ESENTA, CARACTERISTICILE

ȘI FUNCȚIILE COMPETIȚIEI
SPORTIVE
• 1. Delimitări conceptuale
• Pregătirea sportiva si manifestarea ei completa se afla in centrul activităților
sportive competiționale. Performanța sportivă reprezintă categoria centrală
unanim recunoscută de toți teoreticienii competiției.
• Exigența față de nivelul realizării performantei sportive este foarte diferita in
diverse domenii, in funcție de obiectivele propuse. Problematica specifica
performantei si a formelor de manifestare a acesteia se bazează pe relația
intre solicitările privind spațiul, timpul, dinamica si aspectele
sociale determinate de o anumita disciplina sportiva si posibilitățile motorii
individuale ale sportivului.
• Deci, sportivul poate coopera sau acționa cu / sau împotriva altor sportivi cu
mijloace sportive, sa îndeplinească - in cadrul unor factori limitativi interni
sau externi - sarcini de acțiune sportiva.
• Posibilitățile individuale sunt diferite si depind de sex, vârsta, numărul anilor
de antrenament, mediul social, experiența dobândita, motivație si atitudine.
• Competițiile sportive însoțesc, ca fenomen, dezvoltarea istoriei si s-au
manifestat in diferitele perioade cu grad diferit de importanta.
• Valoarea sociala a unei întreceri depinde de imaginea pe care ne-o facem
despre societate. In mod brutal Thomas Hobbes (Jocul si rivalitatea. Firea
umana), a prezentat întrecerea intre oameni ca fiind in centrul concepției
sale despre istorie si oameni: „Comparația dintre o viață de om si o întrecere
de alergare nu se potrivește întocmai, dar corespunde foarte bine scopurilor
noastre Aceasta întrecere nu are voie sa aibă aici un scop, nici o glorie decât
situarea pe primul loc”.
• Pentru Hobbes competiția reprezintă o expresie a luptei existențiale, a
războiului tuturor contra tuturor, a omului ca lup fata de semenul sau. De la
aceasta apreciere si pana la concepția ca sportul competițional formează o
societate in care „toți dau din coate” nu mai este decât un pas.
• In antiteza cu aceasta concepție a apărut sintagma „New Games” – jocuri în
timpul liber – care cunosc numai noțiunea de împreună si nu pe cea de unii
contra altora.
• Accepțiunea termenului „performanță” în științele sociale accentuează dependenta rezultatului (și al
procesului) de abilitățile prezente si aptitudinile existente (talent), toate ca procese anterioare de
învățare si maturizare. În sfera concepției sportive despre performanta pot fi reținute următoarele
interpretări:
perspectiva antropologică (comportamentul uman nu este rigid - el are o mare flexibilitate si
capacitate de adaptare) (Piaget, Acomodare si asimilare).
perspectiva filosofică și culturală (ierarhia valorilor-ideologia performanței);
perspectiva teoriei învățării - modificarea relativ durabilă a comportamentului. Mărimi: variabile de
predare, variabile de învățare (experiență, memorie, ritm, psiho-motor, atenție), variabilele
performanței; input (intrarea informație) si output (ieșirea performanței). Performanta de învățare
senzo-motrice este relația dintre input si output;
perspectiva biologică - criteriul capacității de performanta (vezi structura capacității de performanta);
perspectiva pedagogică - performanta relativizata in raport cu factorii operaționali ai sistemului (grad
de dificultate a sarcinii, procesul de interacțiune din școala, capacitatea de performanta a subiectului,
disponibilitatea la performanta: efort, atitudini, interes);
perspectiva sociologică - valoarea si importanta relativa (clasament) a performantei prin intermediul
unui sistem de valori imanent (sistem social, norme sociale, rang social) si prin factori ambientali;
perspectiva științelor economice - servicii de producție de bunuri, de vânzare de bunuri. Valoarea
performantei determina valoarea de piață (profesionism, profesionalism).
• Legitimitatea societății de performanta are la baza următoarele
principii (H.D. Seidel, Societatea si conflictul legat de performanta,
Düsseldorf, 1973):
• fiecare își croiește propria fericire;
• fiecare dispune de șanse egale;
• in societatea liberei concurente, capacitatea pentru o performanta
superioara se exprima printr-o poziție sociala mai înaltă;
• succesul si eșecul se datorează fiecărui individ in parte;
• ordinea existenta este optima.
• Caracterul ideologic al acestor principii este evident. Rolul sportului
de performanta in societate poate fi deci considerat si de natura
ideologica.
• 2. Esența competiției
• In teoria educației, rivalitatea a fost de multe ori greșit înțeleasă. Astfel J.J. Rouseau
aprecia rivalitatea ca promotoare a egoismului. De fapt egoismul a fost criticat încă
din vremea creștinismului timpuriu.
• Totuși rivalitatea sportiva este sufletul competiției si cu greu ne-am putea imagina
Jocurile Olimpice fără rivalitate sportiva in competițiile care se desfășoară pe
parcursul acestora.
• In acest context, competiția evidențiază elemente cu o certa valoare educativa:
• capacitatea de concentrare deplina, astfel incat la un moment dat, determinat cu
precizie, sportivul să poată obține performanța maximă față de potențialul său;
• îmbinarea disciplinei spirituale si fizice, autodepășirea si curajul aplicate exact la
momentul potrivit;
• formarea unui comportament performanțial, cu ample rezonante pozitive în
structura personalității sportivului (pe un termen relativ lung);
• puterea de a accepta la fel de bine victoriile si înfrângerile în ideea ca ele constituie
o succesiune cu caracter dialectic a performantei.
• Pierre Parlebas (citat de Krüger) a clasificat disciplinele sportive pe
grupe în funcție de opoziția ce trebuie depășită și de gradul de
incertitudine a situațiilor sportive competiționale, orientându-se după
gradul de precizie a trei întrebări la care sa se poată răspunde prin da
sau nu. El a considerat ca incertitudinea este un stimulent al actului
sportiv si își propune sa răspundă prin da sau nu ( 2 alternative) la
următoarele trei întrebări:
Dacă adversarii se confruntă direct, față în față (gimnastica în
comparație cu boxul);
Gradul de neprevăzut in ce privește victoria sau înfrângerea in ceea
ce privește confruntarea cu mediul înconjurător (schi in comparație cu
alergări pe piste sintetice);
Numărul de membri ai unei echipe de care trebuie sa se tina seama
( de la 1 la disciplinele sportive individuale la 15 la rugby).
• Indiferent de natura competiției, trebuie să înțelegem că esențial este faptul
că în centrul organizării competiției se află compararea, evaluarea
performanțelor sportive.
• Obiectivele și conținutul competițiilor se stabilesc pe baza unor prevederi
comportamentale (care limitează acțiunile de mișcare) moștenite și
perfecționate, pe baza unor reguli si moduri de disputare.
• Baza activității competiționale o constituie egalitatea în drepturi a tuturor
participanților si principiul de a asigura, pe cat posibil, condiții egale pentru
toti concurenții. Amintim câteva încercări de definire a competiției:
• Competiția practicată cu un mare consum de timp și de angajare personală
reprezintă momentul de manifestare al nivelului cel mai înalt al
performantelor corporale, care, subiectiv, nu poate fi depășit la momentul
respectiv (Arndt Krüger);
• Competiția este în primul rând o comparație intre potențialul performanțial al
sportivilor, care se desfășoară conform regulilor stabilite și care se evaluează
pe baza unor normative general valabile (Günther Thieß, „Leistungssport'
nr.1, 1994, p.5).