Patriarhi ai Ierusalimului in Tara

Romaneasca
Patriarhi ai Ierusalimului in Tara Romaneasca

Dintre toate patriarhiile rasaritene, Biserica Ierusalimului, "Maica Bisericilor" si-a dus viata
departe de bogatia surorilor sale, intretinandu-se cu mila si cu ajutorul primit din afara.
Ierusalimul nu s-a putut niciodata sprijini decat pe ceea ce-i puteau aduce credinciosii sai
apropiati. Faptele Apostolilor si Epistolele pauline ne dau marturie de numeroase colecte
stranse in comunitatile grecesti pentru "sfintii din Ierusalim", iar mai tarziu aceasta va forma o
indatorire de cinste a basileilor, cat timp va dainui imparatia crestina a Bizantului.

Suferintele politice abatute asupra leaganului crestinismului, ocupatiile arabe, seleucide,

cruciate, culminand cu cea otomana (1515), au secatuit Biserica Ierusalimiteana si asa destul
de saraca. Odata cu ocupatia turceasca si cu politica dusa de sultani - aliati adesea cu regi si
principi apuseni - apar si infiltratiile catolice, dornice de subminare si de subordonare a
Ortodoxiei. In fata cupiditatii beilor si pasalelor turcesti, aurul apusean deschide poarta
calugarilor si agentilor papali, izgonind pe secularii pazitori ai Sfantului Mormant. Din epoca
lui Francisc I (1515-1547) al Frantei - ocrotitor al catolicismului roman din Rasarit - si a
prietenului si aliatului sau Soliman Magnificul (1520-1566), numarul clericilor apuseni
stabiliti in Tara Sfanta este tot mai mare.

Speriati de aceasta navala de eterodocsi, patriarhii Ierusalimului cauta mijloace de rezistenta.

Privirile lor se opresc - in primul rand - asupra tarilor noastre, atat de vestite pentru bogatiile
lor si pentru darnicia voievozilor. Mama Bisericilor incepe sa cunoasca milostenia tarilor
noastre si a domnitorilor romani inca de la inceputul veacului al XVI-lea, cand evlaviosul
Neagoe Basarab "au daruit si au imbogatit Biserica Sionului, dimpreuna cu toate bisericile
dimprejurul ei".

In secolul al XVII-lea, cand se inmultesc atacurile romano-catolice pentru acapararea unora

dintre Locurile Sfinte, multi dintre patriarhii Ierusalimului isi indreapta pasii spre tarile
noastre, de unde nadajduiau sa primeasca ajutoare pentru a putea face fata primejdiei.

Cel dintai patriarh care deschide calea legaturilor, in secolul al XVII-lea, intre Tarile Romane
si Ierusalim, este Teofan (1608-1644). Acest ierarh, vestit pentru ravna sa ortodoxa si pentru
neobosita lupta impotriva prozelitismului romano-catolic, a fost de multe ori oaspetele tarilor
noastre, in anul 1617 el era la Iasi, la curtea lui Radu Mihnea, despre a carui darnicie aflase de
mai multa vreme. Patriarhul Teofan ramane la Iasi mai bine de un an de zile, asteptand pe
solii moscoviti, care aveau sa-l insoteasca spre Kiev si Moscova.

Incarcat de daruri, patriarhul Teofan izbuteste sa treaca in Polonia, unde desfasoara o intinsa
activitate de reorganizare a Bisericii Ortodoxe, necesara dupa unirea de la Brest-Litovsk
(intocmeste fratii ortodoxe, reorganizeaza manastiri, numeste egumeni si episcopi; intors din
Rusia, scrie din Iasi ca a scapat de cei ce voiau sa-l prinda, in martie 1621).

Tulburarile provocate la Ierusalim de catre franciscani si interventia ambasadorilor apuseni la

poarta (De Cesy), rechemara pe Teofan in apararea Bisericii Sale. De acum incepe lupta cu
clericii si cu agentii apuseni pentru stapanirea Locurilor Sfinte, adevarat targ in care turcii
aveau numai de castigat. Pentru a se putea mentine, Teofan porneste din nou la drum pentru
strangerea de ajutoare.

Drumul spre bogata Moscova - de unde nadajduia un mai mare ajutor - trecea prin Moldova.
La curtea evlaviosului Miron Voda Barnovschi, aflam pe Teofan in primavara anului 1628.
Multumit de buna primire pe care i-a facut-o voievodul, boierimea si clerul - al carui ecou se
intalneste in scrisorile sale -, patriarhul Teofan paraseste Moldova si in anul 1629 il aflam la
Ierusalim, in lupta cu pretentiile romano-catolicilor. Cu banii stransi, rascumpara biserica
Nasterii Domnului din Bethleem, dar peste putin timp, in 1631, Teofan este nevoit sa plece
din nou la drum, caci datoriile Patriarhiei nu mai pot fi acoperite cu putinele venituri. Loc de
refugiu si ajutor gaseste patriarhul tot in Moldova, la curtea lui Vasile Lupu. Lacrimile lui
Teofan indemnara pe evlaviosul domnitor sa plateasca datoria Sfantului Mormant, de 56.000
florini.

Reintors la Ierusalim, unde lupta impotriva infiltratiilor iezuite ajunge tot mai indarjita,
Teofan cu greu mai poate intreprinde calatorii. Dupa 37 de ani de zbucium si lupta, Teofan
moare la 15 decembrie 1644 si este ingropat pe insula Halki.

Stradaniile lui sunt continuate de Paisie (1645-1660), care si el gaseste ajutor - material si
politic - in tarile noastre, conduse de domnitori evlaviosi.

Bine primit in Moldova, Paisie se opreste si in Tara Romaneasca, de unde primeste inchinarea
manastirii oltene Polovragi (6 iulie 1648), ctitoria lui Danciu Logofat Paraianu, dar nu se va
amesteca in conducerea ei, ci doar va primi anual 50 de taleri.

Paisie pleaca la Ierusalim, silindu-se sa obtina recunoasterea privilegiilor grecesti in Tara

Sfanta, in schimbul numeroaselor pungi impartite pasalelor si beilor turci. Dar curand e nevoit
sa porneasca intr-o noua calatorie prin tarile ortodoxe, luand ca insotitor pe tanarul diacon
Dositei Notara, viitor patriarh si figura reprezentativa a clerului grec din secolul al XII-lea.
Vizitand orasele din jurul Marii Negre, trecand prin Crimeea, se indreapta spre Bosfor si, la 2
decembrie 1660, incarcat de daruri, moare la Kastelorizon, aproape de coasta Liciei. Darurile
stranse raman in seama lui Dositei, care stie sa le fereasca de lacomia turcilor. Urmasul sau,
Nectarie (1661-1669), ales patriarh la 25 ianuarie 1661 de Sinodul ierusalimitean, porneste si
el impreuna cu acelasi Dositei Notara intr-o prima calatorie pentru milostenii in Tarile
Romane.

In septembrie 1663 se afla la Iasi, unde ramane pana in aprilie viitor, cand - pentru putin timp
- viziteaza Tara Romaneasca. La plecare, Nectarie primeste numeroase daruri in bani si
obiecte pretioase, cu care izbuteste sa aduca imbunatatiri la numeroase biserici din Tara
Sfanta.

Multumit de serviciile aduse, in septembrie 1666 Nectarie ridica pe Dositei la treapta de

mitropolit al Cezareii Palestinei, desemnandu-l astfel ca succesor. De acum inainte, Nectarie,
retinut de afacerile Sfantului Mormant, nu mai vine in tarile noastre. Pentru a mentine
legaturile, foloseste exclusiv, ca exarh pe Dositei. Acesta se imprieteneste cu unii conducatori
turci, cu diplomati greci si cu pretendenti la scaunele romanesti, ca de pilda Gheorghe Duca,
de care va fi legat totdeauna printr-o prietenie sincera.
Simtind ca nu va putea rezista atacurilor apusene si perfidiei turcesti care targuiau totul,
Nectarie se retrage - face paretesis - la inceputul lui 1669. Din fericire pentru Patriarhia
Ierusalimului, Sinodul se opreste asupra lui Dositei, care, desi tanar (28 ani), daduse dovada
de inteligenta si buna chivernisire a Bisericii. La 23 ianuarie 1669, la Constantinopol, el este
ales patriarh al Ierusalimului.

Dositei (1669-1707), cu o formatie intelectuala de autodidact si cu o uriasa putere de munca,

stie sa faca din scaunul sau cea mai puternica cetate a Ortodoxiei. Pentru a usura soarta
materiala a Patriarhiei Ierusalimului, asupra careia apasa enorma datorie de 100.000 de taleri,
Dositei pleaca spre tarile noastre in februarie 1670. Dupa o scurta vizita la Antonie Voda din
Popesti, se opreste la Iasi, la curtea voievodului Gheorghe Duca. In Bucuresti sfinteste Marele
Mir pentru crestinii din Tara Romaneasca si din Ardeal. Din aceasta pricina intra in conflict
cu ecumenicul Metodie, care sustinea exclusivitatea dreptului sau patriarhal. Izbuteste sa-l
linisteasca insa cu ajutorul prietenilor sai din Fanar.

Incarcat cu darurile stranse, se indreapta spre Ierusalim, dar in mai 1673 il aflam iar la
Bucuresti, la curtea lui Grigorie Ghica, de la care primeste inchinarea manastirii Caluiu si a
schitului Ungurei. De aici pleaca pentru putin timp in Moldova lui Petriceicu Voda,
framantata de razboiul turco-polon, dar uneltirile apusene il recheama la Ierusalim.

Permanenta lipsa de bani il sileste pe patriarh sa porneasca din nou la drum si, in 1680, incepe
una dintre marile sale calatorii care il poarta prin toata lumea ortodoxa, din Balcani pana la
Moscova si Caucaz. In acesti ani privirile lui Dositei se indreapta spre Rusia, in care vede pe
eliberatoarea popoarelor ortodoxe. Tarile noastre, tulburate de desele lupte si schimbari de
domnie, saracite de atacurile tatare si poloneze, nu mai constituiau un azil sigur si rentabil. De
aceea Dositei calatoreste la Moscova si devine agentul devotat al rusilor in Balcani, cautand
sa-si puna talentul, abilitatea sa diplomatica si influenta in slujba tarului.

Revenind din Rusia, Dositei obtine un nou hatserif favorabil, cu sprijinul lui Serban
Cantacuzino (1683). Multumit de purtarea de grija a domnitorului muntean si dornic de a-i
raspunde intr-un fel, patriarhul scrie aghiotafitilor sa-l pomeneasca la toate slujbele pe
"chivernisitorul Sfantului Mormant". Era singura rasplata de natura duhovniceasca pe care
puteau sa o aduca clericii saraciti ai Ierusalimului binefacatorilor lor.

Dupa o scurta vizita in Palestina, unde se ocupa cu refacerea unor manastiri, Dositei porneste
din nou la drum. In aprilie 1686 se afla la curtea lui Serban Voda Cantacuzino. Era epoca
rasunatoarelor biruinte crestine asupra otomanilor, cand Serban Cantacuzino ducea tratative
secrete cu austriecii, cu polonezii si cu rusii. Dositei, incantat de aceste biruinte, vrea sa
apropie cat mai mult pe domnitor de puterile ortodoxe. El va fi sfatuitorul ortodox al lui
Serban Voda, ca si al lui Brancoveanu, mijlocind pentru aceasta apropiere. Peste putin timp
trece in Moldova, la curtea lui Constantin Cantemir.

Parasind tarile noastre in 1687, patriarhul, slabit de atatea griji si de munca, se imbolnaveste.
De aceea, moartea prietenului sau Serban Cantacuzino ii gaseste departe, dar impreuna cu
patriarhul ecumenic da scrisoare de iertarea pacatelor "adormitului fiu sufletesc de fericita
pomenire Domn Serban Voievod".

In 1691 intra in conflict cu Brancoveanu, din pricina teologului Ioan Cariofil. Acesta, acuzat
de tendinta calvinista de catre Sinodul constantinopolitan si indeosebi de Dositei, gaseste
adapost la curtea lui Brancoveanu. Domnitorul, care se socotea si el parinte si ocrotitor al
Ortodoxiei si nevazand nicio erezie in predica si in invatatura lui Cariofil, incearca impacarea
acestuia cu patriarhul si cu Sinodul. Dar Dositei, inflacarat de ravna ortodoxa, ii scrie: "Legile
nu s-au intocmit pe muntii Tarii Romanesti, nici de domnii Tarii Romanesti, ci in
Constantinopol, de catre imparati si sinoade".

Aceasta cearta nu poate dura, caci Dositei are nevoie de banii domnitorului. Revine la
Bucuresti in toamna lui 1692 - cand moare si Cariofil - si ia parte, ca nas, la casatoria uneia
dintre fiicele lui Brancoveanu cu Radu Ilias. Impacarea cu domnitorul era deplina si patriarhul
poate fi sigur de continuarea ajutoarelor. indata dupa nunta, Dositei pleaca la Iasi, de unde
trimite cerere pentru milostenii grecilor din Sibiu.

La 30 iunie 1693, Dositei intervine la Constantin Brancoveanu pentru rascumpararea

manastirii Polovragi. Manastirea ramasese pustiita, "ca smochinul ce si-a pierdut foile", fiind
aproape de ruina totala. Brancoveanu o rascumpara, platind lui Dositei 1500 taleri si o
transforma in metoc al Hurezilor. Cu banii luati, patriarhul termina ridicarea chiliilor de la
biserica Sfantul Gheorghe din Bucuresti (ctitoria lui Panaiot Nicusios), desavarsita de
Brancoveanu.

In 1697 revine in Tara Romaneasca, ramanand aici pana in anul urmator. Refugiat impreuna
cu domnitorul din Bucurestii bantuiti de ciuma, nu se reintoarce in oras decat la 6 decembrie,
dupa ce inaltase numeroase slujbe pentru potolirea flagelului.

Nevoile numeroase, situatia grea a Bisericii Ortodoxe din Palestina, lucrarile intreprinse din
initiativa sa la manastirile inchinate, silesc pe Dositei sa apeleze din nou la ajutorul crestinilor
din afara. Are nevoie de bani si pentru obtinerea iradelei Iul Mustafa IV de restaurare a
Sfantului Mormant.

Ravna sa profund ortodoxa se vadeste odata cu hirotonirea lui Atanasie Anghel si cu unirea
unei parti a Bisericii din Ardeal cu Roma. La hirotonie, acestuia i se dau instructiuni pe
puncte, o marturisire de credinta, pe care Atanasie jura ca o va respecta. Atunci cand se da pe
fata unirea, Dositei este singurul dintre ierarhii aflati atunci la Bucuresti care actioneaza cu
energie impotriva ei. Nemultumit cu predicile si cu cuvintele rostite in biserica domneasca,
Dositei pleaca in Ardeal, predicand si indemnand pe ortodocsi sa nu primeasca unirea
incheiata de arhiereul apostat si de protopopii setosi de bunastare materiala. Atat de mare era
influenta sa in partile Brasovului si ale Fagarasului - unde avea posesiuni Brancoveanu -, incat
cardinalul Kolonics se vede nevoit sa ceara guvernului austriac arestarea sau izgonirea
agitatorului.

Revenit din Ardeal, patriarhul Dositei nu se linisteste. Scrie clerului si poporului ortodox din
Ardeal, scrie lui Stefan Racz, fruntas ardelean care a primit unirea, scrie chiar si lui Atanasie
sa revina la Ortodoxie. Interesanta este scrisoarea catre Atanasie, in care aminteste greutatea
cu care a fost hirotonit, deoarece le parea tuturor suspect: "Hirotonia, acordata dupa multe
juruinte, te-a legat de Biserica lui Hristos cea pravoslavnica, pe care parasind-o ti-ai agonisit
osanda vesnica. Fiule Atanasie, pe care iarasi te plang, pana ce Hristos va lua chip in tine,
vino-ti in simtire, nu te teme de juramintele ce le-ai facut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-
ai facut cand te-ai hirotonit arhiereu!". Dar cerbicia ierarhului ardelean nu mai poate fi topita
cu scrisori irenice. In curand se va da in fata intregii Pravoslavii actul caterisirii sale.

Lasand la o parte afacerile ardelene, Dositei se adreseaza clerului si credinciosilor

indemnandu-i sa ajute la terminarea cladirilor de la biserica Sfantul Gheorghe din Bucuresti.
Acum sfinteste Marele Mir in manastirea Sfintii Apostoli (biserica Arhimandritului).
Prestigiul si influenta sa in Ortodoxie il opresc pe patriarhul ecumenic sa mai poata protesta,
mai ales acum, cand era cunoscut ca prieten al lui Petru cel Mare. Devenise mijlocitorul intre
domnii romani si Rusia, continuand corespondenta cifrata cu cancelaria imperiala. Pentru
legaturi folosea pe nepotul sau, Hrisant, pe Gheorghe Castriotul, profesor la Iasi, si pe David
Corbea, ceausul lui Brancoveanu.

Revine in Bucuresti si slujeste de ziua voievodului in noua biserica de la Sfantul Gheorghe

(21 mai 1704). Scrie o serie de scrisori catre tar, relatand situatia din Balcani si despre
greutatile lui Brancoveanu, "la care adesea gasea sprijin si refugiu Sfantul Mormant si cu care
si acum ne consolam destul de mult". In acelasi an Dositei trece la Iasi, de unde continua
corespondenta cu guvernul rus si se ocupa de reorganizarea manastirilor moldovene.

Chemat la Ierusalim de luptele diplomatice, Dositei moare la 7 februarie 1707. Cu el

Ortodoxia pierde un aparator neobosit, un inflacarat si inversunat ostas. intreaga sa viata si-a
consumat-o dezinteresat pentru binele si pentru fericita stare a Bisericii. Sprijin in lupta sa a
gasit in tarile noastre, de unde banii si actiunile diplomatice ale domnitorilor i-au deschis orice
drum.

Sfetnic de taina al domnitorilor, abil diplomat si chivernisitor cinstit, Dositei ramane strans
legat de istoria noastra din aceasta vreme. Se straduieste sa apropie cat mai mult Tarile
Romane de Rusia, caci in apropierea lor el vede forta capabila sa surpe imparatia otomana.
Ravna sa ortodoxa se da pe fata si in lupta impotriva calvinismului din Ardeal, dar mai ales cu
ocazia unirii cu Roma. Prin actiuni directe, calatorii si predici, ca si prin lucrari scrise - mai
mult sau mai putin originale - acest "infestissimus Ecclesiae latinae hostis", cum il numesc
iezuitii, se straduieste sa raspunda propagandei apusene. In buna parte avantul tipografiei
epocii brancovenesti, stradaniile de a raspandi cuvantul bisericesc popoarelor oprimate din
Antiohia, pana in Alexandria si Caucaz, se datoresc neobositei munci depuse de Dositei.

De o conduita lineara, inflexibil in fata tuturor atacurilor, Dositei nu cunoaste alt rost al vietii
sale decat lupta pentru cunoasterea si intarirea Ortodoxiei. Lucrarea sa religioasa va fi
continuata - nu cu atata energie - de rafinatul elenist care-i urmeaza in scaun, Hrisant Notara
(1707-1731). Nepot al lui Dositei, folosit adesea in misiuni diplomatice, exarh al Sfantului
Mormant in tarile noastre, noul patriarh este inscaunat cu ajutorul lui Brancoveanu, pe care un
contemporan il numeste urmas ai dreptcredinciosilor imparati si patriarh al Bisericii.

Dupa alegere, vine in Tara Romaneasca (1707), unde ia parte la sfintirea bisericii Sfantul
Gheorghe, cu mare sobor de clerici, si se ocupa de organizarea scolii grecesti de la Sfantul
Sava. In decembrie se afla tot la Bucuresti, slujind cu Gherman al Alexandriei la biserica
Sfantul Gheorghe (25 decembrie) si la inmormantarea batranului mitropolit Teodosie, ca si la
nunta Domnitei Balasa Brancoveanu.

Chemat de interesele scaunului sau, Hrisant va reveni in tarile noastre in 1711, in preajma
razboiului ruso-turc, trimis de Poarta pentru o ultima incercare de impacare cu rusii.

Inainte de aceasta noua calatorie, Hrisant intra in conflict cu Antim Ivireanu. Patriarhul, bazat
pe prietenia lui Brancoveanu si a fanariotilor, ca si pe respectul ce i-l purtau patriarhii
ecumenici, incearca sa transforme manastirile romanesti inchinate in adevarate proprietati
personale, negand orice atributie canonica a episcopilor locului. De aici izbucneste conflictul
al carui ecou se aude la Constantinopol. Antim gaseste rusinoasa inchinarea manastirilor catre
alte Patriarhii (cu exceptia stavropighiilor catre ecumenic), caci: "manastirile afierosite odata
lui Dumnezeu nu mai pot fi afierosite a doua oara". Cere ca patriarhul sa respecte randuielile
ctitoricesti in privinta manastirilor. Domnitorii vechi n-au putut desface manastirile de datoria
pomenirii episcopului locului. "Toate sunt sub a noastra carmuire", mai zice Antim in
scrisoarea catre Patriarhia ecumenica, "pentru ca stam numai noi pe sfantul sintron, nu si
Patriarhul Ierusalimului, si dam numai de mila noastra mila Sfantului Mormant". Hrisant
oprise pomenirea mitropolitului chiar in bisericile de mir de pe mosiile daruite Patriarhiei
sale.

Sentimentele acestea de indignare ii vor aduce lui Antim doar greutati. Hrisant nu uita revolta
acestuia si nu e strain de procesul intentat mitropolitului, peste putin timp, prin omul sau,
Mitrofan, care in 1716 va ajunge mitropolit in locul caterisitului Antim. De aceea Ivireanu va
incerca sa se impace cu patriarhul, dar mania grecului nu va putea fi potolita.

In 1714, cand turcii ridica pe Brancoveanu, Hrisant se afla la Iasii prietenului sau, Nicolae
Mavrocordat. De aici se ocupa cu afacerile Sfantului Mormant si tremura de teama de a nu fi
demascat ca prieten si credincios al mazilului. Incearca o usurare a starii domnitorului prin
prietenii comuni de la Poarta, dar toate eforturile sunt zadarnice. Dupa cum scrie Ioan
Mavrocordat: "ajutorul Luminatiei Sale n-a atarnat decat de la mila dumnezeiasca". Vazand
ca orice incercare e zadarnica, patriarhul se sileste sa nu ajunga la urechile sultanului vestea
despre averile sale si ale bisericilor inchinate, daruite de Brancoveanu, nici despre amestecul
sau si al mitropolitului de la Bethleem in politica acestuia. Din timpul sederii la Iasi
intervenise pentru usurarea dajdiilor preotilor si pentru ridicarea unor egumeni la rang de
arhiereu. Teama aceasta isi face ecou si in scrisorile ambasadorului francez (Des Alleurs)
catre superiorii sai: "Patriarhul de Ierusalim este acum in Moldova; se tine putin la o parte din
cauza marilor legaturi pe care le-a avut totdeauna cu printul detronat al Valahiei". Crezand in
amestecul lui Stefan Cantacuzino la detronarea prietenului sau, Hrisant ezita sa-l viziteze, in
ciuda numeroaselor sale invitatii. Torturat de spaima, patriarhul e gata sa faca paretesis, dar la
rugamintea prietenilor revine asupra hotararii sale.

Scapand de greutatile legate de "afacerea Brancoveanu", Hrisant va depune toate eforturile

pentru recunoasterea, in 1716, a noului mitropolit, grecul Mitrofan - vechi uneltitor - care
inlocuieste pe Antim. Acesta, izbit de la inceput cu greutatile, suspectat de toti, vrea sa se
retraga, dar e impiedicat de Hrisant (august 1718), care voia sa-si aiba agentul sau in Biserica
romaneasca. Dar noul mitropolit, inscaunat in momente critice, niciodata nu va fi ascultat de
munteni. Atunci cand, la cererea lui Samuel al Alexandriei, Hrisant vrea sa transforme bogata
manastire Cernica in metoc al Zlatarilor (inchinat Alexandriei), nesocotind randuielile
ctitoricesti, Mitrofan arata neputinta sa intr-o tara unde stapanesc alte obiceiuri si unde se afla
domn si boieri care randuiesc afacerile tarii. Tot asa, cand afla de numirea lui Nicolae
Mavrocordat ca domn al Tarii Romanesti, ii scrie lui Hrisant sa-l sfatuiasca pe noul domn sa
nu vina inconjurat de prea multi greci, caci va provoca revolta localnicilor. Mitrofan nu poate
fi slujitor supus lui Hrisant, deoarece era lipsit de influenta si de energia necesara.

Hrisant era asteptat sa vina in Bucuresti pentru sfintirea Vacarestilor, dar, cum scrie Radu
Popescu, "din pricina unor oameni rai s-au zaticnit si n-au putut sa fie intru acest an". Scapat
de griji si nesuparat, patriarhul ierusalimitean vine de-abia in toamna lui 1727, cand este
primit cu fast imparatesc. Oprit la Vacaresti, este intampinat de doua beizadele, care-l duc in
conac la Sfantul Gheorghe (14 septembrie), in procesiune cu mitropolitul Daniil, ceilalti
arhierei, clerici, boieri, dregatori si norod. In iunie urmator, dupa ce ia parte la nunta lui
Constantantin Mavrocordat, pleaca la Iasi, unde e intampinat cu tot atata cinste si respect. Aici
se ocupa cu reorganizarea manastirilor pe care nu le mai cercetase de multi ani. Va pleca
incarcat de daruri, fara a mai putea veni vreodata pe pamantul romanesc. Moare la 7 februarie
1731 si odata cu el se stinge ultimul mare ierarh ierusalimitean din acest secol.

Hrisant a fost un om al politicii si al banului, cand puterea scaunului sau era nemasurata in
buna parte datorita lui Dositei. Fiind legat prin prietenii trainice, nu se temea de nimeni si de
nimic. Voia sa porunceasca tuturor celor din Biserica. Prin prieteniile cu domnitorii romani,
aproape toti greci, influenteaza asupra conduitei acestora, provocand noi instrainari de bunuri
romanesti, care iau calea Orientului. E un patriarh energic, grec increzator in puterile si in
relatiile lui, un adevarat suveran absolut al Bisericii. Urmasii sai vor fi doar umbre, iar
influenta Patriarhiei Ierusalimului in tarile noastre va scadea treptat, ierarhii ei ramanand doar
simpli administratori, lipsiti de abilitatea, ravna si inteligenta inaintasilor. Acestia vor veni
rareori in tarile noastre pentru milostenii si pentru a se ingriji personal de starea manastirilor
inchinate.

Meletie (1731-1737) se afla in Bucuresti intre 16 octombrie - 23 decembrie 1731, cand scrie
grecilor din Sibiu. Urmasul sau, Partenie (1737-1766), va veni si el in tara noastra. In vara lui
1742 trimite scrisori catre Sibiu, din Bucuresti si din Craiova, iar in anul urmator, din Iasi. Cu
aceasta ocazie primeste de la Constantin Mavrocordat un hrisov de miluire. Patriarhul
urmator, Efrem (1766-1771), se afla la Iasi in august 1768.

Dintre patriarhii ierusalimiteni, mai viziteaza tara in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea,
Avramie (1775-1787). Dupa ce depune multa ravna pentru reconstruirea bisericilor sale, vine
la Bucuresti, unde ridica hanul "Constantin Voda", capata manastirea Ramnicului Sarat si
repara schitul Provita din Prahova, daruit Sfantului Mormant. Patriarhul are nevoie de
numerosi bani, pe care nu-i putea gasi decat la manastirile inchinate din tarile noastre, prin
darnicia domnitorilor si a boierilor. Petrecerea lui pe pamantul nostru dureaza din 1780 pana
in 1784, in care timp da mii de carti pentru iertarea pacatelor binecredinciosilor care ajutau
Sfantul Mormant.

Ultimul patriarh ierusalimitean care ne viziteaza tara in secolul al XVIII-lea este Antim
(1788-1808). El continua lucrarea lui Avramie, ingrijindu-se de bisericile si de manastirile
palestiniene, iar la sfarsitul lui decembrie 1791 se afla la Iasi, in drum spre Rusia. Era ultima
oara cand un patriarh ierusalimitean vizita tara noastra.

Ierarhii ierusalimiteni ai acestor doua secole isi petrec mare parte a vietii si a luptei lor pe
pamantul tarilor noastre. De la ravnitorul Teofan pana la aprigul Hrisant, fara a-i socoti pe
urmasi, toti izbutesc sa ridice in stima si respectul tuturor Scaunul Sfantului Mormant. Pe
pamantul romanesc ei gasesc azil si bani, cu care astupa lacomia turcilor si pot combate
subtila propaganda apuseana. In tarile noastre si in Rusia pravoslavnica ei afla pavaza
Ortodoxiei, atat de laudata de patriarhul Dositei.

Odata cu venirea lor, curentul grecesc - destul de slab reprezentat in secolul al XVI-lea -
intensifica lupta cu traditionalul slavonism. Patriarhii vor sprijini noul curent, vor lupta pentru
intarirea elenismului. Asa procedeaza Teofan, ca si Hrisant Notara, dar din framantarile lor
are de castigat cultura romaneasca. Darnicia domnitorilor transforma - la un moment dat -
Tarile Romane in tribuna a Ortodoxiei, de unde se raspandeste cuvantul scris in limbile
nationale ale popoarelor din Orient. Patriarhi ca Dositei, ajung strans legati de viata culturala
de la noi. Din bogatele daruri primite, ei intretin locasurile, clericii si pe crestinii ortodocsi din
Palestina, dar si tipografiile si scolile deschise pe taramurile noastre.
Venind in preajma domnitorilor - cu o aleasa cultura greaca si stranse legaturi diplomatice -,
ei insufla acestora politica de urmat. Nu o data ierarhii si patriarhii ierusalimiteni devin
sfetnici de taina ai domnitorilor nostri. In fruntea lor stau Dositei si Hrisant, care urzesc fire
politice in jurul tronurilor Valahiei si Moldovei, dar si in al indepartatei Rusii. Increderea prea
mare pe care le-o acorda domnitorii se transforma uneori - din nefericire - in cutezanta. Asa
Hrisant va abuza de increderea si de stima domnitorilor, si mai ales a Mavrocordatilor, pentru
a-si satisface interesele si dorintele sale personale. Dar, lasand la o parte aceste aspecte
negative, nu este mai putin adevarat ca vizitele patriarhilor ierusalimiteni - intr-un secol cand
se intalnesc aici toti patriarhii rasariteni - arunca o lumina stralucitoare asupra trecutului
nostru. Pamantul romanesc devine vatra binefacatoare a Ortodoxiei persecutate, iar aurul
romanesc satisface trebuintele tuturor celor prigoniti si persecutati din Orient. Micile
principate de la gurile Dunarii pastreaza aproape doua secole steagul Ortodoxiei, ocrotind
Biserica rasariteana si dandu-si obolul la intarirea dreptei credinte.

Pr. Iile Georgescu

(Revista "Studii Teologice", Seria II, Anul VIII, nr. 5-6, mai-iunie 1956)