Sursa bibliografică:

Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2013). Teoria și metodica educației fizice și sportului,

UNEFS, București
Dragnea, A. (coord.), (2002). Teoria educației fizice și sportului, ed. FEST, București

SPORTUL – CONCEPT, CARACTERISTICI, TAXONOMIE

Conceptul de sport

Sportul, acest fenomen al lumii moderne, este considerat: experienţă individuală şi

instituţie, loisir şi specializare de înalt nivel competiţional, expresie spontană şi tehnică
elaborată, practică educativă şi spectacol, joc şi muncă, exerciţiu corporal şi conduită
psihică.
Înţelesul termenului de « sport » este foarte controversat în literatura de
specialitate, atât prin prisma conţinutului său, cât şi a originii sale. El a apărut în
contextul educaţiei fizice promovate în şcolile engleze, la sfârşitul secolului al XIX-lea,
constituind punctul forte al teoriei lui Thomas Arnold şi desemnând educaţia realizată
prin intermediul întrecerii şi al competiţiei.
Sportul era considerat un mijloc ideal de formare a corpului şi a caracterului.
Apariţia lui a marcat trecerea de la obiectivele de ordin igienic, pe care le urmărea
educaţia fizică, la obiectivele privind valorile educative ale întrecerii.
Noţiunea de “sport” este disputată:
- de lingviştii din ţările latine – care susţin că sursa primară a acestui cuvânt se găseşte
în latinescul “deporto” (poartă, a transporta), care derivă din “desport”, cuvânt din
vechiul vocabular francez (secolul al XIII-lea), desemnând ansamblul mijloacelor
graţie cărora petrecerea timpului devine agreabilă: conversaţie, distracţie, glume etc.;
- de lingviştii englezi – în opinia lor, în Anglia secolului al XIV-lea, cuvântul « sport »
a generat o terminologie apropiată de cea britanică actuală: to sport, disporter,
disportaress. Primii sportivi au fost nobilii care se dedicau activităţilor de
divertisment, condiţii în care sportul desemna o manieră privilegiată de viaţă; mai
târziu, transformările din societatea medievală au antrenat integrarea jocurilor de către
popor.
Pentru G. Proteau, sportul este «un joc care constrânge individul la o triplă luptă:
contra lui însuşi, contra altor indivizi şi contra naturii, în cadrul unor reguli precise şi a
unor obligaţii convenţionale».
Structura socială a sportului este evidenţiată şi de Magnane, în viziunea căruia
acesta reprezintă «o activitate de loisir a cărei dominantă este efortul fizic practicat în
manieră competiţională, comportând reguli şi instituţii specifice, şi susceptibilă de a se
transforma în activitate profesională».
M. Bouet realizează o paralelă între cele două activităţi, jocul şi sportul, pornind de
la aspectele comune:
➢ caracterul de gratuitate şi libertate le este atribuit ambelor activităţi, cu deosebirea că
sportul îi acordă o mai mare importanţă decât jocul;
➢ caracterul “neproductiv” al activităţilor ludice dispare în sport, care este un domeniu
generator de acte culturale;
➢ motivaţia ludică este cea care caută imediat elementul de plăcere, spre deosebire de
motivaţia sportivă, legată de necesitatea de depunere a efortului în antrenament şi în
competiţie, de acceptare şi diminuare a pericolului, în vederea obţinerii unor
satisfacţii elevate.
Deşi atât jocul cât şi sportul sunt guvernate de reguli, ele au finalităţi diferite:
➢ în cadrul jocului, regulile sunt fixe, stabilite în prealabil sau recunoscute de comun
acord, ele delimitând jocul în ansamblu;
➢ în sport, regulile prescriu ceea ce trebuie făcut, ele trasează câmpul de exerciţii în
funcţionalitatea sa, câştigând, prin extensie, caracteristici socializante.
Lărgirea sferei de cuprindere a noţiunii de “sport” a determinat o nouă dimensiune,
care-i pune în pericol esenţa, prin disipare în alte domenii, cum ar fi spectacolele de
simulare concepute, în principal, pentru efectul de amuzament şi pentru obţinerea de
venituri financiare.
În anii ’80, specialiştii din fosta R.D.G. au încercat stabilirea limitelor activităţii
sportive, pe care o caracterizează astfel:
▪ activitatea motrică trebuie să stea la baza practicării oricărei ramuri sportive;
▪ trebuie să asigure un conţinut cu semnificaţii proprii, având în vedere că, în principiu,
acţiunea sportivă este neproductivă, nefiind subordonată nemijlocit necesităţilor
existenţiale;
▪ performanţa se obţine printr-un efort sistematic, fiind recunoscută pe baza unor criterii
de calitate, care trebuie respectate sau care pot fi depăşite;
▪ are anumite valori morale, în virtutea respectării unor principii etice, ca: fair-play-ul,
egalitatea şanselor etc;
▪ oferă experienţe de viaţă deosebite, care includ riscul, tensiunea, autocontrolul,
organizarea şi eleganţa mişcării.
Pe baza acestor caracteristici, se diferenţiază trei moduri fundamentale de conduită
motrică sportivă:
a). Primul mod de conduită urmăreşte obţinerea, prin mişcare, a unui rezultat
demonstrabil, obiectiv, care se prezintă sub forma timpului, a distanţei sau a încărcăturii,
prin transformarea aptitudinilor motrice în rezultate măsurabile.
b). Al doilea mod de conduită are ca scop mişcarea însăşi şi optimizarea ei calitativă
şi gradată, în funcţie de dificultate. Rezultatele obţinute pot fi evaluate atât obiectiv cât şi
subiectiv, cum este cazul gimnasticii artistice, al gimnasticii ritmice, al patinajului
artistic, al dansului sportiv etc.
c). Al treilea mod de conduită urmăreşte obţinerea unui avantaj asupra unui adversar
direct, deci rezultatele se stabilesc prin comparaţie directă. El se întâlneşte în sporturile
de luptă şi în jocurile sportive în care se face trecerea de la jocurile de mişcare,
demonstrative, la sporturile propriu-zise.
 În aceste condiţii, exerciţiul fizic a câştigat în complexitate şi s-a transformat în
activitate de întrecere în cadrul competiţiei. Termenul de “competiţie” derivă din cel de
“întrecere”, de “luptă” care, după Kluge, ar izvorî din latinescul “campus”, tradus prin
“câmp de bătălie”. El este sinonim cu cuvântul “concurs”, care îşi are originea în
latinescul “concursus” sau în franţuzescul “concours”, termen folosit în definirea unei
stări de concurenţă.
Matveev (1982) afirma că sportul, în sens restrâns, este reprezentat de activitatea
competiţională, iar Singer (1982) considera competiţia ca fiind “esenţa sportului”.
Elementul central al competiţiei este compararea performanţelor sportive. La baza
activităţii competiţionale se află egalitatea şanselor tuturor participanţilor, prin crearea
aceloraşi condiţii pentru toţi concurenţii. Obţinerea performanţei sportive vizează atât
procesul cât şi produsul (rezultatul), deci atât efortul continuu, cât şi ceea ce se obţine în
urma acestui efort.
Performanţa este o noţiune mai largă, relativ abstractă, cu valoare neutră, care
desemnează toate acţiunile şi rezultatele acestor acţiuni ce contribuie la supravieţuirea
individului sau a colectivităţii. Noţiunea de “performanţă” este, de multe ori, sinonimă cu
“reuşita”, în condiţiile în care aceasta nu vine în contradicţie cu prevederile
regulamentare şi cu cele ale moralei (Hackhausen, citat de S. Wolfgang, 1991).
Generalizând acest aspect, se poate vorbi de performanţă numai atunci când reuşita
se află într-un raport corespunzător cu capacităţile individului. O reuşită obţinută
întâmplător, prin manipulare sau datorită unui adversar mai slab, nu poate fi considerată
performanţă, componenta etică a acestei noţiuni fiind obligatorie în sport.
Aceste aspecte l-au determinat pe M. Epuran (1990) să afirme că, prin definiţie,
“sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, cu timpul, cu gravitaţia, cu natura, cu alţii şi
cu sine”.
Abordarea sportului numai prin prisma competiţiei şi a performanţei reprezintă un
punct de vedere îngust, deoarece sportul se practică şi în alte scopuri, cum sunt cele de
menţinere a sănătăţii, pentru relaxare sau de întreţinere a unor relaţii sociale.
În “sportul pentru toţi” şi în activităţile de timp liber, competiţiile sportive sunt
planificate ca manifestări de motivare şi de stimulare, care se adresează unui număr mare
de participanţi, iar stabilirea performanţei, ca rezultat al confruntării sportive cu
adversarul, precum şi obţinerea victoriei, devin factori secundari.
Complexitatea biologică, psihologică, socială, organizatorică şi structurală a
sportului, ca fenomen al lumii contemporane, face imposibile tentativele de definire a
acestuia dintr-un singur unghi. Dimensiunile amintite implică un sistem de definiţii ale
sportului, menit să ofere o imagine amplă asupra domeniului analizat:
➢ Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni
motrice, diferenţiate pe ramuri de sport, prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor
morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: recordul, depăşirea
proprie, depăşirea partenerului.
➢ Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare
organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să
 stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice
nivel1.
➢ Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi de regii instituţionalizate,
ce corespund practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale,
între doi sau mai mulţi competitori, sau a unui individ cu sine însuşi.
➢ Sportul este o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată în cadru
instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi
competitiv.
➢ Sportul se prezintă ca un mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, a valorilor şi
a comportamentelor social-personale, apreciate în plan cultural.

Caracteristicile sportului
Sportul reprezintă o activitate socială dinamică, al cărei scop este perfecţionarea
omului. Sportul de înaltă performanţă şi cel de loisir au devenit, în ultimele decenii, un
fenomen de masă.
Sportul impune o relaţie de tensiune între natură, cultură şi individualitate. În
cazul primului factor, organismul uman este privit ca fiind alcătuit din canale
comportamentale determinate de procesele evolutive. În cazul celui de-al doilea factor,
individul care posedă anumite calităţi este influenţat de apropiaţii săi (părinţi, prieteni,
profesori, antrenori), în cadrul sistemelor sociale (şcoală, familie, prieteni, comunitate) şi
culturale; în cazul celui de-al treilea factor, individul este privit ca o fiinţă cu capacitatea
de a stabili relaţii cu mediul şi de a se integra în societate.
După P. Parlebas (1996), activitatea sportivă trebuie să ia în considerare trei
criterii:
✓ Situaţia motrică – este deosebit de importantă, pentru că aptitudinile motrice sunt
elementele constitutive inerente acţiunii sportive, alături de situaţiile verbale sau
de cele cognitive. Astfel, jocul de şah şi jocul de bridge nu sunt sporturi, deoarece
nu au o structură motrică pertienentă, deşi beneficiază de competiţii
instituţionalizate.
✓ Competiţia sportivă – ca element definitoriu al sportului, pleacă de la premisa că
orice activitate fizică, indiferent de intensitatea ei, nu poate fi considerată drept
sport în afara unui cadru competitiv. Astfel, plimbarea sau alergarea în parc,
mersul pe bicicletă, nu pot fi considerate sporturi, dar ele sunt activităţi motrice.
✓ Instituţia – este un criteriu adeseori neglijat, dar care răspunde unor alegeri
sociale.

1
Charta Europeană a Sporturilor
 Prin gruparea acestor criterii două câte două, se desprind situaţiile tipice sau de
altă natură privind sportul:
✓ situaţie motrică şi competiţie – conjunctura este specifică jocurilor de mişcare
tradiţionale: “Mingea la vânător”, ”Crabii şi creveţii”, “Cursa pe numere” etc;
✓ competiţie şi instituţionalizare – reuneşte aşa-numitele jocuri “de societate”, care
nu cuprind situaţii motrice: şah, bridge etc;
✓ situaţii motrice şi instituţionalizare – caracterizează unele ritualuri, chiar şi pe
cele funerare. În ciuda aparenţelor, aceste jocuri nu sunt competitive, pentru că
rezultatul este cunoscut dinainte. De exemplu, “tabăra sau echipa defunctului este
întotdeauna învingătoare într-o pseudo-competiţie, în ritualul unor triburi din
America de Nord (C. Levi-Strauss).”

Clasificarea sporturilor

• după consumul - sporturi cu un mare consum energetic şi o

energetic, fizic şi psihic mare concentrare nervoasă (automobilism)
(Chappuis, 1964, citat de M. - sporturi cu un consum energetic mic şi o
Epuran) mare concentrare nervoasă (tir)
- sporturi cu un mare consum energetic şi o
concentrare nervoasă redusă (maraton)
- sporturi cu un consum energetic mic şi o
concentrare nervoasă redusă (sărituri aparate –
gimnastică)
 • după numărul de - sporturi individuale (solitare, cu participare
competitori (M. Epuran, 1992) succesivă, în paralel, opozive) (schi, înot)
- sporturi în cuplu (cu acţiuni cooordonate,
cooperant simultane şi contraechipă) (tenis dublu)

• după obiective - sport de performanţă

- sport pentru toţi
- sport adaptat

• după calităţile - sporturi care solicită prioritar viteza,

rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa
motrice implicate
- sporturi ciclice (canotaj)
• după structură - sporturi aciclice (jocuri sportive)
- sporuri combinate (schi)

- sporturi bazate pe o componentă biologică

• după ponderea (jocuri sportive)
factorilor care determină - sporturi bazate pe o componentă
performanţa tehnologică (skeleton)

• după acţiunea tactică - sporturi individuale (cu incomodarea sau

influenţarea adversarului) (atletism)
din competiţii (D. Harre)
- sporturi în doi (cu incomodarea sau
influenţarea adversarului) (tenis dublu)
- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau
influenţarea adversarului) (jocuri sportive)

• după contactul între - sporturi cu contact direct (lupte)

competitor - sporturi fără contact direct (volei)

• în funcţie de - sporturi anaerobe (alergare de viteză)

caracteristicile efortului - sporturi aerobe (maraton)
- sporturi mixte (jocuri sportive)

- sporturi cu solicitare preponderent:

• după caracteristicile * neuropsihică, neuromusculară (scrimă)
prioritare ale solicitării * cardiorespiratorie, neuromusculară,
metabolică (semifond)
* neuromusculară, endocrinometabolică,
cardiorespirator (jocuri sportive)
 • după gradul de risc - sporturi cu risc calculat (dans sportiv)
- sporturi extreme (rafting)

• după compararea - sporturi cu compararea directă a

performanţelor performanţelor, în care sportivii iau startul simultan
(atletism)
- sporturi cu comparare indirectă, în care
sportivii iau startul succesiv (sărituri cu schiurile)

• în funcţie de - sporturi olimpice (ciclism)

includerea în programul J.O. - sporturi neolimpice (motociclism)

Subsistemele sportului

SPORTUL PENTRU TOŢI

Sportul pentru toţi este un aspect socio-cultural al societăţii şi un factor al
dezvoltării acesteia. Este o formă a sportului şi, în general, nu are caracter competiţional,
fiind practicat atât în cadrul cluburilor, cât şi în forme neorganizate.
Caracteristicile sale sunt:
✓ este accesibil tuturor membrilor societăţii, indiferent de vârstă, sex şi
aptitudini motrice;
✓ utilizează mijloace diferite, alegerea lor realizându-se în raport cu populaţiile,
cu condiţiile economice şi geografice, cu gradul şi natura civilizaţiei, cu
tradiţiile socio-culturale;
✓ asigură fiecărui individ posibilitatea de autoinfluenţare fizică şi psihică,
echilibrul optim al acestor sfere, starea de sănătate, satisface nevoile de
mişcare, de participare la viaţa socială, de comunicare şi de exprimare,
combate stresul şi favorizează realizarea sarcinilor profesionale;
Sportul pentru toţi include numeroase activităţi. Sporturile clasice îşi au locul în
programul general, deşi unele sunt recomandate doar indivizilor bine antrenaţi (rugby,
box, haltere).
Altele deschid noi câmpuri de activitate şi pot fi practicate toată viaţa (alergare,
călărie, înot, ciclism, schi).

Sportul pentru toţi implică respectarea anumitor imperative:

✓ activitatea propusă iniţial poate ajunge pe plan secundar, obiectivul principal al
sportului pentru toți fiind acela de a-l motiva pe individ şi de a-i crea nevoia de
mişcare, de competiţie;
✓ continuitatea participării, pentru obţinerea efectelor scontate;
✓ respectarea priorităţilor legate de caracteristicile de vârstă, de sex, de
capacităţile individuale.
 Sportul pentru toţi îşi are originea în sportul şcolar şi în cel universitar, având o
organizare care permite participarea tuturor indivizilor, eliberaţi de dorinţa de a câştiga cu
orice preţ. În următoarea lui etapă, acesta devine un sport familial şi un sport de timp
liber, organizat sub forma meciurilor, adesea improvizate în cadrul familiilor, a
grupurilor de prieteni sau în mediile profesionale. O altă faţetă a sportului pentru toţi este
sportul pentru vârstnici (foşti sportivi de performanţă, dar nu numai).

Obiectivele Sportului pentru toţi

✓ dobândirea unui mod sănătos de viaţă;
✓ dezvoltarea fizică;
✓ integrarea socială prin:
➢ formarea valorilor morale, ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi ale regulilor;
➢ capacitatea de acţiune individuală şi în grup;
➢ respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare
(persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor,
persoane de vârsta a treia);
➢ formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei
societăţi democrate;
➢ recreere

calitatea vieții

SPORTUL ADAPTAT
Copiii şi tinerii cu nevoi speciale sunt incluşi în programe de reinserţie socială ale
căror obiective se pot realiza şi prin intermediul activităţilor sportive. Sportul adaptat, ca
ramură a sportului ce utilizează structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi
organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe, are
ca obiective:
✓ maximizarea potenţialului biomotric existent;
✓ facilitarea exprimării subiecţilor deficienţi, conform propriilor abilităţi şi
capacităţi;
✓ realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice (terapie corectivă,
recreaţională, sport-terapie, programe de sănătate);
✓ adaptarea activităţii sportive în scop recreativ (timp liber);
✓ realizarea unei noi imagini despre grup sau despre propria persoană, a
valorizării competenţelor existente.
Formele de organizare a sportului adaptat sunt reprezentate de activităţi sportive:
✓ care nu se deosebesc ca structură, reguli, condiţii de organizare şi materiale, de
ramurile şi probele sportive cunoscute;
✓ care păstrează structura şi regulile obişnuite, dar beneficiază de condiţii materiale
care compensează deficienţa competitorului (nevăzătorul ce participă la o
competiţie de popice beneficiază de o delimitare proeminentă a culoarului de
lansare a bilei);
 ✓ la care participă atât competitori cu deficienţe, cât şi competitori normali, subiecţii
deficienţi având unele facilităţi regulamentare (participanţii la o competiţie de
tenis au dreptul de a returna mingea după două căderi succesive ale acesteia);
✓ la care participă competitori cu şi fără deficienţe, care se supun unei versiuni
modificate a probei sportive (competitori de orice tip participă, în cărucioare cu
rotile, la orice joc de baschet);
✓ la care participă exclusiv subiecţii cu deficienţe de acelaşi tip şi grad (“Special
Olympics”).
Sportul adaptat utilizează următoarele tipuri de programe:
✓ de recuperare – conţin exerciţii şi activităţi specifice de corectare a deficienţelor
corporale şi de altă natură;
✓ adaptate – cuprind activităţi motrice care maximizează potenţialul existent;
✓ de dezvoltare – cuprind activităţi individualizate bazate pe nevoile specifice, care
urmăresc îmbunătăţirea capacităţii de mişcare, a fitness-ului, precum şi integrarea
socio-emoţională.
Sportul adaptat utilizează următoarele tipuri de programe:
✓ de recuperare – conţin exerciţii şi activităţi specifice de corectare a deficienţelor
corporale şi de altă natură;
✓ adaptate – cuprind activităţi motrice care maximizează potenţialul existent;
✓ de dezvoltare – cuprind activităţi individualizate bazate pe nevoile specifice, care
urmăresc îmbunătăţirea capacităţii de mişcare, a fitness-ului, precum şi integrarea
socio-emoţională.

OBIECTIVELE SPORTULUI ADAPTAT

✓ reducerea handicapului social;
✓ îmbunătăţirea condiţiei fizice, care să favorizeze obţinerea de performanţe
profesionale şi sociale;
✓ favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber;
✓ încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi, cât şi între aceştia şi
persoanele valide


dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi îmbunătăţirea imaginii de sine

SPORTUL DE PERFORMANŢĂ
Sportul de performanţă cuprinde toate formele de activităţi cu caracter
competiţional, care reclamă din partea individului o capacitate motrică deosebită şi
aptitudini pentru obţinerea de rezultate care depăşesc cu mult media.
Caracteristicile lui sunt:
✓ competiţia severă şi permanentă pentru desemnarea campionului, în acest
domeniu selecţia fiind constantă şi dură;
 ✓ antrenamentul riguros, care necesită mai multe ore pe zi şi care, de cele mai
multe ori, presupune o muncă foarte intensă;
✓ eliminarea celor mai slabi, competiţiile fiind rezervate, din ce în ce mai mult,
unei elite sportive;
✓ imperativele financiare, care îl determină pe sportiv să caute spectacolul,
“senzaţionalul”;
✓ folosirea, uneori, a mijloacelor neregulamentare de joc, deoarece obiectivul
major îl reprezintă “victoria asupra altuia”

Ţinând cont de aceste caracteristici, specialiştii au făcut distincţia între:

✓ Sportul de performanţă şi înaltă performanţă practicat de amatori;
✓ Sportul profesionist practicat de persoane care îmbrăţişează această profesie.
Ambele tipuri trebuie acceptate, căci reprezintă o realitate a zilelor noastre, iar
interesele financiare implicate sunt hotărâtoare.
Sportul profesionist îşi are utilitatea, bucuria şi măreţia sa, are o funcţie bine
definită ca spectacol, ca factor de emulaţie, are o etică specifică, ce implică pasiuni şi
acţiuni de mare dramatism.

Obiectivele Sportului de performanţă

Maximizarea performanţelor prin:
✓ dezvoltarea calităţilor (aptitudinilor) motrice şi combinaţii ale acestora;
✓ perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice, respectiv a
elementelor, a procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;
✓ dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective şi motivaţionale;
✓ crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitatea pentru efort,
ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc.);
✓ prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice provocate de efortul specific;
✓ favorizarea integrării sociale

performanţă, dezvoltarea personalităţii în ansamblul ei