Capitolul I-

SOCIOLOGIA SPORTULUI: FENOMENUL SPORTIV ȘI PETRECEREA TIMPULUI

LIBER
Capitolul prezintă sintetic câteva întrebări și posibile răspunsuri referitoare la
dimensiunile sociologice ale domeniului, între determinanții instituționali și cunoștințele
produse, în încercarea de a poziționa sociologia sportului în știința sociologică în ansamblul
său.

Deși nu este intenția noastră de a dezvolta în prezenta lucrare o perspectivă didactică,

de manual, care a fost adesea adoptată în literatura de profil, atât de autori români (Nicu
Gavriluță, Cristina Gavriluță, Adrian Hatos, Ion Ștefan, Alexandru Rafailescu, Costel Iancu
s.a.), cât și străini (Pierre Bourdieu, Richard Giulianotti, Joseph Maguire, Grant Jarvie, Pascal
Duret s.a.), ne propunem mai degrabă o reflecție sociologică asupra limbajului și principalelor
teme ale acestei discipline de ramura, sociologia sportului, evitând o analiză detaliată în
funcție de curente (concepte, teorii, metode și evoluția lor).

Sportul este un termen generic care reunește un ansamblu de activități de petrecere a

timpului liber, de spectacol, de competiție și educaționale cu reprezentări sociale foarte
diverse. Din punct de vedere istoric, termenul de sport era utilizat pentru a desemna
petrecerea timpului liber de către aristocrați (pescuit, echitație s.a.), această relație dintre elite
și activitatea fizcă ca petrecere a timpului liber sau preparatorie pentru război transmițându-se
de-a lungul timpului din antichitate până în evul mediu. În timp, definiția cuprinde și alte
elemente precum asumarea de riscuri și elementul competițional. G. Hebert defineste sportul
ca “orice gen de exerciții sau activități fizice care au ca scop realizarea unei performanțe,
execuția acestora constând în ideea de luptă împotriva unui element definit, o distanță, un
obstacol, o durată, o dificultate materială, un pericol, un animal, un adversar și, prin extensie,
noi înșine” (Duret 2001).

În viața cotidiană, când vorbim despre sport, cuvintele care ne vin poate în minte sunt
legate de competitție, de practică sau de spectacol. Sportul ocupă un rol important în viața
socială și în societatea contemporană. În viața de zi cu zi activitatea sportivă este una
obișnuită, percepută ca necesară și dezirabilă. De exemplu, în funcție de vârstă, copiii sunt
încurajați să practice sportul, lipsa unei astfel de preocupări sau înclinații putând fi percepută
drept îngrijorătoare. Chiar și vârsta a treia este activă din punct de vedere fizic în perioada
contemporană, practica sportivă fiind percepută ca un instrument împotriva îmbătrânirii.
Progresul medicinei, creșterea calității vieții au condus la transformarea piramidei vârstelor.
Creșterea demografică a numărului persoanelor de vârsta a treia și prelungirea duratei de viață
acestei categorii de vârstă participarea la activități fizice ca măsură de încetinire a îmbătrânirii
fizice dar și psihologice. Îmbătrânirea nu este un proces uniform pentru toți indivizii dar are o
dinamică individuală pe care sportul o poate influența.

1
 Practicarea activității fizice cu caracter sportiv de către persoanele aparținând
cohortelor vârstei a treia poate fi interpretată ca o încercare de întârziere a îmbătrânirii și a
dependenței de alte persoane. Practicarea sportului la această vârstă este, de asemenea, o
măsură împotriva izolării sociale, practicarea sportului având cel putin două aspecte pozitive,
îmbunătățirea capacităților fizice dar și intensificarea procesului de socializare. Capacitatea de
a desfășura activități sportive și la vârste mai înaintate crește încrederea în sine și în
posibilitățile propriului corp. Efectul psihologic cu efect asupra creșterii imunității corpului
este, de asemenea, extrem de important, îndepărtând unele din conotațiile negative legate de
îmbătrânire și înaintarea în vârstă. În cazul acestei grupe de vârstă, activitatea fizică este
adesea relaționată cu petrecerea timpului liber, în sensul de activități specifice petrecerii
timpului liber precum mersul pe jos, plimbările, vizitarea anumitor obiective s.a. Posibile
teme de cercetare în domeniu ar putea inventaria structurile organizaționale (cluburi, asociații
s.a.) care permit desfășurarea activității sportive acestei grupe de vârstă, tipurile de activități,
impactul asupra sănătății fizice, mentale și calității vieții acestor persoane și familiilor lor.

Sportul este o activitate intens reflectată de media, cu implicații în toate palierele

societății, inclusiv în politică și artă. Este o activitate universală, indiferent de dificultățile
lingvistice și culturale, sistemul normativ sportiv depășindu-le pentru a-și face simțită
prezența în toate societățile. Se pune întrebarea în termeni sociologici dacă putem vorbi de o
instituție socială sau de un fapt social total. Care dintre activitățile sportive standardizate sau
genuri ale sportului poate fi considerată universală în termeni de expansiune a practicii?
Voleiul și baschetul ca să numim doar două dintre dintre candidate, practicate în cadrul unor
federații sportive în peste două sute de țări, depășesc de departe sporturile asociate ca
propagare colonialismului britanic, precum tenisul, atletismul, fotbalul și boxul (Augustin și
Gillon, 2004).

Ca și în cazul altor fenomene sociale precum muzica sau religia, în propagarea

sporturilor de proveniență occidentală, există limite și variații ale procesului de aculturație și
transpunere a acesora în practici sportive, între franciza sportivă ca pol al globalizării și
proiecție a bovarismului instituțional (Buzărnescu, 1998) și preluarea selectivă, originală în
noi cadre culturale. Similitudinile practicilor sportive la nivel global se reflectă astfel în
puterea crescândă, socială și politică, a instituției sportului.

Această trăsătură a caracterului universal o putem regăsi și în cazul oinei. Poate cea
mai importantă dimensiune a caracterului universal este proba timpului. Asemenea unei opere
clasice, oina a trecut proba timpului, de-a lungul secolelor, câștigându-și un loc de cinste și
fiind reținută ca practică sportivă și culturală în patrimoniul cultural imaterial național dar și
mondial. În ceea ce privește aria de practicare, oina a fost și este practicată în toate zonele țării
și în afara țării în teritoriile în care au trăit sau/și trăiesc români. Sporturi tradiționale
asemănătoare au fost și sunt practicate și în alte țări europene (de exemplu vecinii noștri sârbi
joacă un sport similar oinei numit “šore” dar jocuri sportive cu elemente asemănătoare se
întâlnesc și în alte țări, cum ar fi Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume
din Franța, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez (wikipedia, 2016)), cât și pe alte continente. În
ceea ce privește înfluența și evoluția acestora, subiectul este în curs de dezbatere. Actualitatea
și transferul de elemente sportive către alte sporturi contemporane este o altă trăsătură a

2
universalității oinei și jocurilor similare tradiționale. Mă refer cu deosebire la succesul unui
sport contemporan și de dată mai recentă, din punct de vedere istoric, precum baseball-ul
american, la rândul său practicat la scară globală. În ceea ce privește organizarea jocului, în
oină, spre deosebire de baseball, aruncătorul și prinzătorul fac parte din aceeași echipă.

Numărul practicanților este un alt indicator al forței acestui sport. Deși după 1990, în
prima decadă numărul celor care practică oina a înregistrat un recul semnificativ, în prezent
există o puternică revigorare la nivel național. De asemenea, din momentul instituționalizării
și reglementării oinei (sfârșitul secolului al XIX-lea) numărul practicanților a fost semnificativ
în rândul populației școlare și a tinerilor existând un apogeu al participării în perioada
comunistă, cu precădere în mediul rural.

Din punct de vedere politic, sportul constituie o miză în funcție de puterea de

mobilizare socială și proiecția sa simbolică în direcția diferențelor sau unității naționale. Din
acest punct de vedere oina reprezintă un simbol al unității politice și naționale a românilor.
Evident, există un spațiu de manifestare generos în direcția creșterii intensității, emoției și
efervescenței sociale pe care o generează un sport precum fotbalul în direcția mobilizarii
maselor. De asemenea, din punct de vedere economic, sportul poate fi unul din motoarele
economiei sprijinind creșterea PIB-ului. Așa-numita industrie a sportului generează venituri
directe dar mai ales în sectoarele conexe și un număr semnificativ de locuri de muncă. Sub
forma competițiilor sportive dar și a educației fizice, statul dar și sectorul privat și-au adus
aportul la înființarea și dezvoltarea formelor asociative în domeniu (cluburi, asociații sportive
s.a.), în țări precum Anglia și Franța încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Raportându-se la o activitate specifică, în lumea sportului sunt replicate mecanisme,

structuri și formele organizaționale din alte paliere ale socialului. Astfel, regăsim asociațiile
sportive, cluburile, regulamentele, codurile și normele scrise și nescrise, federațiile naționale
și internaționale, programe de activitate, forme de sociabilitate, școlile cu programele de
studii, profesori, diplome și cursuri; tehnici cu materiale și norme particulare; afacerile în
domeniul sportului, organizatorii de specatacole și sponsorii s.a. Complexitatea lumii sportive
a determinat apariția unei structuri specializate din partea statului și impunerea unei politici în
domeniu (minister, comitet national, consiliu etc.).

Întrebările sociologice nu și-au regăsit multă vreme un domeniu de interes în sport și

activitatea fizică, forme de practică distinctă dar care sunt unificate în instituția sportivă
contemporană. Sociologia nu a fost interesată de problematica educării corpului prin exercitiu,
considerând-o neproblematică și marginală social. Începând cu anii 1950, mai întâi în Anglia
și S.U.A., apoi în Europa și în întreaga lume, sportul și activitățile fizice devin tot mai
importante și sunt analizate ca o instituție socială contemporană, marcată de normele vieții
urbane și ale spectacolului. Atâta vreme cât activitatea fizică și sportivă au stat sub semnul
cazonului, sociologia aproape că a ignorat domeniul, devenind de interes în momentul în care
s-au manifestat ca un adevărat vector al stitlurilor de viață și al calității vieții. Din acest
moment, sociologia sportului devine o ramură care se dezvoltă rapid. În perioada
contemporană, sportul constituie o lume aparte, institutionalizând practici și valori particulare,
susținut de o mare diversitate de organizații.

3
 Problematizarea în sociologia sportului are loc începând cu anii 1960, o perioadă de
mare efervescență teoretică în sociologie, în general. Transformări sociale de substanță au loc
în întreaga societate, în ceea ce privește modul de construire a identităților colective, formelor
noi în educație, într-o perioadă în care sportul devine o activitate vizibilă social. Relația cu
propriul corp, gradul de mobilizare colectivă în jurul întrecerilor sportive, construirea unor
identități de grup (naționalismul, sporterii cluburilor, huliganismul) s.a. Aceste fapte sociale
sunt analizate de către noua disciplină de ramură, sociologia sportului dar și de alte
specializări din sociologie (sociologia muncii, sociologie economică, sociologia relațiilor de
gen), de antropologie, știința politică, studii culturale etc. Anchetele, documentările,
reportajele, intrerviurile, încercările de teoretizare și conturare a unor paradigme se înmulțesc
permițănd schițarea unui portret al instituției sportive în dinamica sa contemporană.

Nașterea sporturilor moderne constituie un element al identității și memoriei instituției

sociale a sportului. Întrebările sociologice vizează geneza sa, este de factură contemporană
sau are predecesori în epoci mai îndepărtate temporal, face parte din cultura contemporană
sau se construiește în mod independent?

În funcție de importanța lor, am reținut următoarele teme specifice reflecției

sociologice în sociologia sportului. Poziționarea sociologiei sportului în sociologie în general,
o temă care trebuie să ia în considerare vizibilitatea acestei discipline din punct de vedere
academic dar și al practicienilor. O altă temă de interes se referă la temele de interes și
dezvoltarea comunității științifice în jurul acestei ramuri a sociologiei dar și în zona de
complementaritate cu alte științe sociale. O a treia temă se referă la subiectele de interes în
sociologia sportului și la gradul în care cercetarea științifică poate veni cu contribuții
semnificative în această direcție, un exemplu în acest sens constituindu-l chiar prezenta
lucrare.

Sportul ca obiect de studiu pentru sociologie este reținut de lucrări importante în

domeniu dintre care amintim, fără pretența de exhaustivitate, două lucrări contemporane,
Boudon (1992) și Berthelot (2000). Domeniul este doar amintit dar nu are importanța acordată
unor domenii consacrate precum munca, excluziunea socială, orașul, familia, educația,
politica, religia, arta, cultura, știința s.a. În volumul coordonat de M. Verret și H. Mendras
(1988), ultimul capitol propune elemente de sociologia timpului liber în viziunea lui J.
Dumazedier și în directă conexiune cu lumea sportului, vorbind de dimensiunea sportului ca
spectacol. G. Ferréol și J.-P. Noreck (1993) amintesc, de asemenea, subiectul sportului într-o
temă mai largă dedicată culturii și stilurilor de viață. Ca obiect cultural, sportul este, cu
siguranță, tratat pe un loc inferior altora precum literatura, televiziunea, media în general,
concertele, într-o încercare de ierarhizare a activităților culturale. J.-P. Durand, R. Weil și R.
Thomas sunt primii autori care dedică spațiu și resurse consistente (în raport cu predecesorii)
sociologiei sportului detaliind obiectul de studiu cât și ariile de cercetare, cât și primele repere
bibliografice.

Repere privind sportul le regăsim și în alte lucrări analitice precum dicționarele, în

ceea ce privește spectacolul sportiv, imaginarul social al corpului, sportul și competiția s.a. În
dicționarele de sociologie, sportul este prezent în domenii conexe precum petrecerea timpului

4
liber, alimentație, corpul și sexualitatea. Două direcții centrale par a relaționa sociologia
generală cu sportul, practicile cu influență majoră în plan social (de exemplu, fotbalul) și
activitățile fizice tradiționale ca elemente de cultură (de exemplu, oina).

În concluzie, remarcăm în manualele, revistele și dicționarele de sociologie o abordare

marginală a sportului, adesea indirectă, prin raportare la fenomene sociale mai generale, care
determină o slabă vizibilitate a sociologiei sportului, despre care nu putem afirma că dispune
de autonomie epistemologică. Sociologia timpului liber este o arie de cercetare care
dobândește importanță începând cu anii 1960, timp de două decenii, în literatura de profil,
fiind în directă legătură cu subiectul sportului. Și în ceea ce privește domeniul culturii, sportul
este analizat separat de alte obiecte predilecte precum arta, literatura, media. Structuralismul
constructivist promovat de P. Bourdieu acordă un rol important dimensiunii corporale și
implicit sportului și activităților sportive ca marcă a habitusului de clasă. Contribuții notabile
sunt aduse în ceea ce privește analiza structurală a sportului, valorilor și eticii sportului,
integrării sociale prin sport, reușitei sportive și relației cu fenomenul dopajului, respectiv a
conduitelor de risc în sport.

Activitățile sportive și sporturile vizate de analiza sociologică sunt, în primul rând,

fotbalul, activitățile fizice în natură și petrecerea timpului liber ca activitate sportivă,
atletismul, precum și practicile și sporturile tradiționale.

În aria cercetării, temele abordate în sociologia sportului sunt diverse dar considerăm
că există o predilecție în direcția următoarelor nuclee. Poate cea mai importantă analizează
spectacolul sportiv, un exemplu în acest caz fiind dinamica fenomenului suporterist în sport,
cu deosebire în fotbal unde puterea de mobilizare a maselor este semnificativă și întalnim o
versiune negativă a acestui fenomen sub forma huliganismului. O altă temă o reprezintă
studiul sportului și a culturii sportive, într-o manieră calitativă dar și cantitativă, vizând atât
rolul sportului în societate, cât și măsurarea intensității fenomenului sportiv.

Dinamica sporturilor, vizând transformările din diferite discipline sportive dar și

transformările sportului în funcție de apariția unor noi nevoi (raportatarea la propriul corp și
imaginea de sine, interacțiunea cu alterii) se constituie într-o temă de substanță care atrage
interesul cercetătorilor în prezent, cu precădere în zonele interdisciplinare. Vorbim de
cercetări care evidențiază transformarea în sport, inclusiv în funcție de variabila mediu,
mediul urban fiind solul feril pentru apariția unor sporturi noi, cu impact în zona stilurilor de
viață și a calității vieții, în special a tinerilor. Amintim, în acest sens, skateboarding-ul,
rollerblading-ul, bikeing-ul, paintball-ul, fotbalul, baschetul și voleiul de stradă s.a. care pun
în evidență strânsa legatură dintre practica sportivă și petrecerea timpului liber în mediul
urban. Aceste sporturi nou apărute în repertoriul sportiv ne duc cu gândul atât la ideea de risc,
cât și la arta de a trăi, sporturi precum surf-ul, ski-ul, parașutismul s.a. fiind promovate în
acest sens în mass-media și chiar în filme hollywoodiene de mare succes dintre care amintesc
doar Point Break (1991, 2015, o bandă de hoți pasionată de surf, Keanu Reevs), Biker Boyz
(2003, un grup de biker urbani , Laurence Fishburne), Banlieue 13 (2004, 2009) s.a. în care
saltul cu parașuta și planarea, precum și alunecarea cu placa pe val reprezintă o metaforă a
vieții, a asumării de riscuri

5
 O temă , de asemenea importantă, este de factură metodologică și analizează cele mai
potrivite instrumente și pertinența acestora în sociologia sportului, având în vedere raportarea
la nevoi și beneficiarul cercetărilor, cu accent pe măsurarile cantitative solicitate de diversele
organisme sportive (federații, asociații, cluburi, structuri ale statului). Practica sportivă ca loc
de afișare a diferențelor sociale și de gen este o temă cu mare impact în cercetare, atât în
sociologia sportului cât și în domeniile conexe, cu o concentrare a interesului asupra genului
și activității sportive sau a raportului între sport și clasele sociale.

În cele din urma dar nu ultima, o temă deosebit de importantă, pe cursul căreia ne
direcționăm prin prezenta lucrare, este reprezentată de practicile fizice și sporturile
tradiționale și rolul lor în menținerea vie a culturii naționale, locale sau a culturii populare. În
cazul României vorbim, în primul rând, de oină (alte sporturi tradiționale fiind țurca, popicul,
trânta s.a.) dar tema vizează toate practicile sportive și sporturile tradiționale precum și
manifestarile care le ocazionează, competiții, sărbatori, târguri. Există numeroase sporturi
tradiționale în Europa, printre cele mai cunoscute cu mingea amintind : Pelota bască, Las
canicas; Gioco delle biglie; Marbles, Fiolet Bolos serranos; Bowling andalusian, fotbal istoric
florentin, Pelota valenciană; Handbal valencian s.a.

Temele mai sus amintite sunt adesea analizate în cupluri polarizate care delimitează o
plajă de valori și activități precum practicile sportive și sporturile de masă (fotbalul, de
exemplu) și noile sporturi (precum cele urbane), excluziune socială și relativism cultural,
practica sportivă instituționalizată și sporturile tradiționale. În acest ultim caz, în ceea ce
privește dinamica oinei în țara noastră, asistăm la un fenomen de reinstituționalizare a
sportului dupa perioada de decădere din anii 1990. Acest fenomen are ce puțin două
dimensiuni principale, revitalizarea cluburilor și apariția unor noi structuri organizaționale,
respectiv creșterea numarului de aderenți și practicanți și, o a doua dimensiune, creșterea
prestigiului și puterii simbolice a sportului prin declararea oinei ca sport național.

În mod evident sportul are un loc marginal în preocupările sociologilor, o posibilă

explicație fiind legată de importanța acordată acestuia ca obiect social și cultural, după cum
aminteam anterior. Doar prin relaționare cu obiecte care prezintă un interes crescut pentru
sociologie sportul reușește să iasă din acest con de umbră, evidențiindu-se ca domeniu
predilect petrecerea timpului liber (relaționat la rândul său cu munca și productivitatea). O a
doua explicație este de ordin instituțional, există o relație directă între obscuritatea sportului
ca obiect de studiu în sociologie și slaba dezvoltare a sociologiei sportului. În România este
necesara o relaționare a domeniului cercetării (nu doar dinspre sociologie, ci și din alte
discipline socio-umane, psihologie, medicină s.a.) cu practicienii și mediul economic, în
vederea difuzării și “exportului” ideilor și rezultatelor, respectiv recunoașterea sociologiei
sportului în exteriorul mediului academic. Evident, între acest ultim deziderat și apariția unei
mase critice de cercetători (organizații de profil și laboratoare de cercetare) și producții
științifice relevante, există, de asemenea, o relație directă.

Sportul, ca fapt social total, pune în funcțiune instituții sociale care organizează
spectacolul sportiv, educația sportivă și competiția sportivă, fiind practicat în forme diferite și
de diverse grupuri sociale. Un sport poate evolua și se poate modela în funcție de modelele

6
culturale. Astfel, o formă comună poate da naștere unor variațiuni precum golful, hokey-ul
sau oinei și baseball-ului. Corelând practicarea sportului cu alte variabile socio-culturale,
Pierre Bourdieu, de exemplu, remarca că cei care practică sporturile de luptă sunt mai degrabă
socialiști, din punct de vedere al afilierii polititce și împartășesc cultura populară. Cei care
practică artele marțiale sunt mai degrabă intelectuali și votează cu extrema stângă și
ecologiștii. Clasa de mijloc preferă practicarea unor sporturi precum tenisul de câmp și scrima
(Bourdieu 1987).

Apartenența la o clasă socială, la o anumită cultură, poate explica respingerea sau

valorizarea practicării activităților sportive. Din punct de vedere istoric, funcțiile primordiale
ale sportului au fost strâns legate de pregătirea pentru război, petrecerea timpului liber,
educație și viața economică. Parte din aceste funcții sunt viabile în perioada contemporană
într-o societate diferită în mod dramatic față de acum 150 de ani prin creșterea calității vieții,
a duratei vieții, a perceperii propriei corporalități care întroduc noi funcții ale activității
sportive. Astfel, în perioada contemporană, sociologia sportului tratează subiecte precum
simbolistica activităților sportive, relația cu petrecerea timpului liber, utilizarea simbolurilor
sportive în media și publicitate s.a.

Explicația sociologică în sport face trimite la marile teorii precum marxismul,

individualismul calitativ și sociologia comprehensivă a lui Max Weber, funcționalismul
parsonsian, constructivismul structuralist al lui Pierre Bourdieu, teoriile imaginarului
(G.Durand) s.a. Perspectiva marxistă pune în evidență raporturile de putere, cultura de masă,
alienarea claselor populare, raportul de putere între colonizatori și colonizați, între barbați și
femei (intrând pe teritoriul feminismului). Abordarea weberiană și a adepților abordării
calitative pune în lumină spiritul sportiv și motivațiile individuale ale actorilor. Plecând de la
celebra ipoteză a influenței spiritului protestant asupra modelului economic capitalist, prin
analogie se emite și ipoteza relaționării dintre religie și evoluția sportului modern prin
transferul de comportamente și valori. Constructivismul structuralist reunește preocupări și
cercetări care analizează practica sportivă în funcție de apartenența socială, de dimensiunea
simbolică și culturală a sportului, la valori și preferințe ale actorilor. În această paradigmă
există o clasificare în clase de practicanți în funcție de clasa socială de proveniență. Astfel,
sunt identificate clasa de sport de forță (halterofilie), de energie (ciclism), de grație (patinaj
artistic) și de reflexe. Forța nu este valorizată de clasele superioare, de femei și de intelectuali
dar este valorizată de practicanții provenind din mediul rural. Sportul de grație este valorizat
de femei provenind din mediul urban.

Imaginarul sportiv este, de asemenea, un domeniu de interes, cu precădere pentru

specialiștii din științele sociale, psihanaliză, antropologie, psihologie, analizând și cercetând
imaginarul sportiv, simbolurile și semnificația acestora în diverse arii de activitate cum ar fi
media și publicitatea.

Sociologia organizațiilor sportive are incidență în descoperirea raporturilor de schimb

din interiorul organizațiilor dar și cu actorii externi, politicile sportive puse în aplicare de
organizațiile publice, principalele tipuri de obiective pe care le urmăresc și dinamica
organizațională. Din acest punct de vedere prezintă interes tipurile de organizații sportive din

7
România (publice și private, profit și nonprofit) și activitățile, respectiv rezultatele și impactul
social al acestora.

Actorii sociali dispun de o anumită libertate de mișcare, într-un mod mai puțin
determinist decât în sociologia lui Durkheim, o organizație sportivă funcționând într-un
sistem cu obiective proprii. Aceste sisteme de organizare poartă numele de sisteme de acțiune
concrete, reunind ansamblul regulilor jocului, ierarhiile interne și relațiile externe ale
organizației. Plecând de la paradigma organizațională a lui M.Crozier, putem identifica
actorii, individuali sau colectivi, în alegerile pe care le fac pentru a-și atinge scopurile și
rezultate pozitive. De asemenea, putem identifica și analiza raporturile de putere din cadrul
organizațiilor sportive, relația acestora cu mediul, relaționarea cu mediul economic, cu
valorile personale ale actorilor dar și cu cele ale societății în ansamblul său.

Practica sportivă este adesea raportată, în termenii marxiști ai conflictului dintre clase,
la accesul la sport și excluziunea socială. Conceptul de excluziune este înțeles și utilizat diferit
dar adesea evocă ideea lipsei drepturilor sociale și politice în strânsă legătură cu șomajul, în
special cu cel de lungă durată. În sens larg, așadar, excluderea socială este procesul prin care
grupuri sau indivizi sunt în întregime sau parţial excluşi de la deplina participare în societatea
în care trăiesc.

Conceptul de excluziune socială tinde să fie înlocuit cu cel de marginalizare socială,

termen care se suprapune din punct de vedere semantic excluziunii sociale, făcând trimitere la
poziţia periferică, de izolare a unor persoane /grupuri cu acces limitat la resursele economice,
politice, educaționale, comunicaționale ale colectivității și se manifestă prin absența unui
minim de condiții sociale de viață. Revenind la conceptul tradițional din sociologie, începând
cu anii 1970 sfera excluziunii sociale se mărește prin raportare la tinerii contestatari,
persoanele în căutarea unui mod de viață alternativ celui general acceptat în societate,
delincvenții, noiile categorii pauperizate (femeile în somaj, persoanele slab calificate s.a.) și
persoanele care nu mai sunt în evidența serviciilor sociale sau de șomaj. Din aceste categorii,
două, tinerii contestatari și persoanele în căutarea unui mod de viață alternativ reprezintă unul
din grupurile țintă ale practicii sportive, respectiv a sociologiei sportului. Tot din anii 1970
remarcăm și o schimbare de atitudine în ceea ce privește responsabilitatea societății și inserția
socială a grupurilor considerate marginalizate prin identificarea unor soluții optime pentru
grupurile amintite, cu nevoi diferite.

Tinerii, ca și categorie socială, pot avea această caracteristică de a aparține, simultan,

unor grupuri defavorizate. Pascal Duret precizează în 2001 de existența a trei astfel de
categorii de tineri: tineretul tradițional provenind din mediul muncitoresc, care se
caracterizează prin apropierea de valorile tradiționale, în primul rând familia și locul de
muncă (învățarea unei meserii), tinerii lipsiți de autonomie față de părinți (studenții, de
exemplu), care se distanțează de valorile tradiționale și tinerii în dificultate (cei care traiesc în
periferii, izolați geografic, adesea provenind in familii monoparentale). De asemenea, tinerii
pot refuza o astfel de alternativă, a practicării sportului, mai ales într-un cadru organizat,
profesionist, datorită faptului că trebuie să se supună unui nou proces de socializare în noul
mediu, unde trebuie să învețe totul de la noțiunile fundamentale, așa cum au făcut-o în mediul

8
familial sau școlar. Acest traseu presupune multă muncă, transpirație și competiție și nu
garantează succesul și un loc în echipă sau de titular.

Tinerii, în special în perioada adolescenței, pot dezvolta și transfera abilități de

integrare socială prin practicarea sportului, dobândind mai multă autonomie emoțională, de
decizie sau de gestiune a vieții cotidiene (Duret, 2001). Din acest punct de vedere și
rezultatele anchetei privind oina, desfășurată la nivel național în România, va urmări aspecte
convergente cu tema anterior menționată, respectiv libertatea adolescentului de a-și alege
activitățile sportive, libertatea de a investi timp și resurse în sport, inclusiv la nivel de
performanță, libertatea de a investi în activități de timp liber în general s.a.

Practicarea la nivel amator a sportului, pe de altă parte, este lipsită de constrângeri,

participarea supunându-se altor criterii cum ar fi cele de prietenie sau vecinătate. Chiar și în
aceste condiții, observăm că numărul celor care practică sportul la nivel amator, așa cum îl
practicau generațiile născute înainte de Revoluție, este în continuă scădere. Practicarea
sportului ca activitate de timp liber și divertisment, “în fața blocului”, nu mai este una dintre
opțiunile favorite ale copiilor și tinerilor, pierzând teren în fața altor opțiuni de petrecere a
timpului liber care fac apel la tehnologie, internet, rețele de socializare s.a. O a doua cauză
importantă care a dus la scăderea numărului de practicanți este schimbarea relațiilor de
vecinătate și a legăturilor de prietenie dintre tineri. Nu este rar întâlnit cazul când, datorită
mobilității spațiale accentuate, cu precădere în mediul urban, vecinii nu se cunosc și nu
inițiază legături de bună vecinătate sau prietenie, comportament social generalizat înainte de
1989.

În acest context, unul dintre instrumentele statului pentru integrarea socială a tinerilor,
este integrarea prin practicarea sportului. În politicile de inserție, sportul apare ca un
instrument de socializare dar a fost folosit în mod diferit în funcție de tipul de societate. În
regimurile totalitare și de tip militar, sportul a fost un istrument pentru a pregăti tinerii pentru
război. Din punct de vedere istoric este continuată o tradiție socială și nu vorbim de o inovație
sau de o noutate.

Procesul de socializare are forme și ritmuri diferite pentru diversele grupuri și

subgrupuri de tineri în situații de risc, mai sus menționate. Astfel, tinerii în mare dificultate,
non-școlarizați, pot fi implicați mai greu în activități, obiectivul dezirabil în activitatea
sportivă, atunci când o practică, fiind, pur și simplu, practicarea acesteia cu punctualitate și
regularitate. Tinerii cu retard școlar pot fi implicați în activități colective, în proiecte pe
termen scurt, cu motivație și obiective de primă necesitate. Tinerii care pot relaționa durabil
cu mediul lor social, pot participa la activități în mod regulat și și chiar desfășura activități de
tutoriat cu tineri care se află în situații de risc mai mari decît ei înșiși. Progresul în procesul de
inserție socială prin activități sportive poate fi raportat la starea de echilibru pe care o atinge
tânărul, prin construirea capacității de protejare. De exemplu, sportul poate fi utilizat ca
mijloc de integrare socială în diverse organizații educaționale, prin diverse măsuri și activități.
Tinerilor cu un istoric violent le pot fi propuse sporturile de lupta, sporturile de risc pot fi
propuse toxicomanilor, sporturile de echipa tinerilor care locuiesc în cartiere dificile.
Activitatea sportivă poate conduce la conștientizarea regulilor și la reușită cu mijloace

9
financiare limitate. Evident este nevoie și de consiliere educațională și psihologică, sportul
fiind doar un instrument de integrare socială care poate fi dezvoltat prin intermediul unui
proiect cu valențe pedagogice, cât și terapeutice.

În cele ce urmează, voi trece în revistă câteva considerații privind relaționarea

sportului cu politica și regimurile politice. În primul rând o legătură foarte puternică a existat
și există între practicarea sporturilor, politica sportivă și regimul politic, fie el totalitar sau
democratic. În regimurile totalitare, ideologia, organizarea socială și întreg regimul politic se
construiesc și gravitează în jurul unui lider carismatic. Construcția piramidală presupune
existența unei comunități carismatice în jurul liderului, formată din apropiați, prieteni, familie
(a adevărată aristocrație), următorul nivel cu o bază mai largă fiind ocupat de un partid politic
de suport din care fac parte membrii, aderenții și simpatizanții și cu baza cea mai mare a
piramidei o serie de organizații implicate în fiecare aspect al vieții sociale, difuzând ideologia
liderului și partidului. Regimurile totalitare rămase cel mai viu în conștiința publica sunt cele
din Europa secolului al XX-lea, fie că vorbim de Germania nazista, Italia fascistă, Spania lui
Franco și țările socialiste din estul Europei, din rândul cărora a făcut parte și țara noastră.

Dacă tineretul nazist încerca să ofere materia primă pentru așa zisa rasă superioară
ariană, tineretul comunist se remarcă prin participarea la sportul de masă. Fără a cădea în
multe din comportamentele extreme ale național-socialismului, remarcăm, totuși, unele
asemănări. Universul simbolic al dictaturii face apel la valorile tradiționale, ale familiei dar și
ale trecutului național glorios. Tineretul nazist se ghida după criterii de frumusețe, disciplină,
forță, portul simbolurilor naziste, inclusiv a uniformei. Ideologia nazistă făcea apel la
mitologia germană și valorile cavalerilor teutoni, rolul rezervat femeii fiind acela de a naste
cât mai multi copii sanatoși pentru Reich. Regimurile comuniste, așa cum s-a întamplat și în
țara noastră, încurajează și fac apel, de asemenea, la retorica valorilor tradiționale și la trecutul
istoric glorios, având o politică a natalității similară.

Sociologia critică și marxistă analizează sportul ca un fenomen social totalitar.

Iconizarea imaginii conducătorului este o practică simbolică des întâlnită în regimurile
totalitare. În mod similar, în sport, personalitățile carismatice, marii sportivi, sunt cei în jurul
cărora se construiește ideologic. Sportivul erou, cel care face echipa să câștige dacă este
nevoie de unul singur, este adulat asemeni conducătorului politic. De asemenea, începând cu
războiul rece, în țările socialiste, sportivii erau asimilați militarilor, o armată în miniatură care
ducea un război ideologic pe tărâm sportiv împotriva capitalismului. Sportivii erau
înregimentați în structuri militare, cluburile aparținând armatei, miliției și securității. Sportivii
aveau diverse grade militare, antrenorii chiar de general, conducând această mică armată.
Așadar miza reușitei sportive devenea una politică a reușitei ideologice a regimului și de
validare a acestuia pe plan internațional. Ideologia totalitară valorizează identitatea națională
(simboluri materiale, drapelul, trecutul glorios) prin opoziție cu demonizarea dușmanului.
Este o lupta între rău și bine care se proiectează și în mediul sportiv. Aceste practici sunt
utilizate si de democrațiile capitaliste.

Pe de altă parte, o analiză angajată o întâlnim și în cazul sociologiei critice. Un

reprezentant de seamă al acestui curent doctrinar, Jean-Marie Brohm, propune o analogie cu

10
perspectiva marxistă, unde un celebru adagiu indică religia ca opium pentru popor. Sportul, de
asemenea, poate juca rolul drogului pentru popor, sportul competiție și sportul spectacol fiind
instrumente eficiente ale statelor capitaliste dezvoltate în vederea influențării raporturilor de
dominație. Sportul de masă, în perspectiva marxistă, are ca finalitate ascunsă deturnarea
atenției poporului de la exploatarea exercitată de clasa dominantă, mascând lupta de clasă și
dezvoltând comportamente naționaliste, pe de altă parte. În felul acesta, acționează ca un
drog, împiedicînd conștientizarea și reflecția asupra inegalităților sociale. Un astfel de
raționament poate fi multiplicat și asupra altor zone sociale cum ar fi subdezvoltarea
sectorului sănătății sau educației.

Evocând în registru comparativ fenomenul sportiv și cel ideologic (capitalismul),

Brohm (1992) observă următoarele puncte de legătură. Rolul banilor este unul important. Așa
cum în capitalism finalitatea supremă din punct de vedere economic o reprezintă profitul, în
sport rațiunea performanței a devenit câștigul, banii cu alte cuvinte. Atât sportivul de
performanță cât și muncitorul calificat, în sens generic, urmăresc o productivitate cât mai
ridicată în activitatea lor, finalitate care cel mai adesea este atinsă prin sacrificarea proriei
ființe și a umanității, din punct de vedere sociologic vorbind de cote alarmante ale procesului
de alienare, atât în sport, cât și în țările capitaliste dezvoltate (creșterea ratei sinuciderilor este
un indicator al alienării în societate). De asemenea, la nivel manifest dar și simbolic este
valorizată lupta în vederea câștigului, urmărirea obținerii statutului de învingător, cu
precădere în sportul de competiție sau sportul spectacol, aceste argumente venind în sprijinul
afirmației că sportul este un subsistem al sistemul capitalist.

De asemenea, în această logică, sportul nu este o activitate gratuită sau dezinteresată,

mobilizarea pentru a câștiga implicând un anagajament total, asemenea activității de tip
economic. Activitățile sunt robotizate, planificate, optimizate și tot mai specializate. Valoarea
sportivilor depașește granițele domeniului și spiritul sportiv, fiind direct cuantificabilă
asemenea unui produs/serviciu pe piață. Spectacolele sportive sunt realizate apelând la
resursele financiare ale sponsorilor și urmăresc un profit financiar, de asemenea. Sponsorii au
un rol important, susținând financiar cariera sportivilor de top, beneficiind de creșterea
vânzarilor produselor prin expunerea pulicitară dar și prin cotă parte din încasări în cazul
spectacolelor și concursurilor sportive. “Economia capitalistă este legată de productivitatea
muncii. Dezvoltarea capitalistă este, între altele, dezvoltarea acestei productivități […]”
(Brohm, 1992 ). Economia care urmărește profitul se bazează pe productivitatea muncii și
producerea plus valorii, deziderate care presupun existența și organizarea muncii într-un mod
științific. Progresul capitalist este simbolizat ideologic prin creșterea productivității, de lupta
contra-timp de a produce mai repede, mai mult și mai bine.

Această întrecere productivistă a fost preluată și de ideologia comunistă din fostele țări
socialiste și putem menționa, fără a dezvolta ideea, faptul că aceste țări au poiectat în a doua
jumătate a secolului al XX-lea ca ideal economic și de civilizație societatea capitalistă
occidentală de la începutul secolului. Este adevărat, dacă ne amintim, ca întrecerea
productivistă și prognoza în fostele țări socialiste se baza adesea pe raportări fictive (sunt de
notorietate publică producțiile fictive mai ales în agricultură, de exemplu ale C.A.P-urilor)
care creșteau de la an la an.

11
 Ca să revenim, maximizarea producției este strâns legată de ideea de progres
tehnologic, relaționat simbolic cu panta ascendentă a recordurilor. Această relație și proiecția
sa simbolică se regăsește în întregime în domeniul sportiv, progresul fiind reprezentat de
atingerea și depășirea limitelor corpului uman. Progresul fizic al sportivilor este obiectivat de
performanțele acestora. Progresul este linear și ascendent, limitele sunt mereu depășite,
aducându-ne aminte de optimismul colonistului și proiecția valorilor acestuia peste secole în
mentalul colectiv american, dintre care de departe cea mai importantă rămâne pragmatismul.
În cazul mentalului colectiv american, această predispoziție de a depăși limitele și obstacolele
a dus, atunci când toate obstacolele fizice au fost depășite, la reorientarea către alte categorii
de obstacole și, în lipsa acestora, la inventarea unora noi. În cazul corpului uman, pe de altă
parte, este evident că progresul nu poate continua ascendent la infinit, există limite care nu pot
fi depășite.

Dar să nu ne grăbim să ne pronunțăm asupra viitorului, nu știm în ce direcție vor

evolua lucrurile. O ipoteză interesantă este îmbunătățirea capacităților fizice ale corpului prin
progresul descoperirilor științifice în genetică și, poate, în viitor, a inovațiilor. Relația dintre
corpul uman și tehnologie poate fi analizată, de asemenea, în domeniul roboticii. Astăzi există
deja roboți umanoizi înzestrați cu inteligență artificială, care, în cadrul mai larg al drepturilor
cetățenești, sociale, economice și politice, vor putea trăi și munci alături de oameni. Evident,
într-un astfel de scenariu vor putea fi competitori, inclusiv în domeniul sportiv. O altă
variațiune a relației dintre om și tehnologie este a îmbunătățirii capacităților corpului și chiar a
testării unor simțuri și capacități noi prin grefarea unor componente nespecifice speciei
umane, în condițiile în care asistăm la apariția și recunoașterea identității de cyborg.

Obținerea unui nou record în sport întărește ideea avansului față de performanțele
practicantului mediu dar și pe cea de îmbunătățire sau ameliorare a capacităților fizice general
umane (ca specie). În mod ironic, în sport, această ameliorare, depășirea celorlalți și de sine,
este măsurată cantitativ în secunde, centimetri, puncte s.a. În acest fel sportul devine un
instrument al progresului în vederea atingerii performanței și depășirii recordurilor. Analogia
între dinamica ideologiei capitaliste și activitatea sportivă poate fi proiectată, așa cum
menționam, și în registrul practicilor cu consecințe sociale negative. Astfel, între variabile
precum intensitatea fenomenului alienării, intensitatea abstractizării cantitative, pe de-o parte
și intensificarea luptei împotriva timpului (viteză, record), a spațiului (formalizarea
distanțelor), pe de altă parte, putem identifica o relație de influență reciprocă, în contextul mai
larg al conceptului modern de progres.

Un alt cuplu de forțe contradictorii în zona performanței și a sportului de performanță

o reprezintă traiectoria și background-ul social al sportivilor din două perspective diferite, cea
oferită de media și cea a imaginației sociologice. În acest sens, există un loc comun al
poveștilor de succes care prezintă sportivul talentat și muncitor, provenind dintr-un mediu plin
de dificultăți, care reușește să ajungă în vârful ierarhiei sportive. În societățile occidentale se
pare că acesta este mai degrabă un mit, care are puține puncte de legătură cu realitatea. Astfel,
în Franța de exemplu, părinții sportivilor de elită depășesc cu cu mult media stocului
educațional al francezului obișnuit (Fleuriel, 2004).

12
 Totuși, dacă luăm în considerarea situația fostelor state socialiste din estul Europei, de
exemplu, unde exista o uniformizare din punct de vedere social și economic a individului și o
ascendență a mediului rural asupra mediului urban după cel de-al doile Război mondial, mitul
eroului popular este unul care are susținere. Majoritatea eroilor noștri sportivi, ai românilor,
sunt întruchiparea acestui mit al sportivul talentat și muncitor, provenind dintr-un mediu plin
de dificultăți, fie că vorbim de sporturi care recrutează tradițional din clasele muncitorești sau
ale țărănimii (fotbalul și boxul) sau nu. Menționez câteva nume ale campionilor noștri, cei
mai mulți la Jocurile Olimpice sau concursuri de prestigiu mondial: Gheorghe Hagi (fotbal),
Nadia Comăneci, Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păucă, Mihaela
Stănuleț, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici (gimnastică), Ilie Năstase și
Ion Țiriac (tenis), Gabriela Szabo, Lia Manoliu, Doina Melinte, Maricica Puică, Anișoara
Cușmir-Stanciu, Paula Ivan (atletism), Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă (kaiac-canoe), Ionel
Drâmbă — scrimă, Gheorghe Berceanu, Nicolae Martinescu, Ștefan Rusu, Ion Draica, Vasile
Andrei, Vasile Pușcașu — lupte greco-romane, Nicu Vlad, Petre Becheru — haltere. Din
păcate, am menționat doar o parte din campionii olimpici din perioada socialismului în
România, cei medaliați cu aur la Olimpiade, începând cu Tokyo 1964 și terminând cu
Barcelona 1992, pentru a ilustra ideea eroului sportiv format în fostele țări socialiste.

Mediul familial este adesea motorul care susține performanța sportivă, încurajând sau
descurajând talentul precoce. Influența familiei în formarea gusturilor sportive ale copiilor
prin procesul de socializare primară este una foarte importantă deși nu ireversibilă.

Cauze ascunse, economice și sociale, produc dezechilibre și la nivel macro în lumea

sportului. Astfel, deși participarea este generalizată la evenimentele majore de nivel
internațional (precum campionatele mondiale de fotbal sau Jocurile Olimpice), repartizarea
performanțelor este inegală. Cele mai bune rezultate atât calitativ, cât și cantitativ sunt
obținute de către țările puternic industrializate și din punct de vedere geografic de țările din
emisfera nordică.

Revenind la premizele sociologiei critice în sport, de la care am plecat și analogia cu

perspectiva marxistă, identificăm un alt element comun și anume violența în sport. Brohm
(1992) distinge între mai multe tipuri de violență, între care amintim violența conjuncturală cu
proiecția sa în lumea socială precum șomajul sau delincvența care poate fi adusă în zone de
manifestare permise și acceptată din punct de vedere social (stadion, sala de sport), violența
structurală (raportul de dominație invins/învigător) și violența contingentă (accidentări daorate
activității sportive). Aceste tipuri de violență se pot manifesta în diverse forme concrete
precum violența fizică și psihică (dopaj, dependență de sport, accidente s.a.), violența jocului
și spectacolului sportiv (manifetările pe stadion ale suporterilor, înfruntările galeriilor și cu
poliția s.a.), violența periferică (insultarea arbitrilor) și violența simbolică (ideea unei posibile
eugenii prin sport, ca teren de manifestare a indivizilor supradotați din punct de vedere fizic).

Din perspectivă marxistă, violența în sport nu este o consecință a naturii umane (așa
cum pretinde evoluționismul sociologic), ci o poiecție în câmpul sportiv a frustrărilor
provocate de inegalitățile sociale. Spectacolul sportiv pare să fie contextul cel mai favorizant
pentru producerea violențelor, fie că este vorba de tribunele stadionului sau în afara lui unde

13
concentrarea mulțimii și galeriile suporterilor declansează adevărate războaie și un concurs de
violențe, delicte și chiar infracțiuni. Violența asociată spectacolului sportiv nu este specifică, o
întâlnim și cu alte ocazii în care se adună mulțimi (politice, religioase, timp liber s.a.).
Violența asociată spectacolului sportiv se remarcă prin militarizarea spațiului sportiv,
intensificarea mizelor economice ale reușitei sportive și supralicitarea sentimentului național
ca element asociat activităților sportive. Prezența forțelor de securitate cu ocazia jocurilor
sportive, din ce în ce mai semnificativă poate avea efectul contrar, de a incita la violență,
susține Brohm (1992). Spectacolul sportiv este deturnat cu această ocazie și devine unul
mediatic între public, suporteri, bande de huligani și forțele de ordine. Acest gen de spectacol
mediatic a devenit unul cotidian și unul din efectele sociale pe care le provoacă este tocmai
creșterea toleranței la violență, creșterea pragului de suportabilitate prin obișnuință,
banalizarea violenței ocazionate de spectacolele sportive.

Spectacolul sportiv reprezintă o etalare a talentului, bazându-se pe mitul concurenței

între egali, o proiecție care încearcă să ofere un remediu simbolic de moment pentru probleme
individuale și sociale mult mai profunde, cum ar fi inegalitățile competiției școlare și apoi
profesionale în societate. Întrecerea sportivă este arena sau scena, dacă folosim instrumentarul
dramaturgiei sociale propus de Goffman, unde actorul individual sau colectiv, persoana medie
fără privilegii moștenite, depășește orice tip de ineglitate socială și reușește prin forțele
proprii, aceasta fiind chiar ideea spiritului olimpic și de sportivitate. Pe parcursul competiției
sau spectacolului sportiv, publicul trece și încearcă o întregă plajă de emoții, de la râs la plâns,
de la indignare la bucurie, de la disperare la fericire. Identificându-se cu echipa favorită (sau
sportivul favorit), spectatorii încearcă această gamă de emoții. Identificarea cu sportivii,
trăirea cu pasiune a competiției, susțin nu doar starea de spectator, ci și de actor al piesei care
se joacă. Tot la nivel de proiecție a așteptărilor, specatorul competițiilor sportive, participantul
inactiv relaționează meritul individual și meritul colectiv. Munca în echipă și diviziunea
“muncii” prin analogie a rolurilor în activitatea sportivă sunt integrate de spectatori și
suporteri în meritul colectiv al echipei la succesul și reușita sportivă. Regăsim aceste așteptări
în devizele echipelor (You`ll never walk alone- Nu vei fi niciodată singur- echipa de fotbal
Liverpool).

Atât antropologia socială, cât și sociologia încearcă să analizeze și să propună modele

explicative pentru construcția identităților colective, în cazul nostru prin relaționare cu
proiecția valorilor grupurilor și comunităților asupra echipelor sportive. Printre tipurile de
publicuri care frecventează stadioanele putem identifica spectatorii simpli, suporterii, ultras-ii
și huliganii.

Simplul spectator nu are un partizanat preliminat în ceea ce privește echipele aflate în

confruntarea sportivă, considerându-se imparțial. Ca să redăm această idee a partizanatului și
imparțialității spectatorului obișnuit, rememorez din perspectiva imaginației sociologice și în
registru anecdotic următoarea întâmplare, trăită împreună cu fiica mea, Ana. La momentul
acela, în 10 decembrie 2016, cu ocazia meciul de rugby dintre echipa susținuta de
Universitatea de Vest din Timisoara, Saracens și oaspeții noștri din Marea Britanie,
Harlequins și cu entuziasmul celor 7 ani împliniți de Ana, am decis să participăm la meci, din
tribună, în calitate de spectatori. Așa că am mers la stadion să susținem imparțial echipa

14
noastră de rugby. Ne conduceau (băteau) englezii la un moment dat cu scorul de 21-3, fiica
mea mă întreba, tata, cât este scorul? II spun eu cat este scorul, Ana imi raspunde, tata, să știi
că eu am ajuns pană la urmă să țin cu englezii. Menționez că mai la începutul meciului m-a
întrebat, tata, care sunt ai noștri? Aia în negru am raspuns eu. Nu se poate...noi până acum am
ținut cu ceilalți! Spectatorul simplu vine la stadion așadar pentru a gusta frumusețea meciului,
poate susține ambele echipe sau nici una, frecventează stadionul episodic ca modalitate de
petrecere a timpului liber, fără nici o constrângere.

Suporterul, pe de altă parte, este o persoană fidelă echipei pe care a ales-o, a cărei
prestație o susține în vederea oținerii unui loc cât mai bun în ierarhia sportivă. Din punct de
vedere sociologic, cadrul de manifestare este grupul.

Ultrașii sunt un tip de suporter care acordă mai mult timp organizării și susținerii
evenimentelor echipei favorite, fiind în directă concurență cu grupuri care susțin alte cluburi
sau chiar aceiași echipă. Obiectul atenției îl reprezintă nu atât jocul echipei adverse, cât
condițiile sociale și mediile de proveniență ale suporterilor acesteia (inclusiv rasiale, etnice,
regionale), care devin ținta ironiilor. Scandările la meciurile de fotbal, în special abundă în
astfel de exemple, din care menționăm câteva, pe care le regăsim pe site-ul unui cotidian
reprezentativ în sport (gsp.ro), la rubrica cele mai frumoase scandări pe stadion: “Ultras
Dinamo: Câte stele sunt pe cer, Până dimineaţă pier, Numai una e mai proastă, Şade-n
capitala noastră; Ultras Rapid: Mai bine Rapidist, decît să fiu stelist, Mai bine Giuleştean,
decît să fiu oltean, Mai bine CFR-ist, decît securist, Mai bine Mort, decît dinamovist!; Galeria
lu' Rapid, Nu e membră de partid!Ultras Steaua: Borcea şi spartanii săi, 300 de pampălăi”s.a.

Huliganul este un tip de spectactor care dorește să dubleze meciul echipei cu propriul
meci în tribune. El nu participă la spectacolul sportiv, ci dorește să declanșeze un alt tip de
spectacol al înfruntărilor războinice cu suporterii echipei adverse. Aveste înfruntări pot avea
loc înaintea, în timpul și după meciul echipelor sportive.

Printre alți factori care influențează reușita în sport, așa cum este și în viață, contextul,
circumstanțele și norocul sunt foarte importante. Când soarta și ghinionul intervin, există
întotdeauna o probabilitate foarte mare ca sportivii să facă apel la comportamente deviante, de
a ocoli regulile atunci când nu întrevăd modalități oneste și acceptabile social de a atinge
rezultatele dorite. Această raportare duplicitară la volori este valabilă și pentru suporteri și
spectatori. Când arbitrul acordă fault împotriva echipei pe care o susținem, suporterii se simt
furați, chiar dacă este un comportament legitim, acordat pe bună dreptate. Dacă echipa
susținută beneficiază de un fault, chiar pe nedrept, împotriva echipei adverse, suporterii simt
că arbitul își răscumără din greșeli. Un dublu standard de evaluare. Este de notorietate publică
cazul fotbalistului argentinian Diego Maradona, care în 1986, ajutându-se de mână a marcat
golul care a ajutat echipa sa să devină campioană. Suporterii l-au iertat complice, proiectând
în el calitățile unui erou popular care trebuie să se descurce împotriva sistemului de reguli și
valori sociale constrângător. Omul din popor știe și poate să se descurce atunci când regulile
sistemului social sunt făcute pentru cei puternici. Așadar, în imaginarul colectiv, sportul și,
generalizând, spectacolul sportiv, reunește valori contradictorii, pe de-o parte ideea de
competiție între cei mai buni și între egali, pe de altă parte, norocul și, în caz de necesitate, a

15
păcăli și transgresa normele sociale acceptate. Așadar, spectacolul sportiv nu oferă
întotdeauna ideea de puritate a idealului olimpismului, câteodată nedrept, se integrează în
lumea în care trăim, nefiind nici mai bun nici mai rău decât aceasta.

Mizele economice asociate reușitei sportive reprezintă un alt factor asociat violenței în
sport. De la publicitate la cotarea cluburilor la bursă, războiul devine unul total, pe teren și în
afara lui, scopul fiind unul singur, acela de a câștiga cu orice pret, prin orice mijloace. O altă
modalitate a violenței în sport asociată mizelor economice ține de mituirea adversarilor sau
altor competitori sau a arbitrilor (putem exemplifica în fotbal unde aceste situații de
notorietate publică au adus condamnări sau refuzul echipelor de a fi arbitrate de conaționali
s.a.).

Pasiunile sportive sunt o tulpină pe care pot fi grefate foarte bine un alt tip de pasiuni
mult mai nocive, cele naționaliste sau chiar rasismul. Să ne amintim cum anumite sporturi,
precum fotbalul sau tenisul reușesc să atragă atenția mulțimilor, să le concentreze dar să
intensifice și sentimentul de mândrie națională. Există pe de altă parte și efecte nedorite, stări
conflictuale când această mândrie este construită în opoziție cu un alt grup politic, etnic, rasial
s.a. Există chiar cazul unui război izbucnit în urma pasiunilor naționale generate de un meci
de fotbal, în America latină la sfârșitul anului 1969, între El Salvador și Honduras. Violența în
sport este un fenomen asociat care este tot mai prezent, luând diverse forme amenințând
ordinea publică și idealul sportiv.

Pornind de la structura de clasă care este reprodusă de sistemul sportiv, perspectiva

marxistă aduce în discuție multiple efecte negative ocazionate de activitatea și universul
sportiv. Brohm (1992), fondatorul criticii radicale a sportului, menționează ca principale
aspecte negative agresiunile sexuale, discursul manipulator ideologic și sinuciderile. Discursul
ideologic poate îmbrăca diferite forme, fie negând realitatea, fie de celebrare, militant sau
tehnic. Acest discurs ideologic ascunde o abordare totalitară apolitică dat generatoare de
valori elitiste și autoritare. Urmând paradigma marxistă, ideologia sportivă distrage atenția
tinerilor de la adevăratele probleme sociale, manipulând opinia publică prin minimizarea
violenței și corupției din sport. Cu alte cuvinte, asistăm prin intermediul spectacolului sportiv
la o alienare a maselor și o adormire a spiritului critic. Spectacolul sportiv și festivitățile
asociate acestor momente reprezintă un exercitiu de propagandă al regimurilor totalitare
(Germania nazistă, Rusia comunistă, China comunistă, statele dictaturilor militare din
America de Sud s.a. ). Astfel, spectacolul sportiv (cum ar fi organizarea Jocurilor Olimpice de
către statele totalitare) contribuie la întărirea ordinii stabilite în statele totalitare. De asemenea,
spectacolul sportiv crează premizele identificării dintre țară și campionii săi, Brohm
considerând că există o corelație între valorile sportivilor de performanță și valorile ideologice
ale capitalismului. Așadar, sportul devine un vector al ideologiei de dreapta

O altă dimensiune importantă a domeniului sportiv este cea economică și se pune

întrebarea în ce sens funcționează această relație. Activitatea sportivă generează o adevărată
piață a bunurilor și serviciilor sau piața comandă tipurile de activitate sportivă, în funcție de
potențialul de a genera profit. Activitatea sportivă produce bunuri, servicii, echipamente dar și
locuri de muncă. De asemenea domeniul are o legătură puternică cu publicitatea. Ca factori ce

16
pot influența teme de interes pentru cercetarea sociologică, care pot fi generate de
dimensiunea economică a sportului amintim sursele de finanțare a sportului, subvențiile
acordate sportului, contractele sportivilor și sursele de venit s.a.

Diferențe semnificative există între diversele activități sportive în termeni de

capacitate economică, adică proiecția acestora ca bunuri și servicii pentru consumul de sport,
de timp liber, de spectacol sportiv. Aceste diferențe se reflectă de asemenea și în potențialul
de vizibilitate, respectiv de mediatizare, atragere de practicanți, organizare de concursuri și
spectacole cu public. Acest potențial se reflectă direct în puterea economică a sportului
respectiv. Aceste diferențe amintite se reflectă și în investițiile de infrastructură și de
funcționare necesare derulării activităților sportive.

Această dimensiune economică a sportului influențează direct viața socială și stilul de

viață. Echipamentul sportiv și brand-ul acestuia are o influență directă asupra stilului
vestimentar contemporan (pantaloni, tricouri, bluze, încălțăminte s.a.) dar și asupra
industriilor complementare (textilă, design, comerț, publicitate s.a.), veniturilor obținute,
locurilor de muncă susținute și, în ultimă instanță, profitului realizat.

Din punct de vedere simbolic dar și politic, adesea comunitățile se identifică cu

succesul activității sportive în plan local. De exemplu, echipele de fotbal, atunci când sunt de
succes, reprezintă ambasadori ai națiunii dar și ai orașelor care le susțin, mai mici sau mai
mari. În cazul României, putem vorbi de fotbal, de gimnastică, de tenis, de box, canotaj,
scrimă s.a.

Inegalitățile din sport se reflectă și în modul de finanțare a disciplinelor sportive.

Statul încearcă să susțină și discipline care sunt mai puțin vizibile mediatic, cu consum redus
sau nefinanțate public (autorități locale) și privat (sponsori). Din acest punct de vedere, oina,
deși este declarată oficial sport național, este dezavantajată prin numărul mic de practicanți și
de cluburi, de sponsorizări publice sau private reduse și expunerea slabă în media dar și în
sistemul de educație

De unde provin aceste inegalități între disciplinele sportive. Din punct de vedere
sociologic, putem identifica câțiva factori. Tradiția culturală reprezintă unul din factorii care
influențează activitatea sportivă. Tirul și echitația s-au practicat cu precădere în cluburilor
organizațiilor militare, alte sporturi țin de zona geografică (un singur sat din Delta Dunării a
dat multipli campioni europeni și mondiali la canotaj). De asemenea, specific României,
cluburile din “provincie” furnizau resursa umană cu potențial cluburilor mari din capitală
pentru a putea fi promovată. Factorul tehnic are de asemenea un impact puternic în creșterea
numărului de practicanți a unei discipline sportive, de la începutul secolului al XX-lea până în
prezent, în anumite sporturi, numărul practicanților crescând exponențial (ski, ciclism, patinaj
s.a.). Mediul de proveniență al practicanților este de asemenea un factor important,
semnificativ mai mare în mediul urban unde și dotările de infrastructură ușurează accesul și
practicarea activităților sportive. În cazul oinei, practicanții proveneau, înainte de 1989, în
majoritate din mediul rural. Este poate unul din principalele impedimente în prezent în
dezvoltarea disciplinei și în propagarea oinei în mediul urban, apelând la instituțiile
educaționale, începând cu vârstele cele mai mici care permit practicarea acestui sport.
17
 Succesul economic al activităților sportive, pe lângă consecințele sociale pozitive și
negative mai sus menționate, antrenează consecințe la nivel individual, de ordin fizic,
psihologic, moral, juridic s.a. Ne referim la comportamente anomice precum dopajul sau
dependența de sport.

Dopajul este un comportament anomic din punct de vedere social, condamnat moral
pentru ca influențează egalitatea de șanse și a performanței. Poziția de câștigător este
recompensată nu doar moral, ci și financiar (premii directe dar și alte benefici, contracte cu
sponsori s.a.), atrâgând comportamente de tip infracțional pentru a obține aceste beneficii.
Comanda socială este deosebit de puternică pentru performanță și reușită, sportivii având o
carieră foarte scurtă, fiind direct interesați să ajungă cât mai repede la succes. Există o
structură de suport (tehnicieni, medici, ingineri s.a.) care au ca obiectiv creșterea performanței
sportivilor. Sponsorii asigură, evident, contracte celor care performează legând produsele și
serviciile și numele firmei (brand-ul) de reușita sportivilor. Mass-media valorizează
învingătorii difuzând imaginea acestora, portretizând reușitele sportivilor. Mizele
internaționale ale competiției între țări și cluburi reprezintă un alt vector al dinamicii acestui
fenomen. Toți acești factori reuniți crează o presiune imensă asupra sportivilor de performanță
și activității sportive, adesea regăsindu-se în situația de a trece linia dintre comportamentul
sportiv și cel nesportiv. Calificat infracțional pentru că antrenează și consecințe dincolo de
cele morale (juridice, de exemplu), dopajul și controlul instituțional al acestuia este ținut
departe de zona de manifestare a activității sportive, în sensul în care publicul nu dorește să
urmărească aspectele judiciare ale acestui fenomen, care aduc atingere imaginii sportului și
ideii de olimpism, de corectitudine.

La fel de importantă ca dimensiunea economică a sportului este și cea simbolică, a

imaginarului domeniului sportiv, ca ansamblu de reprezentări conștiente și inconștiente ce
permit indivizilor să interpreteze realitatea. Prin publicitate sau propagandă pot fi influențate
acțiunile actorilor sociali, definită și redefinită realitatea. Interpretarea imaginarului face apel
la ideolgii și la marile mituri universale. Ideologiile reprezintă sisteme de idei, opinii și
credințe orientate politic, oferind o vedere parțială a realității. Utilizează imaginile, miturile și
simbolurile specifice unei societăți. Marile mituri universale se regăsesc în toate societățile
din toate epocile istorice și folosesc simboluri care se raportează la pragurile existenței umane
(nașterea, moartea). Imaginea activității sportive este utilizată de actorii economici pentru a
realiza o asociere în vederea valorizării propriei imagini, ascensiunea profesională fiind, de
asemenea, metaforizată. Munca de precizie este prezentată prin asociere cu imagini din
activitățile unor discipline sportive tehnice precum Formula 1 sau patinajul artistic.
Solidaritatea din mediul economic este portretizată prin imagini din activități sportive care
presupun jocul în echipă în vederea unui transfer simbolic de proprietăți. Întâlnim situații
când organizațiile economice doresc să creeze asocierea cu activitatea pe care o desfășoară
prin proiecția caracteristicilor activităților sportive, alteori inducând în eroare și manipulând.

Sportul, pe de altă parte încearcă, de asemenea, apelând la imaginarul social să facă un

transfer de caracteristici provenind din alte domenii ale realității sociale. Un astfel de domeniu
este religia. Sportul face apel la imaginarul religios pentru a sacraliza unele dintre practicile
sale. Unii autori merg chiar mai departe și susțin că sportul este o formă de religie care

18
încearcă să îndepărteze aderenții de adevăratele probleme sociale (Brohm 1992). Pe de altă
parte, mitologia și simbolurile religioase pot fi utilizate pentru a oferi sentimentul de
apartenență la comunitate, la societate. Din punct de vedere sociologic, în calitatea lor de
fapte sociale totale, sportul și religia suportă comparația, existând chiar numeroase elemente
comune. Campionii induc adesea publicului un sentiment și trăiri aproape religioase, ambianța
spectacolului sportiv conduce la atmosfera de comuniune. Punând în opoziție sacrul și
profanul în sentimentul religios, actorii evenimentelor sportive (sportivi, spectatori) pot face
apel la elemente de magie (purtarea unor obiecte care aduc noroc, de exemplu).

Spectacolul sportiv poate fi ritualizat asemenea unei acțiuni religioase. Un ritual

presupune existența unui cadru specific în spațiu și în timp, unui scenariu, a unor
obiecte/artefacte, obligația de a asista, un sistem simbolic de semnificare, ruptura de cotidian
s.a. Din acest punct de vedere, un eveniment sportiv precum un meci de fotbal poate avea
aparența unui ritual religios. Evenimentul sportiv este în opoziție cu viața cotidiană, are un
caracter solemn. Are loc într-un cadru specific, pe o anumită durată, urmează un calendar
ciclic, suporterii fiind grupați după echipe, cartiere și grupe de vârstă.

Activitatea sportivă, ca și cea religioasă este un bun indicator al așteptărilor sociale și

culturale în funcție de gen, a ceea ce societatea impune și așteaptă de la bărbați și femei în
termeni de comportamente, imagine și valori.

Motivul principal al practicării sportului de omul mediu este ameliorarea stării de

sănătate și modelarea aspectului fizic. Comparativ cu deceniile trecute, în prezent, femeile
practică din ce în ce mai mult sport. Deși pare că putem avea acces la orice sport, statistic
vorbind (corelând variabilele), în funcție de gen, femeile au mai multe șanse să practice sport
când sunt tinere, când au venituri consistente, locuiesc în mediul urban, nu au copii și au
studii superioare (Davisse, A. & Louveau, C. 1998). Există diferențe de practicare a sportului
și în funcție de mediul de proveniență și clasa socială. Astfel, femeile provenind din mediul
muncitoresc susțin că nu au timp pentru activități sportive. Femeile care sunt salariate și cu un
program încărcat reușesc să practice într-o mai mare măsură decât prima categorie activități
sportive. O posibilă explicație este și faptul că femeile salariate acordă mai mare importanță
timpului liber, obstacolul fiind mai degrabă cultural decât material (Davisse, A. & Louveau,
C. 1998).

Bărbații preferă practicarea sporturilor în aer liber, organizate și a sporturilor de

echipă, acordând o mare importanță tehnicii și performanței. Femeile preferă sporturile de
sala, de interior, practicile ludice nestructurate, care presupun raporturi relaționale. Bărbații
sunt preocupați de forță, precizie, viteză, femeile mai degrabă de aspectul estetic. Aceste
preferințe au fost înregistrate atât la sportivi, cât și la spectatori. Femeile preferă să
urmărească la televizor gimnastică și patinaj artistic, în timp ce bărbații preferă fotbalul, rugby
și cursele auto. Există o dominare feminină și masculină și în practicarea disciplinelor
sportive, respectiv a organismelor de coordonare. Astfel, sporturile și federațiile dominate de
femei sunt dansul și echitația. Un echilibru de gen există în sporturi pe gheață, înot, atletism,
ski, tenis. Sporturile în care predomină bărbații sunt cele de luptă (box, scrimă, arte marțiale),
fotbal și rugby (Davisse, A. & Louveau, C. 1998). Sporturile care participă la construirea

19
identității masculine opun cea mai mare rezistență la deschiderea practicii pentru genul
feminin. C.Mennesson (2005) explică procesul de construire a identității la femeile care
practică sporturi tradițional masculine (box, fotbal, halterofilie). Construcția identitară se
realizează ca o negociere între trecut (încorporat ca sistem de dispoziții) și prezent (timpul
socializării secundare).

În perioada contemporană, masculinitatea și-a pierdut din reperele tradiționale.

Meseriile fac apel tot mai puțin la forță grație tehnologiei. Bărbații au tot mai putin ocazia de
a-și demonstra virilitatea în muncă. Deși încă domină domeniul economic și politic, domeniul
sportiv este singurul în care bîrbații își pot dovedi forța. Noțiunea de forță este constitutivă
identității masculine. Mai departe, explicațiile privind rezistența la acceptarea femeilor în
sporturile de forță pot trece în registrul psihologic și antropologic, depășind competența
noastră.

Creșterea numărului de sportivi se poate explica și prin intensificarea accesului

femeilor la munca salariată, proces care începe, în Europa, chiar din timpul primului război
mondial, datorită lipsei manei de lucru din producție. Munca femeilor se desfășoară în mare
parte în perioada contemporană în afara casei și familiei, situație de neconceput cu nu mai
mult de două generații în urmă. Pe de altă parte este importantă și economia timpului între loc
de muncă, munca în familie și libertatea personală. În cazul femeilor, mamelor în special,
timpul acordat propriei persoane ocupă locul cel mai dezavantajat, din punct de vedere
tradițional fiind încurajat sactificiul pentru membrii familiei. Această situație se regăsește, din
punct de vedere cultural, și în perioada contemporană dar cu un mai mare accent pe acordarea
de timp pentru nevoile personale, inclusiv practicarea sportului.

Adeseori regăsim ideea valențelor pozitive ale practicării sportului în integrarea

socială a persoanelor afectate de izolare, săracie, boală, rezidență în cartiere sărace s.a.
Ipoteticul transferul al calităților sportului către alte domenii ale vieții sociale este de
asemenea extrem de discutabil deși există o retorică extrem de vizibilă în acest sens și care,
raportându-ne la bunul simț și cunoașterea comună, ar trebui să genereze rezultate pozitive, în
special în rândul populației tinere (Falcoz, Koebel, 2005). Veștile pe care ni le aduc sociologii
în acest sens nu sunt dintre cele mai bune. Sociabilitatea tinerilor nu este influențată decisiv
de relațiile generate de practicarea sportului ci, mai degrabă, de instanțele primare de
socializare (familia, vecinătatea, colegii de la școală s.a.), existând o suprapunere conflictuală
între acești factori (Duret, Augustini, 1993). În termenii sociologiei marxiste, sportul are rolul
de a distrage atenția unor importante zone ale societății de la adevăratele probleme, precum
șomajul și subcalificarea tinerilor (Anstett, Sachs 1995).

Sperăm ca aceste producții ale gândirii sociologice în domeniul sportului, succint

prezentate în rândurile de mai sus, alături de analiza evoluției oinei și rezultatele anchetei
privind practicarea activităților sportive de către tineri la nivel național, din capitolele
următoare, să contribuie la creșterea vizibilității domeniului în România, alături de lucrările în
sociologia sportului ai căror autori i-am menționat la începutul capitolului. Această vizibilitate
poate și este de dorit să crească prin multiplicarea cercetărilor în sociologia sportului și
difuzarea rezultatelor către practicieni și mediul academic.

20
 Este de dorit ca sociologia sportului, dincolo de metodologia sociologică generală, să
poată semantiza concepte și abordări teoretice noi proprii domeniului, în condițiile în care
aparatul conceptual în numeroase cercetări din domeniu este tributar în special psihologiei dar
și altor științe. Evident, nu excludem abordările puliridisciplinare, evocăm doar necesitatea
creșterii numărului de producții sociologice în domeniu, de cercetări și de inovare conceptuală
și metodologică specifică sociologiei sportului.

21
 CAPITOLUL II

ORIGINILE JOCULUI DE OINA: DE LA SURSELE DOCUMENTARE LA SOCIOLOGIA

SPORTULUI
Capitolul constituie un argument în privința nevoii de clarificare asupra surselor
documentare asupra apariției oinei, care provind din toate regiunile istorice ale țării noastre.
Originea pastorală, care se reflectă în anumite elemente ale jocului, atât în elementul
lingvistic, cât și în practica jocului, pune în evidență varietatea formelor care existau în
diverse regiuni ale țării. Pe de altă parte, jocul de oină are un caracter universal, atât în
Europa, cât și la nivel mondial, existând jocuri similare, al căror caracter și dezvoltare
independentă este certă. Ceea ce prezintă indiscutabil interes este frumusețea și originalitatea
jocului nostru care exprimă, în cele din urmă, un element al identității noastre naționale.
Denumirea "oina" a fost inițial "hoina" și derivă din cuvântul Cuman "joc" (înrudit cu
cuvântul turc oyun). Cele mai vechi mențiuni provin din secolul al XIV-lea. Cea mai veche
mențiune directă vine din manualul de dieta („Diaetaetica”) din 1782 al medicul Istvan
Natyus, care vorbește despre beneficiile oinei pentru sănătate. Oina a fost menționată pentru
prima oară în timpul domniei lui Vlaicu Vodă în 1364, când s-a răspândit peste tot în Țara
Românească. În 1899, Spiru Haret, ministrul educației a decis că oina urma să fie jucată în
școli la orele de educație fizică (wikipedia, 2016).
Se crede că originea jocului de oină stă în jocurile de copii, cele de gimnastică și în
cele de petrecere. Oina, considerată sport național românesc are o bună notorietate între
celelalte sporturi practicate la noi și în alte țări. Cu atât mai mult la noi în țară, fiind
considerată unul dintre cele mai vechi sporturi românești.
Oina are un număr mare de denumiri și variante: în Banat i se spunea „lopta mică” sau
„pila”, în Transilvania „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în zona Sibiului „fuga”, în Muntenia și
în Moldova „hoina” și apoi oina, în Maramureș „ojerul” sau „oirul”, în Dobrogea „de-a
lunga” etc. În unele părți oina se juca și de către fete, sub numele de „oiniță”. Este asemănător
cu jocuri sportive comune altor țări, cum ar fi Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez,
jocul paume din Franța, respectiv Cluiche Corr-ul irlandez (wikipedia, 2016).
La început se juca într-o formă neorganizată, cumva improvizată pe terenurile virane,
pe maidane sau în curți. Așa cum spunea și Johan Huizinga (1998), stă în firea omului spiritul
ludic. În orice moment al vieții, indiferent de vârstă există impulsul de a iniția un act ludic, de
a te juca . S-au căutat o serie de explicații raționale pentru nevoia de joc a ființei umane: că
pregătește individul pentru activități asumate și serioase, că defulează energii negative, că se
consumă surplusul de energie sau că ar fi o formă de compensație pentru eșecurile în viață.
Filosofii au mers mai departe și au căutat motivul pentru care există jocul în sine. Se pare că
principala calitate a unui joc, natura să intrinsecă este tocmai hazul, bucuria pe care o aduce,
relaxarea plăcută de după încordare și concentrare. Se pare că nu poate fi înlocuit de nimic, iar
efectele sale pozitive asupra organismului sunt incredibile. În "Homo ludens" Huizinga
(1998) spune: "Marile activități primare ale societății omenești sunt întrepătrunse, toate, din

22
capul locului de către joc". Întreaga cultură umană poate fi considerată ca fiind sub specia
ludi.
Filosofia sportului recunoaște în joc un act profund spiritual pentru că jocul înseamnă
frumusețe și libertate. Jocul este o acțiune liberă și dezinteresată. O altă caracteristică a
jocului este că e limitat în timp și spațiu și crează ordine.
După al doilea război mondial s-a dezvoltat o sociologie a sportului. Dar era încă o
ramură tânără a sociologiei și destul de fragilă la nivel academic. În 1965 a apărut o asociație
profesională, deci a marcat și la nivel instituțional. Au început să se publice reviste de
specialitate și s-au organizat conferințe pe tema sportului într-o abordare sociologică. Poate că
revoltele din 1968, dezvoltarea feminismului și ecologiei au dat un impuls și acestei abordări
de nișă. A apărut ca o consecință a preocupării tot mai accentuate pentru calitatea vieții,
pentru un standard de trai ridicat, în care timpul liber contează și ține de sănătatea unei
societăți.
S-a scris mult despre stilul de viata. Stilurile de viaţă pot fi abordate ca relaţii între
determinanţi individuali (valori, interese, preferinţe etc.) şi cei structurali (societali şi sociali)
(Rosengren, 1994, apud Chiribucă, 2004 ). S-au trasat mai multe maniere de abordare a
sociologiei sportului în funcție de relația sport, joc, cultură.
Astfel, s-au remarcat contribuţiile fondatorilor sociologiei (Emile Durkheim, Max
Weber şi Karl Marx), unde se amplasează paradigma durkheimiană, cea weberiană, teoriile
marxiste, urmate de abordările bazate pe studiile culturale, paradigma interacţionismului
simbolic şi perspectiva fenomenologică (G.H. Mead, W.I. Thomas, C.H. Cooley şi H.
Blumer), teoriile constructiviste (A. Schutz, P. Berger, Th. Luckmann), perspectiva
foucaultiană şi curentul postmodernist (în relaţie cu globalizarea) iniţiat de Neugarten (1982)
şi dezvoltat generos de o serie de autori contemporani (Giulianotti, 2005; Ritzer, 2007).
Plecând de la ideile unor clasici in domeniu precum Norbert Elias şi Pierre Bourdieu,
sau cele ale lui Michel Foucault, s-a relevat faptul că individul îşi poate găsi acceptarea
socială şi prin intermediul sportului.

23
 BIBLIOGRAFIE
Anstett, M., Sachs, B. (1995). Sports, jeunesse et logique d`insertion, Paris, Ministere de la
Jeunesse et du Sport
Augustin, J-P, Gillon,P. (2004). L'Olympisme, bilan et enjeux géopolitiques, Armand Colin
Berthelor, J-M (2000). La sociologie française contemporaine. Presses Universitaires de.
France Paris
Bichescu, A. (2013). Leisure Time Sport Activities of the Students at Resita University,
Elsevier, Procedia - Social and Behavioral Sciences 117 ( 2014 ) 735 – 740.
Brohm, J-M (1992). Sociologie politique du sport, Nancy, P.U.N
Boudon, R. (1992). Tratat de sociologie, Humanitas, București
Bouet, M.( 1968). La Signification du sport, Éditions universitaires, Paris
Bourdieu, P.( 1980). Comment peut-on être sportif? (congrès HISPA, 1978), Questions de
sociologie, Minuit, Paris
Bourdieu, P.( 1987). Programme pour une sociologie du sport (CEMEA, 1980; congrès
ICSS, 1983), Choses dites, Minuit, Paris
Bourdieu, P. (1993). How can one be a sports fan?. London: Routledge In The Cultural
Studies Reader, During, S. (ed.).
Buzărnescu, Şt. (1998). Bovarismul institutional si reforma românească, Editura Augusta,
Timisoara
Cauc, I. (1996), Ancheta sociologică şi sondajul de opinie în Septimiu Chelcea, Ioan
Marginean, Ion Cauc, Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva, p 161-171
Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti: Economică
Coakley, J. J. (2004). Sport in Society: Issues and Controversies (8th ed.). Boston, MA:
McGraw-Hill
Combaz, G. (1992). Sociologie de l'éducation physique, PUF, Paris
David, A., M.,& Năstase, S., (2012). Calitatea vieţii la pacienţii cu afecţiuni oncologice şi
patologie depresiv-anxioasă comorbidă, Revista Calitatea Vieţii, XXIII, nr. 1, 2012, p. 46.
Davisse, A. & Louveau, C. (1998). Sports, école, société: la part des femmes, Actio, Joinville-
le-Pont
Dey, I. (1993). Qualitative data analysis: A user-friendly guide for social scientists. New
York:
De Waele, J.M. & Husting, A. (dir.)( 2005). Sport, politiques et sociétés en Europe centrale et
orientale, Éditions de l'Université libre de Bruxelles, Bruxelles

24
Dumazedier, J (1991). La révolution culturelle du temps libre. 1968-1988. Revue française de
sociologie, Année 1991, 32-1, pp. 143-145
Dunning, E. & Dominic, M. (editors) (2003). Sport: Critical Concepts in Sociology. London,
UK; New York, NY: Routledge
Durand, J.-P., Weil, R. (1999). Sociologie contemporaine, Vigot, Paris
Duret, P.( 2001). Sociologie du sport, Armand Colin, Paris
Duret, P., Augustini, M. (1993). Sport de rue et insertion sociale, Armand Colin, Paris
Falcoz M., Koebel M. (2005). Intégration par le sport: représentations et réalité. Paris:
L'Harmattan, coll. «Logiques sociales»
Ferréol, G., Noreck, J.-P. (1993). Introduction à la sociologie, A. Colin, Paris
Fleuriel, S. (2004). Le sport de haut niveau en France. Sociologie d'une catégorie de pensée.
Presses universitaires de Grenoble
Gavriluţă, N., Gavriluţă, C. (2010). Sociologia sportului. Teorii, metode şi aplicaţii. Polirom,
Iaşi
Giulianotti, R. (2005). Sport: A Critical Sociology. Oxford, UK; Malden, MA: Polity
Hatos, A. (2002). Sport şi societate. Introducere în sociologia sportului, Editura Universităţii
din Oradea, Oradea
Huizinga, J. (1998). Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucuresti
Jarvie, G. & Maguire, J. (1994). Sport and Leisure in Social Thought. London: Routledge
Léziart, Y.(1989). Sport et dynamiques sociales, Actio, Paris (Joinville-le-Pont)
Lindström, M., (2011). Social capital, desire to increase physical activity and leisure-time
physical activity: A population-based study, Elsevier, Volume 125, Issue 7, Pages 442–447.
Moje, C., Frangulea, S., Roata, R. (2011). Redescoperiți și învatăți sportul nostru național
oina, Editura Muntenia, Constanta
Păşcuţă, I. (2001). Metodologia cercetării sociologice, Ed. Eurostampa, Timişoara
Postolache, N. (2009). Fascinația oinei- Jocul romanilor de pretutindeni, Editura Profexim,
Bucuresti
Rafailescu, Al., Oprițescu, C. (1974). Oină, Editura Stadion, București
Rafailescu, Al., Iancu, C.(1976). Oina. Trecut și prezent, Editura Sport – Turism, București
Rotariu, T., Ilut, P. (1997). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, ed. Polirom, Iaşi
Scambler, G. (2005). Sport and Society: History, Power and Culture. Maidenhead, England;
New York, NY: Open University Press
Tomlinson, A. (2005). Sport and Leisure Cultures. Minneapolis, MN: University of
Minnesota Press.

25
Verret, M., Mendras, H. (1988). Les champs de la sociologie, A. Colin, Paris
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr., (coord.): Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Ed. Babel,
1993.
Yiannakis, A. & Merrill, J. M. (2001). Contemporary Issues in Sociology of Sport (Revised
ed.). Champaign, IL: Human Kinetics

http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=educ_uoe_enra01&lang=en;
, accesat în 20.10.2016
https://dexonline.ro/definitie/oin%C4%83, accesat în 20.10.2016
https://dexonline.ro/definitie/sport, accesat în 20.10.2016
http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/proictarea_populatiei_scolare_din_r
omania_la_orizontul_anului_2060_0.pdf, accesat în 20.10.2016
http://mysport.gsp.ro/fbogdan1988/note/mysport-te-provoaca-haideti-sa-descoperim-cele-
mai-frumoase-scandari-de-pe-stadion-7082.html, accesat în 15.10.2016
https://ro.wikipedia.org/wiki/Identitate_na%C8%9Bional%C4%83, accesat în 20.10.2016
https://en.wikipedia.org/wiki/Oin%C4%83, accesat în 20.10.2016

26
27