Sunteți pe pagina 1din 7

Today at 2:48 PM

Laurențiu Dumitru a publicat:" Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani,
poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care
Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drep"
Răspunde la acest articol dând replica deasupra acestei linii

Articol nou pe blogul Sfântul Munte Athos

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus


by Laurențiu Dumitru

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui
Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest
nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept
inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său,
evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut
îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem,
care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit
cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot
intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța
sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una
ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai
mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii
creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?
Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia
după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său:
„Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp,
Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe
care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste
vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă
nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui
Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui
Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci
aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar
dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai
timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea
numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui
Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să
alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului,
și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și
părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a
răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de
vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii
pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică
un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este
revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești
potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă
acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era
Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în
puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti
rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi
sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre
spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor
religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate?
Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în
Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său
monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui
Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei
care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la


„tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea
gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această
liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul
(un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire,
numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această
afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune
neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor
atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în
Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și
răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și
recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce
unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale
o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în
mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte,
în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se
nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei
monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci,
monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în
răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a
mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara
Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în
1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea
mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în
considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau
negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii
Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o
nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din
altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la
îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al
tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare
până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o
viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta
de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și
pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la
începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să
caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol,
concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună
cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia
(† 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor
care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât
de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde
se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai
adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își
ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă
„colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl
găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și
Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul
său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui
Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta
o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa;
probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim
introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul
Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui
Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist
era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape
uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-
ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească
viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi
zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și
smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și
Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste
fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea
Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un
monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această
rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un
manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi
inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui
Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune
[metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să
devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a
nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care,
credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc
întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul
până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi,
cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie
distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții,
al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie
să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur,
acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine –
creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu
ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei,
necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul
nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este
de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie,
familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă
ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle
noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile
lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului
nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii
care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul
episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie:
„Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în
trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și
folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni
un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă
la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare
autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus.
Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum
aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se
roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie,
atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus
Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram
covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu
este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger,
Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus
și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i
explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va
participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară
să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea
descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime
pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui
Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și
protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a
fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest
meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre
credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu
credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea
lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că
această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea
apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev
Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui
Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un
catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul
răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin
ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe
toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că
Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune
personală.
În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare
pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere
ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este
simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională
falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie
fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să
îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.
Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă
obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci,
încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură
caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).
Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează:
„Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea
lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp
ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om
pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din
jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.
Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele
Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat
puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui
Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.
Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu:
pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura
„Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

S-ar putea să vă placă și