răspuns concludent fiindcă el nu se poate ridica deasupra morţii, ci „numai Hristos
este Cel care S-a ridicat deasupra vieţii şi a morţii şi numai El poate da un răspuns
definitiv acestei probleme şi sensului ei”.

Viziunea oamenilor asupra morţii este diferită, cauzată fie de spaima de moarte, de
necunoscut, fie de starea de nepregătire în care vine aceasta. De aceea Teologia Ortodoxă
afirmă că prin Hristos moartea şi-a schimbat nu numai rostul în ea însăşi, ci şi în
experienţa celor ce o trăiesc descoperindu-se ca poartă spre viaţă dar mai scoate la iveală
două aspecte pozitive ale acesteia: „primul se caracterizează prin faptul că moartea nu
mai e privită ca pedeapsă, ci ca predare completă a omului lui Dumnezeu….Puterea
trăirii vieţii ca predare o avem din Hristos şi în Hristos, Care a trăit şi a murit într-o
predare exemplară Tatălui Său pentru unirea deplină a Sa ca om cu El:”Părinte, în
mâinile Tale, încredinţez Duhul Meu”(Lc.XXIII,46)”.

Cel de-al doilea aspect pozitiv al morţii ne pune în lumină ascultarea lui Hristos faţă de
Tatăl, ascultare ce implică o unire cu Dumnezeu pentru care e necesară renunţarea totală
la existenţa autonomă, „toate acestea având la baza iubirea, ultimul resort al vieţii cu
Hristos. Din iubirea faţă de Tatăl dar şi de om, Hristos a primit moartea ca om pentru ca
noi să putem muri cu El la fel din iubire faţă de Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea nu există pentru cei care cred în Iisus Hristos,
căci triumful ei este distrus iar viaţa viitoare îşi găseşte expresia vizibilă în mormântul
fiecărui creştin. Crucea de pe mormânt este un semn vizibil al credinţei noastre că cel ce
se odihneşte sub acea cruce nu este mort, deoarece prin aceasta ne-a fost dăruită viaţa
veşnică. De aceea învăţătura ortodoxă afirmă cu tărie credinţa în nemurirea sufletului,
căci nu se poate lua viaţa celui ce este nemuritor. De referinţă pentru aceasta este pilda
bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc.XVI) unde ni se arată clar că sufletele există
şi după despărţirea lor de trup, căci „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al
viilor”(Lc.XX,38).

Această învăţătură trebuie întemeiată pe credinţa că Dumnezeu vrea ca sufletul să fie

nemuritor, vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod neîntrerupt legată de El,
deci nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care ar avea-o sufletul în sine. Sufletul a
fost creat pentru viaţă veşnică, iar pentru aceasta Hristos S-a sălăşluit în noi, S-a făcut om
pentru vecie, „casă şi haină a noastră”(II Cor.V,1-2). Viaţa sufletelor după despărţirea de
trup este afirmată cu tărie în Biserica Ortodoxă deoarece o încetare a existenţei sufletelor
între moarte şi judecata universală, aşa cum susţineau Luther, Vigilantiu (Dormitantiu) ar
însemna o întrerupere a relaţiei între Dumnezeu şi aceste persoane, o denaturare a
importanţei omului pentru Dumnezeu.

Pe temeiul învăţăturii despre nemurirea sufletului, Mărturisirea Ortodoxă învaţă că

sufletul omenesc după despărţirea de trup este supus judecăţii lui Dumnezeu care i se face
în particular. Fiecare om merge la judecată în haina virtuţii sau a păcatului pe care o
îmbracă înainte de moarte. Astfel tâlharul de pe cruce s-a căit înaintea morţii şi a ajuns în
rai. Cei care nu se căiesc şi îşi otrăvesc sufletul cu păcate, plecând în lumea de dincolo,
ajung în iad. Sfânta Scriptură ne arată că Hristos reprezintă la această judecată atât
Autorul, Criteriul cât şi Cununa cu care răsplăteşte pe cei desăvârşiţi. Căci Hristos,
spunând că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”(In.V,22), ne
descoperă faptul că numai prezenţa Sa şi felul cum au dezvoltat sau nu comuniunea cu El
constituie fondul judecăţii. „Normele judecăţii sunt luate de Hristos nu din afara Lui, ci
din El Însuşi, din umanitatea desăvârşită realizată de El”.

Judecata particulară sau anticipată are un caracter provizoriu adică răsplata, osânda sau
soarta sufletului în urma acestei judecăţi nu este nici completă şi nici definitivă. Potrivit
învăţăturii de credinţă ortodoxă prima perioadă a vieţii dincolo de mormânt începe după
judecata particulară, când sufletele îşi vor primi răsplata provizorie pentru toată
activitatea pământească. Astfel unele vor ajunge în rai, locul de odihnă, iar altele în iad
sau întunericul cel mai din afară.

Cea care pune cel mai bine în valoare starea sufletelor credincioşilor după judecata
particulară este învăţătura Bisericii Ortodoxe, deoarece fiind “stâlp şi temelie a
adevărului” (I Tim. II,15) susţine existenţa celor două stări confirmate în Revelaţia
divină, rai şi iad, precum şi legătura credincioşilor cu cei decedaţi prin “singurul lucru ce
rămâne în veci după ce toate ale lumii actuale vor trece, dragostea”(I Cor. XIII,8). Ea
stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi viitoare, îndrumând pe
cei vii să urmeze exemplul, să dezvolte lucrările celor dinainte şi să-i pomenească cu
drag. Această atitudine este întărită de faptul că Biserica luptătoare menţine o legătură nu
numai cu Biserica triumfătoare cu sfinţii care „mijlocesc la Dumnezeu să ne rugăm unii
pentru alţii”(Iac. V,16), ci şi cu păcătoşii din iad pentru care căutăm să le venim în ajutor
spre a le uşura chinurile şi chiar de a-i scăpa prin rugăciuni, milostenii şi Jerfa Euharistică
(Mărturisirea Ortodoxă, I, 64 şi 107).

Datorită faptului că Dumnezeu a acordat o deosebită valoare persoanei umane, singura

capabilă de comuniunea cu El, dar şi pentru a spori dragostea atât între noi cât şi cu cei
răposaţi, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă ca “înainte de toate să faceţi rugăciuni, mijlociri,
mulţumiri pentru toţi oamenii”(I Tim. II,1), căci numai aşa cei păcătoşi mai au
posibilitatea mântuirii “în ziua cea de pe urmă când vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii
iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii“(Ioan V,28-29).

Imediat după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos îngerii s-au arătat Apostolilor,
martorii Învierii şi Înălţării ce erau plini de mirare şi le-au spus:”Bărbaţi galileeni, de ce
staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni precum L-
aţi văzut mergând la cer”(Fapte I,11).
Întreaga tradiţie Biblico-patristică mărturiseşte adevărul pe care Apostolii l-au făcut
cunoscut, în care au crezut şi de care toţi creştinii nu s-au îndoit: a doua venire a
Domnului. Parusia se bazează pe Evanghelie fiind în conformitate cu spusele
Mântuitorului şi precizările Sf. Apostol Pavel (I Cor.). Pe creştinul ortodox l-a interesat
întotdeauna calea care duce la mântuire, iar “Parusia este astfel un deziderat al celui ce
trăieşte în Hristos, este urmarea firească a activităţii Sale pământeşti şi împlinirea
misiunii Sale cosmice: întrupându-Se, pătimind şi înviind a slujit şi a vindecat firea
omenească. La Parusie, Hristos va judeca lumea, iar întreaga natură se va transforma în
conformitate cu legile Providenţei“.

Însuşi Mântuitorul pune bazele acestei învăţături atunci când vorbeşte în repetate rânduri
despre ea, arătând şi modul cum se va întâmpla “pe norii cerului cu putere şi cu mărire
multă“(Matei XXIV, 30) dar nu şi timpul când se va înfăptui aceasta: “Iar despre ziua
aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie nici îngerii din ceruri, nici Fiul ci numai
Tatăl“(Matei XXIV,36).

În Simbolul Credinţei mărturisim că Iisus Hristos iarăşi va veni pe pământ să judece viii
şi morţii dar epoca în care va avea loc a doua venire nu ne este cunoscută ci pe temeiul
Revelaţiei divine putem cunoaşte semnele premergătoare acesteia şi evenimentele ce vor
avea loc în ziua şi în ceasul hotărâte de Dumnezeu înainte de toţi vecii: - a doua venire
(Luca XVII,24); - învierea morţilor (Ioan V,25); - judecata finală (Ioan XII,48); - sfârşitul
lumii (Matei XIII,39).

Parusia se deosebeşte de prima venire atât prin caracterul cât şi prin scopul ei. “Atunci
când vorbim de Prima Venire ne referim la naşterea lui Hristos ca om, Domnul venind pe
pământ umilit şi fiind judecat de oameni, iar când vorbim despre a Doua Venire
înţelegem pogorârea Lui pe pământ întru slavă pentru a-i judeca pe oameni“. Pentru a
arăta cât de evidentă este diferenţa dintre cele două evenimente, Sf. Grigore Palama ne
învaţă că “la Prima Venire slava lui Dumnezeu a fost ascunsă de trupul pe care l-a luat
pentru a ne mântui…Chiar şi acum slava Lui cea dumnezeiască este ascunsă la Tatăl, în
trupul Său cel deopotrivă dumnezeiesc. Dar atunci, la a Doua Venire, întreaga Lui slavă
se va arăta strălucind minunat şi străfulgerând în toate colţurile lumii“.

De vreme ce este vestită de cuvântul apocaliptic al Domnului, de afirmaţiile Sfinţilor

Apostoli şi de trăirile sfinţilor care se bucură deja de Împărăţia lui Dumnezeu, Parusia
este un fapt de netăgăduit, căci “venirea Sa aduce deja judecata imediată a tuturor celor
care se îndoiesc; dar vederea Lui presupune schimbarea firii omului. Evenimentele
ultime, cataclismele sunt încă în istorie. Or, nu lumea istorică va vedea Parusia ci “noi
toţi vom fi schimbaţi“(I Cor. XV,51) “.

Toate evenimentele sunt eshatologice, mai presus de raţiunea şi simţurile omului, de

aceea şi Mântuitorul S-a descoperit pe Sine şi ne descoperă toate lucrurile ce se vor
întâmpla pe măsura puterii noastre de înţelegere, folosind imagini şi reprezentări căci
numai aşa oamenii, obişnuiţi cu lucrurile şi faptele pământeşti, pot înţelege evenimentele
eshatologice. Mitropolitul Hierotheos ne învaţă însă că în efortul nostru de a recunoaşte
evenimentele “nu trebuie să ne limităm la reprezentările pământeşti şi să pierdem din
vedere esenţa acestor învăţături: căci de vreme ce Hristos le-a folosit trebuie să le păstrăm
înţelesurile adânci fără a le nesocoti, pentru a-i îndrepta pe oameni la pocăinţă“.

Problema cea mare pe care Parusia a ridicat-o în minţile oamenilor şi în viaţa lor a fost
aceea a timpului când se va împlini. Acea zi mare şi importantă pentru destinul nostru
rămâne neştiută nici de oameni, nici de îngeri pentru că Mântuitorul ne învaţă că ceasul
judecăţii este cunoscut numai de Tatăl, dar aceasta nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu
cunoaşte când va veni Ziua aceea. Sf. Simeon Noul Teolog interpretând textul de la
Marcu XIII,32 învaţă că: “nimeni nu ştie decât Sfânta Treime, Dumnezeirea Cea Una şi
Nedespărţită. Dumnezeu cel Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (care au aceeaşi fiinţă),
ştie ceasul când lumea se va sfârşi şi Hristos Se va pogorî pe pământ. Hristos afirmă că
nu ştie ceasul acela referindu-Se la omul din El şi nu la firea Sa dumnezeiască“.

Această ascundere a clipei sfârşitului lumii este cu adevărat un semn al înaltei pedagogii
divine care nu vrea să terorizeze lumea cu sfârşitul ei apocaliptic. “După cum omul nu
ajunge să fie terorizat de sfârşitul vieţii sale fiindcă nu îşi cunoaşte vremea sfârşitului, tot
astfel nici lumea nu va fi terorizată de sfârşitul ei inevitabil, de vreme ce nimeni nu ştie
când se va produce el“. Sfânta Scriptură ne învaţă astfel că nu este necesară cunoaşterea
venirii pentru că “nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în
stăpânirea Sa“(Fapte I,17) şi cu toate că Mântuitorul ne spune că sfârşitul va veni pe
neaşteptate “ca un fulger care străbate cerul de la un capăt la celălalt într-o clipire“(Luca
XVII,24), sau “ca un fur noaptea“(I Tes. V,1-2) care pătrunde în casă pe ascuns, tot
Hristos este cel care, încheindu-Şi Învăţătura de pe muntele Măslinilor ne îndeamnă:
“Privegheaţi deci că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru“.(Matei XXIV,42). Adică
învăţătura ortodoxă susţine că atitudinea pe care trebuie să o manifeste creştinul faţă de
acea oră neaşteptată nu este de a calcula data prin intermediul ştiinţei, aşa cum zadarnice
li s-au dovedit încercările unora dintre cei care au crezut că Hristos vine când vor ei, ci
Hristos ne învaţă să nu adoarmă cugetul nostru, să nu fim fără de grijă, ci să fim cu luare-
aminte la semnele timpului totdeauna pregătiţi a merge înaintea Domnului, deci
totdeauna gata pentru a duce o viaţă virtuoasă. “Tocmai pentru a avea un răspuns bun la
înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, Dumnezeu nu dezvăluie data sfârşitului lumii, ci îi
lasă pe oameni să lucreze în voie până în ultima clipă a existenţei lor“.

Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii, din nespusa lui iubire de oameni
nu ne-a lăsat fără ajutor în aşteptarea Sa, ci ne-a descoperit semnele Parusiei. Căci aşa
cum i-a încredinţat pe apostoli prin cuvântul Său viu şi lucrător că El este Mesia cel
aşteptat, Care a venit în lume să o ridice din jugul robiei păcatului, apoi că va învia “ca să
surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii“(Evr. II,14) şi că “va fi cu noi în
toate zilele până la sfârşitul veacului“(Matei XXVIII,20), tot aşa Hristos a ţinut să ne
încredinţeze că El, Fiul lui Dumnezeu, va veni a doua oară ca să judece lumea folosindu-
Se atât de pilde şi imagini ale evenimentului final cât şi de enumerarea semnelor ce vor
premerge Parusia.

Încă de la început trebuie reţinută învăţătura Bisericii despre aceste semne care asigură că
ele au existat şi înainte de Mântuitorul şi după El şi vor exista până la sfârşit. “În vremea
lui Hristos fariseii şi saducheii nu cercetau semnele vremurilor pentru a afla dacă Hristos
venise, dacă Fiul lui Dumnezeu era cumva pe pământ“ , cu toate că în Vechiul Testament
exista profeţia lui Daniel despre cele 70 de săptămâni de ani, 490 de ani după care Mesia
trebuia să vină pentru prima oară. Pentru aceasta Mântuitorul îi ceartă spunând că “faţa
cerului ştiţi să o judecaţi dar semnele vremurilor nu puteţi“(Matei XVI,3). Încă
Mântuitorul le-a mai dat semn nu numai despre venirea Sa, ci şi despre Învierea Sa:
“Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui decât numai semnul lui
Iona“(Matei XVI,4), prin toate acestea învăţăm că principalul lucru pentru noi nu este să
ne facem calcule, ci să ne pregătim sufletele pentru a le înţelege, să nu disperăm sau să
pierdem credinţa cea adevărată“.

Noi toţi, sub îndrumarea Bisericii, studiem semnele vremurilor pentru a reuşi să-L
recunoaştem pe Hristos. Biserica propovăduieşte învăţătura eshatologică, dar în acelaşi
timp afirmă că nu este lucru uşor să interpretezi evenimentele fiecărei generaţii. “Dacă
vrem să avem o interpretare autentică a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie
să-l stăpânim este o cunoaştere ortodoxă temeinică. Adică trebuie să avem o cunoaştere a
Sfintei Scripturi, a istoriei bisericeşti, a ereziilor şi erorilor care au atacat adevărata
înţelegere a dogmelor şi mai ales a semnelor vremurilor din urmă de către Biserică“. Prin
această înţelegere de bază ne găsim pregătiţi în faţa semnelor vremurilor, netulburaţi,
cunoscând că doar cei luminaţi prin descoperire dumnezeiască pot să îşi dea seama că se
apropie acele zile însă nici ei nu ştiu exact. Părintele Stăniloae ne învaţă că “aceste semne
pot să indice cu oarecare probabilitate apropierea sfârşitului dar şi ele sunt supuse unei
ambiguităţi, adică şi atunci când va fi, unii se vor îndoi de apropierea sfârşitului…
Semnele sfârşitului date de Sfânta Scriptură par foarte caracteristice dar nu pot fi
identificate cu siguranţă deplină din cauza echivocului sfârşitului.
Semnele Parusiei sunt descrise în mod evident la Matei XXIV şi XXV, unde Mântuitorul
îi învaţă pe Apostoli că sfârşitul lumii va veni atunci când:
- Evanghelia se va propovădui în toată lumea (Mt.XXIV,14), dar deşi vestită pretutindeni,
nu rezultă că ea va fi şi primită sau crezută de toate popoarele. Apoi de la predicarea
Evangheliei la toate neamurile şi până la Parusie va mai trece un timp oarecare. “Vedem
astăzi că Evanghelia este tradusă în sute de limbi, la aproape toate neamurile pământului,
iar Creştinismul ortodox este propovăduit în aproape fiecare ţară a lumii. În Africa există
misiuni impresionante: în Uganda, Kenya, Tanzania, Congo, de acolo răspândindu-se mai
departe”.
Sfinţii Apostoli vedeau împlinidu-se încă din timpul lor acest semn al apropierii
sfârşitului lumii deoarece Evanghelia a fost anunţată în acea epocă în toată lumea acelui
timp, Imperiul roman fiind foarte întins pentru acea vreme (Lc.II,1). Mărturisirea
Apostolilor ne este arătată la Romani X,18:” În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la
marginile lumii cuvintele lor”, căci ei au înfăptuit porunca Mântuitorului (Mc.XVI,15)
prin care se arată că nu va rămâne nici un popor, oricât de mic, nici o ţară pe pământ,
unde să nu se fi propovăduit Evanghelia, adică vestirea fericită a mântuirii celor ce o vor
primi şi vor crede în ea cu toată inima lor.

- Convertirea întregului popor evreu la creştinism:”Şi astfel întreg Israelul se va mântui,

precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la
Iacov”(Rom.XI,26). Necredinţa iudeilor în Iisus Hristos a fost cea care a obligat pe
Apostoli să predice Evanghelia neamurilor. Dar în vremurile din urmă iudeii, “geloşi pe
neamuri”, vor îmbrăţişa Evanghelia. Atunci legământul cel de demult se va fi împlinit, iar
folosul convertirii lor va fi nemăsurat. Părintele Stăniloae ne spune că această convertire
a iudeilor totuşi “nu ştim în ce sens are să se înţeleagă”.

- Venirea lui Enoh şi Ilie (Fapte XI,3-7). În Vechiul Testament au fost doi sfinţi care nu
au murit: Enoh a fost luat la cer şi nu a mai fost găsit, iar Ilie s-a ridicat la cer într-un car
de foc. Aceştia se vor întoarce ca doi mărturisitori care vor predica împotriva lui
Antihrist. Ilie va vorbi iudeilor căci “îi va împăca pe părinţi şi copii şi le va aşeza pe toate
la locul lor” (Mt.VII,11), iar Enoh va vorbi celorlalţi oameni, descoperindu-l şi luptându-
se cu Antihrist, însă până la urmă vor fi înfrânţi.

- Fărădelegea se va înmulţi şi dragostea dintre oameni se va răci (Mt.XXIV,10,12) astfel

încât mulţi vor lepăda credinţa fiind amăgiţi de proorocii mincinoşi. Drept urmare a
acestor rele în lume se vor răspândi tot felul de vicii ca: îngâmfarea, neascultarea de
părinţi, ipocrizie, ură, desfrâu şi iubirea tuturor lucrurilor diavoleşti (II Tim.III,1-5).
Toate acestea sunt ceva prea general care au fost şi vor fi totdeauna, pentru a se putea
cunoaşte când s-au produs. “Deci, propriu-zis ele nu sunt semne indicatoare că sfârşitul
este aproape. Prin ele, Dumnezeu vrea să ne descopere numai atât că toate acestea trebuie
să se întâmple înaintea sfârşitului lumii”.

- Apariţia lui Antihrist va fi iarăşi un semn al Parusiei, căci acest adversar al lui Hristos
care încearcă să răstoarne creştinismul şi vrea să fie ultimul mare conducător al lumii va
veni pe pământ să combată pe Hristos folosindu-se de diferite mijloace. “Însăşi firea lui
Antihrist (anti-împotriva, imitaţie a cuiva, în locul cuiva) ne arată că el va fi cineva care Îl
va imita pe Hristos, încercând să amăgească pe oameni” Mântuitorul însă ne îndeamnă să
fim precauţi ca să nu ne înşele nimeni: ”Vedeţi să nu vă înşele careva….”(Mc.XIII,5).

Acest semn este legat de “urâciunea pustiirii” prin care înţelegem desigur reconstruirea
Templului din Ierusalim de către evrei şi un fel de profanare a lui de către Antihrist,
pentru care se va reconstrui, moment în care toate sectele care afirmă că Hristos va veni
să împărăţească pe pământ timp de o mie de ani vor defila de bucurie, crezând că acesta
este semnul venirii lui Hristos.

Biserica Ortodoxă învaţă dimpotrivă că acesta este “semnul venirii lui Antihrist, căci
Hristos nu va mai veni la Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni la sfârşitul
vremurilor doar pentru a deschide veşnica împărăţie a cerurilor. Singurul care va veni la
Templu va fi Antihrist”.
Pe temeiul Revelaţiei creştinii ortodocşi învaţă că Parusia se va întămpla astfel: pe cer va
apărea semnul Sfintei Cruci (Mt.XXIV,30).”După aceasta, Domnul Se va coborî pe norii
cerului cu putere şi mărire multă, înconjurat de îngeri (Mt.XVI,27). El va reveni cu
acelaşi scop cu care S-a înălţat la cer (Fapte I,11). Odată revenit pe pământ va şedea pe
tronul măririi Sale şi în faţa Lui vor fi adunaţi pentru judecată toţi cei înviaţi şi cei ce vor
trăi atunci pe pământ (I Tes.IV,12-16)”.

Sfântul Apostol Petru ne prezintă Parusia ca o zi :”Ziua Domnului”(II Ptr.III,10) pe care

şi Sf.Ioan o numeşte “Ziua Judecăţii”(I In.IV,17) deoarece exprimă o nouă realitate în
comparaţie cu această viaţă care nu este decât întuneric sau este descrisă ca “ziua de pe
urmă” când vom vedea arătarea slavei Lui, arătarea Domnului Iisus din cer “cu îngerii
puterii Sale”(I Tes.I,7). Sfântul Simeon Noul Teolog spune că “ziua celei de-a doua
Veniri este numită ziua Domnului nu pentru că este ultima zi pe acest pământ sau pentru
că Îl aşteptăm pe Hristos, ci pentru că Însuşi Dumnezeul şi Stăpânul tuturor va străluci
prin slava Dumnezeirii Sale…Atunci, toate cele văzute se vor da la o parte şi vor face loc
pentru Făcătorul cerului şi al pământului şi Cel pe care ochii pământeşti nu Îl pot vedea
acum, atunci va fi deopotrivă zi şi Dumnezeu”.

Dacă Sfânta Scriptură ne învaţă că învierea generală a morţilor va avea loc la sfârşitul
lumii, iar sfârşitul lumii la sfârşitul zilei, la miezul nopţii deoarece Hristos a înviat la
miezul nopţii (Mt.XXV,6), Biserica, printr-o cântare mişcătoare “Iată mirele vine în
miezul nopţii”, anunţă că a doua venire a lui Hristos se va săvârşi la miezul nopţii
deoarece după cum noaptea este totdeauna urmată de dimineaţă, la fel şi după acea
noapte teribilă va sosi dimineaţa zilei fericirii sau a unei munci veşnice. Desigur aceasta
trebuie înţeleasă în mod figurat, adică ziua Parusiei va veni pe neaşteptate. Nu trebuie să
fim precum aceia care râdeau zicând că “Domnul întârzie”(II Ptr.III,3), dându-ne
îmbuibărilor şi nelegiuirilor firii celei păcătoase din om, ci trebuie să ne pregătim
întocmai ca fecioarele înţelepte, veghind să nu se stingă credinţa şi dorinţa arzătoare a
noastră după Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem spune că Parusia “întârzie”, ci suntem
convinşi că Dumnezeu a hotărât să dea omenirii timp de pocăinţă şi îndreptare “fără a ne
împotmoli inima în griji şi întrebări care trec dincolo de dreptul, de credinţa şi de puterea
noastră de a cerceta “taina lui Dumnezeu”.
Pr. Dr. Marcel Stavara