Sotos Hondropoulos - Sfântul Nectarie - Sfântul secolului nostru

Index
Cuvântul autorului..................................................................................................6
Câteva cuvinte despre această ediţie......................................................................6
Partea întâi...............................................................................................................8
Partea a doua.........................................................................................................49
Partea a treia..........................................................................................................85
Partea a patra......................................................................................................189
Epilog....................................................................................................................256
Sotos Hondropoulos.............................................................................................259

«Pe tine, Sfinte Nectarie, vlăstar rodnic al Sylivriei şi al Eginei, prieten adevărat al
virtuţii, care te-ai arătat în vremurile de pe urmă, te cinstim noi credincioşii, ca pe
un îndumnezeit tămăduitor şi ucenic al lui Hristos; căci din tine izvorăsc tămăduiri
de tot felul celor ce strigă cu evlavie: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit pe tine,
slavă Celui ce te-a făcut pe tine în chip minunat, slavă Celui ce lucrează prin tine
mulţime de tămăduiri». (Troparul Sfântului Nectarie)

Sfântul Nectarie - Sfântul secolului nostru (roman biografic)

Carte tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Galaction,
episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Traducere din limba greacă şi note de

Cristina Băcanu
Editura Bunavestire
Bacău - 2001 
«O, Dumnezeiască Iubire, vino,
Te rog din tot sufletul şi din adâncul inimii;
Te rog, dăruieşte-mi mie, robul Tău, dumnezeiască dragoste,
o, Dumnezeiască Iubire».
(Din slujba Paraclisului Sfântului Nectarie)

«Era potrivit ca statură, iar în înfăţişarea sa se îmbinau armonia întocmirii şi

dulceaţa chipului. Din ochii albaştri se revărsa o lumină blândă ca cea a unei
utrenii de primăvară. Faţa străluminată îi era încadrată de o barbă albă ca neaua.
Avea un chip cu adevărat biblic». Astfel îl descrie unul dintre elevii săi pe
directorul Seminarului Teologic Rizareios 1, în perioada 1894-1908, pe când lucra
acolo Episcopul de Pentapolis Nektarios Kefalas, azi Sfântul Nectarie.

1 Fraţii Rizaris Georgios (1769-1814) şi Manthos (1760/1768- 1824), au fost mari comercianţi
din Zagori, binefăcători ai neamului lor, finanţatori ai Eteriei şi întemeietori ai Seminarului
Teologic Rizareios [Nota trad.].
Dincolo însă de farmecul chipului său, ceea ce îi atrăgea pe oameni îndeosebi era
sufletul său. «Era cucernic, blând, cu vorbă dulce, smerit, neiubitor de bani, foarte
milostiv, cu adevărat un demn slujitor al Celui Preaînalt.

Se purta cu toţi ca un părinte iubitor», spunea un alt elev al Seminarului Teologic

Rizareios. «Când mă aflam cu el, sufletul mi se umplea de respect şi de evlavie faţă
de Sfinţia sa şi când mă spovedeam lui, îi simţeam marea dragoste, deplina
smerenie, precum şi profunda duhovnicie. Era om al rugăciunii şi cugeta un singur
lucru - să dureze locaşuri de rugăciune, mănăstiri, aceste bastioane ale
Creştinismului, de unde Biserica patriei noastre să-şi tragă puterea şi prestigiul»,
adaugă ieromonahul Amfilohios Makris.

Într-adevăr, încă din pântecele maicii sale sufletul Sfântului Nectarie s-a aprins «de
cea dintâi iubire», de «iubirea de Dumnezeu», pe care nu doar a cântat-o cu
talentul său poetic «în psalmi, cântări şi laude duhovniceşti», ci a şi trăit-o toată
viaţa, sfinţindu-se neîncetat şi lucrând practic iubirea, rugându-se şi învăţând pe
alţii rugăciunea inimii, pe care o deprinsese el însuşi foarte bine.

Toate întâmplările, toate necazurile, toate ispitele şi toate încercările dramatice prin
care a trecut, nu au putut cu nici un chip a-i ştirbi această puternică iubire
dumnezeiască, a-i răci inima fierbinte care, prin sfinţirea vieţii sale, s-a făcut plăcut
sălaş al Sfintei Treimi. Dimpotrivă, izbutind să depăşească încercările ispitelor, a
devenit mai neînfricat.

«De ce să ne neliniştim, când ne găsim în ispite?» întreba adesea. «însuşi Domnul

nostru se roagă pentru noi. Când ne aflăm în ispite, o singură îndatorire avem, să
nu uităm ultima Sa poruncă». «Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă
ca pe grâu; iar Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând,
întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi» (Luca 22, 31-32). «Iată care este datoria mea
de căpătâi. Domnul ne izbăveşte din ispite, iar noi chemaţi suntem a-i ajuta pe
fraţii noştri să nu se clatine în ispite». Prin urmare, din încercările prin care a
trecut, Sfântul a deprins cea mai profundă Dragoste dumnezeiască, adică cea mai
fierbinte rugăciune!

«Ori de câte ori s-a întâmplat să merg la mănăstirea Sfântului - adaugă un alt cleric
evlavios - şi să rămân în Sfântul Altar în timpul slujbelor, îl vedeam pe Sfântul
stând în genunchi înaintea Celui Răstignit, îmbrăţişând cu braţele Sfânta Cruce,
rugându-se cu negrăite suspine şi izvorând neîncetat lacrimi ce rourau lemnul
Crucii. Acesta este un exemplu foarte grăitor al puternicei sale iubiri, din toată
inima, pentru Dumnezeu».
Cu totul excepţională era evlavia sa faţă de Maică Domnului, «îmi aduc aminte,
din proprie experienţă - scrie profesorul şi academicianul P. Bratsiotis - că îşi
aţintea privirea mai cu seamă asupra Maicii Domnului», întru cinstirea căreia a
compus cinci mii de versuri, dintre care multe le-a şi pus pe muzică - texte deosebit
de emoţionante. De asemenea, se ruga fierbinte, stând adesea în genunchi înaintea
proslăvitei icoane a Maicii Domnului, icoană pe care o ţinea la loc de cinste în
chilia sa.

«Tu eşti acoperământul şi mântuirea mea. Tu eşti mângâietoarea mea.

Tu îmi dai pricepere. Tu eşti nădejdea şi apărătoarea mea.
Tu mă întăreşte pe mine, Fiică, în lupte şi în încercări.
Tu eşti, Maică a lui Dumnezeu, lauda vieţii mele.
Tu mă arată pe mine biruitor. Tu mă încununează pe mine...».

Dumnezeiasca iubire şi locul important deţinut de aceasta în sufletul său reies şi

din foarte bogata sa operă teologică scrisă. Deşi ar fi putut, datorită desăvârşitei
sale pregătiri teologice să dăruiască Teologiei scrieri deosebite, «lucrări ştiinţifice»,
ţintind obiective de suflet ziditoare, cunoscând totuşi bine sterpiciunea ades
cuibărită în cercetarea ştiinţifică scolastică, luminat fiind «de focul ce nu arde» al
Dumnezeirii, a scris numeroase lucrări valoroase, întru zidirea credincioşilor,
lucrări ce sunt atât de originale încât, după cum aprecia un profesor universitar de
la Facultatea de Teologie, «în multe privinţe nu s-a aflat până acum un continuator
plin de râvnă al studiilor sale».

«Stea de dimineaţă, continuator vrednic de urmat al Tradiţiei Patristice greceşti,

îmbinând cu desăvârşita pricepere teoria şi practica, înţelepciunea grecilor din
antichitate şi înţelepciunea creştină, dragostea fierbinte şi iubirea dumnezeiască
faţă de Cel iubit, pe Care, cu sfânta patimă, cu fapta şi cu cuvântul L-a cântat în
pacea sihăstriei sale din Egina», «vieţuind cu adevărat în afara acestei lumi
deşarte».

Spunea adesea: «Ce este mai de preţ şi mai luminos decât viaţa monahală?».
Socotim că sufletul curat al credinciosului lipsit de viclenie şi sensibilitatea
adevăratului creştin sau a scriitorului talentat nu ar putea surprinde şi descrie acest
chip al Sfântului şi această încântătoare frumuseţe a sufletului său afierosit
Domnului, suflet înaripat la fiece pas de dumnezeiască dragoste. De aceea, socotim
bine- plăcute Domnului iniţiativa şi sfânta osteneală a lui Sotos Hondropoulos -
priceput scriitor creştin şi adevărat fiu al Bisericii - de a scrie şi de a prezenta, cu
talentul ce i-a fost dăruit, cronica vieţii celui mai mare sfânt contemporan al Sfintei
noastre Biserici şi câteva dintre numeroasele sale minuni, dovedite şi netăgăduite,
ce au marcat profund şi ce au sensibilizat iconoclasta noastră epocă, robită
simţurilor. De aceea, în ciuda reţinerilor pe care le nutrim îndeobşte faţă de acest
tip de vieţi ale sfinţilor şi faţă de limbajul literar, am bineprimit darul cucernicului
scriitor ce a afierosit această lucrare Sfântului, dăruind-o Sfintei sale mănăstiri
pentru construirea bisericii sale. Ştim că evlaviosul scriitor şi-a început şi şi-a
desăvârşit lucrarea cu frică şi rugăciuni, precum şi faptul că cele scrise de el se
întemeiază întru totul pe adevărul istoric.

Prin urmare, îi mulţumim călduros şi din partea Sfintei Mănăstiri din Egina care i-a
primit cu recunoştinţă darul şi ne rugăm din toată inima să aibă parte toată viaţa de
bogatele binecuvântări şi daruri ce izvorăsc din sfintele şi de minuni făcătoarele
moaşte ale Sfântului Nectarie. Cerem, aşadar, Sfântului, dar şi cucernicilor cititori
ai acestei cărţi, să se roage fierbinte Domnului, pentru împlinirea uneia dintre cele
mai mari dorinţe ale Sfântului, care este înscrisă şi în testamentul său şi pentru
care, neîndoios, acum se roagă în ceruri neîncetat înaintea Tronului Dumnezeiesc.
Şi anume să se vădească monahismul ortodox, acest fericit chivot al cântărilor
iubirii dumnezeieşti, dar şi leagăn al renaşterii noastre bisericeşti - monahismul nu
doar din Sfânta Mănăstire pe care el a zidit-o şi a slăvit-o şi a monahismului
feminin cu osebire binecuvântat. din insula Egina, pe drept cuvânt numită Sfântul
Munte al monahismului feminin - ci monahismul ortodox, în general, să se
vădească, aşadar, «Far duhovnicesc şi călăuză plină de înţelepciune şi cuminţenie»
- iar călugării şi călugăriţele, aşa cum spunea Sfântul nostru, să fie «pildă de virtute
şi desăvârşire», spre binele credincioşilor şi spre slava numelui lui Dumnezeu, Cel
neîncetat cântat şi slăvit în Sfânta Treime.

Ierotheos,
mitropolit al insulelor Ydra, Spetses şi Egina
 Cuvântul autorului

Evenimentele necunoscute până astăzi, privind viaţa Sfântului Nectarie relatate în

această carte, au fost povestite autorului de colaboratori ai Sfântului şi de către
rudele sale încă în viaţă care, fiind înaintate în vârstă, ne părăsesc pe rând. De
asemenea, numeroase texte scrise de Sfântul Nectarie. necunoscute publicului, ne-
au fost îndreptare şi repere în unele capitole.

Scopul acestei cărţi nu este acela de a repeta informaţiile şi relatările apărute până
acum despre Sfântul Nectarie, nici acela de a impresiona publicul cititor cu
uluitoarele minuni ce a săvârşit şi continuă a săvârşi, prin voia lui Dumnezeu.
Aceasta din urmă o vom lăsa pe seama altora, fiindcă socotim că minunea în sine
nu trebuie să ne impresioneze şi să şadă înaintea credinţei. Ci dorim să arătăm cum
şi de ce Sfântul Nectarie « a bineplăcut lui Dumnezeu », în ce fel s-a luptat şi a
înfruntat încercările prin care a trecut, în ce fel s-a opus atacurilor necontenite ale
vechiului duşman, cum s-a sfinţit şi cum a primit atât de mult har acest smerit
ierarh al Syli-vriei.

Mulţumim călduros doamnei Despina Sakkopoulou, sora răposatului administrator

şi secretar al Sfântului, care ne-a oferit informaţii preţioase, scrise şi semnate chiar
de ea. Prin urmare, în afara scrisorilor republicate şi deja cunoscute şi a câtorva
milostenii însemnate, conform «Legii drepturilor de autor», este interzisă orice
republicare, ecranizare, precum şi redactarea unor scenarii sau orice altă utilizare a
celor narate în această carte, fără permisiunea scrisă a autorului.

Sotos Hondropoulos
 Câteva cuvinte despre această ediţie

În anul 1968, cunoscutul scriitor creştin Sotos Hondropoulos, la cererea înalt Prea
Sfinţitului Ierotheos, Mitropolit al insulelor Ydra, Spetses şi Egina, ascultându-şi
conştiinţa, a preluat activitatea de contabilitate a Mănăstirii Sfintei Treimi a
Sfântului Nectarie, fără plată, activitate pe care a organizat-o şi a desfăşurat-o până
la sfârşitul vieţii.

Desele sale deplasări în insula Egina şi şederile la mănăstire, pentru punerea în

ordine a situaţiei contabile - meseria scriitorului fiind aceea de contabil - l-au făcut
să trăiască în locurile unde a trăit Sfântul, să stea sub copacul sub care se odihnea
acela, să-i atingă obiectele personale şi să stea în chilia sa. Cum să nu fie inspirat
de o asemenea binecuvântare?

Influenţat de această binecuvântare, a voit să prezinte în scris o personalitate

extraordinară a Ortodoxiei, pe Sfântul Nectarie din Egina care, îndurând multe, a
lăsat în urmă-i, întipărite pe chipul duhovnicesc al secolului al XX-lea, smerenia,
răbdarea, tăcerea şi nădejdea.

«Întâlnirea» autorului cu Sfântul Nectarie este bogat binecuvântată, devenind o

bornă ce marchează întreaga sa carieră literară ulterioară. De atunci, a creat un nou
gen literar, şi anume «biografia narativă» sau romanul biografic.

În fiecare zi, după ce-şi termina lucrările contabile la mănăstire, smeritul scriitor
studia, învăţa şi, pur şi simplu, sortea nectarul ascuns cu grijă în viaţa Sfântului
trăită pe acest pământ. Peste puţin timp dezvăluia în scris aspecte până atunci
necunoscute din viaţa Sfântului, pe care le prezenta cititorului într-un stil viu şi
colorat, umplându-i sufletul de bucurie şi, totodată, conferind lucrării o
originalitate aparte.

«Farmecul deosebit al stilului literar al scriitorului, aprofundarea evenimentelor,

aprecierile legate de acestea şi, în general, tot conţinutul duhovnicesc al acestei
cărţi, o fac unică în felul său», scria, felicitându-1 pe scriitor, un mitropolit de
recunoscută valoare intelectuală, în vreme ce, răposatul Părinte Epifanios
Theodoropoulos, adăuga: «Această carte m-a captivat. Ochii îmi sunt mereu
înlăcrimaţi. Încă nu am terminat-o, dar am vrut să vă scriu câteva rânduri.
Binecuvântate să vă fie inima, cugetul şi scrisul. Mă întorc acum la lectura acestei
cărţi, al cărei conţinut «îl sorb însetat...».
Scriitorul însuşi mărturisea câţiva ani mai târziu: «Această carte a scris-o însuşi
Sfântul Nectarie, folosindu-se de mâinile mele de lut». De atunci nu a contenit a-I
oferi lui Dumnezeu talentul pe care El i l-a dăruit şi a descrie personalităţile unor
sfinţi noi, ce au petrecut pe acest pământ.

Romanul biografic despre Sfântul Părinte Nectarie, cel cunoscut deja în întreaga
lume, biografie apărută sub titlul «Sfântul secolului nostru» - «comoara
bunătăţilor» l-a luminat pe scriitorul creştin să o dea acum pentru prima oară la
iveală - a fost binecuvântat, publicându-se în Grecia, dar şi în străinătate, în limbile
engleză şi franceză. Titlul cărţii a fost «adoptat» de toţi, rămânând neschimbat,
pecetluind atât sufletele grecilor, cât şi conducerea Bisericii Ortodoxe. Astfel,
pornind de la acest titlu, toţi îl numesc astăzi pe Sfântul Nectarie, «Sfântul
secolului nostru».

Astăzi autorul acestei cărţi nu se mai află printre noi, strămutându-se în Biserica
Triumfătoare, pentru a continua a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu cel în Treime, de
daruri Dătătorul şi pe sfinţii Săi, pe care mult i-a îndrăgit, slăvindu-i prin pana sa
scriitoricească, cât timp a trăit. Veşnică pomenirea sa.

Nu ne rămâne decât să mulţumim şi noi, cei de acum, Fiului şi Cuvântului lui

Dumnezeu, pentru marea binecuvântare ce a binevoit a dărui acestui text şi, înge-
nunchind, să-L rugăm ca «pentru rugăciunile Sfântului Nectarie» să se
milostivească de patria noastră cea mult chinuită. Să se îndure, aşa cum spunea
Sfântul Nectarie, «de acest popor părăsit, chinuit de nevoile vieţii, care se zbate în
mijlocul fiarelor şi care este lipsit de călăuzire» şi să-i lumineze pe scriitori şi pe
intelectuali să părăsească tăgada şi răzvrătirea şi să lucreze binecuvântata ţarină a
Tradiţiei Ortodoxe.

Hristos S. Hondropoulos
 Partea întâi

1
Alexandria, 1890

Este încă vremea regilor şi a împăraţilor Europei. Străvechiul şi rodnicul pământ al

Nilului, după tulburările, măcelurile şi prădăciunile săvârşite în istorica Alexandrie
de către răzvrătitul Arabi Paşa, se află acum în mâinile britanicilor care, pentru a
întări şi a face şi mai strălucitoare faima bătrânului şi neclintitului Albion, stăpâni
în urma victoriei lui Wallsley la Tel el Kebir, s-au apucat să construiască vestitele
baraje pe Nil, să construiască linii ferate, bulevarde şi să facă lucrări de irigaţie. De
jur-împrejur, creaţie paşnică şi progres, atât în centru, cât şi la ţară.

În vremea aceea, ţara faraonilor era ca o aurită poartă nepăzită, unde se puteau
pricopsi fostele raiale ale micului regat grec. Din patria eliberată, din insulele
sărace ale arhipelagului, din robita Asie Mică şi chiar din Constantinopol, odini-
oară sălaş al împăraţilor, se smulg, pornind la drum, spre a începe un mic negoţ
acolo, în ţinuturile sudului, în cele două oraşe, Cairo şi Alexandria, încercându-şi
norocul şi devenind, încet-încet, gospodari şi chiar domni, cu avere mare.
Patriarhia Ortodoxă din cetatea Sfântului Marcu, îşi trăia anii de glorie, colaborând
cu comunităţile pe care le susţinea şi le îndruma duhovniceşte, durând biserici,
ridicând şcoli, întărind şi fixând rădăcinile emigranţilor. Căci iată, populaţia
băştinaşă, arabii îmbrăcaţi cu galabii, scufundaţi în întunericul mahomedanismului,
subdezvoltaţi, se târăsc ca o masă informă, la dispoziţia oricărui străin mai spălat.
Săraci lipiţi pământului, murdari, fricoşi, superstiţioşi, gata de orice pentru câteva
îmbucături, pentru un blid de mâncare...

A venit primăvara. E dimineaţă şi totuşi, căldura se înteţeşte. Grădinile paşalelor s-

au umplut de flori. Peste tot trandafiri, iasomie, violete, crini albi, roşii şi grena.
Undeva, într-unul din birourile Patriarhiei, aproape de Sfântul Sava, după Sfânta
Liturghie, cinci clerici şi un grămătic îmbrăcat imnecabil îşi beau cafeaua din ceşti
mari, vorbind în şoaptă. Trei sunt arhimandriţi cu ranguri înalte şi ocupă posturi de
încredere în diverse servicii, unul este Episcop al Nubiei, iar ultimul, cu înfăţişare
de copil, este diacon.

- Aşadar, într-atât vă temeţi de acest Nectarie? întrebă episcopul la un moment dat,

în şoaptă, cojind o banană şi curăţindu-şi barba cu o batistă albă.
- Nu vă puteţi închipui, Prea Sfinţite, cât rău şi ce pagube poate provoca
fanatismul, răspunse unul dintre arhimandriţi.
- Nectarie, continuă cel de lângă el, are ochelari de cal şi nu ştie altceva decât viaţa
ascetică. Nu înţelege lupta ce se dă în patrie şi metodele noastre diplomatice. Crede
că trăieşte în vremea Sfinţilor Părinţi. E dintre cei pe care îi numeaţi cândva
izbăvitori de suflete. Înţelegeţi, aşadar, din felul în care acţionează, ce ar însemna
să devină Patriarh... Totul va dispărea, totul se va împărţi celor desculţi şi felahilor.
Ni se vor goli casele de bani. Vai de greci şi vai de noi!
- Într-un fel ai dreptate, murmură, episcopul, înghiţind ultima bucată de banană.
Dar Prea Fericitul se mândreşte cu el, ţinând la el foarte. Doar este creaţia lui, fiul
său duhovnicesc. Pe cine a îndrumat să studieze teologia cu atâta afierosire, cu
atâta părintească dragoste? Hm, prevăd încurcături şi lupte.
- Ba nu. Toate se vor aranja.
- Cum se vor aranja? Mă cam îndoiesc de asta.
- Vă îndoiţi? Aşadar, nu aţi priceput?
- Mi s-a spus ceva...
- Nu, să nu vă îndoiţi. Dacă bătrânul va fi informat aşa cum trebuie despre ce se
pregăteşte să uneltească... Dacă o persoană de încredere va denunţa caracterul său
nestatornic... Cândva i-am fost intendent şi ştiu că Sofronios - să ne trăiască întru
mulţi ani - nu se joacă atunci când este vorba de abateri morale, ci ridică sceptrul şi
loveşte fără milă, redevenind tânăr şi puternic.
- Dar a văzut oare cineva aşa ceva?
Cel ce vorbise privi în jur cu băgare de seamă şi, trăgând adânc aer în piept, zise:
- Auzi ce întrebare! Dacă a văzut cineva! De bună seamă. Amfilohios vă poate
spune nu puţine. Ia spune, Amfilohie, ce ştii despre aceasta?
Pe chipul lui Amfilohios apăru un zâmbet enigmatic. Este şaten, atletic, bine legat.
- Ei bine, ce să vă spun, zise cu glas scăzut. Ne-am săturat de câtă ipocrizie am
văzut. Păi ce, noi, slujitorii patriarhali, putem fi oare păcăliţi? Este o şansă la o sută
să greşim în aprecierile noastre.
- Adică?
- Nişte vorbe nedesluşite din cele spuse noaptea şi în zori, chipurile la spovedanie,
nişte aluzii făcute celoi ce-i admiră învăţătura... Deja ne-am specializat, căci nu se
schimbă semnele răutăţii.
- De bună seamă. De bună seamă, încuviinţă Episcopul. Şi alţii au spus că...
- Îl macină orgoliul... Mulţumesc-ul pe care se zice că l-ar fi spus în adunare - se
băgă în vorbă şi al treilea arhimandrit ce şedea la mijlocul biroului...
Vocea îi e aproape femeiască, iar mişcările sale au ceva nedefinit.
- N-a spus «mulţumesc». Asta au adăugat-o specialiştii.
- Am întâlnit, continuă el, mulţi oameni vicleni şi trufaşi, dar ca acesta, vă jur, e
prima oară că văd. Şi mă cutremur, fraţilor. Mă cutremur şi mă scandalisesc. Căci
lucrează cu metodă, cu diavolească dibăcie, tocmai pentru a răscula norodul.
Trebuie să prezentăm Preafericitului lucrurile însoţite de o interpretare cores-
punzătoare. Glasul norodului este ca un puhoi ce nu poate fi oprit. Nu urmăreşte
să-şi dea la o parte concurenţii, ci plănuieşte şi pregăteşte detronarea, împreună cu
gloata. Îţi spune că bătrânul Sofronios, ce are aproape nouăzeci de ani, e bătrân de-
acum, neputincios şi, prin urmare, nu mai e bun de nimic.
- Cine dintre ai noştri s-a aflat la adunarea cu pricina? întreabă cel impecabil
îmbrăcat, grămaticul.
- Cine? Majoritatea.
- Adică?
- Amfilohios, care acum e aici, lângă mine, şi cred că şi diacul. Nu-i aşa, Trifoane?
- Întocmai cum grăieşti, răspunse şovăielnic tânărul diac.
- Adică aşa, din senin, l-au aplaudat? Aşa, dintr-o dată, pe nepusă masă, i-au strigat
«în curând şi Patriarh»? Iar el, ziceţi că a răspuns «Mulţumesc»?
- Asta o ştiu toţi. Nu spuneţi lucruri noi.
- Aşadar, tot oraşul Cairo şuşoteşte, aşteptând ocazia să-l împingă pe Nectarie a-1
alunga pe sfântul bătrân, pentru a pune mâna pe Tron.
- Ce mârşăvie! exclamă Episcopul. Atunci, ce mai aşteptăm? Trebuie să luăm
poziţie şi să-l apărăm pe Pa triarh. Cred că nu a spus «mulţumesc», desigur fiindcă
este un element doveditor...
- Întocmai. Pronia dumnezeiască ne-a menit acestui sfânt scop, întări Amfilohios.
Doar că...
- Spune mai departe, la ce te gândeşti?
- Doar că e nevoie de curaj şi de tot atâta dibăcie...
- Suntem oare lipsiţi de acestea?
- Sigur că nu.
- Atunci, zis şi făcut, spuse entuziasmat Episcopul, înştiinţaţi-i cum trebuie şi pe
ceilalţi, care cunosc chestiunea şi mâine, la apus, voi cere audienţă la Patriarhie.
Pregătiţi-vă şi aveţi grijă să grăiţi limpede şi convingător, să nu vă încurcaţi. Dacă,
din întâmplare, apare ceva neprevăzut şi dăm greş, pricepeţi bine că suntem
pierduţi.
- Liniştiţi-vă, Sfinţia voastră. Martorii şi datele pe care le avem îl vor face pe Prea
Fericitul să se grăbească a pune mâna pe nuia. Soarta Episcopului de Pentapolis,
dacă sunteţi de partea a ceea ce e drept, este deja pecetluită. Se află în mâinile
voastre.
Un râs înfundat se auzi din locul unde se afla primul arhimandrit.

Deodată, afară, în crengile unui dafin înfoiat, răsună cântul unei păseri iubitoare de
singurătate. Cântă de trei ori. Cânta straniu, cu jale...

2
Exact în acelaşi timp, în Cairo, o trăsură elegantă, însoţită de patru arapi, trecea pe
uliţele cartierului evreiesc şi, ajungând, se opri înaintea bisericii ortodoxe, la
Sfântul Nicolae, undeva între clădirile Patriarhiei.

Însoţitorii coborâră, deschiseră uşa şi rămaseră drepţi. Îndată se ivi un om în rasă,

un cleric ortodox. Părea tânăr, cu plete şi barbă negre, cu ochi mari, expresivi,
având sprânceana stângă puţin ridicată în sus şi, pe buze, un surâs reţinut. Chipul
exprima blândeţe şi dulceaţă. În momentul în care coborî în colbul uliţei, îşi ridică
dreapta cu degete lungi şi albe, binecuvântându-i pe arapi. În acelaşi timp, îşi băgă
mâna stingă în buzunarul rasei şi scoase câteva monede ca să le dea.

- Masallah ... răsună glasul arabilor în liniştea uliţei.

Din spate se ivi şi proprietarul trăsurii, un domn în vârstă, cu guler tare şi cască,
îmbrăcat în alb. Ţinea în mâini un pachet învelit în hârtie albastră, legat cu o fundă
albă.

- Pentru dumneavoastră, Prea Sfinţite, şopti înclinându-se.

- Ce e asta, iar?
- Curmale din Vassora. N-aţi mai mâncat aşa curmale. Nevrednică ofrandă...
- Dar, vă rog. Nu se poate, m-aţi îndatorat foarte mult. Nu pot să primesc şi nu cred
că se cade...
- Ce nu se cade? Să fiţi sănătos...
- Unui cleric, unui responsabil bisericesc ortodox nu-i este îngăduit a gusta cu cei
puţini din roade alese. Dacă n-aş simţi adânc durerea lumii, nestinsa sete
duhovnicească, aş urma calea asceţilor. De altminteri, aceasta m-a atras întot-
deauna. Fiindcă însă sunt din popor, din norodul ce se luptă cu viaţa, socotesc că e
de datoria mea să slujesc personal turma credincioşilor. Turma ce viază în cuvioasa
şi sfânta noastră maică, Biserica... Vă rog, nu stăruiţi.

- Mă veţi întrista foarte, Prea Sfinţite. Primiţi, vă rog, acest neînsemnat dar din
partea familiei mele şi faceţi cum voiţi. Aşa cum v-am spus şi pe drum, noi toţi
din comunitatea de aici, cu mic, cu mare, vă iubim foarte mult şi ne mândrim cu
dumneavoastră. De atâta amar de vreme n-am mai văzut prin părţile astea ale
Africii un cleric atât de iubitor de sărăcie şi de neiubitor de bani. Sofronios e de-
acum foarte bătrân şi dorinţa grecilor de aici e să vă urcăm pe acest străvechi Tron
Patriarhal. După cum vedeţi, s-au adunat foarte multe probleme.
- Nu ştiu dacă sunt potrivit. Numai Dumnezeu poate şti.
- Dar tocmai El v-a adus lângă noi şi tot El vă va ridica pe Scaun.
- În fine, să nu vă mai reţin, vă mulţumesc. Rugaţi-vă pentru mine cel mic şi
nevrednic. Mergeţi în pace.
Domnul în vârstă se aplecă cu evlavie, îi sărută mâinile albe ca un crin şi,
întorcându-se, se sui în trăsură. Arapii îl urmară. Unul dintre cai, un dereş aprig,
făcu o mişcare bruscă, încercând să se elibereze de căpăstru, şi necheză puternic. O
liotă de copilaşi plini de bube şi muşte deja înconjuraseră trăsura, gata s-o ia la
fugă, ţinându-se după ea pe uliţele colbuite.

Clericul, Episcopul-Vicar Nectarie, era acum în chilia sa, aflată lângă un şir de alte
chilii, aproape identice, chiar în vecinătatea Catedralei Patriarhale. Stătea lângă
icoanele sale, lângă vrafurile de cărţi şi manuscrise, în clipa aceea se auzi sunând
cu un clinchet uşor clopoţelul de la uşă. La îndemnul său intră un bătrân mic de
statură, chircit, cu privire de foc, ce se înclină înaintea sa.
- Bine ai venit, Galine, spuse clericul şi, ridicându-se, păşi spre el şi-l îmbrăţişă.
- Cum mai stau lucrurile în iubita noastră insulă, Chios? Ai fost la Lythi? Sunt toţi
bine, sănătoşi?
- Sunt sănătoşi, Sfinţia voastră. Cum să fie? Nu vă amintiţi din vremea când eraţi
dascăl? Unii o duc bine aici pe pământ, iar alţii, cei mai mulţi, muncesc pe brânci,
fără a se sătura vreodată. Muncesc ca robii. Îi omoară vânturile puternice, stâncile,
viaţa prin străini, datoriile... A, da. Am împărţit banii pe care mi i-aţi dat familiilor
pe care le-aţi numit. Sărăcie mare, Prea Sfinţite. Vă binecuvântează de mii de ori.
Lume amărâtă, nenorocită. Sunt de ceva vreme aici, lângă dumneavoastră ca
intendent şi, drept să vă spun, m-au indignat cele văzute acolo, în patrie. M-am
supărat şi pe Atotputernicul. De ce, L-am întrebat, îngăduie unora norocoşi să...

- Ei, Galine, peste tot sunt contradicţii. Tu vezi care e drumul meu aici. ÎI vezi şi îl
trăieşti în fiecare zi. Urc necontenit spre ranguri înalte, fără a o cere. Dar ţine minte
un lucru. În fiece zi, în fiece clipă, mă încredinţez tot mai mult de faptul că nu se
cade şi nu e drept a-L judeca pe Dumnezeu după lumea care ne înconjoară, îţi
aduci aminte de tânărul acela armean. Stăruiai spunând că din planurile sale nu vor
ieşi decât nişte mâzgăleli. Iar acum stai şi-i admiri lucrarea. Dacă ne încredem în
artist, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi, văzând lucrarea neterminată; ci trebuie să
nădăjduim şi să aşteptăm cu deplină încredere desăvârşirea lucrării.

- Aveţi dreptate, dar vedeţi bine, am îmbătrânit şi ce-am priceput din viaţa asta?
Doar chinuri, amărăciune şi suspine! Soţia mea, tovarăşa mea, a murit, iar copiii
mei sunt risipiţi unul aici, altul în Rusia. Şi dacă nu eraţi dumneavoastră, să mă
cunoaşteţi din Chios, să mă adunaţi de pe drumuri şi să mă faceţi intendent, ce s-ar
fi ales de mine? Aş fi murit cerşind aici, în Egipt.
- Galine, fii cu băgare de seamă. Taina tocmai aici este. Fii atent la mine. Deşi nu
găsesc că viaţa aceasta ar fi desăvârşită sau, măcar, mulţumitoare, cred cu tărie că
viaţa pe pământ este grabnic trecătoare, o haltă doar. După cum în fiecare staţie
trenul vine, plecând apoi spre a ne duce mai departe, spre ţinuturi mai bune, tot aşa
şi moartea ne va fi un fel de tren, un mijloc de transport spre un alt tărâm, unde,
neîndoios, ne va fi mai bine. Îţi spun acestea fiindcă, din păcate, nu citeşti Sfânta
Scriptură. Dacă ai citi-o...

- În fine, plec, că destul v-am obosit, abuzând de bunăvoinţa dumneavoastră. Nu se

face, episcop fiind, să discutaţi atâta timp cu mine, un neînsemnat intendent...
Poate vom mai vorbi despre asta. Nu ştiu ce tot şuşotesc pe aici arhimandriţii. N-
am putut pricepe, dar ştiu că pun ceva la cale. Nu vă înghit deloc, Prea Sfinţite.
- Nu contează. Eu tot îi iubesc şi asta este de ajuns ca să-mi păstrez pacea lăuntrică.

Când ai venit din patrie şi cum a fost marea pe drum?

- Am venit alaltăieri după-amiază, iar marea a fost liniştită.
- Şi aici, în oraş, ai ajuns dimineaţa?
- Întocmai. Din sat mi-au dat un pachet. Cred că e mastică. O să vi-1 aduc mai pe
seară, după Vecernie. Binecuvântaţi.
- Mergi în pace.
Un suspin uşor scăpă pe buzele clericului. De mult dorea să rămână aici singur cu
desăvârşire, însoţit doar de icoanele, cărţile şi manuscrisele sale. În fine! Ah,
teologia, ştiinţa ştiinţelor, teologia Ortodoxă, cât de necunoscută a rămas, cât de
«ascunsă»... în curând îl vor chema la trapeză. Azi însă n-avea poftă, nu-i era
foame. Va spune că nu se simte bine.

Oare de ce îndrăgea într-atât singurătatea? Anul trecut în Alexandria, un bătrân

beduin din pustia Sinaiului îi spusese că doar animalele şi sfinţii pot îndura
singurătatea... Ei... Dar el nu era nici măcar din cei «mântuiţi». Era păcătos, foarte
păcătos... În fiece clipă sufletul său se tulbura de nelinişte. Tremura de nelinişte.
Atâtea onoruri, atâtea daruri, atâtea plecăciuni... Şi toate astea în timp ce restul
lumii, în jurul său, era împărţit în clase, luptându-se, prăvălindu-se şi zvârcolindu-
se în nedreptate.

Ia gândeşte-te. Deja a ajuns episcop; e consilier patriarhal în acest mare oraş, mâna
dreaptă a Patriarhului. Şi ce a făcut până acum? Cât s-a îmbunătăţit? Că a făcut
milostenii, că-şi împărţea pâinea săracilor? Asta nu era nimic. Acelaşi lucru îl
făceau şi neciopliţii mahomedani, arapii. Că se îngrijea să împartă dreptate? Dar
acelaşi lucru îl făceau şi romanii şi vechii greci, care erau păgâni. Că s-a îngrijit să
fie împodobită biserica de către un artist adevărat care a pictat minunate icoane?
Dar era datoria lui de cleric să se îngrijească şi să împodobească în chip strălucit
Casa Domnului... Şi atunci? Desigur, nu făcuse nimic deosebit ci, dimpotrivă, în
toate rămăsese în urmă. A devenit episcop într-o biserică istorică, într-o renumită
Patriarhie Ortodoxă... Oare cine îşi aminteşte acea vestită şcoală alexandrină,
albina lucrătoare ce aduna mierea? Ah, Ortodoxia, ce comoară de adevăr! Mii de
puteri întunecate se luptă cu ea; duşmanii o atacă şi ei. Şi totuşi, rămâne neclintită
în sufletul unui mic popor. Al unui popor fără conducători, robit, bătut de vânturi...

Fără să vrea, ochii i se umplură de lacrimi, iar mâinile prinseră a-i tremura. Îl privi
pe Cel Răstignit, într-o icoană aflată undeva la dreapta în biroul micuţ, şi spuse:
- Doamne, de ce m-ai ridicat la o vrednicie atât de înaltă? Eu Ţi-am cerut să ajung
teolog, nu mitropolit copleşit de atâtea onoruri. De mic copil Ţi-am cerut să mă
învredniceşti să devin un simplu lucrător al Cuvântului Tău. Iar acum Tu mă
slăveşti cu lucrurile trecătoare şi deşarte ale acestei lumi. Lucrează înlăuntrul meu
smerenia, în felul în care ştii. Învredniceşte-mă să trăiesc cuvintele marelui nostru
Pavel «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine».
Spunând aceste din urmă cuvinte, auzi deodată sunetul unui clopoţel şi uşa se
deschise. Nu greşise deloc, îl chemau la masă, în trapeză.

3
Început de mai, pe la chindie.
Marele oraş arab răsuflă-ncet, cotropit de arşiţa zilei. Deja de multă vreme
europenii de aici poartă haine albe şi căşti, iar soldaţii comisariatului britanic
umblă îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi şi poartă arme. O renaştere creatoare se iveşte
ca o floare albă printre ierburi, văzându-se în ţara-ntreagă. Apar noi magazine,
prăvălii de pânzeturi şi ţesături, restaurante, berării, magazine de pantofi. Doar în
cartierele arăbeşti, copleşite de neştiinţă, boli, muşte şi mizerie, nimic nu pare a se
clinti.

Clericul se află iarăşi în chilia sa, stînd la biroul aflat sub icoana Mântuitorului
Răstignit şi, cu răspundere înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu răspunderea sa
personală, face planuri de viitor. Umbla un zvon legat de el. E drept, un zvon
deosebit. Toţi grecii din oraş, chiar şi unii catolici şi protestanţi, vorbesc despre
virtuţile sale pe care el le socoteşte simple îndatoriri, «servicii elementare» pe care
trebuie să le facă un ieromonah şi, cu atît mai mult, un consilier patriarhal. Ah, oare
cum va putea ţine strâns această turmă el, «care nu s-a învrednicit să-şi ia cununa»?
Pînă acum n-a izbutit să facă nimic deosebit. Doar lucruri mărunte. Odată hirotonit
preot, voia să-şi extindă activitatea şi asupra nefericiţilor băştinaşi, asupra arabilor.
Doar şi ei tot oameni erau, urmaşi ai primului om... Visele pluteau vag în stânga şi-
n dreapta, iar dorinţa sa de a se dărui celorlalţi era din ce în ce mai mare.
...Acum face planuri. Trebuie cel puţin să facă o listă cu numele tuturor
ortodocşilor de aici. Trebuie să-şi facă timp şi, la nevoie, chiar să doarmă mai
puţin, ca să-i poată vizita pe cei osteniţi, pe cei înfricoşaţi, pe cei cu credinţa
slăbită. Comoara Ortodoxiei, acest mărgăritar de mare preţ, trebuie să se
răspîndească, să strălucească şi să biruiască. Şi fiece suflet trebuie să priceapă până
în străfunduri ce îi datorează lui Iisus Hristos, Care s-a răstignit şi Care a înviat,
Cuvântul cel Sfânt întrupat, Fiul lui Dumnezeu cel viu.
- Toate facă-se, Doamne, numai după voia Ta şi nu după voia noastră cea smerită şi
greşită, şoptesc buzele sale.

Puţin mai înainte, la Vecernie, se rugase cu toată fiinţa. Se rugase din toată inima
să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă ocrotitorului său, Patriarhul Sofronios,
acest bătrân plin de bunătate, datorită căruia putuse să studieze şi să ajungă la
înalta demnitate de Mitropolit. Era, într-adevăr, un om bun! S-a mai rugat şi pentru
odihna «adormitului rob al lui Dumnezeu» Ioannis Horemis, primul său
binefăcător, care l-a trimis din înmiresmatul Chios să facă gimnaziul în capitala
Greciei. S-a rugat şi pentru tot neamul său. Pentru tatăl său, pentru mama, surorile
şi fraţii săi, pentru iubita sa bunică «cea adormită cu mult timp în urmă», care l-a
învăţat primele rugăciuni şi psalmi, care i-a dăruit această mică cruce cu Lemnul
Sfânt drept nebiruită «armă împotriva diavolului».

Deodată, tocmai când se gândea la marea răspundere ce-i revenea, la planurile de

viitor şi la amintirile trecutului, se auzi o bătaie în uşă. «O fi Galinos, intendentul»,
se gândi. Se înşela însă, căci nu era Galinos, ci altcineva, un tânăr rasofor, un diac
înalt. Oare unde l-a mai întâlnit? Figura îi era cunoscută. Sigur l-a mai văzut
undeva, undeva în Alexandria. Sigur, la Biserica Sfântul Sava a Patriarhiei...
- Plecăciune. îngăduiţi? şopti acela cu făţărnicie reţinută în glas.
Făcu o metanie şi puse pe birou un plic. Era un plic mare, cunoscut ca formă,
purtând antetul Patriarhului.
- Să o citiţi de îndată şi să nu vă osteniţi să mergeţi în oraş, continuă repede, de
parcă învăţase textul pe de rost. Prea Fericitul e bolnav şi nu vă va primi.
- De unde vii? îl întrebă încet.
- De la Prea Fericitul.
- Ştii oare ce vrea de la mine?
- Hm, nu ştiu. Citiţi.

Cu gesturi încete deschide plicul şi citeşte:

«...Mitropolitul Nektarios de Pentapolis este suspendat de la conducerea Biroului
Patriarhal din Cairo precum şi de la Reprezentanţa Patriarhală şi de la
administraţia ecleziastică.
I se îngăduie Prea Sfinţiei sale să rămână, dacă doreşte, la Patriarhia din Cairo,
în chilia sa, studiind şi scriind; hrana o va primi la trapeza comună dimpreună cu
ceilalţi preoţi.
De asemenea, se îngăduie Prea Sfinţiei sale, să desfăşoare activităţi arhiereşti,
când este invitat la cununii, botezuri, înmormântări, parastase şi ceremonii.
I se interzice deplasarea în oraşul Tronului [Patriarhal], din indiferent ce motiv,
precum şi în partea veche a oraşului Cairo, dacă nu primeşte îngăduinţă
Domnească.
În Cairo, la 3 mai 1890, Patriarhul Sofronios al Alexandriei»

Mîna dreaptă, care se păstrase neprihănită şi neatinsă «de nici o pângărire», mâna
pe care o dă Atotstăpânitorului, Făcătorului tuturor, pentru Jertfa nesângeroasă,
înţepeni. Iar ochii, ca două lacuri limpezi, se tulburară neînţelegând.
- De ce? îngăimă.
- Nu vă osteniţi să vă duceţi la el. Prea Fericitul nu vă va primi, căzu greu răs-
punsul diacului. Chipul îi era neclintit ca al Sfinxului, acru, zeflemitor, ne-
îndurător.
- De ce? întrebă iar.
- Hm, cine ştie?... Nu v-aţi îngrijit să aveţi câţiva oameni de încredere, mai
apropiaţi, acolo, zise diacul, ca o dovadă de milostivire, scuturându-şi de pe rasă o
scamă imaginară.

Apoi îşi aţinti iar privirea asupra celor două mari lacuri înlăcrimate - privirea aceea
acră, zeflemitoare, neîndurătoare...
- Invidia... îşi zise în sine clericul nostru. Ciudat lucru, dar de ce oare...
- De veţi merge la el, nu vă va primi. De altfel, e bolnav.
- Bine, fiule. Du-te şi Maica Domnului să te aibă în pază. Şi ai grijă să nu... să nu
Îl întristezi niciodată pe Hristos.

În timp ce neaşteptatul vizitator pleca trântind uşa, mâna îi rămase neclintită,

ostenită, aproape moartă, pe scrisoarea patriarhală. Acum lacrimile se revărsară
nestăvilite. Doar trupul îi era tot neclintit.
O muscă intrată în odaie, o muscă murdară, zbura aiurea, de pe tavan spre icoane,
apoi spre manuscrise şi cărţi.
- Ce mă fac? şopti. Aşa, din senin, fără să mă cheme la el, fără să mă cerceteze şi
fără să mă lase să mă apăr?
Musca vine spre el. O alungă cu mâna. Hârtia cade pe podea.
- Poate am greşit cu ceva fără să ştiu? se întrebă. Hm, cineva i-a spus poate că am
răspuns «mulţumesc» urărilor celor cu care mă aflam la masă... Ciudat lucru...
Năluciri.
Apoi se ridică.
- Îl respect, îl iubesc şi nicicând nu voi uita câte a făcut pentru mine, strigă.
Îşi duse mâna la piept, aproape de inimă.

Cuprins de deznădejde, simţi cum picură în el ceva ca o otravă. Îi era frig şi cald
deodată.
- Ce mă fac? se-ntreabă cuprins de nelinişte şi-o sudoare rece-1 inundă.
Simţi că-1 părăsesc puterile şi se temu să nu cadă grămadă pe podea.
Chiar în clipa aceea de adâncă tulburare, din cele două lacuri ţâşni un curcubeu ce
se împlântă în icoana lui Hristos Răstignit.
Un suspin adânc îi ieşi de pe buze, alunecă şi se preschimbă în jale, în strigăt de
ajutor.
Atunci se petrecu ceva neaşteptat. Ca şi cum ar fi primit deodată o băutură
fermecată, suspină încet şi-apoi îşi reveni, se linişti şi-şi şterse ochii cu o batistă
albă.

Pe chipul blînd înflori un zâmbet plin de înţelegere.

- Ispita... murmură liniştit.
Asta era... venise ispita fulgerător ca un fur ucigător.
- Doamne, fă precum voieşti... Facă-se voia Ta.

Gându-i se făcu pasăre uşoară, zburând încoace şi-ncolo. Tot zburând aşa, se aşeză
pe o crenguţă, poposi pe al doilea paragraf al documentului patriarhal: «I se
îngăduie să rămână, dacă doreşte, în chilia sa, studiind şi scriind...».

- Răbdare, îşi spuse din nou.

Îşi aduse aminte de Clement alexandrinul, care numeşte răbdarea «porfiră a
asceţilor de lacrimi udată».

- Să mă smeresc, să mă smeresc în văzul lumii... răbdare... Nu contează, spuse iar.

4
În văzul lumii... Lumea, enoriaşii, «turma» cea mică şi aleasă, nu aflară imediat
cele întâmplate.

Primii care au prins de veste au fost cei ce colaborau şi care aveau treburi pe la
Biroul Patriarhal, unii dintre cei ce aşteptau slujbe, sărmanii, nevoiaşii, bolnavii şi
cei fără de casă. Acest cleric, prin înalta sa poziţie, făcea totul pentru ei şi se
îngrijea, pe cât putea, să nu se clatine în nevoi şi lipsuri.

Prinseră de veste şi acum, cu privirea în pământ, treceau tăcuţi prin curţi.

Vrăjmaşul îl provoca iar pe Marele Stăpân prin tristeţea celor «lipsiţi de viclenie»,
a celor mici şi neînsemnaţi.

De luni de zile nu primise leafă pentru slujba sa de Mitropolit. De altminteri, ce

primea, nici nu apuca să pună în sertar... Multe rude şi prieteni, patrioţi aflaţi la
necaz îi cereau ajutorul. Pe lângă aceasta, mai avea o datorie şi la tipografie pentru
publicarea vechii culegeri întocmite în adolescenţă «Comoară de înţelepciune sfân-
tă şi filozofică».

Acum nimic nu mai stătea în puterea sa. Totul îi scăpase de sub control.
Suferea văzându-i pe sărmanii nefericiţi cum plecau cu mâna goală. Când îl auziră
spunându-le cu glas pierit că «a sărăcit, fiind dator celor ce-1 împrumutaseră»,
rămaseră împietriţi, uluiţi, privindu-1 neîncrezători, cu ochii plini de suferinţă.
Apoi continuară a se preumbla, deznădăjduiţi, prin curte.

În ciuda opreliştii, se duse de trei ori în Alexandria şi de tot atâtea ori găsi porţile
Patriarhiei închise. Sofronios lipsea mereu sau, mai degrabă, i se spunea că
lipseşte. Ba era la băile de vară, ba făcea un turneu, ba călătorea la Sinai.
«Experţii» îl întâmpinau cu urzeli, sarcasm şi o ură de neînţeles. De ce? Mergea şi,
din când în când, se oprea adâncindu-se în amintiri pe care le cerceta încercând să
găsească vreun motiv, vreo cauză, vreo faptă ce să îndreptăţească «cumplita sa
îndepărtare». Ciudat lucru... Iar dacă o parte din înalţii prelaţi gândea iresponsabil,
voind să-l vadă Patriarh, el ce vină avea? În faţa nimănui nu a exprimat o asemenea
intenţie, nimănui nu i-a cerut părerea şi sprijinul, nimănui nu i-a cerut să lucreze în
favoarea sa... Atunci, de ce?

Când coborî ultima oară în Alexandria, plin de deznădejde, auzi cuvinte

nedesluşite, cuvinte aruncate într-adins spre a-1 jigni. Doi rasofori, dintre cei pe
care Patriarhul îi îngăduia cu greu în preajma sa, ziseră:
- Atenţie! Trece succesorul lui Sofronios! râse unul.
- Acum unde şi cum îşi va mai ticlui planurile? se întrebă şi celălalt.
Auzind acestea, simţi cum totul se năruia înjur. O ceaţă deasă se aşternu împrejur,
nori grei aducători de furtună.
- Doamne, suspină. Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi, Te rog, puţină putere şi mă
sprijină pe mine.
 5

Zilele treceau şi încet-încet lumea, parohiile, turma credincioşilor, au prins a afla

cele întâmplate. O tăcere mută se aşternu peste tot, apăsând inimile tuturor.
- Aşa, din senin, Patriarhul s-a lăsat amăgit de uneltitori? se întrebau toţi, cu mic.
cu mare. 

O mulţime de oameni, de toate vârstele şi de toate stările veneau în centru, la

Biserica Sfântul Nicolae, la chilia fostului consilier patriarhal. Cereau să-l vadă, să-
i vorbească, să-şi exprime iubirea şi devotamentul şi să-l sfătuiască să aibă răbdare.
- Cum de v-au îndepărtat aşa pe Sfinţia voastră care aţi împodobit bisericile cu
sfinte icoane, care aţi organizat casa de ajutorare a săracilor, care împărţeaţi
sărmanilor tot ce aveaţi şi ce nu aveaţi, care vorbeaţi cu sfinţenie, cu glas îngeresc?
Sunt oare aceşti oameni în toate minţile?
- Nu contează, prieteni, le răspundea. E doar o furtună, va trece.
Dar nu trecură nici două luni de când acel diac îi adusese scrisoarea cu mesajul
care îl lovise ca fulgerul, că veni un altul, purtând cu el două plicuri cu două
înscrisuri deopotrivă de năucitoare. Două înscrisuri ce i-au dat lovitura de graţie;
Din fericire, în scurtul răstimp ce trecuse, căpătase experienţă, aflase câte ceva
despre aceste încercări, aşa că izbutea să recunoască săgeţile otrăvite pe care le
arunca vrăjmaşul cel viclean asupra celui ce voia să rămână neclintit în credinţă
până la sfârşitul luptei.

Le citi pe amândouă fără a-şi pierde cumpătul, fără neliniştea şi spaima cu care o
citise pe prima.

Unul dintre înscrisuri spunea:

Înştiinţarea a 11-a
«... Mitropolitul Nektarios Kefalas de Pentapolis, care a fost suspendat, prin
înştiinţarea din data de 3 mai 1890, de la direcţia din Cairo a Biroului Patriarhal,
precum şi de la Reprezentanţa Patriarhală şi de la administraţia ecleziastică, este
lăsat liber să stea, dacă doreşte, Ia Patriarhie, primind hrană şi săvârşind
activităţi arhiereşti, dacă este chemat de creştini. Însă datorită faptului că se simte
nevoia unui Director al Biroului Patriarhal şi a unui Epitrop Patriarhal, a fost
chemat acesta şi, prin urmare, şederea în Egipt a Prea Sfinţiei sale (a Sfântului
Nectarie - n. trad.) este de prisos. De aceea, prin această înştiinţare patriarhală,
Prea Sfinţia sa este invitat să părăsească Patriarhia noastră, putând pleca unde
voieşte. I se pun la dispoziţie o Scrisoare Patriarhală de eliberare din funcţie, bani
pentru cheltuielile de călătorie trebuincioase, adică o mie de franci. Declarăm
prin aceasta că, fiind reglate toate conturile sale şi plătindu-i-se toate salariile
până în vremea în care trebuia să ia salariu, nu mai datorează nimic şi nici nu mai
are nimic de primit de la Tronul nostru Patriarhal.
În Alexandria, la 11 iulie 1890, Sofronios, Patriarh al Alexandriei»

Al doilea înscris era o scrisoare de eliberare din funcţie.

«Prea Fericirea noastră, prin prezenta scrisoare de eliberare din funcţia de
Mitropolit al odinioară strălucitei Mitropolii de Pentapolis, confirmă că domnul
Nektarios Kefalas, neputând să se acomodeze cu clima Egiptului, pleacă în
străinătate, putând să-şi îndeplinească îndatoririle arhiereşti în locul unde se va
duce, după ce a înştiinţat şi după ce a primit îngăduinţa Autorităţii Ecleziastice
locale. Drept dovadă i s-a dat Sfinţiei sale această Scrisoare Patriarhală de
eliberare din funcţie, ca să o folosească unde îi va fi de trebuinţă.
În Alexandria, la 11 iulie 1890, Sofronios. Patriarh al Alexandriei»

După ce le citi de două ori, rămase mut. Apa curgea, din izvor în râu şi din râu în
mare. De bună seamă. Cât despre salarii, nici nu putea fi vorba. De când fusese
hirotonit Mitropolit nu-şi primise niciodată salariul. Oare «experţii» nu ştiau asta,
de convinseseră mâna oficială să scrie o asemenea minciună?
Se ridică, îşi făcu semnul Crucii, şi-şi aţinti din nou privirea, cu dragoste şi teamă,
asupra icoanei Mântuitorului Răstignit.
Urmă o tăcere nesfârşită.
- Prea Fericite, şopti în cele din urmă, oricât rn-ai bate, oricât m-ai chinui, eu tot te
iubesc. Te iubesc necondiţionat şi te voi iubi cât voi trăi. Nicicând nu voi uita că
mi-ai fost ca un tată, fiindu-mi reazem binefăcător. De bună seamă, cât voi trăi, te
voi pomeni. Nu contează... Fii sănătos şi fericit. Şi să trăieşti ani mulţi, Sofronie. În
ce mă priveşte, facă-se voia Domnului.

Făcu un pas şi, o clipă, îi trecu prin minte să se lase dus de curentul râului, dar îşi
alungă acest gând. Dintr-o dată izbucni în lacrimi.

6
Pe-un vapor... pe un vapor îl aruncase soarta. Oare ce-i pregătise Cerescul Domn?
Îl îmbarcară pe un vapor.
Ca o pasăre trufaşă, albastru-nchis, ca un nor negru, vaporul şuiera întruna plutind
pe apele murdare ale portului acestui istoric oraş antic, lăsând în urmă-i dâre lungi
de fum negru.

Aşadar, l-au alungat, l-au dat afară pe uşă. Incursiunea s-a sfârşit. Şi-acum... şi-
acum pe mare, se ducea, unde? În necunoscut. Se-ndrepta spre Atena, capitala
Greciei; unde altundeva s-ar fi putut duce, străin între străini, ca un refugiat,
alungat ca «un ţap ispăşitor»? Se spunea că mitropolitul de acolo era om dintr-un
aluat bun. Răspunzând unei scrisori pe care apucase să i-o trimită, cerându-i
ajutorul, îi spuse că va face demersurile necesare la Sinod, fără însă a-i da nădejdi
că rezultatul va fi cel aşteptat. Se îndrepta, aşadar, spre marele oraş al sofiştilor,
riscând să ajungă fără casă şi fără mijloace de trai... Banii ce-i avea abia de-i
ajungeau să-şi găseas¬că un loc unde să stea. Salariile de Mitropolit nu le primise.
Din cei o mie de franci îşi plăti datoriile, plăti tipografii pentru câteva studii pe
care le publicase, îşi cumpără bilet de vapor şi rămase cu mai nimic.

... Incursiunea se sfârşise. Aproape toţi clericii din Alexandria, fără vreo pricină,
fără a fi dat mai înainte vreun semn, îl urau, îl batjocoreau, răspândeau tot felul de
poveşti închipuite, pline de otrava «şarpelui», minciuni de tot soiul. Doar norodul
era de partea sa. Doar mulţimea anonimă, poporul neputincios şi lipsit de putere.
Ah, sufletul poporului, sufletul chinuit şi ostenit, Lazării cu răni, sărmanii fraţi ai
împăratului, prinţi în sânul lui Avraam! În buzunarul dinlăuntru al rasei, dimpreună
cu cele două înscrisuri, avea şi o scrisoare de rămas bun. Era o scrisoare «a
comunităţii greceşti din Cairo», publicată într-un ziar din Alexandria. Era semnată
de nouă sute de greci. Emoţionantă, adevărată, spontană dovadă de iubire a lumii.
O fereastră risipind lumină albastră, undeva în partea Celui Drept, a
Cunoscătorului inimilor. O fereastră ce-i făcea mai uşoară crucea durerii. Sfântul
Har - o, da - nu conteneşte a lumina cu lumină aurită, ci mereu se află alături de cei
prigoniţi, scoţându-le-n cale oaze de răcoare şi trimiţându-le feluriţi oameni
precum era Simon Cirineul.

Citi scrisoarea şi o răsciti de vreo zece ori. De fiece dată îi ceru iertare lui
Dumnezeu.

«Către Înalt Prea Sfinţitul Nectarie, Mitropolit de Pentapolis - Locco.

Înalt Prea Sfinţite, mult ne-a mai întristat şi ne-a tulburat hotărârea Prea Sfinţiei
voastre de a părăsi Egiptul. Plecarea voastră o socotim o pierdere irecuperabilă,
fiindcă astfel Biserica Alexandriei este văduvită de unul dintre cei mai de seamă
Ierarhi, iar creştinii ortodocşi de aici se văd lipsiţi de un Arhiereu binevoitor şi de
lucrarea sa ce ţintea neostoit spre plinirea binelui.
Multele binefaceri pe care le-aţi revărsat asupra celor ce vi le-au cerut, biserica
patriarhală cea strălucit împodobită şi Patriarhia renovată, vor fi propovăduitori
neosteniţi ai virtuţilor şi ai calităţilor Sfinţiei voastre, iar variatele voastre scrieri,
întru zidirea creştinilor, vor mărturisi bunătatea inimii voastre, care s-a făcut atât de
cuprinzătoare, cât de mare este iubirea creştinească. Rămânem ai Sfinţiei
voastre...».
Ce ironie a sorţii! Unii credeau că el hotărâse să plece, să-i părăsească! Cine ar
putea descrie felul în care, dintr-un om neînsemnat, a ajuns la o funcţie atât de
înaltă, iar acum, pentru prima dată în viaţă, trebuia să cunoască abisul căderii în
care fusese aruncat. Încă nu avea «experienţa crucii celei grele» dar, iată, trebuia ca
fără teamă, fără cârtire, să se aplece, să se ridice şi să meargă mai departe.
Altminteri cum să mai poată împrumuta Domnului mâna de lut pentru înfricoşata
Jertfă?

În cuşetă era cald şi aerul sufocant. Sufletul îi era tot mai mohorât. Se ridică, ceru
un şezlong şi urcă pe punte. Din fericire, nu era prea multă lume.
Cei mai mulţi călători, greci şi europeni, bărbaţi şi femei, se distrau în salon
privind un scamator italian. Râsetele şi glasurile lor cu greu răzbăteau până aici
sus, pe punte.

Marea era liniştită. Vaporul aluneca lin pe Marea Mediterană, îndreptându-se spre
munţii Cretei.
... O amintire, două amintiri. Un gând, două gânduri... Deodată un gând puse
stăpânire pe el, ducându-1 cu ani în urmă.
Doamne, ce este omul?
Cine era, de unde pornise şi cum de ajunsese acum, la patruzeci şi trei de ani să
plece alungat, ducând pe umeri o cruce, semnul drumului tuturor sfinţilor?

Îşi aduce bine-aminte. Undeva în Tracia răsăriteană, în Sylivria, în ţinutul

împăraţilor bizantini de odinioară, cândva, fusese copil, copil sărac într-o familie
cu mulţi copii. Fusese al cincilea din şase fraţi. Un tată harnic ca pârâiaşul de pe
ogor când agricultor, când luptându-se cu marea, smerit ca un bob de grâu; o
mamă, o grecoaică ortodoxă, ce-şi uda în fiece zi cele de-ale gurii cu lacrimile
nădejdii. Şi o bunică. O bunică iubită şi de neuitat.

Ochii i se umezesc, dar vântul îi usucă degrabă. Iar se umezesc şi-apoi iar se usucă.
O, Doamne, nu se poate abţine!
- Neam robit, Ortodoxia! şopteşte.
- Ortodoxia! spune iar. Mii de vânturi te lovesc, mii de puteri ale întunericului se
luptă cu tine şi, înfuriate, vor să te distrugă de pe faţa pământului, iar acum vor să
te scoată şi din inimile oamenilor. Au hotărât să te preschimbe într-o amintire
palidă, într-un muzeu, într-un trecut tragic, în ceva ce nu va mai fi. Dumnezeu cel
mare şi puternic, Dumnezeul cel în Treime însă. Binefăcătorul, Blândul şi
înţeleptul. Care stăpâneşte până şi haosul, te pune în locul cel mai de necrezut, te
acoperă ca pe o floare sub o stâncă, te păstrează, chiar dacă numai în sufletele
simple ale puţinor oameni, care nu au nici rang înalt şi nici învăţătură prea multă.
Şi iată, trăieşti, exişti şi nutreşti noile generaţii, udând fiece palmă de pământ
roditor, dăruind putere şi viaţă, cer şi lumină, deschizând porţile veşniciei.

... Iată, o mamă chinuită şi o bunică amărâtă. Tăcute şi umile au primit Sfântul Har,
păstrând «neatinsă» martirică şi prea dulcea Ortodoxie. La fiecare apus, maica şi
bunica trag perdelele din camera copiilor, ca să nu vadă cum afară turcii fac
prăpăd; aprind candela ce va lumina toată noaptea, îngenunchează înaintea
icoanelor Sfintei Treimi şi a Sfinţilor Arhangheli, rugându-se neîncetat...
«Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele
cel sfânt al Tău...» Şi când, după rugăciunea smerită de seară, venea vremea să-şi
spună fiecare rugăciunile sale, lăsau să le cadă o lacrimă tăcută, privind sus, spre
răbdătoarea Doamnă a cerurilor, spre Maica Domnului care atâtea a suferit aici pe
pământ.
- Maica Domnului, Stăpâna Doamnă, împărăteasă, doar atât te rog, dăruieşte
sănătate bărbatului meu şi copiilor mei.
- Şi lui Anastasios, acest mic vlăstar, la care ţin atât de mult, adăugă bunica,
spunându-i numele de botez. Fecioară Marie, bietul de el vrea una şi bună, să
înveţe carte. Îl atrag Tetraevanghelul şi Psaltirea... Cum să-l dăm la şcoală din
sărăcia noastră, când noi n-avem nici ce mânca?
... O aştepta răbdător să se apropie, să se ridice în picioare, uşor tremurând, să iasă
pe portiţă, gata să i se arunce în braţe. Purta mereu o rochie sărăcăcioasă şi veche.
Chipul i se zbârcise, părul i se rărise şi se albise. Ochii însă aveau ceva ciudat, ceva
de nedescris, ceva măreţ. îşi lipea obrazul de gâtul ei, simţind cea mai întensă
«iubire maternă».

- Bunicuţo, hai să spunem împreună «Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare milă

Ta».
- Vin acum, dragul meu, îi răspundea.
Niciodată, dar niciodată nu îi spusese nu.
Începea bunica, încet, încet, de la prima silabă.
Apoi, când ajungeau la «învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi
la Tine se vor întoarce», simţea cum ceva se aprindea în el, cum îl cuprindea o
putere tainică. Brusc, întindea palma, şi-i acoperea bunicii gura.
- Bunicuţo, îl termin eu, spunea şi continua psalmul până la sfârşit.
Da, astfel pornise, astfel crescuse. Apoi iar, la un moment dat se afla pe un vapor.
Bunica, acest suflet minunat, nu mai trăia. Neîndoios, se află undeva acolo sus,
unde Creatorul îi orânduise un loc bun.
... Pe atunci avea cam treisprezece ani, purta haine de dril şi o scufie împletită.
Fără nici un ban, sărac lipit pământului, având tot avutul adunat într-o bocceluţă.
Nu avea bani de vapor, iar căpitanul care-1 privea de pe punte, făcea haz de el,
surâzând. «încotro te îndrepţi, fiule?». «Spre Constantinopol». «Dar sărăntocii nu
se duc la Constantinopol». N-a răspuns nimic. S-a aşezat într-un colţ pe chei,
privind cu tristeţe spre marinari. Se duceau, veneau, încercând să pună în mişcare
maşinăria. «Doamne, ce să se facă? Să rămână aici, în patrie, fără să înveţe carte,
fără să poată studia şi înţelege Sfânta Scriptură, Vechiul Testament? Să rămână cu
toate visele neîmplinite, aruncate moarte în valuri?». Lucru ciudat însă. Vaporul nu
se urnea. Ceva păţise măşinăria. De jur-împrejur marinarii se luptau să pornească
vaporul. Cu neputinţă. Căpitanul se schimbă la faţă, încruntat, înjurând întruna, se
duse în faţă, gata să spargă cârma. Când, pentru o clipă, se uită în spate, privirile li
se întâlniră. Băiatul stătea cu ochii-nlăcrimaţi, cerând ajutor. «Ia-mă, ia-mă şi pe
mine», şoptea. Atunci, îi făcu semn să urce pe vas. Dintr-o săritură fu pe punte,
salutând patria cu o strângere de inimă. De cum se sui pe vas, parcă ar fi adus cu el
o putere tainică. Vaporul se urni fără nici cea mai mică piedică. De bună seamă
aducea o putere tainică, de vreme ce purta crucea cu Lemn Sfânt, dăruită de bunica
sa, cruce care adastă acum la pieptul său.
Mai târziu, după câţiva ani, pe când călătorea iar pe Marea Mediteraneană,
mergând să se închine la Locurile Sfinte, în Palestina, îi prinse o furtună atât de
grozavă, încât fură gata să se scufunde. Cuprins de spaimă, vedea cum i se apropie
sfârşitul cumplit, în adâncul mării. Atunci, deşi înspăimântat foarte, îşi aminti
cuvintele bunicii care îi spusese: «Dacă vreodată, băiatul meu, te vei găsi pe mare,
în primejdie de a te îneca, leagă crucea undeva şi arunc-o pe ape. Se vor linişti
deodată». Fără a mai pregeta, şi-a desfăcut cureaua, a făcut un nod la capăt de care
a prins crucea, a coborât pe copastie şi a aruncat crucea în mare. «Oh, Doamne, cât
de bun eşti în veac!». În câteva minute totul s-a schimbat. Vântul a încetat şi marea
s-a liniştit încet, încet. Trăgând însă cureaua din apă, a pălit, căci crucea nu mai era
acolo. Crucea pe care i-o dăduse bună sa bunică să-l păzească de rele se pierduse, o
înghiţiseră valurile.

Atunci a început să plângă, cuprins de tristeţe. «Ce ai?» l-au întrebat marinarii. «Ca
să scăpăm, am dat ce aveam mai sfânt, crucea mea cu Lemn Sfânt», zise
deznădăjduit. Când au ajuns la Jaffa şi-au aruncat ancora, păşind pe uscat, i-a auzit
pe marinari strigîndu-1. «Vino, prietene, vino să-ţi iei comoara». «Cum de-aţi
găsit-o?», îi întrebă mirat. «Acum vreo două ore, înainte să acostăm, am auzit ceva
sunând chiar la timonă, fără să ne dăm seama ce este. În cele din urmă, la ordinul
căpitanului ne-am dus să vedem ce este şi aşa ţi-am găsit crucea. Ia-o. Nu ne lasă
inima să nu ţi-o dăm...». Mare eşti, Doamne, Tu care nicicând nu-i uiţi pe bieţii
oameni ce trăiesc pe pământul Tău... Atunci simţi urcând în el o nemăsurată putere
tainică, de viaţă dătătoare. Îşi luă crucea, această Cruce a Domnului, pe care o
poartă şi acum la gât.

Da, acea primă corabie pe care urcase sărmanul băiat, plecând din patrie, şi care
urma să-l ducă la Constantinopol, plutea uşor, iar marea era liniştită. De jur-
împrejur, Tracia Orientală se arăta ca-ntr-un tablou, frumoasă ca o poveste de
demult. Nu se mai sătura privind. Câmpie, munţi, vâlcele şi ţărmuri dantelate. Cât
de frumoasă era Creaţia, cât de minunat era acest pământ robit! Undeva, în
bocceluţă, avea o scrisoare, o scrisoare de recomandare, ca să găsească ceva de
lucru. Trebuia să o ducă unui oarecare chir Thodorelos Tselepis, comerciant de
tutun, cunoscut de-al unui unchi din Serveni. Deodată văzu doi-trei bărbaţi
îmbrăcaţi în haine marinăreşti şi pe al patrulea, înalt, cu caschetă, apropiindu-se de
fiecare călător şi cerându-i biletul la control. Doamne, Dumnezeule!

- Căpitane, căpitane! strigă speriat.

- Ce vrei, copile, cu căpitanul, îl întrebă un bătrân zbârcit. S-a schimbat tura şi s-a
dus să se odihnească. '
- Ce mă fac? se întrebă tulburat.
- Aiurezi, copile?
- Sunt sărac şi n-am bani. Am plecat din patrie ca să vin aici să învăţ carte.
Doresc... doresc...
Un cerc, un cerc uriaş, tulbure, se tot mărea, apropiindu-se de el. Cuvintele,
sunetele i se pierdeau undeva în gâtlej. Iată, se apropiau de el controlorii, omul cu
caş chetă.
- Biletul, copile!
- Sunt sărac, n-am bilet. Căpitanul mi-a îngăduit să mă sui pe vas fără bilet. Am
venit aici să învăţ carte. Vă rog... Începu să plângă, nemaiputând să îngaime nimic.
Deodată o mână cu nişte degete albe, cu un inel de aur, se aşeză uşor pe umărul său
sting.
- Ai necazuri, micuţule?... Spune-ne ce-ai păţit.
- Cine sunteţi, domnule? Vă mulţumesc. Cine sunteţi?
- Un călător, ca şi tine, care are înţelegere pentru drumul tău şi... nu vrea să te
necăjeşti.

Ridică ochii înlăcrimaţi şi-l privi pe cel care-i vorbea. Dumnezeule, mereu există,
între cei mulţi, oameni nobili, binecuvântaţi. Îşi făcu puţin curaj şi prinse a-i vorbi.
Şi câte nu-i spuse... îi spuse tot ce ţinuse până atunci ascuns în inimă. «Sigur, îi
plăcea cartea. Bunica, rămasă în sat, voia să-l vadă preot undeva, într-una din
bisericile mari. Bunica...». Acel tânăr domn, cu inel de aur, fu o adevărată
binecuvântare. Îi plăti biletul, îl ascultă cu atenţie şi, mai târziu, tot datorită lui -
înger şi stea aurită - învăţă carte, călători şi progresă. Dumnezeiasca Pronie îl
trimisese să-i îndrume primii paşi şovăielnici. Era nepotul marelui Horemis,
boierul din Chios, care i-a făcut atâta bine.

8
Îşi aminteşte, ca într-un vis fermecat, primii paşi în Constantinopol. Primele
plimbări prin Constantinopol, la Sfânta Sofia, la biserici, la Patriarhie. Toate erau
frumoase, toate erau scăldate şi mângâiate de o lumină caldă! Bosforul,
Prinkiponisia, Therapeia. Şi lumea, un furnicar pestriţ. Doar că Polisul, Cons-
tantinopolul, nu era liber, nu era grecesc. Îşi aminteşte că, îndată ce a pus piciorul
în portul Galata, fără să vrea, a îngânat uşor un cântec pe care maica sa îl învăţase
pe ascuns, să nu prindă turcii de veste: Polisul din adormire într-o zi se va scula.
Aminti-va-şi de-mpăratul şi pe-ascuns va întreba:
- Puternice Stăpâne, spune oare-a venit ceasul suspinul să amuţească, ţara iar să
strălucească?

Visul însă s-a destrămat, devenind agonie, când a început să muncească. Din zori şi
până-n noapte stătea aplecat peste lăzi şi cutii, pentru o bucăţică de pâine. Nicicând
nu şi-ar fi putut închipui cât de grea, cât de cumplită e viaţa pentru tinerii săraci,
lipsiţi de orice sprijin, de unchi mari neguţători, risipiţi prin oraşul necuprins.
Scrisoarea de recomandare pe care o luase în boccea nu-i fusese de nici un folos.
Chir Thodorelos Tslepis emigrase la Odessa. Fu nevoit, aşadar, să meargă din uşă
în uşă, cerând de lucru, dar nimeni nu-i dădea nimic. Nu era decât un străin, un
necunoscut. «Nu te cunoaştem», îi spuneau, privindu-1 cu dispreţ. Ca să nu decadă,
ajungând hamal în port sau chiar mai rău, fu nevoit să lucreze într-un atelier unde
stivuia baloţi de tutun, pe care-i punea apoi în lăzi şi cutii. Lucra din zori şi până în
noapte, primind drept simbrie doar ceva de-ale gurii. Nimic mai mult. Lucra la
cutii, la cartoane, la ambalare, trăgând după el un cărucior cu care alerga în felurite
locuri, pentru diverse treburi, de la Pera până jos la Bosfor şi Tatavla.

Stăpânul său, un om încruntat, sălbatic, cu chip aspru, de fel din Tenedos, înalt,
brunet, bine legat, când vorbea, făcea ce făcea şi începea să înjure. Ce putea să
facă? «Orice început e greu, copile», îi spusese tatăl său, pe când se afla încă în
patrie. Îşi făcu cruce mulţumit că nu a ajuns pe drumuri şi începu să lucreze mai cu
râvnă. Muncea răbdător şi neobosit, alerga zi şi noapte unde era trimis, de nu mai
putea nici rugăciunea să o facă aşa cum se cuvenea, cu dorinţă în inimă.

... Zilele şi nopţile treceau una după alta, se rostogoleau ca roţile carelor şi, din
când în când, cu greu, reuşea să intre în vreo biserică spre a se închina. Îl vedea sus
pe Atotstăpânitorul, pe iubitul său Hristos Care, serios, îndurător, a toate
cunoscător, îl binecuvânta cu lungile Sale degete bizantine. Iar el îi trimitea smerita
sa închinăciune. «încă mai îndur, Hristoase. Priveşte, încă mai îndur», şoptea
adesea. «Nu cumva să afle mama că stăpânul mă mai bate din când în când, fiindcă
eu îndur... Nu trebuie să se necăjească pentru mine. Orice început e greu». Uneori,
trecând pe lângă vechea biserică bizantină a Maicii Domnului, Preafericita, pe care
turcii o preschimbaseră în geamie, se oprea şi, fără să vrea, plângea. Îşi aduse
aminte de caietul gros din bocceluţă în care transcrisese în devălmăşie tot felul de
apoftegme din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi şi, deodată, îi veni o idee. Să le
aleagă pe cele mai impresionante şi, cu grijă, să le strecoare în ambalaje, în hârtiile
pe care le puneau în cutiile cu tutun. Astfel, dăruia oamenilor ceva din tezaurul
Sfintei Credinţe. Făcea ceva şi el, neînsemnatul şi smeritul, pentru iubirea lui
Hristos. Iar sufletul bunicii sale, de acolo de sus de unde se afla, cu siguranţă era
mulţumit...

Minunat... Oh, cât bucură simţurile cele duhovniceşti, cuvintele Domnului!

Minunat! De bucurie, începu să alerge, fără să se oprească, gata-gata să se
împleticească, să se rătăcească, să ajungă în mahalalele rău famate, în care nu se
duceau niciodată oamenii buni şi gospodari.
- Aiuritule, m-ai călcat, auzi strigându-i un om îmbrăcat cu o pelerină:
- Mă iertaţi, spuse, continuând să alerge.
De atunci, cea mai mare bucurie şi odihnă pentru el era să copieze pe hârtiile din
cutii felurite pilde biblice. Aceasta o făcea pe ascuns, seara, când ceilalţi plecau şi
rămânea singur. Selectă între cincizeci şi o sută de ambalaje pe care scria unele ca
acestea: «Blestemul mamei dezrădăcinează temelia». «Nu spune: sunt curat şi
neprihănit în faptele mele înaintea lui Dumnezeu». «Smeriţi-vă înaintea lui
Dumnezeu, ca să vă înalţe pe voi». «Cel ce vrea să fie cel dintâi, acela să fie
ultimul dintre toţi şi slugă tuturor». «Căci a spus Avraam: cenuşă şi ţărână sunt».
«Smerindu-Se Domnul şi făcându-Se om, ne-a arătat smerenia ca fiind cea mai
bună cale spre a ne putea înălţa». «Nu se cade omului muritor să dispreţuiască
celelalte fiinţe». «Când eşti vesel, nu te mândri». «Mândria intră în inimă pe poarta
lipsei de evlavie şi a neştinţei». «Bucura-se-vor cei ce vor pacea», şi altele
asemenea.

Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Copie şi împărţi

aproape de şapte ori cele scrise în caiet, astfel încât ajunsese să ştie totul pe de rost,
scriind totul din memorie. Şi, ciudat lucru, de când începuse această lucrare,
volumul de muncă se dublase, dublându-se şi cifra de afaceri a atelierului. Abia
pridideau cu vânzarea. Nici el nu mai izbutea să alerge după comenzi şi la
distribuire. Totuşi, stăpânul era tot înnegurat şi nimic nu-i era pe plac. Adună
întruna bani, tot încruntat, tot acru, tot întunecat. Zilele şi nopţile se scurgeau fără
să se întâmple nimic... Şi totuşi, se petrecu ceva la care nu fusese foarte atent,
fiindcă nu-i prea păsa. Hainele sale de dril se rupseră de tot, ca şi pantofii, de altfel,
de ajunsese să i se vadă şosetele şi, mai apoi, degetele. Între timp se abătu o iarnă
grea, cu zăpadă şi cu ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi, el îndura.
Îi era cumplit de frig. într-o seară, temător, se duse totuşi la stăpân, pe care-1 găsi
stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.
- Ce vrei? îl repezi acela încruntat.
- Domnule.. mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele... Priviţi.
- Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
- Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu...
- Hai, pleacă. Am treabă. Şi, fii atent, că te dau afară.

Se duse-n cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna

umplută cu paie. Şi-avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva
aproape de Balicli. Îl văzu stând în picioare şi, deodată, îl auzi vorbindu-i şi
întrebându-1 de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie -
distanţele şi spaţiile se anulează în vise - îşi întinse gâtul şi încercă să-i răspundă,
dar nu izbutea să vorbească. Degeaba îşi tot întindea gâtul. Ce păcat! Mare păcat!
Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.

Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:

«Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit
încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna.
M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, a lor
mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-
am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt
fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te
iubesc eu, robul Tău, Anastasios».

Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se

clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Avea încă de
ieri de trimis încă cinci scrisori. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu
alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themis-
toklis, ce avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot
soiul, dar şi ţigări, îi ieşi în cale.
- Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?
- La poştă...
- Aşa de dimineaţă?
- Am uitat să mă duc aseară...
- Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. într-acolo merg. Nu vezi ce frig îţi e,
sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de
pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?...
- Vă mulţumesc.

Oare cum de scrisese scrisoarea aşa. În grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros
şi atât de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice. Oricum, nu-i mai
rămăsese nimic de făcut şi de nădăjduit.

Neîndoios însă, cele petrecute, adică scrisoarea şi rezultatul ei, au rămas pentru
totdeauna. Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum
l-ar putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis
de Bunul Dumnezeu. Fiecare binefacere lui Dumnezeu i-o datorăm. Adică îi
rămânem îndatoraţi, rămânând legaţi de El. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare
chir Themistoklis văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind
scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.
Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate - haine,
încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală
pe care scrise cu litere mari, caligrafiate: «De la Hristos pentru Anastasis».

De nedescris bucuria ce îl cuprinse pe băiat la primirea pachetului. Căzu în

genunchi şi mulţumi din adâncul inimii: «Hristoase al meu, iubitul meu Hristos.
Ştiam eu că Te vei milostivi de mine». De bucurie, se pierdu cu totul cu firea.
Totuşi, în acelaşi timp, se mai întâmplă ceva. I se întâmplă ceva cumplit, care îl
sperie foarte tare, dar care se vădi totuşi, mai apoi, prilej de bucurie.

Îndată ce stăpânul îl văzu îmbrăcat şi încălţat cu haine şi încălţări noi, întâi fu

cuprins de mirare şi, mai apoi, bănuitor din fire, se gândi la ce era mai rău. Când îl
văzu aşadar pe băiat. Îl prinse de haină şi-l luă la bătaie, îl bătu crunt, până-1
umplu de sânge. Atâta l-a bătut, de era să-l lase fără suflare. Degeaba îngenunche
băiatul înaintea sa, sărutându-i mâna.

- Nu sunt hoţ, domnule... Nu sunt hoţ.

- Atunci de unde ai toate astea?
- De la Hristos... adevăr vă spun.
- Ei, atunci mai na, na, să te saturi...

Din fericire, zgomotul şi ţipetele fură auzite şi de vecinul de peste drum care, veni
de îndată şi, furios, îl opri pe stăpânul sălbatic, explicându-i că băiatul nu furase.
De n-ar fi venit atunci, bietul copil ar fi fost pierdut. Cine ştie în ce închisori
turceşti l-ar fi aruncat acel stăpân nemilos care tot strângea arginţi şi care nu
zâmbea niciodată.

Deodată un zgomot uşor lângă el, un glăscior subţirel, un copilaş îi alungă

gândurile, smulgându-i sufletul rătăcitor prin amintiri. Sta chiar înaintea sa, un
copilaş slăbuţ, colorat şi tot murmură ceva într-o limbă africană. Este aproape gol,
poartă doar o uşoară cămaşă subţire, iar mânuţele îi tremură ca nişte crenguţe
golaşe. Cum de-a ajuns aici pe punte; unde sunt ai săi?

Ochii săi îi întâlnesc privirea, rămânând pironiţi asupra sa.

- Părinte, îl strigă copilul cu glas răguşit.
- Mititelule... şopti Nectarie, ridicându-se şi căutând în buzunar, după o bomboană.
În timp ce i-o dă, se întoarce şi-l priveşte plin de recunoştinţă.
- Este din Tanzania, părinte, explică în trecere un ajutor de camerist. Mama şi tatăl
său au fost ucişi în Kenya de şefii de triburi şi cinci fraţi au dispărut. Doar el a fost
găsit în Alexandria. L-a luat o doamnă bătrână, o englezoaică, mama unui bancher.
Părintele Nectarie îşi reveni, se aplecă puţin într-o parte şi, întinzându-şi mâinile. Îl
îmbrăţişă.
- O să vă murdărească, părinte, strigă tânărul ajutor. Îşi face nevoile unde se
nimereşte, ca o pisică. Acum o jumătate de oră l-am găsit făcându-şi nevoile în
hambar.
- Nu contează, răspunse. Nu-1 certa.

O vreme rămase în picioare, măngăindu-1 blând. Din când în când, suspina adânc.
- Copiii... copiii... şopteşte. Micuţii, chinuiţii, iată, există şi situaţii mai rele.

Vaporul îşi continuă drumul pe Marea Mediterană încet, liniştit, ca o lebădă

mândră.
- Să coborâm, părinte, se aude vocea tânărului şi, deodată, două mâini îl apucă pe
copilaş care ţipă, dispărând pe scări.

Înainte să se aşeze iar, privi marea, cât vedea cu ochii. Ce farmec, ce poezie şi,
totodată, câte tragedii, nu poartă şi nu ascunde marea! De câte ori în viaţa sa... Oh,
Doamne, există şi lucruri mai rele....

Cu pas greu se întoarce şi se-aşează din nou pe şezlong.

Albastrul profund al mării îl cotropeşte din nou, îi înlănţuie gândurile, purtându-le
iar în trecut, spre amintirile copilăriei.
...Într-adevăr, dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe acel om de ispravă să-l scape din
mâinile cruntului său stăpân... cine ştie ce s-ar fi întâmplat? Poate ar fi murit... Ar fi
murit de-atâta suferinţă. Copilul pe care tânărul îl luase mai înainte de pe punte era
din Tanzania. Părinţii săi, morţi... iar fraţii, pierduţi. Pământul încă mai este o
uriaşă Golgotă...

Iată, aşadar, acum n-ar trebui să mai fie atât de neliniştit, să-i fie frică de viitor. N-
ar trebui să se teamă, îşi face o cruce şi respiră adânc. Dumnezeu Care toate le
vede, l-a trimis atunci, la momentul potrivit şi-n locul potrivit, pe-acel om deosebit,
care urma să-i schimbe viaţa, dându-i un alt curs.

Hm, amintirile reînvie necontenit. Acum l-au luat, l-au cuprins cu totul.
... Atunci a pornit pe un drum nou şi a început o nouă perioadă în viaţa sa. O vreme
a muncit în prăvălia vecinului în condiţii mai umane şi mai îngăduitoare. Serile
putea citi din Sfânta Scriptură, din Psaltire, din Ceaslov. Putea să se roage, să-i
mulţumească Mântuitorului lumii din toată inima.
Când găseşti de lucru în libertate, toate dorinţele curg pe fluviul timpului, devenind
rod şi desfătare duhovnicească. Este de ajuns să nu-L întristăm pe Mântuitorul, să
părăsim egoismul, să ne îndepărtăm de cugetul veacului acestuia, de răzvrătirea
cărnii, şi să ne supunem voii Sale.

... «Dacă acum simţi şi eşti încredinţat de faptul că trebuie să te afieroseşti

cuvântului lui Dumnezeu şi Ortodoxiei, dacă iarăşi crezi sincer că acolo trebuie să
fie lucrarea ta, că acolo vei găsi împlinirea tuturor nevoilor pe care un om le poartă
în sine, atunci lasă credinţa şi statornicia ta să-ţi îndrume şi să-ţi călăuzească paşii
pe acest drum».

Nu va uita nicicând aceste cuvinte pe care i le-a spus un bătrân sfânt la Biserica
Sfânta Tecla, primul său duhovnic căruia i s-a spovedit acolo, în Contantinopolul
robit.

Toate nădejdile sale erau duhovniceşti şi, pe ce trecea vremea, se preschimbau în

câştig şi folos duhovnicesc.

... Din prăvălia lui chir Themistoklis, se răsădi în ţarina Bisericii. O vreme lucră ca
supraveghetor la o şcoală de la Sfântul Mormânt. Preda alfabetul micuţilor din
clasa întâi şi, totodată, urma cursurile de director de gimnaziu. Binecuvântate
timpuri de pregătire şi meditaţie. Din fericire, nu îl atrăgea lumea şi nu-1 amăgeau
luminile sale înşelătoare. Acum poate spune oricui că tocmai în acea perioadă s-a
dedat celui mai profund şi stăruitor studiu al scrierilor Sfinţilor Părinţi. Cartea sa
«Comoară de înţelepciune sfântă şi duhovnicească», pe care mai apoi a publicat-o
şi care a fost primită cu entuziasm, cuprindea toate învăţăturile alese şi adunate
seară de seară. 

Tot în vremea aceea în care studia, în care se concentra şi se ruga fierbinte, i se

lămuri dorinţa de a urma calea monahală. Cei mai mari părinţi ai Ortodoxiei au
răsărit din singurătate şi din căutarea fierbinte a unei îndrumări dumnezeieşti.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Sfântul Nectarie. Singurătatea ajută sufletul să
priceapă ce se află dincolo, pe malul celălalt. Singurătatea face ca această tendinţă
să devină strădanie hotărâtă. Mai cu seamă, ajută sufletul în ceasul morţii. O
mulţime de oameni se nasc în lumea necuprinsă, cresc, dobândesc cunoştinţe,
experienţă pentru ca, mai apoi să îmbătrînească şi să moară fără ca, măcar o dată,
să-şi fi îndreptat atenţia stăruitor într-acolo, înspre ce se află dincolo de mormânt.
Oamenii vin şi pleacă neştiutori, osteniţi, chinuiţi, împovăraţi de neliniştea
prezentului însă Domnul, Mântuitorul şi Binefăcătorul, după ce i-a învăţat,
transformând, timp de aproape două mii de ani, fiece adeverire a Sa în eveniment
istoric, preschimbând în inimile lor fiece cuvânt al Său într-un adevăr veşnic, a
îndreptat atenţia întregii lumi într-acolo, spre veşnicie, spre ceea ce se află dincolo
de mormânt. Prin urmare, nu există nici o îndoială cu privire la marea taină a vieţii
omului. «Cel ce voieşte să-şi salveze sufletul, acela şi-l va pierde».

...începu să-şi dorească viaţa de călugăr, fără a se gândi şi la ascetism. Era tânăr,
vezi bine, şi socotea de datoria sa să slujească «personal» marea cauză a Bisericii.
Aşa îi cereau iubirea şi datoria. Ca să poţi iubi în chip nefăţarnic şi cinstit, trebuie
să crezi pe deplin în viitor. Trebuie să crezi în fericire. Să crezi în fericirea ce
purcede din durerea şi sângele Crucii, sfârşind în veşnicie. Această fericire ne-a
fost gătită fiecăruia dintre noi, fie că suntem negri, galbeni, roşii sau eschimoşi.

În acei ani s-a bucurat întâia dată de sfintele slujbe, de Utrenie şi de Vecernie.
Sufletul i se întorcea cu suspine spre dobândirea smereniei, cuprins de frumuseţea
negrăită a cântărilor bisericeşti ortodoxe. «Văd. Doamne, cămara Ta de mire,
împodobită». De altminteri, de mic găsea asemenea odihnă şi răcoare doar în
Biserică. Nicicând nu-1 atrăseseră flecărelile, defăimările, vorbele deşarte şi râsul
nebunesc. Şuşotelile şi clevetirile, uneltiri ale celui viclean, atâta răzvrătirile cărnii
şi imaginaţia bolnavă, învăluie sufletul de copil, aruncându-1 ca pe o minge
priveliştilor neruşinate şi obiceiurilor celor rele. Din fericire se ţinuse departe de
toate acestea!

În vremea aceea se bucură pentru întâia dată de Utrenie. De altminteri, unde

altundeva se găseşte adevărata bucurie? Oare în distracţiile până în zori, în
întuneric şi în spelunci, într-o viaţă trăită în rătăcire, în băutură şi beţie, în noroiul
pierzaniei şi în priveliştile cele mai cumplite? Oare cum de nu pricep oamenii, cum
de nu văd că adevărata fericire se află şi străluceşte doar în Creaţie, doar în
splendida natură a marelui Binefăcător. Fericirea se află doar în trezirea de
dimineaţă, în plimbarea de dimineaţă. În inima curată, în cântul păsărilor şi în
mireasma florilor, în slava adusă lui Dumnezeu şi în Sfânta Liturghie.

Aşadar, acea perioadă, când începu să crească, să devină flăcău... ce vremuri

frumoase. Trecu vremea aceea, cam pe când împlini douăzeci de ani.

Îmbarcându-se iar trecu strâmtoarea, îndreptându-se spre istorica insulă Chios.

Într-o dimineaţă de primăvară salută Prinkiponnisia, Bosforul şerpuitor, Constan-
tinopolul robit. Plecă, îndreptându-se spre ţinuturi sudice. Toate erau frumoase ca
un tablou... farmec şi strălucire. Inima toată se aduna în privire, spre a cuprinde
mai bine cele văzute, răsfrângându-se apoi în lacrimi de cristal. Într-adevăr, pleca
pentru totdeauna din Constantinopol, lăsând în urmă-i Sfânta Sofia, Bizanţul, locul
de unde se iviseră călugări precum Chiril şi Metodie sau Teodor Studitul, patriarhi
ca Alexandru, Theodor al V-lea, împăraţi precum Constantin, Iustinian, Paleologul.
«Adio...» şopteau buzele călătorului. «Adio, cetate a împăratului tuturor, a
Apărătorului, pământ al mucenicilor, leagăn al însângeratei Ortodoxii! Rămâi cu
bine... şi primeşte smerita mulţumire a unui băieţel sărac din Sylivria, a sărmanului
şi nevrednicului rob al Domnului».

Având o scrisoare de recomandare din partea directorului Metocului se ducea să-l

întâmpine pe Mitropolitul locului, Grigorios, dar şi pe ai săi, care, între timp.
emigraseră. Rudele şi prietenii ce făceau negoţ cu corăbii iuţi şi bărci de pescuit, l-
au atras la început şi pe fratele său Haralambos şi, mai apoi, întreaga familie, ce s-a
mutat pe acel ţărm de mare, căci pâinea zilnică se câştiga tot mai greu în ţară.

... Insulă unde robii pieriseră măcelăriţi, îi fusese maică, patrie şi deplină
binecuvântare.
Munţi, dealuri, ţărmuri dantelate udate de albastră Mare Egee!

... Zece ani fu dascăl în Lythi, un sătuc aflat într-un port mic, aflându-se mereu
aproape de sufletele copiilor, de oamenii simpli cu suflete curate, ce se luptau zi de
zi cu marea şi cu sărăcia.

În mijlocul vieţii pline de tulburări descoperi şi mai limpede măreţia şi adevărul lui
Dumnezeu, ca şi în pacea şi liniştea sălii de studiu. Toate acestea erau doar o
treaptă, o fază necesară. Pe ce trecea vremea două lucruri i se lămureau,
întipărindu-i-se adânc în suflet. Primul era acela că omul, vrea, nu vrea, se naşte
păcătos şi adesea, trăitor în lume fiind, alunecă, având de luptat mai mult cu
păcatul. Al doilea era că Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a
Sfintei Treimi, Hristos Cel Răstignit, Cel care a înviat şi pe care Toma L-a pipăit ca
să se încredinţeze că a înviat, este singurul Mântuitor.

Două capete ale drumului care duce la Cer. Primul, începutul drumului, este să-ţi
dai seama şi să recunoşti că eşti o piatră neagră, adică un păcătos. Al doilea,
sfârşitul drumului, este să accepţi faptul că Hristos a primit să ia chip de rob, să ia
trup de om, ca al tău, ca să te mântuiască. Să te mântuiască pe tine, personal. Una
singură a fost, este şi va fi calea. Nu există cale lăturalnică. «Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa. Nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât numai prin Mine». De la
alfa la omega, lucrarea mântuirii este lucrare a Mântuitorului Hristos. El ne
pătrunde în suflet cu Sfântul Duh, Mângâietorul, făcându-ne conştienţi de
păcătoşenia noastră, îndemnându-ne totodată spre pocăinţă, fără a sili niciodată pe
nimeni la aceasta. «Fiule, poţi dobândi ceea ce doreşti. În plus, poţi dobândi şi
această parte a fiinţei. ..».

Zece ani petrecu în acel mic port. Zece ani dascăl în Lythi. Soare auriu, mare
azurie, bărci de pescuit şi corăbii iuţi. Dacă ar fi ţinut un jurnal al acelor ani,
neîndoios, ar fi avut foarte multe pagini. Soare, mare şi, de jur-împrejur, chipurile
«exilaţilor» în neliniştea lumii dimprejur.

De câte ori n-a stat alături unor mame cărora le mureau copiii sau care îşi vegheau
noaptea-ntreagă odoarele atinse de boli de netămăduit? De câte ori nu a fost sprijin
părinţilor care-şi pierdeau avutul, rămânând neputincioşi înaintea necazurilor
vieţii? Toate acestea se întorceau spre bine prin rugăciune, răbdare şi aşteptare
plină de nădejde, eliberându-se de jugul deznădejdii. Durerea apare altundeva,
întinzându-şi plasa asupra tuturor generaţiilor, asupra tuturor stărilor sociale,
asupra tuturor vârstelor. Este şi-aceasta o oprire în drumul spre dobândirea
mântuirii, de vreme ce Mântuitorul însuşi a urcat cumplita Golgotă.

În elevii săi, copii săraci crescuţi pe ţărmul mării, suflete curate ale acelei insule
pline de eroism, găsi, orice s-ar spune, un pământ roditor. Zece ani, laolaltă cu
alfabetul propovădui şi marile adevăruri, Sfânta Credinţă, flacăra Ortodoxiei. De
câte ori nu-şi amintise cu recunoştinţă de binefăcătorul neamului, de părintele Kos-
ma, de Kosma Etolul. Biserica încă nu-1 canonizase. Cu siguranţă însă, acolo, sus
în Ceruri, sus pe Tronul Sfânt, unde se slujeşte Liturghia îngerilor şi a sfinţilor,
chipul său apostolicesc strălucea ca o stea. Sângele său uda robitul pământ al
Greciei, iar Domnul Dumnezeu adeveri profeţia sa despre «marea dorinţă», despre
eliberarea celor înrobiţi. De câte ori nu îl căutase şi nu îl chemase în vremile de
restrişte. Ah, părintele Kosma... acest mucenic viteaz al patriei celei chinuite care,
prin cugetul său curat, a prevăzut două evenimente, două lucruri deosebit de
însemnate.

În primul rând a prevăzut importanţa şcolii şi a învăţăturii, care deschideau calea

către studiul Sfintelor Scripturi. În al doilea rând a prevăzut primejdia «înrobirii
neamului cu duhul» faţă de franci. De mii de ori erau mai buni turcii cu iataganul
însângerat, gata oricând de măceluri, decât diplomaţii franci, fraţi plini de trufie, cu
Papii lor şi cu primatul acelora, cu propaganda lor perfidă, ce călca în picioare
Ortodoxia, marea noastră comoară! Acolo, la Lythi, aproape în fiece zi, la şcoala
unde preda unor suflete neprihănite, îşi amintea de el, îl chema în gând, rugându-1
să mijlocească înaintea Domnului şi pentru sporirea proprie şi pentru prinosul ce
voia a-1 aduce neamului său. Pe bună dreptate se tot întreba ce era el unul? Nimic.
Nu era mare precum Kosma, ci un mic dascăl sărac şi umil.
Acum îşi aminti deodată o altă întâmplare, de demult aceea, legată de tatăl său şi
de fratele său... Se petrecuse pe mare, în larg, departe de insulă.
... Ieşiseră toţi trei cu barca de pescuit, îndreptându-se spre nord, spre Mitilene,
când se porni o furtună grozavă. El dormea, întins la proră. Deodată simţi năpă-
dindu-1 un val de apă rece şi, puţin lipsi, să fie aruncat în adâncul necuprins al
mării. Sări în sus şi, ce-i văzură ochii? Pânza bărcii era sfâşiată, barca era aruncată
în toate părţile de valurile furioase, iar tatăl şi fratele său, vineţi la faţă, gata să
piară în valuri. Îşi făcu de trei ori semnul Sfintei Cruci, îşi scoase cingătoarea, legă
pânza sfâşiată, o prinse bine de catargul de la proră şi aşa barca se redresă. Cei doi,
care se aşteptau să piară, l-au privit uluiţi, plini de recunoştinţă.

Mai apoi, acasă l-a auzit pe tatăl său povestindu-i mamei cele întâmplate. În inima
sa de om simplu socoti că, într-o bună zi, fiul său va ajunge sfânt. Îi zise nevestei:
«Fii atentă la mine, Balou, când îţi spun, că Anastasis al nostru o ajunge sfânt...».

Auzind acestea se duse la tatăl său şi-i spuse:

- Încetează, tată! Ce tot spui acolo! Pentru Dumnezeu, opreşte-te. Să ajung sfânt eu
păcătosul, eu care n-am veşminte potrivite pentru a intra în cămara nunţii, eu
nevrednicul, apăsat de atâtea griji şi greşeli?

Pentru o clipă privirile li se întâlniră. Ochii tatălui său, ochi de om cu familie mare,
mult încercat, îl priviră o vreme în tăcere, cu curiozitate. Şi apoi, în şoaptă, cu glas
smerit spuse doar: «O, copilul meu... copilul meu!».

9
În Chios , în această insulă plină de eroism, i se împlini una dintre primele dorinţe.
Venise timpul, venise acea vreme binecuvântată să îmbrace haina «doliului cel plin
de bucurie», straiul «luptătoarei» şi Sfintei Maici care este Biserica. Sosise ceasul
să audă din gura bătrânului egumen al Noii Mănăstiri cuvintele: «Pentru ce ai
venit, frate?», să se încingă cu brâul şi să spună acel covârşitor «Dorind viaţă
pustnicească, cinstite părinte».

În această de neuitat Sfânta Nouă Mănăstire din Chios, mai precis în toamna anului
1876 a fost tuns monah. Acum nu mai era dascăl mirean, chir Anastasis Kefalas, ci
fratele Lazaros. În acele ore în acele clipe, se simţea scufundându-se într-o mare de
nelinişte şi de responsabilitate. Inima bătea să-i spargă pieptul. Ştia ceva care nu
era la îndemâna lumii, a norodului dc rând. Cunoştea prea bine provocarea gestului
pe care îl făcea ca om plăsmuit din ţarină, în ceasul când a fost tuns călugăr,
acceptând «legământul» rugăciunii, toată viaţa sa, «pentru neştiinţa norodului,
pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea de pe urmă». În timpul catehezei a
învăţat ce însemna rasa călugărească. Far şi opaiţ luminând în întuneric. Primind-o,
primea fecioria, sărăcia şi ascultarea de bunăvoie, fără ca nimeni să-l oblige la
aceasta. Ştia foarte bine că prin această luptă, prin această asceză pe care voia să o
ia pe umerii săi, nu-L obliga cu nimic pe bunul Dumnezeu să-i dea distincţii şi să-l
aprecieze. Aceasta alesese inima sa şi aceasta căuta să dobândească, intrând în
oastea Bisericii lui Hristos. Prin urmare, în calitate de călugăr trebuia zi şi noapte
să se lupte cu demoni înfricoşători, să biruiască, să nutrească, bucurie şi nădejde pe
care să le transmită şi tuturor celor ce veneau la el. Cu deplină libertate alesese să
devină şi el un solitar mijlocitor întru mântuirea fraţilor săi care au trecut prin
Sfântul Botez, la Sfânta Mărturisire. Fiece lacrimă tăcută, fiecare suspin mut, fiece
ridicare a braţelor erau pentru aproapele, pentru fratele necunoscut, pentru lumea
care se lupta cu greutăţile vieţii, care se afla în primejdie pe mări, care se lupta prin
văi şi prin munţi, care putrezea în beciurile închisorilor, care era cuprinsă de frigul
morţii pe patul de boală.

Nu îi părea rău că se îndepărta de casa sa, de ai săi, intrând, pe viaţă, oştean într-o
oaste sfântă, într-o tabără unde urma să lupte, să se înfrunte, să dea bătălii
necontenite cu începătoriile, cu puterile şi cu stăpânul «veacului acestuia». Da, el
singur hotărâse să apuce pe calea îngustă a jertfei de sine, fiindcă această opţiune
răspundea întrebării pline de nelinişte, rămasă în el, nerostită. Unde este Dumnezeu
şi unde, aproapele? Mare cinstea, uriaşă răspunderea...

În cei trei ani petrecuţi acolo la Mănăstire, la Nea Moni, în asceză, sufletul începu
a se scălda în «lumina cea strălucitoare». Şi, zi după zi, s-a tot apropiat,
descoperind marea taină, cugetul smerit. Acesta i-a fost pavăza ce-i aducea liniştea
în lupte. «Să fugim de trufia fariseului şi să învăţăm, cu suspine, smerenia
vameşului...». Oh, cât de înţelept se vădea în toate Binefăcătorul nostru Hristos,
Domnul şi Hrănitorul nostru! Ce-ar fi putut câştiga cugetul mândru, în această
lume deşartă? Vrajbă, amărăciuni şi pocăinţă. În cele din urmă, un temei în plus în
catastifele diavolilor. Doar «marea taină» deschidea porţile veşniciei, deschidea căi
către asceză, către studiu, către înţelegerea şi iubirea aproapelui. Cu totul lipsite de
importanţă erau o slujbă însemnată, o osteneală în plus, câteva îmbucături mai
puţin decât aveau alţii. De trei ori, ba chiar de mii de ori mai de preţ este pacea
sufletului. În toate Iisus Hristos, Binefăcătorul, Se vădeşte înţelept şi de viaţă
Dătător!

Cu puţină strădanie a izbutit să-i îndrăgească pe toţi la mănăstire. Şi, fără a o cere
şi, după părerea sa, fără a fi vrednic, a şi fost îndrăgit de toţi.
Exact la un an de la tunderea sa ca monah, Mitropolitul Grigorios l-a hirotonit
diacon, dându-i numele Prea Fericitului Patriarh din Constantinopol, nume pe care
îl poartă şi-n ziua de azi şi pe care-1 va purta până în cea din urmă zi a vieţii. L-a
hirotonit în Biserica Sfântului Mina, a strălucitului mare mucenic şi luptător, pe
care, pentru cei ce-1 cheamă ca apărător şi ajutător, Domnul Dumnezeu l-a
înzestrat cu o lance făcătoare de minuni.

În clipa în care, la acea Sfântă Liturghie, buzele sale au rostit pentru prima dată
«Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, prea curatele, nemuritoarele, cereştile, de
viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim
Domnului», ochii nu au mai îndurat, iar vocea i-a răguşit, spărgându-se în laringe.
Era cât pe ce să leşine. «Doamne, binefăcătorul tuturor, iubitorule de oameni»,
cugeta, lăsând lacrimile să curgă neîncetat pe sfântul veşmânt. De aici înainte avea
să se afle în faţa Sfântului Jertfelnic, avea să urmărească reprezentarea junghierii
Mielului Dumnezeiesc, avea să se împărtăşească din Neprihănitul Trup şi din
Preacinstitul Sânge al Binefăcătorului, îl cuprinse recunoştinţa. Recunoştinţa şi
frica.

În aceeaşi zi, după vizitele, amabilităţile, trataţiile şi urările rudelor şi ale

prietenilor, simţindu-se ameţit, vru să iasă să se plimbe. Se duse aşadar la stareţ
care-i dădu binecuvântarea să meargă să cugete în mijlocul naturii.

În Chios, toate locurile sunt pline de frumuseţi ale naturii. De vrei, te duci pe
ţărmul dantelat al mării, dar te poţi îndrepta şi-n alte părţi şi, urcând pe deluşoare,
te poţi opri în păduri răcoroase.
Era seară, după Vecernie, aşa că preferă s-o apuce spre «pustie», adică spre
interiorul insulei. Merse urcând încet-încet, aproape fără să-şi dea seama, vreo
patru kilometri, privind neîncetat apusul soarelui. Lumina se-mpuţina în pace şi
linişte, până ce o pace desăvârşită, ca o binecuvântare pogorâtă din ceruri, se
aşternu peste tot, până departe, în zare. Atât de mult se bucură de acele negrăite şi
tainice clipe, când noaptea se aşterne uşure pe uscat şi pe mare, încât îl podidiră
lacrimile, lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă.

- Doamne, în curând va străluci iar lumina înflăcăratului Tău luminător. Îţi

mulţumesc, îţi mulţumesc din adâncul sufletului. Nu-1 părăsi nicicând, nici o clipă,
pe robul Tău. Căci cum aş putea trăi fără Tine? Nu îngădui nicicând să-mi închipui
că aş fi ceva, că am devenit cineva, că aş fi vrednic. Iar când fraţii mei, oamenii din
jurul meu păcătuiesc, fie ca această rasă să le fie îmbrăţişare blândă ca îmbrăţişarea
maicii pentru fiii săi, îmbrăţişare ce tămăduieşte toate neputinţele şi odihneşte pe
deplin.

Deodată, sus pe pod, cineva strigă ceva în limba engleză. Apoi pripse a adia vântul,
a sufla vânticelul din vest, iar marea îşi schimbă culoarea ca o pasăre cu mii de
pene felurit colorate, întocmai ca cele ale unui păun. Oh, dacă ar fi călătorit acum
în alte condiţii! Altminteri...

Gândurile i se curmară deodată, se scutură de ele şi se ridică în picioare. Nu era

nici un suflet lângă el acolo pe punte. Doar o pereche de tineri, spunându-şi vorbe
dulci, vremelnice, la vreo zece metri de el. Nimeni altcineva.

Sub mângâierea vântului din vest marea era vălurită din loc în loc, înspumată.
Vaporul începu a se legăna uşor. «Mai bine aşa», se gândi. Şi-şi făcu iar semnul
crucii. Făcu de trei-patru ori înconjurul punţii, ca să se mai dezmorţească niţel şi,
băgând în gura uscată şi amară o bucăţică de zahăr candel, rămase aşa privind
întinderea necuprinsă a mării.

Ah, ce frumoasă era marea şi acum! Aici verde, pe alocuri alburie şi-azurie-n
adâncuri! «Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne!». Rămase-o vreme aşa, în
picioare. privind în depărtare. Apoi se duse în sala de mese şi ceru o cafea. Dar
glasurile oamenilor ce se distrau privind scamatoriile saltimbancului nu conteneau
de loc.

Şovăi, neştiind unde să se ducă. În cele din urmă se întoarse la şezlongul împletit.
Ar fi vrut foarte mult să uite totul şi să se lase legănat de vapor, cuprins de un somn
uşor, de o dulce amorţeală. Cu neputinţă. Gândurile îi erau stăpânite tot de
amintirile copilăriei, readucându-i pe buze gustul trecutului, gustul necurmatelor
succese şi al ascensiunii sale. «Cel puţin - gândi - e şi acesta un mod de îndreptare
şi de curăţire». Ah, ce frumos trăia pe atunci, în sărăcie şi în simplitate în insula
Chios!

Anevoie îşi aminteşte omul şi se bucură de cele frumoase ale acestei vieţi
trecătoare. Tot aşteptând, tot neliniştindu-se şi gândind la viitor, copleşit de griji
nenumărate, lasă să ruginească, lăsă să se piardă esenţa unui prezent ideal,
înveşmîntat în straie aurite.

În Chios... în Chios, în insulă unde fuseseră măcelăriţi robii, în insula mucenicilor,

unde flacăra Ortodoxiei nu s-a stins nici o clipă!

10

Deja lucrurile curgeau firesc, mergând după voia inimii. În câteva zile, după o
Vecernie plină de smerenie şi pocăinţă, Mitropolitul Grigorios îl chemă în biroul
său. Era un bătrânel inimos, cu chip ascetic. Lângă el şedea surâzător un om de
vârstă medie, cu păr cărunt şi cu bărbuţă scurtă, bine îmbrăcat, cu lanţ de aur prins
la jiletca de catifea.
- Ţi-1 prezint, Nectarie, pe chir Yannis, Yannis Horemis, un om deosebit, un om
foarte darnic, fiu ales al Bisericii noastre.
De bună seamă îl cunoştea din auzite şi-l văzuse de câteva ori la Sfintele Liturghii.

Făcu o plecăciune adâncă.

- Apropie-te, apropie-te, Nectarie... îl chemă Mitropolitul. Domnul doreşte să te
cunoască şi vrea să afle chiar de la tine care ţi-a fost viaţa până acum. Socot că-i
poţi încredinţa totul. Nu ai a te teme că vei fi păgubit.

Simţi o strângere de inimă şi se înroşi uşor. Apoi se aşeză lângă notabil. Cu vocea
sa lentă şi melodioasă prinse a-i pune tot soiul de întrebări. De unde era de fel, cum
a plecat şi cum a ajuns în insula lor.

- Aud că vă distingeţi prin asceză, rugăciune şi studiu sistematic, îi spunea mereu.

- Mulţumesc, mulţumesc..., îi răspundea cu glas pierit, roşind şi mai mult.

Şi, inspirând adânc, se întoarse la cele din trecut, îşi aminti de cheiul din Sylivria,
de felul cum plecase binecuvântat de maica sa, doar cu o bocceluţă, fără nici un
ban.
- Domnia voastră, Dumnezeu a îngăduit să se strice maşinăria vaporului care astfel
nu putea pleca din port. Atunci căpitanul s-a milostivit de mine, îngăduindu-mi să
urc pe punte. Mai târziu însă, când s-au controlat biletele, m-am aflat într-o situaţie
foarte grea, căci căpitanul se retrăsese să se odihnească, iar controlorii nu ştiau că
el îmi îngăduise să călătoresc fără bilet şi-mi tot cereau banii pe bilet. «Sunt sărac»,
le spuneam. «Milostiviţi-vă de mine, căci sunt tare sărac». Atunci din nou am văzut
că Dumnezeu nu m-a părăsit. Ci a trimis un tânăr nobil, un tânăr înalt cu guler alb,
un tânăr cucernic care, auzind cele ce se întâmplau, îmi veni în ajutor... Dar de ce
plângeţi, domnule?

Horemis însă, acoperindu-şi faţa cu mâinile, plângea întruna. Grigorios se temu că

păţise ceva, aşa că se ridică să-l ajute...
- Fiule, zise în cele din urmă Horemis. Fiule, de ce nu te-am aflat atâta timp? Ce
coincidenţă! Aşadar, tu eşti tânărul care a plecat singur din Sylivria, ca să-şi
găsească de lucru şi să studieze? Tânărul pe care tocmai l-ai pomenit e un nepot
de-al meu. Mi-a povestit întârnplarea care m-a mişcat foarte tare... De atunci te tot
caut. Slavă Domnului! Hai, aşadar, cere voie de la Mitropolit şi cere-i şi
binecuvântarea şi grăbeşte spre Atena... Grăbeşte-te să-ţi completezi studiile
gimnaziale. Eu îţi voi da tot ce ai nevoie.

Doamne, cu ce cuvinte şi cu ce grai ar putea exprima profunda recunoştinţă ce îl

cuprinse?

Din nou pe vas. Din nou valurile Mării Egee. Tot mai jos, spre Atena. Întâlnirea cu
capitala regatului, cu vechea cetate a Atenei, cu cetatea antică a Academiei şi a
sofiştilor. Veacuri de istorie. Şi ce s-a ales? Acum e un oraş-sat. un oraş ce abia se
naşte. Ajunse în portul Pireu, unde stăteau ancorate numeroase nave, aprins de o
flacără sfântă, flacăra setei de învăţătură. Şi, pe ce se înteţea setea, şi drumurile i se
deschideau înainte. Toate mergeau după voia inimii. Ajunse în port şi simţi cum
asupră-i plutea umbra unui înger apărător. Plutea umbra cunoscutului Horemis! Cu
o mie cinci sute de ani în urmă aici veniseră Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, spre a
studia la pe atunci înfloritoarea Academie. Cu nepuţintă să-şi ascundă şi să nu-şi
manifeste bucuria. De bună seamă ceea ce vedea nu era întru totul vrednic de
admiraţie, însă prezenţa sa în acel loc era o dovadă deplină a proniei dumnezeieşti.

Atena! Gimnaziu, studiu, slujbe... Nici nu-şi dădu seama cum trecu vremea. Pentru
a dobândi cât mai repede cele trebuincioase, scrierile, cărţile, profesorii, directorul
gimnaziului, îi acaparau aproape toată atenţia. Zarva de pe uliţe, palatul, trăsurile,
cafenelele, parlamentaii şi ziariştii veneau şi piereau ca nişte umbre, ca nişte furi.
Petrecu ani în şir apropiindu-se de biserică, cunoscând oameni noi, călătorind în
Chios şi întorcându-se înapoi în oraş. Apoi îşi luă diploma.

Protectorul său cel trimis de Dumnezeu, mulţumit de rezultatele sale, îl trimise

apoi la Alexandria, să-l cunoască pe prietenul său, Patriarhul. Din nou pe vapor.
Din nou pe un colos cu aburi, al cărui coş mare scotea nori negri de fum. Pluteau
tot mai jos şi mai jos, îndreptându-se spre tărâmurile mitice ale sudului.

Sofronios era în vremea aceea un bătrân respectabil, în jur de optzeci de ani. Timp
de trei ani fusese Patriarh Ecumenic la Constantinopol, unde condusese destul de
bine. Fu silit să părăsească Tronul Patriarhal de felurite evenimente legate de
tulburările izbucnite în Balcani. Pe Scaunul de Patriarh al Alexandriei urcă în anul
1870 şi, în ciuda vârstei înaintate, făcu lucruri destul de bune. Ocupaţia şi
stăpânirea britanică îi deschiseră drumul spre succes. Îndată ce se întâlniră şi
tânărul se plecă să i se închine, după ce îl cântări din privire, îl aprecie, avu grijă de
el şi-l puse la dreapta sa. Aceasta-i era firea. Fie îţi întindea mâna şi-şi deschidea
inima, fiindu-ţi ca un părinte iubitor, ajutându-te să progresezi, fie îţi închidea uşa
în nas şi oricât băteai, zadarnic. Nu-ţi mai deschidea niciodată.

- Fiule, să te duci iar la Atena, să te înscrii la Facultate, îi spuse binevoitor, după

ce-i ascultă povestea cu interes aprobator.

Patriarhia îţi va sta alături şi te va aştepta. Îţi vom da şi o scrisoare de recomandare

către rectorat. Nu te îndepărta de drumul ce ţi s-a deschis... asceză, studiu şi
rugăciune. Astfel, ţelul Îţi va fi binecuvântat de Bunul Dumnezeu. Fereşte-te de
mireni şi de fraţii făţarnici.

Plecă «iute» din Alexandria. Odată ajuns în Pireu luă vaporul spre Chios, ducându-
se la Nea Moni (Noua Mănăstire), unde era ucenic. Stareţul Nikiforos, fie ca
Domnul Dumnezeu să-l odihnească-n pace, l-a primit mai cald ca un părinte.
Întotdeauna fusese foarte sever şi drept. Aflând totul şi învoindu-se cu Patriarhul, îi
îngădui să facă studii superioare. Chiar şi acum are în valiză, în mica sa arhivă
scrisoarea în care sta scris: «Se îngăduie ierodiaconului Nektarios D. Kefalas, frate
la Nea Moni, să meargă Ia Atena, spre a-şi continua studiile la Universitate. Îl
recomandăm celor ce îl vor avea în grijă, ca pe unul ce este cucernic, moral şi
virtuos...». Din nou, student în cetatea antică a Athenei.

Între numeroasele călătorii şi «mutări», se petrecu un eveniment trist. Bunul

Horemis, protectorul său, închise ochii, strămutându-se la cele veşnice şi părăsind
această lume a deşertăciunilor. Mult l-a mai îndurerat această moarte! Şi el fusese
cândva copil sărman, un firicel smerit în iarbă, ieşit în lume spre a lupta. De jur-
împrejur doar spini, plante otrăvitoare şi doar din loc în loc trandafiri «nobili şi
binemirositori». Copil al patriei sale şi al Bisericii sale. O noapte întreagă priveghe
undeva într-o bisericuţă pe Lykavittos, rugându-se pentru «odihna sufletului
adormitului rob al lui Dumnezeu, Ioannis». pentru odihna acestui suflet nobil.

Şi iarăşi Bunul Dumnezeu, de Care omul, în clipele sale de cugetare, se miră cum
de îi iubeşte deopotrivă pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi, nu l-a părăsit nici atunci.
Chiar în momentul în care i-ar fi fost greu să întindă mâna spre a-i cere ajutorul lui
Sofronios, pentru a-1 sprijini în multele sale nevoi, prinzând curaj, participă la
concursul organizat de Decanatul şcolii, la «Fundaţia Papadakeio», câştigând o
bursă. Cu o mie de drahme vechi pe lună putea foarte bine să-şi continue şi să-şi
desăvârşească studiile.
... Numai înţelepciunea lui Dumnezeu îl înfrumuseţează pe om, făcându-1 să se
apropie de frumuseţea cea duhovnicească, devenind un mic artist creator. Grecia
avea o tradiţie a evlaviei şi o istorie milenară. În timpul studiilor încercă să
cunoască oarecum indirect norodul patriei eliberate. Toate erau inegale, toate erau
încurcate. Epoca lui Farmakidis, în timpul Bavarezilor, împlântase cuţitul chiar în
inima Bisericii Luptătoare a neamului robit. Clerul, sfântul luptător în acei ani
negri, îşi coborî privirea în pământ, în ţărână. În fiece an îşi schimba obiceiurile,
încetând a mai fi conducător, luminător şi sprijinitor. Alunecă, devenind o simplă
îndeletnicire, căzând în rutină, în samavolnicie. Iar norodul, din instinct, înţeleptul
norod de veacuri, pricepu - dar de-acum era deja legat de politicieni, de demagogi,
de cărturari. Aşa că o dădu pe satiră şi pe ironie. Vai şi amar când cele sfinte şi
cuvioase, cad din cinstire şi respect, ajungând subiect de satiră.

Pâinea se câştiga cu sudoare multă în Atena acelor ani. Adesea fu nevoit să stea
nemâncat ca să salveze oameni, suflete «pentru care a murit Cuvântul întrupat»,
oameni ce veneau la el, apăsaţi de lipsuri.

Îşi aminti de o tânără femeie din Karystos, rămasă văduvă, care îşi îngropase
singurul copil, odorul cel mai drag, rodul cununiei sale cu omul îndrăgit, după care,
deznădăjduită, neputincioasă şi nefericită, bântuia pe uliţi desculţă, cu părul vâlvoi,
cu amărăciunea şi cu durerea zugrăvite în priviri. Cât de greu îi era să-i convingă
pe unii dintre studenţi, colegi de-ai săi, să dea ceva din mâncarea lor, pentru a o
ajuta cât de puţin.
- Voia lui Dumnezeu, dragii mei colegi, voia lui Dumnezeu.
- Dar oare voieşte Dumnezeu să-mi primejduiesc eu sănătatea, să mă lipsesc de
mâncare şi să flămânzesc, ca să alin doar un grăunte din necuprinsa nefericire ce
domneşte în jurul meu? cuteză unul să întrebe, unul care, mai târziu, deveni
Mitropolit.

Îl privi plin de uimire. Îşi aminti că i-a răspuns colegului:

- Frate, orice lucru care ne împlineşte visele şi scopurile noastre omeneşti, este
voinţa noastră personală.
Apoi continuă:
- De exemplu orgoliul, orgoliul nostru de a deveni doctori în Sfânta Ştiinţă este
oare voia lui Dumnezeu?
- De bună seamă că este.
- Hm, nu prea avem de unde şti asta. Am pornit să atingem o ţintă doar prin
hotărârea, voia şi strădania noastră personală.
Cine ştie, poate această discuţie va fi fost de folos colegilor săi de studenţie,
îndrumându-i pe calea cea bună.
În acest impas duhovnicesc, apăruse la un moment dat un intelectual, un râvnitor
mirean, foarte cultivat, bun cunoscător al Scripturilor, Apostolos Markakis. Acesta
îşi dedicase toată viaţa şi activitatea curăţării Bisericii elene. Biciuia cu pana şi cu
scrisul său plin de vigoare simonia, organizaţiile oculte ale masonilor şi toate
teoriile materialiste ce circulau prin Universitate. Numai că avea unele poziţii
extreme privind esenţa sufletului şi se mai amesteca şi în plasa politicii.

Nectarie nu avu ocazia să se apropie prea mult de el spre a-1 cunoaşte mai bine,
deşi tare şi-ar fi dorit. Îi citea scrierile şi ziarele unde scria şi, deşi personal nu era
de acord cu poziţiile sale extreme, lucru pe care l-a şi menţionat într-unul din
studiile sale, din multe puncte de vedere îl socotea a fi un luptător creştin plin de
eroism. În cele din urmă, fiindcă a intrat în conflict cu Sinodul din pricina
poziţiilor sale exagerate cu privire la esenţa sufletului şi s-au despărţit, în calitate
de cleric, Nectarie a dovedit cuvenită supunere şi ascultare faţă de «cei mai în
vârstă» şi a evitat să-i mai citească scrierile.

Viaţa de student îşi avea şi părţile ei frumoase, «oazele sale» unde ajungea la
răstimpuri. Îşi aminti o mică excursie, într-o zi însorită, când, după ce
economisiseră bani îndeajuns, închiriară un tramvai cu cai, cu care coborâră în
Phaliro, în Deltă. Acolo, pe ţărmul nisipos al Golfului Saronikos , rămaseră uluiţi,
îmbătaţi de farmecul simplităţii naturii, privind fără să se sature bălaiul soare atic şi
albastrul unic al mării, strălucind la fiece mişcare cu mii de sclipiri argintii. De câte
ori în astfel de seri nu cântau triumfalul Imn al Vecerniei «Lumină lină a sfintei
slave...», cu inimă deschisă spre Marele Binefăcător!... încă îşi mai aminteşte, n-a
uitat nimic...
În cele din urmă însă toate acestea trec şi se destramă; rămâne doar o umbră, doar
amintirea. Apoi după ce se scurseră toţi acei ani, luând diploma, căpătă titlul de
doctor.

Fiece dorinţă omenească, odată împlinită, se înceţoşează, pierzându-şi strălucirea,

de nu stăm în locul pe care îl voieşte Dumnezeu. Se înceţoşează, lăsând în suflet un
gol profund. Dacă însă cele dorite sunt aşezate dincolo de acest tărîm, în spaţiul
Patriei celei veşnice, îşi schimbă culoarea şi nuanţele, înveşmântându-se în verdele
nădejdii.

... «îşi luă diploma». Şi se îmbarcă iar pe un vapor, spre Alexandria. Patriarhul îl
întâmpină cu braţele deschise. Până acum viaţa revărsase asupră-i razele Proniei
Dumnezeieşti. Simţea cum i se revărsa din inimă un val de recunoştinţă. Recu-
noştinţă, dar şi un simţ profund al datoriei. Mult de secerat, dar secerătorii puţini.
Nimic, dar chiar nimic nu-i aparţinea. Toate erau ale lui Dumnezeu şi ale martiricei
Sale Biserici Ortodoxe. Ca să nu uite niciodată, ca să nu i se strecoare în inimă,
prin vreo crăpătură «microbul mândriei», comandă o bucată de carton alb, pe care
scrise cu litere de-o şchioapă data când, copil sărman, pornise de pe cheiul
Sylivriei.

- Tronul Alexandriei, Nectarie, te priveşte ca pe un tânăr de viitor, ca pe un strălucit

membru al său, îi spuse Patriarhul de două trei ori. Deja, fiule, ai cele
trebuincioase.
- Vă sunt veşnic recunoscător, răspunse emoţionat.
Chiar şi astăzi nutreşte aceleaşi sentimente.

Hirotonirea sa ca preot se săvârşi cu fast şi măreţie bizantină de către însuşi

Patriarhul în biserica patriarhală a Sfântului Sava, într-o duminică, înaintea Bunei-
vestiri, cu patru ani în urmă. Biserica era plină de credincioşi, de nu aveai nici unde
să arunci un ac.

Măgulitoarelor cuvinte rostite de bătrânul Patriarh în timpul hirotoniei, le răspunse

încet şi cu emoţie, fără prea multă retorică, vorbind despre Semănător şi despre
sămânţă. Porni de la câteva cuvinte ale lui Sofronios, pe care l-a prezentat ca pe un
semănător, ca pe un lucrător al Cuvântului Dumnezeiesc. Cuvântul Dumnezeiesc,
descris în chip unic şi irepetabil în exemplara parabolă, de Neprihănitele Sale buze,
se aseamănă cumva cu bobul de grâu. De bună seamă, nu în privinţa dimensiunilor
şi a formei, de vreme ce Cuvântul este Duh care «vine, trece şi pleacă», ci în
privinţa unor caracteristici ale sale. Bobul de grâu este ceva neînsemnat, ce poate fi
strivit de cea mai mică greutate. Tot astfel şi Cuvântul Dumnezeiesc, în aparenţă
este foarte mic şi neînsemnat, rostit de buzele preotului, fiind mereu dispreţuit de
puternicii lumii. Însă în pământul rodnic, bobul de grâu, după ce putrezeşte şi
moare, reînvie, străpunge pământul cu o putere de nebiruit şi înmugureşte, dând
rod însutit. Lucrurile se petrec la fel, ba chiar cu şi mai multă putere, în ce priveşte
Cuvântul Dumnezeiesc. Acesta iese de pe buzele preotului, ale călugărului, ale
credinciosului râvnitor, «trece» şi se sălăşluieşte în inimile oamenilor. Însă nu toate
inimile sunt pământ roditor. Unele sunt stânci, altele sunt acoperite de spini, iar
altele sunt pline de otravă. Oh, de-am deveni toţi pământ roditor! Cuget smerit şi
răbdare... «Răbdarea este un izvor dătător de viaţă, îndreptăţire nebiruită,
încununare veşnică».

Preot al Celui Preaînalt. propovăduitor şi mărturisitor!

După cinci luni îi fu încredinţată «funcţia» de Arhimandrit la Biserica Sfântul

Nicolae, în Cairo, de către Mitropolitul Nubiei şi, imediat după aceea, primi sarcini
de predicator şi de secretar al Patriarhiei, în marea capitală arabă. Nu apucă însă a
sluji nici două luni în acest post, că i se încredinţă postul de Epitrop patriarhal.

Muritor fiind şi păcătos, oare să-l fi ameţit oarecum, să-l fi zăpăcit «succesul» şi
toată această neaşteptată glorie ecleziastică? În vremea aceea, seara, ca să scape de
«fierbinţile săgeţi ale celui viclean», nu mânca şi nu bea nimic. Stând în genunchi,
citea cu smerenie canonul Sfântului Andrei Cretanul, plângând întruna şi cerând
sprijinul şi ajutorul ceresc.

Pe atunci începu a cunoaşte oameni, greci de-ai locului, norod anonim. Nu pregetă
să găsească şi să dea piept cu nefericirea, cu durerea, spre a uda şi a răcori deşertul
însetat... încercă să devină lucrător, semănător al Bobului Dumnezeiesc în inimile
oamenilor. Încă încercă să se îngrijească şi să sprijine decorarea bisericii
patriarhale, închinate smeritului Sfânt al mării, cel atât de cunoscut ca făcător de
minuni pe mare şi, tot căutând, găsi un pictor, care să-i picteze pe cei patru
Evanghelişti, pe Profeţi, pe Domnul Mântuitorul nostru, pe purtătorii de ramuri din
Duminica Floriilor şi Preasfânta Treime... Câtă alergătură, până reuşi să strângă
cincizeci şi una de sterline de aur. Câtă alergătură, câte chete, câte rugăminţi, câtă
osteneală. «Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi».

Şi iată, după câteva luni de lucru, în 15 ianuarie 1889, «bătu la porţile inimii» cea
mai mare dintre măriri şi deveni Mitropolit. La aşa ceva nu se gândise niciodată;
nici nu ceruse şi nici nu se aşteptase la aceasta. Multe lucrări în Egipt - muncă,
răspundere şi funcţii. Mitropolitul Nil al «odinioară strălucitoarei Mitropolii din
Pentapolis, cea aflată sub ascultarea Scaunului Patriarhal al Alexandriei», muri pe
neaşteptate, iar Sofronios, dintre doi candidaţi îl socoti pe el potrivit pentru această
înaltă slujire!

În aceeaşi biserică patriarhală din Cairo, închinată Sfântului mării, fusese hirotonit
Mitropolit de Pentapolis cu fast bizantin şi, totodată, cu simplitate, de către Patriarh
şi alţi doi Mitropoliţi, fostul Mitropolit Antonios al insulei Corfu şi Porfirios al
Sinaiului, luând cârja arhierească pentru a păstori oile cuvântătoare din ţara
Sfântului Evanghelist Mucenic Marcu.

Procesul verbal al alegerii şi al hirotonirii sale rămâne veşnic în amintire, fiind

înscris în al şaizeci şi şaselea codice al Patriarhiei, undeva, pe la pagina 394.

Îşi aminti că buzele i se uscaseră şi-i tremurau când, la acea de neuitat Liturghie
duminicală, în toată strălucitoarea măreţie patriarhală, au început chiar dintre Uşile
împărăteşti să spună «mărturia Credinţei Ortodoxe»; «Nektarios, prin mila lui
Dumnezeu, candidat la Sfânta Mitropolie de Pentapolis, cu propria mea mână, te-
am pus înainte...»

Ajunse la cea mai înaltă treaptă, pe cea mai înaltă poziţie duhovnicească, îşi puse
«mitra şi sacosul de arhiereu», începând o nouă activitate.

Oare de ce turma, norodul necunoscut, l-a primit şi l-a îndrăgit într-atât chiar de la
început? Un zvon prinse a se răspândi prin tot oraşul. Un zvon despre Nectarie, un
zvon primejdios şi distrugător. 

Oare de ce îl iubeau atât de mult şi numele său era pe buzele tuturor? «Omul, vânt
ce trece şi nu se mai întoarce...». Neînsemnat, din lut, binecuvântat cu cele mai
înalte de către Domnul Hristos, Mântuitorul nostru. Vai şi amar dacă şi-ar fi uitat
jurământul, călcîndu-1, dacă s-ar fi culcat pe lauri, dacă s-ar fi îndreptat spre
atracţiile acestei lumi. Mai bine nu s-ar fi născut, decât să facă aşa ceva.

Un zvon prinse a se răspândi şi se tot duse... Zvonul crescu treptat şi, lovind ca un
bici, se preschimbă-n otravă. Părintele său, ţăranul simplu din Sylivria, muncitorul
neştiutor de carte, obişnuia să-i spună, cu gând curat: «Măi bine, fiule, să fiu grâu
decât diamant». «Ce spui, tată?» îl întrebau copiii. Un zâmbet îi înflorea pe chip,
când le răspundea: «Copilaşii mei, cel care suie şi tot suie şi face tot felul de
lucruri, vrea, nu vrea, face tărăboi, atrăgând asupră-şi dorinţe şi blesteme».

Dorinţe şi blesteme, părinte drag. Iată-1, pribegind în exil. Alungat, defăimat,

prigonit. Nu spuse nimic, auzindu-le calomniile. De uimire, nu mai putu spune
nimic. Aşa că acum se îndreaptă din nou spre Atena, spre vechea Eladă, spre
vechea cetate a Atenei, ce se chinuia plină de demagogi şi cărturari, fără să ridice
flamura alb-aurie a celor robiţi.

Călătoreşte cu buzunarele goale, cu două-trei valize, o mulţime de manuscrise ce-şi

aşteptau editorul, câteva cărţi şi-o inimă întoarsă spre Golgota.
O pasăre spintecă văzduhul. Să fie oare vultur?

Fără să vrea se mişcă, se ridică de pe fotoliu şi-şi înalţă mâinile a rugă. «Doamne»,
şoptesc buzele sale. «Doamne, nu le socoti această povară celor ce mi-au pus-o pe
umeri. Luminează-i să se trezească şi să se spovedească, să se învrednicească de
Sfânt Sângele Tău spre iertare mântuitoare. Mai cu seamă, Dătătorule al tuturor
bunătăţilor, iartă-l pe Patriarh. E bătrân şi a plecat urechea la clevetiri. Umerii săi
slăbiţi au fost împovăraţi de o mulţime de evenimente. De altminteri, îi datorez
veşnică recunoştinţă».

Coborându-şi uşor braţele, văzu cu uimire că vaporul trecuse de golful Libiei, şi că

se apropia de Cipru, insula cea mare.

- Prea Sfinţite, auzi spunându-i o voce amabilă. Prea sfinţite, căpitanul vă invită în
biroul său să vă ofere ceva bunătăţi. Tocmai a deschis o cutie.

Surprins, întoarse capul şi văzu înainte-i un tânăr în uniformă, înalt, mândru,

brunet, cu un zâmbet amabil, aşteptând să-l ducă la căpitan.

- Doamne... am uitat de mine! şopti. Oare cum a fost cu putinţă... Amintiri, chipuri,
şoapte ale trecutului... Mulţumesc, fiule. Mă simt mişcat. Transmite-i căpitanului
multe mulţumiri din partea mea. Prefer însă să mă duc în cuşeta mea. Unde ne
aflăm?
- Pe Marea Egee.
- Pe Marea Egee!... Avem vânt bun, slavă lui Dumnezeu.
- Aţi stat singur aici atâtea ore... să nu fi răcit, spuse stingherit marinarul.
- Nu cred. Şi chiar dacă aş fi răcit, tot n-are nici o însemnătate.

Privi de jur-împrejur; privirea-i adăstă o clipă, cu drag, asupra marinarului,

izbutind să surâdă.
 Partea a doua

Apus de soare, toamna, târziu

Undeva, jos, într-un cartier aproape pustiu, în afara Atenei, spre Gargaretta, lângă
deluşorul de piatră din Philopappou, păşeşte grijuliu un călugăr. De curând o ploaie
zdravănă inundase oraşul, umplând împrejurimile şi ţarinile de bălţi şi glod. Merge
agale, cu pas uşor, ţinându-şi rasa cu mâinile, puţin ridicată, în timp ce pantofii se
scufundă în glod. Se întoarce, trece peste maidane pline de gunoaie, printre ţarini
semănate, apoi prin faţa unor cocioabe risipite, căutând o casă, un anumit număr. În
cele din urmă se opreşte undeva în dreapta, îşi priveşte pantofii plini de noroi, dă
din picioare încercând să-şi scuture glodul gros. Şi, privind poarta dinainte-i, bate
cu putere.

În scurt timp apăru o femeie în vârstă care, înainte să apuce el a-i spune ceva, îi
arătă o scară de lemn, un balcon cu geamuri şi o cameră. Hm, desigur, un rasofor
nu vine până aici, decât doar pentru el, pentru Mitropolitul exilat.

- Vă mulţumesc, spuse, simţind că amabilităţile cu o femeie, fie ea şi mai în vârstă,

sunt de prisos.

Aşa că intră. Îşi curăţă pe un preş pantofii plini de noroi, urcă scara, trecu prin
târnaţul cu geamuri şi, oprindu-se înaintea unei uşi, bătu uşor, după care intră.
- Prea Sfinţite... şopti şi se închină cu evlavie să-i sărute dreapta.
- Sinesie, îi răspunse Nectarie, când ai venit?
- Săptămâna trecută.
- Şi abia acum ai venit la mine... Nu cumva mă eviţi şi tu?
- Ştiţi, alergăturile, comenzile, întâlnirile... N-am dormit de două nopţi, de nu mai
ştiu de mine.
- Vii din Alexandria sau din Sinai?
- Din Sinai.

Apoi se-aşternu o scurtă tăcere.

- De bună seamă, vei fi aflat totul despre mine, de vreme ce m-ai găsit aici, în
refugiul meu.
- Am aflat şi - ce să vă spun - mi s-a strâns inima. Invidia. Prea Sfinte, invidia...
Drept şi cu înţelepciune grăieşte stareţul nostru când spune că invidia este coroana,
stema satanei.
- Lăudat fie numele Domnului.
- Calităţile şi valoarea voastră, Prea Sfinţite, i-au tulburat. Câtă energie n-aţi
cheltuit pentru binele Patriarhiei. De-aţi fi rămas în Egipt, cu siguranţă aţi fi ajuns
Patriarh, căci clerul şi norodul ar fi protestat, ar fi pornit cu toate forţele spre a vă
apăra. De altminteri, şi acum tot asta fac. Se duce vorba de la unul la altul.
- Te încredinţez, Sinesie, că niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Mă rog
neîncetat pentru Sofronios.
- În ciuda amărăciunilor pe care vi le-a pricinuit încăpăţânarea sa bătrânească?
- Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
- Mă gândesc la ceva şi vă rog să mă iertaţi şi să nu mai spuneţi nimănui. Sofronios
este viclean. Este un bătrân destul de viclean. Ştie prea bine ce caracter integru
aveţi şi vă cunoaşte virtutea. Mă îndoiesc că s-a lăsat atras în cursă de clevetitori.
Probabil va fi aflat ceva despre intenţiile grecilor de acolo şi s-a temut, bănuind că
vor să vă înalţe pe Tronul Patriarhal înaintea morţii sale...
- Cu neputinţă.
- Între timp, cei de la Patriarhie fac tot ce le stă în putinţă împotriva voastră,
risipind tot felul de bârfe, de lucruri ruşinoase şi calomnii, astfel încât, în scurtă
vreme să vă termine.
- Ciudat lucru! Nu au fost mulţumiţi că am plecat din Egipt şi că n-am mai fost
socotit Arhiereu al Patriarhiei? Ce vor mai mult şi mai rău de atât?
- Se tem, Prea Sfinţite. Se tem nu cumva să vă reîntoarceţi. Se mai tem şi de mânia
norodului. De altminteri, sunt toţi nevrednici şi de nimic, lipsiţi de virtuţi şi de
lumină, neavând har şi influenţă. De aceea, uneltesc zi şi noapte să vă scoată afară
din Biserică de Răsărit. Aşa că, păziţi-vă şi luaţi-vă măsuri de apărare!
- Ce măsuri să iau?
- Scrieţi-i lui Sofronios. Trimiteţi proteste peste tot. Cum şi de ce fără a vă îngădui
să vă apăraţi, v-a alungat din senin, încetând a vă socoti Arhiereu, din moment ce
alegerea şi hirotonia voastră sunt înscrise în codicele patriarhal? Măcar v-au dat
vreo despăgubire?
- Deloc. Din ziua când am fost hirotonit Arhiereu n-am luat nici un salariu.
- De ce?
- Hm. Invocau mereu starea economică a Patriarhiei şi amânau mereu plata.
- Vai de noi... Cu siguranţă, înduraţi multe. Văd... văd cât de sărac sunteţi... Şi
locuiţi atât de departe de centru... Cu mare greutate v-am găsit...
- Slavă Domnului că am găsit şi acest loc unde să locuiesc şi unde plătesc o chirie
mică, Sinesie. De altminteri, sunt dator cu plata chiriei pe două luni. Fratele gazdei
mele este rudă cu pictorul care a pictat biserica din Cairo...
- Ce zice Mitropolitul de aici? V-a renegat?
- Nu, nu m-a renegat.
- Nu se îngrijeşte să vă dea un loc unde să slujiţi? Doar e şi în interesul lui.
- Nu mă plâng de Arhiepiscopul Ghermanos. Vezi tu, mai este şi Sinodul... După
câte am aflat, are şi el destui duşmani. Oricum, mă consideră trecător, fără
stabilitate. Iar Ghermanos, în pofida multelor sale îndatoriri, mă ajută adesea. Mai
ales pe mine - arareori, se înţelege - cu ocazia unor slujbe.
- Prea Sfinţite, îngăduiţi-mi mie, smerit ieromonah, să vă ofer ceva, ceva
neînsemnat, pentru stăruitorul ajutor pe care mi l-aţi dat atunci, când m-am instalat
la Sinai. O sumă mică, neînsemnată, din micile mele economii... Vă rog, nu mă
refuzaţi.

Nectarie se ridică cu ochii în lacrimi.

- Nu, Sinesie, nu se poate. Ştiu câte înduri şi tu, ştiu ce sănătate şubredă ai şi câte
încercări ai de trecut.
- Prea Sfinţite, cel puţin de cele absolut necesare traiului meu, se îngrijeşte
mănăstirea. În vreme ce de Sfinţia voastră...
- De mine... se îngrijeşte Dumnezeu, Sinesie. Socot că nu m-a părăsit.
- Vă rog, nu mă refuzaţi. De altminteri nu am decât o sută de drahme.
- Nu stărui, Sinesie... Nu contează. Nădăjduiesc să se întâmple ceva.
Călugărul nu ştiu ce să mai facă şi-şi băgă banii la loc în rasă.

Din nou se lăsă tăcerea.

- Cu ce vă treceţi vremea. Prea Sfinţite? întrebă Sinesie.
- În primul rând cu studiul, desigur, răspunse Nectarie. Cu studiul, cu rugăciunea şi
cu scrierea unor lucrări teologice. Ce să fac, Sinesie, îmi urmez vechea chemare.
Scriu cât pot.

Se aşternu din nou tăcerea.

Călugărul îşi privi iar încălţările pline de noroi, apoi văzu în dreaptă un maldăr de
manuscrise pe măsuţă. Nemaiştiind ce să zică, se ridică.
- A trecut vremea... trebuie să plec, mai spuse. Am întârziat. Şi mai trebuie să mă
reped şi până la Mănăstirea Petraki, să mă întâlnesc cu stareţul.
- Îţi mulţumesc din inimă, fiule, că ţi-ai amintit de mine.
- Eu să vă uit? Doamne, cum ar fi cu putinţă?
- Îmi voi aminti veşnic vizita această. Vizită în ceas de restrişte. Acum mergi în
pace. Salută-i pe toţi cei care întreabă şi se interesează de mine, neînsemnatul.

O vreme rămaseră amândoi, în picioare, tăcuţi.

- Ei, prietene, cum s-au mai întâmplat toate astea. cum au venit... spuse călugărul,
ca pentru sine, şi. după ce bătu metanie, sărută mâna Mitropolitului, care se aplecă
spre el, îmbrăţişîndu-1 mişcat.
- Ce am făcut pentru tine în Egipt? Mai nimic! Şi totuşi n-ai şovăit să te osteneşti
să vii aici la mine. Mergi în pace, frate. Îmi voi aminti mereu că te-ai ostenit până
aici.

Coana Andromahi, proprietara casei din Gargaretta, nu se aştepta ca un Mitropolit,

fie el şi prigonit pentru o vreme, să se găsească în asemenea nevoi şi într-o atât de
mare sărăcie. Îi scria mereu fratelui ei în Egipt, care-i vorbea despre el cu cele mai
frumoase cuvinte, descriindu-1 ca pe un om «evlavios foarte, înduhovnicit, din cale
afară iubitor de sărăcie şi foarte învăţat». Aşadar, cum de ajunsese aici? Ciudate
lucruri...

De bună seamă se ruşinează să se ducă la el să ceară de la un asemenea om, de la o

astfel de personalitate ascetică, chiria ce-i datorează. Oricum, de trei zile stă
zăvorât în odaie, fără a da nici un semn de viaţă.

De ani de zile trăieşte cu desăvârşire singură. Orfană de mică, s-a căsătorit, a rămas
apoi văduvă fără a avea copii, iar acum are aproape patruzeci şi cinci de ani.
Trăieşte lovind zi şi noapte ciocănelele cu care împleteşte dantele pentru straie de
nuntă, pentru veşmintele domnişoarelor şi ale doamnelor de familie bună. Cu mare
greutate şi cu multe lipsuri, izbuti să-şi duieze o căsuţă aici, pe ţarini. Cum altfel s-
ar fi putut descurca. Şi acum, când se aştepta să mai scoată un ban din închirierea
acestor odăi, ceva de pus de-o parte pentru bătrâneţea care deja se apropie... iată,
una, cea de la apus, stă fără chiriaş, iar cealaltă...

Deodată îi trecu ceva prin minte şi rămase uluită. Nu cumva... nu cumva acest
cleric ciudat... nu cumva n-a mâncat nimic de atâtea zile? Oare ce se întâmplă,
posteşte sau... Maica Domnului, fereşte-ne! Oare este cu puţintă? Ditamai
Mitropolitul să nu aibă doi bani să-şi cumpere pâine şi brânză? Cu neputinţă.
Mânată de curiozitate, hotărî să caute prin cămară, să gătească ceva bun şi să-l
deranjeze. Vezi bine, este ca Sfântul Sava, iubitor de singurătate, mereu cu privirea
plecată, scump la vorbă, atent la ceilalţi.

Orice hotărâre ia, văduva o împlineşte repede. Aleargă de îndată la bucătărie, face
focul în cuptor, aprinde cărbunii. Slavă Domnului, cămara îi e mereu plină.
Pregăteşte o supă de viţel, fierbe două ouă proaspete, taie două feliuţe de pâine
rotundă, pune pe-o farfurioară de ceai o bucată de urdă, pe o alta puţin pandişpan şi
două portocale. Apoi Ie pune pe toate pe o tavă mare de argint şi iese în curte,
luând-o apoi în sus, spre camera chiriaşului. Bate uşor la uşă de câteva ori. Nimic.
Păleşte de spaimă. «Maica Domnului», spune. Se opreşte apoi şi bate iar. Nimic,
degeaba... «Prea Sfinţite», strigă. Nici un răspuns. În cele din urmă pune jos
platoul, apăsă clanţa şi deschide. Doamne, ce vede... Mitropolitul stă în genunchi
înaintea unei icoane a Mântuitorului Răstignit şi se roagă! Mâinile îi sunt ridicate a
rugă, iar ochii aţintiţi asupra lui Hristos.

Băgă în grabă tava şi o puse pe unica măsuţă din odaie, aflată chiar lângă
manuscrise şi cărţi. Apoi încercă să iasă nebăgată în seamă.

Atunci el se mişcă uşor, se ridică încet, o privi cu ochii mari, înlăcrimaţi, ca ai unui
cerb, şi-o salută.
- Bună ziua, doamnă Andromahi, îi spuse cu glasul său domol. Ştiu că vă datorez
chiria. Ieri am scris unui cunoscut...
- Nu vă faceţi griji, sfinţia voastră, bâigui femeia. Aţi slăbit tare... Se pare că postiţi
foarte aspru... vi se văd oasele feţei.
- Trebuie să treacă toate încercările, îi răspunse. Adevărat însă că pentru prima oară
în viaţa mea am de înfruntat asemenea încercări. Dar, facă-se voia Domnului.
Acesta este singurul lucru ce trebuie să precumpănească în toate momentele vieţii
noastre. Bune sunt toate cele îngăduite de Domnul, căci El este Cel Preaînţelept.

- Cum aţi ajuns aşa fără... fără nimic. Vreau să spun fără nici un sprijin din partea
Bisericii?
- Uneltirea vrăjmaşului, a celui viclean... Vrea să-mi biruie răbdarea, să mă silească
să mă răzvrătesc.
Era prima dată de când se mutase acolo, că vorbea atât de deschis, dezvăluindu-şi
tainele.
Femeia e foarte atentă la cele auzite.
- Dar, slavă Domnului, continuă. Hristos, dragă doamnă, dulcele nostru Mântuitor,
a doua persoană a Sfintei Treimi, deşi este atotputernic, are obiceiul de a Se
ascunde pe Sine. Din prea marea Sa smerenie. Deşi împărat a toate câte sunt,
rămâne smerit şi blând. Nu primeşte să Se arate celor ce-L provoacă, înveşmântat
în puterea pe care Tatăl i-a dăruit-o ca Unuia ce a biruit moartea. Cu toate acestea,
fiţi sigură, Se arată celor ce-L caută cu inimă curată, celor ce-L cheamă fierbinte.

Femeia păli şi apoi se închină.

- Se arată şi dăruieşte negrăită mângâiere, dulceaţă, lumină, veşnicie şi fericire. O
fericire ce nu poate fi răpită de nimeni.
- Prea Sfinţite, bâigui iar femeia, vă rog... vă rog să primiţi şi de la mine păcătoasa
acest mic dar. Puţină supă de viţel, o farfurie cu supă.
Părintele îşi îndreaptă privirea spre măsuţă. Abia acum vede tava. Apoi se uită iar
la icoană, la Hristos Răstignit. Şopteşte ceva ce nu se aude. Să fie o mulţumire
fierbinte?
- Oh, vă mulţumesc, spuse iar cu glas blând. Aţi venit tocmai la timp. Fie ca
Domnul să vă ajute în tot ce veţi face şi fie ca din casa dumneavoastră să nu
lipsească vreodată ceva din bunurile cele pământeşti. Niciodată. Vă rămân foarte
îndatorat. Nădăjduiesc să mă primească astăzi Arhiepiscopul... Vă mulţumesc din
nou.

Mişcată, femeia-şi scoase batista din buzunarul rochiei, simţind că în umila sa casă
se petrece ceva tragic şi totodată plin de măreţie. O putere stranie, nevăzută, îi
alungă din inimă propriul interes, sădindu-i în loc dorinţa de a-i fi de folos acestui
om sfânt în clipe atât de grele. Îi sădi în inimă iubirea creştinească.
- Prea Sfinţite, nu vă mai gândiţi la chirie... zise cu glas tremurat şi cu ochii în
lacrimi. De bună seamă sunt văduvă, prigonită de soartă, dar nu sunt lipsită de cele
trebuincioase traiului de fiece zi.
Părintele îşi ridică mâna albă şi o binecuvântă.
- Oază în pustie... şoptesc buzele sale. Maica Domnului să vă stea mereu alături,
Mijlocitoare.

3
Nu izbuti să se întâlnească de îndată cu Arhiepiscopul. Ghermanos Kalligas abia se
urcase pe Scaun şi, râvnitor şi energic, pregătit să cureţe şi să facă mai eficientă
Biserica Greciei, la fiece pas avea de înfruntat tot soiul de piedici. De peste tot era
înconjurat de duşmani şi interese organizate. Sfântului Nectarie îi spuneau când că
Arhiepiscopul este bolnav, când că era «foarte ocupat» la Sfântul Sinod, când că
abia a ieşit cu trăsura, iar alteori că a plecat în călătorie în Egina.

În fine, într-o după-amiază, s-au întâlnit pe culoarul ce ducea la biroul înaltului

prelat.
- Încerc să capăt aprobarea Sinodului, ca să poţi predica, îi spuse binevoitor, în
timp ce privirea sa rătăcea fără ţintă de jur-împrejur.
- Nu cer, înalt Prea Sfinţite, post de Arhiereu. Am renunţat la el. Doresc doar să pot
predica în calitate de predicator, cuvântul lui Dumnezeu. Nu cer nici bani, nici
slavă. Vreau doar să lucrez, să nu stau degeaba, să ajut la lăţirea împărăţiei lui
Dumnezeu în sufletele care însetează după ea.
- Hm, mereu apar tot soiul de piedici. O problemă este şi faptul că pari străin. Bine,
bine, voi încerca să rezolv chestiunea, mă voi strădui să obţin acordul Sinodului.
Rămase nemişcat, întristat.
- Nu mă sperie un schit sau pustia, şopti. Norodul rătăceşte risipit... norodul ce
însetează după împărăţia lui Dumnezeu, ce însetează după nectarul Ortodoxiei.
Ghermanos îşi aţinti privirea neliniştită asupra vizitatorului său ce-i spunea aceste
cuvinte care îi sunau atât de cunoscut. Surâse enigmatic.
- Voi face tot ce pot, îl încredinţă.

Aproape în fiece zi bătea drumurile, bătea la toate uşile, rupându-şi încălţările. Se

pare că protosul nu-l vedea cu ochi buni. Îndată ce-1 zărea, îi arunca priviri pie-
zişe, pline de dispreţ, de parcă ar fi fost un răufăcător. Bătea la uşi stăruitor şi
răbdător. Îi vizitase pe toţi membrii Sinodului, pe toţi Mitropoliţii aflaţi pentru
moment în oraş, pe toţi politicienii, parlamentarii şi puternicii zilei. Ce le cerea?
Un loc în cadrul Bisericii, o utilizare a experienţei sale, a calităţilor sale
duhovniceşti. În schimbul cărora voia doar «puţină răsplată, cât să
supravieţuiască», pentru «un blid de linte». Zadarnic însă. Toţi îl priveau pieziş,
cam ca protosul, făcându-i tot felul de promisiuni. Promisiuni pe care mai apoi le
dădeau uitării, îndată ce pleca. Unii chiar îl luau peste picior. Îşi dădea seama după
privirile lor. Oh, câte promisiuni... «Mai treceţi săptămâna viitoare». «Sigur vom
avea un rezultat. Treceţi în opt ale lunii viitoare».

De ce, de ce nu-i spuneau adevărul? De ce preferau să-şi «vopsească» buzele, să le

boiască, în loc să le lase naturale, colorate în culoarea adevărului? Vlăguit,
dezamăgit', fără a fi izbutit nimic, se îndrepta pe jos spre casa îndepărtată din
Gargaretta. Copleşit de ruşine şi tristeţe trecea pragul porţii. Era dator... era dator.
Şi mereu era nevoit să accepte să se hrănească din ce-i oferea inimoasa sa gazdă,
care-şi cheltuia lumina ochilor, croşetând dantele zi şi noapte.

Între timp veni iarna, o iarnă ploioasă şi friguroasă, cu cerul acoperit de nori şi cu
străzile pline de norohie. Aproape tot oraşul, fără canale de scurgere, înota în bălţi
şi mocirlă. Trecătorii păşeau grăbiţi, gârboviţi, cufundaţi în gânduri. Pe faţa
nimănui nu se vedea o urmă de bucurie, de pace, un surâs de fericire, laemă,
pustiu, incertitudine, cenuşiu, noroaie.

În cele din urmă fu nevoit să-i scrie carte fratelui său Haralambos, din Chios, care
avea şi el familie mare, cu copii mulţi, şi se lupta din greu cu viaţa.

«Frate drag, deşi aş fi vrut să nu fac aceasta, sunt nevoit să te deranjez, cu durere şi
lacrimi, căci trăiesc în Atena zile grele, dispreţuit şi batjocorit de cei puternici...».
În fine, cu un mic ajutor primit din partea fratelui său şi cu câteva slujbe pe care i
le încredinţase Gherma-nos spre slujire în Postul Crăciunului, izbuti să treacă, «cu
rugăciune şi sfinţenie», de sfintele zile până la Bobotează.

De atunci, chiar în miezul iernii, lipsurile şi necazurile deveniră şi mai chinuitoare.

Sărăcia, nesiguranţa, spectrul foametei, orice s-ar spune, strică dispoziţia omului,
împingând inima spre prăpastia deznădejdii. Fiindcă, în faţă, toţi se purtau cu
demnitate, păstrând aparenţele sociale şi bună purtare. În aceste cumplite necazuri,
singura mângâiere îi fu Iisus Hristos, Mântuitorul Răstignit. Oare era cu putinţă ca
Fiul Dumnezeului Celui Viu să nu vadă, să nu înţeleagă? Nici vrabia, cea mai
neînsemnată dintre zburătoare, nu cade şi nu piere fără voia lui Dumnezeu Tatăl...
- Rabd, Doamne, am răbdare, şopteau buzele sale la rugăciune.

Cineva îl sfătui să meargă personal la ministrul Cultelor şi al Educaţiei, ca să-i

ceară un post de predicator, fie şi în provincie. Abia după douăzeci de zile, izbuti să
fie primit de ministru.

Era un om de statură medie, cu păr cărunt şi barbă tunsă, cu lanţ de aur. Îmbrăcat
impecabil.
- Poftiţi, Prea Sfinţite, ce doriţi?
- Domnule ministru, cred că ştiţi care este situaţia la Patriarhia Alexandriei. Prea
Fericitul Patriarh Sofro-nios, pe care îl respect şi care a fost binefăcătorul meu s-a
lăsat amăgit de viclenii şi m-a alungat din Egipt. Sunt lipsit de toate. Vă rog să mă
orânduiţi predicator unde veţi socoti de cuviinţă. Ard de dorinţa de a sluji Biserica
martirică a lui Hristos, de a propovădui cuvântul Său şi de a călăuzi sufletele spre
mântuire.

Ministrul căzu pe gânduri. Pentru o clipă îşi ridică mâna dreaptă, cu manşeta
apretată, prinsă cu buton de aur, ducând-o la bărbie.
- Hm, ştiţi, avem mare nevoie în ţară de predicatori... Din păcate însă, Prea Sfinţia
voastră nu puteţi ocupa un asemenea post.
- De ce?
- Fiindcă sunteţi străin... fiindcă nu aveţi cetăţenie greacă.
Livid, privi uluit, fără să înţeleagă, bărbuţă îngrijit tăiată, părul cărunt, manşeta
apretată şi butonul de aur.
- Prin urmare, aşa... nu mai sunt grec... bâigui.
Se înclină înaintea ministrului şi mulţumi în şoaptă.

Dar, pe când cobora scara din lemn de nuc a ministerului, ochii i se umplură de
lacrimi şi fără să vrea, izbucni în plâns cu suspine.
- Din fericire... din fericire, bine că încă mai sunt creştin ortodox, spunea printre
suspine.
Pe când cobora treptele, târându-şi cu greu pantofii, cineva care suia îi blocă
drumul. Îşi ridică pentru o clipă ochii înlăcrimaţi şi recunoscu pe unul dintre
potentaţii zilei, un bătrân pe care-1 cunoştea din Egipt, acum politician şi membru
în guvern.

- Ce s-a întâmplat, Prea Sfinţite, de sunteţi atât de trist?

- Nu ştiţi nimic, domnule Melas?
- Am auzit ceva. Se pare că în lumea asta stăpânesc şi biruiesc puterile răului.
- În nici un caz, deşi m-au alungat din Egipt fără nici o pricină, fără să-mi îngăduie
a mă apăra şi a mă întâlni cu Patriarhul. Au răspândit despre mine tot felul de
minciuni şi m-au ponegrit în fel şi chip. Şi iată, aproape de un an bat drumurile,
cerând un post, unde să slujesc Biserica, cerând ca plată doar cât să pot supravieţui.
Sunt lipsit până şi de pâinea cea de toate zilele. Adineaori tocmai l-am rugat pe
ministru să mă orânduiască într-un post de predicator în orice parte a ţării. Mi-a
răspuns că nu se poate, fiindcă nu am cetăţenie greacă. Aşadar, cum să nu fiu
necăjit şi cum să nu plâng?
- Ce spune Sinodul despre toate acestea?
- Din fericire, Sinodul nu se opune numirii mele într-un astfel de post. Deţin şi o
propunere din partea sa în sensul acesta.
- Vă rog, veniţi cu mine.
- Cu plăcere... Unde vreţi să mergem?
- Haideţi, vă rog, veniţi cu mine.

Intrară de îndată în biroul ministrului. Bătrânul politician arboră imediat o mină de

om înfuriat.
- Domnule ministru, strigă. De ce nu l-aţi numit predicator pe Prea Sfinţitul, de
vreme ce are diplomă de doctor în teologie şi ţine de Biserica Greacă din Chios,
fiind gata în orice moment să vă prezinte şi o recomandare scrisă din partea
Sinodului? Pe cine vreţi să numiţi în funcţie, dacă nu pe Sfinţia sa?

Ministrul se pierdu cu firea. Voia să spună ceva, dar nu putea.

- Prea Sfinţite, credeţi că aţi putea accepta un post în judeţul Evvia? întrebă
ministrul la un moment dat, cu glas pierit.
- Chiar şi pe cel mai neprimitor ţărm, domnule ministru, ajunge să existe o turmă
ortodoxă.
- Atunci, vă rog, lăsaţi-mi adresa Sfinţiei voastre şi, în cîteva zile, vă vom anunţa
numirea în funcţia de predicator în judeţul Evvia. Este doar o chestiune de timp.
Decizia trebuie publicată în Ziarul Guvernului.
- Vă mulţumesc. Şi dumneavoastră, domnule ministru, şi dumneavoastră, nobile
domn, şopti entuziasmat.
Şi, ridicând privirea spre tavan, îşi făcu Cruce de trei ori.

4
Mai târziu, după amiaza, mergea pe drum, în timp ce buzele-i rosteau neîncetat
rugăciuni de mulţumire. Nu avea ochi pentru trecători, trăsuri, cabriolete şi
landouri. N-auzea flaşnetele, tropotul cailor şi strigătele vânzătorilor de ziare.
Chiar şi acum, plângea necontenit cu lacrimi de recunoştinţă. Nici nu se gândea că
mai ieri alaltăieri era ierarh, epitrop patriarhal, membru de seamă al Patriarhiei
Alexandriei, iar azi după mii de chinuri, după mii de rugăminţi, era numit simplu
predicator undeva într-un judeţ, într-o provincie cu oameni puţini... Aşa ceva nu se
mai petrecuse până acum; ceva neaşteptat şi irepetabil în istoria Bisericii.

- Viu este Dumnezeu şi viu este şi sufletul meu, spunea la fiece pas. Domnul mă va
paşte şi nimic nu-mi va lipsi... Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul...

Când ajunse la căsuţa din Gargaretta, strălucea de bucurie, cu totul preschimbat. Se

bucura ca un copil. Un copil ca odinioară... ca pe atunci în Sylivria, când se agăţa
de gâtul cald al bunicii şi prindeau amândoi a vorbi despre minunatele şi
«ascunsele» taine ale Împărăţiei cereşti.
- Doamnă Andromahi, zise îndată ce intră în curte, surâzând ca un copil fericit. În
fine... în fine, doamnă Andromahi. Dumnezeu S-a milostivit de mine. Plec... voi
pleca în câteva zile spre Halkida.

Femeia păli, uimită, rămânând cu gura căscată.

- Plecaţi, Prea Sfinţite? bâigui. Şi acum?...
- Vă voi plăti toate datoriile. Şi, în plus, vă voi pomeni veşnic dimpreună cu
părinţii mei, cu iubita mea bunică. Oh, doamnă Andromahi, aţi fost atât de bună,
atât de bună cu mine în ceasurile de grea cumpănă!

Femeia se aplecă şi-i sărută mâna cu evlavie, neputându-şi stăpâni lacrimile.

- Ce păcat... ce păcat! strigă deznădăjduită.
- Cum aşa?
- Nu înţelegeţi, Prea Sfinţite? Nu înţelegeţi că Dumnezeu vă stă alături şi că
prezenţa Sfinţiei voastre revarsă Har sfânt în tot locul?

5
Iarna se apropia de sfârşit, când Nectarie ajunse «prin Theba 2 » , mergând pe
drumul trăsurilor în frumosul oraş istoric al Halkidei 3. Totul de jur-împrejur era
minunat, roţile îşi urmau calea neîmpiedicate, caii tropoteau pe drumul de ţară,
străjuit de o parte şi de cealaltă de migdali înfloriţi, de corcoduşi, de vişini şi de alţi
copaci. Nu se mai sătura privind ţarinile verzi, strălucind încă sub stropii unei ploi
recente, luminate de mănunchiuri orbitoare de raze străbătând printre nori.

Sufletul i se umplu de o nemăsurată admiraţie faţă de iscusinţa şi înţelepciunea

Creatorului, iar buzele şopteau necontenit cântări de laudă: «Deschizându-Ţi Tu
mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi».

Simţea intens şi profund bogăţia vegetaţiei, jocul culorilor, umbrele interioare,

drăgălăşenia unui pârâiaş, mângâierea blândă a crengilor unui copac mare asupra
mugurilor de pe ţarini... o renaştere ce se petrecea sub privirile sale.

Nu mergea pentru prima dată în pitoreasca strâmtoare Evripos 4, trecând pe podul

cel mare. Odinioară, pe când studia la Universitate, simplu diacon fiind, venise
până aici în excursie cu prietenii şi colegii săi. Şi atunci, ca şi acum, fusese mişcat
de frumuseţea locului. De altminteri, acest loc era renumit pentru un fenomen unic
în lume şi anume pentru faptul că apele treceau prin vale curgând şase ore în sus
şi şase ore în sens invers. Fenomenul acestea, neîndoios, provoca mirarea tuturor.

Înainte de a ajunge aici se îngrijise să-i scrie unui prieten din Constantinopol, cu
rugămintea să-i găsească un adăpost într-o casă cu două caturi, îndărătul
tribunalului. Era, aşa cum îşi dorea, o odaie liniştită, îndreptată spre nord-est, cu un
balconaş spre răsărit.

Mitropolitul Christoforos Stamatiadis lipsea. Protosul şi alţii de la Mitropolie îl

întâmpinară cu răceală, chiar cu suspiciune. Nebănuind însă nimic, se bucura din
toată inima că ajunsese la destinaţie. Se bucura, gândându-se câte avea de dăruit
norodului ortodox.

2 Theba - oraş din judeţul Beoţia sau Viotia

3 Halkida - capital judeţului Evvia

4 Evripos - strâmtoare între Grecia continental şi Evvia

În acea primă seară petrecută pe pământul Evviei citi, studiind la lumina lămpii,
câteva pagini din «Războiul nevăzut», lucrare a Sfântului Nicodim Aghioritul, la
care ţinea foarte mult. Dispoziţia pe care o avusese în ultimele zile se schimbă
brusc, lucru ce îl făcu să se gândeacă la faptul că potirul vieţii pământeşti ne oferă
prea puţine şi vremelnice bucurii. O teamă nedefinită îi adumbri pentru o clipă
sufletul, ca o prevestire înceţoşată a unei lupte viitoare.

În prima duminică în care urma să predice în catedrala mitropolitană, voia să

vorbească «despre viaţa de dincolo şi despre veşnicia ei». De altminteri, deja
scrisese câte ceva, folosindu-se de cartea sa «Comoară de înţelepciune sfântă şi
filozofică»: «... Veşnica povară a tristeţii ni se uşurează grabnic nouă celor ce
ţintim nu cele văzute, ci cele nevăzute. Căci cele văzute sunt trecătoare, iar cele
nevăzute, veşnice. Iar cei ce nădăjduim doar în viaţa aceasta, suntem mai
vrednici de milă decât toţi ceilalţi», spune marele Pavel.

Tot cugetând şi avându-1 mereu înainte-i pe sfântul scriitor, în singurătatea acelei

seri se duse la culcare cu inima strânsă. Lucrăturile vrăjmaşului, ale celui viclean
ce unelteşte mii de urzeli spre a tulbura şi a scufunda sufletul creştinului
credincios, îl prinseră într-o amorţire ciudată. «Doamne, miluieşte! Doamne,
miluieşte!», şoptea neîncetat. Somnul nu se apropia de el, iar trupul nu se putea
elibera de osteneala călătoriei.

Nu putea să nu se gândească la toţi înţelepţii, la întelectualii şi la oamenii de ştiinţă

ai acestei mici ţări. Cât de mult rătăceau, cât se îndepărtau de Adevăr, de bătaia
mută a inimii norodului! Într-adevăr, din vremea lui Farmakidis şi a Bavarezilor,
câte ocolişuri, câte abateri, câte imitaţii ale Occidentului! Câţi n-au fost atraşi de
Renaşterea occidentală şi câţi alţii n-au rătăcit drumul, înşelaţi de un păgânism
şovin! Unii ca aceştia îi ademeneau acum pe tinerii studenţi cu frumuseţea materiei
stricăcioase! Reprezentaţii delfice, mistere eleusine, marmura spartă a templelor
antice, zeităţi primitive ale patimilor şi ale orgiilor din mitologie! Păcat. Nimeni,
nici unul dintre ei nu simţea inima tăcută a primilor robi, setea după comoara
Ortodoxiei. Cu excepţia câtorva oameni ataşaţi valorilor tradiţionale ale
Ortodoxiei, care abia îşi făcuseră apariţia în ziarele greceşti. Ah, slavă, slava lumii
care trece, dată iute uitării... Cât de mult o apreciau erudiţii, intelectualii şi
condeierii meschini! O doreau neîncetat, alergau după ea, neprecupeţind nimic
pentru un surâs trecător. Neîndoios, un Markos Evghenikos , un Vryennios , văzând
acestea, s-ar fi întors în mormânt.
În cele din urmă adormi. Trecură primele zile şi veni şi duminica în care urma să
predice pentru prima dată în biserica Mitropoliei. De cu seară se pregăti, studie,
culese pilde ale Sfinţilor Părinţi, posti şi se rugă.

Cu surprindere însă observă că, deşi oamenii ştiau că venise, deşi numirea sa şi
predica din acea zi fuseseră anunţate prin afişe lipite pe avizierele bisericilor din
zonă, locuitorii, credincioşii nu veniră la Sfânta Liturghie. Ciudat lucru... Erau
vestiţi ca oameni credincioşi, care mergeau la biserică...

Când sosi momentul Chinonicului şi ieşi să vorbească în strană arhierească, văzu

că erau ceva oameni pe ale căror chipuri însă se citeau indiferenţa şi chiar
batjocura!

Totuşi nu se pierdu cu firea. Se întoarse spre icoana Mântuitorului şi se închină de

trei ori.

- Mult iubiţii mei fraţi, începu a spune. Mă socotesc foarte fericit că am putut să
devin predicator al cuvântului lui Dumnezeu în provincia voastră. Minunatul
pământ al Evviei îmi aduce aminte de...
- Jos, făţarnice! Jos, fariseule!

Inspirând adânc, continuă:

- ... îmi aminteşte de luptele eroice, de răbdarea stoică din vremurile robiei. Şi-mi
mai aduce aminte de prea înţelepţii ierarhi, precum au fost Teofilact, arhiepiscopul
Bulgariei, minunatul comentator al Sfintei Scripturi.
Din nou şoapte, din nou agitaţie, din nou batjocuri.

Continuă:
- Fraţii mei, îmi aduce aminte şi de Sfântul Gherasim din Evvia, ucenicul Sfântului
Grigorie ce se trăgea din Klazomena Asiei mici şi al celui ce a ctitorit în Sfântul
Munte, Sfânta Mănăstire a Sfântului Grigorie. Un şir de bărbaţi iluştri ai Bisericii,
plini de asceză şi virtute...

- Jos, prefăcutule! Jos, fariseule! se auzi din nou strigătul oamenilor adunaţi în
biserică.

Simţi cum îl trece o sudoare rece. Încercă să fie tare, să nu ameţească şi să cadă.
Vocea îi suna acum pierită, fără vlagă.
- Dar să nu mai lungim introducerea privitoare la personalităţile acestui loc dăruit
şi cu o mare frumuseţe a naturii, ci să ne întoarcem spre «mâna» lui Dumnezeu,
spre Sfânta Scriptură, spre Sfânta Evanghelie... Astăzi vom vorbi despre marea
dorinţă a tuturor oamenilor, veşnicia. Cel ce voieşte să dobândească odihna...

Nimeni nu era atent, nimeni nu-i asculta cuvintele, în curând intră în altar,
împovărat, copleşit de amărăciune, cu inima bătându-i în devălmăşie, aproape
descurajat. Cu ce greşise? Nu le plăcuse introducerea? Nu le plăcuse subiectul
ales? Nu cumva trebuia să ia «ad litteram» pericopa evanghelică? Oh, de ce ironia
asta, de ce atâta batjocură?

Doi ochi îl priveau cu milă, surâzând enigmatic. Un preot, nu cel care slujea, un
preot aflat în vizită.
- Nu sunt de vină locuitorii Halkidei răsună o voce tunătoare, de bas. Umblă un
zvon... un zvon rău pe seama Prea Sfinţiei voastre. Prigonitorii voştri, vedeţi bine,
sunt haini, nemiloşi, şi nu vor să se lase până nu vă vor pierde.

După slujbă refuză invitaţia amabilă a clericilor de a bea împreună o cafea.

- Avem cornuleţe din grâu de Kymi, Prea Sfinţite.
- Mulţumesc, altă dată.
Ce să spună? La ce bun să discute cu ei? Mai bine să fie singur. De mii de ori.

Ajunse în odaie copleşit de tristeţe. Îi era foame după atâta post, dar nu avea poftă
de nimic. Îşi simţea mira amară, ca după o otravă. Îşi scoase camilafca, tasa de lână
şi apoi se schimbă. Se lăsă greu pe un scaun de lângă masă şi începu să plângă...
Apoi întinse mâna, luă Sfânta Scriptură şi, înainte de a o deschide, se ridică privind
icoana Mântuitorului.
- Doamne, ce-am făcut, de mă urăsc într-atât?
În clipa aceea simţi un fior străbătându-i trupul şi un fel de flacără. Fiorul şi flacăra
i se învolburau în inimă. O voce fără glas ieşea din cruce, o voce care, coborând,
părea că îl învăluie. Zise iar:
- Ce-am făcut de mă urăsc atât de mult răstignitorii mei?
Respiră adânc, dădu cu mâna stângă ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge ameţeala şi
simţi deodată o uşurare. Se simţi despovărat...
- Acum înţeleg. Iartă-i... nu contează. Voi reveni. Voi încerca din nou...

În duminica următoare, lucrurile se repetară încă şi mai rău. Se hotărî să vorbească

despre «mărinimie şi despre neţinerea de minte a răului». Acum însă mulţimea era
şi mai pornită împotriva sa. Chiar de la prima frază «de veţi ierta oamenilor
greoaiele lor...», începură şoaptele, râsetele, ironiile, înţepăturile şi strigătele de
«Jos, prefăcutule! Jos, fariseule!». Un amestec de voci pline de ură.

De bună seamă, acum cunoştea oarecum pricina răului. Oricum însă, lovitura era
fatală, nemiloasă, ca un trăznet.

Se îndreptă iar cu greu spre altar, tulburat din cale afară. În acel moment nu
înţelegea nici cine erau cei ce îi vorbeau şi nici ce îi spuneau. Se retrase într-un
colţ, lângă Sfintele Daruri şi, fără voie, rosti câteva cuvinte. Câteva cuvinte din
Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru: «întru aceasta vă bucuraţi, măcar că ar
trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme». Şi
ochii i se umplură iar de lacrimi neostoite.

- Prea Sfinţite, vă prigonesc de la Atena, auzi grăindu-i cineva din cei ce îl

înconjurau.

Se întoarse la dreapta, îşi ridică puţin privirea şi văzu doi-trei clerici, doi cetăţeni
mândri, dar nu-i dădu seama cine îi vorbise. Ah, da, acum vedea. Lângă el stătea
un diacon cu privirea tristă.

De afară, de pe solee răsunau voci înfundate şi râsete.

- Domnul se va milostivi de ei, spuse. Cândva îşi vor reveni. Nu contează.
Apoi se aşternu tăcerea.

- Acum aţi înţeles, Sfinţia voastră?

- Nu doresc să se întâmple ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Coloseni: «Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii». Nu, nu vreau
asta. Şi, despovărat, aproape liniştit, ieşi afară din altar, pe uşa diaconească.

Când ajunse în odaie, îşi scoase camilafca, schimbându-şi hainele, privind iar spre
Mântuitorul Răstignit... Şi azi era înfometat. De ieri de la prânz nu mai mâncase
nimic; doar ce luase o bucăţică de anaforă.

- Doamne, dacă voieşti să plec din lume, facă-se sfânta şi cinstita Ta voie, şoptiră
buzele sale. Poate nu sunt potrivit să lucrez sufletele oamenilor. Doar tu ştii dacă e
aşa sau nu. Îmi pare tare rău de acest popor părăsit, chinuit de nevoile de fiece zi,
sfâşiat de fiare şi lipsit de înţeleaptă conducere. Ci Tu, Doamne, toate le ştii mai
bine ca oricine. Voi mai rămâne până duminica viitoare. Dacă nici atunci nu le voi
trezi interesul, dacă nu le voi înmuia inimile prin sfânt cuvântul Tău, voi pleca...
Mă voi duce la un schit de la Muntele Athos şi nimeni n-o să mă mai vadă
vreodată.

Îndată ce sfârşi această scurtă rugăciune, se gândi: «Aşadar, într-atât au fost de

înşelaţi, încât mă prigonesc de la Atena? Ciudat lucru». Şi-şi aminti iar, ca într-o
străfulgerare, scrisoarea de despărţire pe care i-o trimiseseră grecii din Cairo: «...
Cu mare tristeţe şi adâncă emoţie am aflat hotărârea Prea Sfinţiei voastre de a pleca
din Egipt. Socotim îndepărtarea voastră de noi o mare pierdere, o pierdere
ireparabilă, fiindcă astfel Biserica alexandrinilor este lipsită de unul dintre cei mai
cinstiţi Ierarhi, iar comunitatea ortodoxă de aici este văduvită de un Arhiereu care
s-a dovedit plin de experienţă în cele bune şi în săvârşirea înţeleptei şi neobositei
sale lucrări.

Slujirea Sfinţiei voastre în Cairo, timp de patru ani...».

Ar fi putut face câteva copii pe care să le trimită peste tot. Unele la Atena, iar altele
la Episcopia de aici... Mai bine, nu. Dacă ar fi procedat aşa, ar fi dat la iveală fapta
lui Sofronios şi ar fi provocat mare tulburare. Nu, de o mie de ori. nu. Îl iubea pe
Sofronios, chiar dacă suferea din cauza lui. Mai bine să sufere, să îndure prigoana,
să moară de foame.

Atunci îşi aminti pentru o clipă cunoscutul condac al lui Alexios Graptos, din
perioada iconoclaştilor, către Sfântul Dimitrie izvorâtorul de mir: «Miluieşte-ne,
prea lăudate, încetează nălucirea şi stinge mânia îndreptată împotriva noastră...»,
spuse şoptit.

În cele şapte zile de aşteptare, în acea săptămână ca un martiriu, pe care o petrecu

în asceză plină de smerenie, cu post şi rugăciune - podoabe ale «contului ceresc» -
în cele din urmă izbucni tocmai tulburarea pe care voia să o evite. Se făcu vâlvă
mare fără să fi împărţit oamenilor copii după scrisoarea de despărţire primită de la
grecii din Alexandria.

Veniră tocmai din Egipt oamenii cu stare, marii negustori, producătorii de bumbac,
oameni avuţi, socotiţi aici «experţi» şi căpetenii. Şi, cum veniră, tulburară şi
Arhiepiscopia şi Ministerul.

- Blestemaţi fie uneltitorii, strigau înfuriaţi. Ruşine lui Sofronios! Ruşine, că

îngăduie să se răspândească minciuni, defăimări vădite. Unde l-aţi trimis pe sfântul
nostru Arhiereu? Unde se află acest suflet mucenicesc?

Cereau stăruitor să-l vadă, să-l întâlnească, să-i cadă la picioare şi să i se închine.
Şi nu erau doar câţiva, ci mulţi. Erau atâţia câţi trebuia pentru a-i aduce pe greci în
simţiri, pentru a-i face să se trezească şi să priceapă.

Le-au cerut să scrie degrabă unde locuia Prea Sfinţitul şi să anunţe Mitropolia
Evviei.

Şi, aşa cum defăimarea «circulă din gură în gură, umflându-se, făcând zarvă
mare», tot astfel stau lucrurile şi cu cuvintele cele bune, cu cuvântul despre virtutea
mult încercată;

- Ce spui, dragul meu, Nectarie să fie nevinovat? De necrezut.

- Neprihănit. Alb ca un porumbel. Victimă a uneltitorilor.
- Şi a calomniatorilor.
- Ce rea a ajuns lumea, ce haină...
- Se zice că clericii Patriarhiei... Ura dintre călugări.

Cam în felul acesta vorbeau şi comentau întreaga întâmplare, în timpul acelei

săptămâni de aşteptare, oamenii, norodul simplu din Halkida. Şi, din gură în gură...
... Din gură în gură vestea se răspândi până la Tronul Ceresc, ce se plecă şi hotărî,
arătându-Şi voia faţă de smeritul Arhiereu, cel ce a bineplăcut Domnului, Fiului lui
Dumnezeu Cel Viu. Nu, nu voia să se retragă la un schit. Nu dorea să se
îndepărteze de lume, să se ducă la Sfântul Munte, cel păzit de Dumnezeu, căci
fusese hărăzit să devină şi el pescar. Un pescar blând şi smerit. Era menit să lucreze
sufletele oamenilor, fiindcă el, cel dintâi, se întrista pentru acel loc şi pentru soarta
norodului mult încercat. Pentru poporul ce vieţuia cu dorinţa zdrobită în inimi, «în
mijlocul fiarelor», fără cârmaci.

A treia duminică, duminica încercării finale, se petrecu ceva nemaivăzut, ceva

uimitor. Biserica mitropolitană era plină ochi de lume. N-aveai unde arunca un ac.
Sus, locul destinat femeilor era arhiplin. O mulţime din toate păturile sociale, din
toată regiunea dimprejur, din nord ca şi din sud, din satele regiunii Limni şi până în
Aliveri şi Karystia. Când a urcat în amvon, s-a aşternut o tăcere de mormânt, de se
auzea musca. Toată acea mulţime anonimă îl privea drept în ochi. Îl privea cu
înţeles, ca şi când i-ar fi cerut iertare.

Începu să vorbească despre mândrie. «Cine vrea să fie mai mare între voi, să vă fie
slugă vouă; iar cine va vrea să fie primul între voi, să vi se facă vouă rob».
Nu se auzea nici o şoaptă şi nimeni nu zâmbea. Toţi erau atenţi, cuprinşi de emoţie
şi teamă.

- Fraţii mei, iubiţi fii întru Hristos, prinse a zice. Sfântul Ioan Hrisostom, cel mai
mare ierarh ortodox, cugetând la mândrie, scrise acestea: «Dacă frica de Domnul
este începutul înţelepciunii, atunci începutul minţii nepricepute este a nu-L
cunoaşte pe Domnul». Şi, într-adevăr, doar pruncii, lipsiţi de lumină sufletească, nu
văd şi nu pricep măreţia lui Dumnezeu şi preasfânta Sa prezenţă. Peste tot, oriunde
ne-am întoarce privirea, vedem prezenţa lui Dumnezeu în ceruri, pe pământ şi în
necuprinsul naturii de jur-împrejur. Priviţi un bob de grâu. Un neînsemnat bob de
grâu ce poate fi strivit în orice clipă. Cine poate crea un asemenea bob? Oamenii
de ştiinţă, artiştii, filozofii sau inventatorii? Nimeni, ci doar Atotputernicul
Dumnezeu a putut crea acest bob neînsemnat, prin a cărui cultivare se hrăneşte tot
pământul.

«Începutul mândriei omului ce se îndepărtează de Dumnezeu, Cel ce l-a făcut pe

el, a fost îndepărtarea inimii sale», ne spune înţeleptul Sirah în Vechiul Testament.

Iar Sfântul loan Scărarul spune: «Hoţul urăşte soarele, iar cel mândru îl urăşte pe
cel drept şi smerit. Iar mândria intră în inimă pe poarta lipsei de evlavie şi a
necunoaşterii».

... Da, vorbea, vorbea necontenit, şi toţi erau atenţi la cele spuse de el. Inima, ah!,
cât de iute îi bătea inima! Oare vor rămâne tot atât de atenţi până la sfârşit?
Subiectul dezbătut era uriaş, se întindea larg, «plin de dovezi» din experienţă şi din
istorie. «Voi spulbera trufia nelegiuiţilor şi a celor mândri, îi voi smeri pe ei şi voi
pustii tot pământul».

- Fraţii mei, iubiţii mei fii întru Domnul, din smerenie izvorăsc fericirea şi bucuria
lăuntrică.

Vremea trecea şi nimeni nu se mişca din loc. Nimeni nu era nerăbdător să plece.
Continuă să dea exemple din viaţa sa de zi cu zi, să vorbească plin de freamăt şi
emoţie despre cel mai mare duşman al oamenilor, despre urâtorul Binelui, despre
trufaşul lucifer. «Deasupra stelelor cerului îmi voi pune scaunul şi mă voi face
asemeni Celui Preaînalt»...
Când, într-un târziu, îşi dădu seama că trecuse vremea şi începu a se ruga din
adâncul inimii să încerce toţi să stea cu cuget smerit şi conştiinţă curată, se auzi
ceva ca un foşnet. Deodată, tot norodul începu să aclame şi să aplaude.
- Vrednic... strigau bărbaţii şi femeile.
- Vrednic... vrednic!
- Să ne trăieşti!
- Să vii şi la noi în Kymi!
- Şi în Edipsos.
Coborî treptele încet, privind în jos, aproape plutind. Şi, cu ochii în lacrimi, păşi
printre ei, printre oamenii ce acum îl aclamau şi care se îmbulzeau, se călcau în
picioare, deschizându-i drum. Păşind, intră apoi în altar, înaintând.
- Sfinţia voastră, am biruit! Trăiască!
- Au trimis mesager pentru Sfinţia voastră să vestească...
- Să vestească adevărul. Să spună că aţi căzut victimă uneltitorilor - îi auzi pe
preoţi strigându-i.

Păşind uşor se apropie de Sfânta Masă, se apropie de Hristos Răstignit, îngenunche

şi apoi privi o vreme picurii de Sânge. Atunci preoţii ce-1 însoţeau îl auziră
spunând:
- Iată, Doamne, robul Tău. Îţi sărut Preacuratele picioare...

Evvia era o regiune foarte frumoasă. Dar locuitorii săi, în marea lor majoritate
ţărani, agricultori, lucrau din greu pentru pâinea cea de toate zilele. Atâtea osteneli,
atâta sudoare, toate aşteptările legate de viaţa zilnică se duceau de râpă când dădea
grindină sau vreo boală peste răsaduri. În expresia lor simplă, în spontaneitatea şi
chiar în inocenţa lor, găsea o răsfrângere a pământului, o continuare, aproape o
unire unde, în cele din urmă, se crea un corp unit între ţăran şi pământ, o armonie
generală. Peste toate însă se afla ceva «ascuns», ceva «de mare preţ», şi anume
nemuritorul suflet al poporului.

Datoria şi răspunderea lui constau tocmai în obligaţia de a cuceri aceste suflete.

Să le desprindă de la pământ, să le tămăduiască rănile, să le vindece şi să le
încredinţeze Binefăcătorului său, Domnului Răstignit.

Ah, nemuritorul suflet al unui popor chinuit, care a petrecut patru sute de ani de
neagră şi cumplită robie, sub ameninţarea cuţitului, a focului şi a funiei celui mai
sângeros şi mai sălbatic stăpân! Cu logica umană, cu învăţătura şi cu numerele, cu
experienţa istorică, era imposibil să supravieţuiască, era cu neputinţă ca vreodată să
se afle din nou «sub soarele bălai al libertăţii». Însă marii şi înţelepţii lumii acesteia
se mândresc cu ştiinţa lor, sprijinindu-se pe raţiune, uitând că există Dumnezeu cel
atotputernic care conduce tot universul. Unii ca aceştia trec cu vederea întruparea
lui Dumnezeu, jertfa Crucii şi învierea. Şi mereu greşesc. Uneori văd câte o
minune şi nu-şi cred ochilor. Una dintre virtuţile de excepţie ale acestui popor era,
în acei ani grei, să se adune ca puii de găină sub aripile Bisericii, ale Bisericii sale
Ortodoxe. Ale acestei Maici iubitoare, plină de har şi de adevăr. Astfel au trecut,
astfel s-au scurs anii suspinelor, secolele cumplitei Golgote...
Astăzi sufletul acestui norod, cel puţin în regiunile în care «străluci din nou bălaiul
soare al libertăţii», era şubred duhovniceşte, fără cârmaci, cu o conducere legată
fedeleş de politicieni, incapabilă să urmeze calea datoriei şi a răspunderii. Grijile
vieţii, dorinţa de a dobândi averi, funcţii cu deşartă slavă, i-au atras, i-au ameţit,
transformându-i în tovarăşi şi în imitatori ai conducătorilor din lumea occidentală.
Dintr-o lume ce lăsase să-şi piardă puterea Crucea şi Lumina Taborică...

Aşadar, şederea sa de acum în Evvia, nu era destinată deloc dobândirii unei cât mai
bune poziţii în lume. Era voia lui Dumnezeu să lucreze din toate puterile, să
înmulţească cei doi sau cei cinci talanţi pe care i-i încredinţase Domnul, spre a
câştiga şi a mântui nemuritorul suflet al poporului, sufletul unei lumi vremelnice şi
chinuite.

... Halkida, Aliveri, Karystos, Kymi, Edipsos, Istiea, Limni, Sporadele din nord.
Datorie, răspundere! «Tu să nu pătimeşti rău, fiind bun ostaş al lui Iisus Hristos.
Căci nici un ostaş nu se amestecă în treburile acestei lumi, spre a bineplăcea celui
ce l-a luat în oastea sa».

Preferă să-şi stabilească sediul semipermanent la Kymi. La început îşi trasă un

program general, un plan de lucru. Predici, slujbe, vizite la săraci, la bolnavi, la cei
prigoniţi, dar şi la cei care nu erau cuminţi, la cei neduşi la biserică, la răufăcători.
«Prin lemn Adam s-a făcut locuitor al Raiului, iar prin lemnul Crucii, tâlharul a
dobândit Raiul». Totodată izvodea lucrări teologice, scria şi analiza «viaţa întru
Hristos»; scria, folosind nesecatul izvor al Sfintelor Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi
şi, când avea timp, spovedea.

Cu atâtea activităţi, prea puţin preocupându-se de sine, inevitabil căzu în clepsidra

timpului «dormind puţin, mereu priveghind». Ceasurile şi zilele zburau ca nişte
bâtlani, ca nişte păseri iuţi, degrab trecătoare, ce nu se mai întorc nicicând. Iar
dragostea, dragostea curată pentru sufletul poporului se frângea, se zbuciumă
undeva lângă clepsidră.
... Orice s-ar spune, dacă preotul se leapădă de sine, dacă reneagă bucuriile lumii şi
primeşte jertfă, dacă se dedică îndrumării şi mântuirii sufletelor, dobândeşte putere
şi har, devenind sabie şi lumină. Atunci se îngrijeşte de toţi cu dreptate. Nu cedează
în faţa ameninţărilor şi nu face distincţia între stăpâni şi robi. Îi primeşte pe cei
neputincioşi, pe cei decăzuţi social, pe cerşetori şi pe cei batjocoriţi întocmai cum
îi primeşte pe cei puternici. Şi asta fiindcă nu uită nicicând că «cei mici», cei
batjocoriţi şi dispreţuiţi, cerşetorii, într-o bună zi se vor preschimba în prinţi, acolo,
în Împărăţia Cerească. Se vor preschimba în prinţi demni de invidie, după ce vor fi
dobândit titluri nobiliare, fiindcă au îndurat suferinţă, dispreţ şi durere. Prinţi pe
care îi vor primi şi cu care se vor mândri îngerii, aceste flori nestricăcioase ale
cerurilor.

Din acel florilegiu de sentinţe pe care, tânăr fiind, le adunase, izbutind să le

publice, acea iubită carte intitulată «Comoară de înţelepciune sfântă şi filozofică»,
dimpreună cu pericopele Evanghelice, îi asigurau destul material pentru predici:
«Despre neprihănire şi cuminţenie», «Despre dreptate şi nedreptate», «Despre
nesocotirea adevărului evanghelic», «Despre viaţa veşnică», «Despre ajutorul
reciproc», «Despre dorinţa iraţională» etc.

Astfel zilele, zilele şi nopţile, se scurgeau din clepsidră ca prinse de mâna unui fur.
Alunecau, scăpau, se pierdeau. Tot astfel treceau săptămânile, lunile, anotimpurile
şi sărbătorile - Crăciunul, Bunavestire, Postul mare, învierea...

Din pricina surâsului smerit şi a vorbei sale binevoitoare, clericii din judeţ îl
priveau de sus, ca pe un simplu predicator, nevăzând în el funcţia arhierească. Dar
asta nu-1 interesa deloc. Dimpotrivă, evita orice cinste, orice onoare i s-ar fi făcut.
La Sfintele Liturghii, duminicile, se aşeza într-un colţişor, în dreapta altarului. Se
ducea dis de dimineaţă, ca să se poată bucura de Utrenie. Nicicând nu se gândea la
răsplăţile venite pe neaşteptate şi nici nu urmărea să se ducă la felurite evenimente,
întâmplătoare sau nu.

În definitiv, îi plăcea acest judeţ, această insulă mare. Pădurile umbroase, vârfurile
munţilor, văioagele şi ţărmurile dantelate îi umpleau sufletul de bucurie şi fericire.
De bună seamă, îşi amintea bine de Kymi şi de Skyros, insula aflată chiar vis-a-vis.

În primul an, plin de întâmplări felurite şi de împrejurări «mângâietoare şi

odihnitoare», puţin după Paşti, într-o seară veni la el în odaie un tânăr, un
copilandru de cincisprezece ani. Era pe când se pregătea să-şi publice lucrarea
«Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume». Cu sacrificii băneşti, lipsindu-se de
multe şi după îndelungi strădanii, reuşi să trimită manuscrisele la Atena, la
tipografie. Aproape la fiece patru zile, primea cu poşta corecturile şi adeseori îşi
petrecea noaptea corectând materialul primit.

Niciodată nu alunga pe nimeni din cei care îl căutau. Nu alunga nici măcar
animalele, nici motanii din cartier ce se strecurau iute, adulmecând cămări
deschise, de unde să poată şterpeli câte ceva.

Băiatul purta haine rupte de dril şi sandale ieftine. Era tuns chilug, potrivit de
stat, cu faţa ca de ceară. În ochi i se citea o adâncă durere.
- Părinte, prinse a zice, văzîndu-1 în anteriu, cu pana în mână. Părinte, v-am auzit
predica duminică. Ziceaţi ceva despre ruşine. Eu... eu m-am născut fără tată.
- Intră-n odaie, fiule, şi stai jos să-ţi dau ceva dulce.
- Mulţumesc, dar e târziu... nu contează.
Cu greu izbuti să-şi convingă neaşteptatul vizitator să intre în odaie. Abia ce îl
convinse să se aşeze puţin lângă măsuţa cu manuscrise şi corecturi, că băiatul şi
izbucni în plâns.
- Părinte, o să mă sinucid. Nu mai suport. O să mă arunc în adâncul verde al
mării. Din când în când maica mea plânge şi se jeluieşte, dar nu se gândeşte prea
mult la asta. Pe mine însă, oriunde m-aş afla şi oriunde m-aş opri, toţi mă strigă
«bastard». Nici la şcoală nu mă mai duc. De-aceea m-am angajat ajutor la
şantierul naval, dar acolo e şi mai rău.
- Unde e mama ta? îl întrebă.
- Ai grijă! Nu cumva să-i spui ceva mamei, fiindcă mă voi sinucide şi mai repede.
Îmi pare rău de ea. Cine ştie de ce a păcătuit. Se spune că bărbatul ei fu pescar şi
fugi cu piraţii, lăsând-o singură de tânără, fără nici un venit şi fără nici un sprijin.
Aşa îmi spune mereu. Dumnezeu ştie, părinte. Ce să spun? E mama mea şi o
iubesc. Dacă voia, putea să mă piardă de mic, însă nu a făcut-o. Măcar de-ar fi
făcut-o... Căci nu mai îndur bârfele şi toate vorbele otrăvite spuse pe seama mea...
Am venit la Sfinţia ta, să-ţi spun să te rogi Domnului nostru Iisus Hristos să se
milostivească de maică mea, acum când, neîntârziat, îmi voi pune capăt vieţii.
Ochii înroşiţi de atâta plâns vădeau o mare tulburare.
- Copilul meu, copilul meu, strigă şi, ridicându-se, se apropie de băiat. Nu ştii
oare că pe atâţia alţii care, ca şi tine, nu au tată, Domnul, cum drept L-ai numit, îi
înfiază, aplecându-Se ocrotitor asupra lor? Şi pe Domnul nostru fariseii L-au
socotit din flori ... şi aşa îl socotesc şi azi evreii cei fără de lege. Eu, fiul meu, un
neînsemnat cleric, eu, care sunt reprezentantul lui Hristos, te iau în grija mea. Să
vii să-mi spui mie de te va mai numi cineva bastard. Oricum, nu vei mai rămâne
mult în situaţia asta. N-ai vrea să călătoreşti?
Tânărul începu să-şi mai vină în fire. Apoi îl privi cu ochii lui mari, înroşiţi de
plâns. îl privi cu curiozitate.
- Nu am bani, şopti.
- Îţi voi face rost de bani eu... tatăl tău. Mă voi ocupa eu de asta.

În vremea aceea, tot făcând milostenii în stânga şi în dreapta, dar şi din pricina
editării cărţii, nu avea bani nici măcar de-un ziar.
- Vrei? îl întrebă iar.
- Cum să nu vreau? Desigur că vreau, căci astfel mă veţi salva.
- De acum înainte să mă socoteşti părintele tău. Doar să ai puţină răbdare, până
ce voi scrie cuiva o scrisoare şi voi primi şi răspunsul. Voi scrie cuiva din Egipt,
din oraşul cel mare, Cairo. Se înţelege că voi scrie unor prieteni. Acolo vei lucra şi
totodată, vei învăţa. Vei învăţa carte, fiule, pentru ca mai apoi să-L slăveşti pe
Binefăcătorul tău, Iisus Hristos. Nu mai plânge şi nu mai spune cuvântul
«sinucidere» cel plin de otravă. Pocăieşte-te şi vino poimâine, sâmbătă, să-ţi
citesc rugăciunea de iertare. Te iert, gândindu-mă la vârsta ta fragedă...

Băiatul se clătină; apoi căzu în genunchi, udându-i părintelui papucii cu lacrimile

sale.
- Părinte, nu mă aşteptam la aşa ceva. Mă scoţi din mormânt, mă smulgi din colţii
Hadesului... Hristos, părinte, Hristos...

Aşa cum obişnuia, luă lucrurile în serios. Într-o zi porni şi o găsi pe mama
băiatului, vorbi cu ea o vreme şi, după ceva timp, îi făcu un rost fiului ei, pe nume
Stefanos. După încă două luni, având numai nişte bocceluţe, tânărul porni din
portul Pireu spre Alexandria Egiptului. Acolo unde urma să ajungă nu va mai auzi
nicicând zeflemeaua care îi frângea inima. Urma să lucreze la nişte prieteni ai
părintelui şi să studieze în celebrele şcoli ale comunităţii greceşti.

Când ieşi de sub tipar cartea părintelui, băneşte ieşi în pierdere, fiind nevoit să se
îndatoreze din nou. Iar când primi primele exemplare, fericit din cale afară că
vedea «cuvântul ziditor» tipărit pe hârtie cu litere mici, începu să le împartă gratis
în stânga şi-n dreapta.

Ziarul local «EVRIPOS», scria despre aceasta pe prima pagină: «Înalt Prea
Sfinţitul Mitropolit de Pentapolis, Nektarios Kefalas, a publicat o carte ce ne
grăieşte «Despre revelarea lui Dumnezeu în lume». Lucrarea este împărţită în trei
părţi. În prima parte, eruditul scriitor ne vorbeşte despre minuni şi ne dovedeşte că
acestea nu sunt, raţional, cu neputinţă şi că raţiunea nu le neagă. În a doua parte
acest subiect este dezvoltat mai pe larg, ajungându-se la concluzia că Dumnezeu Se
revelează pe Sine în lume. În partea a treia a acestei lucrări se dovedeşte revelarea
lui Dumnezeu în lumea istorică. Cartea este plină de învăţăminte, fiind de mare
folos, drept care o şi recomandăm călduros tuturor spre a fi citită. Cartea este
dedicată locuitorilor din Halkida şi Kymi şi se distribuie gratuit, lucru care
onorează generozitatea scriitorului, care şi-a cheltuit proprii bani întru luminarea
şi învăţarea creştinilor».

Exact după două luni se petrecu un eveniment asemănător aproape întru totul cu
primul. De data aceasta nu mai veni un băiat, ci o fată. O fată tânără, până în
cincisprezece ani, de statură potrivită, mai degrabă grăsuţă, prost îmbrăcată, cu
saboţi în picioare. Veni de dimineaţă, după Utrenie, îşi scoase basmaua şi,
deodată, pletele negre ca abanosul i se revărsară pe umeri. Căzând la picioarele
părintelui, plângea cu suspine, fără să se oprească o clipă şi fără să-şi tragă
sufletul.
- Tatăl meu, Sfinţia voastră, tatăl meu cuprins de furie, a ucis. L-a ucis pe unchiul
meu. Şi-a ucis propriul frate cu mai multe lovituri. Acum ce se va alege de noi,
cele trei fete ale sale?... L-au dus jandarmii... l-au luat, bătându-1 întruna şi l-au
dus la Anapli, unde sunt închişi răufăcătorii. În curând îl vor spânzura, părinte...
Rămase mut. Privea cu atenţie, cercetător, acea făptură nefericită, acea făptură a
Celui Preaînalt, acea făptură care era om - o fată, urmaşă a Evei, femeie, ca
Maica Domnului - şi nu putea spune nimic. Ah, acest pământ de aici, de jos,
această vale a durerii şi a plângerii!

Acea tânără necoaptă, acel chip tânăr, în întregime, ochii, buzele, bărbia, mâinile
şi chiar şi pletele, erau pline de durere, fiind atât de aproape de tragedie...
- Cum te cheamă? izbuti să o întrebe.
- Rodopi.
- Ascultă-mă, Rodopi, fiica mea. Gata, nu mai plânge.
- Nu-mi mai rămâne decât să mă sinucid.
- Eşti tânără, prea tânără. Nu te pripi. Mă voi îngriji să fie trimis un preot în
Nafplio, să meargă la tatăl tău, să-l mai despovăreze şi să-l mântuiască.
- Cum să-l mântuiască?
- Să-l mântuiască de păcat. De păcatul de moarte al uciderii.
- Zadarnice ostenelile Sfinţiei voastre... Tot îl vor spânzura.
- Las’ să-l spânzure oamenii. Oamenii au legile lor. Dumnezeu să nu-1 părăsească,
fiica mea... Căci dacă El îl va părăsi, va fi spânzurat de satana. Şi atunci chiar ai
de ce plânge. Atunci, pe drept cuvânt, ai avea pricină de suferinţă. Însă Domnul nu
va îngădui aşa ceva. Voi avea eu grijă. Cât despre voi, fetele sale, aveţi mamă.
- Avem.
- De azi înainte voi sta alături de voi şi de maica voastră. Mă voi îngriji să vă
găsesc de lucru... mă voi îngriji, de voi trăi, să vă aşez la casa voastră.
- Cum, părinte, cum vei face asta, când toţi oamenii locului ne vor batjocori şi vor
striga după noi că suntem fiicele unui ucigaş...
- Vă voi trimite în Egipt, voi avea eu grijă. De azi înainte voi fi tatăl vostru.
Dumnezeu este Binefăcătorul tuturor. De aceea nimeni nu trebuie să
deznădăjduiască.

Şi iar luă lucrurile în serios. Scrise scrisori, se îngriji şi le trimise pe cele trei fete şi
pe maica lor în case mari din Alexandria, prin mijlocirea doamnei Jenni Di-
mosthenous Horemi, o femeie foarte binevoitoare, nepoata protectorului său de
odinioară, care atât de mult îl ajutase în momentele de cumpănă.

Între timp se tulburară atât micuţa «turmă», cât şi norodul cel mult din întreaga
insulă.

Căci veni de la minister hârtie de transfer. Îl luau de acolo şi-l trimiteau în Sparta,
ca predicator în judeţul Lakonia.

La început se întristă. Se întristă gândindu-se la pădurile umbroase, la ţărmurile de

mare, la râurile şi la locurile pitoreşti pe care n-avea să le mai vadă. Dar dacă asta
era voia lui Dumnezeu? Întâi de toate precumpănea voia lui Dumnezeu. Oriunde l-
ar fi trimis, în orice provincie, de munte sau de câmpie, rodnică sau stearpă. Îşi va
lua valizele şi va pleca fără să crâcnească. Era de ajuns să fie un loc cu oameni...
oameni creştini... creştini ortodocşi. Acestea se petreceau în anul 1892, cam pe la
sfârşitul lui februarie.

Cam pe-atunci. Vestea le-o dădu duminică, din amvonul bisericii mitropolitane, în
Halkida, adresând din toată inima un salut de despărţire poporului din Evvia.

Ochii tuturor se umplură de lacrimi, buzele li se uscată, în timp ce inimile băteau

tulburate, gata să le sară din piept.

Dar, în timp ce se pregătea, adunându-şi hârtiile şi cărţile, cam în cincisprezece

zile, hotărârea fu anulată, din pricina manifestărilor şi a împotrivirii poporului,
datorită cererii norodului anonim... Ministerul dădu un nou ordin, care anula
transferul.

Acum păşea iar pe pământul Evviei, urca pe culmi muntoase, umbla prin peşteri şi
adăsta la umbra brazilor, apoi cobora lin pe nisiposul ţărm al mării, simţind
recunoştinţă şi mulţumire pentru fiece om ce-i ieşea în cale. Ciobanii şi pescarii,
bătrânii ostenitori pe mare bătrânii împovăraţi de ani, îndată ce-1 zăreau îşi
descopereau capetele, plini de respect.
- Fraţii mei, copiii mei, binecuvântaţi fii ai Domnului... şoptea uşor.

Pe la mijlocul celui de-al doilea an, chiar în miezul iernii, în patru ianuarie, răposa
Mitropolitul Halkidei, Hristoforos (Stamatiadis). Fiindcă, din întâmplare, lipsea din
insulă şi Makarios al Karystiei , îl chemară să săvârşească slujba de înmormântare
şi să rostească propovedania.

Împlini această îndatorire cu adâncă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu

dragoste. Cuvântul rostit de el, nefiind unul obişnuit, rămase înscris în inimile
tuturor.

Mici sau mari, bătrâni sau copii, plecară gânditori din biserica mitropolitană cu
sufletul schimbat. «Nectarie, Nectarie», şopteau. Şi, destui dintre ei, se gândiră şi
spuseră că ar fi bine ca el să fie urmaşul lui Hristoforos, suind pe Scaunul Halkidei.
Idea căzu în loc potrivit, în pământ afânat şi moale. Prinse rădăcini şi apoi
înmuguri. Trecând din gură în gură, îi înflăcăra pe toţi şi, astfel, prinse a se
răspândi tot mai mult.

Se pare însă că entuziasmul poporului, dragostea sa spontană, dorinţa fierbinte de

a-1 vedea conducător, păstor al turmei, nu căzu bine. După o vreme, începură iar
tristeţea şi amărăciunea.

Fiindcă, în afara unei întâmplări nefericite petrecute la întoarcerea sa din Xirohori,

vara, dimpreună cu comisia care orânduia şi administra Arhiepiscopia acefală, o
întâmplare ce îl întristă într-atât, încât îl făcu să se gândească la demisie, fu nevoit
să se confrunte cu arhimandritul Chrysanthos Antoniadis care «pusese ochii» pe
Scaun şi se străduia zi şi noapte să-şi atingă scopul, tot luptându-se cu cei
puternici. Acest arhimandrit era director al Seminarului Teologic din Halkida.
Îndată ce a prins de veste despre dragostea poporului şi despre mişcările sale, s-a
înfuriat, s-a tulburat şi s-a supărat foarte tare, începând să publice în ziarul
«Evripos» - la început punând drept semnătură doar trei asteriscuri şi, mai apoi, la
cererea cititorilor, sub propria semnătură - articole şi studii pline de acuzaţii grave
la adresa predicatorului. Amestecă «Dreptul Canonic» al «Bisericii Ortodoxe de
Răsărit», descoperind că «în primul rând Sfânta noastră Biserică prin sfinţii săi
însoţitori, îi ia poporului dreptul de a-1 alege pe episcop. Şi aceasta, pe de o parte,
din pricina atitudinii şi a tulburărilor alegătorilor, iar pe de altă parte, fiindcă sunt
ridicaţi la cea mai înaltă treaptă bisericească oameni cu totul neînvăţaţi şi, după
Sfântul Ioan Hrisostom. «gregari». În al doilea rând... nu îi este îngăduit unui
Episcop să părăsească Biserica pe care a moştenit-o de la Dumnezeu, trecând la o
alta» etc.
Când câţiva prieteni din Halkida i-au adus ziarul în odaie, citind argumentele de
mai sus ale «preaînţeleptului» arhimandrit, a surâs. Dar, orice s-ar spune, era un
nou cuţit înfipt în inimă.

O vreme rămase pe gânduri.

- Nu mi-am părăsit Biserica ... nici o clipă, spuse în şoaptă.
- Ştim, Prea Sfinţite. Vă acuză pe nedrept, vă ponegreşte, aproape că vă
calomniază. Pregătiţi-vă împotriva sa. Pregătiţi-vă să-l puneţi la punct. Aşteptăm să
redactaţi chiar acum un răspuns, ca să-l putem publica în numărul următor al
revistei.

Întorcându-se spre ei, îi privi cu ochii săi mari, expresivi şi spuse:

- Nu contează. Fie ca Bunul Dumnezeu să-l ajute să se învrednicească să apuce
Scaunul. Pare om activ şi educat.
- Ce spuneţi, Prea Sfinţite? Vorbiţi serios? Dacă nu-i veţi răspunde, dacă nu-1
puneţi la punct imediat, ce vor spune cei ce se îngrijesc de sfinţia voastră, cei ce se
neliniştesc şi se tem că...
- Un eventual răspuns din partea mea l-ar supăra pe Patriarh... Pe Patriarhul
Alexandriei... Şi nu vreau asta. Domnul toate le cunoaşte. Cunoaşte rătăcirile
fiecăruia.
- De bună seamă. Însă în cazul de faţă...
- Nu are nici o importanţă. Oamenii vin şi trec, însă cuvântul Domnului rămâne.
Rămâne în veac. Nu vă întristaţi, dragi prieteni, căci nu contează. Oricum, nu voi
protesta împotriva celor scrise de Chrysanthos.

Dumnezeu însă este Atotputernic. «Cercetează inimile şi rărunchii». Chrysanthos,

care «făcuse totul», zbătându-se să urce pe Tronul Halkidei, şi care îl acuzase pe
acest predicator tăcut, în ciuda faptului că fusese propus de către Sinod pentru
această funcţie, în cele din urmă nu a ajuns mitropolit. Nici în acel loc, nici
altundeva, în locul lui Hristoforos l-au hirotonit pe Evghenios Depastas, la
începutul lui august.

Nu apucă să-l cunoască, să-l primească şi să discute cu acest nou întâistătător,

fiindcă, în cei doi ani şi jumătate de când călcase pentru prima oară pe pământul
insulei, după 15 august 1893, veni iar o hârtie, plină de semnături şi ştampile, ce-i
vestea transferul în Fthiotida' şi Fokida.
Acum însă aproape că se aştepta la asta. Înţelegea că nu putea prinde rădăcini aici.
De altminteri, câţiva prieteni din Atena, s-au îngrijit să-i găsească un loc mai bun,
un post la Seminarul Teologic Rizareios.
În ultimele zile, începu să meargă prin cartierele sărace, să se oprească pe la casele
celor ce osteneau pe mare şi pe uscat, să urce costişele împădurite, acoperite de
platani seculari, de castani sălbatici şi brazi, să treacă pe la ţăranii şi pe la pescarii
iubitori de singurătate, pe la bătrânii însinguraţi şi pe la bolnavii de tot soiul.

Toţi îl întâmpinau cu o tăcere mută. O umbră, o durere...

- Aşadar, părinte, plecaţi... Şi de noi ce s-o alege?
- Să vă rugaţi... să vă rugaţi Domnului.
- Simţim multă amărăciune că v-am cunoscut, şi acum plecaţi. Mai bine nu ne
cunoşteam niciodată.

Abia îşi reţinea emoţia.

- Mă duc doar ceva mai la nord... bâiguia cu greu. Mă duc spre Lamia, dar gândul
şi inima mea vor rămâne mereu alături de voi.

În ziua în care porni, despărţindu-se pentru totdeauna de înmiresmata Kymi,

luându-şi rămas bun de la ţărmurile dantelate, de la albastra Mare Egee, o mulţime
de oameni, de toate vârstele îl înconjură, umplându-i braţele cu busuioc şi flori.

- N-am mai putut să vă reţinem aici, strigau unii dintre ei.

- Ce-o să ne facem? întrebau alţii.
- Să nu ne uitaţi! Mai ales, să nu ne uitaţi...
- Merg doar puţin mai la nord... şopti iar. În mulţime văzu chipurile brăzdate ale
câtorva bătrâni. Bătrâni cu chipuri zbârcite şi cu mâini noduroase în care ţineau
frunze de mirt. Cei mai mulţi purtau fustanele. Păşeau agale, în grupuri mari, iar
ceilalţi le deschideau calea. L-au înconjurat tăcuţi, trişti, gârboviţi, aplecându-se
unul câte unul să-i sărute dreapta. Toţi alcătuiau un tablou unic, aşa cum păreau un
alai de călători, gata să se prăbuşească... un abis de istorie şi timp.

- Să ne reîntâlnim cu bine acolo... în Patria Cerească, îi spuneau.

Ochii le rămaseră uscaţi, tulburaţi, lipsiţi de expresie, incapabili să-şi exprime

emoţia sau să se elibereze plângând.

10
În ziua în care urma să treacă vaporul prin strâmtoarea Evripos, îndreptându-se
spre Stylida, un mic port al Fthiotidei, chir Haralambos, poştaşul, îl căută dintr-un
capăt în altul:
- Prea Sfinţite, am o scrisoare pentru dumneavoastră.
- De unde?
- Din Karystos.
Luând-o, surâse. O deschise cu emoţie tăcută, citind următoarele: «Tinerii din
Karystos vă sunt recunoscători pentru sfaturile părinteşti ce le-aţi dat, pentru
stăruinţa cu care aţi vegheat, în general, asupra sporirii noastre duhovniceşti».
Urmau o sută de semnături.

Peste încă vreo cincisprezece zile, primi în Lamia următoarea scrisoare, trimisă din
Kymi: «Prea Sfinţite, oraşul nostru, dimpreună cu toată provincia, exprimă Prea
Sfinţiei voastre, prin intermediul meu, tristeţea ce ne-a cuprins din pricina plecării
voastre din Evvia, unde aţi slujit ca predicator timp de doi ani şi jumătate.
Bunăvoinţa generală exprimată de întreaga provincie către Cuvioşia voastră şi
respectul deplin, indiferent de vârstă, sunt dovada sentimentelor inimilor
locuitorilor întregii eparhii, inimi pe care le-aţi cucerit, prin predicile Sfinţiei
voastre şi a conţinutului lor creştin. Kymi şi, dimpreună cu ea, întreaga eparhie a
Karystiei, cu plăcere îşi va aminti mereu prezenţa Sfinţiei voastre printre noi şi
binefacerile făcute nouă. Multele scrieri sfinte pe care Prea Sfinţia voastră le-a
redactat şi le-a publicat pentru întreaga provincie, ne vor fi mereu prilej de
aducere aminte. Ne-am fi socotit fericiţi, dacă ar fi fost ascultate cererile noastre
exprimate şi trimise la minister, dacă acestea ar fi fost încununate de succes şi
dacă am fi izbutit să vă ţinem lângă noi încă mulţi ani. Însă fiindcă altminteri au
socotit cei ce cârmuiesc destinele Bisericii, care se îngrijeşte de fiii ei, îi respectăm
hotărârile şi vă trimitem, însoţindu-vă cu bunăvoinţa pe care v-o datorăm şi
rugându-ne din toată inima să mergeţi cu bine şi să fiţi sănătos, «întru mulţi ani».
Vă rugăm, de asemenea, să nu încetaţi a vă ruga pentru noi ca unul care aveţi
îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Primind rugăciunile şi binecuvântările Sfinţiei
voastre şi sărutându-vă dreapta, vă rămânem veşnic recunoscători. În Kimi la 10
septembrie 1893 - primarul din Kimi, K. Sarafianos. »

11

Când trăsura cu bagajele şi vreo două lăzi de cărţi ajunse din Stylida în Lamia, era
aşteptat deja de destui curioşi, dar şi de gospodari din oraşul lui Athanasios Diakos.
Îl aşteptau şi un reprezentant al Mitropolitului - care lipsea, fiind plecat la băi -
primarul şi câţiva clerici. Îl conduseră la Arhiepiscopie şi acolo se cunoscură, bând
cafea şi vişinată.
O primă privire asupra oraşului îl umplu de pace şi de mulţumire.
- Unde pot găsi o locuinţă, domnule primar? întrebă la un moment dat.
- Sunt destule, nu vă neliniştiţi. Există câteva odăi, dar şi case la preţuri destul de
bune, unde să puteţi locui, Prea Sfinţite, răspunse binevoitor primarul. Domnul
secretar al consiliului municipal se va ocupa de găzduirea Sfinţiei voastre.

După o oră secretarul îl duse cu şareta să vadă câteva case şi, în cele din urmă, se
hotărî să locuiască într-o casă mai retrasă, în spatele centrului şi al pieţii. Proprietar
era un om de vreo patruzeci de ani, pe nume Haralambos Sakkopoulos, funcţionar
particular, contabil, cunoscut drept un modest cap de familie. Odată ajuns, surâse,
se închină de trei ori şi ceru să-i aducă acolo lăzile cu cărţi şi bagajele.

Iată că, din nou, toate mergeau, după voie. Îi dădură odaia cea mai spaţioasă, la
etaj, ce avea o fereastră care dă spre răsărit. Proprietarul se vădi vrednic de faima
sa. Era un creştin simplu şi credincios, om cu familie, cu femeie şi copii, care-şi
câştiga traiul prin muncă. Muncea pe la angrosişti şi pe la ciobani, din zori şi până
în noapte şi mereu se arăta mulţumit. Iar femeia sa, băieţii săi şi fetele sale, erau o
familie exemplară. Suflete curate.

În odaia copiilor, pe un perete, între alte icoane - mai mare decât toate - o icoană a
Sfintei Treimi. Celelalte, mai mici, îi înfăţişau pe Sfântul Ahile, pe Sfântul Mina,
făcătorul de minuni, pe cei doi Arhangheli, pe Arhistrategul Mihail cu suliţa şi pe
Gavriil, îngerul darului, îngerul vestirilor celor tainice. Iar candela lumina
neîncetat. Nicicând nu vorbeau despre sărăcia lor şi despre nenumăratele lor nevoi,
economisind uleiul pentru candelă.

De multă vreme nu mai trăise aproape de o asemenea familie.

- Prea Sfinţite, unde veţi predica duminica viitoare? îl întrebă cu bună cuviinţă,
surâzând binevoitor, smerita şi ostenita sa gazdă, acest om care toată ziua şi-o
petrecea aplecat asupra literelor şi a cifrelor.

Întrebarea căzu ca o rouă asupra însingurării sale ascetice, aducându-i în suflet

bucurie, curaj şi optimism.
- M-au anunţat de la Arhiepiscopie să mă duc în Galaxidi. Ce părere aveţi,
domnule Haralambos?

Chipul i se lumină, căpătând o strălucire veselă, copilărească.

- Ei, Galaxidi, ştiţi, Galaxidi este locul vechii navigaţii pe mare. De pe ţărmurile
sale «săltau», cum obişnuiesc a spune navigatorii, galere cu trei catarge, bărcile,
corvetele şi velierele. De bună seamă, veţi vorbi femeilor, fiindcă bărbaţii
călătoresc. Au puţine magazine. Se pot număra pe degete, iar cafenelele sunt foarte
rare. Acesta este locul muncitorilor mării, al vitejilor care se luptă cu ea piept la
piept. Sfinţia voastră, nu uitaţi să spuneţi o rugăciune special pentru ei. Vedeţi, în
ziua de astăzi, maşinile cu abur vapoarele, le-au micşorat slava, dându-i la o parte.
De aceea, se luptă din greu pentru pâinea de fiecare zi.

Într-adevăr, cum ar fi putut uita predica pe care o rosti atunci. În acel loc îndepărtat
al Golfului Korinthiakos? Biserica o găsi plină de femei şi de copii. Numeroase
chipuri serioase, gânditoare, triste chiar, în adâncul inimii. Chipuri ale unor oameni
ce obişnuiau a urca în tăcere drumul vieţii, fără a cere ceva mai bun, fără a căuta
vreo schimbare. Multe dintre femei erau îmbrăcate în negru. Neîndoios erau
văduve care pierduseră pe cineva, maici îndurerate, ai căror soţi, părinţi sau copii,
pieriseră înghiţiţi de marea cea furioasă, în furtuni, ajungând hrană peştilor şi
rechinilor. Sigur, erau şi câteva fete. Făpturi tinere ce încă nu ştiau de căsătorie şi
încă ţeseau vise. Ele încă mai puteau surâde, iar ochii le erau plini de aurii şi
înaripate aşteptări. Toate priveau bolta bisericii, rugându-se Maicii Domnului,
Fecioara Maria. Intuiţia, intuiţia poporului ce nu greşeşte niciodată, cu siguranţă le
va fi făcut să priceapă în ce chip mucenicesc, cu câte lacrimi şi cu cât sânge a
dobândit Maica Domnului cerul, îngerii şi şederea lingă Sfântul Tron, aleasă între
cei mai aleşi de pe pământ, singura binecuvântată, acest adevărat trandafir ce nu se
ofileşte nicicând. Cea care s-a făcut Maică a tuturor creştinilor, primind în
îmbrăţişarea sa pe toţi cei întristaţi. «Ah, Ortodoxia!», se gândi iar, înainte de a ieşi
printre oameni, spre a predica. Dulcea şi răbdătoarea noastră Ortodoxie! Cât de
profund îi simte pe copiii săi cei îndureraţi, care se luptă neîncetat, cu câtă
nerăbdare îi aşteaptă să depăşească încercările, să biruiască, să-şi întindă braţele şi
să ia «cununa slavei»...

Inima începu a-i bate mai tare, iar de pe buze cuvintele prinseră a i se revărsa
şuvoi. Vorbi referindu-se la capitolul al şaptezeci şi optulea al lui Antioh, monahul
din Galatia , despre răbdare.

«Fiicele mele, copii ai Domnului», începu a spune. «Văd privirile sufletelor

voastre aţintite într-o rugă tăcută spre Preacurata Maica Domnului. Biserica
Ortodoxă o aşează mereu în acelaşi loc. La mijloc între cer şi pământ, între
Domnul Atotţiitorul şi Biserica Sa luptătoare. Ea este cea mai mare mijlocitoare,
care ascultă rugăciunile, necazurile şi dorinţele tuturor, spre a le duce cu
îndrăzneală de Maică înaintea Fiului său, înaintea Domnului răstignit, biruitor,
Cel care stăpâneşte asupra celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ. Nu
voi vorbi despre înaltul ei rol şi despre binefacerile sale căci fiecare suflet de
adevărat creştin îl va căuta şi-l va cunoaşte. Voi vorbi doar despre una din cele
mai înalte virtuţi pe care le-a dovedit în timpul vieţii sale pământeşti, şi anume,
despre virtutea răbdării. Gândiţi-vă, fiicele mele, ce a îndurat Maica Domnului
în această Vale a Plângerii, pe care o numim pământ. Ce a îndurat din tinereţe,
copilă fiind, când a rostit acel mântuitor: «Doamne, iată roaba Ta. Fie mie după
voia Ta», cuvânt rostit înaintea marelui Arhanghel ce îi binevestea marele plan
al mântuirii lumii. A îndurat neîncrederea oamenilor, osteneli, lipsuri, tristeţe,
durere, singurătate... Ne-ar trebui volume întregi pentru a putea descrie zilele,
orele şi clipele pămîneşti ale Pururea Fecioarei Maria care a fost, este şi va fi
cea mai mare lucrătoare a răbdării, o răbdare ce i-a uimit pe îngeri şi i-a cucerit
pe sfinţi. Pocăinţa lipsită de răbdare, fiicele mele, nu va primi cunună. Şi fără
răbdare nu putem dobândi nici o virtute. «Ci se cade că fiece ispită şi necaz cu
răbdare şi cu mulţumire a le primi, spre a dobândi pământul făgăduinţei». Dar
şi Preadulcele nostru Domn Iisus Hristos, bucuria şi fericirea noastră, spune
acestea: «Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui». Şi chiar şi celui
mai mare apostol al Său, dumnezeiescului Pavel, când ÎI roagă să-l tămăduiască
de acel bold care-1 chinuia, îi răspunse: «Îţi ajunge Harul Meu. Căci puterea
Mea în neputinţe se vădeşte».

Un foşnet, o mulţumire tăcută, un suspin lăuntric de recunoştinţă, păru a se auzi la

sfârşitul cuvântului său. La sfârşitul Liturghiei, la Otpus, s-au strâns în jurul lui,
rugîndu-1 să nu plece, ci să rămână cu ei. Fu nevoit, aşadar, să rămână trei zile în
Galaxidi, spre a întări şi a mângâia câteva suflete rănite adânc.

Îndată ce se întoarse acasă, se îmbolnăvi de pneumonie, rămânând în pat aproape

douăzeci de zile. Din fericire, aşa cum am spus, se afla pe mâini bune, între oameni
buni. Gazda, soţia şi copiii săi făcură tot ce le stătu în putinţă, îngrijindu-1 până ce
se făcu bine şi nelăsând «să treacă nici musca».

În cele douăzeci de zile cât rămase ţintuit la pat, într-o noapte, avu o vedenie «în
vis». Pe la apus, se afla într-o grădină verde, cântând «Lumină lină a sfintei
slave». Deodată locul se umplu de lumină, covârşit de o strălucire orbitoare şi
undeva, la aproximativ cinci metri de el, apăru o femeie modest îmbrăcată, cu
chip serios şi întristat. Pe umeri îi străluceau stele. O urmau doi bărbaţi cu chip
ascetic. Îi păru că semănau cu Sfântul Vasile cel mare şi cu Sfântul Grigorie
Palama.
- Nectarie... o auzi spunând pe femeie, cu glas cristalin ca al apei de izvor.
Nectarie...
- Maica Domnului! strigă. Cum e cu putinţă? Aţi primit să...
- Nu te tulbura. De ieri deja îngerii se pregăteau să te ia.
- Oh, nu mi-am dat seama de nimic... chiar de nimic...
- Însă Domnul a binevoit să rămâi. Vei continua să păşeşti pe calea cea plină de
tristeţe, calea răbdării, încă mulţi ani de acum înainte. Câţi însă, nu ştiu.
- Maica Domnului, bâigui el, nu pleca, nu mă părăsi. Mă cuprinde frica.
- Linişteşte-te. Continuă-ţi lupta. Domnul îţi va sta alături.

A doua zi după ce avu în vis această vedenie, văzu în cameră, într-un colţ, lângă
noptieră, un copilandru. Era Konstantinos, unul dintre băieţii gazdei. 

- Sfinţia voastră, zise sfios. Sfinţia voastră, iertaţi-mă. Iertaţi-mă că am intrat aici
fără ştirea mamei.
- Tu eşti, Kostis?
- Eu.
- Ce doreşti, copilul meu?
- Păi, nu ştiu, vă iubesc. Chipul Sfinţiei voastre îmi spune multe. Mă atrage ca un
magnet. Nu ştiu ce să zic.
- Şi eu ţin la tine, Kostis. Şi eu. Domnul Dumnezeu să te aibă în paza Sa.
- Sfinţia voastră, aş dori să mă învăţaţi Scrierile Sfinte, să pot şi eu să spun cuvinte
dumnezeieşti şi să cânt tropare.
Părintele surâse cu bunătate, apoi spuse:
- Asta depinde doar de tine.
Micuţul îl privi cu mirare:
- Cum adică?
- În ce clasă eşti la şcoală?
- În clasa a doua a Şcolii greceşti.
- Foarte bine. Să-ţi faci lecţiile cu râvnă, să citeşti, să-ţi asculţi părinţii, să fii
iubitor cu fraţii şi cu surorile tale şi... să te rogi. Să te rogi, Kostis. Iisus Hristos are
grijă îndeosebi de voi, copiii, fiindcă vă iubeşte foarte mult.
- Bine, Sfinţia voastră. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult. Voi face tot ce-
mi spuneţi. Şi mă voi ruga şi pentru Sfinţia voastră.
Îţi mulţumesc, copilul meu. Roagă-te şi pentru mine.
Din ziua aceea, din clipa aceea, parcă li s-ar fi unit sufletele. Deveniră buni
prieteni. Micuţul Konstantinos mereu găsea prilej să-l întâlnească. să-l întrebe
ceva, să-l roage sau să afle ceva. Se vedea că este un copil înzestrat cu daruri
sufleteşti.

Între timp veni Crăciunul şi ghicind dorinţa băiatului, îl rugă pe tatăl său chir
Haralambos, să-i îngăduie să-l ia cu el în călătoria pe care urma să o facă spre a
predica în Amfissa, Domokos şi Atalanti. Acolo au putut discuta tot felul de
lucruri, iar tânărul află destul de multe din comoara Bisericii.
Din pricina pneumoniei de care suferise, sănătatea i se şubrezise şi suferea destul
de mult în timpul călătoriilor. Adesea avea ameţeli şi febră. Prietenii din Egipt
lucrau necontenit, încercând să-i obţină transferul în Atena. Primea prin poştă
mulţime de scrisori din Alexandria, de la oameni pe care nu-i cunoştea sau pe care
îi uitase. Toţi îi scriau acelaşi lucru. Că Sofronios era foarte bătrân, aşa că nu mai
conducea personal Patriarhia şi că acolo toată lumea îşi pierduse răbdarea, că toţi
erau nemulţumiţi, pregătindu-l pe el ca succesor al lui Sofronios.

O scrisoare serioasă trimisă de un mare om de afaceri care ajuta aici patria, îl făcu
să surâdă şi inima îi bătu mai tare. «îşi aduse aminte de zilele de odinioară». În
acelaşi timp se gândi la evoluţia Bisericii, la situaţia internaţională şi la
răspunderea ce revenea fiecăruia.

În clipa aceea lângă el se afla şi Konstantinos.

- Ce spui, Kostis, dacă mă cheamă în Egipt, vii cu mine?
Copilul păru surprins.
- E foarte departe? întrebă.
- Ei, orice s-ar spune, nu e prea aproape... Alţi oameni, alte obiceiuri.

O vreme rămase pe gânduri. Apoi, ca şi cum ar fi luat o hotărâre foarte importantă,

spuse, ridicând braţele:
- Vin. Doar să-i spuneţi tatei de cu seară. Şi mamei... Sunt copii acolo?
Apoi se aşternu tăcerea.
- Linişteşte-te, Kostis... nu cred totuşi că, în cele din urmă, mă vor chema. Sunt
alţii interesaţi.

Copilandrul simţi cum îl trece un fior. Oare această ispravă să rămână doar un vis?
- Sfinţia voastră, oriunde veţi merge, vă voi urma, strigă. Ştiţi, mie îmi sunt dragi
preoţii, pe care îi respect foarte mult. Îi iubesc pe toţi cei pe care i-am cunoscut cu
Sfinţia voastră aici şi în Atalanti.
- Aşa e, fiule. M-am încredinţat şi eu de cele ce-mi spui. Fie să rămâi aşa până la
sfârşitul vieţii tale.

Pe la începutul lui martie, când se sfârşeşte iarna, o aşteptare tulbure, firavă, deveni
realitate. Îi sosi numirea ca director general al Seminarului Teologic Rizareios din
Atena. Din nou, gândurile i se revărsară şuvoi, umplând totul de recunoştinţă.
Ca să fi încuviinţat aceasta Domnul, al doilea Adam, Preabunul şi Mântuitorul...
Aşadar era vremea să părăsească viaţa rătăcitoare de până acum prin provincii,
locurile, nopţile nedormite, ostenelile, spre a se concentra asupra studiilor şi a
scrierii propriei sale opere, spre a edita câteva cărţi în care să promoveze «Teologia
sănătoasă, părăsită» şi, mai ales, spre a se lupta pentru a crea un nucleu de tineri
care să devină mâine faruri şi călăuze, membri aleşi ai Bisericii Ortodoxe Greceşti.

Cu câteva zile înainte de a primi numirea oficială, îi sosi o scrisoare din partea
unuia dintre prietenii săi apropiaţi, un creştin deosebit, pe nume Zisimos Flantelis,
care preda limbi străine copiilor oamenilor bogaţi şi care nu apucase să-l întâl-
nească, fiindcă între timp, se îmbolnăvi grav pe neaşteptate şi răposa cu puţin
înainte de Bunavestire. Acesta, după cum constată, ca un ocrotitor tăcut, urmări
evoluţia întregii probleme, dându-i adesea amănunte: «În baza articolelor 19, 20 şi
21», îi scria, «ale Organizării Şcolii, în vigoare, şi la propunerea Ministrului
Cultelor şi al Educaţiei Publice, domnul D. Kallifornas, s-a decis numirea
dumneavoastră. Însă au intervenit o mulţime de probleme, datorate, mai ales,
informaţiilor venite din Egipt, din partea celor ce vă sunt potrivnici».

Această ultimă veste îl îndureră iarăşi foarte mult. «Dar, de ce?», se tot întreba,
căzând pe gânduri. «Chiar şi acum mă prigonesc?».

A doua zi, pe la prânz, acceptă să stea la masă cu familia domnului Haralambos,

gazda sa. Cu puţin timp înainte îi spusese ceva micului său prieten Konstantinos,
legat de plecarea sa, şi acela se-ntristase. Se retrase într-un colţ, lângă bibliotecă,
de unde-1 privea acum tăcut, plin de rugăminţi nerostite. Pentru o clipă ochii i se
umplură de lacrimi. «Ciudat lucru», îşi spuse. «Ne simpatizăm reciproc şi vădeşte
de pe acum dorinţa de afierosire».
- Nu te-ntrista, Kostis, fiul meu, căci ne va ajuta Dumnezeu. Se va rezolva
cumva..., îi promise ca să-l liniştească.

Aşadar în timpul acelui dejun de despărţire, plin de emoţie şi dragoste, în timp ce

gazdele sale cu greu se abţineau să nu-şi manifeste tristeţea, făcu o mişcare. La un
moment dat luă cuvântul şi, întorcându-se spre inimosul chir Haralambos şi spre
soţia acestuia, spuse:
- Vă rog să-mi împliniţi o dorinţă.
- Orice vreţi, Sfinţia voastră. Doar una sau două?
- Doresc să fiţi de acord şi să mi-1 încredinţaţi pe Konstantinos, ca să urmeze
următoarele clase ale şcolii la Seminarul Teologic Rizareios. care este în acelaşi
timp seminar şi gimnaziu obişnuit.

Întreaga familie mai că rămase cu gura căscată. Nu se aştepta la aşa ceva.

- Cu condiţia, continuă părintele, să se dovedească bun şi vrednic. Vă promit să îl
supraveghez mereu, direct şi cu severitate şi să mă îngrijesc de drumul său mai
departe.
- Vrei să te duci cu Prea Sfinţitul, Kostis? întrebă încet tatăl.
Copilul rămase pe gânduri, ochii îi fugeau de la unul la altul, căutând o salvare.
- Voi veni vara să vă văd, şopti în cele din urmă.
- Şi-o să te faci preot? îl îritrebă Despinio, sora sa mai mică, ce avea doar vreo
patru anişori.
- Hm, asta depinde de multe... în primul rând de îndatoririle sale familiale, şopti
părintele. Cât timp îi trăiesc părinţii, fraţii şi surorile şi vrea să-i ajute... e posibil să
nu devină preot.

Ochii copilului îi întâlniră pe cei al preotului. Privirea intensă păru străbătută de o

umbră.
- Vă mulţumim, Prea Sfinţite. Ne onorează şi ne îndatorează propunerea Prea
Sfinţiei voastre, zise tatăl, privind apoi spre soţia sa.

Atunci părintele lăsă să-i înflorească pe buze un surâs.

- Oh, nu-mi mulţumiţi. Nădăjduiesc să ne binecuvânteze Bunul Dumnezeu şi să ne
meargă bine. Că Lui i se cuvine toată cinstea şi mulţumirea.

Câteva zile mai târziu, aproape toţi oamenii din Lamia, şi chiar şi din municipiile,
localităţile şi satele învecinate îl însoţeau pe îndrăgitul lor predicator, pe Prea
Sfinţitul Episcop de Pentapolis, în portul Stylida, la vaporul ce urma să-l ducă în
Pireu, căci, pe atunci încă nu se făcuse linia ferată.

L-au aşezat, cu toate onorurile, într-o şaretă trasă de un cal şi i-au spus birjarului să
mâne caii încet, ca să-l poată urma cu toţii pe jos.

Fetele ţineau în mâini buchete de flori, tot felul de flori de pe pământul eroicului
Athanasios Diakos. Copiii ţineau steguleţe mici, iar bărbaţii flamuri.

Era o privelişte cu adevărat impresionantă, întocmai ca în Evvia. Îl petreceau tot cu

alai, însă acum parcă totul era mai impunător şi, în acelaşi timp, firesc şi simplu.
Provincia grecească a patriei libere, toate ţinuturi¬le, munţii şi câmpiile deopotrivă,
«îl însoţeau» cu inima fierbinte şi cu emoţionantă dragoste pe acest smerit Ierarh
pe care li-l trimisese Dumnezeu, spre a le «arunca sămânţa», spre a-i călăuzi prin
cuvântul şi prin exemplul său spre Lumina taborică, spre Lumina neînserată a îm-
părăţiei fără de sfârşit.
 Partea a treia

1
Primăvara anului 1894

Atena, capitala-sat a micului regat eliberat de sub jugul turcesc, pestriţă, printre
ţigle şi glastre, iar aerul înmiresmat de iasomie şi măghiran...

Un soare suveran, strălucitor, domina acoperişurile caselor, grădinile, pieţele,

străzile şi Acropole. O lumină de foc, arzând privirea, un izvor orbitor de aurite
raze, risipite într-un spaţiu covârşit de noroaie. Razele înfocate ajungeau până
departe, la capătul lumii, aurind şi luminând totul. Pământul atic, străvechiul
pământ al sofiştilor, al demagogilor şi al profesorilor de artă, era scăldat în culori
negrăite. Albastrul cerului părea pur în intensitatea şi strălucirea sa, egal revărsată.
Doar un norişor pe vârful Lykabetului, curat şi neprihănit, atrăgea privirile, aşa
cum stă aninat, părând a grăi despre dalba neprihănire. Verdele revărsat prin
grădini, sus, pe dealurile din Strefi, prin Tourkovounia, era un verde diluat, ca un
arc al nădejdii, ţintind spre o desăvârşire suprafirească. Ce să mai spunem de rozul
bucuriei primăvăratice, al bobocilor ce se iţeau ici şi colo, prin ramurile copacilor,
ca o cunună de lumină?

Prin colţurile străzilor şi prin pieţe, cafenelele, cafenelele încăpătoare, centre de

furtunoase dispute politice, dar şi de leneveală, cu şerbeturile, cu rahatul, cu
cafelele de tot soiul, mai tari sau mai slabe, cu multicolorele muştiucuri ale
narghilelelor, erau pline de lume. Lume de tot soiul. Provinciali, dar şi locuitori ai
capitalei. Cărturari îmbrăcaţi în straie franţuzeşti, cu baston şi pălărie, cu gardenie
la butonieră, discutau problema opţiunii între limba greacă arhaizantă şi limba
demotică sau populară şi din când în când strigau, făcând o zarvă de nedescris.
Apoi, începeau să emită pompos tot felul de teorii despre statuile degradate şi
despre frumuseţi apolinice. Mai încolo, câţiva greci îmbrăcaţi în fustanele şi câţiva
orăşeni vorbind albaneza, dădeau cu pumnii în mese, gata să se ia la bătaie, tot
vorbind despre şedinţele parlamentului şi despre nesfârşitele dispute politice, într-o
parte şedeau cei mai în vârstă, cu mustăţi mari şi bărbi albe, jucând cărţi,
netulburaţi de nimic, doar făcând, din când în când, mici grimase.
Aproape întreaga capitală, în acea primăvară, era ca adormită, pendulând între
visări şi dispute. Aşteptau să vină totul de la sine, fără a se mira, fără a se tulbura,
fără a-şi pune întrebări neliniştitoare. Naşterea, moartea, durerea, boala, dragostea
şi căsătoria, nu erau nimic altceva decât fazele succesive şi neîntrerupte ale
aceluiaşi ciclu.

Jos, pe strada Palatului, pe atunci vestita stradă Ambelokipi (bulevardul Kifisia),

înconjurată de un zid straşnic, se înălţa clădirea Seminarului Teologic Rizareios, a
şcolii «de preoţi şi de călugări», cum îi spuneau câţiva vecini levantini. Era un
complex de clădiri - sfântul aşezământ ridicat de Manthos şi Gheorghios Rizaris
«care au făcut avere în Rusia» - cu alei largi, cu curte de jur-împrejur, cu copaci şi
cu o bisericuţă destul de mică, închinată Sfântului Gheorghe biruitorul, în cinstea
lui Gheorghios Rizaris, omul care atât s-a zbătut pentru «a înmulţi» duhovniceşte
miile de taleri ai fratelui său, răposatul Manthos, dar şi pe ai săi, pentru a dura o
şcoală având drept ţel «ridicarea şi îndreptarea clerului şi, în general,
propovăduirea Adevărului Sfintelor Evanghelii şi a luminilor». În ciuda
strădaniilor sale, nu a apucat să se bucure de această şcoală şi să asiste la
deschiderea ei.

Conform regulamentului şi voinţei întemeietorilor săi, acest aşezământ era condus

de un consiliu de administraţie, alcătuit din zece membri «executori testamentari»,
sub supravegherea Ministerului Cultelor şi al Educaţiei. Consilierii erau aleşi dintre
personajele cele mai alese şi mai ilustre ale societăţii şi. conform testamentului,
trebuia să provină patru din Zagorohoria, din Epir. unul din Yannena, doi din
Smyrna şi ceilalţi trei din Thessalia, Creta şi Chios. Acest consiliu alegea o comi-
sie alcătuită din trei membri, o dată la trei ani, comisie ce era atotputernică în ce
privea luarea deciziilor.

În acea primăvară, într-o zi pe la apus, într-una din sălile şcolii, doi membri
onorabili ai atotputernicei comisii îşi beau cafeaua, stând de vorbă. După o
îndelungă şi zgomotoasă discuţie despre eşecul recentei încercări de a orienta
şcoala într-o direcţie ştiinţifică, scăpând de gimnaziul clasic, unul dintre ei schimbă
vorba şi zise:
- Dragul meu, lumea intelectualilor şi a universitarilor, adică, clasă conducătoare,
va aprecia vremea lui Argyriadou şi a lui Krispis, ce a adus răspândirea spiritului
liberal. În ziua de azi preotul, parohul, celula Bisericii tinde să devină un cetăţean
liberal, un om cu drepturi în toate domeniile.
- Adică unde?
- Drepturi în ce priveşte atracţiile vieţii, dragul meu. Nu pricepi?
- Minunat. Atunci să lepădăm şi rasa. Ce nevoie mai avem de ea?
- Bine, bine, să nu ajungem brusc aşa departe. Totuşi, te întreb, oare rasa îl face pe
preot?
- Lasă sofismele. Sigur că nu rasa îl face pe preot, dar rasa are tradiţie, istorie,
simbolizând patimile Golgotei. Rasa, prietene, simbolizează sângele... sângele şi
mucenicia. Şi... ce vrei să facem? Este veşmântul afierosirii, veşmântul jertfei.
- Hm... «jertfa»! Ce folos avem din cuvântul «jertfă»? Lepădăm desfătările
elementare ale acestei vieţi trecătoare şi... dăm în ipocrizie. Uite, cel de care veni
vorba ieri în parc...
- Cine?
- Părintele Mitrofanis.
- Ce vrei să spui?
- Ce vreau să spun... Este paroh în centru şi are mii de obligaţii şi de probleme. Are
mulţi copii, iar soţia e geloasă şi vicleană. Mii de ispite. De ce să ne grăbim a
condamna tendinţa de lepădare a veşmintelor preoţeşti? Tu ce-ai face?

În acel moment se trânti uşa sălii de alături şi intră venerabilul domn «secretar
general» împreună cu doi dintre cei mai cunoscuţi profesori.
- Cam pe la ce oră va sosi, domnule secretar? întrebă unul dintre consilieri.
- Cine?
- Noul director pe care îl aşteptăm, fostul Episcop de Pentapolis.
- Dar vasul a ancorat deja în Pireu. Trebuie să apară dintr-o clipă în alta.
Se lăsă un moment de tăcere.
- Ştii, părerile sunt împărţite în ce-1 priveşte, şopti primul consilier, aplecându-se
spre celălalt. Încă nu e sigur că...
- Asta s-a lămurit deja. Nu mai stărui. Sunt doar calomnii ale curţii patriarhale.
Când cineva primeşte să devină slujitor al lui Iisus Hristos...
- Dar îţi spun că secretarul general de la Minister are un document de la un
politician din Egipt, în care se spune că plecarea sa a avut şi pricini morale.
- Atunci cum de a fost numit?
- Mai degrabă cu chezăşuirea Arhiepiscopului. Nu ştiu de ce îl simpatizează acest
ciudat Ghermanos.
- Nu mai da atenţie părerilor altora. Felul şi valoarea sa se vor vădi în scurt timp.
Iată Rodosul... cum spuneau strămoşii noştri din antichitate. Însă pe mine altceva
mă preocupă.
- Ce anume?
- Se spune că e blând, ascetic şi om al rugăciunii. Cum o va scoate la capăt cu
elevii?
- Aveţi absolută dreptate. Tinerii din ziua de azi s-au deşteptat, nu mai înghit orice
li se spune.
- Ei, aici cred că va avea oarece probleme. Într-adevăr, în ziua de astăzi tinerii sunt
atraşi de viclenie. Sunt şmecheri. Folosesc mii de tertipuri spre a-i păcăli pe dascăli
şi a încălca regulamentul. Alaltăieri am auzit...
Nu apucă însă să-şi sfârşească fraza, că secretarul apăru din nou:
- A venit! strigă. Să-i ieşim în întâmpinare.
Într-adevăr, dincolo de poarta de fier se oprise o şaretă, din care coborî un cleric ce
părea foarte ostenit de călătorie. Consilieri, secretari, profesori îi ieşiră toţi înainte.
- Bine aţi venit. Prea Sfinţite. Bine aţi venit.
- Domnul fie cu voi, spuse clericul, căruia atunci îi auzeau glasul pentru prima
dată.

Îl priveau toţi, curioşi, cercetându-1, încercând să-i desluşească sufletul, să-l

caracterizeze şi să-l aprecieze după înfăţişare, după privire şi după atitudine.
Era de înălţime obişnuită. Pe chipul său armonios, o expresie plină de bunăvoinţă.
Din ochii albaştri se revărsa o lumină nemaivăzută, ce se întrecea în farmec cu
lumina blândă a apusului primăvăratec. Barba începuse să-i albească.
- Un chip cu adevărat biblic, îi şopti primul consilier secretarului.
- Vom vedea... Nu te grăbi, răspunse acela.

După ce se făcură prezentările necesare, secretarul se oferi să-l conducă în sala

oficialităţilor.
- Vă rog, aş dori să mergem mai întâi în biserică, şopti.

Şi, fără a mai aştepta să fie condus, se îndreptă spre Biserică Sfântul Gheorghe,
trecu de solee, o luă spre stânga, spre micuţa uşă a altarului pe care o găsi pe
jumătate deschisă, intră şi se opri la Sfânta Masă. Apoi se aplecă, sărută Sfânta
Evanghelie şi, înaintând, se întoarse spre Iisus Hristos Răstignit. De îndată căzu în
genunchi şi-L sărută. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi şi şoptea ceva. Se ruga. Ce
spunea oare?

Tânărul Kimon Prokofos, elev în anul al doilea, care se strecurase nevăzut în altar,
îl auzi spunând: «Oh, Doamne... Doamne, Binefăcătorul tuturor, Mântuitorule,
Cuvântule atotputernic, Fiule al Pururea Fecioarei Maria, Miel junghiat, Atot-
înţelepte călăuzitor, miluieşte-mă pe mine, robul Tău. învredniceşte-mă întot-
deauna să am înaintea ochilor şi să făptuiesc voia Ta. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc
din adâncul inimii».

Consilierii, secretarul şi profesorii îl aşteptau uluiţi, urmărindu-1 de aproape.

- Plânge... plânge şi suspină! şopti cineva.
- Udă Sfânta Cruce cu lacrimi..., spuse un altul.
În scurt timp se arătă în cadrul Uşilor împărăteşti pe care le deschiseseră între timp,
ieşi, merse puţin şi apoi sărută icoana Maicii Domnului. Stătu o vreme înaintea
icoanei, cuprins de emoţie. Toţi îl auziră vorbindu-i la plural şi apoi, cântând un
imn bisericesc.

În cele din urmă se întoarse surâzând către cei ce-1 aşteptau. Surâse, înroşindu-se
ca un copil ce-şi cere iertare pentru vreo poznă.
- Mă iertaţi, şopti. Acum vă stau la dispoziţie.

Îl înconjurară din nou, privindu-1 tăcuţi. Unul dintre ei vru să spună ceva, dar se
încurcă, neştiind cum să-i spună ce avea de spus, în ce fel să-şi acopere şi să-şi
împodobească spusa.
- La dreapta, în sala de primire. Sfinţia voastră, strigă la un moment dat secretarul.
Apoi se îndreptară cu toţii într-acolo.

2
A doua zi, de dimineaţă, elevii Seminarului Rizareios, din Atena, din insule, din
Thessalia, Smyrna, Creta, Zagorohoria sau Yannena, din patria «veşnic po-
meniţilor» fondatori ai şcolii Manthos şi Gheorghios Rizaras, fură înştiinţaţi să se
adune cu toţii în sala cea mare de ceremonii, fiindcă secretarul urma să li-1
prezinte pe noul director.

- A sosit episcopul călugăr. Atenţie! Trebuie să-i facem impresie bună... spuseră
câţiva dintre elevii din ultimul an.
- Pare sever... Dar o să-i treacă, spuseră alţii.

Într-adevăr, în scurt timp intrau în sala deja plină de rase şi de voci tinere,
secretarul şi doi profesori, dimpreună cu noul director general.

Rasele se mişcară, se auzi ceva ca un fâlfâit de aripi şi toţi elevii fură în picioare.
După ce se făcu rugăciunea cuvenită, secretarul spuse:
- Elevi şi bursieri ai şcolii veşnic pomeniţilor întemeietori Manthos şi Gheorghios,
sunt foarte fericit astăzi când şcoala noastră a dobândit un nou director general,
care a sosit abia ieri. Prea Sfinţitul Nektarios, fost Episcop de Pentapolis, îşi asumă
înaltele sale îndatoriri. Este un om instruit, scriitor al unor desăvârşite lucrări
teologice, un cleric plin de morală şi de virtute. Comisia de conducere m-a
însărcinat să vi-1 prezint, spre a vă arăta vrednici de un asemenea dascăl
duhovnicesc, căruia să-i arătaţi deplin respect, ascultare şi dragoste. Iată, aceasta
este prima întâlnire dintre Prea Sfinţia sa şi voi...
Atunci îşi îndreptă ochii albaştri spre cele aproape o sută patruzeci de chipuri
tinere, îmbrăcate în rase negre. Jos unii dintre elevi îi îmbrânceau şi-i înghionteau
pe cei de lângă ei. Dar parcă şi mai multă gălăgie făceau cu ghetele negre, cu care
se călcau unii pe alţii, stârnind un zgomot înfundat.
- Copiii mei, începu a vorbi încet, copiii mei, sunt foarte fericit că mă aflu astăzi
alături de voi îmi asum cu frică de Dumnezeu sarcina educării voastre şi vă promit
să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru creşterea voastră duhovnicească, pentru
împlinirea aşteptărilor părinţilor voştri, ale veşnic pomeniţilor întemeietori ai
acestui aşezământ şi ale întregului nostru neam.

Exact în acel moment se auzi un râs înfundat care se înteţi, devenind treptat un
zgomot surd. Secretarul se fâstâci, înroşindu-se. Făcu pieziş o mişcare bruscă spre
stânga, părând gata să se năpustească asupra elevilor.
- Fiii mei, continuă noul director, netulburat şi împăcat. Copiii mei, pe chipul
vostru, în fiecare dintre voi, se află «în faşă» un viitor preot, coloana vertebrală a
istoriei şi a vieţii mult încercatei noastre patrii. Fiii mei, fiţi mândri că purtaţi acest
veşmânt. Să-L rugaţi din suflet pe Domnul şi Mântuitorul nostru, să vă învredni-
cească să deveniţi mâine iconomi ai Bisericii Sale, astfel încât tot cu vrednicie să-i
împrumutaţi propria mână lui Dumnezeu Preaînaltul, înaintea sfântului Său
Jertfelnic, spre îndeplinirea înfricoşatei şi nesângeroasei Jertfe, întru săvârşirea şi
reprezentarea dramei Dumnezeieşti pe cumplita Golgotă. Toate îndeletnicirile
oamenilor, toate meseriile cu care-şi câştigă traiul, încep şi se sfârşesc aici, în
această vale a plângerii, pe acest pământ însângerat şi sfâşiat. Însă îndeletnicirea
voastră nu e meserie, nu e ceva vremelnic, ci este misiune. Misiune care începe aici
pe pământ spre a se repeta în înalturi, în ceruri, dimpreună cu cântările îngerilor.
Fiţi cu băgare de seamă, vă rog, la aceste smerite cuvinte. Lăsaţi-vă sufletele tinere
să-şi ia zborul spre adevărurile cele veşnice, spre unicul adevăr de lumină purtător
al Sfintei noastre Evanghelii.

În acea clipă zgomotul din sală încetă, iar elevii deveniră serioşi.
-- Copiii mei, continuă, trebuie să fim mândri încă şi pentru că suntem mădulare
ale Bisericii Răsăritene din vechime, a Ortodoxiei nebiruite. Ortodoxia este co-
moara noastră, mărgăritarul nostru de mare preţ şi lumina cea neînserată. Dacă
pierdem această comoară, ne vom risipi ca fumul şi ca cenuşa în cele patru zări.
stingându-ne ca rasă şi ca neam. În cadrul următoarelor lecţii pe care nădăjduiesc
că Dumnezeu vă îngădui să le predau, vom discuta despre cele ascunse, cele
nevăzute ale acestei preţioase comori, a cărei uriaşă valoare trebuie să o înţelegeţi.
Astăzi ne mărginim a spune doar «vorbe ce zboară», puţine pentru prima noastră
întâlnire. Copiii mei, viaţa omului, viaţa întreagă este un nesfârşit gherghef
nelucrat, care începe şi se sfârşeşte odată cu existenţa noastră. De noi depinde ce
urmează a se ţese în cele din urmă pe acest gherghef. Acolo se va vădi omul care
va izbuti să-l umple cu fapte bune şi bineplăcute lui Dumnezeu, omul care va arăta
urmaşilor, cu tărie, cu voinţă şi cu răbdare - mai ales cu răbdare - fapte desă-
vârşite, nepieritoare, veşnice. Ziua mâinile noastre brodează acolo cu un ac. Dacă
acul e bine pus pe gherghef, dacă se foloseşte aţa potrivită, atunci toate se vor
îndrepta spre făptuirea unui ţel dumnezeiesc.

Apoi se aşternu iar tăcerea. Acum toţi îl ascultau cu atenţie. Erau cu băgare de
seamă la înfăţişarea sa senină, la chipul plin de bunătate şi la sinceritatea cuvintelor
sale.

- Copiii mei, continuă iar, nădăjduiesc să vieţuim pe mai departe în Domnul nostru
Iisus Hristos, întocmai ca o familie. Să ne mărturisim unii altora, să ne spunem unii
altora problemele. Să creăm între noi o binecuvântată frăţietate. Vă promit că vă
voi sta alături ca un tată şi ca un părinte duhovnicesc. Cutez, deşi suntem abia la
început, cutez să fac şi o observaţie. Vă văd aproape pe toţi fără barbă. Şi vă întreb
de ce nu continuaţi tradiţia frumuseţii fireşti? Nu vă lăsaţi amăgiţi de europeni.
Noi, grecii creştini, avem cultura noastră, îi avem pe Sfinţii Părinţi, aceste mirifice
stele ale Bisericii noastre. Vă rog să le urmaţi exemplul bărbătesc şi să fiţi şi voi un
exemplu al frumoasei lupte a...

Deodată începură a se auzi şoapte din toate părţile. În curând surâdeau iar. Unii îşi
vădeau de-a dreptul uimirea.
- Episcop călugăr... spuse unul, aproape cu voce tare.

În cele din urmă, când încetă să mai vorbească şi privi în ochii tinerilor săi elevi,
răsunară câteva aplauze.

Mai târziu, lucrurile îşi urmară cursul firesc. Fu lămurit asupra problemelor
curente, discută regulamentul şi multe altele...

Rămas singur în biroul său, privirea îi căzu pe un act emis de Ministerul Cultelor şi
al Educaţiei. Eia numit responsabil cu «pregătirea filozofică şi pedagogică în
şcolile pedagogice şi în instituţiile de învăţământ din învăţământul mediu».

Surâzând, îşi spuse:

- Ce să fac? După puteri, voi sluji şi acolo.
 3
Zilele şi săptămânile următoare, dovediră că lucrurile nu erau prea roz, în ce privea
numirea sa la această şcoală.
De bună seamă, ştia de existenţa acestei şcoli, ca de altminteri toţi grecii. Citise o
mulţime de lucruri şi în vremea studenţiei, la Atena, dar şi în Alexandria, despre cei
doi întemeietori epiroţi ai şcolii: despre Manthos, care murise în Rusia cu dorinţa
de a pregăti preoţi tineri pentru patrie, buni samarineni, precum şi despre
Gheorghioa, care atât de mult se chinuise în «vestita cetate», pentru a transforma
banii donaţi în faptă şi acţiune, deşi, în cele din urmă, nu apucase a vedea şi a se
bucura de începuturile funcţionării acestei şcoli. Adevăr îndelung chibzuit şi
acţiune de binefacere. Chibzuit şi în ce priveşte aspectele economice, dar şi în
privinţa conducerii, astfel încât să poată rezista, să continue şi să progreseze.
Consiliul general, alcătuit din zece membri, îşi continuă activitatea cu cinci
membri din Epir, doi din Smyrna, unul din Thessalia, unul din Creta şi unul din
Chios, aşa cum doriseră iniţial întemeietorii şcolii, com-pletînd golurile rămase în
urma unor decese, făcând propuneri înaintate ministerului spre aprobare. Secretarul
şi unii dintre funcţionari, ca oameni de încredere ai Comisiei, în majoritate epiroţi,
erau inamovibili, purtându-se ca nişte birocraţi tiranici.

Atât cu directorul cât şi cu profesorii ce predau în şcoală, se purtau ca nişte patroni

atotstăpânitori, în timp ce reprezentantul ministerului avea o funcţie aproape
decorativă.

- Sistemul dumneavoastră, cuvioase, nu ne-a mulţumit pe deplin, îi spuse de-a

dreptul, într-o după-amiază, şeful comisiei, un mare comerciant, înalt de stat.
uscăţiv, îmbrăcat impecabil, cu o aluniţă pe nas.
- Adică? întrebă încet.
- Am fi dorit din parte-vă mai multă forţă, mai multă autoritate administrativă.
- Mă voi strădui, răspunse.
- Avem nevoie de severitate, de o mână forte, de autoritate administrativă. Pe lângă
asta, am auzit că Sfinţia voastră cultivaţi ascetismul, adică metodele învechite.
Tinerii noştri, care urmează cursurile şcolii, copiii aleşi, după cum bine ştiţi, nu vor
deveni preoţi cu toţii.
- Din păcate, ştiu asta... Dar...
- De ce «din păcate»? Inacceptabil. Totul este cunoaşterea enciclopedică, fie şi
educaţia clasică, părinte, cultivarea literelor şi învăţarea elinei.
- În primul rând educaţia întru Hristos, domnule preşedinte.
- Bine, bine, aşa stăruiţi să spuneţi voi, clericii necăsătoriţi. Pe lângă asta mi s-a
spus că...
- Dacă-mi îngăduiţi, cine vă spune toate astea? Colegi profesori sau elevi?
- E secret. De altminteri, nu vă priveşte.

Omul cu aluniţa pe nas creştea, creştea, se umfla, umplând aproape toată odaia,
acoperind şi zdrobind tomurile cu scrierile sfinte din biblioteci.
- Fie... izbuti să îngaime.
- Mi s-a mai spus că v-aţi preocupat, cu aspră de măsură, de bărbile elevilor. Socot
din nou că este inacceptabil. Aşa ceva nu e prevăzut în regulament.
- Regulamentul prevede o înfăţişare serioasă şi bărbătească.
- Nu exageraţi, Sfinţia voastră. Sistemul Cuvioşiei voastre nu ne-a mulţumit pe
deplin. Vremurile s-au schimbat. Nu mai trăim pe timpul lui Kapodistrias ".
Ridică puţin privirea, apoi o coborî iar. Chipul cu aluniţa pe nas... Respiră adânc,
suspină uşor şi apoi respiră iar.

Acum era din nou singur. Preşedintele, cu o mişcare bruscă, se năpusti pe uşa cu
geam dispărând ca un fum.

Oare ar trebui să protesteze, să se justifice, în fine, să răspundă ceva? Nu, îşi

răspunse singur. Un bătrân din Sinai, pe care-1 cunoscuse odinioară, îi spusese că
grecul, odată ce dobândeşte ceva putere, începe a se crede Alexandru cel mare,
pretinzând că toţi să se plece la trecerea sa.

Se ridică, se închină de trei ori, privind apoi icoana lui Hristos Care îşi ducea
Crucea, şi zise:
- Voi răbda. Voi răbda, Doamne...

4
Vara ce urmă aduse o oarecare tihnă şi oarece uşurare după primele impresii
descurajante.

Se regăsi pe sine în singurătate, adâncindu-se în studiu şi în rugăciune. Ah,

rugăciunea, ce binefaceri dobândeşte omul în rugăciune, în convorbirea din
adâncul sufletului cu Preadulcele Iisus, cu Cuvântul cel Atotputernic şi cu
Mântuitorul, ce uşura atât de mult inima, întărind-o în lupte şi dăruindu-i curaj
înaripat! Nu va uita niciodată Miezonopticile şi Vecerniile acelei prime veri
petrecute la Seminarul Rizareios, după cum îşi va aminti mereu paraclisele,
convorbirile cu Maica cea minunată, cu Maica lui Emmanuel, cu Maica Domnului,
care i-au schimbat starea sufletească, picurându-i în suflet balsamul păcii.

În acel an vara veni în Atena deodată şi cu călduri mari, cu un soare arzător ca para
focului. Se trezea întotdeauna în zori şi, după utrenie, se ocupa de cultivarea
grădinii. Efortul de a face cumva pământul roditor să-şi vădească tainele ascunse,
prin culoare şi viaţă, îl însufleţiră în strădaniile sale de grădinar. Începu să sădească
verdeţuri şi flori, să le ude, să le altoiască şi să le urmărească creşterea tăcută.
Totodată se pregătea de începerea noului an şcolar. Se pregătea intens, studiind şi
făcând felurite planuri, pentru a reuşi. Oh, da, trebuia să reuşească. Să reuşească,
având în vedere noua stare sufletească a tinerilor, a elevilor, a flăcăilor de la ţară.
Trebuia să izbutească să picure în acele inimi neprihănite, puterea întăritoare a
sfintei credinţe, evlavia şi interesul pentru comoara Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului.

Vai lui, dacă ar fi nesocotit această datorie, dacă ar fi evitat răspunderile ce-i
reveneau, dacă ar fi ignorat cât de puţin această sfântă datorie. Vai lui, dacă ar fi
uitat de sine, căzând în asemenea moleşeală. Unuia ce ar ajunge astfel, mai bine i-
ar fi să fi murit de mic sau de tânăr. Aproape în fiece dimineaţă, la rugăciunile
Utreniei, îi părea că-L vede aievea, viu, pe Cel «pipăit de Toma şi înviat», pe
Mântuitorul, şi că-L auzea spunându-i: «Iată, Eu mă rog Tatălui pentru tine. Iar tu
sprijineşte-i pe tineri, sprijineşte-i pe fraţii tăi».

Pe la sfârşitul verii, mai precis pe la începutul lui octombrie, veni să i se alăture

micuţul său prieten din' Lamia. Ajunsese ca o pasăre a cerului, vesel, zvelt, fără
griji, neştiind nimic de nenorociri şi de poveri. Ducea cu sine doar o boceluţă şi
binecuvântarea părinţilor săi. Îndată ce se înfăţişă înaintea directorului, bătu o
metanie până la pământ şi-i sărută mâna. Apoi, cu nevinovăţia vârstei, se aplecă
spre un coşuleţ, din care scoase un pachet cu urdă şi un borcan cu dulceaţă de
struguri, spunând:
- Mi le-a dat mama, Sfinţia voastră, să vi le dau.
- Mulţumesc, Kostis, fii binecuvântat. Ce mai face tatăl tău? Sunteţi bine cu toţii?
- Din ziua în care aţi plecat, tata s-a îmbolnăvit.
- Cum aşa?
- A răcit şi a zăcut la pat douăzeci şi cinci de zile. Despina, sora mea, la fel. Să nu
mai vorbim despre asta, Sfinţia voastră. Am dus-o foarte greu şi ne-am îndatorat
mult. Mama spune că atâta timp cât v-aţi aflat alături de noi...
- Exagerează. Să nu crezi asemenea lucruri, căci Domnul se îngrijeşte de noi toţi.
Ascultă, Kostis...
- Spuneţi.
- Fii atent, copilul meu. Voi face tot ce pot pentru tine, însă trebuie ca şi tu să bagi
de seamă şi să fii foarte bun în toate. Cât timp vei învăţa aici, să nu cauţi să-mi
vorbeşti foarte mult. Să păstrezi distanţa cuvenită, ca să nu dăm prilej altora să
comenteze.
- Voi face întocmai cum îmi spuneţi.
- Dacă reuşeşti şi dacă vei fi foarte bun la învăţătură, vei putea fi numit repetitor
aici, la şcoală.
- Măcar... să-l pot ajuta cât de puţin pe tata.
Apoi tăcură. Se priviră în ochi, ca odinioară, în Larnia. Albaştri ochii bătrânului,
albaştri şi cei ai copilandrului. În ochii primului se vedea o strălucire.
- Mă rog să reuşeşti, ca să am şi eu aici un tovarăş, fie şi micuţ ca tine, şopti.
- Voi reuşi, Sfinţia voastră. Profesorul de la şcoală mi-a spus că aici voi lua numai
note de zece. Şi... şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi mereu lângă dumneavoastră.
Până la moarte. Fără să vrea, izbucni în râs. Şi râse din toată inima.

- Fii binecuvântat, Kostis. Harul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să te

însoţească şi să te ocrotească în drumul tău.

Kostis se aplecă, îi sărută mâna din nou, iar el îl binecuvântă.

În ciuda observaţiilor şi a cârtelilor comisei celor trei membri, îşi urmă drumul, aşa
cum îl înţelegea, ca datorie înaintea Marelui şi Unicului Stăpân, Domnul Iisus
Hristos.

Anul următor, la 18 septembrie, cu ocazia începerii cursurilor, vorbi iar în faţa

tuturor, în sala cea mare. Înaintea sa se aflau profesorii, consiliul de administraţie,
aproape toţi cei din Seminarul Teologic Rizareios.

De data aceasta însă rasele negre nu se mişcară deloc şi nu făcură nici cel mai mic
zgomot. Alese din Evanghelie tot pilda semănătorului, arătând care era rolul
agricultorului, vorbind despre bobul de grâu şi despre pământul cel bun. De
altminteri, era subiectul său cel mai drag.

... «După cum în agricultura naturală, unul este agricultorul şi altul este ogowil, tot
astfel se petrec lucrurile şi în agricultura duhovnicească. Mintea şi inima elevilor
sunt ţarina ce trebuie lucrată, iar profesorii sunt agricultorii, semănătorii. Aşa cum
se petrec lucrurile în agricultură, tot astfel se petrec şi în educaţie. Dacă sămânţa
cade pe pământ bun, rodeşte, una o sută, alta şaizeci şi alta treizeci. De cade în
drum sau pe piatră sau între spini, atunci, sămânţa căzută în drum va fi mâncată de
păsări, cea căzută în pământ pietros se usucă, neavând vlagă, iar cea dintre spini va
fi sufocată de spinii din jurul său».
La sfârşit le spuse cum înţelegea misiunea şcolii, dar şi propria misiune, şi anume
aceea ca elevii şcolii să devină clerici, preoţi parohi. Un preot credincios şi virtuos
era lucru mare, putând să preschimbe deznădejdea într-un râu de nădejde. El poate
ajuta o mulţime de oameni. Poate preîntâmpina ura, patimile, nenorocirile, se-
mănând dragostea, dreptatea, solidaritatea, lucrarea plină de bucurie; într-un cuvânt
poate deveni cale şi lumină, lumina lui Hristos.

... «Fericiţii întru pomenire fraţi Rizaris au întemeiat această şcoală, pentru ca aici
să fie pregătiţi vrednici slujitori ai Celui Preaînalt. Pentru îndeplinirea acestui ţel s-
au ostenit domnii consilieri ai şcolii şi toţi profesorii, şi tot pentru îndeplinirea
acestui ţel aţi venit şi voi la această şcoală. Educarea voastră în Seminarul
Rizareios vă obligă a vă dovedi vrednici slujitori ai Bisericii şi a nu înşela
aşteptările celor ce s-au ostenit pentru voi. Îndatoririle voastre ca preoţi sunt mari
şi însemnate. Ca preoţi ce veţi sta înaintea Sfântului Jertfelnic, când aduceţi
Domnului jertfă, primind milele cele bogate ale lui Dumnezeu pentru popor, datori
sunteţi a vă dovedi vrednici de o atât de însemnată misiune, ca să nu închideţi
poarta milei celei dumnezeieşti, din pricina nevredniciei voastre. Ca preoţi datori
sunteţi a deveni dascăli ai adevărului revelat, pe care Sfânta Biserică Apostolească
Şi Sobornicească, ai cărei fii suntem, a păstrat-o ca pe lumina ochilor. De
asemenea, ca preoţi trebuie să-i sprijiniţi pe cel clătinaţi şi să-i ridicaţi pe cei
doborâţi, ca nişte păstori...».

După ce-şi încheie cuvântarea primi cuvenitele felicitări şi aplauze. Dar, după cum
află mai apoi, câţiva consilieri din cei doritori de înnoire, care aruncară câteva
vorbe otrăvite, îi făcură să nu se entuziasmeze şi să nu li se pară ceva deosebit.
Atena era şi pe atunci un spaţiu al politicianiştilor, un centru al demagogilor.
Entuziasmele şi laudele închinate de occidentali secolului viitor care, prin
intermediul matematicii şi al invenţiilor, urma să-l îndumnezeiască pe om, erau
promovate de intelectuali şi de unii jurnalişti, ca fiind esenţiale. Erau promovate în
numeroase articole şi în versuri. Chiar şi câţiva dintre profesori râseră la sfârşitul
cuvântului său inaugural, socotindu-1 «vorbe obişnuite, popeşti».

Totuşi, drumul şcolii îşi schimba direcţia cu fiece zi, îndepărtându-se tot mai mult
de prăpăstii şi de povârnişuri.

Şi, după cum se întâmpla adesea cu Sfântul Har, cu «Duhul cel neapropiat, care
suflă încotro voieşte», ceva asemănător se petrecu şi aici. De obicei norodul
neştiut, poporul, este acela care primeşte, pe tăcute, Sfântul Har. Şi aici, elevii
primiră Sfântul Har.
Începutul se vădi mai neplăcut. Se vădi partea diavolului, a vicleanului ce aruncă
sămânţa zavistiei. Dar, unde voieşte Dumnezeu, amărăciunea se preschimbă în
dulceaţă, făcându-se rod dulce şi copt. La început, partea rea a acestei
preschimbări, porni de la o ceartă între doi elevi din clasa a cincea, iscată de la
un lucru neînsemnat, care însă aduse tulburare, ducând mai apoi la ceartă, harţă
şi cuvinte grele, la un schimb de «epitete» şi la câţiva pumni.

Vinovaţii, patru la număr, fură aduşi în biroul său de către supraveghetor, sub
acuzaţia de încălcare gravă a regulamentului.

Se numeau Sofronis, Papahristou. Leledakis şi Peritzoglou. Roşii la chip, îşi

aruncau priviri furioase, gata să-şi primească pedeapsa pentru tulburarea
pricinuită.

În momentul acela scria o «scrisoare de mângâiere» unui prieten şi frate

ieromonah. Tulburat de zgomot, lăsă pana să-i cadă din mână, picurând un strop
de cerneală pe hârtie.
- Ce e cu gălăgia asta? Ce s-a întâmplat?
- Domnule director, Sfinţia voastră... mă iertaţi, uitaţi, Papahristou m-a făcut
lotru, adică hoţ, în auzul tuturor.
- Se poate? E adevărat? întrebă liniştit.
- Spune minciuni... mi-a jignit locul de baştină. A spus că noi, cei din Metsovo
suntem ţigani turci şi că mâncăm întruna iaurt.
- Serios?
- Să vă spun, sări al treilea dintre ei. Să vă spun adevărul. Nu i-a dat să citească
nişte broşuri, o revistă...
- Ce revistă?
- Nu revistă... carte.
- Ce carte?
- «Calendarul» lui Skokos.
- Cum de a ajuns în şcoală «Calendarul» lui Skokos?
- Nu e toată cartea... ci doar file din ea. Le-a adus Peritzoglou pe furiş.
- Tu de ce eşti acuzat?
- EL domnule director - zise supraveghetorul - el este provocatorul acestei cerţi. El
i-a aţâţat şi i-a făcut să se bată, ca să râdă de ei.
Apoi tăcură toţi.

Directorul îi privi pe rând în ochi. Îi privi cu ochii săi albaştri, palid, tăcut, plin de
amărăciune. Apoi spuse:
- Tot ce aţi făcut mă întristează foarte mult, silindu-mă să mă pedepsesc pe mine
însumi.
- Pe dumneavoastră, domnule director? întrebă mirat supraveghetorul.
- Întocmai. Să mă pedepsesc pe mine însumi, privându-mă de mâncare. Domnule
supraveghetor, din după-amiaza asta, înştiinţaţi-1 pe bucătar să nu-mi aducă
mâncare timp de trei zile. Ne-am înţeles? La ceasul mesei, mă voi ruga pentru cele
întâmplate.
- Desigur.
- Mă întristează, fiii mei, mă întristează... voi, preoţii de mâine ai Celui Preaînalt!
Duceţi-vă acum şi fie ca Domnul să vă miluiască şi să vă lumineze... fie ca
Domnul să vă ierte.

Rămaseră muţi de uimire, privindu-1 încremeniţi. Ochii săi, serioşi şi trişti, aveau
ceva negrăit, ceva măreţ.
- Duceţi-vă... spuse iar. Şi vă rog să vă împăcaţi până la prânz, fiindcă altminteri
voi prelungi pedeapsa.

Elevii plecară, târându-şi picioarele. Ieşiră din birou gârboviţi, întristaţi, copleşiţi
de frică şi de recunoştinţă.

La masa de prânz nici unul dintre ei nu veni în trapeză să mănânce. Se închiseră

în camerele lor şi plânseră. Plânseră ca niciodată până atunci.

Vestea celor întâmplate se răspândi din clasă în clasă, uimindu-i pe toţi,

provocând discuţii, mirare şi respect faţă de acest.prelat şi călugăr, care întorsese
greşeala, pedepsindu-se pe sine.

Netulburat, cu privirea blândă, învăţat cu asceza, învăţat cu lipsurile, posti într-

adevăr timp de trei zile, rugându-se pentru propăşirea şcolii.

Elevii, unul câte unul, îşi coborâră lăncile ascuţite, îşi înmuiară inimile împietrite,
începând, încet-încet, să cedeze şi să se schimbe. Începură să se roage şi să
primească Sfântul Har. Înepură oarecum să priceapă ce înseamnă a fi preot, preot
al lui Hristos Răstignit. Oriunde se întâmpla aşa ceva, în orice aşezământ sau
şcoală unde se formează o anume părere despre un profesor sau despre un
director, acea părere dăinuie. Fiindcă mulţimea anonimă, elevii care vin şi pleacă,
primesc şi apoi răspândesc cele aflate, întemeind o faimă ce se adevereşte apoi, în
practică, întărindu-se şi mai mult.
Rezultatul îl văzu el însuşi, făcându-1 să aibă şi mai multă râvnă de a lupta,
făcându-1 să se topească şi să iubească şi mai mult aceste suflete delicate pe care
Domnul le încredinţase mâinilor sale ce le deveniseră călăuză.

Mulţi elevi erau de la munte, de la ţară, din Zagorohoria, din săraca Thessalie şi,
fiindcă îi văzu binevoitori, blânzi şi gata să-l ajute la îngrijirea grădinii, se gândi
cât de folositor ar fi fost să le aducă un agronom, să adauge încă o materie şcolară
şi anume «agronomia practică». Întocmi un plan pe care apoi îl depuse la consiliu.
Degeaba, nimic, nici un rezultat. Unul însă din cei trei membri ai comisiei păru
binevoitor, favorabil propunerii sale, promiţându-i chiar că va face totul pentru
aprobarea planului.

- Nu vă puteţi imagina, stimate domnule consilier, ce folositor este un preot de ţară,

atunci când are şi cunoştinţe de agronomie. Ce este omul? O alcătuire complexă de
trup şi suflet. Aşa că mai întâi trebuie să le oferim hrană duhovnicească şi apoi cele
necesare trupului.

- De bună seamă, de bună seamă. Voi sprijini acest plan. Voi cere să se voteze un
fond special.

Mai apoi însă află că la şedinţă şi el fu împotriva planului, ca toţi ceilalţi, fără a
aduce nici cel mai mic argument în favoarea sa.

«Ciudat!», se gândi. «Cum se poate ca oameni cu bună reputaţie şi, altminteri, în

toate respectabili, cu poziţie în societate, cum se poate, aşadar, ca astfel de oameni
să-şi «sulemenească» buzele, să promită lucruri pe care nu le îndeplinesc, cum se
poate ca unii ca aceştia să fie atât de prefăcuţi?».

Se întristă foarte tare din pricina elevilor, din pricina acestor copii sărăcuţi, porniţi
din munţi, veniţi de prin văioage şi de pe lângă cascade, care-şi lăsaseră în urmă
maicile, coliba, o liotă de fraţi şi rude ce aşteptau lucruri mari de la ei. Ce păcat că
nu studiase şi agronomia! Ar fi putut, cel puţin el, să-i înveţe ceva, să le predea
ceva din această străveche îndeletnicire practică.

În orice caz, acum avea prea puţin timp liber şi din pricină că adesea era nevoit să-i
înlocuiască pe teologii «bolnavi, ce lipseau», dar şi din pricină că începuse să
colaboreze la noul ziar al Sfintei Asociaţii.

Mitropolitul Ghermanos Kalligas, ca preşedinte al Asociaţiei Clericilor din Atena,

în ultimul timp arăta multă bunătate acestui «frate drag», lucru pe care îl socotea o
altă «binecuvântare venită de sus». Îl chema la diferite slujbe, îi încredinţa slujirea
parastaselor unor persoane importante de la palat şi îi cerea părerea în fiece
problemă mai dificilă a Bisericii greceşti. Aşadar cum putea să refuze să
colaboreze la noul ziar pe care aproape că îl înfiinţase el personal: «Sfinţia voastră,
salut această acţiune şi laud intenţia voastră generoasă şi plină de iubire
creştinească», îi scrise. «Acceptând onoarea acestei colaborări exprim Sfinţiei
voastre şi directorului ziarului, domnul I. Mesoloran, mulţumirile mele, din toată
inima, şi vă asigur, pe Sfinţia voastră şi Sfânta Asociaţie că, pe cât îmi stă în putere
şi în măsura în care voi avea timpul necesar, cu bucurie doresc să răspund cinstei şi
aprecierii de care mă bucur din partea Sfinţiei voastre...».

Când promitea ceva. era imposibil să nu facă încă şi mai mult decât promisese. Nu
fiindcă era Ghermanos la mijloc, căci chiar şi celui mai neînsemnat călugăr de i-ar
fi promis colaborarea, s-ar fi silit, n-ar mai fi dormit noaptea, numai să poată
îndeplini ceea ce promisese.

Astfel că îi rămase doar foarte puţin timp liber. Cu necontenitele îndatoriri, cu

răspunderi «neînduplecate», cu mici incidente, care, inevitabil, apăreau între elevi
şi supraveghetori, seara târziu, cădea vlăguit pe pat. Şi chiar şi atunci se plângea,
acuzându-se pe sine, că nu avea prea mare rezistenţă trupească spre a se ruga toată
noaptea «înaintea Domnului şi a Maicii Sale, Pururea Fecioara Maria», cea
grabnic ascultătoare care întotdeauna îl ajuta şi-l sprijinea.

La o lună după Crăciun, pornind de la un mic incident legat de Theodosios

Venizelos, bătrânul profesor de filologie, se iscară iar felurite şoapte pe seama sa şi
unii aduseră iar în discuţie alungarea sa de către Patriarhia din Alexandria,
provocând şi căutând să discute lucruri ce nu erau acceptate cu nici un chip în
regiune.

Theodosios Venizelos, care urmase studii strălucite în Germania, scriind diferite

studii ştiinţifice, bătrân de acum, nu mai reuşi să obţină o catedră la Universitate şi,
de aceea, se socoti nedreptăţit şi totodată prea important pentru o asemenea şcoală.
Aşadar părintele, ca director, nu dădu mare importanţă micului incident iscat între
bătrânul filolog şi colegul său, profesorul de fizică şi matematică, ci încercă, ca
întotdeauna, să-i împace, ca să nu ajungă lucrurile până la membrii comisiei. Se
pare însă că nici unul dintre ei nu fu mulţumit de acest deznodământ paşnic. Aşa că
au continuat atacurile piezişe, făcând ca, în cele din urmă, şi personalul să se
împartă în două tabere. «Unul zice un cuvânt, care aduce cu sine alte o sută»,
spune un cântec popular. De la şoaptă la cuvânt şi de la judecată la condamnare,
spre marea sa uimire, află de la îngrijitorul bisericii, faptul că la minister «circula»
informaţia că fusese «alungat» din Egipt, «din raţiuni morale». Vechea rană se
deschidea acum iar, şi pe deasupra, plină de miasme. Doamne, într-adevăr, ce chin!
Ce chin!
Încercând în cele din urmă să afle ce se întâmpla, îi dădură de la secretariatul
ministerului o copie a unui document cuprinzând «informaţii» despre persoana sa,
document alcătuit de un fost agent politic grec, cum ar veni de un fost ambasador
în Egipt, document ce îl lăsă mut de uimire.

Era o scrisoare confidenţială a agentului G. Gryparis, către ministrul D. Kalifornas,

datată 28 ianuarie 1894, deci cu un an înainte, în care se spunea: «Domnule
Ministru, la ordinul Excelenţei sale, domnul Ministru de Externe, am cinstea de a
oferi Excelenţei voastre informaţii despre Prea Sfinţitul fost Episcop de Pentapo-
lis, domnul Nektarios Kefalas şi despre motivul plecării sale din Egipt. Pe acest
Episcop ce se nevoia într-o mănăstire din Chios l-a cunoscut domnul Ioannis
Horemis, luându-l sub oblăduirea sa. L-a recomandat apoi călduros Prea Fericirii
sale, Patriarhul Alexandriei şi, pe cheltuiala amândurora, a fost trimis să facă studii
de teologie la Atena, primind, după obişnuita absolvire a Facultăţii de Teologie a
Universităţii Naţionale, diplomă de absolvire. Apoi a revenit (în Alexandria) fiind
hirotonit arhimandrit şi devenind predicator şi secretar la Patriarhie. În toate
slujbele sale a dovedit, într-adevăr, multă râvnă în cele lucrate, ducând o viaţă de
adevărat ascet. După un timp a fost trimis de către Patriarh la Cairo, sub ascultarea
Epitropului Patriarhal al Libiei. Apoi, apărând oarece nemulţumiri între Patriarh şi
Epitropul Libiei, acesta a plecat în Smyrna, iar locul său, ca Epitrop Patriarhal, l-a
luat arhimandritul Nektarios, ocupându-l şi după hirotonirea sa ca Episcop de
Pentapolis. Şi, deşi la început Patriarhul era foarte mulţumit de serviciile
Episcopului Nektarios, căci se dovedise activ şi energic, mai apoi l-a nemulţumit
pe Patriarh, din pricină că s-a arătat înclinat spre acţiuni independente şi voluntare,
lucru socotit de către Patriarh ca fiind dovadă de indisciplină. Din pricina acestora
Prea Fericirea sa a socotit potrivit să-l îndepărteze din Egipt. Conform unor surse
ale Patriarhiei privind tendinţele de indisciplină ale Prea Sfinţitului Episcop de
Pentapolis, îndepărtarea sa s-a făcut şi din pricini privind moralitatea... Este însă de
datoria mea să vă informez şi că, după alte surse, şi acestea deopotrivă de vrednice
de crezare, Mitropolitul a căzut victimă uneltirilor şi defăimărilor. În fine, am
onoarea să aduc Ia cunoştinţă Excelenţei voastre că încă şi de către cei de la
Patriarhie, Prea Sfinţitul Episcop de Pentapolis este socotit un cleric foarte bun,
activ şi energic. Al dumneavoastră, fidel, G. Gryparis».
Nu se aştepta ca această necugetată risipire de zvonuri, ca răuvoitoarea răspândire
a invidiei să ajungă până la serviciul oficial al Ministerului, hrănind astfel dorinţele
curioşilor şi ale guralivilor de tot soiul, dând apă la moară răuvoitorilor, făcându-1
chiar pe ministru să se îndoiască de el.
În noaptea aceea, rămase copleşit de tristeţe înaintea icoanei lui Iisus Hristos.
Vechea rană se deschidea iar, ameninţând să dea în gangrenă! Aruncă o privire
curioasă, cercetătoare spre ea, căutând ceva ce i-ar fi putut provoca pe răuvoitori.
Buzele se mişcară încet, ca flacăra unei lumânări aprinse, fără a se plânge însă de
nimic. De altminteri, văzuse atâta durere în ochii unora, ochi pe care nu-i putuse da
uitării. Buzele cereau îndurare, milă de la Domnul, rugându-L să-i îngăduie
domolirea bucuriei şi acceptarea tristeţii, să-i îngăduie această slăbiciune
păcătoasă. Deja, în sinea lui, se hotărâse să-i scrie în fine lui Sofronios. Şovăia însă
tocmai de aceea, temându-se să privească chipul Mântuitorului. Şi aşa, din când în
când, îşi îndrepta privirea înceţoşată de lacrimi într-o parte, către Maica Domnului,
către Preasfânta Maică iubitoare. care răbda fiece greşeală, fiece cusur al fiilor săi
din lume.

- Îi voi scrie. Nu mai pot îndura. Voi scrie doar câteva cuvinte, Maica Domnului...
Vă rog, mijlociţi, ca să-mi ierte Fiul vostru aceasta.

Rămase astfel noaptea întreagă şi, îndată ce se lumină de ziuă, luă hârtie şi o
peniţă, şi începu să-i scrie lui Sofronios:
... «Prea Fericirea voastră, într-atât m-am făcut eu de rău înaintea voastră, Încât,
patru ani după nedreapta mea alungare din Egipt - în care am cerut pâinea cea de
toate zilele, ca să o împart săracilor, rămânând surd şi mut la feluritele învinuiri ale
Patriarhiei împotriva mea - slujitorii Patriarhiei să dea informaţii despre mine
cerute în mod oficial de către guvernul grec? Când, Prea Fericirea voastră, când aţi
constatat tendinţele mele indisciplinare? Şi în ce lucrări s-au vădit acestea? Care
sunt dovezile pe baza cărora am fost caracterizat ca necucernic, ca răzvrătit şi rob
viclean, uneltind rele lucruri împotriva conducerii mele ecleziastice? Ce tribunal
bisericesc m-a judecat, pronunţându-se cu privire la imoralitatea mea, încât
slujitorii Patriarhiei să-l informeze pe reprezentantul politic al Guvernului grec -
care le-a cerut acestora în mod oficial informaţii importante - că am fost alungat
din pricină că eram răzvrătit şi imoral? Unde sunt procesele verbale? Unde sunt
pârâşii mei şi unde sunt martorii? În fine, unde este corpul delict? Pe ce se
întemeiază această acuzare oficială a mea, prin care sunt condamnat la moarte
morală? Ce rău mare v-am făcut, Prea Fericirea voastră, sau ce-am greşit vreunuia
din cei de la Patriarhie, ca să fiu ucis? De ce mă denunţaţi şi de ce mă urmăriţi atât
de departe, cerând distrugerea mea totală? Cel puţin, spuneţi-mi cu ce v-am
supărat? Care este marele meu păcat faţă de Prea Fericirea voastră? Care este
viclenia mea şi care răutatea mea? Eu Îl aduc ca martor pe Dumnezeu, că niciodată
n-am uneltit lucruri rele împotriva nimănui. Toată viaţa mea am urmat numai
binele pe care mult l-am îndrăgit, făcându-mă lucrător al său. Socotesc că Prea
Fericirea voastră a primit destule dovezi puternice ale bunelor mele intenţii.
Dar acum, la ce bun, toate acestea? Lucrul s-a făptuit deja, denunţul a fost luat în
seamă, iar «cel făţarnic» a fost pedepsit în mod exemplar. La ce bun acest protest,
când nu mai foloseşte la nimic? La nimic altceva, decât la a aduce la cunoştinţa
Prea Fericirii voastre că toate învinuirile ce mi se aduc sunt cu totul nedrepte.
Dumnezeu îmi este martor şi judecător. Cu profund respect, vă doresc toate cele
bune».

Îndată ce semnă scrisoarea, şovăi iar, gândindu-se dacă să o trimită sau nu. În cele
din urmă o puse într-un plic special şi o încredinţă aprodului care ducea
corespondenţa la poştă.

Târziu, spre seară, după vecernie, ieşi în grădină şi, sorbind cu nesaţ mireasma
violetelor, se linişti.

Cu sufletul oarecum uşurat, reveni la cele de zi cu zi, întorcându-se la îndatoririle

şi răspunderile ce-i reveneau. Timpul părea că se împuţinează şi, cu greu, târziu în
noapte, reuşea să-şi vină puţin în fire şi să se liniştească. O mulţime de manuscrise
ale unor studii legate de dogma ortodoxă şi de diferite subiecte teologice,
rămăseseră neterminate, iar altele se aflau undeva pe la mijloc.

În acel an, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, bătu durerea la uşă. Durerea semenului
său. Toţi îi băteau la uşă. ÎI descoperiseră pe «meterezele învăţăturii», cerându-i
sprijin şi ajutor. Iată, venea încet-încet, pas cu pas, o figură cunoscută, venea
«aproapele», orice «semen», în grup sau singur. Nu conta cum.

Deja se obişnuise să accepte durerea, «pe cea apropiată şi pe cea îndepărtată», ca

pe o asceză, ca pe un stadiu al educării sale aspre, fără a protesta.

Îşi aduse aminte de bunica sa când o vecină lovită de moarte, căreia îi pieriseră trei
copii, trei vlăstare, într-o epidemie de tifos, vrusese să se sinucidă, în timp ce ţinea
în braţe icoana lui Iisus Hristos, întrebând «De ce mi-ai făcut asta?». Iar bunica
începuse să tremure. «Durerea», îi explică, «durerea, băiatul meu, durerea».
Îmbrăţişându-şi vecină cu afecţiune, aplecându-se puţin spre ea, îi spuse: «Lancea
înfiptă în tine este şi în mine. Fiica mea, nu trebuie niciodată să-L întrebi «De ce?»
pe Dumnezeu. Noi vedem ca prin ceaţă, pe când El este ochiul Care toate le vede».
Începutul durerii, era de acord, se află în exerciţiul libertăţii omului. O mare parte a
chinurilor proveneau, de bună seamă, şi din voinţa proprie, din greşeli, din
coincidenţe obligatorii sau din limitări. Fiecare om este vrednic de libertate, de cel
mai mare dar pe care i l-a dat Creatorul său. Domnul sângerează pe Cruce, pentru
a-şi elibera creatura de sub legea stricăciunii, pentru a-i da şansa de a păşi liber pe
drumul împărătesc. Amuţeşte cugetul înaintea respectului lui Dumnezeu pentru cel
mai înalt dar pe care l-a dat celei mai însemnate dintre creaturile Sale. Iar oamenii,
dimpotrivă, caută şi încearcă necontenit să anuleze libertatea, să o preschimbe în
nişte tipare, să-i schimbe calitatea, să o transforme într-un simplu şablon. Dorinţa
veşnică a Părintelui ceresc este ca făptură numită om să-şi cultive pe ţarina inimii
minunata floare a libertăţii şi să păşească spre maturitate dimpreună cu marele
dascăl şi tovarăş de drum, durerea, cunoscând şi «experimentând» pe deplin «spinii
şi buruienile».

Iată, iar îi bate-n poartă un chip cunoscut, un semen de-al său. De altminteri,
începuse să fie cunoscut şi în afara şcolii, de către atenieni şi nu numai. Deşi căuta
singurătatea, era urmărit de faimă. Veneau necontenit, cerând audienţe, sfaturi,
spovedanii şi altele asemenea. Bineînţeles că şi rizariţii îşi aveau problemele lor
familiale, necazuri neaşteptate, probleme ce trebuiau grabnic rezolvate. Durerea,
durerea...

Cum putea, cleric fiind, să fugă de datorie? Prea înţeleapta Sfântă Treime, întreitul
Soare Dumnezeiesc, vede şi urmăreşte mişcarea necontenită a tăcutei taine a
Harului.

Aşadar, în anul acela, în afara celor despre care am vorbit mai sus, tot felul de
asociaţii şi societăţi băteau la uşa sa, rugându-1 să-i sprijine în lupta şi în lucrarea
lor.

Însă în acelaşi an izbucni un incendiu în Sinopi din Asia mică, aproape de Pont.
Veştile ce ajunseră în Atena prin intermediul asociaţiei lor din Atena, «Anatoli»,
erau dramatice. Preşedintele asociaţiei îl rugă în genunchi şi cu lacrimi în ochi să
facă tot ce putea pentru cei rămaşi fără un acoperiş deasupra capului, pentru femei
şi copii, pentru bătrâni, pentru cei care, stând în cenuşă, piereau de frig, aşteptând
moartea să-i izbăvească... În asemenea cazuri, nu trebuie să dăm întâietate raţiunii,
prevederii şi cifrelor, căci dragostea, voinţa şi dăruirea de sine ne deschid calea,
găsind sprijinitori acolo unde nu ne-am aştepta. Aşa că se puse pe treabă, alergă în
stânga şi în dreapta, făcu chetă şi adună o sumă pentru acei nefericiţi. Până nu făcu
tot ce-i stătu în puţintă pentru atingerea acestui ţel, nu putu să se întindă şi să
adoarmă liniştit, după osteneala zilei. «Cei fără case, frigul, pruncii şi copiii...» îşi
tot spunea în acele nopţi.

Nici nu apucă să rezolve această problemă că, la scurt timp, îi bătu la poartă cineva
dintr-un loc drag, înscris în catastiful de aur al amintirii. Un sat, o lume ce fusese,
în drumul său, una din primele trepte. Lythi, primul sătuc unde slujise ca dascăl
copiilor de acolo, îi cerea o mână de ajutor, o mână de care să se prindă, ca să nu
cadă în prăpastie. Şi în alte rânduri le fusese sprijinitor în ceasuri de cumpănă. Le
trimitea ce putea şi cât îi permitea «punga» personală. Mai ales în timpul cât fusese
în Cairo, când se afla la apogeu, ca Episcop Patriarhal. La fel şi când se afla în
Evvia sau în Lamia. Dar iată că, în vremea din urmă, oamenii locului fură loviţi de
noi nenorociri. Două caravele pieriră în furtuni, nave ale unor căpitani încercaţi, pe
care se îmbarcase toată floarea tinerilor locului, cei mai puternici flăcăi, care îşi
ocroteau şi-şi întreţineau familia, femei, părinţi, fraţi şi pe care acum îi jeleau toţi.
Peste semănături căzu piatră, iar de aproape, îi loviră altele: bolile, sărăcia,
lipsurile, foametea.

Cu o zi înainte de Sfânta Cruce, această semnificativă zi a Ortodoxiei, epitropii şi

bătrânii comunităţii îşi făcură curaj şi-l puseră pe noul dascăl să scrie: «...
necontenitele necazuri ne-au adus în cea mai neagră sărăcie, care ne-a făcut viaţa
de neîndurat. De aceea, iată că, din nou, alergăm la Prea Sfinţia voastră, rugându-
vă să daţi cererea pe care o anexăm, generosului şi filantropului domn Andreas
Syngros, căruia îi vom fi veşnic recunoscători».

Pe Andreas Syngros, vestitul bancher grec, îl cunoscuse prin familia Horerni.

Apelase la el şi-n alte rânduri cu cereri pentru locuitorii Chiosului pe care, orice s-
ar spune, fiind din acelaşi loc cu părinţii săi, mereu îi ajutase. Era chir Andreas,
într-adevăr, un patriot înflăcărat şi, fiindcă îndurase multe la începutul carierei sale,
ca ucenic în Constantinopol, ştia ce-nseamnă lupta pentru existenţă şi ştia de
asemenea ce înseamnă sărăcia. Gesturile sale de generozitate făcute ici şi colo.
grecilor eliberaţi sau încă robiţi, îl făcuseră respectat şi îndrăgit de oameni de tot
soiul.

De această dată, episcopul avu de înfruntat oarece greutăţi până să-l întâlnească. Se
duse o dată la biroul său. Se mai duse o dată la Banca Epirothessaliană, puţin mai
jos de piaţa centrală, Syndagma. Dar cel căutat ba era ocupat la consiliu, ba era
indispus şi, după cum îi spuneau portarii, plecase să se odihnească.

În cele din urmă izbuti să-l găsească, pe seară, şi putură sta de vorbă:
- Vă rog, stimabile, pentru aceşti nenorociţi din Lythi, ajutaţi-i cum doriţi, cum
binevoiţi. întotdeauna donaţiile dumneavoastră uşurează şi fac mult bine, dar în
cazul acesta veţi bineplăcea în mod deosebit Binefăcătorului tuturor.
Acela luă cererea bătrânilor, o citi cu atenţie de la început până la sfârşit, apoi dând
din cap afirmativ spuse:
- Lăsaţi-o aici. Voi interveni cât mai repede, spuse. Altfel, cum o duceţi la
Rizareios?
- Slavă Domnului pentru toate. Deja începe al treilea an şcolar la şcoala aceasta
unde lucrez. Nădăjduiesc să dăm neamului preoţi vrednici.
- Vă doresc din tot sufletul să izbutiţi.
Apoi se ridică, îl salută şi, la urmă, îl binecuvântă.
- Vă mulţumesc din adâncul inimii. Mă voi ruga să aveţi parte de o judecată blândă
înaintea înfricoşătorului Tron al Judecăţii.

Syngros surâse. Deşi primele litere le învăţase în Andros, alături de ereticul

Theophilos Kairis , îşi păstrase tradiţionala gândire creştină în suflet. Era un om de
afaceri foarte inteligent, potrivit de stat, cu faţa rotundă, cu ochi mari, căprui şi cu
barbă tunsă. Înţelegea prea bine ce rol jucau în structura sufletească a neamului
liber, dar şi a celui robit, preoţii ortodocşi şi vechea Biserică Apostolicească.
Şi, se pare că, aşa cum obişnuia, îşi ţinu promisiunea. După vreo şase luni primi o
scrisoare la Seminarul Rizareios, pe la mijlocul lui februarie, în care bătrânii îşi
exprimau mulţumirea şi unde, printre tot felul de formule de politeţe, scriau: «...
Sentimente de mare bucurie, dar şi de profundă recunoştinţă şi de dragoste
fierbinte ne-au trezit bunăvoinţa şi grăbirea cu care ne-a ajutat din nou marele
nostru concetăţean, la care ştim bine că au contribuit şi afecţiunea şi bunăvoinţa
sfinţiei voastre...».

Gândurile sale nu erau însă doar la probleme grave de felul acesta, pline de durere
şi nevoi. Mai erau şi altele şi, când nu erau, de undeva tot se iveau. Dacă ar fi ţinut
un jurnal, dacă ar fi dorit să-şi amintească, ar fi umplut multe pagini.

Aşadar în acel an... somnul deveni o mare ispită! Genele îi acopereau gândul şi
ochii, cu o amorţeală care, tot amestecându-se cu nefericirea, se prăvălea pe cruci,
jelanii şi plânsete...

Chiar după Paşti, se întâmplă un lucru neaşteptat, care îi tulbură profund inima.
La Seminarul Teologic Rizareios era un elev, Nikolaos D., un tânăr de vreo
optsprezece ani, bine legat şi sănătos ca un chiparos. De fel era din Metsovo şi, ca
intern, plătea taxe. Deşi era studios şi foarte bun la învăţătură, nu avea bursă dată
de locul natal, nu se ştie de ce. Purta mereu haine vechi, peticite. La cea mai mică
observaţie se-înroşea ca o fată. Avea o voce frumoasă - psalt de prima mână - dar
nu voia să se vadă şi se ferea să-şi vădească darul. Adesea corul din strană îi
făcea semn să continue, iar el se înroşea, întorcând privirea în altă parte. Era ca o
privighetoare iubitoare de singurătate, cu glas dulce. Nu-i plăceau tovărăşiile,
glumele, râsetele şi arareori, când totuşi ieşea, prefera să se retragă într-un colţ şi
să citească «Filocalia».

Acest tânăr îl impresionă de la bun început. Dar, într-o seară, din întâmplare, îl
găsi la marginea grădinii, ascultând cântul unei păseri şi tremurând. Doar
oamenii foarte nefericiţi şi cei foarte fericiţi, tremură ascultând cântecul unei
păsări. Ochii îi erau roşii şi înlăcrimaţi.
- Ce necaz ai, Nikolaos? îl întrebă cu blândeţe, ca să nu-1 sperie.
Tânărul îşi coborî privirea, se înroşi ca sfecla, îşi şterse ochii cu batista, fără a
spune însă nimic.
- E dreptul tău să nu spui ce te bântuie, Fiule, dar, să ştii că dacă ţii totul în tine,
îţi vatămi sănătatea trupească şi sufletească. Cazi în melancolie, în silă şi în
tulburare. Şi... nu trebuie să te întristezi. Eşti om, cea mai însemnată dintre
creaturi, şi pe deasupra eşti creştin ales. Iubirea lui Hristos, Mântuitorul nostru,
are planul său în ce te priveşte, aşa cum are un plan pentru fiece suflet evlavios.
Auzind aceste cuvinte, tânărul făcu un pas înainte, se opri şi apoi, cu ochii uşor
înlăcrimaţi, şopti:
- În ce mă priveşte, planul este să mă sting, să pier...
- Cum aşa? Cum ai stabilit tu asta? Cine ţi-a spus aşa ceva?
Tânărul îşi băgă mâna în buzunar de unde scoase un plic pe care i-1 dădu,
suspinând adânc.

Punându-şi degrabă ochelarii, îl luă cu sine şi se îndreptară împreună spre

clădirea şcolii, spre un loc mai luminos. Deschise plicul şi, citind cele scrise,
rămase mut. Tutorele elevului, un unchi din locul său de baştină, îi scria că tatăl
său cel «trândav şi beţiv» şi-a pierdut minţile, în timp ce mama sa vitregă le
trimisese pe surorile sale la Yannena, ca slugi.

îl privi adânc în ochi, îl privi iar şi apoi, nemaiputându-se abţine, uită de sine şi
începu să tremure uşor.

Pasărea din pom, ciocârlia, continua să-şi cânte fericirea la marginea grădinii.
- Copilul meu. copilul meu...
Lumea se întunecă, pierzându-şi culorile.
Îl luă de mână, îl duse în biserică, înaintea icoanei Maicii Domnului şi prinse a se
rugă cu suspine. Cât vor fi stat cei doi acolo, la icoană, nimeni nu află vreodată.
Amândoi plângeau tăcuţi, cu inima bătându-le tot mai iute.
A doua zi Nikolaos părea liniştit. Vezi bine, tocmai se termina şcoala, se apropiau
examenele şi nu era uşor lucru să plece, să se ducă acasă la surorile sale ca să
stea de vorbă toţi trei. Exact peste o săptămână se îmbolnăvi şi căzu la pat, răcit,
cu febră mare. La început doctorul şcolii nu se nelinişti, încercând doar să-i scadă
febra folosind metodele vremii, dar nu izbuti. Porunci să i se facă frecţii şi băi la
picioare, dar nimic. Trecură cinci, opt, apoi zece zile, în care tânărul fu chinuit de
febră şi de istovire. Îşi pierdu culoarea, ochii i se înfundară în orbite, iar vocea,
dulcea sa voce, începu să se stingă.

În cele din urmă se întruni consiliul medicilor care, neputându-i pune un

diagnostic, stabilind cu precizie boala, hotărâră să-l trimită deocamdată la
spitalul de peste drum, întemeiat de regina Olga, de Syngros, de Mănăstirea
Petraki şi de alţi donatori. Secretarul general şi unul dintre membrii comisiei au
stăruit să-i scrie tutorelui cele petrecute ca să rezolve cumva situaţia. Dar fu
nevoie să-i roage pe cei de la spital cu inima frântă de durere şi să declare că «îşi
asumă el însuşi eventualele cheltuieli suplimentare», tocmai pentru ca tânărul să
rămână lângă ei, să fie aproape de acel înger rănit care ridica crucea fără a avea
nici o vină.

În seara în care urma să-l ia trăsura, privirea să îi deschise directorului o nouă

rană în inimă.
- Vedeţi... vedeţi, Prea Sfinţia voastră, că planul lui Dumnezeu este... este să mor,
şopti firav cu buzele arse de febră.
- Mă îndoiesc... îndrăzni să-i răspundă.

A doua zi continuă şi mai cu râvnă rugăciunile de toată noaptea către Maica

Domnului.
- Maica Domnului..., Vă rog pentru Nikolaos. Vă rog fierbinte să mijlociţi înaintea
Fiului Vostru să ni-1 înapoieze sănătos. Promit că, după slabele mele puteri, să vă
aduc în dar câteva cântări de mulţumire... Este, după cum ştiţi, foarte rănit... Oh,
această făptură frumos cântătoare şi iubitoare de singurătate... Oh, Doamnă!
Zorii îl găsiră în acelaşi loc, istovit. Nu mai avea poftă nici de lecţii, lipsindu-i
entuziasmul nestăvilit de odinioară. De lecţiile pe care era obligat să le predea.

- O să vă îmbolnăviţi, Prea Sfinţite, şi va fi vai de noi, îi şopti înspăimântat micuţul

său prieten din Lamia, Konstantinos Sakkopoulos.
Una-două se ducea peste drum, urmărind îndeaproape evoluţia bolii şi ţinându-i
tovărăşie tânărului cufundat în toropeală, fiindu-i alături ca un părinte, ca o
maică iubitoare.
- Asta n-o pot pricepe, îi spuse secretarul într-o după-antiază, văzându-1 că nu se
mai ţine pe picioare de oboseală. Acum opt ani, în epidemia de vărsat am îngropat
doisprezece copii.
- Când cineva e bolnav, sunt bolnav şi eu, spuse cu glas stins.

Sâmbăta următoare, îi chemă cerându-le să vină să facă rugăciune toată noaptea,

pe toţi cei ce doreau, elevi şi membri ai personalului. Biserica se umplu. Erau a-
proape toţi, lucru foarte emoţionant. Oh, compasiunea fusese dintotdeauna una
dintre virtuţile oamenilor!

Iar Maica Domnului binevoi şi îl scăpă pe Nikolaos de la moarte sigură. Reuşind

să adoarmă două-trei ore după Liturghie, directorul o văzu în vis, aievea, o văzu
oprindu-se la căpătâiul lui, plină de măreaţă smerenie şi de adevărată mângâiere.
«Linişteşte-te, fiule. Domnul îl va tămădui pe tânăr».

La prânz, în trapeză, îşi mai venise în fire, aşa că anunţă vestea «ca un vestitor
plin de nădejde». Buzele sale erau pline de bucurie.

- Copiii mei, le spuse rizariţilor, Maica Domnului v-a auzit ieri noapte rugăciunea.
Rugăciunea fierbinte a unor tineri puternici. Şi, mişcată de sinceră voastră
solidaritate cu cel aflat în suferinţă, s-a îngrijit, mijlocind înaintea Domnului.
Nikolaos se va vindeca în curând.

Deodată se auzi un murmur general, de uimire, de îndoială, rumoare şi ilaritate în

partea dreaptă. Cu o seară înainte doctorii de la spitalul din faţa şcolii spuneau că
bolnavul are foarte puţine speranţe de viaţă. Spuneau că «moartea sa e o
chestiune de ore».

Şi totuşi!... în seara aceleiaşi duminici, toate s-au schimbat în salonul spitalului,

luând o altă întorsătură. Bolnavul deschise ochii, surâse, vorbi puţin cu sora îm-
brăcată în alb, îmbucă ceva şi-apoi adormi uşor De luni dimineaţa starea i se
îmbunătăţi continuu. Mai târziu, după vreo trei ani, fu hirotonit diacon de însuşi
directorul şcolii, în Biserica Chrysospiliotissa, iar după încă o vreme fu hirotonit
Arhimandrit. Iar acele buze ce cântau atât de dulce şi melodios, «cântau din
adâncul inimii», «Bucură-te, Mireasă, Cea plină de dar, Marie», la rugăciunea
pâinilor pe care le dăruise cu evlavie mare un prieten pelerin.
De altminteri, după o vreme începu el însuşi să scrie cântări de laudă Apărătoarei
Doamne, aşa cum promisese.

Cântând, te prea măresc pe Tine, cea neprihănită, Cea care neamul nostru l-ai prea
mărit. Liniştindu-mă, te îmbunez, Preaslăvită, cea care veşnic pe al Tău Fiu îl
îmblânzeşti.

Şi când, la vremea potrivită, se vor fi înmulţit îndeajuns cântări le, le va publica,

vor deveni carte, iar în cuvântul înainte va mărturisi că ... «acestea le-am scris spre
lauda şi cântarea Preasfintei Maicii Domnului, cea repede şi grabnic ajutătoare şi
apărătoare a celor ce o cheamă, şi pentru a-mi exprima infinita recunoştinţă faţă de
dânsa pentru multele sale binefaceri faţă de mine».

8
Aproape la un an şi jumătate de la tămăduirea tânărului cu glas minunat din
Metsovo, când ţara se tulburase deja din pricina revoluţiei din Creta şi de
nenorocitul război greco-turc din 1897, război care semănase frica şi deznădejdea
în rândul atenienilor, al celor din provincie, de la sate, de prin insule şi de pe mări,
Konstantinos Sakkopoulos, elev la Seminarul Teologic Rizareios, micuţul prieten
şi protejat al directorului general, scrise următoarea epistolă unui vechi coleg din
Lamia, care-i era şi rudă îndepărtată:

«Dragul meu Agamemnon, cumplitele întâmplări ce s-au abătut în ultima vreme

asupra iubitei noastre patrii, au tulburat inimile noaste, ale tuturor. Din fericire, ai
mei s-au gândit, în fine, să emigreze, să plece şi să se stabilească aici, în capitală.
Tatăl meu, prin mijlocirea binefăcătoare a Prea Sfinţitului nostru director, a găsit de
lucru undeva la una dintre întreprinderile Syngrou, dar traiul este foarte scump şi
până şi verdeţurile le cumpărăm, aşa că suferim îndestul. Îmi scrii că treci adesea
prin faţa casei noastre, că priveşti obloanele de culoarea scorţişoarei şi că te-
ntristezi văzând chiriaşi străini, nemaivăzând, ca-n alte dăţi, surâsul maicii mele
sau chipul blând al fratelui meu care se pregăteşte deja să studieze filologia. Tare
aş fi vrut să vă văd stabiliţi aici cu toată familia. De ce şovăiţi? Nu-mi mai fac griji
pentru siguranţa voastră, fiindcă intervenţia ţarului Nicolae al II-lea a fost
fulgerătoare, reuşind să-i oprească pe barbari, pe turci să ajungă până în ţinutul
Moreii. Însă am mare nevoie de tine aici.

În ceea ce priveşte «călugăria» şi rasoforici despre care îmi scrii, să ştii că greşeşti,
dragă Agamemnon. Măcar să fi putut ajunge la înalta şi măreaţa treaptă de preot.
Din păcate, mă socot nevrednic şi de multe lipsit pentru o atât de înfricoşătoare
responsabilitate. Nu te răstălmăcesc. Într-o vreme îţi plăcea să discuţi politică,
îţi plăcea Dreptul şi unii clerici neînvăţaţi şi rămaşi în urmă, mai ales în regiunile
de munte, te-au îndepărtat de la drumul drept. Cu toate acestea, trebuie să ştii,
dragul meu, că sub jugul turcesc şi sub sabia cu două tăişuri a invadatorilor barbari,
neamul nostru a păstrat ca pe lumina ochilor această comoară unică în lume, şi
anume dreapta credinţă creştină. Fără aceasta, iubite frate, toate ar fi «mai stinse ca
o umbră şi mai înşelătoare ca un vis». Ce are mai de preţ săraca ţara noastră a arăta
astăzi străinilor, de nu tocmai credinţa sa? Oare s-ar putea mândri cu lipsurile, cu
munţii sterpi, cu catastrofele sale, sau poate cu politicienii care se mănâncă între ei
şi care cu mare greutate s-au trezit din letargie, cutremuraţi de panica înfrângerii?
Un cleric cu minte poate înfrâna haosul, poate călăuzi norodul spre virtute şi poate
mântui sute de suflete. De asemenea poate aduce şi poate cultiva în inimile
chinuite rara floare a iubirii, pentru care S-a răstignit Hristos. Din fericire, în zilele
noastre, există un suflet prea minunat, acela al Prea Sfinţitului nostru director, care
zi şi noapte se luptă şi se osteneşte pentru a dărui Bisericii preoţi vrednici de o atât
de însemnată misiune. Aici în căpitală, «în cetatea cea vestită», mai auzim şi
despre alţi râvnitori luptători. Iată, de exemplu, «marele» Apostolos Markakis, care
însă adaugă slavă deşartă, trăgând sabia neînduplecat împotriva celor aflate a fi
strâmbe. Însă directorul nostru seamănă cu o tăcută ploaie roditoare, aşteptată cu
nerăbdare şi cu bucurie, care readuce la viaţă, care face roditor pământul sufletelor,
transformând acest pământ sterp, însetat, într-o roditoare maică Potnia, plină de
afecţiune. Un număr destul de mare de foarte buni preoţi - elevi ai duhului său şi
totodată ai prea dulcei sale inimi - se pregătesc să slujească Biserica, lucru care, în
esenţă, este mai de preţ decât orice bogăţii aurite, decât averile popoarelor bogate
şi puternice.

Oricâte ţi-aş scrie despre acest mare om plin de smerenie nu sunt de ajuns şi tot aş
risca să nu amintesc o sumedenie dintre darurile sale tainice. Pe mine acest om mă
atrage ca un magnet. Îmi este cu neputinţă să mă despart de el. Acelaşi lucru ţi l-ar
spune mulţi alţi colegi de-ai mei. Oare ce lucru deosebit, ce rază neştiută se ascund
în înfăţişarea sa simplă, de o desăvârşită smerenie? Îl vezi trăind în lume şi totuşi
simţi că nu este om al lumii, că nu are nici o legătură cu dorinţele, aşteptările şi
visele pe care le au de obicei oamenii ce ne înconjoară. Se roagă, fără exagerare, zi
şi noapte. Se roagă pentru mântuirea lumii şi visează cu frică la neînserata
împărăţie a lui Dumnezeu. Şi cunoaşte ca nimeni altul căile Sale tainice. Fiindcă,
lipsit de răutate fiind, îi iubeşte pe toţi deopotrivă, dezarmându-i pe cei vicleni cu
privirea sa nevinovată, ca acel copil din poveste, care a înmuiat sălbăticia haitei de
lupi, cu nevinovata sa privire de copil. Se întâlneşte cu oameni de tot soiul, pe care
îi linişteşte, îndrumându-i cu nemaivăzută nobleţe şi cu blândeţe spre Mântuitorul
care S-a făcut Om. Exemplul, iubite frate, nicicând nu greşeşte, nicicând nu-şi
ratează ţinta. Deşi este trup, în acesta înfloreşte minunatul monahism bizantin,
monahismul îngereştii feciorii. Este om, într-adevăr, însă vieţuieşte asemeni unui
înger. Oricâte ţi-aş scrie despre el, risc să uit ceva din necuprinsele sale daruri
tainice. În jurul său trăiesc şi există aproape o sută de tineri, cu firi dintre cele mai
diferite, cu tendinţe fireşti spre cugetarea lumească, spre fapte iresponsabile, care
la fiece greşeală proprie tremură nu de teama mâniei acestui sfânt director - oricum
mânia nu i-ar impresiona cu nimic - ci ca nu cumva să-l întristeze cu greşeala lor,
să nu-l facă să lăcrimeze, nu cumva să se pedepsească pe sine şi să se lipsească
chiar de pâinea de fiece zi.

Poate, dragul meu Agamemnon, tovarăş scump al copilăriei mele, poate, spun, te
voi fi obosit. Pana-mi s-a avântat prea departe. Dar, crede-mă, prea puţine ţi-am
scris despre atmosfera vie ce domneşte în şcoala noastră. Şi să nu crezi că m-am
schimbat sau că nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Rămân, vai, ca mai înainte,
plăsmuit din lut, plin de poveri grele, gata să cad în fiece clipă în capcanele fiarei
celei de oameni urâtoare...

Te rog, transmite cele cuvenite părinţilor tăi, fraţilor tăi şi, mai cu seamă, calde
salutări directorului şcolii din sat, de care-mi amintesc mereu. Te îmbrăţişez cu
mult drag, Kostis Sakkopoulos».

9
Cu puţin înainte de venirea primăverii, înainte să prindă a surâde lumina şi florile,
aducând în inimi pacea, pofta de viaţă şi nădejdea, după tulburările populare,
disputele politice şi demagogiile jurnalistice, capitala se tulbură din nou, deodată,
din pricina tentativei de asasinat asupra regelui George I. Atmosfera antidinastică
ce domnea după acea cumplită înfrângere în Domokos, în Farsala, în Almyro, în
Lamia şi confuzia generală legată de întrebarea «cine e de vină?», au fost cauza
atentatului din dupa-amiaza zilei de 14 februarie 1898, când regele ieşi să se
plimbe în vechea stradă Athinon-Pal. Phalirou, tocmai în locul numit «Analatos».
Din fericire, atentatul eşuă, crima nefiind comisă.

Oricum, spiritele se aprinseseră, făceau multă zarvă şi o teamă nemaivăzută se

încuibase în inimile oamenilor. Intelectualii şi oamenii de seamă păreau fie
încapabili de vreo acţiune, fie şovăielnici, fie de-a dreptul, încremeniţi.

Cinci zile după atentat, doi membri ai consiliului celor zece, dimpreună cu
secretarul general, discutau cu înflăcărare şi patos chestiuni politice, noile trasări
ale graniţelor şi, mai cu seamă, despăgubirile pe care Grecia era obligată să le
plătească sultanului pentru acel nenorocit război. Vorbeau despre cele patru
milioane de lire de aur pentru care, spre a le putea obţine, cerşind în Europa, ţara se
legase «pe viaţă» printr-un control economic internaţional.

Deodată, în toiul discuţiei, unul dintre membrii comisiei, poreclit Karytsos, un om

de afaceri epirot, sprinten, întorcându-se spre secretar, zise.
- Uite-1 pe Nectarie, care nu se-amestecă în discuţie. Nici că-i pasă!
Dintr-o dată pieriră înflăcărarea şi patosul, discuţia scăpă de «amocul» fricii, luând
altă întorsătură.
- Se pregăteşte să meargă în Sfântul Munte, răspunse secretarul. A cerut voie de la
Patriarhul Ecumenic, pentru vara asta. Are nevoie de bani...
- De ce?
- A împărţit ce-a avut şi, mai ales, ce n-a avut. A risipit totul cu milostenii şi, între
timp, şi-a mai publicat şi propria carte, şi s-a încurcat cu tipografii.
- Ce carte?
- Nu ştiţi? Universitarilor le-a făcut impresie buna.
Unii chiar au spus că este ceva unic în literatura creştin ortodoxă.
- Şi de unde era să ştiu? N-am altă treabă? Aici, prietene, ţara arde, riscăm să ne
întoarcem în robie şi tu-mi spui... în fine, despre ce carte e vorba?
- Morala creştină.
- Dar bine, creştinul ăsta nu trăieşte printre noi, nu respiră şi el aceeaşi «pâclă» a
evenimentelor, nu se teme, în fine, nu pătimeşte sufleteşte ca noi toţi?
- Să vă spun, zise secretarul coborând vocea, nu se preocupă de politică.
- Nu urmăreşte evenimentele şi nu citeşte ziarele?
Doar din când în când. Principalul ţel al vieţii sale, aşa cum s-a văzut din cele de
până acum, este să pregătească preoţi pentru ţară.
- Râvnitor peste măsură, fu de acord un alt membru al comisiei, un educator
superior din Smyrna.

Dar vă rog... ceea ce tot susţineţi atât, domnilor, este ca şi cum ai vinde castraveţi
grădinarului. Ce înseamnă asta, râvnitor? Nu asta e slujba lui, nu e asta datoria sa?
Cum şi pentru ce este plătit din fondurile şcolii?
- Hm, tuşi sec secretarul, până acum şi acest obiecti a mers ca racul. Uitaţi cumva
certurile şi disputele din trecut?
- Bine, atunci erau şi alte chestiuni la mijloc. N-are rost să mergi mai departe. Iartă-
mă, am uitat, cum ai spus că se numeşte cartea?..,
- Morala creştină... a Bisericii Ortodoxe de Răsărit. A scris-o pentru elevi. De
dragul elevilor de la Seminarul Rizareios. Am remarcat că anul trecut aproape că
dormea noaptea... toată iarna trecută şi cu puţin înainte de înfrângerea, de
retragerea armatei, o terminase deja. Imediat după evenimente s-a grăbit să caute
un editor... să găsească şi câţiva sponsori.
- De vreme ce spui că a fost bine primită cartea de către oamenii de ştiinţă, că s-a
vorbit despre ea, înseamnă că se va vinde bine, că va încasa bani, că va fi plătit.
- Deloc, fiindcă pe cele mai multe le dăruieşte. Le dă elevilor foarte buni, celor ce
dovedesc, după cum spune, râvna sfântă, adică elevilor foarte buni la învăţătură. Şi,
după cum ştiţi, aceştia sunt săraci, bursieri, pe scurt, fără un ban.
- Şi despre ce vorbeşte în carte?
- Hm, n-am studiat-o cu atenţie... n-am avut timp destul. Doar am răsfoit-o. E
despre... despre renaşterea morală a omului, despre îndatoririle omului.
- Şi tu ai cumpărat cartea ca să-l ajuţi băneşte?
- Ce spuneţi... n-am atâţia bani, ca să-i dau pe cărţi. Mi-a dăruit-o şi încă, cu
dedicaţie. De altminteri, o dă cui i-o cere. Iată, de treceţi acum pe la biroul lui şi...
- Deşi este îndatorat, cum ai spus mai înainte.
- Întocmai.
- Am auzit, prinse a zice un altul, că profesorul, datorită bunătăţii sale şi datorită
virtuţii, a izbutit să se impună în faţa elevilor. A izbutit chiar să creeze un climat
sufletesc potrivit, cum se zice. Un climat de înţelegere reciprocă şi de colaborare...
Această metodă de lucru deja se aplică în Europa, dar în chip diferit.
- Cum?
- Prin coborârea profesorului la nivelul şi la aşteptările elevului.
- Şi asta, deşi este sever şi se ţine de tradiţie, adaugă secretarul. Doar că...
Apoi tăcu.
- Zi mai departe. De ce te-ai oprit? Spune până la capăt ce voiai să spui.
- Doar că mereu e în dezacord cu comisia celor trei.
- Asta am auzit şi eu, spuse, frecându-şi pumnul de jiletcă, primul membru,
neguţătorul. Ce vreţi? Este aspru, ataşat de lumea călugărilor. Nu vrea să se
desprindă de Evul Mediu. Astăzi lumea renaşte. M-a încredinţat chiar fiul meu
care, după cum ştiţi, e profesor universitar, absolvent al Universităţii din Miinchen.
- Renaşte... şopti secretarul. Oare pe ce baze?
- Nu ştiu exact. El, ca specialist, vă poate spune mai amănunţit. Doar că nu prea are
timp. A promis oamenilor de ştiinţă că va publica articole pe această temă în ziare.
- Cam ce anume?
- Ştiu, este vorba despre triumful ştiinţei, strigă unul dintre profesori.
- Adică? întrebă secretarul.
- E ştiut lucru că secolul al XIX-lea se va sfârşi curând. Secolul al XX-lea, prin
triumful matematicii şi datorită invenţiilor, după cum mărturisesc într-un glas toţi
înţelepţii lumii, va fi un secol al triumfului uman. Toate se vor afla sub stăpânirea
sa, sub controlul său deplin. Mortalitatea va fi limitată la minimum, nivelul de trai
va creşte, iar fericirea va fi chestiune de voinţă individuală şi de participare la
civilizaţie. Toate cele legate de prejudecăţi şi de credinţă vor fi doar amintire.
- Întocmai!... confirmă-neguţătorul. Ce zice Sfinţia sa, domnul director general,
despre toate acestea?
- Pe mine mă întrebaţi? se miră secretarul.
- De bună seamă. Dumneavoastră sunteţi în fiecare zi în contact cu el.
- Hm, ce să vă spun... nu acceptă asemenea lucruri.
- Vedeţi? Este ataşat de călugări. Fiul meu, profesor universitar, îmi atrage atenţia,
îmi spune că şcoala trebuie modernizată, că trebuie adaptată la nivelul şcolilor pe
care le au popoarele civilizate.
- Propovăduieşte, continuă secretarul, că îndepărtarea de Hristos va aduce
tulburări, întuneric, războaie şi catastrofe. De aceea a scris şi cartea despre care am
vorbit.... Ca să întărească şi să susţină credinţa tinerilor în Piatra de temelie pusă de
Preasfânta Fecioară Maria.
- Este depăşit. Nu urmăreşte ştiinţa, strigă epirotul. În fiece dimineaţă să-i
cumpăraţi reviste ştiinţifice şi ziare pe cheltuiala mea. Mă auziţi?
- Desigur.
- Şi, îmi rezerv dreptul ca atunci când fiul meu îşi va tipări comunicările ştiinţifice,
să-i atrag atenţia...

10
Sfântul Munte, Athosul, a fost şi este capitala Ortodoxiei, după cum pe drept
cuvânt a scris recent un scriitor.

Despre locul, despre vălul de aur al monahismului bizantin, orice-ar scrie până
omului plăsmuit din ţărână, tot nu s-ar putea apropia de realitate nici măcar în
proporţie de unu la sută. Încă şi imaginaţia sfântă rămâne undeva jos, tremură,
scapă, neizbutind să atingă «valul azuriu al cerului», să ajungă la înţelesul înalt al
pustnicului sau al ascetului rugător, care se roagă şi «imploră» pentru pacea şi
mântuirea lumii. 

Athosul este un stat întreg în care vieţuiesc bărbaţi de toate felurile. Fiindcă, cei
care hotărăsc să părăsească lumea, lepădând pentru totdeauna viaţa văzută din
lume, acceptând un alt fel de luptă, o cruce grea, negreşit au de înfruntat războiul
nevăzut, unde îi luptă duşmanul, vicleanul, urâtorul şi omorâtorul oamenilor şi, în
funcţie de tăria pe care o au, în funcţie de stăruinţa, de răbdarea şi de credinţa lor,
fie biruiesc, ridicându-se în sfere mai înalte, deloc necunoscute laicilor, fie sunt
biruiţi, devenind rasofori păcătoşi, oameni decăzuţi, fiare ale codrilor, pline de
spurcăciuni şi de patimi.

Din păcate, din miliardele de fiinţe raţionale ce se nasc şi mor, din miliardele de
oameni, de dragul cărora Cuvântul a primit să ia chip de rob, să cadă, să fie defăi-
mat ca înşelător şi să fie răstignit, puţini înţeleg care le sunt privilegiile şi menirea
şi încă şi mai puţin numeroşi sunt cei care câştigă împărăţia cerească. Tot astfel, şi
în peninsula Athosului, această ţarină însângerată, mulţi intră şi ies, poartă culionul
de călugăr, însă puţini sunt cei care ajung la statura duhovnicească a Sfântului Ata-
nasie Atonitul, a Sfântului Grigorie Palama sau a Sfântului Nicodim Aghioritul.
Două sunt căile «ascezei monahale», care primesc, pe lângă altele, sărăcia şi
fecioria. Calea postului este foarte grea. Această cale o aleg pustnicii. Cel de-al
doilea drum, acela al ascultării, este ales de către cei ce vieţuiesc în mănăstiri, într-
o oarecare măsură mai lesnicios. Oricum, puţini rămân pe acest drum, fiindcă dacă
ar fi biruit toţi, rămânând la Sfântul Munte, s-ar fi umplut locul, de n-ai mai fi avut
unde să arunci un ac. Pustnicul se roagă pentru lume, pentru cei slabi şi pentru toţi
păcătoşii acestei lumi, şase ore pe noapte şi ziua toată. Citind din Isaac, din
Filocalie, din Everghetinos, din Nil Pustnicul, din Simeon Noul Teolog, din Ioan
Scărarul, din Avva Dorotei, din Avva Marcu, din Efrem şi din mulţi alţii. Nu se
îngrijeşte de hrana sa, ci se nutreşte doar cu ce-i dau copacii din pădurile
dimprejur, cu ce-i aduc cunoscuţii din când în când, admiratori ai tainicelor sale
daruri - pe care Hristos şi Maica Domnului îngăduie să-i cunoască - şi chiar şi
posmagi mucegăiţi, care, când e iarna mai grea, li se par adevărate delicatese. În
fiece crăpătură şi-n fiece gaură din acele stânci abrupte, se află câte un cuib de
demoni, conform tradiţiei din vechime. Vai de ascetul care nu izbuteşte să treacă de
ei, cu crucea în inimă şi în mână. Războiul devine cumplit, neîndurător. Din clipă
în clipă, călugărul riscă să-i slăbească puterea, să se lase târât de cel viclean şi să
piardă ce-a dobândit cu sânge şi cu lacrimi, cu negrăite osteneli.

Tocmai în vara anului 1898, pe la sfârşitul anului şcolar, Sfinţitul director general
al Seminarului Rizareios, în urma propriilor demersuri şi primind îngăduinţa
Patriarhului Ecumenic Konstantinos al V-lea, ajunse dimpreună cu doi prieteni
călugări din Chios, la Karyes, la Protaton, în centru, în larga piaţă centrală, în jurul
căreia se aflau conacuri şi tot soiul de prăvălii. Îl întâmpinară trei Epistaţi. Fiecare
ţinea sfertul unei peceţi. împreună cu aceştia se aflau şi destui bătrâni din adunarea
Egumenilor.

Nu vom prezenta şederea Prea Sfinţitului acolo, şedere ce a durat aproape trei luni,
studiile sale nocturne în biblioteci, plimbările de la o mănăstire la alta,
privegherile, aspra viaţă ascetică pe care cerea să-i fie îngăduit a o duce. Oricum,
când s-a aflat de vizita sa, când s-a aflat şi despre recomandarea Patriarhului şi a
«sfintei sinaxe a mănăstirilor», şoaptele risipite de călugări de tot felul, de
muncitori liberi, de mireni aflaţi în vizită, şoaptele aşadar se răspândiră din gură în
gură, se întinseră şi risipiră tot felul de bârfe. Unii îl socoteau o personalitate a
Bisericii, alţii, episcop decăzut, slab şi neputincios, care-şi ducea traiul numai
datorită îngăduinţei sinodului atenian, în vreme ce alţii, împărţiţi între viclenii şi o
aparentă evlavie, nu şovăiau să amintească şi să adopte învinuirile Patriarhiei din
Alexandria, pe care le aminteau ca pe o «rană ascunsă», ca pe o «ulcică» pătată în
interior.

Konstantinos al- V-lea, printre altele, în scrisoarea sa patriarhală, menţiona acestea:

«Astfel, cu bucurie recomandăm Sfinţiei voastre pe Prea Sfinţia sa, prietenul
nostru, neîndoindu-ne că sfânta comunitate atonită, laolaltă cu toţi sfinţii stareţi, cu
întâistătătorii şi cu părinţii sfintelor mănăstiri de acolo, îl vor primi cu toată cinstea
cuvenită şi cu tot respectul, aşa cum se cade rangului şi demnităţii sale şi că se vor
oferi să-i acorde tot ajutorul spre lesnicioasa împlinire a scopului său».

Pe de altă parte, nici reprezentanţii şi stareţii celor douăzeci de «sfinte şi cuvioase

mănăstiri», câţi rămaseseră în Karyes, nu au omis să scrie următoarele în scrisoarea
lor, recomandându-1 pe: «... cunoscutul autor al multor şi feluritelor scrieri
teologice şi bisericeşti, datorate, mai ales, neostoitei sale dorinţi de zidire religioasă
şi morală a credincioşilor, neobosit şi încă şi în chip foarte binevoitor lucrând la
aceasta de ani mulţi; la acestea privind cei ce studiază chestiuni ecleziastice, în
chip foarte potrivit i-au încredinţat conducerea unui Seminar Teologic. Deja vă
recomandăm, fiindcă Sfinţia sa vizitează pentru prima dată locurile noastre sfinte,
vă recomandăm aşadar să-l primiţi cu toată cuvenita cinste şi cu tot respectul ce se
cad rangului şi demnităţii sale, oferindu-i cu bunăvoinţă tot ajutorul întru
împlinirea dorinţelor sale, declarându-vă că este neîmpiedicat de Prea Fericitul
Patriarh Ecumenic, să slujească eventuale sfinte slujbe. În fine, vă cerem...».

Prin urmare, îi vizita un oficial ca oricare altul, autor de lucrări teologice, aşa că
erau obligaţi să deschidă larg porţile, să fie amabili, cu mic, cu mare, să se
dovedească utili şi plăcuţi. De altminteri, se obişnuiseră să primească episcopi în
vizită... Deja ştiau bine cum să se poarte cu ei. Să se arate evlavioşi, să aibă grijă
de ei, să prindă din zbor şi să le îndeplinească orice slăbiciune, orice obicei mai
special al respectivilor vizitatori.

Spre marea lor mirare însă, înainte le apăru un cleric smerit şi timid, simplu
îmbrăcat, fără engolpioane, fără obraji bucălaţi, cu un glas firav, tremurând, plin de
respect şi emoţie.

După Vatoped, oprindu-se la alte câteva mănăstiri, ajunse împreună cu tovarăşii săi
de drum la Marea Lavră. Înainte însă au trecut cu animalele, mai la răsărit de
Mănăstirea Karakalou, de-a lungul peninsulei, dând peste Aghiasma, o apă
cristalină îmbelşugată ce izvora dintr-o stâncă uriaşă. Era stânca în care lovise cu
toiagul său Sfântul Atanasie Atonitul, călăuzit fiind de Maica Domnului. În
Aghiasma, chiar deasupra stâncii, se vedea crucea care apăruse după săvârşirea
minunii.

Această mănăstire are o poveste stranie, care alcătuieşte cea mai mare parte a
preţioasei sale comori. Sub acoperişul ei au vieţuit aproape treizeci şi şase de
Patriarhi şi o sută treizeci de Arhierei. Podoabele sale sunt minunata biserică şi
«strălucitoarea» trapeză, în partea superioară a căreia sunt reprezentaţi sfinţi părinţi
ţinând sulurile de pergament pe care stau scrise felurite maxime.

Îi primiră cu fast, iar Episcopului Nectarie îi propuseră să slujească slujba de

sărbătoare, îmbiindu-1 să poarte coroana cu diamante a împăratului Nikiforos Fo-
kas, a acelui împărat tragic, prieten cu Atanasie Atonitul. El însă nu primi. Preferă
să poarte mereu şi peste tot vechea sa camilafcă. Preferă însingurarea, studiul,
îngenuncherile, privegherea şi rugăciunea! Vorbea foarte puţin, însă cuvântul său
era mereu ziditor. Cerceta totul în tăcere. Sub sprânceana stângă ce părea puţin
strâmbă, puţin mai deasă, decât cealaltă, în timp ce te privea, ochiul său părea a-ţi
scruta adâncul sufletului, obligându-te să te smereşti şi să te tulburi pentru o clipă.
La început se mirară. Oare nu urmărea doar să îi impresioneze? Oh, ştiau ei destule
despre evlavia făţarnică! Totuşi nu ghiceau nici unul dintre semnele sale pe chipul
acestui bătrân. Nu. Vădit era unul dintre ceilalţi, dintre cei deosebiţi, iubitori de
singurătate, unul care, din întâmplare, se amestecase cu elevi de tot soiul şi cu
zarva cetăţii...

Evitând aşadar să ne oprim aici, urmărind fie în general, fie în amănunt, şederea sa
în peninsula Athosului, şedere plină de învăţăminte, emoţie şi recunoştinţă, vom
zăbovi puţin asupra vizitei pe care o făcu într-una din acele zile la Kafsokalivia, în
răcoroasa Kerasia şi, de acolo, la Katounakia, sihăstria călugărilor pictori Daniilei ,
în acel loc îndepărtat unde, aşa cum se spune, toţi cântă îngereşte. Deşi era foarte
greu de ajuns până acolo, fu biruit de iubirea pentru imnurile bizantine, pentru
cântările din miez de noapte înălţate Maicii Domnului.

La Katounakia, vestiţii pictori Daniilei, păstrau, din frate în frate, comoara vechilor
cântări, iar imnurile înălţate de ei erau «colorate» în culori îngereşti. Cântarea lor
era ceva de neînţeles, care «revărsa asupra sufletului răcoare şi dumnezeiască
bucurie». În sihăstria lor, vestită pentru desăvârşita lor ospitalitate, vieţuiau pe
atunci vreo doisprezece fraţi, care trăiau unii cu alţii în deplină ascultare, simplitate
şi dragoste. Iar sfintele slujbe le slujeau cu o asemenea smerenie, încât vizitatorul
uita totul, simţindu-se înălţat, eliberat de veşmântul său de lut, dorind să rămână
veşnic acolo.
După vreo zece minute de mers pe drum, pe sub sihăstria acelora, se află
înfricoşătoarea Karouli, o stâncă abruptă de peste o sută de metri, ale cărei rădăcini
erau udate de valurile furioase ale mării.

Daniileii nu fuseseră anunţaţi de vizita sa şi nici nu ştiau cine este. Li se înfăţişă

purtând un fes călugăresc, vechea rasă pe care o folosea când îngrijea grădina
Seminarului Rizareios şi o pereche de ciubote grosolane. Odată ajuns, le spuse
doar că era un călugăr din Atena.

L-au primit aşa cum îi primeau pe toţi, călduros, cu deplină bunătate, cum am mai
spus. După ce îl tratarisiră cu smochine proaspete, cu alune şi miere sălbatică, fură
bucuroşi că urma să-l aibă lângă ei câteva zile, la sfintele slujbe.

Însă, lucru ciudat... Cuvintele sale, deşi puţine, erau pline de miez. pline de raze de
«dumnezeiască lumină»!

După primele cuvinte schimbate, pe când mergea încet alături de unul dintre fraţii
Daniilei, al cincilea din grup, îndreptându-se spre înfricoşătoarea stâncă Karouli, se
întâlniră cu un pustnic necunoscut, slab, cu pielea măslinie, îmbrăcat cu o rasă
gălbejită, peticită. Doar ochii, doi ochi mari şi expresivi, te ţintuiau locului.
- Binecuvântaţi... şopti Nectarie, rămânând în extaz.
- Domnul, răspunse acela.

Apoi brusc i se adresă fratelui Daniileu, spunându-i:

- Cum de mergeţi, frate, împreună cu Episcopul de Pentapolis, care de multă vreme
a fost trecut în ceata sfinţilor ierarhi?
Li se tăie răsuflarea. Fratele Daniileu rămase cu gura căscată, în timp ce Episcopul
Nectarie privea tăcut în ochii pustnicului, simţindu-şi inima bătând tot mai
năvalnic. Prin urmare, avea înainte-i un suflet necunoscut, luptător, binecuvântat cu
darul înainte-vederii! Fără să vrea, lăcrimă.
- Preabinecuvîntat fie numele Domnului nostru, frate, şopti. Nu mai spuneţi aceasta
despre smeritul robul Său. Vă rog... vă rog... îngăduiţi-mi să vă sărut mâna. Şi,
aplecându-se, dădu să sărute mâna noduroasă a pustnicului.

Acela însă se trase înapoi cu frică. Şi, aplecându-se la rându-i spre a săruta mâna
vizitatorului, se găsiră amândoi faţă în faţă, îmbrăţişându-se unul pe altul.
- Ieri demonii au ţipat de mânie... şopti pustnicul. S-au făcut ca un nor mare de
ţânţari uriaşi şi, năpustindu-se asupră-mi, au încercat să mă lase lat, pe jos, ză-
când în nesimţire. M-a întărit însă semnul Sfintei Cruci. Când am spus «Să învie
Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui», au dispărut deodată.
- De ce?
- Fiindcă urma să-l cunosc pe unul din cei mai cumpliţi prigonitori ai lor. Ce veşti
aveţi din lume?
- Ce veşti... Războaie, nechibzuinţă multă, tulburări şi...
- Pricep, spuse pustnicul. Fanfaronadă, trufie şi intelectualism.
Apoi tăcură.

În tot acest timp fratele Daniileu îl urmărea copleşit pe neaşteptatul vizitator,

despre care abia acum aflase că era episcop, tot gândindu-se cum să facă să repare
lipsa de respect pe care i-o arătase până atunci.
- Vă înţeleg, Sfinţia voastră, zise iar pustnicul. Duceţi dorul singurătăţii. Însă, de
vreme ce aţi socotit că aveţi datoria să slujiţi personal norodul, de vreme ce v-aţi
gândit la semenii voştri şi i-aţi iubit din toată inima... Va veni şi vremea
însingurării.

Privindu-1 iar în ochi, lăcrimă.

- Ce credeţi despre secolul al XX-lea care va veni? întrebă încet.
Pustnicul nu răspunse de îndată. Îşi ridică privirea spre cer, inspiră adânc, apoi
spuse:
- Sfârşitul împărăţiilor. Războaie... tulburări, măceluri, catastrofe. Şi, stăpâna peste
toate, frica.
- Frica... repetă fratele Daniileu.
Nimeni nu mai spuse nimic, ci se îndreptară toţi trei spre înfricoşata stâncă.

11

Toate cele frumoase în scurta călătorie a vieţii, în timpul călătoriei pline de

încercări, în care ne conduce «căpitanul» timp, toate cele ce ne picură în inimi
stropi de răcoroasă rouă dumnezeiască, degrabă se trec, iute, ca un nor de lumină,
după care omul recade în lumea plină de vaiete şi de necazuri, fiind prins din nou
de roata rutinei zilnice. Lumina Taborică era strălucitoare, plină de poezie,
frumuseţe şi măreţie, iar Petru ar fi voit să rămână acolo veşnic. Nu se sfârşise însă
călătoria prin cele încercări ale vieţii.

Călătoreau aşadar cu vaporul pe Marea Egee. Călătoreau în tăcere. De ceva timp

vremea se juca de-a v-aţi ascunselea, când cu vântul din nord-est , când cu vântul
din nord-vest, aşa că vasul plutea lin pe apele limpezi.

- Când a trecut vara şi când s-au dus lunile fierbinţi de vară?... îl întrebă părintele
Ghedeon pe diaconul Ioasaf.
- Doar Sfântul Munte este un adevărat stat, răspunse diaconul. Un stat cu cer şi
pământ...
- O frântură de măreţie a împărăţiei în ale cărei pământuri a crescut floarea cea
dumnezeiască...
- Monahisnnd...
- Întocmai.
- Mă feresc să-mi amintesc lucrurile neplăcute. M-am bucurat că niciodată în viaţa
mea că m-am întâlnit cu cerul.
- La Mănăstirea Xiropotamou m-am tulburat, şopti Ioasaf. Patru călugări bine
crescuţi, având nişte saci plini de grâu, mergeau prin pădure şi, din pricina lipsei de
mâncare, era cât pe ce să se ia la bătaie şi să se arunce unul pe altul în prăpastie.
- Frate, mai bine ţi-ai aminti acum de acei vestiţi sfinţi neptici de la schitul Sfânta
Ana.
- Oh, da. ei...
- Tot spunând necontenit rugăciunea inimii, au ajuns la o asemenea treaptă
duhovnicească, încât cugetul unora ca aceştia primeşte mereu înştiinţări despre cele
prezente şi despre cele viitoare.

Ghedeon se opri o clipă şi se-ntoarse într-o parte, întrerupând discuţia. Înaintea lor
se afla acum Prea Sfinţia sa, cel mai înalt dintre cei ce alcătuiau grupul de
vizitatori. Poartă culionul şi vechea rasă. Sta alături, privind în sus spre norii albi,
risipiţi spre răsărit, semănând cu nişte flamuri albe pe mare, şi surâde.
- Ce spuneţi, Sfinţia voastră, v-aţi apropiat vreodată de careva dintre părinţii
neptici de la schitul Sfânta Ana?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că acolo ne-am despărţit.
- De bună seamă, răspunse.
- Cum vi s-au părut?
- Uniţi cu Dumnezeu. Nu cercetaţi mai mult. De vreme ce se nevoiesc, Sfântul Duh
care sălăşluieşte în ei prin lăuntricul Cuvânt viu, îi fericeşte şi îi înalţă.
Apoi se aşternu tăcerea.
- Omul credincios, spuse Ioasaf, este mulţumit. Simte ca nimeni altul cântul păsării
şi versul poetului. Unul ca acesta uită împunsăturile vrăjmaşului său şi se duce şi
bate uşurat la poarta celui încăpăţânat. Şi bate, bate într-una, cerându-i iertare.
- Frumoase idei... Mă gândesc să scriu ceva despre sfinţi. Pe unii oamenii îi adoră,
deşi trebuie doar să-i cinstească. Să îi respecte şi să-i cinstească. Când Apostolii se
minunau de semnele pe care le făcea Domnul, El i-a încredinţat că, urmând calea
mântuirii, vor săvârşi altele mai mari decât cele săvârşite de El. Orice lucru bun
izbutim să facem, fie şi vase de lut, îl datorăm tot Preadulcelui Fiu al lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, a Căruia este slavă în veci.
 12

Timpul este urzit din clipe curgătoare. Iar clipele, strecurându-se printre întuneric
şi lumină, împing corabia vieţii care astfel îşi urmează calea, plutind pe tot soiul de
canale, pe lângă insule, spre a ajunge la ţintă, adică în oceanul veşniciei.

Anii care urmară fură iar plini de încercări. Nu trecea aproape nici o zi fără
supărări, fără amărăciuni, fără mici mâhniri, surprize neplăcute şi certuri.

Încă nu îşi pusese în ordine impresiile şi însemnările pe care le notase cu atâta grijă
şi bună dispoziţie la Muntele Athos, când Patriarhul Konstantinos al V-lea, într-o
scrisoare urgentă, dimpreună cu felurite informaţii pe care i le cerea despre situaţia
de acolo, îi dezvălui o urzeală a unui diacon, pe nume Filaretos - care vieţuia la
Mănăstirea Iviron şi care era fiul său duhovnicesc - şi încă pe care îl hirotonise el
însuşi. Prin urmare, acel tânăr cleric intrase în grupul unor falsificatori de peceţi!
Pe ascuns făcea o nouă pecete a acestei sfinte mănăstiri a Athosului, cine ştie
pentru ce scop întunecat. În scrisoarea pe care i-o adresase, Patriarhul scria că
fusese înştiinţat că tânărul stătea în Atena, împreună cu Nectarie, că ar fi fost,
chipurile, protejatul său, aşa că îi cerea personal informaţii, socotindu-1
răspunzător. Într-adevăr, acest diacon trecuse odinioară pe la şcoală, împreună cu
alţi vizitatori, fiind găzduit două zile. Fusese plin de evlavie şi dovedise supunere
deplină. După ce a plecat nu mai dăduse nici un semn.

O neagră amărăciune îi copleşi inima, din pricina prefăcătoriei aceluia. Degeaba

puse să fie căutat în tot oraşul. De bună seamă, se ascundea undeva. Nu putea să-i
scrie nimic Patriarhului.

Cinci zile şi cinci nopţi îl rugă pe Dumnezeu să rezolve problema, dar singurul
lucru petrecut fu acela că primi o nouă scrisoare de la Patriarhul Konstantinos al V-
lea.

Acesta era încă un «bold» al ispitei dintr-o mulţime de altele asemenea. Ah, ispita
nu ostenea, nu pierea, nu se ducea altundeva, cu nici un chip...

Acum, în fiece zi, pe lângă grijile de tot soiul legate de şcoală, pe lângă tulburările
«problemelor» elevilor şi chinuitoare amănunte legate de ei, mai era şi răspunderea
faţă de cei ce-1 căutau, datorită faimei sale. O lume pe care o călăuzea ca
duhovnic, ca predicator, ca preot.
Dacă laţul vrăjmaşului este plin de otravă, abătând mulţimile de la «calea cea
dreaptă», adormindu-le, razele luminoase ale unei virtuţi luptătoare nu încetează
nici ele, în felul lor, a atrage toate sufletele ce însetează după altceva decât după
atotputernicia materiei.

O mulţime de oameni de toate vârstele, cu meserii diferite şi aparţinând unor clase

sociale diferite, numeroase suflete, aflaseră unul de la altul despre schimbarea
vieţii şi a direcţiei la Seminarul Rizareios, despre Liturghiile pline de smerenie în
bisericuţa din curtea şcolii, despre directorul ei, care era totodată episcop şi
călugăr, despre tulburătoarele sale predici, despre candela ce ardea dinaintea
icoanei lui Iisus Hristos Răstignit. «Vino şi vezi», spune unul dintre primii ucenici
în Evanghelie, despre descoperirea lui Mesia. Aşadar, veneau unul după altul şi
vedeau. Şi, în funcţie de ceea ce îi mâna lăuntric, primeau în inimi o lumină mai
mare sau mai mică. O lumină pe care nu o putea stinge prea lesne vântul din nord
sau cel din sud, care nu-i lăsa niciodată să uite, să se abată din cale şi să piară. Era
ceva din «sfântul foc» care se lăţeşte, înveşmântând locul unde se dau luptele cele
sfinte şi dorul de veşnicie.

O mulţime de suflete de jur-împrejurul şcolii şi încă şi mai departe, din bulevardul

Ambelokipi (Kifisia) şi de sus, din Dexameni şi chiar de pe ulicioarele muntelui
Lykabet, se înghesuiau în fiece duminică, băteau la poartă, spre a fi părtaşe la acele
Liturghii smerite, spre a-1 cunoaşte pe acel episcop care nu semăna cu nici un alt
episcop, arătându-se mai binevoitor decât cel din urmă diacon sau paracliser.
Veneau doar să-i spună câteva cuvinte, să-l salute, să-i cadă la picioare şi să-l roage
să-i spovedească, să le dea sfaturi, să-i izbăvească din noianul de necazuri abătute
asupră-le şi de nesfârşitele lovituri ale vieţii de fiecare zi.

Cu cine să vorbească mai întâi, cui să-i mulţumească, ce să facă mai întâi? Oh, în
fiece ulicioară, în fiece sat, în fiece parohie, era nevoie de doi sau trei credincioşi
tămăduitori. De lucrători ai lui Hristos, dăruiţi cu totul jertfei. Dar unde să găseşti
asemenea oameni, într-o vreme plină de lăudăroşenie şi de totală atracţie a
materiei? Pământul tot, o vale a plângerii...

Însă Consiliul Seminarului vedea lucrurile în chip diferit. Pe de o parte, nu era

deloc rău ca Seminarul să împrumute ceva din faimă şi din strălucirea sa, să apară
ca ceva deosebit în Atena. Dar, dincolo de toate acestea, «fiecare să stea unde a fost
pus». Cine stătea în frunte şi cine era ajutorul stăpânului? Conducerea, secretarul
general, sau un cleric tăcut, decăzut de pe poziţia sa, pentru simplul motiv că
rămăsese ataşat Tradiţiei, ştiind să ţină predici împodobite şi frumos colorate, un
cleric ce, uneori, de emoţie, mai vărsa câteva lacrimi?
Din vorbă-n vorbă, aduseră iar «pe tapet» problema «numirii sale neregu-
lamentare» în postul de director general. Reîncepură aluziile, şoaptele şi chiar
atacurile vădite. Că e străin, anticanonic, decăzut...
- De ce nu spuneţi nimic, Prea Sfinţite? De ce nu vă apăraţi? De ce acceptaţi
jignirile? Nu vedeţi lumea de afară, care vă înconjoară cu dragoste şi care, cutez a
spune, chiar vă adoră? îi tot spunea tânărul Sakkopoulos din Lamia.

Era deja foarte fericit, fiindcă îşi luase diploma cu nota maximă, fiind apoi numit
repetitor, alături de el. Îi urmărea viaţa de fiece zi şi luptă şi, în chip firesc, inspira
«buna mireasmă a ascezei duhovniceşti», atingea vălurile sale aurite şi se topea de
admiraţie şi, totodată, de grijă. Doamne, n-ar fi plecat nicicând de lângă el.
- Nu se cuvine să spun mai multe, Kostis, îi răspundea încet, cu glasul său uşor
tărăgănat.
- Dar, cutare... un fost neguţător, ca să obţină vrednicii şi loc în Consiliu, nu vedeţi
cât vă critică?... Vă umileşte, călcându-vă în picioare stătura de om sfânt?
- Lasă-1, Kostis. Cândva îşi va reveni.

Iar Kostis, plecându-şi capul, ieşea covârşit în curte, trecea de poartă şi, îndată ce
se afla afară, o lua la fugă. Se ducea la Neapoli, între brazi, în strada Dervenion. la
el acasă, unde maica sa, încinsă cu şorţul, pregătea cina. Se aşeza lângă ea şi
începea să plângă...

În cele din urmă, fură siliţi să recurgă la bilete de ordine şi la anumite programări
în timpul Sfintelor Liturghii de duminică. Şi atunci, încă de vineri, de cu seară,
înaintea porţii se adună puhoi de lume, norod mult, «arzând de dorinţa de a-1
asculta pe părintele».

Între timp, Syngros se strămută la cele veşnice şi, împreună cu alte moşteniri şi
donaţii, lăsă aproape o avere întreagă celor din Chios şi, o parte la fel de mare, şi
sătenilor din Lythi. Pe lângă tristeţea de a fi pierdut un om bogat şi binevoitor, un
patriot ce nu se lăsa îmbătat de putere, care nu uita durerea şi sărăcia, au apărut
griji noi, obligaţii noi, până să rezolve formalităţile şi să ia banii notabilităţile
satului. Răposatul îl numise pe Nectarie executor testamentar al părţii ce revenea
satului Lythi, cunoscându-1 bine şi ştiind tot ce făcuse în acei ani ca profesor al
şcolii. Astfel, nu mai avea timp de studiu. Nu mai putea să-şi continue lucrările
teologice pe care le scria, care-1 preocupau şi care îl înflăcărau. Deja trasase, în
linii mari, planurile a numeroase studii introductive în duhul Sfinţilor Părinţi şi
analize apologetice.
Când, cu vremea, trecu şi aceasta şi reuşi să se despovăreze de alte griji, ispita se
arătă iar, cu chip nou.

De această dată ţinea în mâini o oglindă şi o lentilă prin care se vedea limpede
Scaunul Patriarhal al Alexandriei. I-1 arăta strălucitor şi liber, aşteptându-1 pe el,
ca îndrumător şi ca sprijinitor de care avea nevoie. Totodată îi punea pe cei mai
buni, pe cei mai dragi prieteni ai săi, să-l asalteze şi să-i spună, să-i tot spună...
Jos, în Egipt, Sofronios deja îşi dăduse duhul, părăsise acest pământ, se dusese
înaintea Tronului înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului. În tot acest timp, toată
lumea în Egipt îi şoptea numele. Toţi îl doreau patriarh, arătând că pe el îl vedeau
drept întâi stătător al istoricului Tron al Sfântului Marcu. Pe el îl vedeau cu crucea
în mină, adunând, curăţind şi punând totul în ordine, îngrijindu-se zi şi noapte, să
mântuiască sufletele şi să le aducă în neînserata împărăţie a Domnului.

- Prea Sfinţite, îl rugau Kostis şi toată familia sa, nu refuzaţi invitaţia lui
Dumnezeu. Un Tron Patriarhal este lipsit de stăpân şi un popor întreg se roagă,
aşteptând lumină. Vă aşteaptă, având mereu înaintea ochilor trecută măreţie,
avându-i mereu în minte pe Atanasie, pe Chiril şi pe Ioan cel milostiv.
- Se pare, frate, că a sosit clipa să strălucească şi steaua ta, îi spuse de câteva ori, la
Sfintele Liturghii, Mitropolitul Patrei, ce slujea împreună cu el. Nu uita că te-am
sprijinit în vremurile de încercare şi că ţi-am fost mereu alături.
- Acum că veţi pleca, toate vor fi altfel şi ne va fi foarte greu, se smiorcăia şi
secretarul şcolii, iţindu-şi gâtul din gulerul scrobit.

Într-o zi, poşta îi aduse, dimpreună cu multele scrisori şi ziare pe care le primea de
obicei, o cunoscută revistă religioasă, cea mai intransigentă ca linie, cea mai
luptătoare, zgârcită cu laudele, care scria chiar pe prima pagină următoarele: «...
Candidatura sa este dintre cele mai importante, fiindcă este unul dintre cei mai
distinşi, mai severi, mai râvnitori şi mai neclintiţi Ierarhi pe care îi are Biserica
Ortodoxă de Răsărit. Scriitor prolific şi neobosit lucrător al duhului, hrănindu-se şi
bucurându-se doar de slujirea cuvântului şi a adevărului, neiubitor de bani, iubitor
de bunătate în toate, liniştit, dar puternic, blând, stăruitor... Dacă un altul va fi
socotit mai potrivit decât el pentru Tronul Patriarhal al Alexandriei, nimeni nu se
va bucură mai mult ca el. Iar de va fi ales, modest cum e, singurul lui ţel va fi să se
dovedească vrednic de misiunea sa, în deplină smerenie».

S-a luptat din greu cu sine însuşi, neştiind ce să facă. În faţă prăpastie, în spate,
râpă... Zarva din culisele Bisericii se înteţi şi se lăţi, circulând din gură în gură,
astfel încât, la un moment dat, chiar şi cei de la Seminarul Rizareios, socotiră
alegerea sa drept lucru sigur.
- Am fi foarte fericiţi, domnule director, dacă am afla că sunteţi ales Patriarh, îi
spuseră într-o pauză câţiva elevi din ultimul an.

Nici chiar devotatul Kostis nu-1 slăbea o clipă.

- Nu refuzaţi. îi spunea de câte ori putea. Dacă, în cele din urmă, stăruiţi în a
rămâne pe margine, fără a spune nimic despre cele ce se petrec, înseamnă că evitaţi
o datorie. Evitaţi oastea cerească.

Într-un miez de noapte, rugându-se, îi spuse acestea Maicii Domnului: «Doamnă,

cunoaşteţi prea bine puţinele mele calităţi. Dacă Fiul Vostru voieşte, într-adevăr, să
devin Patriarh în Alexandria, iată robul Lui. Mă tem însă de linguşitori şi de
slujitorii de la curte. Îi prefer pe oamenii simpli care mi-au fost alături aici, în acest
loc încercat al patriei noastre libere. Îi prefer pe cei nevăzuţi şi binecredincioşi,
căci simt mereu o mare bucurie alături de această mică turmă. Ispita mă prigo-
neşte zi şi noapte. Vă rog, Prea Sfântă Maică a Domnului, ajutaţi-mă şi pe mine cel
mic».

Veni vara. Apoi, după un timp, scrisorile din Egipt începură a veni, căzând uşor,
una după alta, ca nişte fulgi de zăpadă. Într-adevăr, creştinii din Egipt îl voiau
acolo şi se rugau din toată inima să fie ales Patriarh al Tronului Sfântului Marcu.
Într-o dimineaţă, după ce se închină, îşi făcu curaj şi hotărî să călătorească iar, să
treacă iar pe Marea Cretei şi pe Marea Libiei, să mai meargă o dată în ţara arabilor
- în ţara Sfântului Mare Mucenic Mina făcătorul de minuni, a sfântului apărător, în
a cărui biseiică din Chios, fusese hirotonit, prima dată diacon - şi să se lase în voia
lui Dumnezeu. Se duse lângă o mică icoană a Sfântului şi prinse «a vorbi» cu el.
Parcă îl vedea aievea, apărat de platoşa sa duhovnicească, surâzându-i prieteneşte
şi spunându-i: «Fă călătoria asta, oricum nu contează...».

Nu avea de gând să facă nimic pentru a-şi sprijini candidatura şi nici să bată pe la
porţile unor prelaţi. Era pregătit să slujească Biserica, această ţarină udată cu
sânge. Nimic altceva.

Acum însă aici, în Atena, în unele cercuri, circula zvonul că însăşi regina era
interesată de numirea patriarhului Alexandriei. Iar el, ca ascet «trăitor în lume», nu
avea nici o legătură şi nici un contact cu Palatul. Într-adevăr, regina Olga, rusoaică
de fel, care se amesteca şi în treburile Bisericii, era o înfocată susţinătoare a lui
Fotios, Mitropolit de Tinos.

Când un cleric ţanţoş, ce frecventa Curtea, îi spuse acestea, căzu pe gânduri.

Cu inima grea, îşi puse odăjdiile aurite într-un cufăr prelung, trimiţându-le cu
căruţaşul şcolii în strada Dervenion, la casa familiei Sakkopoulou.
- Dacă, din întâmplare, mă vor alege Patriarh - le spuse - vă voi anunţa să mi-1
trimiteţi cu primul vapor.

13
Oh, din fericire nu fu ales Patriarh. Toţi creştinii din Egipt erau de partea sa, nu
însă şi clerul. Regina avea mare trecere, ca soră a ţarului. De aceea, cei de pe lângă
Sinai îl primiră cu răceală, ca şi când nu l-ar fi cunoscut, ca şi cum le-ar fi căzut pe
umeri o povară neaşteptată. În cele din urmă, fu ales Patriarh Fotios de Tinos.
favoritul reginei Olga.

Când s-a întors înapoi, tuturor oficialilor le fu milă de el. Cât despre prieteni,
aceştia erau nemângâiaţi. Totuşi, el simţea că i se luase o povară de pe suflet, ca şi
cum ar fi trecut printr-un tunel întunecat, iar acum ar fi ajuns într-o pădure verde.
Simţea uşurare şi pace în suflet. «Slavă Ţie, Doamne!», spunea întruna, surâzând
ca un copil. Şi-i tot mulţumea Maicii Domnului, spunându-i «Vă mulţumesc,
Doamnă, vă mulţumesc fierbinte».

- Ce vom face cu cufărul cu odăjdii, Prea Sfinţite? întrebă Kostis într-o seară, cu
sufletul la gură, plin de amărăciune şi tristeţe.
Întorcându-se spre el, îl privi distras, de parcă n-ar fi priceput.
- Să-l aduc înapoi aici, mâine-poimîine?
- Vă deranjează?
- Nu, Doamne, fereşte!
- Ei bine, atunci să rămână la voi acasă, răspunse surâzând. Oricum nu voi mai
purta asemenea odăjdii, Konstantine. Nu spune aşa şi proverbul: «într-o parte
preotul şi în alta odăjdiile»?

Tânărul Sakkopoulos era mirat. Mirat că Prea Sfinţitul avea chef şi bună dispoziţie
şi că putea glumi.

Anii treceau iute, cu una, cu alta. Treceau, se scurgeau neîncetat, în lupte şi tristeţi.
Nu trecea aproape nici o zi fără supărări. Fără amărăciuni, surprize sau boacăne.
Într-una din nopţile iernii ce trecea încet, încet, se certară doi bărbaţi, din
personalul inferior - omul de serviciu al şcolii şi ajutorul său, pe care îl foloseau şi
pe post de servitor sau pentru felurite munci grele. Se luară la bătaie afară, lângă
chiparosul din curte şi prinseră a se bate din pricina murdăriei toaletelor. Se pare că
unele rămăseseră necurăţate de cu seară, iar epistatul, cel care constată abaterea, îi
ameninţase că îi va pârî conducerii, spre a fi concediaţi.
Din întâmplare, se plimba pe acolo, fără a simţi frigul, ţinând în mână metaniile,
rugându-se pentru felurite probleme, lăcrimând, când cugeta la chinurile îndurate
de sfinţii mucenici, îndeosebi la îndrăgitul Sfânt Mina, făcătorul de minuni, care se
născuse din părinţi păgâni. «Ah, oare de ce nu vor să cheme un profesor de
agronomie?» se întreba neîncetat. Apoi gândul îi zbură la alte probleme. Abia
atunci observă în jurul său copacii desfrunziţi.

Ţipetele şi înjurăturile omului de serviciu şi ale ajutorului său, îl surprinseră.

- Ce se întâmpla? întrebă încet.

Cei doi certăreţi nu se aşteptau să dea peste cineva care să se plimbe noaptea pe
acolo, în întunericul şi în frigul dinspre zori.

Se despărţiră deodată, ca două pisici sălbatice, îşi reveniră puţin şi apoi rămaseră
muţi. În cele din urmă, cel mai mic, ajutorul omului de serviciu, căruia abia îi
dăduse mustaţa, prinse a bâigui ceva despre pricina cerţii. Prea Sfinţitul pricepu.
De multe ori, trezindu-se dimineaţa, găsise toaletele necurăţate. Nevoind însă a
crea probleme, rămânând nefericiţii aceia pe drumuri, fură slujbe, se puse pe treabă
el însuşi, curăţindu-le cu răbdare. Le curăţa în tăcere, fără să spună nici o vorbă. De
altminteri, ori de câte ori făcea o treabă neplăcută, o dădea uitării pe dată.
- Duceţi-vă, le spuse. E ruşine să înjuraţi ca nişte derbedei. Tu, Mihalis, tu eşti
responsabil cu curăţenia, aşa că nu-1 împovăra pe ajutorul tău.

Apoi se lăsă tăcerea.

- În fine, continuă, fiindcă sunteţi leneşi şi nu vă faceţi datoria, sunt nevoit să mă
ocup eu de asta, de acum înainte. Ce să fac?
- Cum? şopti tulburat omul de serviciu. O să ne daţi afară, părinte?
- Conştiinţa nu-mi îngăduie să vă impun o asemenea pedeapsă. Calmează-te, nu te
nelinişti. Pur şi simplu voi face eu treaba asta.
- Ce spuneţi, domnule director? întrebă tânărul ajutor, lovindu-şi capul turtit cu
palmele.
- Nici o muncă nu-1 înjoseşte pe om. V-am spus acest lucru în public. Şi chiar şi
această treabă, aparent scârboasă, îl înalţă pe om înaintea lui Dumnezeu. Mer-
geţi acum şi vă împăcaţi. Tu tinere, care deja ai mustrări de conştiinţă, cere primul
iertare superiorului tău. Duceţi-vă, căci vine ploaia.
Întorcându-se pe călcâie, cu capetele plecate, tăcuţi şi ruşinaţi, amândoi se făcură
nevăzuţi printre pomi.

Următorul an şi jumătate, cât mai lucră Mihalis acolo ca om de serviciu, toaletele

străluciră de curăţenie. Se mirau cei de la şcoală şi nu puteau pricepe ce s-a
întâmplat, cum de cei doi leneşi se preschimbaseră, devenind adevărată pildă de
hărnicie...

14

Toate rătăcirile şi amăgirile oamenilor care, într-un fel cugetă şi scriu, sunt
publicate în cărţi şi în reviste de tot soiul. Foarte puţine sunt publicaţiile al căror ţel
este să slujească voii Domnului şi să contribuie la mântuirea omului. În străinătate,
mulţi scriitori au început să cultive un fel de naraţie aşa zis psihologică, cu pretenţii
de mare artă. Aceştia se asemănau cumva cantaridei, căci le-a scăpat tocmai otrava
dulce a pasiunii pentru cele neruşinate, a pasiunii pentru analiza amănunţită a
decăderii psihice a relaţiilor dintre cele două sexe, atrăgându-i pe ei, dar şi pe
cititorii lor, în vârtejul unui cerc vicios.

Acum somnul lor este, din fericire, «deranjat» de faptul că au început să se scrie, să
se publice şi să câştige teren o serie de studii ajutătoare, menite mântuirii omului.
De exemplu, lucrarea Prea Sfinţitului, intitulată «Hristologia», descria în prima
parte caracterul divin şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos, în a doua parte,
revelarea lui Dumnezeu în această lume păcătoasă şi nefericită, iar în partea a treia,
desăvârşita împlinire a profeţiilor din Vechiul Testament în persoana Mântuitorului
Iisus Hristos. În cele din urmă o definitivase, iar manuscrisele fură predate la
tipografie. În continuare, pregătea a doua ediţie a studiului «Despre nemurirea
sufletului» şi completa un alt studiu «Despre educaţia adevărată şi despre cea
falsă», pe lângă «Pastorala» sa şi «Kekragarionul Treimic în versuri».

Nici nu ştia care era situaţia sa economică. În portofel avea foarte puţini bani, doar
pentru cheltuielile de transport. Cu postul, cu cumpătarea, cu îngrijirea hainelor,
din salarii, din orele suplimentare şi din puţinele venituri neprevăzute din diferite
slujbe şi donaţii ale cunoscuţilor şi ale prietenilor din stradă Ambelokipi,
economisi ceva bani ce toţi se duceau la devotatul său însoţitor, Kostis
Sakkopoulos. Iar el mereu cârtea, deznădăjduind înaintea «rănilor deschise», cum
le spunea, pe care nu le putea stăpâni, adică înaintea milosteniilor şi a tipografilor,
încasau, dădeau, încasau, dădeau şi mereu tot datornici erau. Două răni deschise ce
rămaseră aşa până la moarte. Şi încă şi altele... însă personajul principal, Prea
Sfinţitul, se năcăjea, auzindu-1 că vorbeşte astfel.

- Nu mai spune asemenea lucruri, Kostis. Oare este rană o publicaţie bună care
vesteşte cuvântul lui Dumnezeu şi comorile Bisericii?
- Aveţi dreptate, dar vedeţi ce avem de tras după ciudăţeniile administraţiei şi ale
consilierilor... Dacă deodată, într-o dimineaţă, le vine să ne scoată şi să ne dea
afară, vom fi şi pe drumuri şi plini de datorii. Va fi vai de noi.
- Nu fii necredincios. Nici un fir de păr din cap nu cade fără ştirea Celui Preaînalt.
Nu te teme... fii liniştit. Apoi, Leonis, tipograful nostru, nu este un rău creditor... ci
îşi cunoaşte bine interesul şi aşteaptă.
- Fie, sunt de acord, aşa cum v-am mai spus înainte. Dar milosteniile? Aşa, fără a
face nici o verificare a celor ce vi se spun, daţi dispoziţie să primească ceva bani
toţi cei care vin şi vi se plâng.
- La asta nici să nu te gândeşti, Kostis. În primul rând, nimic nu ne aparţine. Apoi,
cel ce dă şi-şi ajută aproapele, simte o negrăită bucurie duhovnicească.
- O, Prea Sfinţia voastră, aşadar bine zicea ce zicea astăzi părintele Trifoi, hirotonit
chiar de sfinţia voastră.
- Ce zicea?
Zicea că sunteţi nevăzut, dar de mare preţ. Ca un pârâiaş liniştit, tăcut - spunea -
care coboară paşnic, «udând ţarina» societăţii, poporul grec, până în adâncuri.
- Taci, nu mai spune nimic, fiul meu. Nu. Când auzi laude, înalţă-ţi privirea spre
ceruri şi roagă-L pe Domnul să le facă să dispară, să ţi le şteargă degrabă din
amintire. Nimic nu ne aparţine, căci n-am adăugat nimic Creaţiei. Iar când, cu
veacuri în urmă, Dumnezeu lucra neobosit şi plin de zel, noi unde eram?

Trecând anii rând pe rând, cu tot feluri de întâmplări, cele mai multe triste, ajunse
să se simtă obosit.

Pe lângă predarea lecţiilor şi problemele şcolii, pe lângă lumea ce se cerea

spovedită, pe lângă scrierea studiilor şi a cărţilor sale şi pe lângă slujbele
neaşteptate, încet-încet, fără să-şi dea seama, începu şi să corespondeze cu diverşi
oameni vestiţi din străinătate, pe probleme referitoare la «dreapta credinţă».

Erau preoţi catolici şi protestanţi, diferiţi oameni ce studiau teologia. Le trimitea

cărţile sale, iar aceia îi trimiteau propriile lucrări pe care mai apoi le studia cu mare
atenţie. Cea mai asiduă era corespondenţa cu Arsenie, stareţul unei mănăstiri din
Italia, Kryptoferri. Oare putea rămâne indiferent faţă de asemenea probleme, când
ştia câte argumente avea de combătut dulcea şi nebiruita Ortodoxie? Faptul că ştia
foarte bine limba franceză îl ajuta foarte mult.

Desigur, trupul îi făcea probleme, ostenea şi uneori era lipsit de putere. După
răceala ce aproape că dăduse în pneumonie şi care îl ţinuse aproape o lună cu tuse
şi febră, îndată ce medicul îi îngădui să se ridice din pat, şi ieşi pe portiţa din aripa
stângă a Şcolii în grădină, păşind încet, în partea plină de copaci a curţii, într-un loc
plin de liliac şi lămâiţa, văzând lumina albastră-aurie adunată într-un mănunchi de
raze, suspină. Lumina strecurându-se blând prin frunzişul copacilor revărsă o pace
binecuvântată asupra locului. Iar sufletul său se bucură.
- Îţi mulţumesc, Preadulcele meu Iisus, Îţi mulţumesc, şopti. Aş vrea totuşi să pot
trăi în singurătate... să mă îndepărtez de lume. Dacă binevoieşti, Multmilostive...
dacă nu, cum vei voi Tu.

A doua zi, făcându-şi curaj, după ce se rugase la Vecernie, scrise o scrisoare către
Mănăstirea Nea Moni din Chios, cerând să fie eliberat, să fie şters din registrul de
evidenţă a călugărilor în care se afla înscris, spre a fi liber să-şi aleagă un loc unde
să vieţuiască în singurătate.

Mult se întristară călugării, primindu-i scrisoarea. Ah, într-adevăr, ce suflet avea

acest Nectarie! Le era greu, îi întrista să şteargă un asemenea nume. Un nume care
se întipărise în inimile tuturor locuitorilor insulei. Nu numai fiindcă îi ajutase
material prin intermediul lui Syngros, dar şi fiindcă nu îi uită niciodată. Mereu
trimitea cărţile sale gratuit pe la biserici şi şcoli. Atunci stareţul se gândi să-i dea
un Metoc în Paros, în acea insulă inundată de verdeaţă şi înconjurată de azurul
mării, unde să fie transferat, ca să-şi poată stabili acolo ţarina duhovnicească, fie şi
departe de ei, fără a-i şterge însă numele din catastiful mănăstirii unde pornise
pentru prima dată îmbrăcat în rasă. Consiliul mănăstirii acceptă propunerea cu
mare bucurie. Alta era însă voia oamenilor...

Mitropolitul de Paros şi de Naxos, se supără şi se înfurie că nu i-au cerut lui

părerea mai întâi. Adică ce, s-au făcut călugării stăpâni, punându-se mai presus de
mitropolit? În adâncul inimii era muşcat însă şi de morbul invidiei. Fiindcă, pe ce
fugea de slava lumii acest prigonit din Alexandria, pe atât îl urma mai stăruitoare,
deschizându-i un drum strălucitor împodobit. În final, Mitropolitul de Paros şi de
Naxos nu aprobă propunerea. De bună seamă, trecu un timp până ce se făcură toate
demersurile trebuincioase. În cele din urmă, cu adâncă tristeţe, Consiliul Mănăstirii
Nea Moni din Chios, fu nevoit să-i trimită certificatul prin care i se îngăduia să
plece. Era în jurul datei de 24 noiembrie 1900. în fine, acum putea, dacă voia, să-şi
asume conducerea oricărei mănăstiri ce l-ar fi primit. Putea, în fine, să se retragă
din lume şi să se dedice, în singurătate, rugăciunii inimii.

16

Se pare însă că totuşi nu sosise încă vremea.

Secolul XX intra triumfal, înfoiat de trufia omenească doritoare să cucerească
fericirea. Intră ca un alai carnavalesc, cu un car înalt, aurit şi pestriţ, deschizând
calea unei tragedii. Occidentul, undeva aproape de centrul Europei, mândru de
triumful matematicii şi al chimiei, dar şi de ultimele invenţii, mândru de ştiinţa sa,
scotea pe bandă din universităţi intelectuali trufaşi, cu diplome, care pro-
povăduiau în toate colţurile lumii decăderea religiilor şi moartea Bisericii.

Toate aceste sloganuri, cum era şi firesc, ajunseseră, după nefericitul război din
1897, până aici, în patria sărăcită, plină de răni şi de... demagogi. Ajungeau aduse
în valizele junilor dar şi prin publicaţiile tinerilor greci care studiau în acele
universităţi, tineri care visau să stingă, cu o clipă mai repede, «învechita» tradiţie
bizantină, aşezându-se alături de acei oameni de ştiinţă recunoscuţi la nivel
internaţional, ca nişte vrednici continuatori ai strămoşilor din antichitate, ca statui
antice ale unei slăvite istorii, de trei ori milenare.

Mitropolitul Germanos Kalligas răposase de multă vreme, locul său fiind ocupat
acum de Prokopios al II- lea Ikonomidis. Încă nu se înstăpâniseră în sufletul
poporului ideile de mai sus, când izbucniră vestitele «Evangheliaka». Este vorba
despre stăruinţa reginei Olga, avându-1 drept colaborator tainic pe Mitropolitul
Prokopios, de a introduce în şcoli Evangheliile şi în general, Noul Testament,
traduse de oamenii lor de încredere. Mult încercata Ortodoxie primea mereu noi
lovituri. În ciuda opiniei contrare a Sfântului Sinod şi a trei Patriarhi, un literat
demoticist care trăia în străinătate, printre protestanţi, a început să publice
traducerea într-o publicaţie cotidiană. Atunci studenţii au luat atitudine, organizând
în data de 8 noiembrie 1901 o mare manifestaţie, în care au murit opt oameni şi-au
fost răniţi nouăzeci şi cinci. Fiindcă regina şi Mitropolitul erau amestecaţi în întrea-
ga poveste, guvernul a fost nevoit să demisioneze deşi, orice s-ar spune, din 1899
se îngrijea să adune rămăşiţele şi, punându-le la un loc, să refacă acest mic regat.
În cele din urmă căzu şi Mitropolitul.

În asemenea vremuri, pline de tulburări şi necazuri, cum să aibă putere lumea

săracă, norodul ce se lupta pentru câteva îmbucături de pâine? Sărăcie, peste tot,
sărăcie! Iar când se întinde sărăcia în rândul clasei de mijloc sau în rândul câtorva
muncitori neştiutori de carte, care tac şi rabdă, această sărăcie nu vorbeşte, nu
strigă, ci se exprimă în tăcere. În tăcerea zdrenţelor, a bolilor şi a morţii.
Tuberculoza, oftica, îi secera pe bolnavii de prin cartierele mărginaşe.

Lumea se tot înmulţea în faţa clădirii Seminarului Rizareios. Se înmulţea, căutând

ancora pierdută şi nădejdea pe care doar Maica duhovnicească, Ortodoxia, i-o
putea da, şi Biserica ce îi stătuse alături vreme de patru veacuri, ajutându-o să
îndure măcelurile împilătorilor, lumea peste care acum se adunau în fiece zi tină,
gunoaie şi pietre.
Se înmulţea lumea. Lumea plină de răni şi deznădejde, căutând să afle fie şi un
singur om cu inimă curată şi cu sfântă credinţă.

Se pare, aşadar, că încă nu era timpul să se retragă de la Şcoală şi din lume....

Avea de acum aproape cincizeci şi şase de ani, păr alb şi barbă colilie - ani
petrecuţi în cuptorul ascezei, în post şi în rugăciunea inimii. De aceea, ştia ceva ce
multora le rămăsese necunoscut sau pe lângă care trecuseră în treacăt, în grabă,
bâjbâind. De bună seamă îl cunoştea pe Dumnezeu şi poruncile Sale pe pământ.
Poruncile Sale erau acestea: cuget smerit, dreptate, dragoste şi lumină.

Într-o duminică, la Sfânta Liturghie, în biserica închinată Maicii Domnului

Chrysospiliotissa din strada Eolou, văzu un călugăr în straie peticite. Fără a sta
prea mult pe gânduri, îşi scoase rasa, i-o dădu, luând-o pe a aceluia. O rasă peticită
şi îngălbenită, cu care se şi întoarse la Seminar. Preotul rămase cu gura căscată.
- Nu se poate... ce veţi face fără rasă? întrebă în şoaptă.
- N-ai grijă. Voi găsi undeva ceva şi-mi voi face alta.
- Ce-i asta, domnule director? îi strigă secretarul general, văzîndu-1 intrând grăbit
în odaia sa. Îşi râd de Sfinţia voastră toţi şmecherii. Vă fac să vă purtaţi iraţional...
Chiar nu pricepeţi?
Auzindu-1, se opri şi-i spuse întristat de cele auzite:
- Viaţa, dragul meu, este curăţire. Este o fază a curăţirii de patimi. Fără Domnul
Iisus Hristos nu are nici o noimă, îi răspunse. Dacă nu acceptăm asta, de facto, nu
puteţi stabili limite şi nu puteţi spune: «voi simţi doar atât sau mai mult». Căci
viaţa, oricum aţi lua-o, este cum vreţi, numai raţională nu. Din fericire, mai avea o
rasă bună, aşa că întâmplarea fu dată uitării.

Aşadar, lunile şi anii zburau ca vântul. Iar paharul, paharul cu «sudoare vie», era
plin de amărăciune.

De acum elevii de la Seminarul Rizareios aproape îşi schimbaseră obiceiurile şi

firea, iar cei mai mulţi dintre ei erau de calitate şi porniseră spre calea sfântă.
Totuşi, problemele ascunse ale administraţiei şi clevetirile Mitropoliţilor Sinodali
despre «Arhiereul provizoriu», nu conteneau nici o clipă. Dacă nu ar fi fost gata
mereu să-şi dea sufletul, să moară pentru sfânta credinţă, dacă nu ar fi lăsat totul în
grija Proniei dumnezeieşti, dacă ar fi fost fricos ca noi toţi, care căutăm doar
siguranţă şi hrană uşor dobândită, de bună seamă, ar fi cedat, s-ar fi necăjit, şi
poate chiar şi-ar fi pierdut minţile.
- Trebuie să ai grijă să-ţi limpezeşti problemele, să-ţi orânduieşti tot ce a rămas
nerezolvat, îi spuse într-o seară, în faţa birourilor Sinodului, Theoklitos Minopou-
los, noul Mitropolit al Atenei, care îi succedase lui Prokopios.
Apoi continuă:
- Văd că stai şi nu faci nimic. Chiar dacă am dori să iei vreo Mitropolie, ne-am
împiedica iar de acea chestiune patriarhală.

În luna octombrie a anului 1902, după ce se înteţiseră iar zvonurile răspândite de

unii clerici ce erau oarecum deranjaţi de mişcarea de la Rizareios, văzând că
dosarul său privind cetăţenia ca şi alte chestiuni, erau tot nerezolvate, trebui să se
hotărască a-i scrie noului Patriarh al Alexandriei, Fotios, următoarea scrisoare. În
această scrisoare fu nevoit să se refere şi la nedreapta reţinere a salariilor ce i se
datorau: «... Trimit Prea Fericirii voastre în acest plic cele trei documente emise
de veşnic pomenitul Părinte Patriarh al nostru, Sofronios, datate după cum
urmează: primul 3 mai 1890 Cairo, al doilea 11 iulie 1890 Alexandria şi al
treilea, de asemenea, II iulie 1890 Alexandria, prin care veşnic pomenitul nostru
Patriarh mă suspenda din postul meu, mă elibera de îndatoririle mele, mă
concedia şi mă alunga din Egipt, fără judecată, fără apărare, fără a-mi spune
motivele, aşa cum reiese din aceste documente.

Această hotărâre. Prea Fericirea voastră, nu a fost conformă cu Canoanele şi

regulamentele bisericeşti ci, dimpotrivă, a fost nedreaptă şi abuzivă. Printr-o
simplă decizie emisă fără justificare şi prin încălcarea tuturor prevederilor, este
alungat un Arhiereu al Tronului Patriarhal, înscris în Codicele oficial, în
această Patriarhie, un Arhiereu hirotonit, care mult a lucrat şi a cheltuit în
această Patriarhie. Ce lucru ar putea fi mai nedrept şi mai abuziv decât acesta?

Veşnic pomenitul, în documentul emis în data de 11 iulie 1890, scrie: «fiind

închise conturile administraţiei sale şi plătindu-i-se salariile cuvenite până în
acest moment, pe care se cuvenea a le primi, nu mai are nimic de primit de la
Tronul nostru Patriarhal».

Veşnic pomenitul Patriarh nu spune limpede despre ce perioadă este vorba

pentru care mi se cuveneau respectivele salarii. În fapt nu stabileşte cu
exactitate momentul din care nu mai am dreptul a primi salariu. Poate, Prea
Fericirea voastră socoteşte că acest moment coincide cu momentul în care am
fost eliberat din funcţie. Din păcate, lucrurile nu stau astfel. În opinia veşnic
pomenitului Patriarh, opinie nefundamentată pe nici un drept, timpul în care
aveam drept la plata salariului a încetat în momentul hirotonirii mele ca
Arhiereu, motiv pentru care mi s-a şi refuzat plata a şaisprezece salarii lunare,
începând din data hirotonirii mele ca Arhiereu, pe care întârzia a mi le plăti, din
pricina unor probleme băneşti, după cum spunea. Situaţia aceasta a continuat
până în momentul demiterii mele, când mă aflam în servici; aşa cum reiese din
documentele anexate. Faptul că fraza «trebuie să primească» se referă la
perioada dinaintea hirotonirii mele ca Arhiereu, reiese din catastifele veşnic
pomenitului Patriarh, unde se vede care este momentul încetării plăţii salariilor
pentru serviciile mele aduse Tronului Patriarhal. Noi însă, nutrind deplin
respect pentru sfânta sa persoană şi având duh de pace, nu am protestat
împotriva îndoitei nedreptăţi, ci ne-am supus voii sale şi am părăsit Egiptul,
nădăjduind că ni se va face dreptate în ziua în care Domnul va binevoi. Socotesc
că această zi este aproape, fiind una dintre zilele în care Prea Fericirea voastră
vă aflaţi pe Tronul Patriarhal. De aceea, rog pe Prea Fericirea voastră să-mi
facă dreptate, recunoscându-mă drept Arhiereu al Tronului vostru Patriarhal şi,
de asemenea, să mi se recunoască printr un act scris dreapta Voastră decizie.
Nădăjduind că Prea fericirea voastră va binevoi să-mi facă dreptate,
orânduindu-mi un loc, îmi exprim anticipat recunoştinţa, rămânând cu
evlavie...».

După ce semnă sub obişnuitul «al vostru credincios», apăsând scrisoarea cu

sugativa, se simţi dintr-o dată uşurat. Desigur, Fotios era favoritul reginei Olga,
contracandidatul său la ultima alegere. Totuşi, fără amărăciune şi fără a ţine minte
răul, îi era drag. Îl iubea din tot sufletul şi îl pomenea la rugăciunile pentru sfânta
ţară a Nilului, fiind sigur că «vestitul Patriarh de fel din insulele Cyclade», va pune
lucrurile la punct şi că viaţa i se va schimba, având poate de înfruntat noi lupte şi
strădanii în acele ţinuturi din sud, pe meleagurile Africii.

De aceea, simţind că dorinţa sa de însingurare va mai întârzia să se împlinească, îl

pregătea pe prietenul său, Konstantinos Sakkopoulos, pentru o eventuală plecare
grabnică, tocmai cu puţin timp înainte de moartea mamei tânărului, în strada
Dervenion.
- Ţi-ar plăcea să locuieşti în Egipt, Kostis?
- Foarte mult, Prea Sfinţite. Se spune că acolo nu ninge, fiind cu totul necunoscute
zăpada, ploile şi vuiturile uscate din nord. Vă închipuiţi, am scăpa de sobe şi
sobiţe...
- Vom avea însă de întâmpinat alte greutăţi.
- Care, Prea Sfinţite?
- Căldură de neîndurat, umezeală la căderea serii şi noaptea, muşte nesuferite, mai
ales în cartierele sărace, murdărie şi altele asemenea.
- Ce spuneţi...
- În vremea din urmă însă, englezii au făcut şi încă mai fac lucrări destul de
importante.
- Căldură, umezeală, lucruri neînsemnate, Prea Sfinţite. Nu contează. Măcar...
măcar de ne-am duce acolo. Am mânca în tot ceasul curmale şi banane.

Ultimele cuvinte ale tânărului îl făcură să surâdă. Oricum, în sinea să se bucură. Se

bucura de Iisus Hristos şi de învierea Sa. Totuşi, în acest «han» primitor, cum
obişnuia să numească acest pământ, nu uita nici o clipă lupta ce trebuia dusă spre
curăţire. Hm, de jur-împrejur, o lume plină de fraţi, de oameni ce nici nu se
gândeau la criza viitoare, o lume ce încă şovăia, negândind la nemurirea sufletului.
Cleric fiind, simţea cu tărie care era datoria sa în această lume, plină de uneltiri, de
patimi şi de chinuri. O lume plină de chinuri nesfârşite şi cumplit de dureroase. O
lume a bucuriei, a tristeţii, a neliniştii şi, totodată, a răspunderii.

Cu fiece zi era tot mai încredinţat că Fotios nu putea să nu-i răspundă, că neîndoios
îi va face dreptate şi că se va îndrepta iar spre ţinuturile Nilului, spre locul unde-şi
găsiseră refugiu Mântuitorul şi Prea Sfânta Maica Sa, «dimpreună cu Sfântul
Iosif». Mai cu seamă după acea amănunţită şi lămuritoare scrisoare pe, care i-o
trimisese...

Cu toate acestea, zadarnic aştepta răspuns. Îl aşteptă timp de patruzeci de zile. Şi

trecură primele sărbători, trecură Crăciunul, Lăsata secului, veni şi Postul mare şi
nimic. «Nici un glas, nici un sunet». De ce? Oh, de ce, de ce oamenii nu sunt în
stare să vadă frumuseţea virtuţii? De ce decad într-atât, încât iau în seamă doar cele
pieritoare, cele zadarnice şi vremelnice? De ce citesc Sfânta Evanghelie ca pe o
simplă lucrare filologică? Această întrebare rămâne veşnic fără răspuns. Secolul
XX arunca hârtii de aur din carul său, risipea promisiuni, trezea pofta de luptă şi
întrecere, ovaţionând ştiinţa triumfătoare, propovăduind peste tot atotputernicia
materiei.

Trimise scrisoarea recomandată şi află şi de la alţii că, într-adevăr, noul Patriarh

primise scrisoarea, amânând răspunsul până la «calendele greceşti».

Vara, cu căldură şi ţânţari. veni şi trecu. El însă nu primi nici un răspuns. Şi astfel,
în primăvara anului 1903, după un an în care avusese de suportat şoaptele
«binevoitorilor» şi batjocura celor ce urau binele, s-a hotărât, pentru ultima oară,
să-şi pună nădejdea, de această dată, în Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol
căruia îi scrise o scrisoare. În vremea aceea se afla pe Tronul Patriarhal Ioakim al
III-lea, pe care îl îndepărtaseră pentru un timp. Acesta era un grec adevărat, dar
avea «aripile tăiate». Era un cleric cu conştiinţă, morală şi nobleţe. Acesta era
patriarhul care prevăzuse şi profeţise că mişcarea democratică a Junilor turci, pe
atunci «în faşă», urma să fie o tragedie pentru grecii din Orient.

Scrisoarea pe care i-o trimise, era plină de durere şi tristeţe. O redăm aici în
întregime:

«Către Prea Fericitul Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă,

Patriarhul Ecumenic, Domnul Ioakim al III-lea
Prea Fericite, cu evlavie trimit în acest plic Prea Fericirii voastre o copie a
scrisorii mele către Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Domnul Fotios,
precum şi copii ale celor trei înştiinţări pe care mi le-a trimis Patriarhul
Sofronios, prin care mă concediază din funcţia pe care o deţineam la Patriarhia
din Alexandria, mă eliberează de toate îndatoririle ce mi le-a încredinţat,
concediindu-mă ca simplu paroh şi alungându-mă fără judecată şi fără a mă
putea apăra în vreun fel, aşa cum reiese din textele înştiinţărilor pe care le
anexez.

Prin această scrisoare ceream Prea Fericitului Patriarh al Alexandriei, Domnul

Fotios, să repare nedreptatea ce mi s-a făcut şi să-mi facă dreptate. Prea
Fericirea sa însă, deşi a primit scrisoarea mea exact în urmă cu unsprezece luni,
în care i-am trimis şi copii ale înştiinţărilor şi ale actului de concediere, ne-a
socotit nevrednici de a primi vreun răspuns din partea sa. Neştiind ce să fac şi
având nevoie de un sfat, am socotit că se impune să apelez la Prea Fericirea
voastră şi să vă cer sfat înţelept, cu privire la ce trebuie să fac.

Cererea mea către Prea Fericitul Patriarh Fotios al Alexandriei, să mi se

îndrepte nedreptatea, are drept principală dorinţă stabilirea locului meu ca
Arhiereu al Bisericii Ortodoxe Răsăritene, de care depind şi în sub ordinea
căreia mă aflu că Arhiereu fiindcă, în situaţia mea, sunt concediat şi totodată nu
aparţin nici uneia dintre Bisericile Autocefale; fiindcă în Grecia, după
paisprezece ani petrecuţi în continuu în slujba statului, ca funcţionar, sunt
socotit de către Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia ca Arhiereu interimar şi, în
actele sale (ale Sinodului) către mine, este folosit termenul «Arhiereu
interimar». Această situaţie nemaiîntâlnită până acum în cronicile Bisericii,
adică un Arhiereu să fie concediat şi să nu aparţină nici unei Biserici, socot că
nici Prea Fericirea voastră, nici vreun alt cunoscător al canoanelor şi al
regulamentelor bisericeşti, nu o poate socoti dreaptă şi nu o poate aproba.

De aceea cred că Prea Fericirea voastră este datoare să răspundă cererii mele şi
să-mi aducă la cunoşţintă părerea voastră despre înştiinţările respective şi
despre concedierea mea, acte emise de către veşnic pomenitul Patriarh
Sofronios, ca să o cunosc şi să-mi pot orândui situaţia.

Depun această cerere Prea Fericirii voastre şi din datorie, ajutându-mă, în

calitate de cleric, sub jurisdicţia Tronului Ecumenic, după cum reiese din actul
anexat, certificând hirotonia mea ca ierodiacon.

Sunt încredinţat că Prea Fericirea voastră va binevoi să-mi dea sfat cu privire la
ce trebuie să fac şi că va contribui la orânduirea locului meu ca Arhiereu al
Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Cu neţărmurit respect, sărutându-vă prea sfintei dreaptă şi cerând

dumnezeieştile voastre rugăciuni şi binecuvântări, rămân al Prea Fericirii
voastre, (episcop) de Pentapolis».

Ioakim se vedea pus astfel într-o situaţie dificilă. Se vedea brusc asaltat de o
mulţime de suliţe. Era al treilea, cel mai înalt Patriarh căruia Nectarie îi punea
această întrebare dramatică. Speriat, neizbutind să găsească vreo soluţie, nu se
osteni ca, făcând ceva, să aducă lucrurile pe făgaşul lor firesc. Ca să rezolve
această problemă, ar fi trebuit să se pună rău cu Fotios şi cu toată clica lui, care, ca
o hidră, ţinea strâns legat, Tronul din Alexandria.

Simţindu-se neputincios, cugetă că nu e momentul de dihonii şi învrăjbire. Vezi

bine, în spatele lui Fotios se afla regina Olga, în spatele căreia se afla prea puterni-
cul Ţar. Prin urmare, printr-o persoană de încredere, îi trimise iubitului frate
Mitropolit sărutări patriarhale din inimă pornite, recomandându-i să rămână în
postul de director al Seminarului Rizareios, de vreme ce nu deranja ca funcţionar
public, şi să mai aibă răbdare o vreme. Mai târziu, când apăruse o problemă cu
vechii catolici din Londra, unde urma să mijlocească pentru întoarcerea acelora la
Ortodoxie. Ioakim îi scrise scrisori pline de afecţiune, numindu-1 «frate drag şi
împreună slujitor al smereniei sale».

În fine, se simţea cu totul despovărat. Făcuse tot ce putea ca om. Nu mai avea porţi
la care să bată. De acum înainte, cât mai avea de trăit, se va îngriji Altcineva de
drumul său. Ca întotdeauna, clipă de clipă, se va îngriji El, Iisus Hristos. De bună
seamă, situaţia sa era destul de ciudată... Cleric ortodox, Arhiereu cu un trecut
nepătat şi cu lucrări... şi nu avea nici un loc stabil. Nu avea loc nicăieri în
Biserică... Neîndoios, din ceruri Cel preaînalt vedea totul... Nu contează. El vedea
totul şi El gustase primul din astfel de încercări. Odinioară, dăruindu-Se pe Sine ca
jertfă, spre mântuirea lumii căzute, «a trecut prin aceleaşi necazuri şi aceiaşi
oameni nu L-au primit». Planul Său pentru fiece om de pe pământ este plin de
înţelepciune şi vai celui ce caută să-l evite, dorind să urmeze alt drum.

În fine, se liniştise cu totul. Nu era menit Tronurilor şi nici posturilor înalte. De

acum şi până la cea din urmă suflare, va urma duhul uceniciei, duhul creştineştii
ascultări. Ah, cât era de plin de Har, acest duh al uceniciei! Oare care fusese pricina
pentru care odinioară jumătate din ceruri se prăvăliseră în genuni, maturând
luciferi, arhangheli şi îngeri? De bună seamă, voinţa proprie, egoismul. Mai bine
de mii de ori să trăieşti ca lucrător nevăzut, ca semănător al seminţelor celor
dumnezeieşti.

Cărţile pe care le tipărea acum îşi urmau calea lor. Acea lucrare simplă, lipsită de
lucruri prisoselnice, «Sfânta Cateheză», fusese premiată de Facultatea de Teologie
din Oxford. Prietenii şi cunoscuţii din capitala regatului grec, capitală ce se tot
extindea, se înmulţeau, cerându-i să le îngăduie să-i difuzeze lucrările. Iar
tipograful, chir Paraskevas Leonis, nu mai cârtea vorbind despre datorii, ci
dimpotrivă, trimitea întruna ucenici să ia noi manuscrise spre a le tipări.

Încă şi Kostis, credinciosul lui prieten, în ciuda morţii maicii sale, care-1
îndurerase destul de mult, făcându-1 scump la vorbă şi trist, cu fiece lună era tot
mai activ, tot mai inteligent, surpinzându-i pe toţi. Alergă peste tot, de la un capăt
la altul, găsind cititori plini de râvna care-i cumpărau cărţile. În mâna dreaptă, de
care avea prinsă o panglică neagră, de doliu, ţinea geanta pe care o umplea cu cărţi
ce se vindeau imediat, făcându-se astfel instrument al unei adevărate cruciade
duhovniceşti.

În afara studiilor «Despre nemurirea sufletului» şi «Despre sfintele parastase»,

studii pe care, aşa cum notează în Prefaţa celei de-a treia ediţii, le-a scris, le-a
înmulţit şi le-a reeditat în anul 1901 - dedicându-le cu afecţiune, «Dedic această
carte sfintei pomeniri a iubiţilor mei părinţi Dimos şi Balou şi veşnicei amintiri a
dragilor mei fraţi Dimitrios, Grigorios, Smaragda, Sevasti şi Mariora, (eu) fiul şi
fratele, (episcopul) Nektarios de Pentapolis» - în anii ce trecuseră pregătise şi-i
dăduse spre publicare lui chir Paraskevas următoarele studii: «Despre Maica
Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria»,
«Despre Sfinţii lui Dumnezeu», «Despre Taina Sfintei Euharistii», «Despre
Pocăinţă şi Spovedanie» şi multe altele. În acelaşi timp vorbea spre folosul moral
al creştinilor, dând la tipar şi «Pandectele de Dumnezeu insuflatelor Sfinte
Scripturi, ale lui Antioh, monahul din Galatia Lavrei, a Sfântului Sava». Lucrare
deosebită ce conţinea o sută treizeci de cuvinte dintre care amintim: «Despre faptul
că nu trebuie să nădăjduim în om», «Despre faptul că nu se cade a ne încrede în
propria putere», «Despre îngăduinţă şi despre grabnica mâniere», «Despre neiubi-
rea lumii», «Despre răbdare», «Despre privegheri», «Despre întâmplările
neprielnice» şi altele.

Acum, în afara aglomeraţiei din fiecare vineri, după-amiaza, dincolo de poarta de

fier a şcolii, pentru bilete şi pentru întâietate la Liturghiile de duminică, foarte
mulţi oameni veneau şi la Liturghiile din celelalte zile şi la predicile pe care cu
bunăvoinţă le ţinea în biserici parohiale, atât în Atena, cât şi în Pireu, ca întotdea-
una, cu aprobarea Mitropolitului. Fiindcă parastasele, nunţile, înmormântările şi tot
felul de asemenea evenimente se înmulţiseră foarte mult, neputând fi săvârşite de
alţi preoţi, îl rugau pe Arhiereul de la Seminarul Rizareios să le slujească.

În asemenea zile, când trebuia să slujească duminica Sfânta Liturghie în alte

biserici, Kostis Sakkopoulos îi era de mare ajutor. Alergând cu geanta în mână
pentru diferite treburi şi încasări, vorbea cu tot felul de oameni, cunoscuţi şi
necunoscuţi, care îl opreau chiar şi când mergea pe străzile din centru. Dacă li se
îndeplineau dorinţele şi dacă le dădea veşti bune, aceia le transmiteau mai departe
cu viteza fulgerului. Astfel, la fiece Liturghie pe care o slujea în biserici parohiale,
lumea se călca pe picioare, adunându-se chiar de la Utrenie, ca albinele la stup.

În vila cu vreo douăzeci de odăi a lui Mathopoulos, marele om de afaceri din

Patra, frate al ieromonahului Efsevios, care în anii următori a întemeiat frăţia
«Viaţa» (Zoi), aşadar în casa acestuia din strada Xenofontos, undeva aproape de
Palat şi de grădinile regale, doamna găzduia de vreun an o fată tânără,
nevăzătoare, de fel din Pireu. Se numea Chrysanthi. Cu câţiva ani în urmă îi
murise tatăl, lăsând în urmă-i o liotă de copii. De aceea, maica sa fusese nevoită
să lucreze pe la străini, ca să-şi poată duce traiul. În fiece zi căsuţa lor era
ameninţată tot mai mult de spectrul foamei şi al rămânerii pe drumuri, cu tot ce
presupunea aceasta. Ea însă, deşi nevăzătoare, se distingea între toţi ca un crin
între ierburi şi spini. Şi, după cum cerbul în pustie aleargă şi rătăceşte, căutând un
izvor unde să-şi ostoiască setea, tot astfel deveni şi sufletul fetei, îndată ce pricepu
că era în căutarea Izvorului Adevărului, al apei fără de moarte, şi că, cine o
găseşte şi se adapă din ea, în veci nu mai însetează. Era nevăzătoare. Auzea
lumea, dar nu o vedea şi, de mică, mergea mereu însoţită de cineva. Pe când avea
doar nouă luni se îmbolnăvise de tifos, cu febră mare, dar nu putuse să ia
medicamente. Medicul din cartier, având doar cunoştinţele medicale din vremea
aceea, spuse că ar putea o vindeca doar cu o anume injecţie, în urma căreia însă
şi-ar fi pierdut lumina ochilor. Întrebaţi dacă preferă moartea sau orbirea
copilului, părinţii au ales cea de a doua variantă. Anii trecură şi fata crescu. De la
început se vădi a fi mai delicată decât fraţii săi, cu un suflet mai sensibil, plină de
tandreţe şi afecţiune. În căutarea Izvorului cu apă nemuritoare, la un moment dat
îl întâlni pe Cel care S-a răstignit, pe Cel care a vindecât mulţi orbi. Este greu de
descris în ce chip tainic şi neştiut lucrează Sfântul Har, care întăreşte sufletul unui
om rănit, al unui om neputincios, lipsit de înţeleaptă şi plină de învăţăminte
privelişte a creaţiei. Micuţa Chrysanthi Îl cunoscu pe Iisus Hristos şi toate
străluciră în ea de Lumină. Se trezea în zori şi se ducea la biserică. Stătea la
Utrenie, la Vecernie şi chiar şi la slujbele de toată noaptea. Încet-încet învăţă pe
de rost texte sfinte, învăţă Evangheliile, cugetările Sfinţilor Părinţi. Nu-i era teamă
că va fi asaltată de demon, de pierzătorul sufletelor, care încerca să-i semene în
suflet sămânţa celor neîngăduite, nestatornicia, curiozitatea şi îndoiala. Toate îşi
pierdură amărăciunea, strălucind în cugetul fetei, iar trupul de lut, dădu întâietate
«Duhului de viaţă dătător». Chipul său, cu fiece zi, era luminat de un surâs tot
mai dulce, de «o floare» a curăţiei pline de pace, la care ajung doar copiii cu totul
nevinovaţi şi lipsiţi de viclenie. Nu stătea niciodată fără să facă ceva. În afara
trebilor casei, învăţase lucru de mână de tot felul.

Oricum, doamnă ce o găzduia în casa ei cea mare, nu ieşea în pierdere. Stăpâna

casei avusese copii, iar compania tinerei fete îi vindecă tot felul de răni sufleteşti,
ajutând-o totodată la unele treburi casnice. De aceea nu o lăsa nici să se întoarcă
în Pireu, la fraţii ei, care se mâncau între ei şi se blestemau, şi nici să se ducă la
unele dintre prietenele sale de suflet care, lipsite de prezenţa ei, o tot căutau.

Stăpânul casei, soţul doamnei respective, ea însăşi şi, în general, toţi cunoscuţii
lor, păstrau, atât datorită înrudirii cu Efsevios, cât şi datorită părinţilor lor,
Tradiţia Bisericii. De aceea, la un moment dat, l-au cunoscut pe alesul şi distinsul
director al Seminarului Teologic Rizareios, cu care mai apoi se întâlneau adesea şi
pe care  îl invitau în casa lor. Răsplata veni, cum era şi firesc, după măsură.
Sfaturi preţioase, spovedanie, bună aşezare a milosteniei, participare la Sfintele
Liturghii ale Şcolii şi altele...

Odată doamna o luă cu ea pe dragă sa tovarăşă, Chrysanthi şi, de câteva ori,

când se ivi prilejul, îi vorbi părintelui despre darurile deosebite ale feţei.
- Prea Sfinţite, este un îngeraş dintr-aceia ce arareori se pogoară printre noi. Nici
nu am cuvinte să vă descriu binecuvântata sa lume lăuntrică.

Ascultând-o, părintele surâse. Socotea că doamna exagerează. Doar era doamnă

de salon, care nu cunoscuse alte dureri decât cele ale naşterii...

Dar într-o duminică după-amiază când, având o aniversare la conac, l-au reţinut
pe părintele la masă, ca să le dea şi binecuvântare, ajungând la cafea, i-au propus
tinerei Chrysanthi să ducă ea tava. Auzind acestea, fata începu să plângă, rugând-
o în genunchi pe doamnă:
- Cu neputinţă. Eu nevrednica, eu păcătoasa, eu cea de nimic bună, vă spun eu că
mi-e cu neputinţă să stau alături de un om atât de sfânt. Vă rog, nu stăruiţi, faceţi-
mi hatârul şi nu mă siliţi.

Atunci doamna se folosi de un şiretlic. Trimise tava cu una dintre servitoare şi,
luând-o pe tânără de mână, o păcăli spunându-i că Prea Sfinţitul se află încă în
salon şi o duse în birou, unde părintele stătea singur, răsfoind unul din volumele
Filocaliei. Apoi se făcu că uitase să ia ceva, se întoarse pe călcâie şi-i lăsă singuri
să se cu noască.

Stătură de vorbă o oră şi mai bine. Mai târziu, după ce pregătiră caii şi trăsura în
curte ca să-l ducă pe Prea Sfinţitul, intrând să-l cheme, observă că faţa îi
strălucea, scăldată într-o lumină deosebită.

- De data aceasta, îi spuse doamnei care îl privea curioasă, de data aceasta nu

numai că nu aţi exagerat, dar şi câte mi-aţi spus sunt cu mult prea sărace faţă de
ce am constatat eu însumi. Într-adevăr, Chrysanthi este o fiinţă rară, asemeni unui
înger. Puteţi fi fericită!

18

De atunci Crysanthi plutea de fericire. Aşa cum am mai spus, avea câteva prietene
de suflet, care priveau viaţa în acelaşi fel. Ca şi ea, erau pline de evlavie şi de
credinţă. După ce îl cunoscu pe Prea Sfinţitul director al Seminarului Rizareios,
care atât de simplu se dăruia tuturor, trecură şi ele prin odaia sa de spovedanie.
Astfel au izbutit toate să alcătuiască un binecuvântat grup de fete din popor,
smerite şi simple, dornice de învăţătură.

Iar doamna, bună sa gazdă, se bucură mai mult decât toţi. Ca să nu o piardă pe
Crysanthi, ca să o ţină mereu lângă ea, i-a dat o cameră, doar pentru ea, la parter,
unde să se poată întâlni în linişte cu prietenele sale. Una se numea Katerina şi era
cu patru ani mai mare ca ea. Alta se numea Eleni şi era mai mare cu zece ani. De
curând, acestor trei fete li se adăugase Angheliki, «îngeraşul» cum îi spuneau, care
abia avea optsprezece ani. Fiecare dintre ele cu preocupările ei, cu meseria sa. Una
se ocupa doar cu treburile casei, alta era modistă, iar alta dantelăreasă. Când se
întâlneau câteşipatru, cântau psalmi, citeau din Sfânta Scriptură, se rugau, discutau
despre ajutorul pe care-1 puteau da unuia sau altuia şi astfel, inimile li se umpleau
de bucurie.
În acea seară de vară, după o ploaie răcoroasă şi înmiresmată, kyra Leni, cea mai
mare dintre ele, care era asistentă, ajunsă ultima la întâlnirea din ospitaliera casă
boierească - după ce se rugară fierbinte Maicii Domnului pentru bolnavii ce
pătimeau în spitalul cel mare şi pentru numeroşii săracii care abia se târau - le
spuse:
- Cum vi s-a părut, surorilor, predica ţinută de duhovnicul nostru miercurea trecută,
în Pireu?
- Ah, acest om... şopti Katerina. Ce suflet, într-adevăr, ce suflet!
- Mare binecuvântare că am avut ocazia să îl cunoaştem, să putem să-i destăinuim
necazurile sufletelor noastre, mai spuse kyra Leni. Şi toate astea i le datorăm lui
Chrysanthi...
- Familiei Mathopoulou, zise Angheliki.
- Toate i le datorăm Domnului, le mustră blând copila nevăzătoare.
- Da, ai dreptate, Domnului, ziseră toate. Aşa e.
- E om simplu, binevoitor şi-i ajută pe sărmani, zise iar kyra Leni.
- Este cleric adevărat în toate, fu de acord şi Katerina. Se spune că ştie limba
franceză la perfecţie.
- Toate câte le spuneţi şi cu care îl «împodobiţi», le zise Chrysanthi, sunt cele mai
neînsemnate daruri ale sale. Aţi trecut cu vederea tocmai ce era mai însemnat şi
mai deosebit...
- Ce anume? Ia spune, ce? întrebară celelalte trei.
- Încă nu aţi priceput? Eu, care nu văd, şi mi-am dat seama de departe.
- E milostiv şi darnic, spuse şovăielnic Katerina.
- Smerit ca Lazăr, plin de răni, sări şi kyra Leni.
- Întocmai, răspunse Chrysanthi. Ia gândeşte-te, câte poveri ridică pe umerii săi.
Conduce o şcoală întreagă, scrie atâtea cărţi de inspiraţie divină, slujeşte în biserică
Sfintele Liturghii, ţine predici ca cea de miercurea trecută şi nu alungă, nu
bruftuluieşte pe nimeni, oricine ar veni la el. Dumnezeu ştie şi cât priveghează. Mă
tem, tare mă tem să nu i se şubrezească sănătatea. Socoţi că-i puţin lucru că a
primit să ne spovedească pe noi, nişte femei neînsemnate?
- Pe tine, drăguţă Chrysanthi, vezi bine, pe tine te-a recomandat doamna. Şi te
iubeşte mai mult. Şi pe lângă tine...
- Pe lângă tine, ne-am «alipit» şi noi, adăugă Katerina.
- Să nu mai spuneţi asemenea lucruri, surorilor. Din câte am constatat, nu face
discriminări. Zilele trecu te secretarul său ne-a încredinţat că, în mod regulat,
spovedeşte un hamal armean, ce cară greutăţi la Monastiraki.
- Într-adevăr, nu face distincţie între oameni, mai spuse şi Katerina.
- Ce să vă spun? continua Chrysanthi, din momentul în care m-am spovedit lui, am
simţit crescând în mine o bucurie necunoscută, ce nu poate fi stinsă de nimic, nici
chiar de gândul morţii.
- Adevăr grăieşti. Ţi-e gura aurită, soră, zise şi kyra Leni. Ciudat lucru, dar până şi
eu, netrebnica, simt acest lucru.

Apoi kyra Leni şi Katerina schimbară priviri cu înţeles.

- Ce zici, Chrysanthi, ce-ar fi să ne călugărim?
Ce-ai zice să ne adunăm toate patru şi, împreună cu micuţa Angheliki, să...

Chrysanthi sări deodată în picioare.

- Doamne... Doamne! strigă şi începu să plângă.
Celelalte plângeau şi ele. Abia după ceva timp îşi reveniră pe deplin.
- Ah, de-ar veni acea clipă binecuvântată şi apoi pot să mor, spuse şoptit Katerina.
Angheliki avea un nod în gât ce nu se da dus.

- Nu te grăbi, îi spuse kyra Leni. Sunt mai mare ca tine cu vreo paisprezece ani şi
am ceva experienţă de viaţă, aşa că-ţi pot spune că nu-i uşor să fii călugăr.
- Te referi la cele trebuincioase traiului... Hm, desigur nici eu şi nici Chrysanthi nu
avem bani.
- Am eu pentru voi toate, spuse triumfătoare Angheliki. Am ditamai maşina de
ciorapi...
Râseră toate.
- Nu e doar asta, mai spuse kyra Leni. Şi eu, ca asistentă la Spitalul Bunavestire voi
primi bani cât trăiesc şi mai am şi banii mei puşi deoparte.
- Atunci?
- Socoţi oare că atunci nu vom mai lucra? şopti Chrysanthi. Tot ce facem aici în
lume ne vom strădui să facem acolo în pustie, ba încă şi mai bine.
- Altceva vreau să spun, o întrerupse kyra Leni.
- Unde vom merge?
- Întocmai. Ne vom duce la vreuna din mănăstirile de maici cunoscute sau ne vom
duce prin hăţişuri, pre¬cum pustnicii...
- Ştii ce? spuse Katerina. Să-i spunem lui...
- Cui?
- Părintelui nostru. Duhovnicului nostru.
- Bună idee, spuse gânditoare kyra Leni. Doar că eu... ştiţi, l-am împovărat destul
şi mi-e greu să-i cer iar audienţă, nu cumva să-l deranjez. Mi-e ruşine.
- Atunci îi voi spune eu, zise timidă Chrysanthi.

Apoi se pupară, se îmbrăţişară şi începură iar să plângă. Iar Chrysanthi, plină de

entuziasm, după ce se închină de trei ori, spuse în şoaptă câteva versuri, de ea
întocmite, din cele pe care le meşteşugea uneori în gând, fără a le împărtăşi
nimănui.
Sufletul amarnic se-ntristează şi suspină al Domnului nume chemându-l să vină.

19
În seara aceea ajunseră dinaintea porţii şcolii şi avură noroc. De nu trecea din
întâmplare secretarul Sakkopoulos, care le văzu rugându-se de portar să le lase
înăuntru, gata să-i cadă la picioare, ar fi plecat fără să fi izbutit nimic. Şi, cine ştie
dacă s-ar fi întors la fel de hotărâte şi cu la fel de mult curaj spre a-i încredinţa şi a-
i mărturisi taina care le stă pecetluită în inimi.

Secretarul îl înştiinţă de îndată pe Prea Sfinţitul. Apoi uşierul veni de le luă şi le

duse în biroul directorului. Împreună cu micuţa Angheliki era şi Maria Hasiotou,
cu un an mai mică, orfană, ce locuia la o rudă de-a sa. Prin urmare, în total, erau
cinci.
- Bine aţi venit, evlavioase fiice, le spuse de îndată cu un surâs binecuvântat, plin
de bunătate.

Le cunoştea foarte bine pe fiecare în parte. Imediat ceru să li se aducă dulceaţă,

fiindcă le citi pe chipuri suferinţa, neliniştea şi tulburarea lăuntrică.

Se aşezară mecanic toate pe scaune, privindu-1 mute, cu respiraţia tăiată...

- Cu ce vă pot ajuta? le întrebă blând.
Atunci Chrysanthi, fata care nu vedea, se ridică, făcu un pas înainte, fără însă a
izbuti să spună ceva. Ochii săi lipsiţi de lumină se umplură de lacrimi.
- Ce ai, fiica mea? Ai păţit ceva? o întrebă cu blândeţe.
- Prea Sfinţite, prinse a spune, în afară de Sfinţia voastră nu avem pe nimeni pe
lume.

Le privi iar pe rând, cuprins de emoţie.

- Ce doriţi? le întrebă iar.
- Ne-am afierosit lui Hristos şi vrem să ne călugărim...

La aşa ceva nu se aştepta. Se mişcă puţin şi până îi scăpă dintre degete. Apoi sări în
picioare.
- Toate? întrebă mirat.
- Sigur că toate.
- Şi tu, Angheliki?
- Şi eu.
- Şi tu, Maria?
- Desigur.
Rămase puţin dus pe gânduri.
- Va trebui să vă mai gândiţi la asta, fiicele mele. Să chibzuiţi temeinic, le spuse.
Călugăria nu e ceva care astăzi se face şi mâine se desface. Nu vă zoreşte nimeni,
absolut nimeni, şi, cu atât mai mult, Domnul.

Fetele rămaseră înţepenite, fără grai.

- Vreau să spun, continuă, că trebuie să înduraţi trai greu, posturi, lipsuri, disciplină
severă, să aveţi răbdare şi să faceţi ascultare...
- Ah, dacă doar asta e! spuse Chrysanthi.
- Suntem sărace, aşa că suntem obişnuite cu traiul greu, adăugă Katerina. Ştim ce
înseamnă chinurile şi nu ne pot birui greutăţile.
- Dar nu sunt doar astfel de chinuri...

Se lăsă tăcerea.
- Sunt mii de chinuri de tot soiul, continuă. Când te dăruieşti de bunăvoie şi nesilit
Domnului, prin mărturisire şi jurământ, vai dacă, din cine ştie ce pricină, îţi
schimbi părerea şi gândul. Dacă monahul scapă fie şi puţin din chingile fricii celei
sfinte, alunecă întruna în jos, ajungând o adevărată fiară din punct de vedere moral.
- Despre toate acestea am discutat de multe ori, Prea Sfinţite, intră în vorbă şi kyra
Leni. Am luat această hotărâre abia după ce am acceptat moartea din toată inima şi
fără teamă. Această problemă ne preocupă de mult timp.

Apoi se aşternu iar tăcerea.

- Prea bine, şopti el atunci, ducându-şi mâna dreaptă la barba lungă, aproape de
bărbie. Mă rog să vă primească Domnul şi să vă dea sprijinul Său până la ultima
voastră suflare.

Fetele se mişcară, apoi se ridicară, amorţite.

- Mai vreţi să-mi cereţi ceva, spuse el.
- Prea Sfinţite, spuse Chrysanthi, de multă vreme, datorită bunătăţii Sfinţiei
voastre, vă ascultăm predicile, asistăm la Sfintele Liturghii şi astfel ne întărim şi
primim Lumina Sfântă. Fără să ştiţi, noi vă socotim părinte ocrotitor. Ştim cât de
mult vă osteniţi şi că nu vă îngrijiţi câtuşi de puţin de propria sănătate. Suntem gata
să facem orice ne-aţi cere, numai să ne îngăduiţi să slujim pe cât ne stă în putere,
sfintelor voastre lupte. Dorim să primim sfaturile Sfinţiei voastre şi să devenim...
cum să spun, nu ştiu carte... să devenim elevele Sfinţiei voastre.

Directorul surâse, răsuflând uşurat. Cele patru fete îi văzură zâmbetul, iar
Chrysanthi îi auzi răsuflarea.
- Aţi hotărât la ce mănăstire veţi merge? le întrebă iar.
- Am fost până în insula Tinos, la Kehrovouni, dar nu ne place nici uneia dintre noi,
spuse Katerina.
- Altundeva n-aţi mai fost?
- Ne-am mai dus într-un loc, în apropiere de Lavrio.
- Cum vi s-a părut acolo?
- Nepotrivit. De altminteri, nu ne primesc pe toate cinci.
Apoi iar se lăsă tăcerea.
- Prea bine, spuse iar directorul. Katerini, să vii din nou poimâine, cam pe la
aceeaşi oră, ca să vă stabilesc zilele şi orele când să veniţi să învăţaţi. Mă voi
strădui să-mi găsesc puţin timp liber. Nădăjduiesc să ne călăuzească Dumnezeu pe
toţi spre ce e bine... nădăjduiesc ca această dorinţă a voastră să se împlinească.
Acum, copile dragi, mergeţi în pace.

De pe buzele fetelor scăpară strigăte de bucurie. Căzură toate în genunchi, udându-

i degetele firave cu lacrimi de bucurie. Jos, Chrysanthi, îi căuta picioarele să i le
sărute.

Le rugă să nu exagereze şi, înduioşat, le spuse să se ridice. Apoi le binecuvântă una

câte una şi, având în gând cuvintele marelui Pavel: Cu şi mai multă grijă condu-1
pe fratele tău neînsemnat, le conduse în curte, aproape până la poartă, dându-le
îndemnuri părinteşti şi povăţuindu-le să-şi cerceteze inima încă o dată, amănunţit.

20

Adesea, în serile de iarnă îngheţate, când se aşeza în pat după ce se rugase

fierbinte, se gândea la sărmanele fete din popor, lipsite de orice apărare.
- Dumnezeul meu, Preadulcele meu Iisus, acoperă-le, şoptea.

Uneori citea în ziare titluri cu litere de o şchioapă despre decăderi tragice, despre
crime între fraţi, chipurile din pricina onoarei, şi inima i se sfâşia de durere.
- Doamne Dumnezeule, cum de se pierd sufletele aşa, din senin? Cum le smulge
răul vrăjmaş, cu ghearele sale însângerate?

Voia să compună o rugăciune pentru aceste făpturi nefericite. O rugăciune în

versuri, din adâncul inimii, pentru aceste fete sărmane, de nimeni ocrotite, care,
fără să bănuiască nimic, cădeau în prăpastia păcatului şi a decăderii. Fiecare fată ce
cădea şi se pierdea, era o pierdere pentru omenire şi pentru ţară. Fiecare fată...
însoţitoare şi susţinătoare. Dacă se îndrepta, firesc, spre Taina Cununiei, devenind
mamă, o mulţime de urmaşi ar fi primit mireasma inimii sale. Vai inimii ce n-ar fi
urmat calea cea îngustă, ce n-ar fi cunoscut viaţa Maicii Domnului, ce nu ar fi
îndeplinit poruncile lui Dumnezeu, Binefăcătorul. Iar dacă se îndrepta spre
monahism, ţinând strâns la piept Sfânta Cruce, se făcea far şi călăuză celorlalte,
devenind legendă şi istorie. Legendă a răbdării în focul ispitelor şi a afierosirii lui
Hristos Mântuitorul.

Această rugăciune nu a fost scrisă pe hârtie, ci i-a rămas până la ultima suflare în
inimă şi pe buze. I-a rămas, dimpreună cu altele pe buze, grăind Maicii Domnului,
cea de-a pururi vie, cea veşnic apărătoare credincioşilor, zi de zi. Era rugăciunea
unui copil către Maica sa, o rugăciune dialog. Vorbeau aproape în fiecare seară,
ostoind răni ce se preschimbau în nădejde.

De ani de zile o rugă să fie elevii cât mai buni. Acum dorinţa sa era aproape
îndeplinită. Generaţii întregi de tineri aleşi, cei mai mulţi pregătiţi pentru înalta
slujbă a preoţiei, urmau cursurile şcolii şi absolveau cu bine. Veneau cuminţi şi-i
băteau la uşa biroului, având înscrisă pe chip sfânta credinţă. Veneau să-i ceară
poveţe pentru lupta pe care urmau să o dea. Printre ei erau unii ce fuseseră dăruiţi
cu mulţi talanţi, vrednici de laudă şi de admiraţie. Cu siguranţă, aceştia urmau să
păşească prin neghină, devenind însă sarea pământului. Şi, fără această sare, fără
binecuvântata rasă a lui Hristos, fără acest părinte smerit şi plin de virtuţi, cum s-ar
fi pricopsit acest neam mult chinuit, cum ar fi putut trece cu bine nevătămat,
printre lupii tăgăduirii şi ai cugetării celor materialnice? Binecuvântată fie Maica
Domnului, Stăpâna noastră, că ne-a ascultat cererea, luând-o apoi şi ducând-o cu
îndrăzneală şi cu stăruinţă dinaintea Tronului Ceresc.

Acum o rugă din nou pe Maica Domnului, să ajute monahismul Ortodox, această
înmiresmată floare a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, care de pe vremea lui Far-
makidis şi a dinastiei de Bavaria, nu-şi mai ridicase capul plecat, nu mai strălucise
şi nu mai trimisese până la marginile pământului luminători ai răbdării,
propovăduitori ai dreptei credinţe, care renunţaseră la sine, ridicând crucea grea...
Desigur, uneori apăreau şi excepţii vrednice de laudă... Astăzi poporul,
necunoscând comorile Bisericii sale, din pricina literaţilor plini de tăgadă şi
făţărnicie, căuta minunea, în locul rugăciunii şi al credinţei. Îi adoră pe sfinţii care
se învredniciseră a avea dar taumaturgic, care mijloceau la Sfântul Munte, rugân-
du-se pentru tămăduirea sau uşurarea suferinţelor. Se întoarse în trecut, acum o mie
nouă sute de ani, în vremea în care Domnul luase chip de rob şi în care, umblând
prin mulţimi, tămăduia pe cei bolnavi. Desigur, poporul se închina şi unor sfinţi
precum Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, însă nu simţea cum se cuvine
dimensiunea şi profunzimea acestora. Însă ajutorul primit nemijlocit, încetarea
durerilor, scăparea din ghearele morţii, toate acestea erau - vezi bine - lucruri
palpabile, vizibile, petrecute în timpul vieţii lor, ceea ce contribuia la sporirea
admiraţiei poporului faţă de aceşti sfinţi. înţelegea acest fenomen atât de bine, mai
cu seamă din propria experienţă...

Scrierile sale, pe care abia reuşise să le publice, redactate cu mari osteneli, în nopţi
nedormite, cu atâtea sacrificii băneşti, nu-i impresionau prea mult, nu le trezeau
admiraţia. Altfel stăteau însă lucrurile când făcea vreun semn, vreo minune, de care
se învrednicea cu Harul şi cu voia lui Dumnezeu. O tămăduire la Sfântul Maslu, de
exemplu, de alungare a demonilor... Desigur, aceste semne nu-1 uimeau şi nu-1
făceau să le admire prea tare, socotind că, de veacuri Biserica era însoţită de Harul
Dumnezeiesc în fiece acţiune a sa, prin puterea cea mai presus de fire a Sfântului
Duh. Din păcate însă, norodul nu pricepea cât de greu se dobândeşte virtutea şi cu
câte osteneli se trece prin poarta cea îngustă. Oh, nu şi-ar fi dorit niciodată o slavă
atât de uşoară, dobândită prin semne şi minuni! O slavă care, nefiind a sa, aparţine
cu totul lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit, Domnului cerurilor şi al pământului.

Da, se ruga iar Maicii Domnului pentru monahismul ortodox. Se gândea la Sfântul
Munte la această duhovnicească «cetate a Maicii Domnului», la locul pe care Ea
însăşi îl apăra de veacuri, cu problemele, cu comorile sale şi cu câţiva cinstiţi
pustnici ce, în deplină singurătate, ridicau, în cumplite suferinţe, povara milos-
tivirii. Ah acest secol XX, secolul trâmbiţatei faime, veni păşind pe lacrimi şi
suspine. Călca trufaş, dispreţuind valoarea omului, tocmai deoarece nu pricepea că
fără evlavie faţă de Dumnezeu şi fără supunere înaintea legilor cereşti, fără respect
faţă de veşnicele valori duhovniceşti, cristalul cel fin al culturii va crăpa şi se va
sparge în mii de cioburi, lăsând în urmă doar jale şi pustiire.

Într-o seară, cu acest gând cuibărit în inimă, îi chemă pe coriştii de la şcoală să

cânte un Paraclis înaintea icoanei Maicii Domnului.

Era o seară plină de linişte şi pace. Un surâs părea a sta aninat pe fiece lucru, pe
vârful fiecărui fir de iarbă. Copacii, de aproape şi de departe, păreau un râu
curgător verde-auriu. Aprinseră de jur-împrejur candelele şi luminările de ceară de
albine. Într-atât îl însufleţiră cântările tinerilor, într-atât îl înălţară, încât, pentru o
clipă, după apolis şi după «pentru rugăciunile», îi veni să cadă în genunchi şi să le
mulţumească. Inima îi crescuse şi se deschise. Cu ochii în lacrimi, cu inima bătând
iute, îi privi pe fiecare în parte. Îi vedea lipsiţi de viclenie, curaţi, cu chipuri
luminoase ca ale Heruvimilor, exprimând cea mai pură bucurie de viaţă. Şi sufletul
i se bucură.
- Rugaţi-vă şi voi astă seară, copiii mei, rugaţi-vă mai cu seamă Maicii Domnului,
ca să crească iar şi să rodească arborele monahismului ortodox, cel cu frumoase
roade. Dacă se va împlini aceasta, atunci şi patria noastră va făptui lucruri mari.
Se apropie de fiecare, binecuvântându-i pe rând. Le spuse apoi să treacă a doua zi
pe la biroul său, spre a le dărui, ca amintire a acelei seri, lucrarea sa «Hristolo-
gia», purtând pe prima pagină semnătura proprie.

21
Fără zgomot, fără supărări, fără certuri pline de amărăciune ce lasă un strat de
otravă în inimă, având drept călăuză credinţa şi răbdarea, cu ajutorul lui
Dumnezeu, şcoala se îndreptase de acum în multe privinţe. Elevii veneau întruna,
se înmulţeau, iar lecţiile urmau tradiţia Ortodoxă şi ordinea bisericească.

De bună seamă mai apăreau probleme, supărări şi discordii. Elevii mai năzdrăvani
mai făceau câte-o poznă, când neînsemnată, când mai gravă, depăşind limita unei
pozne şi devenind greşeală întristătoare. Cât despre conducerea Seminarului,
vrajba continua cu mici schimbări, ca de altminteri şi clevetirile şi tendinţele
egoiste. Dar de-acum se obişnuise cu ele. Evita şi cel mai mic conflict, preferând să
tacă de fiece dată când i se făcea observaţie pe nedrept sau când era atacat.

Acum, în ultima vreme, unul dintre noii consilieri, de fel din Epir, membru al
comisiei, hotărâse ca un elev dintre cei interni, să fie «informatorul» lui personal.
Acest tânăr nu avea o fire rea de felul lui, nici nu era «spion» din naştere, însă îl
socotea atotputernic pe acest creştin, pe consilier adică, socotindu-1 binefăcătorul
şi ocrotitorul său. De aceea se supunea orbeşte voii sale. De bunăvoinţa
consilierului atârna soarta sa şi a familiei sale. Prin urmare, consilierul i-a
încredinţat o misiune tainică ce l-a făcut pe tânăr să fie tare mândru de rolul său. I-
a spus să urmărească într-ascuns fiece mişcare în şcoală, fiece comentariu şi fiece
părere potrivnică şi să meargă în taină la el, ca la un apropiat şi sprijinitor al său, şi
să-i spună tot ce-a aflat.

Cu asemenea lucruri vrăjmaşul, distrugătorul, stăpânul întunericului, încerca să

pângărească, să provoace tulburare şi amărăciune. La un moment dat s-a observat
că bucătarul şi chelarul deveniseră cam delăsători, lucru ce dura de destul de multă
vreme. Elevii începuseră a se plânge între ei de calitatea mâncării. De bună seamă,
tânărul care-i urmărea pe toţi s-a dus fuguţa la domnul consilier, căruia i-a spus,
nici mai mult, nici mai puţin, decât că domnul director general se ocupa de nişte
femei sărmane, dintre care una nevăzătoare, neglijând calitatea mâncării elevilor.

Prin urmare, consilierul îl chemă pe director la secretariat şi, în faţa secretarului, îşi
dădu drumul:
- Trist... trist. Vă ocupaţi de lumea din afara şcolii şi-i neglijaţi pe aceşti copii, care
au venit aici, departe de locurile lor de baştină, ca să se educe în acest spaţiu sfânt
şi să dobândească «provizii» duhovniceşti. Elevii s-au tulburat foarte tare din cauza
mâncării, iar dumneavoastră, e limpede, nu ştiţi nimic despre aceasta, fiindcă vă
îngrijiţi de nişte femei. Cine sunt aceste femei care au intrare liberă şi vă reţin de la
treburi?

Îşi ridică privirea spre el, fără însă a-i răspunde.

- Ce-aveţi de spus? stărui consilierul.
- Voi analiza problema... şopti.
Ce înseamnă că o veţi analiza... vă rezumaţi doar la atât?
- Voi îndrepta situaţia, răspunse, îl lăsă pe consilier să vorbească, să vorbească
necontenit, să se umfle, prezentând situaţia în cele mai întunecate culori, dar nu-i
răspunse nimic.

Ah, cum de se întâmplase asta acum, cu mâncarea, se întreba în sinea lui.

Femeile astea, zice... Doamne, aceste femei! Aceste femei îl chemau să le fie liman
şi reazem, fiind ca nişte trestii în deşert. Cum putea să le părăsească? Cum putea să
le alunge? Tatăl său, mama sa şi vreo cinci dintre fraţi «adormiseră», părăsiseră
acest pământ, aflându-se acum la mila lui Dumnezeu, fără a-1 deranja cu nimic, în
afara unor lucruri neînsemnate. Fratele său, Haralambos, avea tot mai mulţi copii şi
se lupta din greu să-i crească fără a-i cere nemijlocit ajutorul. De altminteri, cei
neştiutori din popor, «oamenii Domnului, lipsiţi de educaţie», simţeau că sunt
datori să-şi ajute fraţii buni, rudele şi câţiva prieteni... Cum ar putea să nu le dea o
mână de ajutor acestor făpturi lipsite de apărare care fuseseră atrase de Marea
Tiberiadei, cerându-i ajutorul şi atârnând de un cuvânt de-al său, de o povaţă
întemeiată pe experienţa lui? Oare aceste suflete nu erau dintre acei fraţi mici,
prinţi ai veacurilor, suflete pe care împăratul Răstignit le-a primit din tot sufletul,
făcând din suferinţele lor blazonul aceleiaşi familii, stema împărăţiei nebiruite?
Oh, era cleric, purta veşmântul doliului şi al dragostei, aşa că nu-i era îngăduit să
alunge pe nimeni sau să lase pe careva să cadă în deznădejde.

De altminteri, Chrysanthi cea nevăzătoare era o fiinţă rară, un suflet smerit şi, deşi
lipsit de lumina ochilor trupeşti, căpătase în schimb vederea tainei mistice a
Harului. Cu ochii «străvederii» Prea Sfinţitul o vedea ca pe o viitoare sfântă,
înconjurată de îngeri. Nu ştia carte, nu avea nici măcar părinţi ca Hellen Keller , ca
să o dea pe mâna unei învăţătoare ca Annie Sullyvan. De aceea nu citise filozofia
stoicilor şi a epicureicilor, nu auzise de marii artişti ai Occidentului, despre
diamaturgi, despre artiştii guralivi care născoceau tot soiul de opere de artă
avangardiste, căutând zadarnic un Dumnezeu necunoscut sau iscodind tainele
universului necuprins. Fiinţa sa firavă şi simplă se încredinţase o dată pentru
totdeauna de existenţa Unuia, a «Cuvântului întrupat», Noul Adam şi Mântuitorul
nostru. Aceluia i se afierosise, floare neofilită a drumului şi-a ţarinii, Aceluia îi
dăruise sufletul său smerit, în gând plăsmuia stihuri şi cântări ce n-aveau pretenţia
de a fi socotite poezie, dar care erau primite ca tămâia de către Tatăl, Preaînţeleptul
Dumnezeu, fiind cinstite cu «cununa» cuvenită darului smerit al celui căruia «nu i
s-a dat talantul».

Prin urmare, aceste femei erau suflete înrudite, prinţese ale cerului, şi vai de le-ar fi
nesocotit smerita afierosire şi darul neprihănit. Nu, nu le va părăsi ci, pe cât îi
stătea în puteri, le va încuraja, le va ajuta şi le va sprijini să li se împlinească visul,
să poată dura un sfânt Parthenon. Fiece hotărâre tainică pentru ceva ce urma să
prindă viaţă, devenind faptă, trecea mai întâi - cum era şi firesc - prin rugăciune
neîncetată, printr-o discuţie necontenită cu universul său lăuntric. Cu atât mai mult
acest subiect. Zilele trecură una după alta şi toate arătau că visul va deveni, în fine,
realitate...

Atât Katerina cât şi Chrysanthi îi spuseră într-o zi că au hotărât să rămână în Egina.

Veniseră la el cu vreo două zile înainte, bucuroase tare şi-i spuseră că, în sfârşit, au
găsit locul potrivit pentru ce doreau ele, şi anume să evite zarva lumii şi să-L
slujească în linişte şi singurătate pe Cel căruia i se afierosiseră.

Locul ales se afla în interiorul insulei, la vreo şase kilometri şi jumătate de oraş,
într-o veche mănăstire, Izvorul Tămăduirii, acum pustie. Le-o arătase o femeie.
Mai târziu a aflat că acea Katerina care o însoţea pe Chrysanthi şi care adesea avea
câte o «viziune», spunând cuvinte sfinte şi cu înţeles, pe când umblau pe coclaurii
insulei, ostenindu-se pe cărări suitoare, ajungând la vechea mănăstire părăsită,
suspină adânc şi zise: «Ah! Aici e locul lui Dumnezeu!». Însă nu a spus altora cele
auzite, ba, dimpotrivă, aproape le-a uitat.

Nici el nu văzu cu ochi buni această întâmplare şi nu o primi prea bine.

Răspunderea să pentru siguranţa lor nu-i îngăduia să le lase să piară pe stânci şi-n
locuri pustii, unde puteau fi atacate de tâlhari şi răufăcători. Le spuse să se ducă iar
în acel loc, să-l cerceteze mai amănunţit spre a-l cunoaşte mai bine. Prin urmare s-
au dus iar cu vaporul şi s-au întors entuziasmate. În plus, acum îl invită şi primarul
insulei, un medic pe nume Peppas, care - zicea lumea - îşi dorea foarte mult să se
ridice din nou vechea mănăstire. Voia să ajute şi el, în felul lui, donând ruinele
mănăstirii şi pământul din jurul ei.

Prin urmare, trebuia să purceadă, să se ducă până acolo şi să cerceteze ţărmurile,

dar şi interiorul insulei, această insulă antică în care, după eliberarea de sub jugul
turcesc, se stabilise guvernul veşnic pomenitului prim-ministru şi martirului
Kapodistrias. Să se ducă acolo, uşor de spus...

În vremea aceea se îmbolnăvise iar şi suferea de cincisprezece zile. Dureri de cap,

ameţeli şi multe altele. Se simţea slăbit, vlăguit, lipsit de puteri. Abia se târa la
predarea lecţiilor. Se ostenise şi cu munca pe care o făcea de atâta timp în locul lui
Lukianos, omul de serviciu, deşi această muncă îi aducea oarece bucurie
sufletească, socotind-o datorie şi obligaţie. Bietul Lukianos se îmbolnăvise deodată
de rinichi. În timp ce făcea curat cu cârpa de şters pe jos, îl apucară nişte dureri
cumplite. L-au dus la spitalul de vis-â-vis, la Bunavestire. Acolo i-au făcut o
operaţie grea şi dureroasă, aşa că nu mai putea lucra vreo două luni de zile. Mai
erau şi unii din personalul inferior care îl invidiau. Pe aceştia i-a rugat să-l ajute în
mod deosebit. Locuia undeva pe-aproape, la o jumătate de oră de mers pe jos, în
Pangrati. Directorului îi fu milă de el. Bietul de el, ce necaz... Aşa că, ce să facă,
începu să se trezească dimineaţa devreme de tot ca să măture şcoala, să spele
toaletele lăsate murdare de ceilalţi lucrători. Era şi aceasta una dintre încercările
monahale care erau pentru un călugăr datorie şi nevoie imperioasă. Pentru un
călugăr ortodox, nici o muncă manuală pe care o fac fraţii, oamenii din lume, spre
a trăi, nu este ruşinoasă sau vrednică de dispreţ. Secretarului îi spuse că temporar,
Lukianos fusese înlocuit de un apropiat de-al lui.

Însă Lukianos, sărmanul, care era nou şi proaspăt numit, se pare că era foarte
neliniştit, suferind la gândul că şi-ar putea pierde slujba. În acei ani era greu de
găsit o slujbă, fiindcă pe atunci nu existau sindicate şi asigurări, iar cine rămânea
fără slujbă era sortit foametei şi morţii. Într-o sâmbătă după-amiază trecu pe la
şcoală, palid şi slab, numai piele şi os. Aruncă o privire împrejur şi plecă gârbovit,
fără a vorbi cu nimeni. Neapucând să-l întrebe de sănătate, părintele se întristă
foarte. Când, într-o bună zi, în zori, iată-1 pe Lukianos. Apăru din nou. Trecu de
poarta din afară şi intră. Venise să vadă cine l-a înlocuit. Cine ştie ce tristeţe îl
cuprinsese stând în casă. Când se întâlni cu părintele în aripa din dreapta şi-l văzu
cu rasa ridicată, frecând podelele cu peria, rămase mut, cu gura căscată. începu să
tremure tot.

- Apropie-te, Lukiane, fiule, îi spuse. Nu te teme, nu-ţi iau locul. De vreme ce nu

poţi munci, cum şi cu ce vei trăi? O să te lăsăm după ce te vindeci, să mori de
foame? Vai de noi, de ne-ar fi inima într-atât de rece şi împietrită! Promite-mi însă
că, atâta timp cât trăiesc, nu vei spune nimic din cele ce-ai văzut astăzi. Altminteri
ne vom găsi amândoi în mare primejdie. Te afli la mare ananghie, aşa că te ajut.
Dcar suntem fraţi, aşa că n-am făcut nimic deosebit. Poate că şi tu, altă dată, va
trebui să faci ceva, dacă nu pentru mine, atunci poate pentru un alt semen.
Lukianos începu a plânge cu suspine. Se aplecă, îngenunche şi-i sărută rasa. Oh,
osteneala nu era nimic înaintea datoriei. Cât de mult se îmblânzesc, cât de buni
devin oamenii şi, cu atât mai mult, oamenii din popor, când le dai o pildă cât de
mică de bunătate sufletească, o particulă infimă în comparaţie cu «stânca» jertfei
lui Dumnezeu...

Să meargă pînă în Egina, uşor de zis... în vremea aceea se îmbolnăvise iar şi

suferea de cincisprezece zile.

22
1904. Egina, sfârşitul verii

Marea Golfului Saronikos uda jucăuş ţărmurile din Egaleo, Psyttaleia şi Salamina,
ajungând până în insula pescarilor cu ruinele vechii biserici şi chiar mai departe.
Sub dealurile cu văioage, râpi şi mici cascade spre ţărmul sudic, se află noul oraş,
deja cunoscut, scăldat în culori şi lumină. În ziua aceea albastrul cerului părea încă
şi mai neprihănit, şi mai strălucitor, mai intens şi mai frumos. Numai un norişor,
atât de mic, aninat pe culmea unui deal, pur şi curat, parcă grăia, parcă striga către
muntele din faţa sa, unde se afla şi Anghistri, un mic târguşor. «Doar merg încet
prin râpi... degeaba, oricum n-o să plouă». De bună seamă, n-avea nici un motiv...
în afară de câţiva stropi, timp de trei ani şi jumătate nu plouase deloc, să se adape,
să se sature pământul. Văioagele, culmile şi toate ţarinile, cât vedeai cu ochii, erau
pline de ierburi uscate, de culturi ofilite, gălbejite; păşuni şi terenuri pe jumătate
înconjurate de garduri, cu copaci gălbejiţi care mureau încet-încet. Totul arăta ca
un deşert apărut peste noapte. Văioagele străluceau de nisip şi coborau pe alocuri
umbrite, şerpuind ca nişte panglici argintate. Îşi urmau drumul nefiresc cu cotituri
şi întorsuri, ajungând în cele din urmă într-o parte a oraşului, alături de Souvala, ca
o delicată linie luminoasă, uscată.

Lumea roia în piaţă, aşteptând lotcile şi bărcile de pescuit. Doar marea ce mai
dădea viaţă şi hrană acestui loc istoric. Dacă îi dădeai la o parte pe puţinii oameni
avuţi din insulă, toţi ceilalţi erau copleşiţi de sărăcie. De jur-împrejur măslinii se
ofiliseră şi pe dealuri se vedeau nişte şanţuri roşietice, adânci, de parcă ar fi fost
făcute cu plugul, ce se vedeau de departe ca nişte răni deschise. Cei mai mulţi
tineri, flăcăii, erau atraşi de portul Pireu, de unde plecau, ca marinari, pe corăbii
mari sau erau închiriaţi, ca ucenici, comercianţilor. Destui dintre ei luau calea
străinătăţii, ducându-se unde vedeau cu ochii. La Constantinopol, la Ploieşti sau la
Odessa. Un număr destul de mare se îmbarca pe vasele culegătorilor de bureţi.
Lumea roia în piaţă, o lume pestriţă şi amestecată, o lume a sărăciei şi a
necazurilor. Toţi aşteptau sosirea lotcilor, zornăindu-şi prin buzunare monedele de
aramă cu chipul lui George I, pentru o mână de plevuşcă neagră, când, deodată,
Spyros, de i se zicea «magul», tânărul ce se trântea pe jos una-două şi care,
închizând ochii prevestea cele ce urmau a se petrece, palid şi înfometat, se prăvăli
în faţa farmaciei, chiar pe prag, şi prinse a striga:
- Vine... vine Episcopul. Alergaţi să-l întâmpinaţi. Vine Sfântul care va izbăvi
insula.

Căpitanul Rokos, un uriaş oţelit din Poros, fost scufundător, culegător de bureţi,
dădu să-l îmbrâncească, să-l facă să tacă, dar degeaba, nu reuşi.
- Grăbiţi-vă... vine Episcopul, strigă iar Spyros, lungit pe jos, cu ochii închişi.

O mulţime de curioşi îl înconjură de îndată. Marinari fără treabă, pescari, ucenici

pe la prăvălii, chiar şi femei venite de la casele din deal. Încet-încet, curioşii se
înmulţeau, urmărindu-1 cu mare atenţie. Unii îl ascultau tăcuţi, în vreme ce alţii
râdeau cu gura până la urechi.

În clipa aceea trecu pe ulicioara Maicii Domnului, a bisericii care era şi Mitropolie,
parohul, părintele Mihalis. Câţiva, îndată ce-1 zăriră, alergară spre el, dându-i
vestea cea mare.
- Părinte, de data asta Spyros grăieşte ceva despre un Episcop. Un Episcop care,
zice el, va izbăvi insula.

Părintele strâmbă din nas, îşi ridică uşor rasa şi grăbi pasul, ajungând la mulţimea
de curioşi care îi deschise calea.

Într-adevăr, tânărul care prevestea cele viitoare, întins pe jos, pe pragul farmaciei,
striga necontenit:
- Vine Episcopul... de la Rizareios. Dumnezeu s-a milostivit de locul ăsta. Vine
Episcopul de Pentapolis...

O vreme părintele Mihalis rămase acolo, privindu-1 pe tânărul palid care, tot
strigând atâta, făcuse spume la gură. Rămase şi el, un curios printre ceilalţi, fără a
şti ce să spună. Toată zarva asta ţinu două ceasuri şi mai bine. Aşa făcea mereu
Spyros. Părinţii lui erau ţărani, săraci lipiţi pământului, care lucrau acum pentru
municipalitate, iar fraţii şi-i avea risipiţi pe te miri unde.

Dădu din cap şi, deschizându-şi iar calea, o luă în jos, spre promontoriu. Chiar în
clipa aceea intra în port, mândru nevoie mare, vaporul ce venea din Pireu. Preotul
aruncă o privire în sus, spre catarg şi văzu steagul pe care îl arbora căpitanul ori de
câte ori pe vas se afla o persoană importantă.
Merse preotul mai departe pe chei, se opri, îi privi cu atenţie pe călătorii ce
coborau de pe vas şi, în scurt timp, se află faţă în faţă cu cunoscutul Episcop, venit
de pe meleaguri îndepărtate, directorul Seminarul Teologic Rizareios, care ţinea
predici în Pireu.

Aplecându-se cu evlavie îi sărută mâna.

- Prea Sfinţite, bine aţi venit în Egina, îi spuse. Veniţi aici pentru prima dată?

Episcopul îl privi cu zâmbetul său simplu şi binevoitor.

- Da, prima dată, spuse încet.
- Veniţi, poftiţi la mine acasă... doar o clipă, să trimit pe cineva să le dea de veste.
- Nu trebuie... Voi sta la han. Mă duc spre locul numit Xantos, vechiul oraş.
- Prea bine, mă voi îngriji de toate, Prea Sfinţite. Doar că...
- Ce e? Vreţi să-mi spuneţi ceva?...
- Vă rog... da... nu. Ei bine, aici, puţin mai încolo, ne-a tulburat de curând o
întâmplare.
- Ce anume?
- Un tânăr, aproape adolescent, dintr-o familie de oameni săraci, se târâie pe-aici
prin piaţă, cu ochii închişi, profeţind cele viitoare. Chiar şi acum se află în acelaşi
loc. Cu puţin timp înainte l-am auzit strigând că veţi veni să izbăviţi acest loc. Şi
vă numeşte om al lui Dumnezeu... sfânt.
- Unde se află acum acest tânăr?
- Veniţi pe-aici, Prea Sfinţite...

Merseră vreo sută de metri, făcură la dreapta, apoi la stânga şi iar la dreapta,
ajungând chiar lângă oamenii care, curioşi, le deschiseră calea, până în pragul
farmaciei unde se afla Spyros, tot pe jos, profeţind aproape fără suflare:
- Vine Episcopul... vine să izbăvească locul. Să facă biserică, să facă cea mai mare
mănăstire.

Episcopul se mişcă puţin, se opri deasupra sa şi-şi întoarse faţa spre cer, în timp ce
buzele sale şopteau ceva.

De jur-împrejur zarva conteni şi se aşternu tăcerea.

Îşi ridică cârja arhierească, singurul însemn al demnităţii sale arhiereşti şi, punând-
o în gura tânărului, spuse:
- Duh pitonicesc, viclean şi necurat, îţi poruncesc, în numele lui Hristos cel
Răstignit, să ieşi din acest tânăr!
Deodată, suspinând, Spyros deschise ochii, apoi se ridică în picioare, după care se
aplecă şi sărută mâna ce ţinea cârja arhierească.
- Cum te cheamă? îl întrebă părintele.
- Spyros.
- Câţi ani ai?
- Cred că... cincisprezece.
- Mergi la şcoală?
- Mă duceam... dar cu ameţelile astea... am întrerupt-o.
- Prea bine. De astăzi, copile, nu te vor mai necăji ameţelile. Să te îngrijeşti să
înveţi ceva carte, căci îţi va fi de folos mai târziu. Pricepi?
- Desigur.
Apoi, ridică mâna şi, binecuvântându-1, îi spuse:
- Şi acum, mergi în pace.

23
Întreg oraşul se tulbură de cele întâmplate. Din gură în gură se răspândi peste tot
vestea că un Episcop din Atena, «de departe venit», s-a rugat, astupându-i lui
Spyros gura pentru totdeauna. Aceeaşi gură care, anul trecut, cam tot pe vremea
asta, «profeţea», vestind tuturor că seceta va mai dura încă mult timp, că toţi
copacii vor muri, ţarinile se vor usca şi râurile vor rămâne veşnic seci.

Nu primi să înnopteze Ia părintele Mihalis fiindcă nu dorea să fie povară nimănui.

Se odihni la han şi a doua zi de dimineaţă, cu ajutorul preotului, tocmiră animale
care să-i ducă în vechiul oraş, în locul numit Xantos, unde hotărâseră să-şi dureze
mănăstire «evlavioasele» sale ucenice.

Dar, în timp ce trecea pe uliţele oraşului împreună cu călăuza sa - căci părintele

Mihalis avusese de slujit Sfânta Liturghie, aşa că nu-1 putuse însoţi - de jur-împre-
jur toţi începură să se agite. Locuitorii insulei, norod învidios, cârtitor şi cusurgiu,
credeau că asupră-le se abătuse un blestem, că pământul strămoşilor lor nu va mai
avea zile bune nicicând şi că se va pustii. Şi acum vedeau - semn vădit - vedeau
ceva care nu putea fi contrazis, asupra căruia nu puteau şovăi şi nici fi
neîncrezători.

Toate uliţele se umpleau la trecerea sa. 

- Uite-1, spuneau. El este. Ia vezi, nu seamănă deloc a Episcop. Ia gândeşte-te...
- Măi omule, ăsta aduce mai mult a călugăr...
- Nu vezi, măi, că are cârja arhierească?... Cârja care l-a tămăduit pe Spyros al lui
Katselis?
Şi o femeie, Rina lui Alefranghi, ce pierdea sânge de şase ani, topită de slăbiciune,
numai piele şi oase, ce nu putuse fi convinsă să se ducă la un doctor, să se vindece,
îndată ce episcopul trecu încet pe ulicioara dinaintea porţii sale, îi sări înainte şi,
apucându-1 de rasă, i-o sărută.
- Prea Sfinţite, strigă. Sfinte Părinte!...
El o privi cu blândeţe şi-o binecuvântă.
Deodată femeia se simţi întărită. Apoi se opri în picioare sub un roşcov. Din clipa
aceea simţi că nu mai pierde sânge.
- Slavă Ţie, Doamne! Maica Domnului! începu să strige.
Toţi se mirară şi se minunară.

Apoi măgăruşul îşi văzu de drum, purtându-1 pe episcop pe ulicioarele pline de

pietre, ciulini şi gropi, îşi vedea de drum, mânat de călăuză, îndreptându-se spre
locul numit Xantos.

24
Îi plăcu locul.
Se închină cu evlavie, se rugă, aproape că discută prieteneşte cu fostul Episcop,
Sfintul Dionisie, care odinioară scăpase de urmărire pe ucigaşul fratelui său. Oh,
într-adevăr, ce oameni minunaţi zidise Ortodoxia! În lucrarea acestor Sfinţi orice
om ce avea ochi de văzut, distingea marea şi minunata lucrare a Domnului.

Puţin mai jos, undeva în faţa dealului, se aflau ruinele vechii mănăstiri, către care
se îndreptau ucenicele sale. Odinioară acolo vieţuiseră călugări. Locul era pitoresc,
plin de pace şi poezie.

O bătrână, de fel din insula Ydra, văduva unui marinar care se înecase acum câţiva
ani undeva în Gibraltar, în Golful Biscaya, o bătrână care acum trăia călugăreşte
într-o căsuţă din apropiere şi căreia i se spunea Magdalena, îl primi şi-l ospeţi,
făcându-i o cafea. După atâta drum era ostenit foarte, mai cu seamă din pricina
urcuşului pe cărările înguste, suitoare.

- Al cui este acest pământ? o întrebă de îndată, băgând de seamă simplitatea şi

bunăvoinţa cu care îl îngrijea.
- A primăriei... răspunse. Vă place?
- Da, fiindcă nu este nici prea departe de oraş şi, cu siguranţă, este apărat de poliţie.
- Aşa este. Aici nu ajunge nici un răufăcător şi nici un hoţ. Stau aici de mai bine de
şase ani. Doar arareori, mai trece câte o vulpe.
- Oare va vrea primarul să ne dea pămîntul ca să ridicăm din nou mănăstirea?
întrebă, vorbind mai mult cu sine însuşi.
- Sfinţia voastră, nu vă faceţi griji. Primarul nostru, domnul Peppas, care este
medic, un medic bun, doreşte să dureze în acest loc o mănăstire frumoasă, căci este
om evlavios. Vom merge la el împreună şi veţi vedea. Vă veţi încredinţa că este
întocmai cum vă spun.

Într-adevăr, a doua zi, primarul care, de altminteri, îl chemase tocmai pentru

aceasta, îl primi cu amabilitate, cu prietenie, promiţându-i că va întocmi la notariat
un act prin care va dona acel loc.

- Prea Sfinţite, îmi doresc să reconstruiesc vechea mănăstire sau, dacă nu, să
construim orice altă mănăstire.

După aceea coborî iar în port, cu biletul în mână, aşteptând vaporul spre casă.
Acum în inimă i se aşternuse pacea. Da, într-adevăr, locul era minunat. Puteau, în
sfârşit, şi aceste suflete simple, aceste smerite anemone ale lui Hristos, să găsească
un liman de rugăciune şi pace. Însă pe umerii săi slabi şi neputincioşi se aşeza o
nouă povară, tot mai grea, fără a exista nici o şansă să se uşureze, să se mute
altundeva. Căci nu era puţin lucru îndrumarea duhovnicească a începătorilor şi
asumarea paternităţii duhovniceşti. Era însă încredinţat că şi acum Dumnezeu îi va
fi sprijinitor. De cincizeci şi opt de ani, experienţa îl învăţase că sprijinul
dumnezeiesc este o certitudine.

În timp ce privirea-i rătăcea peste dealuri, ale căror vârfuri alcătuiau un tablou viu,
îi ieşi înainte un grup de femei din insulă, în fruntea cărora se afla chiar evlaviosul
şi bunul primar al Eginei.
- Prea Sfinţite... îi auzi spunându-i.
- Vă ascult.
- Iertaţi-ne că vă suntem povară şi vă supărăm. Aceşti prieteni ai noştri din insulă
au o rugăminte.

Îi privi pe fiecare în parte cu blândeţe părintească. Toţi erau îndesaţi, doar în

spatele lor se vedeau câţiva flăcăi mai zvelţi. Puţini dintre ei purtau haine mai
acătării.
- Am băgat de seamă că aveţi de la Dumnezeu ceva putere şi... începu a zice unul
dintre ei, îndesat şi grăsuliu, cu o chelie întinsă.
- Mă iertaţi, îl întrerupse. Socot că orice creştin care simte binefacerile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi care voieşte să-şi ajute aproapele, dobândeşte
această putere.
- Da... nu se poate. Noi... noi, Prea Sfinţite, îşi continuă omul vorba, noi l-am avut
apărător pe Sfântul Dionisie, cinstit şi lăudat fie-i numele. Dar suntem cam ciudaţi,
un soi cam aspru şi socotim că ne-a blestemat, căci nu a mai plouat de trei ani şi
jumătate, Prea Sfinţite. Gata, s-a uscat toată insula... suntem terminaţi. Cu fiecare
an e tot mai rău, de am căzut în deznădejde. Vă rugăm, Prea Sfinţite...
Surâse cu bunătate.
- Dragul meu, sfinţii se află sus, în Biserica biruitoare şi se roagă dinaintea
Tronului Domnului; se roagă pentru noi, nu ne blestemă.
- Rugaţi-vă totuşi şi Sfinţia voastră. Rugaţi-vă cum ştiţi, să Se milostivească
Dumnezeu de noi. Ieri am aflat despre semnele pe care le-aţi făcut.
- Eu? Am făcut eu semne? Nimic mai greşit. Eu n-am făcut nici un semn. Dacă vă
referiţi la acest tânăr de aici, n-aveţi decât să cercetaţi puţin Sfintele Scripturi.
Clericul, dragul meu, trebuie să fie mereu un credincios iconom al Domnului şi să
facă întocmai voia Sa. În fine. Vreau, nu vreau, sunt nevoit să revin duminica
viitoare. Mă voi întoarce să ne rugăm împreună în Catedrala Mitropolitană aflată
lângă biserica voastră. Şi nădăjduiesc că bunul Dumnezeu va trimite ploi şi asupra
insulei voastre.
- Vă mulţumim... Vă mulţumim, Prea Sfinţite. Să ne trăiţi întru mulţi ani.
Binecuvântate fie clipă şi ziua când aţi venit aici. Mergeţi cu bine.

Într-adevăr, îşi ţinu promisiunea. Bunul Dumnezeu îi dădu sănătate şi bună

dispoziţie, astfel că se putu întoarce în Golful Saronikos.

Această insulă începuse să-i fie aproape inimii. Se gândea mereu la ea. O simţea ca
pe un pământ simplu, necunoscut, ca pe o a doua patrie care-şi deschidea înaintea
sa aripi albe, ţărmuri şi creşte care-1 îmbiau spre ele. Într-adevăr, ce era trecerea
omului pe acest pământ? Ce era...

Sfânta Liturghie săvârşită în Biserica Adormirea Maicii Domnului, ce era

Catedrala Mitropolitană a insulei, rămase pentru totdeauna în amintirea tuturor.
Veniră aproape toţi, cu mic, cu mare, bătrâni, copii. Toţi participară la slujbă cu
smerenie mare. Iar când, după apolis, îi puse să îngenuncheze şi le citi rugăciunile
de dezlegare şi apoi fiecare rugăciune specială pentru ploaie, toţi rostiră într-un
singur glas, cu-o singură suflare «Doamne, miluieşte!», atât de tare, de parcă se
cutremurau din temelii şi biserica şi locul tot.

Pe la amiază tocmi animale şi se duse iar în locul vechi, în locul numit Xantos. Din
fericire, se grăbi la întoarcere să prindă vaporul, fiindcă, pe la ora patru, spre apus,
cerul se acoperi de nori. Se întunecă deodată, un tunet furios sfâşie cerul ca o spadă
de diamant, rostogolindu-se pe trepte de fulgere. În pădure, în stânga, un copac fu
spintecat în două, după care se lăsă o linişte apăsătoare. Apoi plouă şi tot plouă, de
parcă din tării se vărsau în drum cofe uriaşe, pline cu apă. Începu să plouă. Şi plouă
cu găleata.
- Slavă Ţie. Doamne! şopti Prea Sfinţitul în cabina sa.

Când plouă tare şi din senin, marea e întotdeauna liniştită, netulburată de vânturi.
Privind neaşteptata ploaie prin hublou, aduse laudă şi mulţumită Dumnezeului
Celui Viu în Treime. Oh. poate că prima dată în viaţa lui vedea o asemenea furtună
năvalnică. Se desfăcuseră băierile cerului, cum zic oamenii locului. Într-adevăr, se
rupseseră băierile cerului. «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi
nici un cuvânt nu este îndeajuns pentru a lăuda minunile Tale».

25
Chrysanthi, cea fără lumina ochilor, şi prietena sa Katerina erau deja gata de
plecare. Veniră, luară binecuvântare de la Prea Sfinţitul şi, fără a mai lungi vorba,
se îndreptară spre Egina. Şi prinseră a se găti pentru ceea ce le dorea inima. Ar fi
încercat cumva să se ajute cu nişte cunoscute de ale lor din Egina, cu gândul ca,
mai apoi, să rămână acolo sus, în casa văduvei, kyra Magdalena.

În ce îl privea, episcopul Nectarie se duse de două-trei ori în strada Philothei, rugă

şi ceru să fie primit de Theoklitos, Mitropolitul Atenei (succesorul lui Prokopios),
ca să capete aprobarea oficială pentru reconstruirea vechii mănăstiri din Xantos.

Înainte de a face însă acest pas, câteva seri la rând, se rugă în biserica şcolii, se
rugă din adâncul inimii şi, în cele din urmă, se îndreptă spre Maica Domnului, să
mijlocească pentru împlinirea acestei dorinţi. În fiece seară, după rugăciune, dacă
nu-1 lua somnul, lua un creion şi scria pe câteva coli albe cântări:
Preacurată care L-ai purtat pe Dumnezeu în pântece, Maică binecuvântată,
Preaslăvită de cetele cele cereşti, Carte de Dumnezeu scrisă, cântarea Protopărin-
ţilor, Mândria Apostolilor şi bucuria Dumnezeieştilor Părinţi.

Cândva, pe la începutul lui octombrie 1904, târziu în noapte, pe când continuă

cântarea cu versul «Bucură-te, Marie, cea plină de har, Născătoare de Dumnezeu,
Fecioară», cineva îi bătu uşor în uşă şi, până să se dumirească ce se întâmpla,
Kostas Sakkopoulos deja se afla în faţa sa.
- Ce e, Kostis? S-a întâmplat ceva? îl întrebă neliniştit.
- Din fericire, nu, Prea Fericite.
- Atunci?
- Să fiu sincer, vă urmăresc în ultima vreme destul de atent şi... cum să vă spun,
sunt foarte neliniştit...
- De ce, dragul meu copil?
- Nu vă erau de ajuns osteneala, problemele şcolii, lumea, mulţimea din cele două
oraşe care vă caută. Sfintele Liturghii, predicile, celelalte slujbe pe care vi le tot
încredinţează Sfântul Sinod, amărăciunile pe care vi le pricinuim şi noi cei de aici,
personalul şi elevii - cum zic - nu vă erau de ajuns toate astea, de v-aţi mai
împovărat şi cu grijile Eginei?... Ce-o să vă faceţi? Doctorul şcolii m-a încredinţat
că trupul vi se şubrezeşte, că bătrâneţea bate la uşă, că...
- Şi din pricina asta, Kostis, nu dormi la ora asta şi vii aici în odaia mea?
- Vă cer de mii de ori iertare, dar...
- Ascultă-mă, fiule. Biserica noastră a fost întemeiată de Dumnezeul Treimic, Cel
care deschide porţile cerurilor, ca să reverse asupră-ne daruri dumnezeieşti. Însă
astăzi are atâtea răni, lipsită fiind de sfinţi precum Sfântul Vasile cel mare, Sfântul
Ioan Hrisostom, Sfântul Grigorie, Sfântul Teodor Studitul sau Sfântul Pahomie .
Nu are putere să atragă lumea cea păcătoasă. Ia gândeşte-te, dacă ajungeam
Patriarh, ce răspundere aş fi avut faţă de Preabunul Dumnezeu. «Fiecare să se
ocupe de cele pentru care a fost rânduit». Plâng şi jelesc, cugetând la lipsa unui
monahism sănătos şi tare mai sufăr din pricina decăderii mănăstirilor de la Sfântul
Munte. Şi astăzi m-am rugat din adâncul inimii către Domnul, spunându-i acestea:
«Doamne, precum ştii, nici putere, nici tărie nu am, ca să mă pot îngriji de
întemeierea unor mănăstiri, a unor centre duhovniceşti ale Ortodoxiei noastre.
Întâmplarea m-a pus în cele din urmă căpetenie a câtorva fecioare evlavioase.
Doresc să-Ţi dăruiesc acum un vlăstar smerit, o floare a pământului, ca să
întemeiez în Egina un sfânt Parthenon. Dacă binevoieşti întru aceasta, arată-mi,
rogu-Te, care e voia Ta. O voi aştepta prin răspunsul pozitiv al lui Theoklitos,
Mitropolitul Atenei. Dacă îmi va pune piedici, voi înţelege din aceasta că nu
primeşti smerita mea strădanie şi că nu-Ţi este bineplăcu-tă. Dar iarăşi voi a Te
ruga pentru soarta acestor nevinovate femei sărace».

- Prea Sfinţite, îl întrerupse Sakkopoulos, cu ce bani vor ridica acele femei

mănăstirea din insulă?
- Nu la asta mi-e gândul. Dumnezeu se îngrijeşte de toate, Kostis. Experienţa mea
de până acum m-a învăţat aceasta. Nici o lucrare duhovnicească nu se săvârşeşte
dacă stăm a socoti banii sau puterea oamenilor.
- Şi sănătatea Sfinţiei voastre?
- Va fi bine şi se va îmbunătăţi. Dacă Domnul binevoieşte să se întemeieze o sfântă
mănăstire de maici, îmi va da şi sănătate şi toate cele trebuincioase ca să duc
lucrarea la bun sfârşit.
- Şi... şi cum veţi izbuti să faceţi treabă şi aici şi acolo?
Episcopul surâse, se îndreptă spre bibliotecă, făcând un gest vag.
- Dar cât timp voi mai preda aici? Sigur că mă voi retrage. Va trebui să vieţuiesc şi
eu în linişte şi singurătate. Dacă-ţi aminteşti, ţi-am vorbit despre asta chiar de acum
patru ani.

Konstantinos se înroşi şi-i dădură lacrimile.

- Şi eu ce mă fac, Prea Sfinţite? Cum voi face faţă fără sfinţia voastră? Voi ajunge
ca o trestie pe malul unui râu. Mă vor da afară de la Rizareios. Şi atunci...
- Tu încă mai ai familie, obligaţii, aşa cum mi-ai spus în atâtea rânduri. De ce nu te
faci preot, Konstantine?
Se lăsă o lungă tăcere.
-Nu... nu sunt în stare, Prea Sfinţite, începu a spune. Simt că e absolută nevoie să
fiu alături de ai mei, alături de bătrânul şi ostenitul meu tată. Şi... şi nu vă ascund
că, aşa cum merg astăzi lucrurile în Biserică... şovăi. Mă tem.
- Nu ai dreptate. De altminteri, dacă îmi amintesc bine, am mai discutat acest
subiect, şi încă pe larg. Nu voi încerca să te conving astă seară, fiindcă nu socot că
eşti în stare să ridici încă o cruce, şi mai grea. Oricum, nu te teme. Nu te voi lăsa
singur. Dar de câte ori nu ţi-am spus şi nu ţi-am dovedit că viaţa şi soarta unui
creştin credincios nu depind de un altul, ci depind numai de Dumnezeu.
Kostis inspiră adânc, lăsând să-i scape un suspin.
- Abia... abia sunt la început, şopti. Când sunt neliniştit, când mă tem. Trăim...
trăim vremuri grele. Vremuri nepotrivite.

Părintele îşi privi ceasul şi sări în sus. Veni lângă el şi, cu părintească grijă, îl duse
încet-încet spre uşă.
- Fă-ţi rugăciunea şi apoi odilîneşte-te şi nu te mai gândi la asta. Fiecare zi cu
grijile ei. Îl voi ruga pe Domnul să-ţi trimită noaptea asta somn uşor, ca să te
întărească.

26
Theoklitos îl primi foarte prieteneşte. Îl îmbrăţişă, îl rugă să se aşeze şi-apoi îl lăsă
să-i povestească despre primele acţiuni întreprinse pentru refacerea şi reînteme-
ierea mănăstirii din Egina. Pe scurt, fu foarte entuziasmat.
- Este şi o doamnă foarte evlavioasă, Prea Sfinţite, o doamnă Alexandra, care
doreşte să ridice acolo o biserică. Dacă primesc aprobarea Sfinţiei voastre, cu
voia lui Dumnezeu, socot să mă duc acolo de Sfintele Paşti, să pun piatra de
temelie.
- Primesc cu mare bucurie, sfinte frate Nectarie. Bineînţeles că aprob şi încă ceva
pe deasupra. De altminteri, mă voi îngriji ca mănăstirea voastră să fie recunoscută
de Sfântul Sinod, după tipicul Sfintei Mănăstiri din Kalamata.
- Vă mulţumesc fierbinte.
- Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Era de datoria mea. De altminteri, mă mir şi admir
că te ocupi de asemenea lucruri. În ziua de astăzi lucrătorii lenevesc. Nici un
diacon nu s-ar mai apuca de asemenea lucrare. Socotesc că sunt lucruri minore,
neînsemnate. Când se va termina reconstrucţia?
- Păi... sper să fie pe undeva pe la sfârşitul anului sau ceva mai târziu.
- Atunci o să vă trimit şi eu nişte fete evlavioase din Sparţi, ca să completeze
locurile libere.
- Înalt Prea Sfinţite, va fi o cinste pentru noi. Aţi accepta în curând să veniţi cu noi,
să vizitaţi Xantosul, din insulă, ca să vedeţi cu ochii voştri?
- Cu plăcere. Dar peste câteva săptămâni, căci acum sunt foarte ocupat. Te voi
înştiinţa eu...

Era foarte bucuros. Cu evlavie se aplecă să-i sărute mâna, dar Mitropolitul nu
îngădui.
- Să ne trăieşti, Nectarie, îi spuse serios Mitropolitul, însoţindu-1 până la scara din
lemn de nuc a palatului patriarhal.

Plecă de acolo mai mult zburând şi ieşi în strada Philothei direct pe trotuarul
înnoroit de ploaie.

Îndată ce ajunse la Rizareios, se duse în biroul său şi scrise următoarea scrisoare:

«Atena, 19 octombrie 1904. Iubite fiice întru Hristos, bucuraţi-vă în Domnul. În
Egina, Xantos. Cu mare bucurie vă vestesc că Dumnezeu ne-a descoperit
dumnezeiasca Sa voinţă, în ce priveşte întemeierea acestei Sfinte Mănăstiri şi a
binevoit ca această mănăstire să se dureze şi să strălucească. Înalt Prea Sfinţitul
Mitropolit, domnul Theoklitos, nu doar a binecuvântat această lucrare, ci a şi
luat-o sub oblăduirea sa, primind cu bucurie toate gândurile şi dorinţele mele,
pe care i le-am spus deschis. Mi-a răspuns că se va îngriji de mănăstire, spre a fi
recunoscută de Sfntul Sinod după tipicul Sfintei Mănăstiri din Kalamata şi că se
oferă ca, după desăvârşita restaurare a Mănăstirii, să trimită nişte fete cucernice
din Sparţi. Ba chiar a primit propunerea pe care i-am făcut-o de a vizita
mănăstirea noastră, l-am vorbit despre dorinţa doamnei Alexandra de a ridica o
biserică şi că, pe la Sfintele Paşti, voi merge să-i pun piatra de temelie.
Mitropolitul a primit cu mulţumire cele ce i-am spus. Din toate acestea se vede
că Dumnezeu a binevoit şi că rugăciunile voastre au fost ascultate. Primiţi
binecuvântările mele părinteşti şi blagoslovenia mea şi bucuraţi-vă în Domnul».

Nici nu apucă bine să semneze scrisoarea că şi apăru intendentul care-i vesti că era
căutat de un grup de oameni din Egina.
- Pofteşte-i să intre, spuse, oarecum mirat.
Îndată intrară în birou, unul câte unul, vreo cinci- şase oameni cu figuri ce-i păreau
cunoscute, din timpul primei sale călătorii în insulă. Printre ei îl recunoscu imediat
pe cel îndesat, cu chelie, primul care, atunci, îi ceruse să se roage să plouă.

- Prea Sfinţite, zise acesta, am venit să vă spunem că acum am dat peste altă belea.
- Adică?
- Plouă, plouă necontenit. Se opreşte o oră, două, şi apoi iar începe să toarne. S-au
revărsat râurile, marea s-a ridicat de jur-împrejur, s-au inundat câteva pivniţe şi-
acum tare ne e teamă să nu ne prăpădim şi noi.
- Glumiţi, şopti, surâzând. Nu vă temeţi, spuse apoi încet. .
- Prea Sfinţite, vă rugăm să faceţi rugăciuni să se mai oprească ploile. Am zis noi
să plouă... da’ nici chiar aşa.

Apoi se lăsă tăcerea.

- Nu e nevoie să fac rugăciuni, le răspunse. Dumnezeu ştie ce face. Gândiţi-vă şi
voi - de trei ani n-a căzut strop de apă. Cum vreţi să vi se umple fântânile şi să se
ude temeinic ţarinile? Nu vă temeţi fără pricină.
- Credeţi că s-o opri? întrebă cu tremur în glas unul înalt şi slab ca un băţ, îmbrăcat
cu straie ţărăneşti. Aici, la Atena, după cum văd, plouă mai puţin, doar aşa, câţiva
stropi.
- Ploaia se va opri, îl linişti părintele. Şi... vă veţi pricopsi, o veţi duce bine. ..
Apoi îi pofti să şadă, le dădu cafea şi dulceaţă şi, totodată, îi întrebă mai multe
lucruri, aflând alte amănunte despre acest loc, despre insula de vis-â-vis, din Golful
Saronikos.

Îndată ce plecară oaspeţii din Egina, cineva bătu uşor la uşă şi-i apăru înainte un
tânăr elev, îmbrăcat în rasă, era mai degrabă mic de stat, slab cu păr lung negru
şi cu barbă. În ochii săi mari se citeau credinţa, curăţia şi bunătatea.

Ridicându-şi privirea din hârtii şi din manuscrise, îl recunoscu de îndată pe

ierodiaconul Ghervasios Paraskevopoulos , elev excepţional care urma să-şi ia anul
acesta diploma cu note maxime. Fiindcă îl aprecia în mod deosebit, îi dăduse
dreptul de «liberă trecere» în biroul său.
- Ce e, ierodiacone? îl întrebă.
- Domnule director, îi răspunse, v-am mai vorbit şi altă dată despre acel joc nou,
joc...
- Care? Nu-mi amintesc...
- Este vorba despre jocul, cum îi spune, cu acel balon rotund, football, cum i se
zice, şi căruia noi îi spunem fotbal.
- Ce-i cu el?
- După câte se pare, este un joc colectiv, în care se înfruntă două echipe. Elevii
îndrăgesc foarte mult acest joc, sunt atraşi de el şi se recreează, din câte îmi dau
seama.
- A, da, acum îmi amintesc. Fotbal... un joc englezesc. Mi se pare că aleargă mult,
transpiră, strigă şi se pocnesc într-una. Iar gândul li se limitează la picioare.
Odinioară l-am interzis.
- Pot să-l joace şi fără să strige. Nu găsesc că este primejdios. De ce să nu le
dăruim puţină bucurie, puţină relaxare acum, cât încă se află pe băncile şcolii... V-
aş ruga fierbinte să le îngăduiţi să joace fotbal din când în când, după gimnastică...

Îşi ridică iar ochii din hârtii, privindu-1 cercetător. Surâse, ca de obicei, cu blândeţe
şi înţelegere.
- Fie, Ghervasie, şopti. Din moment ce garantezi tu însuţi...
- Garantez, domnule director...
Apoi se lăsă iar tăcerea între cei doi.
- Ia spune-mi... Anul ăsta vei absolvi Seminarul, nu-i aşa?
- Cu voia lui Dumnezeu, Prea Sfinţite.
- Îţi vei continua studiile, te vei înscrie la Facultatea de Teologie?
- Intenţionez. Doar dacă...
- Spune-mi, care este rolul bunului păstor în învăţătura Ortodoxă?
- Socot că acela de a-şi jertfi propria viaţă în ceas de primejdie, fără crâcnire, spre a
o salva pe aceea a oilor sale.
Directorul se mişcă şi se ridică de la birou cu ochii strălucind.
- Bravo, Ghervasie, îi spuse. În clipa asta mult se mai bucură sufletul meu. Tu eşti
conducătorul duhovnicesc de mâine. Vino să te binecuvântez.
Tânărul ierodiacon făcu un pas înapoi cu ochii în lacrimi.
- Ce spuneţi, domnule director? Ce spuneţi?...
- Apropie-te, îi porunci.
Şi, când se apropie, întinse mâna şi îl binecuvântă. 

27
Socotea că, în fine, anul acesta îi va putea trimite lui chir Paraskevas, tipograful,
«Scrierea de suflet mântuitoare» a monahului Antiohos, dar, pe de o parte grija
pentru aceste ucenice sărmane, care deveniseră deja «fiicele sale dragi» şi care
acum se aflau acolo, în Egina, în vechea mănăstire, iar pe de altă parte o puzderie
de oameni săraci şi nevoiaşi, care veneau la el cerându-i ajutorul, îl făceau să
şovăie a face noi datorii.

În Egina, în Xantos, chiar în faţa bisericuţei Izvorul Tămăduirii, se aflau vreo două
odăiţe scunde, chilii unde să te adăposteşti de ploaie şi de vânt. Tocmai acolo,
dimpreună cu câteva femei de ale locului, numite în lume Afroditi Mourtzinou,
Eftyhia Peppa şi Philio Logiaditou, vieţuiau acum Chrysanthi, Katerina, Angheliki
şi Maria... Dormeau toate pe jos, pe nişte cârpe zdrenţuite, găteau pe o sobiţă boabe
de tot soiul şi ierburi, primejduindu-şi sănătatea în frig şi umezeală. Oricum trebuia
să pună deoparte ceva bani pentru ele. Altfel nu se putea. Dar nici nu putea să nu-i
ajute pe câţiva dintre cei săraci lipiţi pământului care-i cereau ajutorul.

Alaltăieri, de pildă, pe când stă supărat cugetând asupra stării sale băneşti, veni la
biroul său un om cu haină jerpelită şi pantaloni peticiţi, slab, palid şi netuns, care-i
zise:
- Prea Sfinţite, i-am spus intendentului că vă sunt rudă. Iertaţi-mă, dar am minţit
fiindcă mă aflu în mare nevoie.
- Nu era nevoie să minţi. Eu primesc pe oricine vine la mine. Ce-ai păţit?
- Părinte, sunt dator. Datorez douăzeci şi cinci de drahne. Am semnat un cec şi,
dacă nu îl plătesc mâine dimineaţă la zece, mă bagă la închisoare. Vă jur, n-am nici
un ban. Nici măcar de pâine.
Părintele îl privi cu atenţie şi dădu din cap. Apoi sună din clopoţel şi-i spuse
intendentului să-l cheme pe Sakkopoulos.
- Porunciţi! spuse tânărul cu glas voios.
- Kostis, dă-i, te rog, douăzeci şi cinci de drahme acestui frate al nostru.
Kostis rămase încremenit de uimire.
- Ai ceva de spus, de-ai rămas aşa încremenit?
- Nu am bani, Prea Sfinţite.
- Caută mai bine, rogu-te, fiindcă e mare nevoie.
Atunci tânărul se apropie de el şi-i şopti la ureche:
- Avem cu totul douăzeci şi cinci de drahme. Şi suntem la începutul lunii. Prin
urmare, înţelegeţi.
- Kostis. dă-le şi ne-o ajuta Dumnezeu.
Ochii tânărului scăpărară, apoi se îndreptară spre oaspetele nepoftit, privindu-1 cu
indignare.
- Tu de unde-ai mai apărut acum? strigă tulburat.
- Kostis, linişteşte-te, îi spuse părintele cu blândeţe. Nu te necăji. Orice ajutor dat
aproapelui nostru ni se întoarce de adesea chiar înmulţit. Într-adevăr, acest frate al
nostru are mare nevoie de sprijinul nostru.
Kostis plecă şi se-ntoarse bombănind întruna, aduse banii şi-i dădu vizitatorului
necunoscut.
În aceeaşi zi, după-amiaza, rămase mut de uimire, văzând cum se adeverise spusa
directorului, banii întorcându-li-se încincit.
O invitaţie din partea Arhiepiscopului Theokhtos, care îi chemase să slujească
cununia unor oameni cu stare, la Mitropolie, dimpreună cu corul Seminarului
Rizareios, în afară de o mulţime de daruri, le aduse în pungă o sută două zeci şi
cinci de drahme. Moneda de o sută de drahme pentru Episcop şi două zeci şi cinci
pentru elevii din cor, care, de bună seamă, nu i-au păstrat pentru ei, ci i-au dat tot
lui.
- Minunat este cuvântul acestui om, şopti întruna tânărul Sakkopoulos toată seara.
Întărit în credinţă şi lepădare de sine.

Doamne, acum în ultima vreme, deşi îmbătrânea, pe umerii săi se adăugau noi
griji, noi poveri, noi obligaţii...

28
- Prea Sfinţite, aţi slăbit foarte mult... mă tem pentru Sfinţia voastră, îi spuse
tânărul după vreo două zile, când îl văzu în grădină, săpându-şi trandafirii.
- Nu te teme, Kostis, îi spuse cu aceeaşi voce caldă.
- Lumea de afară...
- Ce face lumea?
- Lucrează, se osteneşte şi apoi se distrează.
- Şi cum se distrează?
- Hm, înţelegeţi, prin confort, adică prin ceea ce îndeobşte numim huzureală...
dulceţuri, fructe, muzică, privelişti.
- Se află în rătăcire, Kostis! Aceşti oameni sunt rătăciţi, căutând fericirea în
exteriorul lor. Bogăţie, slavă, desfătări lumeşti, plăceri şi bucurii ale vieţii, toate
ajung pricină de amărăciune. Sută la sută. Fii încredinţat de asta....
- Hm, nu spun că nu-i aşa, dar...
- Spunând «dar», deja mă contrazici. Orice fericire adevărată se întemeiază doar pe
bucuria morală.
- Mi-aţi mai spus asta.
- În afară de lumea pe care o vezi, cu care te întâlneşti şi stai de vorbă, Kostis,
dragul meu, mai există şi o altă lume. O lume aflată în interiorul acestei mari
mulţimi.

Tânărul îl privi mirat.

- Nu te mira. Printre cei mulţi şi interesanţi, trăieşte şi există un grup cu totul
deosebit. Sunt puţini la număr. Sunt cei ce-L caută pe Domnul în fiece clipă.
Această căutare le aduce o negrăită bucurie şi o dulceaţă îngerească. În fiece zi
viaţa le e plină de aşteptări şi de lupte, de lupte necontenite. Aceştia trăiesc şi merg
pe drumul vieţii însoţiţi de aşa numitul «doliu dătător de bucurie». Din păcate,
aceşti oameni rămân neştiuţi, străini celorlalţi, ascunşi printre semenii lor, printre
cei mulţi. Dacă ar ieşi din ascunzişul lor, dacă şi-ar descoperi celorlalţi felul
deosebit de a trăi şi de a gândi, aceia mult s-ar mai mira, ba chiar i-ar batjocori,
dragul meu prieten şi camarad.

Tânărul Sakkopoulos nu se aştepta să audă aşa ceva. Rămase pe gânduri şi chiar

lăcrimă puţin.
- Prea Sfinţite, şopti, una zic eu şi alta îmi răspundeţi Sfinţia voastră. Binecuvântat
fie drumul pe care veţi merge. Eu vă spun ceva, dar nu vreţi să ascultaţi. Sunteţi ca
un fluviu nevăzut. Un fluviu nevăzut, şi totuşi încredibil de limpede.
- Nu mă caracteriza astfel şi nu exagera. Tânăr fiind, lesne te laşi dus de
entuziasm...
- Nicidecum. Astăzi, în secolul al XX-lea, într-adevăr mulţimile se află în rătăcire,
căutând fericirea în afara lor. Doar că n-ar trebui să vă osteniţi atât! Aţi slăbit, v-aţi
împuţinat...
- Nu te teme. Asupra noastră veghează Ochiul Atotvăzător. El poate să scoată
lucrători din nimic, din piatră seacă.

29
Un copăcel creştea în faţa vechii mănăstiri. Undeva, în nord, pe cărări şerpuite,
urcând spre culmi. Un brăduţ verde, stufos. Acum câţiva ani, cam pe la 1900,
bătrâna Anastasia, una dintre maicile ce se retrăseseră să vieţuiască în Xantos, pe
numele ei din lume Afroditi Mourtzinou se îndreptă într-o dimineaţă spre locul
unde se afla brăduţul, ca să-l scoată uşor-uşor, cu micuţa sa cazma, şi să-l
răsădească doi-trei metri mai la dreapta, lângă biserica Izvorul Tămăduirii.

Se trezi în zori, tocmai pentru asta, şi se luptă cam o oră, până să izbutească a-1
scoate laolaltă cu pământul din jurul rădăcinii. Era singură, căci celelalte două
maici plecaseră de cu seară în oraş pentru cumpărături. Când începu să dea cu
cazmaua în pământ, auzi din spate o voce tunătoare care-i spuse:
- Nu aici, mai jos... lasă câţiva metri şi pentru mormânt.
Se întoarse înspăimântată, privi în spate, cercetă locul de jur-împrejur, dar nu văzu
pe nimeni.

Ridică iar cazmaua şi, cu putere, dădu în pământul reavăn. Mai dădu o dată, de
două ori şi iar se auzi acelaşi glas, stăruitor şi tunător:
- Lasă câţiva metri şi pentru mormânt.
Încremenită de uimire, ciuli urechea, dar nu mai auzi nimic. Tăcere deplină. Doar
un motan grăsulin trecu tacticos, aruncându-i o privire plină de superioritate.
Femeia îşi scuipă iar în palme, apucă din nou cazmaua dar de data asta simţi ceva
ca o mână care o îmbrânci într-o parte, iar cazmaua sări câţiva metri mai în spate,
împlântându-se adânc în pământ şi deschizând pe loc o groapă.

- Aşadar, aici m-or îngropa, cugetă maica. Sigur îngerul meu îmi grăieşte. Fie şi-
aşa.
Apoi îşi văzu de săpat până în locul unde îi era îngăduit. după care făcu de trei ori
semnul crucii asupra brăduţului şi-l puse în noul şi veşnicul său sălaş.

Azi se fac aproape şase ani de când tot taie crengile, privindu-1 cu mândrie, alături
de biserică, şi stă de vorbă cu el ore ntregi, de parc-ar vorbi cu un copil.
- Ai crescut, ţi-au ieşit acele, fiule, şi uite-aici m-or îngropa. Mi-a spus-o chiar
îngerul meu păzitor, pe când săpam groapa de mai sus. Ba chiar m-a şi îmbrâncit,
aducându-mă aici, unde-ţi ai împlântate rădăcinile şi unde creşti mândru... „

Brăduţul stufos, de un verde viu, cu câţiva picuri de rouă pe ace, părea că o

priveşte... părea că surâde blând.

Deodată auzi paşi în apropiere şi, brusc, în faţă-i apăru Episcopul de la Rizareios,
ocrotitorul femeilor care pregăteau noua mănăstire, îi căzu în genunchi să bată
metanie.
- Ce tot spui aici, maică? o întrebă încet.
- Vorbesc singură, Prea Sfinţite, despre brăduţul ăsta pe care socoteam, păcătoasa
de mine, să-1 sădesc ceva mai sus, când, un strigăt, un glas de înger, m-a tras spre
locul ăsta. Se pare că aici m-or îngropa.

O privi drăgăstos şi binevoitor. Sprânceana stângă a Episcopului era mai deasă

decât cea dreaptă. Iar ochiul său stâng te privea pătrunzător, citindu-ţi sufletul.
Maica se cutremură sub privirea sa.
- Nu era vorba despre mormântul tău, maică.
- Cum aşa?
- Într-adevăr, frumos brăduţ... Adevărată podoabă în acest loc însingurat, zise
părintele în loc de răspuns.
Femeia rămase copleşită de gânduri.
- Hm, desigur, de vreme ce vom face o nouă mănăstire, şopti, cimitirul va fi în altă
parte... Dar chiar şi atunci cum...
- Este şi o doamnă, schimbă vorba Episcopul, o doamnă evlavioasă care doreşte să
facă o danie acestui loc... O primă danie. Mi-a spus că doreşte să construiască două
odăi, ca să mă ajute când vin pe aici, să nu mai fiu nevoit a căuta ospeţie ici şi colo.
- Bravo! Oare este de fel din Egina, aşa cum se spune?
- Sigur că e din Egina. Este văduva Marigo Kalavri.
- Oh, aceasta este doamnă adevărată, Prea Sfinţite. Slavă Domnului!

30
Altă dată, când se întâlni iar întâmplător în biserica Sfânta Ecaterina cu
Mitropolitul Theoklitos, acesta îşi dădu din nou acordul pentru întemeierea noii
mănăstiri şi iar îi vorbi de fetele evlavioase din Sparţi. Se pare însă că cele aflate
deja în Egina o duceau foarte greu, traiul era aspru, iar Ecaterina se îmbolnăvise.
Socotea să le facă rasofore şi, mai târziu, după cel puţin cinci ani, să le îmbrace în
schima îngerească. Cele aflate deja în Egina îndurau multe şi, din această pricină,
era întristat aproape în fiece zi.

Ecaterina voia să fie vitează, căuta nevoinţele cele mai aspre şi era foarte slabă. Ar
fi fost vai şi amar dacă din pricina umezelii din chilie s-ar fi îmbolnăvit grav. Era
neliniştit. Toată noaptea rămase în genunchi, rugându-se, dar această rugăciune
duhovnicească nu-1 obosi deloc. Continuând rugăciunea inimii, se simţea legat de
Creatorul necunoscut şi necuprins. Era undeva adânc, în inima sa... Se ruga
necontenit, cu lacrimi pentru aceste smerite fiinţe, pentru aceste rândunele care-şi
puseseră fiinţa în mâinile Mântuitorului Iisus Hristos. Simţea că atunci când se
ruga cu lacrimi, rugăciunea era primită înaintea Tronului Ceiesc. Îşi sfârşi
rugăciunea aproape în zori şi se ridică despovărat şi plin de nădejde. Apoi se apucă
şi scrise Ecaterinei o scrisoare părintească în care, pe lângă alte poveţe şi sfaturi, îi
atrăgea atenţia să evite nevoinţele prea aspre şi suferinţele care nu erau pe măsura
sa. Printre altele, îi scria: «Trebuie ca postul să ţină cont de starea sănătăţii voastre,
ca să nu fiţi nevoite apoi să părăsiţi pustia şi să vă duceţi în oraş spre a căuta
vindecare trupului vostru bolnav. Hrana vă este dată de la Dumnezeu. Aş dori,
decât să vă întoarceţi în oraş, mai bine să mâncaţi ceea ce găsiţi, potrivit sănătăţii
voastre, şi să rămâneţi în pustie rugându-vă».

Cu poşta le-a trimis bani şi vin curat. Ah, cât s-a mai neliniştit, aflând cât se
osteneau şi că erau bolnave. Prietena lor mai tânără, Angheliki, având o moştenire
pe care nu o împărţea cu fraţii ei, adusese cu ea la mănăstire o maşină de făcut
ciorapi. Era singurul lucru material pe care îl obţinuse în lume şi acum muncea
acolo pentru pâinea de toate zilele. Cât ar fi dorit să le ajute, să le asigure cele
trebuincioase fiecărei zile, ca să nu le distragă nimic de la rugăciune.

Îşi aduse aminte că zilele acelea fusese chemat să facă Sfântul Maslu într-o casă
boierească. Vila era departe, în Patisia, şi avea un teren împrejur de patruzeci de
streine. Tot ce se afla în acea casă respira bunăstare, bogăţie, lux, nepăsare. Peste
tot, cristaluri, obiecte din aur, veşminte din mătase, tapete şi flori. Se gândi la acele
mici şi smerite surori din Egina, din Xantos, şi ochii-i lăcrimară. Lăcrimară mai
mult pentru acei oameni, pentru faptul că nu cunoşteau lumea celor care se
osteneau pentru a supravieţui. Acolo, în casa aceea, nimeni nu se gândea că dincolo
de gardul înalt al vilei şi mai departe, trăiau suflete întristate, lipsite de podoabe, de
parfumuri şi de mosc, care n-aveau nici o îmbucătură de pâine.

Şi-ncepu iar şi scrise celor din Egina, acestea:

«...Aflu că v-a găsit ispita şi v-aţi speriat ca nişte puişori. Vai dacă vă înfricoşaţi şi
dacă deznădăjduiţi atât de uşor. Dacă nu rezistaţi în ispite, nu veţi ajunge la măsura
desăvârşirii. Voi trebuie să rezistaţi, chiar dacă sunteţi bătute. Domnul este cu voi.
Cântaţi mereu «cu noi este Dumnezeu» şi totuşi se pare că nu înţelegeţi ce
înseamnă aceasta. Vreau să citiţi aceste cuvinte de fiecare dată cu deplină
înţelegere şi vă încredinţez că atunci vi se va sălăşlui pacea în inimi. Aflaţi că se
vor răzvrăti împotriva voastră puterile vrăjmaşului. Ci voi cântaţi neîncetat «Cu noi
este Dumnezeu...», «De frica lui nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi
este Dumnezeu» şi altele asemenea. Spunând acestea vă veţi întări şi veţi birui,
fiindcă Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la sfrşit, numele voastre se vor
scrie în Cartea Vieţii. Voi să aflu că Harul Dumnezeiesc s-a pogorât asupră-vă
dimpreună cu pacea Sa...».

Tot primind aprobări de la Mitropolitul Atenei, Theoklitos, deja le făcuse şi

rasofore. Chrysanthi se numi Xeni, Ecaterina se numi Kassiani, Angheliki primi
numele de Akakia, Eleni pe cel de Elisabeta, iar Maria se numi Synglitiki.
Dumnezeul meu, doar atât Îţi putea oferi, doar această floare smerită Ţi-o putea
dărui ca pe o tămâiere de recunoştinţă. Doar atât, un viitor sfânt Parthenon...

Văduva Marigo Kalavri promisese dania. Vânduse un pământ rămas de la strămoşii

săi, iar din banii încasaţi se făcură două odăi, în dreapta Bisericii Izvorul
Tămăduirii. De acum, la fiece drum pe care-1 făcea în însulă, Episcopul putea
rămâne acolo, înnoptând într-una din odăile nou construite. Îndeajuns se îndatorase
ospeţit fiind de marele moşier Ioannis Simantonis şi de doamna Chrysi Pavlineri.
Veşnic se va ruga pentru ei în altar.

Nu puţine din scrierile sale se publicaseră deja şi circulau, erau comentate de

teologi, pătrundeau în biblioteci mănăstireşti, bisericeşti sau personale. Slavă
Domnului! Limba pe care o folosea era cea consacrată ştiinţific, acea katharevousa
«convenţională», pe care o foloseau şi ziariştii. Nu putea scrie mai popular, fiindcă
ar fi riscat să fie răstălmăcit în fel şi chip, aşa cum se întâmpla în vremea aceea.
Dar, pe aceasta obişnuia a o folosi în scris şi tot aceasta o şi vorbea. De altminteri,
dorea ca scrierile sale să fie izvoare pentru clericii educaţi şi pentru ieromonahi.
Pentru lume avea predică. Fiecare cleric cu educaţia corespunzătoare putea,
citindu-i lucrările, să găsească şi să înceapă o linie de urmat în redactarea unei
predici. Rămaseră puţine exemplare din «Etica creştină», ceva mai multe din
«Sfânta Cateheză» şi din «Hristologie». Rămăseseră destule din «Istoria
Evanghelică» şi din «Armonia Evangheliilor». Dar şi din studiile, sale de mai mici
dimensiuni - cum erau «Despre Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria», studiul «Despre sfinţii lui Dumnezeu»,
studiul «Despre Taina Sfintei Euharistii» sau studiul «Despre pocăinţă şi
spovedanie» - mai rămaseră câteva. Singura carte care era gata să se epuizeze era
un studiu destul de amplu, intitulat «Despre nemurirea sufletului». Această lucrare
îşi acoperi costurile de tipărire şi chiar aduse «ceva câştig», fiind căutată şi astăzi
de destui teologi şi clerici.

Peste câteva zile urma să apară şi vestita lucrare intitulată «Pandectele de

Dumnezeu Inspiratelor Sfinte Scripturi», a lui Antioh din Galatia, monah al Lavrei.
Printre paginile scrise de el, adevărate pagini de suflet mântuitoare, de folos celor
aflaţi în primejdii pe mările vieţii, se publicau şi capitolele «Despre rugăciune şi
spovedanie». Pe copertă puse să se tipărească următoarea notă «Aceasta se
tipăreşte spre folosul moral al creştinilor» de către Nektarios Kefalas, director al
Seminarului Teologic Rizareios. Nici nu ştia care mai era situaţia sa financiară la
tipografia lui Paraskevas Leonis. Tot ce primea îi dădea lui Kostis Sakkopoulos,
care trebuia să se descurce cu tipograful. Oh, slavă Domnului cel Binefăcător, că
osteneala sa scriitoricească întru răspândirea cuvântului Dumnezeiesc nu a rămas
îngropată, nu a rămas sub obroc şi nu a mucegăit prin sertare şi dulapuri. Cândva,
cu îngăduinţa lui Dumnezeu, va ajunge şi la cei mai tineri, la cei aşteptaţi.

Oricum, erau mulţi şi feluriţi cei care îi cereau milostenii. Pe ce se înmulţea lumea
care venea la slujbe, pe atât se înmulţeau şi cei nevoiaşi, împovăraţi de mii de
nevoi şi necazuri. Din fericire, cu sume mici şi cu ceva mărunţiş, reuşea să scape
de cei dubioşi, de cerşetorii «de profesie». Kostis se amăra, bombănea şi înghiţea
în sec dar, de când cu cel care datorase douăzeci şi cinci de drahme şi care primise
bani de la directorul şcolii, bani ce li se întorseseră încincit, nu mai avea nici o
obiecţie. Îşi aducea aminte ce-i spusese în acea seară binecuvântată: «Dragă Kostis,
noi nu avem, dar lui Dumnezeu nimic nu îi lipseşte. El hotărăşte şi noi primim. De
aceea, nu descuraja niciodată».

Şi iată, zilele astea veni unul şi mai nenorocit. Era înalt, palid, gălbejit ca o lămâie,
cu părul cărunt pe la tâmple. Ţinea în mână nişte reţete de la doctor şi tremura
întruna.
- Prea Sfinţite, şopti, abia am ieşit din spital.
- De la Bunavestire?
- Da.
- Şi ce doreşti?
- Sunt constructor, iar doctorii mi-au spus să nu lucrez vreo cincisprezece zile. Mi-
au dat hârtia asta, pe care-au scris o grămadă de medicamente, dar eu n-am nici un
ban. Dacă nu mă ajutaţi, o să cad din picioare.

Episcopul trimise de îndată intendentul să-l cheme pe Kostis. Kostis însă nu avea
nici un ban. Nu avea bani nici cât de o cutie de chibrituri. Tot ce economisiseră
optsprezece zile dăduseră cu o zi înainte tipografului Leonis. Cartea lui Antiohos
era deja la legătorie şi tot trăgeau la tipar noi exemplare.

O vreme se priviră unul pe altul în tăcere.

- Hm, am un pachet cu haine de corp, spuse ca pentru sine. Sunt cadou din Egipt.

Apoi îl rugă pe Kostis să-i dea de veste coanei Stasa, bătrâna spălătoreasă şi
călcătoreasă.
- Doamnă Anastasia, spuse îndată ce o văzu, adu-mi, rogu-te, pachetul cu hainele
ce mi-au fost trimise din Egipt.
- Dar la ce vă trebuie, Prea Sfinţite?
- Trebuie să i le dăm acestui frate al nostru.
- Dar... cred că nu mai aveţi alte haine de corp, de schimb...
- Nu contează.

Bătrâna plecă gârbovită, bombănind şi tot aşa se întoarse, aducând pachetul.

- Ascultă, frate, îi zise părintele sărmanului său vizitator, dându-i pachetul în acest
pachet se află haine de corp şi sunt toate noi. Să te duci cu ele în târg, la Mo-
nastiraki. Cu banii pe care-i vei căpăta din vânzarea lor vei izbuti să-ţi cumperi
medicamentele şi să trăieşti două săptămâni. Şi acum, mergi cu Domnul.

Mişcat foarte de bunătatea părintelui, sărmanul om făcu câţiva paşi cu mare

greutate. Se aplecă până jos şi-i sărută pulpana rasei. Apoi luă pachetul şi,
îndreptându-se spre uşă, nu mai contenea cu mulţumirile.
 31

Elevii parcă aveau un presentiment că va pleca în curând, că va lăsa în urmă

şcoala, aşa că erau cuprinşi de sentimente de respect şi dragoste.

Când începea să vorbească la lecţiile de Pastorală, de Liturgică sau de Cateheză,

stăteau toţi neclintiţi, ca nişte statui. Li se părea că au înainte un trup nemateri-
alnic. Cuvintele pe care li le spunea cădeau ca nişte boabe de rouă într-un pustiu
feciorelnic, ca nişte picuri de mir dumnezeiesc căzuţi drept în sufletele lor de copii.

Profesorii Zikos Rosis, Georgios Dervos şi Anastasios Kyriakos se opreau în loc la

trecerea sa. De aproape doi ani se pedepsea pe sine cu posturi pentru poznele
elevilor. Încă şi unele persoane din Consiliu începuseră a se purta cu bunăvoinţă
faţă de el. Nici consilierii nu-1 mai priveau ca pe un subordonat, pe jumătate
întreţinut.

Într-un cuvânt, se impusese în ochii tuturor. Felul său de a fi, simplu şi lipsit de
răutate, bunătatea inimii sale, acel surâs generos, lipsit de viclenie, precum şi
negrăita şi deplina sa smerenie, dimpreună cu înalta şi, pentru acele vremi, rara sa
educaţie, îi făceau pe toţi să-l vorbească de bine şi să-l privească respectuos.

Destui dintre elevii săi fură hirotoniţi preoţi, unii chiar de el. Aceasta era o negrăită
şi foarte puternică bucurie ce îi umplea sufletul de o tainică fericire sufletească,
deschizând drum luminos spre împărăţia cerească. Oh, da, preotul ortodox, acest
simplu rasofor, care-şi împrumuta mâna lui Dumnezeu în timpul nesângeroasei
Jertfe, era mai privilegiat chiar şi decât îngerii! Cu mâna sa stricăcioasă, de lut,
preschimba pâinea şi vinul în Trup Dumnezeiesc şi în Sânge Dumnezeiesc! Chiar
şi când murea, nu înceta a săvârşi Marea Taină, pe care o continua în altarul din
ceruri, dimpreună cu suflete alese, dimpreună cu negri, galbeni şi albi, înaintea
«Mielului junghiat», Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Oh, da, preotul ortodox era părtaş
la cea mai mare Jertfa Dumnezeiască. Era jertfa unui om care intra de bunăvoie,
alăturându-se Jertfei lui Dumnezeu.

Unul dintre preoţii pe care-i hirotonise el însuşi de curând era, într-adevăr, «o

floare duhovnicească», «o floare binemirositoare». S-a întâmplat ca un om de
ştiinţă de al nostru, venit din Occident, intelectual plin de cunoştinţe şi teorii
materialiste, l-a întrebat cum poate «fi pipăită» Fiinţa lui Dumnezeu, astfel încât,
pe deplin încredinţat de existenţa Divinităţii, omul să ia crucea şi să se îndepărteze
de atracţiile lumii. Iar tânărul i-a dezvăluit în puţine cuvinte taina «cea ascunsă». I-
a spus câteva cuvinte din Prima Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan:
«Oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut». «Părăseşte patimile ce te
chinuiesc, i-a spus, smereşte-te înaintea celorlalţi şi lasă-ţi sufletul să se reîntoarcă
la anii lipsiţi de viclenie ai copilăriei. Atunci vei pricepe că te afli abia în
anticameră. Şi acolo, în anticameră, vei căpăta multă experienţă, scăldat fiind în
prea strălucită şi nebiruită nădejde».

... Elevii parcă presimţeau că va pleca în curând, că va părăsi şcoala. Elevii erau
poporul însuşi. Iar norodul arareori se înşeală.

În ce-1 privea, trăia o perioadă de aşteptare şi schimbare. Şi-a orânduit câteva

chestiuni de familie, şi-a vândut casa părintească din Sylivria, ca să se şteargă
unele datorii ale mamei sale Balou, suflet sfânt, şi şi-a ajutat nişte nepoţi cum a
putut mai bine. În cele din urmă, gândul i se întoarse statornic tot la acele sărmane
femei care, aflându-se sub părinteasca sa oblăduire vieţuiau în Xantos, în Egina.
- Doamne, spuse iar într-o seară, pe când se ruga, Doamne, ajută-mă să-Ţi pot
dărui măcar câteva suflete curate, fără de răutate şi limpezi ca apa de ploaie. N-am
fost vrednic să păstoresc o Mitropolie sau o Episcopie, iar ca dascăl-semănător,
încă nu ştiu cât vor rodi cele semănate de mine.

Trăia deja, aşa cum am spus, un timp al schimbării. Rostea întotdeauna numele lui
Dumnezeu Cel în Treime cu o bătaie mută a inimii şi cu frică. Iar vârfurile
degetelor îi tremurară când, pe lângă cântările «închinate Născătoarei de
Dumnezeu», hotărî să scrie câteva dedicate Sfintei Treimi.

Oricum, avea de gând să refacă acolo, în pustia Eginei, vechea biserică; să o

afierosească Dumnezeirii Celei în Trei Sori, cea sfântă şi înfricoşată, dar şi plină de
înţelepciune, dragoste şi afecţiune. Se rugă şi apoi se puse pe treabă. Scrise în
stânga şi-n dreapta scrisori şi, cu osteneli şi strădanii supraomeneşti, la 1 iulie 1906
făcu, în fine, slujba şi puse temelia noii biserici din însulă. Întocmai pe locul celei
vechi, pe care o dărâmase, lăsând însă intact spaţiul altarului.
Următorii doi ani, mintea, şi sufletul i-au fost cu totul dedicate acestei lucrări.
Sufletul său era ca un fluture care zbura neobosit spre Saronikos, în Egina, în
Xantos. Şi, întocmai ca marele şi unicul Apostol al neamurilor, când se întâmpla de
se îmbolnăveau femeile de acolo, se îmbolnăvea, suferea şi se neliniştea şi el, de
departe. Se îngrijea mereu să le trimită tot ajutorul duhovnicesc şi material -
medicamente, vin şi chiar şi ultimii săi bani. Puse în funcţiune un întreg sistem de
corespondenţă cu ele. Le ruga să-i scrie despre orice le neliniştea sau le tulbura,
precum şi despre clipele în care ajungeau într-un impas. Se trezea în zori şi
răspundea scriind scrisori lungi, pline de sentimente părinteşti. Sentimente
părinteşti ca aurul curat în care, pe lângă trebuincioasa severitate educativă,
ascundea multă nemărturisită şi neîntinată dragoste. Dragostea «împărăţiei celei
cereşti», dragostea veşniciei.

Merită să redăm câteva fraze din aceste scrisori pe care le scria ucenicelor sale.
Socotim că unele dintre scrisorile sale vor deveni monumente de învăţătură
ortodoxă.

De exemplu, în scrisoarea a treia, despre conştiinţa cea bună, scria acestea: «...
Materia zidită în afara inimii spre ridicarea unui turn al fericirii, se construieşte
pe un teren zguduit de necontenite cutremure, pe care nu poate rămâne piatră
pe piatră mai mult timp, astfel încât neputincioşi şi nenorociţi sunt aceşti
constructori... îngrijiţi-vă ca nu cumva să vă umple inimile răutatea şi patimile,
neprimind a dori şi a lucra cele rele. Inimile să nu vi se clintească de la bine,
întoarse spre căi strâmbe, spre poteci necunoscute, unde pândesc prietenii
pierzaniei».

În scrisoarea a şaptea scria: «... Vă doresc tuturor toate cele bune şi vă rog să vă
rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, ca să nu mă alunge de la faţa Sa, pentru
negrija mea cea multă, ci să-mi dea cuget treaz, gând cuminte şi inimă
cumpătată».

În scrisoarea a noua scria: «Vă trimit în acest plic patru cântări pe care le-am
alcătuit pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să vi se umple inimile
de bucurie, lăudând-o pe Maica Domnului cu cântări noi. Mă rog ca bucuria
Harului Preasfântului Duh să dea neîncetat viaţă sufletelor voastre şi să vă
bucure în taină, făcându-vă fericite. Îngrijiţi-vă să păziţi în inimile voastre
această bucurie şi nu îngăduiţi celui potrivnic să picure otravă în ele. Fiţi cu
băgare de seamă! Fiţi atente, ca nu cumva Raiul din voi să se preschimbe în
iad».

În scrisoarea a unsprezecea scria: «... După multă vreme veţi ajunge la

desăvârşire. Dar nu întindeţi prea mult coarda. Dumnezeirea nu poate fi silită să
dăruiască. Ci dăruieşte acolo unde voieşte; deci mereu dă în dar sfintele Sale
daruri. Ceea ce primim în dar primim, prin mila lui Dumnezeu. Nu întindeţi
coarda prea mult, ca nu cumva să se rupă înainte de vreme».

În scrisoarea a douăsprezecea scria: «Vă trimit alăturat un imn. Socot că vă va

aduce mulţumire. Mi se pare că nu vă mai rămâne timp să îl citiţi, fiindcă vă
desfătaţi cu lecturi mai înalte. De aceea inima nu mă înştiinţează să vă trimit
cântări de laudă. De altminteri, aveţi atâtea... Deja manuscrisele au ajuns la
numărul o sută. Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi tipări, veţi vedea şi veţi
citi toate cele scrise de mine. Stâncile le vom tăia, iar drumul şi zidul le vom
face, dar deocamdată nu am bani. Când voi avea, vă voi trimite pentru toate cele
de mai sus».

În scrisoarea a treisprezecea, adresată cuvioasei Kassiani şi nu fostei Ecaterina, îi

scrie despre o dispută şi despre o nemulţumire faţă de prietena sa duhovnicească şi
sora sa cuvioasa Xeni, fosta Chrysanthi, cea lipsită de lumina ochilor: «... Ispita ce
te-a cuprins mă întristează, căci este, într-adevăr, de la cel viclean. De aceea, nu
pregeta a-i spune aceasta sorei tale şi a-i cere să se roage pentru tine, ca să
înceteze ispita. Când vei primi această scrisoare de la mine, să te duci în
biserică, să te rogi Născătoarei de Dumnezeu şi să citeşti un paraclis. De
asemenea şi eu voi chema mila Domnului asupra ta, prin mijlocirile Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, singura nădejde
neruşinată şi singura noastră apărătoare. Astfel, sunt încredinţat că vei scăpa de
ispită. Te rog să nu te laşi stăpânită de sentimente de antipatie. Cel viclean îţi
picură în suflet ură împotriva dragei tale Xeni (Chrysanthi), împotriva sorei şi
totodată maicii tale, pentru a distruge recunoştinţa ce ai pentru ea întru
mântuirea sufletului tău, recunoştinţă pe care (vrăjmaşul) a întors-o şi a
preschimbat-o în ură. Sigur că în inima ta se află înrădăcinată dragostea faţă de
bună Xeni pe care cel viclean, din invidie faţă de tine şi pentru a se răzbuna pe
Xeni, voieşte a o smulge de acolo. Să ştii că tristeţea ta este rodul inimii tale
răzvrătite, care voieşte să se elibereze de această ură şi, neputând, se întristează.
Cel viclean s-a năpustit asupra ta, ca să-ţi ia bucuria şi dragostea şi ca să ne
tulbure liniştea. Ci ai curaj şi nu deznădăjdui, căci Dumnezeu nu va îngădui să
fii biruită».

În a cincisprezecea scrisoare, scria: «...Deja intenţionez să izvodesc cât pot mai

multe cântări de laudă închinate Treimii - Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Vă
rog să vă rugaţi Născătoarei de Dumnezeu să mijlocească înaintea Domnului,
să-mi trimită raza Luminii celei Dumnezeieşti, să mă luminez, să pot începe şi
duce la bun sfârşit această prea însemnată lucrare pe care voi a o scrie. Aceste
lucrări vor fi averea mea şi averea voastră, i-am spus părintelui Andronikos să
se îngrijească de tăierea stâncilor, de îndreptarea drumului, de ridicarea zidului,
să deschidă şi un chei în afara drumului şi să-mi scrie câţi bani se cheltuie ca
să-i trimit, căci socotesc că trebuie să se termine drumul, ca să puteţi aduce apă
mai uşor».

În scrisoarea a şaptesprezecea scria: «...Un sentiment neplăcut s-a născut în mine,

nu ştiu de unde, aducându-mă în mare mâhnire. Se pare că surorile nu s-au
eliberat pe deplin de oarece lipsuri lumeşti şi de oarece patimi sufleteşti. Eu,
dragă Xeni şi dragele mele fiice în Hristos, mi vă închipui ca pe fecioarele cele
înţelepte, grăbindu-se spre desăvârşire, având mereu cu ele candelele aprinse şi
purtând mereu cu ele uleiul... Grija limitată doar la rugăciuni şi post, fără
studiu individual, nu este grijă pentru suflet; iar această lucrare, ea singură, nu
poate aduce roadele dorite. Postul, privegherea şi rugăciunea sunt mijloacele
spre îndeplinirea ţelului, şi nu ţelul însuşi pentru care aţi venit în pustie. Aceasta
voi a vă aminti mereu, ca să nu cumva să vă depărtaţi de misiunea voastră şi să
nu izbutiţi să atingeţi ţelul propus... Ci ca să-L găsiţi pe Domnul, smeriţi-vă până
la pământ înaintea Sa, fiindcă Domnul îi urăşte pe cei mândri, dar îi iubeşte şi
priveşte spre cei smeriţi cu inimă, fiindcă şi zice «Spre cine voi privi, de nu spre
cel blând şi smerit cu inima?». Lucrarea voastră să vă fie cercetarea propriei
inimi, ca nu cumva să se cuibărească în ea şarpele veninos al mândriei, această
răutate cu mulţi pui, care otrăveşte şi omoară cu ticăloşia sa orice virtute...
Fiindcă, de vreme ce smerenia este înălţătoare, ea aduce cu sine o mulţime de
alte virtuţi. Fiindcă, dacă în smerenie nu se află toate celelalte virtuţi, cum ar fi
smerenia înălţătoare, de vreme ce toate virtuţile laolaltă ne înalţă şi nu doar
unele dintre ele? De altminteri, virtuţile, fiind ca nişte raze purcezând din soare
sau ca nişte culori ale unei raze a soarelui reflectate în oglinda curată a
sufletului, nu este cu putinţă unele să existe şi altele nu. De aceea, unde se află
adevărata smerenie în Hristos, acolo se află şi toate virtuţile. Pentru aceasta şi
smerenia este înălţătoare. Vreau să ştiu mereu că vă înălţaţi duhovniceşte,
fiindcă mă bucur de aceasta şi grija mea pentru voi creşte. Gândul meu se
îndreaptă statornic spre propăşirea şi desăvârşirea mănăstirii. O ştire tristă şi
neaşteptată, din pricina neputinţei mele sufleteşti, îmi poate răci bunăvoinţa.
Acestea (vi le scriu) din grijă părintească».

În scrisoarea a douăzeci şi una atinge un adevăr profund, o slăbiciune omenească,

scriind: «...Fiţi cu băgare de seamă la dezvoltarea sentimentului iubirii. Fiindcă
riscă, atunci când inima nu este întărită de rugăciune curată, cea încălzită în ea,
să devină trupească, nefirească, să vă întunece cugetul şi să vă aprindă inima,
ceea ce nu doresc... Iubiţi-vă unele pe altele ca nişte surori cuvioase şi doar
iubirea comună pentru Domnul să vă unească între voi. Evitaţi strângerile de
mâini şi pupăturile, căci vă luptaţi cu vicleanul ce mereu împunge».

În scrisoarea a douăzeci şi treia scria: «...Pacea (bunul cel mai înalt) nu este
alungată de patimi, ci de felul în care sunt preschimbate acestea prin înfrângere
sau prin luptă. Dacă birui eşti în luptă, răzvrătirea patimilor devine prilej de
bucurie şi pace. Dacă însă eşti biruită - să nu fie - atunci eşti copleşită de tristeţe
şi tulburare. Dar dacă după o luptă Încrâncenată împotriva unei patimi
omeneşti, stăpâneşte pentru un timp legea păcatului, întorcându-se în luptă şi
stăruind în ea, luptătorul biruieşte şi atunci revine şi pacea».

În scrisoarea a douăzeci şi patra scria: «...Voiam să vin în primăvară pe la voi să

vă aduc o oarece mângâiere, mulţumindu-vă pentru câte au putut îndura inimile
voastre iarna trecută, cea atât de grea, care a adus tristeţe tuturor surorilor...
Într-adevăr, orice necaz îndurat cu răbdare se face treaptă spre mântuire».

În scrisoarea a douăzeci şi şasea, către cuvioasa Xeni (Chrysanthi), scria: «... Te

sfătuiesc să nu te laşi în voia tristeţii (a melancoliei), fiindcă acest lucru răneşte
foarte tare inimile surorilor tale. Mare va fi răsplata ta, de vei fi pricină de
bucurie surorilor tale. Aceasta te sfătuiesc, fiindcă şi eu urmez acest principiu în
viaţă, dorind să fie urmat şi de ucenicele mele. Când bucuri inima aproapelui
tău, cu atât mai mult inima sorei tale lipsită de toate şi care primeşte numai de la
tine bucurie duhovnicească, atunci fii încredinţată că vei bineplăcea lui
Dumnezeu, mai mult decât dacă ai face rugăciuni lungi şi dacă ai ţine posturi
aspre... Mă rog ca toate să vă întăriţi în lupta împotriva egoismului, care este
foarte puternic, asemănându-se Hydrei, cea cu multe capete, căreia, tăindu-i-se
un cap, îi creştea altul, cu altă formă şi altă fire. De aceea, deşi izbutim să lăsăm
în urmă lumea şi toate ale sale, refuzând trupului orice desfătare, chiar
supunându-l unor nevoinţe, ca să nu-i facem voia, vedem de îndată cum apare
ceva ca o boală sufletească, care se manifestă îndeobşte ca neascultare,
nesupunere, consimţire, cunoaştere, mândrie, mulţumire de sine, cârtire şi câte
altele n-aş putea aminti... Sub toate aceste chipuri se ascunde urâţenia
egoismului».

În scrisoarea a douăzeci şi şaptea, pe lângă felurite veşti şi sfaturi le anunţă şi

tipărirea Theotokarionului : «Theotokarionul se tipăreşte; deja se tipăreşte a doua
coală tipografică (adică şaisprezece pagini). Astăzi vă trimit o nouă lucrare de a
mea, deja tipărită, numită «Engolpion leraticesc». Să vedem, o să vă placă
stilul...».

Tocmai în vremea aceea Tronul Halkidei rămase fără ocupant, aşa că oamenii
locului, deşi trecuseră atâţia ani de când se despărţiseră de părintele, nu îl uitaseră,
din vremea când vieţuise acolo. Aşadar, s-au adunat din nou şi au început tot felul
de demersuri, încercând să-l întroneze Episcop. Au făcut tot felul de petiţii celor
împuterniciţi, au scris felurite articole, adunând semnături, şi au început să le
publice în ziarul local. Părintele însuşi primi destule scrisori de la ei. Astfel, se găsi
iar, deodată, într-o nouă situaţie nesigură şi-n aşteptare. Se rugă din adâncul inimii
zi şi noapte, gândindu-se la sărmanele sale ucenice din insulă. Ce s-ar întâmpla cu
ele. dacă... Pe de altă parte însă, dacă Dumnezeu voia aceasta? Oh, niciodată nu
punea întrebări voii Prea Bunului Dumnezeu, fiindcă El cu Pronia Sa ştia cum să
orânduiască şi să rezolve totul.

Prin urmare se hotărî şi în data de 27 martie 1907 scrise următoarea scrisoare: «...
Locuitorii Holkidei întocmesc tot felul de petiţii şi rapoarte, pe care le vor
publica într-un ziar din Halkida, ca să mă facă pe mine Episcop al provinciei
lor, neştiind cum se vor soluţiona aceste demersuri. Socotesc că Dumnezeu va
descoperi vreuneia dintre voi ceva, dacă binevoieşte să fiu numit Episcop al
Halkidei. Dacă este voia lui Dumnezeu, atunci facă-se voia Sa».

O vreme, între norod şi cei însărcinaţi să decidă soarta Tronului Episcopal, se dădu
o adevărată luptă. El însă, liniştit şi netulburat, neluând parte la nici o acţiune, sta
în aşteptare. Însă poporul, faţă în faţă cu oamenii Bisericii care au puterea de a
decide, este, cel mai adesea, lipsit de orice putere; este lăsat ca un râu neprimejdi-
os să curgă şi chiar să dea pe dinafară şi, în cele din urmă, e dus acolo unde voiesc
oamenii Bisericii. Însă Bunul Dumnezeu, în asemenea situaţii, întotdeauna îi
ocroteşte pe aleşii Săi şi-Şi îndeplineşte voia în alte feluri. Cei puternici, care luau
decizii, nu îl voiau deloc Episcop. Nu doreau ca un om «drept şi cu inimă curată»
să ocupe un însemnat post ecleziastic aici, în patrie.

Astfel, după trei luni, la începutul verii, scria: «...Cu ajutorul Domnului sunt bine.
Examenele s-au sfârşit şi voi veni exact într-o săptămână, doar dacă nu cumva
mă vor întârzia trebile din Halkida încă vreo câteva zile».

32
Mai înainte de a povesti evenimentele ce au urmat, ne vom referi la încă două
scrisori ale Episcopului Nectarie. Una descrie un vis, iar alta, cu conţinut
călăuzitor, descoperă ascunzişurile rătăcitoarei iubiri omeneşti, adică ale iubirii
care se îndreaptă direct spre o persoană, fără să treacă prin iubirea pentru Dumne-
zeu.

În prima scrisoare, trimisă în 21 octombrie 1907, scria: «Vă scriu această

scrisoare îndată după ce m-am trezit, ca să vă vestesc un vis care m-a
impresionat foarte tare. Visul este următorul: M-am văzut stând la capătul raclei
cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Nicolae şi, privindu-l, mi-a părut că doarme.
Între timp însă, mi s-a părut că se mişcă şi, în scurt timp, a deschis ochii. Apoi s-
a ridicat; după care a şezut şi, ridicându-şi mâinile, se îndrepta spre mine. Eu m-
am plecat cu respect, voind să-i sărut mâna. Iar el m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat
de trei ori; şi l-am sărutat şi eu. După aceea, privindu-mă, mi-a spus: Eu te voi
înălţa sus, sus de tot. Dar voi de la tine să-mi faci un tron cu totul de argint.
Zicând acestea, deodată se aşeză la loc în raclă şi adormi. Atunci m-am trezit.
Trezindu-mă eu, aşadar, mi-am amintit în clipa aceea că acest vis îl mai visasem
şi cu câteva zile în urmă, dar îl uitasem. Atunci mi-am amintit că, prima dată,
Sfântul doar m-a sărutat, în picioare, fără însă a-mi spune nimic. A doua oară
mi-a vestit şi mi-a cerut ce v-am scris. Acest vis despre care vă scriu m-a
împresionat datorită caracterului său revelator, datorită afirmaţiei făcute de
Sfântul şi datorită cererii sale. Vedem că visul este adevărat şi pare adevărat; iar
noi nepătimaşi suntem; de aceea, Dumnezeu să ne călăuzească pe noi spre a
lucra cele bune. Biserica din Cairo, pe care am împodobit-o şi din săracă am
făcut-o strălucitoare şi minunată, este a Sfântului Nicolae. Dar pentru prima
dată îl văd pe Sfântul Nicolae în vis, sărutându-mă şi vorbindu-mi. Binecuvântat
e numele Domnului...».
 
A doua scrisoare a trimis-o în data de 5 decembrie 1907 şi a scris-o ca răspuns
indirect la o scrisoare măgulitoare primită de la rasofora Synglitiki, în lume Maria
Hasiotou, în care scria acestea: «...Într-atât s-a răcit sufletul meu faţă de Synglitiki,
încât a ajuns să-mi fie indiferentă, din pricina stării sale sufleteşti. Eu, dragele
mele, vă iubesc, nu fiindcă voi mă iubiţi pe mine, ci fiindcă îl iubiţi pe Domnul
nostru Iisus Hristos. Iubirea pentru Domnul, ca iubire comună (pe care o nutriţi
împreună), face ca şi inima mea să nutrească sentimente calde pentru voi. Dar când
inima uneia dintre voi se îndepărtează de Domnul, dedându-se zădărniciei lumii şi
patimilor sufleteşti, iubirea mea pentru ea încetează, fiindcă această soră şi-a luat
inima de lângă Hristos şi astfel a tăiat legătura ce ne unea şi anume dragostea ce o
împărtăşim laolaltă pentru Iisus Hristos. Astfel încât, răceala mea faţă de ea este
pricinuită de îndepărtarea sa de Hristos. Iar iubirea ei pentru mine, ca iubire
omenească, nu-mi încălzeşte inima, fiindcă este străină de iubirea pentru Hristos şi
nu-mi stă în puteri să nutresc în inimă două iubiri, una dumnezeiască şi una
omenească... Acest fel de iubire, când se îndreaptă doar spre o singură persoană,
trezeşte în cealaltă, în cea iubită, ură. Iar când este reciprocă, trezeşte erosul. De
aceea, în ceea ce priveşte iubirea pentru ceilalţi, fie de acelaşi sex, fie nu, datori
suntem mereu a cerceta dacă dragostea noastră izvorăşte din legătura iubirii, adică
a iubirii lui Hristos, sau dacă nu izvorăşte din deplinătatea iubirii... Din acestea
puteţi pricepe motivul pentru care v-am scris cu atâta asprime despre Synglitiki.
Am voit să o fac să-şi vână-n fire, fiindcă am simţit că inima ei s-a răcit faţă de
Domnul, că în inima ei a început să se înfiripe o oarece iubire omenească, care ar
putea deveni eros, dacă o îngăduim sau dacă simţim mulţumire în ea. Vrăjmaşul a
început să o amăgească în somn...».
 33
După exact o săptămână, cu prilejul unei însemnate milostenii făcute tot unui suflet
necunoscut, unei femei necăjite şi nevoiaşe, o văduvă, prietenul său Sakkopoulos
se opri după-amiază lângă biroul său, nemişcat şi palid. Ochii îi erau roşii şi
strălucitori.
- Ce vrei să-mi spui, Konstantine? îl întrebă părintele cu blândeţe.
- Prea Sfinţite, mă întristaţi foarte tare. Nu pot pricepe şi nu mă pot linişti. Întâi de
toate, vă veţi osteni atâta acolo, încât în scurt.timp vă veţi întoarce. O să vedeţi. Iar
eu, Prea Sfinţite, eu care nu pot trăi nicăieri fără Sfinţia voastră... eu ce mă fac?
Şi izbucni în plâns, suspinând întruna.
Părintele se apropie de el şi-l bătu uşor pe spate.
-Nu mai plânge, Konstantine, îl linişti. Te voi lua... te voi lua cu mine în insulă.
Deşi este destul de complicat să stai într-o mănăstire de maici. Vezi tu, copile drag,
cea mai mică neascultare câte probleme provoacă? Nici nu te-ai căsătorit, nici
cleric nu te-ai făcut... în fine, nu te amărî. Domnul va avea grijă de noi şi le va
orândui pe toate cum trebuie. Haide, du-te să faci două cafele, să le bem şi să mai
stăm de vorbă.

34
În ajunul Crăciunului din 1907 le scrise maicilor de la mănăstire următoarea
scrisoare: «... Am început să mă gândesc la faptul că prezenţa mea e necesară la
mănăstire. Am întemeiat mănăstirea cu maici tinere, lipsite de experienţă, la
început doar cu ucenice, având ele bunăvoinţă şi iubire faţă de această lucrare,
însă neştiind ce este aceea lepădarea de sine, întru desăvârşirea în virtute, ce
este lupta împotriva noastră înşine, ce este lupta împotriva egoismului şi a
patimilor sufleteşti şi trupeşti, ce este lupta împotriva lumii, adică împotriva
«chipurilor» lumii, şi ce este lupta împotriva vrăjmaşului, vechiul duşman. Sunt
bătute de toate vânturile şi se clatină pe marea vieţii, iar corabia pe care se află
ele se clatină şi ea; groaza le cuprinde şi sunt lipsite de cârmaci pricepuţi; şi
curajul le părăseşte, iar oameni oţetiţi care să le încurajeze prin pilda lor nu
sunt de găsit. La aceasta cuget. Vreau să fiu cu voi că să vă întăresc şi să vă
învăţ şi îmi spune gândul că acest pas pe care am întârziat mult a-l face nu mai
trebuie amânat prea mult. Atunci voi putea sta mult cu voi, fiindu-vă reazem şi
învăţător. Când am venit în Egina să vă instalez în mănăstire, nu ştiam că-mi
asumam o răspundere care urma să mă aducă şi pe mine în Egina. Cugetul şi
aspiraţiile mele altundeva se îndreptau, la Prodromos din Skopelos, însă o voce
lăuntrică îmi şopteşte că mi-am asumat răspunderi în Egina şi că dator sunt a le
plini pe acestea, stând în Egina. Rugaţi-vă să mă lumineze Dumnezeu, astfel
încât să fac voia Sa. »
 35
Construirea noii biserici din insulă sporea neîncetat. Se mai găsi şi o minunată
cruce de marmură pentru turlă. Iar lucrările Prea Sfinţitului se tipăreau (deja Theo-
tokarionul era aproape gata şi circulă), prieteni cunoscuţi şi necunoscuţi trimiteau
bani neîncetat la mănăstire şi toate mergeau bine cu ajutorul lui Dumnezeu. Doar
sănătatea sa nu mai era ca înainte. Răcea des, mai mereu se simţea slăbit, avea
dureri de cap şi ameţeli, fiind uneori silit să stea în pat.

Pe la începutul lunii februarie 1908 îşi depuse la secretarul general al consiliului

mixt al şcolii demisia definitivă pe care o redăm mai jos:
«Domnului consilier al Seminarului Teologic Rizareios.
Am onoarea de a aduce la cunoştinţa Consiliului Seminarului faptul că, suferind
fiind cu trupul şi mereu simţindu-mă slăbit, socot că nu mai am tăria de a împlini
însemnatele îndatoriri ce-mi revin ca director. De aceea, cu multă tristeţe sunt
obligat să vă anunţ că demisionez din funcţia de director al Seminarului şi că mă
rog din toată inima ca Domnul să vă binecuvânteze pe toţi cei care lucraţi binele,
iar Seminarul, pe care l-am iubit din toată inima, să îl acopere şi să îl îndrume
spre îndeplinirea ţelurilor sale înalte, pentru care a şi fost întemeiat de veşnic
pomeniţii săi întemeietori, fie-le amintirea veşnică. Primiţi încredinţarea celui mai
profund respect şi a iubirii mele pentru dumneavoastră, iubire prin care rămân un
înflăcărat rugător înaintea lui Dumnezeu».

Scriind aceste rânduri mâinile îi tremurau, iar ochii, oricât se strădui să se abţină, i
se umplură de lacrimi.
- Totul curge... toate vin şi trec... şopti. Ce e trecerea oamenilor prin lume? Ca a
păsărilor călătoare. De o clipă, ca un fulger, vedere amăgitoare din care nu rămâne
nici urma unei umbre.

Totuşi nu se referea întru totul la sine însuşi, aşa cum credea. Toţi în şcoală erau
agitaţi din pricina demisiei sale. Mulţi dintre elevi plângeau, iar alţii roiau în jurul
său, suspinând, cu respect negrăit.
- O să plece Nectarie... Nu va mai fi cu noi, se răspândi vestea ca un foşnet.

Câţiva elevi aleşi care mai târziu au făcut cinste rasei Ortodoxe greceşti şi
catedrelor universitare, se adunau în jurul lui ca nişte puişori ce simţeau că în
curând vor rămâne fără aripile «cloştii» şi tot deschideau discuţii duhovniceşti.
Mulţi din personalul şcolii îi aduceau flori la birou în fiecare zi. Iar colegii
profesori simţeau, cu oarecare nelinişte, că va rămâne un gol în şcoală. Acum
domnii consilieri îl priveau cu alţi ochi. Vedeau cum lucrase în şcoală timp de
paisprezece ani, lepădându-se de sine, dovedind neclintită răbdare, străduindu-se
să pună şcoala în ordine, aducând-o într-o poziţie respectabilă.

În cele din urmă, «suferind fiind cu trupul», iar ei neputând să-l convingă să-şi
schimbe hotărârea, au decis să-i dea o pensie pe viaţă, iar ministerul i-a primit
oficial demisia în data de 24 martie 1908, însemnând pe documentul respectiv
cuvinte de laudă precum şi expresia mulţumirii regale. Cu o lună înainte, în
procesele-verbale ale Şcolii se notase că membrii Consiliului «...înainte de a decide
acceptarea acestei demisii, l-au însărcinat pe domnul Athinoghenous să exprime
profunda tristeţe ce-i copleşise din pricina demisiei şi totodată faptul că membrii
Consiliului, recunoscând serviciile demisionarului către şcoală, îi vor acorda un
timp suma de 300 de drahme lunar, în schimbul cărora îl roagă să rămână în postul
de director până când Consiliul va putea declara acceptarea oficială a demisiei».

Aproape în aceeaşi perioadă le scria celor din Egina următoarele: «...Dacă până la
Paşti găsesc director, voi veni şi voi sta până în septembrie. Spun până în
septembrie, în primul rând fiindcă Mitropolitul mi-a spus să stau în Pireu pentru
a combate feluritele dispute ivite şi în al doilea rând, fiindcă nimeni nu s-a
îngrijit de Kostis, care fără mine nu poate rămâne nicăieri, dar nici nu poate sta
cu mine, lângă voi. Rugaţi-vă să mă lumineze Dumnezeu ce să fac în această
privinţă. Vă mai spun că el nu vrea să trimită lucrurile noastre în Egina, fiindcă
socoteşte că, înainte de a le trimite în Egina, ne vor chema în Egipt. Cu acest vis
adoarme şi se trezeşte. Noi am încetat de mulţi ani a mai nutri acest vis, dar
Kostis nu a renunţat la el. Când vin ne vom gândi cum să orânduim cu şederea
noastră împreună cu Kostis şi, totodată, cum să fiu lângă voi...».

36
Iubirea şi dăruirea unui om, puse la încercare în cuptorul timpului nici nu sunt date
uitării şi nici nu sunt îndepărtate. Îşi dăduse toată silinţa să îl convingă pe devotatul
său prieten că din pricina răspunderii pe care şi-o asumase faţă de acele sărmane
suflete, nu mai avea altă soluţie în afara mutării sale în Egina. S-au gândit să ridice
o odaie, dincolo de mănăstire, astfel încât să meargă cu el. Aveau însă de înfruntat
împotrivirea şi dezacordul familiei tânărului, care se întreba cum va locui el cu
totul singur, în pustie, cum se va obişnui cu viaţa ascetică, nefiind monah, într-un
loc a cărui menire sunt rugăciunile, slujbele şi asceza? Şi apoi, dacă se îmbolnăvea
într-o seară de iarnă cu frig şi vânt rece, cine avea să-l îngrijească, cine avea să-l
ajute?
- Şi eu voi sta acolo de probă o vreme, Konstantine, îl linişti părintele. Voi sta cât
să le învăţ calea ascetică şi ca să le aduc bună înţelegere şi dragoste deplină. Şi
unde-i Egina? La doi paşi de Atena. Ne vom vedea... ne vom vedea...
- Dar în curând ne vor chema în Egipt. Foarte degrabă. O să vedeţi.
- Las’ să ne cheme.
- Să refuzăm? Cu neputinţă.
- Nu te nelinişti. Toate se vor face aşa cum vrea Domnul.
Apoi surâse blând şi-l binecuvânta.

O mulţime de lume, din cele două oraşe, aflând de demisia sa, venea zilnic să-l
caute. Nu mai apuca să-i primească nici pe cunoscuţi şi prieteni. Mulţi oameni de
pe bulevardul Kifisia. care de ani de zile îi ascultau predicile veneau gânditori,
miraţi, cu inima plină de dragoste, lăsând mici danii şi ajutoare pentru «acolo»,
pentru noua mănăstire din insulă.
- Şi obolul văduvei, Prea Fericite, primiţi şi obolul văduvei.

În casa boierească a lui Mathopoulos toţi simţeau un fior, un gol şi o tulburare. Cu

trei ani în urmă plecase de la stăpâna casei tânăra Chrysanthi, cea nevăzătoare,
această floare veşnic proaspătă a Pireului, care alesese traiul greu şi asceză,
devenind deja rasoforă, cuvioasa Xeni. Iar acum le pleca şi smeritul bătrân
duhovnic, ierarhul care era dăruit cu Sfântul Har, care le cinstea mesele de
sărbători, care-i binecuvânta întru cele bune şi a cărui prezenţă răspândea mare
bucurie, pace şi nădejde în faptul că această viaţă va continua în Împărăţia
Cerurilor...

Încremenirea, o tristeţe mută şi un gol uriaş se înstăpâniră în casa boierească din

grădina regală.

Oameni de tot soiul, din ambele oraşe, veneau în flecare zi, doar ca să-i sărute cu
evlavie mâna, mulţumindu-se cu atât. Mici neguţători, muncitori, marinari sărmani,
capi de familie nevoiaşi, cu toţii plângeau necontenit, salutându-1 cu buzele strânse
de durere.
- Drum bun, Prea Sfinţite. Să ne trăiţi întru mulţi ani.

Pentru acei oameni, pe atunci, călătoriile nu erau lesnicioase ca acum, fie şi în

locuri mai apropiate. Cum şi cu ce bani să se ducă pe chei, să ia vaporul, ca să
meargă în Xantos, acel loc pustiu?

Plecă într-o dimineaţă, după Paşti, aşa cum socotise. Îl însoţiră Kostis şi vreo doi-
trei prieteni.
Vaporul şuieră şi fumegă vârtos. Apoi şuieră iar, porni motorul şi se avânta în larg,
îndreptându-se maiestuos spre Goflul Saronikos. Trecu de Psyttaleia, apoi de
Salamina, îndreptându-se spre ţărmurile cunoscute.

Când ajunseră, locuitorii insulei îl aşteptau, pregătindu-i o primire sărbătorească pe

ţărmul mării. Simţeau că acest bătrân simplu, acest Episcop iubitor de singurătate,
alungat din Alexandria, le va aduce îndreptare şi bunăstare. Apoi sus la mănăstire îl
întâmpinară maicile «cu flori şi cu lumânări». Deocamdată îl găzduiră în odăile
ridicate de văduva Kalavri, în acea primă clădire construită din danii.

... Făcând economii la toate, dar şi cu ajutorul daniilor, se desăvârşi apoi şi noua
biserică închinată Sfintei Treimi.

Oh, asta îl umplea de nespusă bucurie tainică şi de nădejde. Undeva pe Sfânta

Masă au pus o bucăţică din Rugul aprins de pe muntele Sinai, pe care o primise
odinioară în dar. Şi acum pregăteau sfinţirea cu demnă simplitate.

În ziua de 18 mai luă pana şi-i scrise prietenului său Sakkopoulos care, ca o pasăre
speriată, se îmbolnăvise, stând acum cu ai săi şi aşteptând încă o telegramă
izbăvitoare din ţara Nilului:
« În Egina, la 18 mai 1908.
Dragă Constantine, fiul meu în Domnul.
Mă rog părinteşte pentru tine cel din Atena. Am primit scrisoarea voastră şi îţi
doresc însănătoşire grabnică. Să te îngrijeşti de sfinţirea bisericii. Să citeşti în
Molitfelnic la pagina 291, unde sunt trecute diferitele feluri de mir şi celelalte.
Din cele menţionate avem: 1) ceară curată, 2) mastică, 3) Moaşte de sfinţi, 4)
cutia pentru Sfintele Moaşte şi actul de sfinţire, 5) Sfântul Mir, 6) burete nou, 7)
vase, 8) antimis. Să le trimiţi. Giulgiul (pânza de in) să îl trimiţi de îndată ca să-l
croim. Să trimiţi şi bureţii noi pe care îi avem. Mi-e dor de tine. Părintele tău
duhovnicesc».

În data de 2 iunie făcură sfinţirea bisericii cu smerit dar şi sărbătorească evlavie.

Au asistat aproape tot clerul din insulă, monahi şi monahii din mănăstirile
învecinate, oameni veniţi de prin văi şi de prin locurile însingurate ale agri-
cultorilor şi ale ciobanilor.

Oh, da, era foarte mulţumit. Simţea o negrăită bucurie tainică. Se simţea ca
râvnitorul constructor din vechiul mit, pe care nu-1 mai recunoşteau domnii din
oraşe şi care s-a dus unde a văzut cu ochii, de s-a retras pe culmea unui munte. A
împrejmuit un loc şi încet încet, din pietriş şi lut şi-a durat o căscioară frumuşică.
- Primeşte, Părinte Nefăcut, Fiule Unul-Născut, Duhule Prea Sfinte, darul meu
smerit, în piatră lucrat, darul smerit al nevrednicului robului Tău, spuse de mai
multe ori, foarte concentrat. Primeşte-1 rogu-Te ca pe o scoică adusă de mare.

... Spune Isaia undeva în Vechiul Testament cum, atunci când oamenii încalcă şi nu
iau în seamă poruncile lui Dumnezeu, cele pline de milă şi lumină, dând dovadă de
egoism şi făcând nedreptăţi, de se-ntâmplă să dureze biserici înalte din marmură de
preţ, Cel Preaînalt îşi întoarce chipul de la ei, nu-i mai binecuvântează, nu-i mai
primeşte, nu mai trimite asupra lor Sfântul Său Har, ci-i lasă să plutească în voie,
ca nişte butoaie goale.

Însă această bisericuţă singuratică, sfinţită la 2 iunie 1908, se pare că a primit-o şi a

binecuvântat-o bogat Marele Dumnezeu. O mulţime de ortodocşi de la capătul
lumii vine neîncetat, din zori şi până în noapte, ca să o vadă şi să se închine.

Undeva în faţa intrării a pus o placă de marmură pe care scrie: «Această sfântă
biserică s-a ridicat din temelii întru cinstirea Prea Sfintei Treimi, spre laudă
veşnică. Fostul Episcop de Pentapolis, Arhiereul Nectarie. La 1 iulie 1906 s-au pus
temeliile, iar la 2 iunie 1908 a fost sfinţită».
 Partea a patra

1
Poate ar fi de aşteptat să citim mai departe pagini din viaţa unui cleric retras din
viaţa publică, pagini de «extaz duhovnicesc», pline de pace şi de meditaţii, de trăiri
de care ar dori să aibă parte aproape orice truditor obişnuit, odată ajuns la o
anumită vârstă, când bătrâneţea-i dă târcoale.

Nu trebuie să uităm însă că Dumnezeu binevoieşte uneori să adauge întruna, până

la sfârşitul vieţii, lupte în viaţa celor ce se nevoiesc duhovniceşte, îngăduind
totodată vrăjmaşului, stăpânul întunericului, să intervină în mii de feluri, nu doar
spre a întrerupe aceste încercări absolut trebuincioase, care în cele din urmă i-ar
aduce nevoitorului cununa dreptăţii, dar şi spre a-i pângări şi a-i îndepărta pe
începători şi pe cei aflaţi la mijloc, ca să nu sporească deloc, luându-le puterea şi
dorinţa de a purcede mai departe, spre cele înalte şi anevoioase.

Ceva asemănător se petrecu şi aici, în cazul fostului Episcop de Pentapolis. În

mănăstire stând cu ucenicele ce păreau cu totul afierosite sfântului lor ţel, cu
sufletele lor simple, părintelui i se deschidea o lume nevăzută, un spaţiu al ascezei,
al încercărilor şi al luptei de fiecare zi. Luptă cumplită, luptă corp la corp cu
diavolul, cu distrugătorul, cu urâtorul binelui, cu stăpânul adâncului pământului.
Aici, în acest loc, erau puse la încercare, în afara cugetului smerit, care deja se
întărise în el, şi răbdarea - cea mai mare încercare - şi, dimpreună cu ea, jertfa de
sine pentru aproapele, pentru semenii săi, blândeţea, credinţa neprefăcută şi
neţărmurită, pe scurt, dovada că dădea întâietate deplină şi necondiţionată voii lui
Dumnezeu.

Dacă un mucenic mult chinuit care-şi dă sufletul, tăindu-i-se capul, câştiga

«cununa neveştejită», acelaşi lucru, ba încă şi mai mult, dobândeşte cel ce este
«bine plăcut Domnului», cel care dovedeşte îndelungă răbdare şi care-şi «duce»
fără crâcnire, «crucea ce i-a fost dată».

Dar, ca oameni din ţărână plăsmuiţi, «trăind» în învelişul lumii, ne-am putea
întreba de la început: Ce avea acest monah retras, ce-1 apucase aşa, deodată, să se
ducă în acel loc pustiu şi răcoros din insula smaragdină a Golfului Saronikos?
Aparent, avea de rezolvat câteva chestiuni, nu foarte dificile. Şi totuşi, aşa cum
vom vedea mai departe, foarte puţine au fost clipele - până la sfârşitul vieţii - când
s-a putut bucura de o pâine mâncată în tihnă şi de un somn liniştit.
Să ne întoarcem dar, urmând într-o oarecare ordine viaţa sa de zi cu zi, folosind o
comparaţie, pentru a pricepe cititorul nostru cum erau oamenii şi condiţiile în care
avea de dat lupta de care vorbeam. Un Patriarh, un Mitropolit dintr-o regiune
importantă trăieşte având neîndoios, în fiecare zi, tot soiul de probleme
administrative şi de griji «spinoase». Acesta este însă înconjurat de consilieri, de
subordonaţi şi de tot felul de colaboratori, care sunt datori a-1 sprijini şi a-1 ajuta.
Dar el... era singur. Obosit de atâta muncă, de dezamăgiri, de predici, de lecţiile de
la şcoală, de scrieri şi de bătrâneţe, avea în jurul lui doar vizuini, ruine, sărăcie,
lipsuri şi o mulţime de suflete «pentru care murise Hristos», suflete încercate,
având bunăvoinţă şi dragoste faţă de acest tip de vieţuire, dar care nu ştiau ce e
lepădarea de sine în scopul desăvârşirii întru virtute şi ce este lupta cu egoismul şi
patimile. Prin urmare, trebuia să reuşească, trebuia ca aceste sufletele a căror
călăuzire şi-o asumase înaintea lui Dumnezeu să nu fie bătute de vânturi şi să nu
fie clintite de tulburarea mării acestei vieţi, ca nu cumva să li se clatine corabia şi
să le cuprindă frica. Prin urmare trebuia să se pună pe treabă şi să se lupte mai întâi
cu cele de jos, cu cele mici şi «nevăzute lumii», care uneori sunt mai grele şi mai
rele decât cele ştiute şi văzute.

Pe lângă Chrysanthi Strongylou, de acum cuvioasa Xeni, nevăzătoarea, cea având

credinţă mare şi multă răbdare şi care, într-un fel, era stareţă, se adunaseră până în
vara aceea, vreo cincisprezece maici, ucenice şi rasofore care mai târziu, încet-
încet urmau a lua marea schimă. Desigur, printre ele se aflau şi maicile Anastasia,
Magdaleni, de la vechea mănăstire dărâmată, şi mai tinerele Kassiani, Akakia,
Elisavet, Eufimia, Fevronia, Hristodouli. Hristofora, Theodosia, Pelaghia şi altele.
Prima sa grijă fu îndrumarea lor duhovnicească şi alcătuirea unui regulament
monahal interior cu privire la felul de a trăi, la rugăciune şi muncă. Îndată îi veni în
minte marea personalitate a celui ce fusese primul eliberator al neamului grecesc.
Kosma Etolul. «Şcoli, carte şi iar şcoli» spunea pe vremea sa, cu glas tunător, acel
viteaz martir al neamului. «Ca să citească grecii robiţi textele de Dumnezeu
inspirate, să se instruiască, să priceapă cine este Dumnezeu şi cine sunt ei înşişi».
«Măreţe Kosma», şoptea adesea Episcopul.

Prin urmare, una dintre primele sale griji fu aceea de a ridica undeva în vechiul
complex al spaţiului mănăstiresc o şcoală pentru cele neştiutoare de carte sau
pentru cele începătoare ce silabiseau cu greu. Ce să facă? Lucrurile şi întâmplările
îl aduceau mereu la vechea meserie pe care o învăţase în sătucul sărac din Chios.
N-avea de ales, va deveni iar dascăl. Îşi alese una dintre cele două vechi odăiţe,
chemă meşteri să o repare şi să o văruiască şi apoi puse pe pereţi hărţi şi icoane.
Zis şi făcut. Şcoala era gata, urmând să se deschidă în scurt timp. În acelaşi timp
începu să construiască o căsuţă unde să locuiască, în afara mănăstirii. Odăile care
se ridicaseră din primii bani dăruiţi de văduvă nu erau potrivite pentru locuit, mai
ales iarna. Erau direct pe pământ, mici şi umede. Sigur s-ar fi îmbolnăvit şi lucrul
său ar fi rămas neterminat. Toate economiile pe care le făcea şi tot ce-i trimiteau
diferiţi cunoscuţi avuţi din Atena şi din Pireu, dădea pe noua construcţie. Şi
niciodată, dar niciodată, nu se gândea la sine însuşi. Acum însă... pricepea că şi cel
ce urma să-i continue strădaniile avea neapărată nevoie de una-două odăi în care să
poată locui omeneşte. Astfel, banii se duseră toţi întâi pe această construcţie, iar
primele zile petrecute, trecură încet, pline de bucuria creaţiei, dar şi de lipsuri şi
sărăcie.

Exact în data de 5 iunie, după sfinţirea noii biserici, îi scrise dragului său ajutor şi
administrator Sakkopoulos, alături de care nu se mai afla în fiece zi, dar de care
rămăsese legat sufleteşte pentru veşnicie: «Dragă Konstaritine, trimite-mi cafea. Şi
mai trimite-mi două ocale de piele de talpă pentru pantofi de damă, aşa, subţire...
Cu ajutorul Domnului, sunt bine. Ridic o casă în afara mănăstirii, casă ce
nădăjduiesc să fie gata peste o lună».

Pe lângă lecţiile pe care le preda îşi aduse aminte toate amănuntele pe care le
învăţase despre cizmărie, meserie pe care o deprinsese odinioară ca monah în
Chios. Deja multora dintre maici le ieşeau degetele din pantofii rupţi. Prin urmare,
găsi undeva un şopron şi-l făcu atelier de cizmărie. Îşi cumpără apoi din oraş toate
cele trebuincioase: sule, ace, ciocane, fiare, scule de tot felul, calapoade şi se puse
pe reparat toţi pantofii. Mai apoi avea de gând să le înveţe şi pe ele meseria, astfel
încât să le fie de folos la nevoie.

Regulamentul interior, şcoala, cizmăria, construirea casei şi îndrumarea lor

duhovnicească directă, fură treptele primei faze ale strădaniilor sale de reconstruire
a mănăstirii. Aceste ocupaţii îl umpleau de mulţumire, vestind conştiinţei sale că
astfel devenea un mic constructor. Cele mai multe nopţi şi le petrecea continuând,
în ciuda oboselii, să studieze şi să scrie. Părea un copil ascultător care nu putea
refuza osteneala celor ce i-o cereau. Chiar dacă aceştia, uneori, erau oameni mici,
neînsemnaţi, aproape fără personalitate, fără direcţie şi fără nici o perspectivă.

2
Casa pe care o ridica lângă mănăstire nu fu gata într-o lună, aşa cum îi scrisese lui
Sakkopoulos. Le dăduse crezare meşterilor, care obişnuiau a promite sfârşit
grabnic lucrărilor, şi greşise. Trecuse şi luna august şi nici măcar nu fusese
tencuită. Din fericire, tâmplarii nu îl înşelaseră şi deja puseseră uşile şi ferestrele.
... Târziu, în vară, purtând vechea rasă găurită şi fesul de călugăr, lucra cu mâinile,
amestecând glod laolaltă cu ceilalţi meşteri.
Acum nu mai avea deloc timp liber, iar viaţa i se schimbase. Se schimbase, dar tot
nu se putea odihni deloc, tot nu izbutea să colinde malurile râurilor şi plajele
dantelate dimprejur şi tot nu izbutea să asculte cântecul păsărilor ce-şi vesteau
fericirea în copacii din pădurea liniştită. Un nou peisaj îi atrăgea acum toate
gândurile şi toate faptele. Şi lucra din zori şi până în noapte.

Adesea arunca priviri furişe în jur, bucurându-se de copaci - pentru care avea o
mare slăbiciune - bucurându-se de acel brăduţ micuţ şi des pe care-1 sădise
Magdaleni cu câţiva ani mai înainte.

- Ce brăduţ drăguţ, spunea adesea. Des, verde şi sănătos!... Slavă Ţie, Doamne!
Fâneţele verzi străluceau din loc în loc, presărate cu mici «diamante» ce nu erau
nimic altceva decât fire de iarbă strălucind în soare. Iar mai la vale, risipite, căsuţe
albe atât de liniştite, de părea că nimeni nu vieţuieşte-n ele. Peisajul îi plăcea foarte
mult.

Casa fu gata abia pe la sfârşitul toamnei când se şi instală în ea, cu un surâs blând,
plin de fericire. De aceea le puse şi pe bunele cântăreţe să cânte o cântare de
mulţumire către Născătoarea de Dumnezeu. Cântară dulce de tot şi cu inimă
deschisă, cântări de laudă din cele izvodite de părintele în Theotokarion. Şi atât îl
bucurară aceste manifestări de recunoştinţă, încât avea poftă de vorbă, lăsându-se
dus de un entuziasm înşelător.
- Domnul să vă binecuvânteze... spunea într-una. Astăzi simt o deplină bucurie de
viaţă, îl simt pe Domnul. Am ajuns sensibil ca un pruncuţ.

Apoi îl chemă pe un cunoscut de al său, pictor de icoane de la Sfântul Munte şi-i

comandă o icoană mare a Maicii Domnului.
- Nu am mulţi bani, i-a spus, dar vreau să fie mai mare de un metru.
- Să fie în stil bizantin? îl întrebă acela.
- Da, aş vrea să fie în stil bizantin, dar crezi că-i bine să facem iar o copie?
- Atunci, Prea Sfinţite, lăsaţi pe mine. O voi picta aşa cum simt eu, tânăra şi
Pururea Fecioară. Voi pune accentul pe ochi, pe privire. Ochii ei vor fi cercetători
şi plini de lumină îngerească.
- De acord. Mă voi ruga pentru tine.

3
Lumea din cele două oraşe, lumea neştiută, nemai-văzându-1, îl căuta necontenit.
Toţi căutau, cercetau şi-ntrebau de el, în cele din urmă, îl găsiră. Încet-încet,
prinseră a veni la mănăstire tot mai mulţi oameni. Cei foarte săraci nu puteau
călători, dar chiar şi unii dintr-aceştia veniră în insulă. Chiar şi-n vreme de iarnă.
Treptat Sakkopoulos îşi mai ostoi necazul şi în cele din urmă, se obişnui cu
despărţirea de prietenul său drag. Neputându-se totuşi dezlipi cu totul de visul de a
merge în Egipt, rămânea credincios şi devotat. Suflet rar... dar făcut de Dumnezeu
smeritului Ierarh. De acum avea un post în capitală şi-i era de folos ca misit. Exe-
cuta orice comandă specială, orânduia. ca şi mai înainte, treburile cu tipografia,
ţinea în ordine socotelile, banii veniţi de la diferiţi donatori, cumpăra şi trimitea
alimente la preţuri mai mici şi ţinea legătura cu prietenii mai apropiaţi.

Iarna lui 1909 fu grea, rece, plină de boli şi lipsuri. De jur-împrejur totul se
întunecase, totul îşi pierduse culoarea. Adesea tunetele şi fulgerele zguduiau
pământul din temelii. Fulgere necontenite brăzdau cerul înnegrit, iar jos, în pădure,
copacii trăzniţi rămîneau despicaţi. Apoi se aşternea o tăcere grea, mortuară, ca
după furtună. Făceau economie la toate. Chiar şi la un bob sau la o jumătate de bob
de linte. El însuşi încetase a mai mînca seara şi, de multe ori, se prefăcea că nu are
poftă de nimic şi se culca mâncând nişte salvie.

Într-o după-amiază de aprilie, cînd toată insula era plină de miresmele primăverii,
iar norii albi, liniştiţi, stăteau aninaţi pe cer ca nişte pânze albe pe mare, cu puţin
înainte de Vecernie, sosi la el un teolog mirean, care-i fusese elev la Seminarul
Rizareios.

Îi adusese cadou două cărţi interesante, în limba franceză. Îl găsi săpînd o fântână
pentru apă potabilă şi, la început, nu-1 recunoscu. Îi păru slab, palid, îmbătrânit.
- Ce mai slăbeşte şi ce se mai împuţinează omul! îşi spuse în sinea sa. La ce-i mai
folosesc educaţia şi valoarea?
După ce-şi schimbă rasa şi se spălă pe mâini de noroi, primindu-1 în camera de
oaspeţi, tânărul rămase mut de uimire.
- Pentru neorânduiala în care se află lumea?
- Care neorânduială?... Plângem pentru Sfinţia voastră. Prea Sfinţite.
- Pentru mine? Ciudat lucru. Cum bine vezi, n-am murit, sunt sănătos şi muncesc.
N-am părăsit încă această lume deşartă.
- De bună seamă n-aţi murit... Dar, cum să vă spun, o persoană de o asemenea
dimensiune duhovnicească, un asemenea ierarh, un ierarh ce ar putea fi slava
Bisericii...
- Despre ce Biserică vorbiţi?
- Există oare mai multe decât Una Sfântă?
- Sigur că nu. Slava însă nu este a acelora care se luptă aici, a celor supuşi
judecăţii. Ci există undeva, acolo, sus, în Biserica Biruitoare.
- Neîndoios. Nu vă contrazic. Totuşi şi Biserica de aici, cea Luptătoare, are nevoie
de membri capabili şi de anumite persoane, pentru a se dezvolta.
- Aşadar?
- Aşadar, iată, un membru de excepţie, cum sunteţi Sfinţia voastră, a ajuns atât de
repede în exil, dispărând din vedere. A ajuns să facă pantofi, după cum am aflat de
la Kostis, pantofi pentru maici... Cât de mult sporesc răul şi nedreptatea în zilele
noastre... Dreptatea merge împreună doar cu el puternic - se lasă amăgită de cei ce
se măgulesc pe sine - cu cei pe care obişnuim a-i numi «competenţi»...

Episcopul rămase tăcut, îl privi din nou şi, fără să vrea, îl trecu un fior. Tânărul
dinaintea sa era îmbrăcat impecabil. Era blond, cu obrajii roşii de sănătate şi de trai
bun. Ochii îi străluceau. Străluceau ciudat şi provocator. 
- Acum cu ce vă ocupaţi? îl întrebă pe tânăr.

- Predau desigur la câteva zice. Nu vreau să fiu numit de stat. Am de gând să mă

ocup de Dreptul Canonic şi de studii referitoare la celibatul Episcopilor.
- Viaţa profesională a unui om de ştiinţă, şopti Episcopul, o carieră de succes, cum
obişnuiesc a spune în Occident, într-un cuvânt, viaţa profesională pe care ne-o
clădim aici, în această lume, nu ne asigură biletul.
- Ce bilet? întrebă tânărul.
- Biletul pentru dincolo, pentru eternitate.
- Hm, surâse oaspetele. Şi totuşi, Prea Sfinţite, pentru orice argument, există şi un
contra argument, există o cheie de aur. Dacă, de exemplu, experţii vor asta, vă vor
publica şi vă vor susţine lucrările. Iar dacă vor altminteri, urzesc un fel de
«complot al tăcerii» şi le sufocă, aruncându-le în neant.
- Lucrările mele nu le-am scris pentru faimă, ci din datorie.
- Oh, tocmai, aici este cheia. Spuneţi că nu e nevoie de faimă! Comic lucru! Eu
când îmi văd un studiu publicat, semnat de mine, într-o revistă însemnată şi cu tiraj
mare, mă bucur. Ar fi o dovadă de fariseism să neg asta. Mă simt răsplătit
sufleteşte şi totodată simt o mulţumire lăuntrică. E oare ăsta ceva rău? Simt că
lucrez duhovniceşte şi că strădaniile mele sunt răsplătite, nefiind zadarnice.
- În fine, ce să fac... Hai să schimbăm subiectul, căci nu cădem de acord.
- Dar de ce, Prea Fericite? N-am dreptate? Este îngăduit ca doi oameni de ştiinţă,
doi cunoscători ai Şiinţei celei Sfinte, să nu fie de acord?
- Acestea sunt doar păreri. Pe mine, dragul meu, nu mă interesează părerea şi slava
lumii. Mă interesează doar ce porunceşte Dumnezeu. Cum şi în ce fel îmi conduce
conştiinţa.
- Şi vreţi să spuneţi că Dumnezeu v-a impus să vă retrageţi aici în exil, cu aceste
femei, cu aceste maici neştiutoare de carte?
- Hai să schimbăm subiectul. Mai devreme sau mai târziu, toţi ajungem la sfârşit.
Nimeni nu poate evita cumplitul Judeţ, înfricoşătoarea Judecată, când vom da
socoteală de toate. L-aţi studiat vreodată pe Sfântul Ioan Scărarul? Nimeni, vă
repet, nimeni, dragul meu...

Tânărul îl întrerupse şi continuă să-şi susţină părerile cu abilitate. La fiece

argument, avea pregătit un contra argument, pe care îl aducea cu atâta fineţe, cu
atâta metodă, încât cu greutate l-ar fi putut contrazice cineva cu argumente logice.
Aproape toată seara aceea părintele văzu înainte numai chipul rozaliu, înconjurat
de păr bălai, al fostului său elev, surâzându-i, provocându-1 şi ironizându-1: «Sun-
teţi membru al Bisericii în exil... cât sporeşte răul în zilele noastre», părea că-i
spunea şi acum.

Târziu, spre miezul nopţii, după rugăciunea de seară, se apropie de iconostasul din
chilie, de marea icoană a Născătoarei de Dumnezeu pe care o pictase călugărul de
la Sfântul Munte. Îngenunche şi se închină de trei ori, încercând să nu plângă.
- Şi pe tine mijlocitoare te am... spunea încet-încet, cu adâncă smerenie.
Apoi continuă:
- Doamnă, astăzi, aşa cum probabil aţi văzut, a venit să mă strivească vechiul
vrăjmaş... A adus cu el o panoplie de neînvins, şi anume argumentul contribuţiei 
pe care trebuie să mi-o aduc ca ierarh la lucrarea Bisericii Luptătoare. Desigur,
cineva care crede că m-am îndepărtat de turma cea mare, de norodul ce se află în
pustie, ca să trimit Fiului vostru cîteva suspine rugătoare... Dar dumneavoastră
Doamnă, cunoaşteţi... Cunoaşteţi negrăitele mele supărări şi tristeţea ce mi-a
copleşit inima în ultima vreme. Nu mă lăsaţi, vă rog, nu mă lăsaţi singur în îndoială
şi tulburare... Cer doar puţin răgaz, căci mă străduiesc să faptuiesc o mică lucrare...

Chipul fecioresc al Pururea Fecioarei Maria păru a-i surâde blând din icoană. Păru
a-i transmite căldură, promisiuni, ocrotire, iubire.
Apoi se linişti. Simţi cum prin inimă îi trecea o «briză dulce», o adiere de pace şi
linişte.

În clipa aceea chiar sună clopotul de Utrenie, îşi făcu cruce şi-aprinse lampa.
Atunci văzu în odaie la început trei umbre şi mai apoi trei chipuri, trei femei ce-i
păreau cunoscute.
- Vedenie, şoptiră buzele părintelui. Poate fiindcă sunt epuizat din pricina
privegherii.
Însă, lucru ciudat. Iată cele trei femei cunoscute treceau una după alta, din
dormitor în birou, întorcându-se apoi în tăcere. Plin de extaz se aşeză pe
canapeaua din birou. Apoi respiră încet, cu ochii larg deschişi.
- Să fie oare femeile purtătoare de mir? se întrebă.
Pentru o clipă le pierdu, căci nu o mai luară iar prin dormitor şi birou.
Se ridică, clătinându-se, apoi se întoarse iar la iconostas şi se apropie de icoana
cea mare.
- Doamnă, şopti, nu cumva e iar cel viclean? Nu cumva foloseşte tot felul de
şiretlicuri ca să mă amăgească? Oh, sigur ştiţi că sunt destul de reţinut faţă de
vise şi, cu atât mai mult, faţă de vedenii. Ştiu, sigur ştiu bine că, prin jertfă de
sine şi prin tot felul de necazuri se poate dobândi sfântul loc de care v-aţi
învrednicit, fiindcă prin delicată şi sângerânda voastră inimă a trecut acea
spadă cumplită...
Îndată ce se linişti iar, începu să se schimbe, să se îmbrace când, deodată, îi
apărură din nou înainte cele trei femei! Se apropie de ele, rămânând însă
netulburat. Doamne!

Atunci, deodată, parcă auzi lângă el o simfonie plină de armonie, un final dintr-
un oratoriu, nişte sunete minunate, ceva între cer şi pământ unde în intermezzo,
cum ar spune muzicienii, răsunau nişte glasuri omeneşti apropiate şi, totodată,
îndepărtate.
- Mergi înainte, Theodosia... zise una dintre femeile din vedenie.
- Mă urmezi, Paraskevi? o întrebă cealaltă.
- Mereu. Şi tu, Kyriaki?
- Vin, vin şi eu, după sunetele îngereşti, vin ultima, spuse cu glas melodios, ca
un întreg finale, a treia femeie.
Apoi vedenia dispăru. Părintele rămase ţinând rasa neagră în mâini, «veşmântul
doliului în lume».

Oh, prin urmare erau cele trei îndrăgite luptătoare, cele trei fecioare muceniţe, pe
care le lăudase în cântări şi le respectase atât de mult în primii ani ai vieţii sale de
monah.

Deja pe o tânără de fel din Egina, cu ochi albaştri, ca de înger, care avea auzul
foarte fin şi care cânta în chip minunat imnuri bizantine, o călugărise cu numele de
Theodosia.
- Trebuie să adaug... trebuie să mă îngrijesc să mai completez cu încă două, să fac
o sfântă triadă, şopti.
Peste tot şi întotdeauna numărul Dumnezeirii Celei în Trei Sori. Singurul număr
dumnezeiesc.
Apoi se îmbrăcă, se pieptănă şi ieşi din casă, îndreptîndu-se spre sfânta biserică, să
slujească slujba.

După ce sfârşi şi-şi bău ceaiul de dimineaţă din flori de munte şi după ce mâncă
două pişcoturi de orz, se aşeză de îndată şi scrise o scrisoare la Sfântul Munte, la
călugării Daniilei, rugându-i să facă şi comandându-le o icoană de dimensiuni
medii, în care să fie reprezentate cele trei fecioare muceniţe: Sfânta Theodosia,
Sfânta Paraskevi şi Sfânta Kyriaki.

După două luni, cu poşta specială, veni comanda. Se bucură nespus de mult;
desfăcând pachetul cu mare grijă, luă icoana, o suci şi o răsuci, aşa cum fac copiii
mici când se bucură de darul primit, de o carte colorată. O sărută cu evlavie de trei
ori şi apoi o duse direct în biserică unde o puse cu evlavie lângă proscomidiar. Şi-
acolo rămase, până la moartea sa şi încă mult timp după aceea.

4
Între timp, văzu că setea sa de Adevăr este binecuvântată de Domnul, devenind
cuvânt scris şi publicându-se, încet-încet în două volume.

De o vreme, mai precis din anul 1895, amărât de diferite enciclice ale Papei
catolicilor şi de discuţiile teologice internaţionale legate de schisma celor două
Biserici, a început, cu străduinţă, răbdare şi cercetări istorice amănunţite şi exacte,
să scrie un studiu devenit celebru. Un studiu «istoric despre cauzele schismei,
despre perpetuarea acesteia şi despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor
două Biserici, cea de Răsărit şi cea de Apus».

Este vorba despre o minunată lucrare teologică, poate unică în felul său, care pune
crudul adevăr într-o lumină curată şi neprihănită.

Veşnic lovită, veşnic ponegrită şi rănită fusese martirica Ortodoxie. Iar Scaunul
Apostolic de la Roma era o adevărată invenţie, iar teoria cu «infailibilitatea şi cu
primatul» era o găselniţă a orgoliilor politice lumeşti...

De publicarea primului volum s-a ocupat cuviosul călugăr Panaretos de la Sfântul

Munte, de fel din Creta, priceput pictor de icoane. Lucrarea s-a tipărit la tipografia
lui Paraskevas Leonis, apărând în anul 1911, cu o fierbinte dedicaţie din partea
editorului: «Prea Sfintei Doamne, Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei
Maria, acoperământul cel puternic şi apărătoarea Sfântului Munte şi a tuturor
creştinilor ortodocşi. Cu mare evlavie şi prinos de recunoştinţă, această carte este
dedicată de editorul său, cel mai mic dintre monahi, Panaretos, Sfântului Schit
Kafsokalivia de la Sfântul Munte».

Imediat mai apoi, în chip de cuvânt înainte, sfântul autor scrisese următoarele:
«Cititorilor: Avem onoarea să anunţăm Pleromei Ortodoxe a Uneia Sfinte
Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, publicarea lucrării noastre despre Schisma
existentă între Bisericile surori, de Răsărit şi de Apus, în care cercetăm pricinile ce
au provocat schisma, cauza perpetuării acesteia, posibilitatea sau imposibilitatea
anulării sale şi care sunt raţiunile ce împiedică unirea. Lucrarea noastră ar putea fi
numită «Istoria Schismei», fiindcă a fost scrisă pe baza datelor istorice, cu precizie
istorică şi fără părtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut mereu în vedere, a fost
căutarea adevărului şi doar a adevărului, şi propovăduirea acestuia întru apărarea
dreptăţii Bisericii de Răsărit, dreptate călcată de teologi dibaci, pricepuţi în
probleme de drept, ai Bisericii de Apus, care au abordat juridic această problemă şi
care au pus pe seama Bisericii de Răsărit cauza schismei şi perpetuarea ei».

Mare parte din materialul acestui prim volum fusese publicată la răstimpuri şi în
revista Sfintei Asociaţii a Arhiepiscopiei Atenei, în anul 1895.

Al doilea volum a apărut în anul 1912, părintele fiind şi editor şi finanţator al cărţii,
împreună cu vreo douăzeci de prieteni care au contribuit cu cât au putut. Redăm iar
câteva cuvinte din prefaţa sfântului autor: «... M-a mânat a scrie acest studiu
despre schisma celor două Biserici, în primul rând publicarea Enciclicelor
Papale, prin care prea sfinţii şi prea fericiţii Papi ai Vechii Rome cheamă mereu
Biserica de Răsărit la recunoaşterea întâietăţii singurului succesor a! Apostolului
Petru şi la unirea cu ea, prin urmare la supunerea deplină, în sensul întâietăţii
Apostolului Petru, întâietate care, prin fire şi fiinţă, are dreptul dumnezeiesc, şi în
al doilea rând, combaterea drepturilor Bisericii de Răsărit, falsificarea adevărului
şi feluritele jigniri ce i-au fost aduse mereu de către fanaticii papistaşi. În lucrarea
noastră suntem mânaţi de dorinţa noastră de cercetare a adevărului istoric şi de
apărare a sa. Spre a descoperi acest adevăr, am recurs la surse istorice pe care le-
am cercetat cu mare atenţie şi seriozitate, astfel ca, luminaţi fiind de către lumina
istoriei, să purcedem la cercetarea pricinilor schismei şi să analizăm dreptatea
Bisericilor despărţite, spre a ne putea forma o părere despre posibilitatea sau
imposibilitatea unirii lor.

Cei care s-au ocupat de acest subiect, susţinători ai primatului Papilor, abordând
problema în mod juridic, au pus pe seama Bisericii de Răsărit cauza schismei,
formulând încă şi alte idei blasfemiatoare împotriva conducerii acesteia, pe care
o socoteşte a fi singura vinovată de pricinuirea schismei. Aceşti scriitori aruncă
piatra anatemei împotriva corifeilor Sfintei noastre Biserici Soborniceşti şi
Apostoleşti, împotriva sfinţilor săi bărbaţi, ca fiind singurii vinovaţi de schismă,
care ar fi despărţit Biserica lui Hristos şi care ar fi dus la perpetuarea schismei,
stăruind în aceasta şi perpetuând-o din pricina orgoliului lor, nerespectând
dreptatea şi adevărul ieşit de pe buzele papistaşilor.
Aceste idei trufaşe şi condamnarea nedreaptă a Sfintei noastre Biserici şi a întregii
sale Ierarhii, idei ce urmăresc să distrugă dreptatea şi adevărul şi care întristează
orice inimă ortodoxă evlavioasă, se sprijină pe infailibilitatea Papei şi decurg din
acest principiu...».

Această lucrare este o minunată izbândă a Teologiei Ortodoxe şi, atâta timp cât
există Papi Occidentali, primat, infailibilitate şi filioque, mereu va rămâne actual,
proaspăt, cinstit şi adevărat «cuvântul drept al adevărului» rostit de Hristos al
nostru.

5
Cu grijile pentru irigaţii, pentru tăierea stâncilor, pentru construirea drumului,
pentru ridicarea unui loc de găzduire a străinilor, unde să poată să stea fie şi doar la
sfârşit de săptămână nedespărţitul şi devotatul său prieten Sakkopoulos, care era un
fel de mijlocitor al mănăstirii în lume, avea mereu de înfruntat tot soiul de greutăţi.
Din fericire, Kostis izbutise să fie numit funcţionar la banca particulară a lui
Leonidas Empeirikos, în piaţa Sfinţilor Theodori. Din fericire.

Adesea însă, grijile băneşti se fac pricină de tristeţe şi de dezamăgire. Femeile ce

veneau să urmeze viaţa monahală se înmulţeau cu fiecare zi. Desigur, nu erau
suflete alese, gata pregătite. Nu erau ca fosta Chrysanthi, cea lipsită de lumina
ochilor, astăzi maica Xeni. Femeile proveneau din diferite clase sociale, cu situaţii
diferite. Erau femei ce trăiseră din plin durerea şi sărăcia, neştiutoare de carte,
visătoare, cu aşteptări palpabile.

Aceste supărări zilnice, care ar fi fost în stare a distruge orice muritor, aducându-i
dezamăgiri profunde şi mari tristeţi, ajunseseră a fi pentru acest «episcop-călu-
găr» răbdător, erudit scriitor, care cunoştea ce înseamnă tragediile, ajunseseră a fi,
cum spuneam, trăiri obişnuite, asceză de bunăvoie primită, luptă smerită şi
nevăzută.

Din această pricină vrăjmaşul, stăpânul întunericului, se pare că începuse a-1 urî
tare mult şi că deja scrâşnea din dinţi. În el vedea, în afară de moştenitorul pe care
îl ura, şi pe cel care îi lua locul în Împărăţia Cerurilor, unde este locul celor ce se
bucură. Îl vedea pe lucrătorul viei care îi trăgea şi pe alţii după el.

Şi, când găsi prilejul, se duse şi ceru voie de la Sfântul Tron, ca să-l încerce dur şi
fără milă. Cu zguduiri neaşteptate şi cu întâmplări întristătoare.
Vrăjmaşul, distrugătorul, nemilosul duşman din vechime nu ştie cât îndură sufletul
omenesc chinuri şi urzeli, cât poate duce crucea grea şi până când îndură suspinele
piedicilor şi ale ponegririlor. Şi, când capătă libertate de la Tronul Dumnezeiesc, se
aruncă asupra prăzii ca o fiară din pustie, ca un uliu înfometat ce-şi înfige ghearele
cu plăcere în spinarea moale a victimei ce nu bănuieşte nimic. Iar când nu reuşeşte
s-o omoare din prima lovitură, se retrage, se ascunde şi apoi se năpusteşte şi mai cu
tărie, şi mai dornic de moarte. Se duse vrăjmaşul şi primi dezlegare de la Tronul
Ceresc...

Era în preajma primului război mondial, când Kaiserul Wilhelm al Germaniei lansa
ameninţări în stânga şi-n dreapta, iar împăraţii Europei se grupau fie împotriva sa,
fie în jurul său. Popoarele, neştiutoare, dar înspăimântate, când cântau, când
simţeau în aer mirosul distrugerii şi-şi ţineau respiraţia.

În patria noastră, după războaiele balcanice biruitoare, lucrurile mergeau oarecum

bine, arătându-se încet-încet la orizont o înflorire economică, o aşezare a lucrurilor,
o cuminţire a lor.

La mănăstire mergea tot cu rugăciune, cu economii, cu strădanii neîncetate, cu

osteneli zilnice şi cu multe lacrimi. Se completaseră chiliile cu material de
construcţii. Se construi şi arhondaricul cu trei odăi. Deja în mănăstire vieţuiau.
sporind în viaţa monahală, mai mult de douăzeci şi patru de fecioare, ucenice,
rasofore şi cele din schima mare, când se abătu vestea de la Atena şi din Pireu, cum
că Mitropolitul Theoklitos Minopoulos dăduse uitării vechea aprobare verbală de
construire şi de recunoaştere a lucrării şi că, plin de mânie, vorbea despre izgonire,
despre desfiinţarea şi despre distrugerea mănăstirii.

Între timp, nu doar economiile întemeietorului mănăstirii, dobândite cu mari

osteneli, în ispite, cu mare şi neclintită răbdare, cu învăţătură şi cu nevoinţe, fuse-
seră folosite în mănăstire, ci şi economiile femeilor din mănăstire, ale multor
prieteni, binefăcători, donatori şi vizitatori. Fiindcă, între timp, o mulţime de
prieteni evlavioşi începuse să discute şi să salute aceste strădanii, vizitând şi
ajutând mănăstirea.

Lucrare ce durase un întreg deceniu, construcţie făcută treptat şi cu mari jertfe,

mănăstirea era rezultatul unei dorinţe fierbinţi, ce ţintea spre un ţel mai înalt, o
înaltă clopotniţă ridicată piatră cu piatră din visele, din nădejdile şi cu dăruirea
propriei vieţi trăite în agitaţie. Această lucrare se afla acum în primejdie de a fi
distrusă într-o singură clipă, de potrivnicia episcopală plină de furie şi de invidie.
Era în primejdie de a fi dărâmată, de a fi ştearsă de pe faţa pământului, de a fi
făcută praf şi pulbere şi de a se risipi în cele patru zări.

- Nu va îngădui Dumnezeu una ca asta, şoptea Episcopul.

Totuşi, cu fiecare zi ce trecea, fiece vapor şi fiece vizitator ce venea în insulă
confirmau vestea cea tristă. Chiar şi Sakkopoulos, bunul său prieten şi
«reprezentant» din Atena, se lupta cu cuvintele. Ajunse la mănăstire într-o sâmbătă,
călare pe un măgar, aducând cu el pachete cu cărţile sfinte şi alte lucruri comandate
de prietenul din insulă. Era copleşit şi întristat.
- Theoklitos este înfuriat din cale-afară de evoluţia noii mănăstiri... şuşotesc clericii
în Atena.
- Oricând e posibil să o desfiinţeze.

Jale, tulburare şi tristeţe mare se abătură asupra maicilor. Unde urmau a fi aruncate,
unde aveau să-şi sfârşească această viaţă iubitoare de jertfă, unde aveau să ajungă?
Rămăseseră prea puţine mănăstiri, adevărate «stupuri duhovniceşti» ale
Ortodoxiei. Şi acestea, câte mai supravieţuiau, erau lipsite de surse băneşti şi de
orice apărare. Iar în altele, câteva la număr, care aveau averi şi bogăţii, Episcopii
îşi trimiteau oamenii care se întorceau cu sarsanalele pline, după ce luau partea
leului, îngăduind în schimb acelor mănăstiri o vieţuire liberă, necontrolată, adesea
presărată de scandaluri şi defăimări.

- Nu vă daţi bătute, le spuse într-o seară, căci nu s-a închis Ochiul a-toate-văzător,
Care nu vă îngădui să ne desfiinţeze. Să ne păstrăm inima curată, spiritul de
solidaritate, duhul monahal, credinţa neprefăcută, căci Născătoarea de Dumnezeu
va mijloci iar pentru noi. Va mijloci înaintea Fiului său, împăratul tuturor. Este
adevărat că în ultima vreme Prea Sfinţitul «îmi făcea tot felul de aluzii» să nu mă
mai risipesc în discuţii despre construcţia şi despre nevoile mănăstirii. Îmi vorbea
despre grupurile eretice apărute în ultima vreme, spunându-mi că ar dori să merg
ca predicator în cele două mari oraşe şi la marginea Arhiepiscopiei. Deja lucrând
nopţile, am scris şi am publicat, după cum bine se ştie, în revista Sfintei Asociaţii,
un studiu istoric despre Sfânta Cruce, studiu pe care mi l-a cerut pentru îndreptarea
părerilor greşite ale unor oameni rătăciţi şi mândri care nu cunoşteau deloc apariţia
istorică a Sfintei Cruci. În curând voi publica acest studiu, completat, într-un
volumaş pe care i-1 voi dedica. Nădăjduiesc să izbutesc astfel să-i schimb părerea
şi să-l mai îmbunez.

A doua zi, în zori, scrise următoarea scrisoare: «În Egina, 7 august 1913. Către
înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Atenei, Preşedinte al Sfîntului Sinod, domnul
Theoklitos.
Înalt Prea Sfinţite, doream să nu vă ocup timpul cu evoluţia sfintei noastre
mănăstiri, cruţându-vă ca pe unul ce sunteţi foarte ocupat, însă nevoile apărute
mă obligă să o fac totuşi. Sfânta Mănăstire din Egina, întemeiată cu
binecuvântarea înalt Prea Sfinţiei voastre, este nevoită să vă ceară sprijinul moral,
spre a fi recunoscută ca persoană juridică morală, pentru a avea o conducere
recunoscută, pentru a putea primi danii, pentru a vinde, a cumpăra şi a deţine
bunuri proprii. Fiindcă, aşa cum ne-a făcut cunoscut domnul Lykoudis, un jurist
din Atena, de fel din Egina, contractele încheiate până acum şi toate actele de
cumpărare nu au valabilitate, fiindcă obştea Sfintei Mănăstiri nu este persoană
juridică morală, şi că vânzătorii, fără o procedură îndelungată, nu le pot primi. Pe
lângă aceasta, mi-a spus că şi mănăstirea - pe care, pentru a o asigura, în
favoarea celor ce vieţuiesc aici, şi după moartea mea - am primit-o ca proprietate
a mea, ar putea fi moştenită de fratele meu şi de nepoţii mei, care ar putea
revendica averea mea mobilă şi imobilă. Vestind maicilor toate acestea, mult s-au
mai întristat, cugetând la viitorul mănăstirii.

Noi nu ne-am îngrijit până acum de recunoaşterea mănăstirii de către guvern,

fiindcă Prea Sfinţia voastră, aşa cum probabil vă amintiţi, mi-aţi spus că este de
ajuns recunoaşterea din partea Prea Sfinţiei voastre, însă deja am fost înştiinţat că
Prea Sfinţia voastră nu o recunoaşte. Răspândirea acestei veşti, adevărate sau nu,
ajunsă la ştiinţa poporului, a adus mari şi nespuse pagube mănăstirii. Domnul
Mylonopoulos, a cărui nepoată, care-i este şi fiică adoptivă, voieşte să vieţuiască
în mănăstirea noastră, a înzestrat-o cu o casă în Pireu, în valoare de 30.000 de
drahme, cu condiţia să beneficieze doar de banii de chirie, pe toată durata vieţii,
iar după moartea ei să fie luată de un orfelinat din Pireu, deoarece mănăstirea nu
are persoană juridică, neputând primi averi prin testament. Primejdia unei alte
pierderi se referă la casa unei persoane ce voieşte a ne-o lăsa nouă prin testament.
De asemenea, mănăstirea riscă să piardă o casă pe care doreşte să ne-o lase prin
testament o doamnă care a făcut multe binefaceri mănăstirii. Apoi, doamna
Marina Kraniotou, a depus la Banca Naţională, ca sumă donată obştei mănăstirii,
2.000 de drahme, dar şi pe acestea riscăm să le pierdem, fiindcă nu putem trimite
un reprezentant al mănăstirii cu o scrisoare de împuternicire, semnată şi
ştampilată cu ştampila mănăstirii.

Cerându-ni-se aceasta, n-am ştiut ce să facem. Pentru încredinţarea avocatului

donatoarei şi a băncii, am întocmit un act notarial, prin care obştea mănăstirii o
împuterniceşte pe maica Athanasia să primească donaţia. Avocatul a dorit un act
cu ştampila mănăstirii. Atunci m-am gândit să redactez în calitate de particular o
împuternicire întocmită la notariat spre a putea primi banii mănăstirii, dar nici
aici nu există încredinţarea că eu sunt întemeietorul mănăstirii şi că stareţa
trebuie să fie reprezentată şi multe altele, motiv pentru care întreaga poveste s-a
împotmolit. Apoi, trei maici, una din Atena şi două din Pireu, având prima dintre
ele un teren în Phaliro, iar celelalte două, case în Pireu, vor să le vândă şi să
depună banii la Banca Naţională în numele mănăstirii. Aceasta însă nu e cu
putinţă, fiindcă mănăstirea nu este recunoscută oficial de către Biserică, nu este
persoană juridică şi, prin urmare, nu poate face nici un demers, neştiind ce să mai
facă.

Toate aceste motive m-au determinat să solicit Ministerului Educaţiei şi Cultelor

să recunoască mănăstirea şi ştampila sa. Nu m-am adresat Prea Sfinţiei voastre,
ca să nu vă deranjez. Am vrut mai degrabă ca Ministerul să vă ceară avizul şi nu
că Prea Sfinţia voastră să facă o cerere, lucru care socoteam că vă va pricinui
oarecare neplăcere. Deja, Prea Sfinţite, ne afăm într-o dilemă - fie să se
recunoască mănăstirea de către Biserică şi de către Stat, ca mănăstire particulară,
aflată sub jurisdicţia Mitropoliei din Atena şi organizată conform dispoziţiilor
cuprinse în regulamentele monahale, fie să-şi schimbe caracterul şi denumirea şi
să fie recunoscută de către stat ca aşezământ duhovnicesc religios, cu personal
alcătuit din maici, după modelul aşezămintelor de maici ale Bisericii de Apus.
Aştept soluţionarea problemei sau a dilemei de la evlavia şi de la iubirea Prea
Sfinţiei voastre. Rămân al Prea Sfinţiei voastre, cu profund respect, cel mai mic
frate în Hristos, Episcop de Pentapolis».

Aceste ultime rânduri le scrise cu multă tristeţe. «Fundaţie duhovnicesc-

religioasă...». Dar, ce putea face? Cum altminteri ar fi putut ridica crucea furiei
îndărătnice a unui episcop ortodox? Dacă ar fi fost vorba doar despre el, nu era nici
o problemă. Doar era învăţat cu necazurile. Însă iată, în jurul său stăteau şi
plângeau o mulţime de femei lipsite de apărare, care se hotărâseră să se lepede de
atracţiile lumii şi să îmbrace veşmântul negru al pocăinţei şi al doliului aducător de
bucurie. Dumnezeu vedea şi ştia cât suferea văzând Ortodoxia însângerată şi
trădată de unii dintre conducătorii săi ce aveau puterea.

Târziu de tot, în noaptea aceleiaşi zile, stătu de vorbă îndelung cu Maica

Domnului.
- Apărătoare Doamnă, iată ce problemă ne preocupă de astă dată, tulburând
sufletele maicilor. Nădejdile noastre de viitor atârnă de un fir de păr. Vă rog, nu
conteniţi a mă ajuta. Pentru multele şi însemnatele voastre binefaceri, ce v-aş putea
dărui eu, sărmanul... Câteva firave cântări, câteva imnuri de laudă... Nădăjduind în
bunătatea voastră de Maică, nu mai iau seama la nenumăraţii nori negri de pe cerul
acestor zile şi nu deznădăjduiesc. Rugaţi-L din nou pe Fiul vostru, Domnul tuturor,
să nu-Şi întoarcă privirea de la această mănăstire, fie şi numai din pricina durerii
acestor suflete simple care, cred eu, sunt socotite a fi mai vrednice înaintea voastră,
decât noi, aşa zişii oameni instruiţi.

Când sfârşi acest monolog smerit, ridicându-şi ochii spre privirea blândă a Pururea
Fecioarei Maria, se simţi despovărat, ca întotdeauna, şi împăcat. Monologul
devenise dialog, fiindcă neîncetat era pecetluit de un binecuvântat răspuns tainic
care, cu vălurile aurite şi neprihănite ale credinţei, dă de ştire conştiinţei.

A doua zi, după o Sfântă Liturghie slujită din toată inima şi cu adâncă smerenie, la
care au fost de faţă cine ştie câţi îngeri şi arhangheli, le adună pe maici în biroul
său, pe toate membrele obştii, cum obişnuia să le spună surâzând blând şi, risipind
credinţă şi pace, le zise:
- Am scris ce trebuia să scriu Mitropolitului. Nu vă tulburaţi. Continuaţi-vă
pocăinţa şi toată lucrarea cea bună cu bucurie şi nădejde. Credem în Dumnezeu cel
Viu, în Dumnezeu cel Desăvârşit şi Atotputernic. Dacă îngăduie aceste încercări,
va fi spre mai grabnica noastră mântuire. Fiţi încredinţate de aceasta. Prin urmare,
întorceţi-vă la lucrarea virtuţii, la ascultările pe care le aveţi fiecare, avându-i
mereu înaintea ochilor pe marele Pavel şi pe Silla, pe când se aflau în cumplite
necazuri, în închisoarea întunecoasă. Ca ei să dăm slavă şi noi neîncetat
Binefăcătorului nostru, aşa cum au făcut ei în acea noapte istorică... Dumnezeu fie
cu voi.

Veni toamna şi apoi iarna, însă din Atena, de la Theoklitos, nu veni nici un răspuns.
Zvonurile despre dispoziţia sa duşmănoasă ce-1 mâna spre desfiinţarea mănăstirii,
nu numai că nu conteneau, dar erau şi mai multe şi mai sigure. Sakkopoulos era
cuprins de adâncă întristare. Nu putea să afle nimic cu exactitate, deşi cercetase
întrucâtva atmosfera din preajma Mitropolitului şi a oamenilor săi. În adâncul
sufletului nădăjduia că poate aceasta era voia lui Dumnezeu, ca să scape bătrânul,
să scape din acel loc umil, dobândind un post pe potriva staturii sale ecleziastice,
cum puţine erau în acele vremi. De aceea tot aştepta un gest din partea lui Photios,
din Alexandria, chiar şi demisia sa din pricina sănătăţii.

Între timp începură să publice într-un volum mic, la tipografia lui chir Paraskevas
(în strada Perikleous 16, din Atena), studiul său istoric despre Sfânta Cruce, studiu
ce ieşi de sub tipar anul următor. La mijlocul paginii a treia, după copertă, sta scris
cu litere mari: «Se dedică domnului Theoklitos, înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al
Atenei şi Preşedinte al Sfântului Sinod, în semn de profundă stimă şi dragoste
frăţească Nektarios de Pentapolis».
Lucrarea nu conteni. Credinţa, rugăciunea şi asceza le dădeau în fiece zi curaj şi
putere. El însuşi, lucrând cu mâinile aproape în fiece zi, fie pe ţarini, fie la
construcţii, era un exemplu, dând astfel întâietate răbdării, spre rezolvarea pro-
blemelor prin voia lui Dumnezeu. Chiar şi puţinele ceasuri libere, când era
despovărat de multe griji, prefera să le dăruiască sufletelor celor din popor. Oh,
sufletul norodului, vieţuind în carnea şi în oasele celor ce îngenuncheau, se târau şi
se luptau pentru pâinea cea de toate zilele... Norodul, încununat de «mica turmă
ascunsă», era necontenită mângâiere inimii sale. O mantie de smarald, între cer şi
pământ, un dar de mare preţ al milostivirii Domnului...

Adesea venea la el un pescar din Poros. Un ostenitor pe valurile mării, printre

stânci, copleşit de oboseală, cu chipul brăzdat de asprimea nopţilor şi zilelor
petrecute necontenit pe marea cea sărată, îi zicea moş Thodoros. Se cunoscuseră
din întâmplare la slujba de Vecernie dintr-o zi de sărbătoare, aşa cum se
cunoscuse şi vorbise cu mulţi alţi simpli închinători necunoscuţi. Îşi aducea aminte
că, prima dată, se apropiase de el cerând să-l spovedească şi că, în ciuda ostenelii
şi a faptului că de obicei nu prea făcea aceasta pentru necunoscuţi şi străini,
având un scurt răgaz, în cele din urmă a primit să-l spovedească. De atunci, moş
Thodoros. ori de câte ori bărcile pescarilor ajungeau în apele Eginei, oprindu-se
pentru ceva garidă măruntă, plin de respect şi recunoştinţă, o lua în sus pe insulă,
mergând cale de două ore doar pentru a-i aduce peşte proaspăt, vreo caracatiţă
sau vreo garidă. Îl emoţiona această dărnicie curată, plină de sinceritate şi iubire
creştinească, dărnicie însoţiţă de dumnezeiască simplitate şi de bună mireasmă.
Adesea îşi amintea şi se ruga în Sfântul Altar - mai cu seamă în timpul acelor
Sfinte Liturghii săvârşite miercurea şi vinerea în Postul Mare, pline de durere şi
afecţiune - pentru moş Thodoros, pentru femeia şi pentru copiii lui pe care nu-i
cunoştea.

Prin urmare, într-una din acele zile pline de amărăciune de la începutul anului
1914, în care era tot nerezolvată «problema prelungită a lui Theoklitos», moş
Thodoros intră în biroul său, gârbovit, cu ochii în lacrimi, cu hainele pe jumătate
rupte, cârpite peste tot, cu ghetele rupte şi cu mâinile goale.

Îndată ce-i întâlni privirea, Thodoros începu să plângă.

- Ce s-a întâmplat, Thodore? De ce plângi? Ţi-a murit careva din cei dragi? îl
întrebă Episcopul.
- Bunicuţule, nu a murit nimeni, dar s-a întâmplat ceva şi mai rău.
- Mai rău? Ce anume?
Ne-au năpădit «câinii» undiţele şi ni le-au distrus. Le tot arunc şi nu prind nimic,
nici măcar de o masă. Sunt în primejdie să-mi pierd uneltele de pescuit, să-mi
vând şi bărcile şi să rămân sărac lipit pământului. De patru săptămâni, copiii mi
se culcă nemâncaţi. Mi-e ruşine să mă duc în piaţă să cerşesc.
- Nu pricep. Despre ce câini vorbeşti?
- Cum să vă spun... rechinii. Turme întregi de rechini. Amărăciune şi pustiire în
toate puhoaiele vremelnice.
Pe tot ţărmul mării?
- Peste tot, bunicuţule, peste tot. Din Ermioni până în Anghistri. Vai de noi!
- Şi nu se întrevede nici o schimbare? Nu par a pleca, a-şi schimba drumul?
- Nicidecum, bunicuţule. Iar dacă vine o asemenea nenorocire, gata. nu mai avem
peşte cinci ani de acum înainte. Mare nenorocire, vă spun.
Apoi începu iar să plângă.
- Nu plânge. Stai să îmbuci ceva, să te întărim puţin cu ce avem, deşi nici noi nu
avem punga prea plină. Unde-ţi ai uneltele?
- Jos, în Egina.
- Nu vrei să le aduci aici?
- Cum să nu, bunicuţule? Sigur că vreau şi încă foarte mult. Pe tine, cel puţin, te
ascultă Marele nostru Domn Iisus Hristos.
- Dimpotrivă, pe tine te ascultă mai degrabă.

Plecă iute moş Thodoros, zbură ca un pescăruş şi pe seară, târziu, se întoarse

ducând pe cap două coşuri cu sfori negre şi cârlige. Astea erau plasele.

Părintele surâse, le luă tăcut şi le ridică, simţindu-le mirosul amestecat de mare,

peşte şi sare. Apoi se duse în biserică, le puse înaintea Sfântului Altar, şopti ceva şi
le binecuvântă. Se gândi atunci la acei pescari de demult, smeriţi şi curaţi la
inimă, de pe Marea Tiberiadei, din care Domnul făcuse «faruri ale lumii». Apoi,
ieşind în curte, îi spuse surâzând cu blândeţe:
- Ia-le, moş Thodore, ia-le şi aruncă-ţi iar năvodul. Nădăjduiesc să fugă toţi
rechinii.

Trecură apoi vreo cincisprezece zile când, într-o bună zi, iată-1 din nou pe moş
Thodoros. Suia degrabă, voios nevoie mare, ducând două mari sinagride:
- Bunicuţule, bunicuţule, strigă ca un şcolar, de jos, de la podul cel mic. Vino de
vezi. Vino să te bucuri, bunicuţule. Sfântă este mâna ta, după cum sfânt îţi este şi
sufletul. Îndată ce le-ai binecuvântat, am aruncat nada şi nici n-am apucat bine să
o întind că toţi rechinii au fugit, iar marea s-a umplut de binecuvântare, de o
mulţime de peşti, bunicuţule, de peşte cât îţi doreşte inima. Cât oi trăi ţi-oi aduce
plocon. Chiar şi ţipar din care-ţi place. Se priviră unul pe altul cu lacrimi de
bucurie.
- Dumnezeu, dragul meu, este infinit mai bun decât ne-am putea noi închipui. Este
negrăit de bun... îi mulţumesc pentru dar. Vino să-I aducem drept răspuns, o
rugăciune de laudă şi mulţumire.

7
Fiindcă nu conteneau zvonurile cu privire la desfinţarea mănăstirii şi venise vara
fără a primi nici măcar un banal «mulţumesc» din partea lui Theoklitos pentru
faptul că îi dedicase cartea sa, părintele luă pana şi scrise următoarea cerere
oficială:

«Cererea lui Nektarios Kefalas, Mitropolit de Pentapolis, de întemeiere şi de

recunoaştere a mănăstirii înfiinţate în Egina, cu numele Sfânta Treime. Egina, 20
iunie 1914.
Către domnul Theoklitos, înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Atenei şi Preşedinte al
Sfntului Sinod.

Înalt Prea Sfinţite, dorind să ridic un sfânt altar afierosit lui Dumnezeu Cel în
Treime, am construit o sfântă biserică în insula Egina, pe temelia unei vechi
biserici dărâmate, care a fost, pe vremuri - după cum se spune - mănăstire de
maici, închinată lui Dumnezeu Cel în Treime, Căruia îi slujim cu cugetul şi duhul.
Voind să perpetuez această dorinţă şi să fac din acest loc sfânt un locaş pentru
maici, aşa cum a fost la începuturi şi totodată să fac bine fecioarelor ce s-au
afierosit lui Dumnezeu, am primit câteva sufete afierosite lui Dumnezeu şi le-am
orânduit să-L slujească. Deja aceste ziduri năruite au fost preschimbate într-un
sfânt Parthenon ce socotesc că împodobeşte insula de Dumnezeu binecuvântatei
voastre eparhii. Am început lucrarea de probă, însă deoarece, cu ajutorul lui
Dumnezeu, se vede că a sporit, cutez, cu toată evlavia, a înştiinţa pe înalt Prea
Sfinţia voastră, de vreme ce sunteţi autoritatea bisericească abilitată, cerându-vă
aprobarea pentru întemeierea unei mănăstiri de maici, precum şi recunoaşterea sa
ca mănăstire de maici particulară, funcţionând sub oblăduirea morală a Sfintei
Mitropolii a Atenei de care ţine.

Înalt Prea Sfinţite! Dorinţa noastră este ca această sfântă mănăstire de maici să
devină un model care să facă cinste Eparhiei Sfinţiei voastre şi care să fie un
exemplu pentru Sfintele Mănăstiri ale statului nostru, fiind totodată de folos celor
care vin la ea. Pentru îndeplinirea acestui ţel, las înalt Prea Sfinţiei voastre toată
libertatea de a alcătui Regulamentul după care vor vieţui maicile ce se nevoiesc în
această mănăstire, astfel înclt să devină modele de virtute şi desăvârşire.
În ce priveşte întreţinerea maicilor, ne-am îngrijit să le asigurăm o oarecare avere,
care va creşte şi se va înmulţi, după aprobarea şi recunoaşterea lucrării noastre.

Cu încredere în marea iubire de Dumnezeu şi a evlaviei Prea Sfinţiei voastre,

aştept cu nădejde aprobarea şi recunoaşterea Sfintei noastre Mănăstiri, cinstită cu
numele Sfintei Treimi. Rămân cu respect, al Prea Sfinţiei voastre, credincios...».

După aproape trei luni sosi, ca un trăznet, răspunsul lui Theoklitos. Era o scrisoare
oficială, din cale afară de severă, un amestec de drept canonic şi bunăvoinţă
monahală, din care reieşea în primul rând faptul că Theoklitos n-ar fi ştiut nimic
privind existenţa şi viaţa acestei mănăstiri din Egina. Nu era greu de distins printre
rânduri ceva sămânţa de invidie, din pricina nenumăratelor daruri duhovniceşti şi a
valorii întemeietorului mănăstirii, a acestui om smerit, retras din lume.

Răvăşitoarea scrisoare fu adusă, cum era şi firesc, de poştaş care ceru

destinatarului să semneze de primire, scrisoarea fiind trimisă recomandată, cu
numărul 1363. În scrisoarea cu pricina Theoklitos spunea: «... Mult ne-a mai durut
sufletul, Prea Sfinţite, când am aflat că, fără voia şi fără sfatul nostru, aţi întemeiat
în Egina o obşte de maici, funcţionând sub păstorirea noastră, obşte ce creşte cu
fiece zi; că aţi ridicat chilii, în mare pe cheltuiala acestor femei, precum şi o
biserică şi că le conduceţi în toate, ca stareţ al unei mănăstiri recunoscute. De
asemenea şi că tundeţi maici, dându-le apoi schima mare şi că slujiţi ca preot paroh
slujbele în această nou înfiinţată obşte, ajutat şi de femei orânduite, ce poartă
odăjdii sfinte, adică mânecuţe şi orar.

Întristat ne e sufletul, fiindcă, deşi cunoaşteţi pe deplin sfintele canoane ale Sfintei
noastre Biserici, adică a canonului al patrulea al celui de-al patrulea Sinod
Ecumenic, în care se spune «... Nimeni să nu ridice, nici să alcătuiască mănăstire
sau biserică, fără sfatul Episcopului oraşului... Nimeni să nu fie primit în mănăstiri
spre a vieţui acolo ca monah, fără acordul aceluiaşi Episcop...» şi al primului
canon, care spune: «...Nimeni nu poate construi mănăstire fără sfatul şi fără voia
Episcopului... şi nu se poate înscrie în arhivele episcopale...», Prea Sfinţia voastră
aţi făcut cele de mai sus, neluând în seamă toate cele ce se cuvin a fi făcute pentru
aceasta, nici cele care îl vatămă pe cel ce le face prin voia proprie.

Da, suntem îndureraţi, Prea Sfinţite, nu doar din pricina celor pe care Prea Sfinţia
voastră le-a cutezat astfel, ci şi din pricină că, urmând acelaşi sfânt canon al
patrulea al celui de al patrulea Sinod Ecumenic, conform căruia datori suntem cu
cuvenita grijă a fi faţă de mănăstiri, ne facem datoria, prin prezenta scrisoare, de a
vă ruga, să ne daţi în scris socoteală, aşa cum se cuvine unui Episcop îndreptăţit, cu
privire la următoarele:

A. De ce, fără a ne cere sfatul şi încuviinţarea, ca unui Episcop abilitat, aţi

întemeiat sus-zisa obşte şi în ce scop?
B. Care este numărul femeilor ce alcătuiesc astăzi această obşte. Spre lămurirea
deplină a acestui aspect, vă rog să-mi trimiteţi un tabel din care să reiasă, în ordine,
numele şi prenumele, vârsta, locul de obârşie al fiecăreia dintre femei, data primirii
în mănăstire, data tunderii în monahism, unde şi de către cine au fost tunse maici,
dacă într-adevăr aşa sunt?
C. Câte chilii s-au construit pentru a putea locui aceste femei, cât s-a cheltuit
pentru construirea lor, cine a plătit aceste cheltuieli, numele fiecărui donator şi
suma donată de fiecare în parte?
D. Cu numele cărui sfânt se cinsteşte biserica? Cât s-a cheltuit pentru ea şi cine a
plătit cheltuielile? Dacă s-a sfinţit conform prevederilor Sfintei noastre Biserici, ce
Arhiereu a sfinţit-o şi când a avut loc sfinţirea şi dacă înaintea construirii şi a
sfinţirii s-au săvârşit cele poruncite?
E. Dacă, într-adevăr, ajută la Sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe femei orânduite,
purtând odăjdii, după cum se spune mai sus, şi care este lucrarea pe care o fac?
F. Cum vieţuiesc femeile ce alcătuiesc această obşte, din punctul de vedere al
igienei, al locuinţei, al hranei şi al îmbrăcăminţii? Care sunt furnizorii şi cei care
servesc şi de unde se iau cele necesare traiului?
G. În general ce fel de conducere exercită Prea Sfinţia voastră asupra vieţii obştii?
H. Care este regulamentul care cârmuieşte în general şi în parte, din toate punctele
de vedere, aspectele privind viaţa trupească şi pe cea duhovnicească?
Aşteptând cât mai grabnic din partea Prea Sfinţiei voastre răspunsul scris cerut cu
privire la toate cele de mai sus, rămân, cu toată bunăvoinţa, fratele Prea Sfinţiei
voastre în Hristos, Theoklitos, Mitropolit al Atenei».

Părintele citi scrisoarea şi apoi o reciti de vreo şapte ori. O mică ucenică ce mai
târziu, devenise monahie cunoscută, îi aduse cafeaua atât de necesară la acel ceas
al zilei şi-l auzi spunând:
- Dumnezeu să te ierte, frate. Aşadar nu ştii nimic despre întemeierea acestei Sfinte
Mănăstiri... absolut nimic...
Se ridică, se închină de trei ori şi spuse:
- Iisus Hristos, Mântuitorul, biruieşte. A venit Biruitor şi va birui.

Apoi se duse iar în dormitor, în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, îngenunche

şi se rugă din adâncul inimii.
- Maica Domnului, durerea adâncă şi negrăită nu mă nelinişteşte pe mine însumi.
Ştiţi prea bine că smeritul meu trup poate vieţui oriunde. În orice mănăstire. Deja
mi s-a scris şi am fost chemat de nişte cuvioşi pustnici, să ne nevoim, sub
oblăduirea voastră, la Sfântul Munte Athos. Sufăr însă, cugetând la aceste câteva
cuvioase fecioare, la aceste suflete simple şi cinstite pe care mi le-a încredinţat Fiul
vostru.

Apoi se îndreptă spre uşa de alături şi ieşi afară, într-o curte micuţă, lângă
mănăstire, unde creşteau acum doi brăduţi. Pe lângă primul, mai apăruse unul, des
ca cel dintâi, verde, cu ace pline de vigoare şi de viaţă.

Peisajul de toamnă era minunat. Primele ploi căzuseră cu câteva zile în urmă, aşa
că acum pământul respira uşor, plin de mulţumire. Un abur lin plutea deasupra
pădurilor, un abur roşietic în lumina soarelui, cu mii de scânteieri. Şi un surâs sta
aninat pe fiece lucru, chiar şi pe vârful ierbii. Pădurile, în depărtare, păreau
vălurite. stropite cu aur. Peste tot domnea o pace pastorală. Cerul îşi deschidea larg
braţele în care stau aninate, la răsărit şi la apus, caiere albe de nori, ca nişte
mieluşei zglobii. Undeva, la stânga, un bâtlan călător spinteca aerul cu aripile.
- Oh. Doamne, puternice, şopti părintele. Toată arta şi toată frumuseţea din mâinile
Tale vin... Oricât de frumos ar cânta păsările în înalturi, oricât ne-ar desfăta
ciocârlia cu trilurile sale, totuşi inima noastră, a oamenilor Te caută pe Tine,
izvorul iubirii. Nu-i părăsi în restrişte pe smeriţii robii Tăi.

Se gândi apoi, înainte de a întocmi apărarea înaintea acestui Mitropolit

neşovăielnic, cuprins de mânie, să fie atent să se poarte cu obştea maicilor, astfel
încât nici să nu le ascundă primejdia, dar nici să nu provoace tulburare şi frică. Nu.
cu nici un chip nu trebuia ca diavolul, stăpânul întunericului şi ucigaşul oamenilor,
să triumfe în deznădejdea generală.

8
Pe la orele unsprezece, înainte de masă, o chemă la el pe stareţă, pe cuvioasa Xeni,
cea lipsită de lumina ochilor. Chipul părintelui revărsa pace şi linişte. Era chipul
ostenit al unui călugăr cu doi ochi mari ce vedeau lumea liber şi curat.
Prea cuvioasă soră, îi spuse, cum o văzu intrând în birou. Domnul cu noi.
- Binecuvântaţi, răspunse ea.
- Şi dacă voi merge printre spinii morţii, nu mă voi teme de rele, căci mâna Ta cu
mine este. Crezi acestor cuvinte?
- Pe deplin, Prea Sfinţite, răspunse maica, cu glasul său cristalin.
- De vreme ce cu inima curată şi în duhul adevărului visăm să înfăptuim ceva
nobil, ceva întru slava lui Dumnezeu, firesc este să întâmpinăm şi ispite. Nu am
dreptate?
- Întru totul, Prea Sfinţite.
- Vrăjmaşul din vechime caută să distrugă asemenea lucrări. Prin urmare, fiindcă
ne îndreptăm cu credinţă spre îndeplinirea acestui sfânt ţel, ne va pune multe
piedici, ne va risipi în cale tot felul de ciulini şi ne va aduce în mari primejdii.
Pricepeţi?
- A venit vreo hotărâre din partea Mitropolitului?
- Da.
- Şi vrea să ne desfiinţeze?
- Nu. Vrea să-i dăm socoteală. Şi un raport amănunţit.
- Ce fel de socoteală?
- Referitoare la întemeierea mănăstirii şi la evoluţia ei.
- Dar n-am avut acordul său deplin când...
- Ba da, sigur că da.
- Atunci?
Se lăsă tăcerea.
- Nu vă necăjiţi. Am spus. Domnul vede. Poate chiar mâine voi scrie în linişte, cu
cumpătare, o scrisoare în care să mă explic şi, împreună vom pregăti, iar sfinţia
voastră veţi semna un raport care să cuprindă o prezentare amănunţită a membrelor
obştei şi a contribuţiei băneşti a fiecăreia dintre ele. Nu ne mai rămâne nimic
altceva de făcut.
- Credeţi, Prea Sfinţite, că ne vor prigoni?
- Nu ştiu. Mai degrabă, nu. Vă temeţi?
- Rămân credincioasă jurământului meu şi voi fi gata mereu să-mi dau viaţa pentru
Domnul meu. Ce poate fi mai frumos? Sunt însă neliniştită de soarta surorilor
mele... de soarta unora dintre ele care se pleacă, suferă şi se înfricoşează.
- Dacă Domnul este cu noi, cine va sta împotriva noastră?
- Vă mulţumesc din toată inima.
- Repet, fiindcă ne luptăm pentru slava lui Dumnezeu, vom lupta neîncetat. Iar în
lupte, de bună seamă, vom fi răniţi... vom cădea şi chiar vom putea muri. Aceasta
însă, în definitiv, numai Dumnezeu o poate hotărî. Ce spui?
- Suferiţi, Prea Sfinţite... Suferiţi şi înduraţi din pricina noastră. Mă întreb dacă
suntem oare vrednice de o asemenea jertfă ca cea a Sfinţiei voastre.
- De vreme ce mi-am asumat oblăduirea voastră, cu frică de Dumnezeu, voi
continua lupta. Cât trăiesc, văzând devotamentul vostru faţă de Dumnezeu, nu vă
voi părăsi. Când vă bucuraţi voi, mă bucur şi eu, iar tristeţile voastre sunt şi ale
mele.
Xeni se ridică şi apoi, aplecându-se, îi sărută mâna, plângând cu suspine.
 9
A doua zi îşi scrise scrisoarea apologetică şi ajută, cât putu, la redactarea unui
raport amănunţit privind istoricul mănăstirii, raport întocmit de maica Xeni. În
acest raport adresat «Domnului Theoklitos, Mitropolit al Atenei şi Preşedinte al
Sfântului Sinod», a fost inserată o listă amănunţită a numelor tuturor maicilor, cu
data intrării lor în mănăstire şi cu contribuţia fiecăreia la întreţinerea în mănăstire.

Merită să transcriem câteva rânduri din acest raport, rânduri ce dezvăluie viaţa
lăuntrică a maicii Xeni, prima stareţă a mănăstirii acesteia. «Răspunzând, încep să
povestesc istoria începutului vieţuirii mele în această mănăstire, din ziua în care
am venit aici. Locuind în Atena, mă întâlneam cu nişte fete, dimpreună cu care
alcătuiam un grup frăţesc, având toate aceleaşi gânduri şi dorindu-ne fierbinte să
vieţuim într-o mănăstire. Cunoscându-l pe Episcopul de Pentapolis din predicile
sale, l-am recunoscut ca fiind un învăţător ce nu ducea lumea în rătăcire şi ca
îndrumător al vieţii noastre duhovniceşti. Mergând la el şi cerându-i să ne accepte
ca eleve, ne-am dus la cursurile sale, învăţând adevărurile Evangheliei şi fiind
astfel călăuzite spre calea vieţii duhovniceşti fără rătăcire. Prin bunavoire a lui
Dumnezeu, ne-a primit cererea şi a primit cu bucurie ca, în anumite zile, să ne
îngăduie să venim noi, nişte fete sărmane, la Seminarul Rizareios, unde ne-a
învăţat cu iubire şi râvnă, ducându-ne de mână spre calea vieţuirii cereşti.
Bunăvoinţa Sfinţiei Sale ne-a ostoit setea de cunoaştere, dar nu şi pe cea a inimii,
ce-şi dorea să se îndepărteze de zarva lumii şi să se aferosească Celui pe care Îl
iubea mai presus de orice, Domnului nostru Iisus Hristos, voind a ne ţine inimile
neîncetat şi neîmpiedicat în linişte şi singurătate...».

Propria scrisoare de apărare, Prea Sfinţitul o trimise în data de 10 octombrie

1914. în epistolă scria: «Domnului Theoklitos, Prea Sfinţitul Mitropolit al Atenei şi
Preşedinte al Sfântului Sinod, închinăciune. Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Răspunzând documentului Prea Sfinţiei voastre, din data de 30 ale lunii trecute, cu
numărul 1363/616, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
a) Nu am construit nici o nouă mănăstire în Egina, fără ştiinţa Prea Sfinţiei
voastre, b) Cu acordul înalt Prea Sfinţiei voastre am vizitat vechea mănăstire
ruinată din Egina, ca să aşez în ea nişte fete evlavioase, doritoare să se
călugărească, asumându-mi întreţinerea lor şi cheltuielile de locuit şi să contribui
la reconstruirea acestei mănăstiri cu buna-voire şi cu binecuvântarea Prea Sfinţiei
voastre. În timpul primei vizite ne-au însoţit la mănăstire domnul Peppas,
primarul şi domnul Theodosios, stareţul Mănăstirii Chrysoleontissa, care mi-a
spus că vrea să recomande Prea Sfinţiei voastre să se depună o sumă de bani în
contul mănăstirii sale, pentru sprijinirea mănăstirii noastre şi a obştii. Domnul
Peppas mi-a împărtăşit dorinţa pe care o nutrea de multă vreme, aceea de a vedea
mănăstirea restaurată. Întorcându-mă la Atena, am vorbit Prea Sfinţiei voastre
despre această vizită şi despre discuţia avută şi v-am cerut voie să încep lucrarea
pe propria cheltuială şi să le instalez pe fete. Între timp fetele s-au dus în Egina, ca
să viziteze mănăstirea şi să afle dacă şederea acolo le este asigurată de către un
poliţist care le era cunoscut. Atunci le-am trimis răspunsul Sfinţiei voastre,
răspuns care s-a păstrat. Pentru a vă readuce aminte evenimentele de atunci, vă
reamintesc faptul că aţi spus că, după săvârşirea lucrării, o veţi trimite la
mănăstire şi pe bătrâna Giatrakou, dimpreună cu fiicele sale, ce vieţuiesc ca maici
şi ne-am rugat să se împlinească cele spuse.
c) în această mănăstire aflată în ruină se găsea o biserică a Născătoarei de
Dumnezeu, numită Izvorul Tămăduirii. Fiind această biserică gata să se
prăbuşească şi abia ţinându-se, am dărâmat-o cu acordul primarului şi am
construit din temelii o nouă biserică, cinstită cu numele Sfintei Treimi, biserică pe
care am sfinţit-o cu îngăduinţa înalt Prea Sfinţiei voastre, slujind împreună cu
Epitropul Prea Sfinţiei voastre şi cu preoţii din oraş, chemaţi, la cererea mea, de
către Epitropul Prea Sfinţiei voastre,
d) Întrebând-o eu pe Prea Sfinţia voastră în legătură cu tunderea în monahism a
acestor fete, dacă trebuie să obţin un nou acord de la Prea Sfinţia voastră pentru
fiecare în parte, mi-aţi răspuns că nu mai este nevoie să vă cer acordul de fiece
dată. Despre aceasta v-am mai întrebat o dată în scris, fiindcă aflasem de la
domnul Timotheos, Mitropolitul Kalavritei şi al Egialiei că sunteţi nemulţumit de
faptul că tund maici fără a vă întreba. Nu am primit însă nici un răspuns; prin
urmare, am luat tăcerea drept încuviinţare,
e) în ce le priveşte pe ajutoarele diaconiţelor, ştiu că ele lucrează mai cu seamă ca
paraclisere ale bisericii. Veşmintele lor s-au făcut după modelul sfintelor odăjdii
ale citeţilor din oraşe. Orarele s-au păstrat din următoarele motive. Fiindcă, într-o
mănăstire de maici nu există diaconi, iar în cea despre care vorbim nu există nici
preoţi, fiindcă eu nici nu mă pot îngriji de curăţenia bisericii, nici nu pot rămâne
mereu în biserică, cum ar face un paracliser, şi fiindcă era absolută nevoie să
avem persoane orânduite care să cureţe sfintele vase, să schimbe acoperămintele
şi feţele de masă de pe Sfânta Masă, care să ducă sfântul vas cu artos în altar şi
care să săvârşească toate lucrările unui paracliser în altar, am socotit să
orânduiesc două, care cu rândul să se ocupe de îngrijirea altarului. Când era
absolută nevoie, acestea duceau surorilor grav bolnave Sfânta Euharistie într-un
mic potir, făcut special în acest scop. În afara acestei excepţii, în toate celelalte,
sunt paraclisere.
f) Vieţuirea femeilor ce alcătuiesc această obşte este chinovicească.
g) Stăreţia mănăstirii a fost dată fără slujbă primei venite, nevăzătoarei
Chrysanthi Strongylou, acum maica Xeni, datorită cumpătării şi virtuţii sale. Ea
conduce mănăstirea şi ei îi împărtăşesc maicile gândurile lor.
h) Lucrarea mea este de a îndeplini îndatoririle preoţeşti în mănăstire, de a plăti
cheltuielile pentru întreţinerea mănăstirii şi de a mă îngriji de desăvârşirea şi de
călăuzirea acesteia spre ţel bun, dinainte stabilit. Deja, înalt Prea Sfinţite,
ajungând la sfrşitul lucrării la care am purces cu încuviinţarea voastră, vă
încredinţăm grija şi gândurile cu privire la aceasta, pentru ca mănăstirea să
devină, după cuvioasa voastră dorinţă, o mănăstire model, spre cinstea şi slava
Eparhiei Prea Sfinţiei voastre,
i) Regulamentul ce orânduieşte viaţa trupească şi duhovnicească a maicilor constă
într-un regim raţional de hrană pentru întreţinerea vieţii trupeşti, dar şi de hrană
duhovnicească pentru viaţa de obşte.

În ce priveşte banii depuşi în casa mănăstirii, stareţa care conduce mănăstirea, a

fost chemată să-mi prezinte o listă amănunţită a încasărilor şi a cheltuielilor, listă
pe care o trimit şi înalt Prea Sfinţiei voastre. Al Prea Sfinţiei voastre credincios,
Nectarie de Pentapolis».

10

Vremea trecea, iar zvonurile cu privire la intervenţia Mitropolitului şi la intenţia sa

de a desfiinţa mănăstirea se mai răriră, începuseră a se stinge, fără a sosi însă nici
un răspuns din partea sa la scrisorile ce-i fuseseră trimise. Verbal însă, de pe unde
şedea şi pe unde trecea, profera tot felul de ameninţări cumplite, asigurându-i pe
toţi că va desfiinţa «acest cuib periculos». În plus izbucni şi se extinse primul
război mondial, iar Europa dimpreună cu mare parte a omenirii se aflau prinse între
roţile dinţate ale măcelurilor şi ale distrugerii. Lipsurile, foametea şi frica prinseră
a se întinde asupra noroadelor, în timp ce balcanii erau tulburaţi de succesive
frământări neîncetate.

Se spune că timpul şterge totul din amintire. Însă cu timpul oamenii prind a se
obişnui cu poverile. Chiar şi în acele clipe de mari nevoi şi de crudă violenţă,
rămăsese încă valabilă soluţia ultimă, de definire a mănăstirii drept «aşezământ
moral-religios» după modelul occidental, «până într-o vreme»...

Aproape tot anul 1915, marcat de tulburări în Balcani şi de tot soiul de urzeli în
mica noastră patrie, din pricina părţilor beligerante, cei de la mănăstire îl petre-
cură în Xantos, cu meditaţie, cu umplerea golurilor, în rugăciune şi nădejde.
Undeva, aproape de ei, de jur-împrejur, se afla mulţimea fără de nume, sufletul
norodului.

Sufletul norodului, curatul suflet al poporului care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu,

este atras de Bine şi de Împărăţia Cerurilor, nu încetă a căuta, a învăţa, a-i ajuta la
fiece nevoie, la fiece strădanie.

De exemplu, în fiecare vineri la prânz se gândeau că a doua zi trebuia să-i

plătească pe cei ce lucrau pe moşii şi la măslini, pe meşterii'ce osteneau la
reconstruirea şi la completarea clădirilor sau la necesara întreţinere a celor vechi.
Când ştiau că nu mai aveau bani în casă, maicile erau cuprinse de nelinişte. Fiece
clipă devenea un coşmar.

Într-o asemenea zi, se apropiară de biroul său şovăitoare, oprindu-se lingă el,
copleşite", deznădăjduite.
- Ce este? le întrebă.
- Prea Sfinţite, mâine e sâmbătă...
- Şi?
- Să mai vină luni muncitorii?
- Cât le datorăm?
- Plata pe vreo zece zile.
- Vă voi da mâine un răspuns...
- Mâine! La ce oră?
- Mâine la prânz.
Seara, înainte să se culce, se apropie de Maica Domnului şi-i spuse, îi povesti în
amănunt toate nevoile mănăstirii, făcându-i o prezentare detaliată a tuturor
problemelor administrative. A doua zi, pe la ora unsprezece, oră la care poştaşul,
călare pe un măgăruş, ajungea la mănăstire, cu tolbă plină de publicaţii şi plicuri,
era imposibil să nu vină şi ceva donaţii, să nu vină şi bani din cele mai neaşteptate
locuri, cel mai adesea din Egipt, dar şi din locuri mult mai îndepărtate, din Canada.
Când, exact cu un sfert de oră înainte de masa de prânz, părintele le chemă pe
maici în biroul său, anunţându-le vestea cea bună, maicile rămaseră mute de
uimire.
- Să vină muncitorii şi luni.
- Cum să vină? Avem bani, Prea Sfinţite? 

- Le putem plăti ce le datorăm. A trimis Maica Domnului.

- Dar pentru săptămâna viitoare?
- Nu fiţi nerecunoscătoare. Pentru săptămâna viitoare Pronia Dumnezeiască ne va
trimite din nou.
Şi, într-adevăr, trimise, aşa cum le trimitea întotdeauna când erau la strâmtoare.

În acel an, în timp ce trupul i se împovăra de bătrâneţe şi de slăbiciune, lumea sa

lăuntrică se înnoia, devenea tot mai vie şi mai strălucitoare, apropiindu-se de
desăvârşire. «Trebuie să vă naşteţi de sus. Duhul suflă unde voieşte. Şi tot cel
născut din Duh, duh este».

Într-una din acele după-amieze, după Vecernie, când se plătiseră iar, ca prin
minune, toate datoriile, una dintre maicile din «vechea gardă», una dintre maicile
fondatoare, îşi făcu cruce de trei ori şi suspină adânc, tulburând tăcerea desăvârşită.
- De ce suspini, soră? o întrebă binevoitor.
- Acum, toate s-au aranjat, Prea Sfinţite, spuse ea şovăielnic. Dar ce-o să ne facem
când veţi părăsi această lume, când veţi fi chemat la ceruri?
- Hm, nu te nelinişti. Când voi fi chemat şi când voi pleca, această mănăstire va fi
un far luminând puternic. Un far pe mările lumii. Iar în insulă va stăpâni
fericirea....locuitorii se vor îmbelşuga de aur.

Şi, într-o dimineaţă de vară, în zori, pe când suia spre vechiul oraş, pe o cărare
piezişă, aşadar urcând spre vechiul Paraclis al Sfântului Dionisie - ascultând cânte-
cul unei păseri de pădure ce-şi cânta fericirea în frunzişul unui copac - mergând la
Utrenie şi la Liturghie, deodată îi sări în faţă un şarpe uriaş. Fixându-se pe coadă,
se ridică spre el ameninţător, înălţându-şi capul. 

Fără a se pierde cu firea, îşi ridică cârja, făcu semnul Crucii şi spuse:
- Rămâi neclintit, unde te afli. Iisus Hristos biruieşte.
Târâtoarea se retrase puţin şi apoi rămase nemişcată, înţepenită, cu capul sus.
Când, după vreo trei ore, se termină Sfânta Liturghie, nu spuse nimic maicilor care
căraseră cu ele cele trebuincioase pentru a face iute un ceai şi nişte cafea. Trimise
însă după doi muncitori, din cei ce lucrau la vie, şi le spuse:
- Luaţi o piatră mai măricică şi mergeţi în cutare loc, spre deal. Jos veţi da peste un
şarpe împietrit. Omorâţi-1, dar fără zarvă.

Bărbaţii făcură ce le spuse şi, ajungând la locul cu pricina, rămaseră muţi. Apoi
aruncară piatra de sus şi omorâră şarpele. Nu mai văzuseră niciodată asemenea
şarpe uriaş prin părţile lor! Dar cum de stătea aşa, încremenit ca o stană de piatră?
De necrezut şi cumplit lucru! Nu putură totuşi să nu spună şi altora, nu putură să nu
se mai gândească la acea incredibilă întâmplare. Curiozitatea îi chinuia zi şi
noapte. Când, în cele din urmă, izbutiră să-l facă să le povestească ceva, rămaseră
cu gura căscată.
În anul următor, situaţia din ţară se complică, deveni tot mai tulbure, rănind pe
toată lumea. Una dintre cele mai mari răni, fu marea dezbinare. Dezbinarea
grecilor pe care o aţâţau cu satanism întunecate puteri duşmănoase şi care îi costă
atâtea catastrofe, atâta sânge, atâtea lacrimi!...

Şi, în timp ce se răspândise zvonul că însuşi Mitropolitul va veni la mănăstire

dimpreună cu doi membri ai Sinodului, pentru de acum cunoscuta problemă, se
abătu blocada englezilor şi a francezilor, bântuia foametea, iar Theoklitos, într-un
gest extrem, cedând presiunilor, se implică în politică şi îl anatemiză în mod oficial
pe premierul Venizelos. În această acţiune fusese atras, bucurându-se de prestigiul
de Preşedinte al Sfântului Sinod. Iar când revoluţia prim-ministrului Venizelos se
extinse - şi ţara îi urmă pe englezi şi francezi pe câmpul de luptă, plasându-se de
partea biruitoare a celor ce se luptau - un tribunal ecleziastic special, superior, îi
caterisi pe el şi pe membrii Sinodului din funcţiile pe care le deţineau. Până atunci
trimitea în mod regulat câte un arhimandrit care să inspecteze mănăstirea. Acesta
dădea târcoale peste tot şi lua declaraţii de la diferiţi oameni, după cum socotea.
După aproape un an ocupă Tronul de Mitropolit al Atenei Meletios Metaxakis, care
era Mitropolit de Kitios în Cipru şi care, mai târziu, ajunse Patriarh, mai întâi pe
Tronul Ecumenic şi apoi în Alexandria.

Aceste neaşteptate evenimente istorice liniştiră, pentru un timp, temerile precum şi

treburile rămase nerezolvate ale mănăstirii.

Marea foamete, din vremea blocadei englezilor şi a francezilor, o biruiră cu

economie şi cumpătare, fără ca teama şi lipsurile care bântuiau prin oraşe, să le
aducă nelinişti, tulburare sau moarte. Cu recoltele de pe ţarinile lor, cu ce mai
primeau din activităţile lui Kostis Sakkopoulos - care trecuse de la Banca lui
Empeirikos ca funcţionar, la Ministerul Alimentaţiei, putând a mai economisi făină,
fasole şi linte - cu necontenitele danii din partea a numeroşi şi feluriţi prieteni,
aveau mereu ce pune pe masă, cât să supravieţuiască şi să fie sănătoşi. S-ar putea
spune că în acea perioadă de dramatice tulburări ale lumii întregi, în părţile Eginei,
oamenii trăiseră un timp de aşteptări, plin de nădejde. Viaţa duhovnicească în care
predominau studiul pictării icoanelor, săvârşirea Tainelor, asceza monahală
chinovicească şi rugăciunea, făcea să dispară patimile chiar şi din inimile celor mai
neputincioşi, alungând dihoniile şi necurăţia deşertăciunii.

Întemeietorul şi călăuzitorul duhovnicesc se apropia de cel de al şaptezecilea an de

viaţă şi de acum adesea în timpul Liturghiilor sale pline de smerenie şi chiar şi în
timpul unora din slujbele de neuitat de dinaintea marilor sărbători, simţea cum
dalbele plete i se preschimbau în nori albi, în pânze albe ale unei corăbii pregătite
pentru călătoria cea mare. Adesea avea viziuni, se întâlnea cu mucenicii atât de
dragi lui, cu îngerii. Avea viziuni cereşti, dar nu spunea nimic. Nu spunea nimănui
nimic. Doar se pleca evlavios, îngenunchea cu greu şi săruta cu lacrimi în ochi
icoana lui Iisus Răstignit.
- Binefăcătorule, Mântuitorule, Tu, Miel junghiat, Fiule al Fecioarei Maria, şoptea
adesea cu lacrimi în ochi.

În timpul înmormântării unui preot din Egina, câţiva copii de pe ţărmul mării îl
văzură plutind la un metru deasupra pământului. Îl văzură şi, speriindu-se, dădură
fuga la maicile lor care, auzind cele petrecute, amuţiră şi se închinară.

Toate acestea se petreceau la înmormântarea părintelui Nikolaos Moutsatsos,

parohul bisericii istorice a Sfântului Nicolae.

Acest părinte slujea de mulţi ani ca paroh în această biserică şi, cu câţiva ani în
urmă, îi răposase preoteasa. Copii n-aveau. Părintele Nikolaos fusese om al lui
Dumnezeu, tinzând spre cele nevăzute, spre împărăţia cea nevăzută. Şi avea o
inimă bună, bună şi blândă, ca iarba primăvara. Iubea ce nu avusese. Iubea copiii,
mai cu seamă copiii sărmani ai pescarilor şi ai scufundătorilor după bureţi.

De aceea, toate bomboanele de pe la nunţi şi toate dulciurile le aduna, le punea în

punguţe şi le împărţea apoi cu părintească dragoste, ducându-se pe toate bărcile
pescăreşti şi pe toate caiacele.

Iar copilaşii, cu sufletul chinuit înainte de vreme, îl socoteau un fel de înger, un fel
de apărător binecuvântat şi blând.

Şi când, într-o dimineaţă, se răspândi vestea că murise, toţi copiii de pe uliţe, copiii
pescarilor şi ai scufundătorilor după bureţi, căzură trişti pe gânduri. Gânduri
însoţite de o ciudată rugăciune în faţa morţii şi de o durere mută. Veniră la
înmormântarea părintelui Nikolaos Moutsatsos aproape o sută cincizeci de copii. În
ultimii ani ai vieţii sale, închiria un măgar şi se ducea adesea să discute cu Prea
Cuviosul întemeietor al noii mănăstiri. Se spunea că îi era duhovnic. Oricum,
preoţii din insulă, dintr-un motiv sau altul, îl chemară să dirijeze corul şi să ia parte
la slujba de înmormântare.

... Aşadar, câţiva copii de pe malul mării, copii sărmani, îndurând necazuri şi
războaie, «pui mici ai unei timpurii lupte cu marea», cum ar spune marele scriitor
Papadiamantis, îl văzură acolo la înmormântare. lângă coşciug, plutind la un metru
deasupra pământului. Îl văzură şi se înfricoşară. De atunci ieşi vorba – şi aşa
rămase, făcându-se cântec - «Părintele Nikolaos spre ceruri, în pace, păşeşte şi-
episcopul de la mănăstire, în aur înveşmântat, în înalturi pluteşte».

11

Am spus mai sus că acele neaşteptate evenimente istorice au curmat, pentru o

vreme, neliniştile imediate şi temerile maicilor, precum şi tulburarea pe care le-o
pricinuiau desele anchete şi vrajba neaşteptată a lui Theoklitos. Aduseră linişte
duhovnicească şi o oarecare pace. Însă diavolul, domnul întunericului, care
căpătase îngăduinţă de la Sfântul Tron să-l înţepe în inimă cu otrava sa pe alesul
cleric şi luptător, se pregătea cu furie de un nou atac, de cea mai cumplită
mârşăvie.

La începutul anului 1918, când se sfârşi blocada englezilor şi a francezilor, dar şi

războiul, prin înfrângerea Germaniei, aşa cum am spus, deveni Mitropolit al Atenei
Meletios, fost Mitropolit de Kitios, în Cipru. Acesta era un cleric plin de calităţi,
activ, educat, cu o însemnată activitate naţională şi religioasă, atât în ce privea
Sfântul Mormânt, cât şi în privinţa problemelor Bisericii Ortodoxe Elene.

Într-o dimineaţă de primăvară apăru pe neaşteptate în Egina. Veni însoţit de diacul

său şi nu lăsă în urma sa prea multe nădejdi. Îl găsi pe Prea Sfinţitul Nectarie să-
pând cu sapa. Asta îi făcu o impresie proastă. Găsea că e bătrân, prost îmbrăcat,
transpirat din pricina muncii, cu mâinile pline de pământ. Îi făcu câteva observaţii
şi recomandări. Îi spuse că nu era corect şi drept ca el, un Episcop, să-şi piardă
vremea muncind cu braţele. Apoi porunci să vină toate maicile, toate membrele
obştii şi, după ce le întrebă de una, de alta, pe un ton sever, inchizitorial, dădu din
cap enigmatic. Apoi plecă.

Exact în vremea aceea, jos, în Egina, diavolul scrâşnea din dinţi, pregătindu-şi
minuţios lovitura de graţie, aşa cum o plănuise şi o pusese la cale, folosindu-se de
un instrument devotat lui. Era vorba despre o femeie care «nu-L văzuse niciodată
pe Mântuitorul», al cărei suflet în fiece zi se afunda tot mai mult într-o tragică şi
vremelnică amăgire.

Acea femeie nu era de fel din Egina, ci se trăgea din Sifnos şi trăia despărţită de
soţul ei care, se spunea, era un om liniştit. Avea o cafenea şi o fată destul de
frumoasă. Femeia se numea Irini Frangoudi şi fiindcă făcea pe sărmana şi
nenorocita, alergând pe la casele oamenilor, vânzându-le lumânări şi tămâie
pentru sărbători, i se spunea lumânăreasa. Această treabă o făcea ca un negustor
ambulant profesionist, lucru nu cu totul neobişnuit pentru văduvele sărace care
aveau de întreţinut o familie, trebuind «prin orice mijloc» să asigure cele necesare
traiului. Uneori i se întâmpla să simtă un gol adînc în inimă şi un gol şi mai
profund împrejurul ei. Atunci urla, ţipa şi se lovea ore-n şir, sfârşind cu strigăte
tângu- ioase.

Pe fiica sa, Maria, care locuia cu tatăl ei şi care avea o oarecare tendinţă spre
bine, o invidia foarte tare. Adesea când se întîlneau în casele unor prieteni, fiindcă
nu voia să facă ce-i spunea, sărea asupra ei ca o leoaică, dându-i cu pumnii în
cap. Iar într-o seară, vrând chipurile să fie prietenoasă, îi dădu nişte dulciuri în
care pusese otravă. Cunoscându-şi propria mentalitate şi propriile gânduri, nu îşi
putea închipui că o tânără frumoasă, de vârsta fiicei ei, se putea păstra curată,
neatinsă de dragostea vulgară. De aceea socotea că îşi râdea de ea ca mamă, că
nu-i spunea nimic despre bărbaţii pe care i-ar fi cunoscut, că nu-i dădea nici o
socoteală şi nici nu o susţinea material. De-ar fi avut lângă ea asemenea fată, s-ar
fi putut îmbogăţi.

- Piei, prefăcuto, mâţă blândă, îi striga mereu de faţă cu toată lumea, scuipând-o.
Fata suia adesea la mănăstire şi uneori îl căuta pe tăcutul şi asceticul său
întemeietor, cu care mai stătea de vorbă şi căruia i se spovedea. Adesea îl ruga cu
lacrimi şi suspine să o primească ucenică la mănăstire, să facă diverse treburi
casnice, nevrând altceva în schimb decât o farfurie cu mâncare în chinovie.

Acestea se petrecuseră cu aproape doi ani mai înainte, cam pe vremea când
Theoklitos se arăta neîndurător. Atunci, asceticul întemeietor al mănăstirii, cu
ocazia primei vizite pe care i-o făcu arhiepiscopul inspector din partea
Mitropoliei, îl întrebă ce să facă şi primi acordul aceluia de a o primi în
mănăstire. Prin urmare o primi ca ucenică şi chiar o încredinţă, cu recomandare
specială, cuvioasei Xeni, care se îngrijea de ea şi o îndruma cu dragoste de mamă.
Însă, vezi bine, nici fata aceasta nu urma stăruitor calea dreaptă. Adesea găsea
pricini să coboare jos, la tatăl ei, lipsind zile-ntregi de la mănăstire.

Mama fetei, lumânăreasa, tot venea pe la mănăstire, când blestemând, când

aducând în dar untdelemn şi ceară şi apoi plecând de la mănăstire surâzătoare.

Dar iată, de vreme ce trebuia făptuită urzeala vechiului vrăjmaş, a diavolului

urâtor al celor bune, veni şi vremea să lucreze, răspândind tulburare şi nelinişte,
a- plicându-şi planul ticluit din timp. Prin urmare, într-o dimineaţă, femeia se duse
la mănăstire pe jumătate beată şi ceru să vorbească stareţei, pretinzând să-i dea
fiica înapoi deîndată ca s-o ia cu dânsa.
- Fie mi-o dai acum, neîntârziat, să plecăm, fie vă voi da foc şi veţi arde ca hârtia,
spuse holbându-şi ochii înroşiţi, iritaţi, din care păreau că ţâşnesc flăcări.

Cum era şi firesc, stareţa se tulbură şi, neliniştită, alergă să ceară sfatul Prea
Sfinţitului, iar el, ca să o scape pe fată din ghearele unei asemenea mame, refuză
să-i dea drumul, de vreme ce nici fata, Maria, nu voia să plece...

Plecă aşadar lumânăreasa înjurând şi ameninţând că va abate mari necazuri asupra

lor şi că-i va distruge pe toţi.

Şi, într-adevăr, tulbură totul.

12
Într-adevăr, erau necesare puteri luciferice, infinită inventivitate, pricepere într-ale
prefăcătoriei şi stăruinţă multă, ca să se poată apropia ea, o lumânăreasă, o
neînsemnată femeie din popor, de un Meletios Metaxakis.

Fapt e că izbuti să pătrundă în Palatul Arhiepiscopal, să treacă de Protos şi să

ajungă în faţa acestui impunător cleric cretan umblat prin lume.
- Stăpâne, Prea Sfinţite, izbăveşte-mă. Singurul meu copil pe care mi l-a dăruit
Domnul, mi l-au dus în rătăcire, l-au făcut să-şi piardă minţile, distrugându-1.
Singura mea fiică... Vai mie, sărmana, vai mie!...'
- Cine a făcut-o să-şi piardă minţile?
- Cine altul decât acel călugăr din Egina, Nectarie, care cică vieţuieşte pustniceşte,
atrăgându-le pe-acele fete naive şi ducându-le la pierzanie.
- Nectarie!
- Chiar el, dimpreună cu cele ce stau cu el de ani de zile. Sărmana de mine, mare
necaz s-a abătut pe capul meu, Prea Sfinţite. Izbăveşte-mă.' Vai mie!...
Îi căzu la picioare, văitându-se şi smulgându-şi părul, plângând aşa cum numai ea
ştia s-o facă, jelindu-se neostoit.

Meletios, în ciuda faptului că era un cleric cu multă pricepere administrativă,

având multe alte calităţi, fără să-şi dea seama, îi căzu în plasă.

După vreo două zile, după ce fusese la Meletios, femeia se duse în Pireu, la
procuratură. Dibui şi cercetă bine pe cei ce lucrau acolo şi, în cele din urmă, ceru
să fie primită de anchetatorul Grigorios T. Acolo, ipocrizia femei fu neîntrecută.
Adevărată tragediană. O adevărată Sarah Bernhardt .
- Stăpâne domnule judecător, nu ştiu, sărmana de mine, de eşti căsătorit, dacă ai
copii, de eşti tată ori nu.
La început judecătorul surâse, dând-o pe glumă.
- De ce? Trebuie să fiu căsătorit? Spune mai bine ce doreşti?
- Am o fată frumoasă ca un crin de aprilie. Ai văzut oare dimineaţa asemenea crini?
Sunt mai albi ca lebăda, iar mireasma lor este atât de minunată, că ar putea scula şi
morţii. Cum am crescut-o, cu ce osteneli, doar eu, sărmana, ştiu. Eu şi Dumnezeu.
- Mai departe.
- Această floare, acest vlăstar al meu, mi l-au smuls din braţe, l-au făcut să-şi
piardă minţile, să rătăcească drumul drept.
- Cine a făcut asta?
- Cine altul decât Nectarie, acest călugăr nenorocit din Egina, de nu i-ar mai călca
piciorul în insulă.
- Eşti din Egina?
- Nu. De fel sunt din insula Sifnos. Însă m-am căsătorit în Egina, acolo mi-am trăit
cei mai buni ani din viaţă şi acolo am respirat puţin aer mai proaspăt, vieţuind mai
bine.
- Bine. Şi cum zici că a făcut-o călugărul de şi-a pierdut minţile?
- Ei, domnule, îţi trebuie oare multă ştiinţă să pricepi? Cu religia. Cu toate
poveştile lui cu Raiul, îmi luă fata şi-o duse unde îi fu voia. O amăgi ba cu cele
religioase, ba cu dulciuri... mi-o smulse şi-o aruncă laolaltă cu celelalte viclene.
Aşa că acum, poţi să-mi plângi de milă, domnule. Sunt tare nenorocită, vai de
capul meu... Vai, vai mie...

Îi căzu la picioare şi, după cum îi era obiceiul, prinse a plânge amarnic.
Judecătorul se pierdu cu firea. Pentru prima dată în toată cariera lui, pentru prima
dată vedea şi auzea un asemenea caz. Şi, cum păţise şi Meletios, începu a se lăsa şi
el ameţit, căzându-i în plasă. Asta cu atât mai mult cu cât era din adepţii inovaţiilor,
citind scriitori europeni contemporani, motiv pentru care,.de mult timp, îşi pierduse
nădejdea în nemurirea sufletului, nădejdea în altă realitate, diferită, netrupească şi
duhovnicească.

O duse apoi într-un birou special, o pofti să şadă şi o încurajă, o lăsă să spună tot
ce-i pusese mai scârbavnic şi mai mincinos în minte părintele ei, meşterul
răutăţilor. În cele din urmă, umplu şapte pagini cu plângeri mincinoase, grozav
ticluite. Apoi o puse să le semneze.
- Fiule, nu ştiu să scriu, sărmana de mine, spuse femeia.
Şi-ncepu iar să plângă şi să se vaite.
- Pune degetul aici...
Puse aşadar degetul pe tuşieră, apoi pe colţul paginii, după care plecă bucuroasă,
scrâşnind din dinţi.
- Vă arăt eu vouă, călugăriţe nenorocite, ce poate Irini... spuse cu mulţumire,
coborând scările tribunalului.

13
Prima lovitură veni chiar din partea lui Meletios. În primăvara anului 1918, sosi în
Egina împreună cu pe atunci tânărul său diacon, Athinagoras (ajuns mai apoi
Episcop în America şi, după aceea, Patriarh Ecumenic). Fiind primit oficial de
primar spuse că dorea să-l vadă de îndată pe egumenul mănăstirii, Nectarie, într-o
chestiune ce nu suferea amânare.

Primarul era foarte grijuliu, dar soţia îi era bolnavă şi nu avea loc îndeajuns în casă.
Trimise un om să-l înştiinţeze, îi luă cu trăsura sa şi îi duse aproape de Biserica
Mitropolitană a Maicii Domnului, la conacul lui Ioannis Simantonis, care era
prieten apropiat şi admirator al cuviosului bătrân de la mănăstire. Întotdeauna
aveau pentru Prea Sfinţia sa o odaie liberă, de odihnă, mobilată, cu icoane pe
pereţi, având rafturile unei biblioteci pline cu cărţi pentru ceasurile serii când, după
o plimbare pe ţărmul mării, nu mai avea timp să se întoarcă sus la mănăstire.
Acolo, în timp ce-1 tratau pe Meletios, servindu-1 cu cafea şi cornuleţe, după ce
acesta discută cu câţiva preoţi şi cu epitropul arhiepiscopal, trecu vremea şi târziu,
spre apus, afară se auziră paşi. Bătrânul de la mănăstire îşi deşăuase calul şi acum
suia încet-încet, cu greutate, scările conacului. Era copleşit de vârstă. de
neîncetatele încercări prin care trecuse şi de necontenitele ispite pe care le înfrunta.
Păşea încet, gârbovit, palid. Din când în când se oprea să-şi mai tragă sufletul. În
plus, mai era chinuit cu dureri rare, dar puternice, de boala sa de prostată.

Îndată ce-1 văzu, Meletios porunci tuturor celorlalţi să părăsească încăperea şi să-i
lase să stea de vorbă.

Şi atunci se porni asupra sa, atacându-1 cu cuvinte tunătoare, atât de dure, încât
soţia stăpânului casei, fiica sa mai mică şi o prietenă de-a sa, care se aflau într-o
odaie alăturată, auzind şi distingând multe din cele spuse, erau gata să leşine.

- Nu era treaba ta să te amesteci cu femei şi călu¬gări... strigă Meletios cu glas

tunător. Ai adus atingere funcţiei de episcop. Am reclamaţii scrise. Ruşine! Nu îţi
îngădui, nu-ţi îngădui... îl voi trimite pe anchetator... Ai provocat un mare scandal,
un mare scandal în sânul Bisericii.

L-a jignit astfel timp de o oră şi mai bine, ameninţându-1 şi chinuindu-1. La un

moment dat, Prea Sfinţitul îi răspunse:
- Duhul Vostru şi în noi, Stăpâne.
Afară, tânărul diacon, Athinagoras, privea o potârniche, aflată într-o colivie, lângă
nişte ucenici de ai lui Simantonis. Deodată, fără să vrea, deschiseră portiţa coliviei
şi potârnichea zbură. Atunci, speriaţi, ucenicii începură să strige.

Tocmai atunci se întorcea de la Mesagro, de la moşiile şi trebile sale, însuşi

stăpânul casei. Cum intră, deschise uşa camerei. Întristat de pierderea potârnichii,
după ce-1 văzuse pe diacon privind-o cum se îndepărta zburând în zare, stăpânul
casei se găsi înaintea chipului încruntat al lui Meletios şi al îndrăgitului şi
respectatului său duhovnic care, în mod vădit, era foarte întristat.
- Bine aţi venit... Ce se întâmplă, Prea Sfinţiţilor? întrebă încet.
- Luându-ne cu treburile Episcopului de Pentapolis, am întârziat şi-am pierdut
vaporul, strigă înfuriat Meletios.
- Ne vom îngriji să vă găsim un loc la un hotel... îi răspunse stăpânul casei, mirat
foarte.
- Voi rămâne aici, spuse Meletios pe un ton tăios. Hotelurile din Eging sunt pentru
petreceri...
- Dar... aici, în această odaie, stă doar Episcopul de Pentapolis, acest om sfânt, îi
răspunse stăruitor Simantonis.
- Vă rog... vă rog, spuse rugător Nectarie. Voi pleca... voi pleca de îndată. Iar Prea
Sfinţitul Meletios va rămâne aici.
- Dar s-a întunecat aproape de tot şi vă veţi osteni foarte tare, Prea Sfinţite, stărui
Simantonis. La ora asta... Şi dacă începe ploaia?
- Nu contează. Cunosc drumul şi mă cunoaşte şi el pe mine.
Şi fără a mai sta în loc, ieşi încet, se apropie de căluţul său şi-i rugă pe ucenici să-l
ajute să încalece.

Când, după vreo două ore, ajunse la mănăstire, aproape distrus trupeşte şi
sufleteşte, înconjurat de maici, îşi ridică privirea spre ceruri şi spuse: 
- Simone, Simone, iată satana a cerut să vă cearnă pe voi ca pe grâu. Iar eu m-am
rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, întorcându-te, sprijineşte-i pe
fraţii tăi.
- Prea Sfinţite, ce s-a mai întâmplat? strigă neliniştită cuvioasa Xeni, cea lipsită de
lumina ochilor.
- Nimic. Vă rog, dacă puteţi, daţi-mi o limonadă, şopti.
Şi, abia trăgându-şi picioarele, se îndreptă, îndurerat trupeşte şi sufleteşte, spre
micuţul său birou.

A doua zi, însoţit de alai numeros, Meletios sui la mănăstire. Îl urmau mulţi dintre
preoţii din insulă, care nu vedeau cu ochi buni înflorirea mănăstirii şi cele ce se
petreceau acolo. Li se părea că «episcopul-călugăr» se îmbogăţea pe seama lor, că
le lua parastasele şi acatistele. Erau gata să-l vorbească de rău, gata să arunce
anatemă, să-i găsească vreun cusur. Ah, ce bine-ar fi fost dacă toate acestea ar fi
fost adevărate şi dacă Mitropolitul l-ar fi alungat din insulă!...

Totuşi, cercetarea făcută la faţa locului şi peste tot în împrejurimi nu dădu la iveală
nici un lucru necuvenit, nimic vinovat, nimic nebisericesc. Maicile - vădit lucru -
palide, cu chipuri ascetice, erau pregătite oricând, aşteptând călătoria spre
Împărăţia Cerurilor... Sufletul le era înspăimântat foarte, iar în ochi li se citea o
durere negrăită, o rugăciune mucenicească.

- Hm, se pare că şi aici aveam de a face cu o uneltire... murmură Meletios. Ce ţi-a

trebuit, binecuvântate, de te-ai apucat de mănăstirea asta de maici... Foc, femei şi
mare...

Mulţi dintre preoţi rămaseră nemulţumiţi, văzând că Meletios se îmbunase şi că

plecase cu gânduri bune. 

A doua şi cea mai grea lovitură a anchetatorului a rămas ca o pată pe obrazul

istoriei. Anchetatorul veni după câteva zile. Veni ca un uragan direct la mănăstire.
Veni privind fioros şi sălbatic ca o panteră. ÎI însoţeau doi jandarmi. Nu dădu nici o
atenţie celor câteva maici aflate în curte, care l-au întrebat de ce a venit, vrând să
afle ce se petrece. Aproape forţă poarta, încălcând regulamentele mănăstireşti. Se
duse direct în apartamentul Prea Sfinţitului, în biroul său micuţ.

Între timp, toate maicile se tulburaseră foarte tare. Aproape toate maicile, chiar şi
cele bolnave, începură să plângă şi să strige «Doamne, miluieşte-ne pe noi!».

Prea Sfinţitul îl primi pe anchetator cu zâmbetul pe buze.

- Pe cine căutaţi? îl întrebă.
- Măi călugărule, ce ţi-ai făcut harem aici sus? Nu ţi-e ruşine? Unde este fântâna în
care arunci bastarzii pe care-i faci cu maicile astea, care-ţi sunt atât de apropiate?
Părintele îl privi iar, plin de tristeţe. Vru să spună ceva, dar nu putu. Doar ridică
degetul arătător, arătând în sus.
- Nu vorbeşti?
Nimic, nici un răspuns.
- Nu vorbeşti? strigă anchetatorul izbind cu pumnul în birou.
Nu primi nici un răspuns. Tăcând, părintele îl privi iar, ca un copil, ca un prunc
nevinovat.
- Nu vorbeşti? răcni anchetatorul pentru a treia oară, ridicându-se ameninţător.
Spune-mi de îndată, spune-mi unde este fântâna în care arunci pruncii. Spune-mi,
că de nu, te apuc de gât, dau cu tine de pământ şi-ţi smulg perii din barbă unul câte
unul, ticălosule.
- Prea Sfinţite... strigă hohotind de plâns cuvioasa Xeni.
Nimic, degeaba.
Cu privirea îndreptată în sus, părintele stătea nemişcat. Cu siguranţă se ruga.

Atunci anchetatorul le chemă şi le anchetă una câte una pe toate maicile, într-o altă
odaie. Se duse şi la cele bolnave. Se duse chiar şi la o maică paralizată, Evniki,
care acum, în ultimul timp, fusese stareţă. Apoi porunci jandarmilor să ridice
cuverturile, nu cumva să fie ascuns pe acolo vreun nou-născut.

În cele din urmă se întoarse la bătrân.

- Mâine te arunc în închisoare, în temniţă, bătrân ticălos, spuse cu mânie. Voi
trimite medicul legist să facă o cercetare amănunţită. O să vă consulte pe toţi cei de
aici, trupuri decăzute ce sunteţi... Vai de tine, paşă bătrân. Mai întâi o va consulta
pe fata pe care ai amăgit-o zilele astea, pe Frangoudi.
- Dumnezeu ştie dacă sunt adevărate toate câte le spui.
- Ţi-a bătut ceasul.

Vorbea, vorbea, ameninţându-i pe toţi şi pe toate, după care plecă iute, ca un fulger.

Jale mare în toată mănăstirea. O jale plină de durere şi deznădejde.

- Să-l reclamăm, Prea Sfinţite, strigă atunci o maică de fel din Kitta, din regiunea
Mani, al cărei suflet nu putea îndura aşa o batjocură. Prin urmare nu există dreptate
în Grecia, nu există nimic? Aşa, pur şi simplu, cine vrea, vine şi ne umileşte?

Atunci bătrânul se întoarse spre maica indignată, privind-o cu ochii săi plini de
blândeţe şi pace.
- Fiica mea, Dumnezeu orânduieşte totul, îi spuse. Nimic nu se face fără voia Sa.
Nu vă clintiţi şi nu vă pierdeţi răbdarea. Fugiţi în biserică şi slăviţi prea sfânt
numele Său, mulţumindu-i pentru toate.
- Dar, Prea Sfinţite, sări atunci o altă maică, de fel din Methana, nu se cădea oare
să-i spuneţi măcar câteva cuvinte? L-aţi lăsat să spună atâtea neadevăruri murdare,
fără să vă apăraţi deloc?
- Nu mă apăr. Iar voi rugaţi-vă pentru acest om, căci prevăd că va fi foarte chinuit.
Rugaţi-vă pentru el, rogu-vă. Căci şi pentru el S-a răstignit Domnul.
Apoi îşi ridică iar privirea spre ceruri, rămânând neclintit.

15
Trecură vreo zece zile, după care veniră în Egina de o luară pe fiica lumânăresei,
pe Maria Frangoudi, pentru a o consulta un medic legist. Din fericire, în ciuda
mamei sale păcătoase, în ciuda faptului că era părăsită, în ciuda multelor ispite din
jurul său şi în ciuda firii sale schimbătoare, îşi păstrase curăţia, fiind încă fecioară!

Anchetatorul, Grigorios T., primi astfel o palmă, nemaiştiind ce să facă în această

situaţie. De bună seamă, Dumnezeu îngăduie ca şi unii dintre aleşii Săi să sufere
încercări grele şi să ridice o cruce grea. Nu a îngăduit însă niciodată ca unii că
aceştia să nu aibă nici o ieşire, să fie ruşinaţi şi să piară.

Pentru moment nu mai apăru nici o tulburare. Timpul se scurgea alene, iar noua
istorie se scria, de jur-împrejur, cu sânge şi lacrimi. Apoi războiul se termină cu
cele cunoscute - Naţiunile Unite şi sancţiuni impuse celor învinşi.

Arhiepiscopul Meletios se confrunta cu atâtea probleme ecleziastice, încât era gata

să uite de Egina.

Totuşi, după câteva luni, veni la mănăstire o doamnă palidă, bine îmbrăcată, şi
ceru să vorbească bătrânului Nectarie.
- Ce treabă aveţi cu el? o întrebară la poartă.
- Trebuie să discut ceva cu el, spuse femeia înnegurată.
Crezând că e bolnavă şi a venit să-i citească vreo rugăciune, au lăsat-o să intre.
Îndată i-a căzut la picioare, plângând în hohote.
- Iertaţi-ne, Sfinte Părinte, spunea femeia, în timp ce nu mai contenea din plâns.
Iertaţi-1 pe bărbatul meu, că a făcut o gangrenă şi-i e viaţa în primejdie.
- Cine sunteţi, vă rog?
- Sunt soţia anchetatorului care v-a insultat acum câteva luni.
Atunci părintele îi întinse mâna, o ridică şi o binecuvântă.
- L-am iertat chiar din acea clipă, fiica mea, şopti părintele. Mă voi ruga iar
pentru el. Mă voi ruga astă seară Maicii Domnului să mijlocească. Dar din ce a
făcut gangrenă?
- Nici medicii nu ştiu, Prea Sfinţite. Şi se tot întinde. Se întinde neîncetat. Şi, ce e
mai rău e că are dureri şi e foarte chinuit. Vor să-i taie mâna de sus, din umăr, dar
el se opune. E în mare primejdie, Sfinte Părinte... 
Oh, ce să fac, biata de mine... mai am puţin şi-mi pierd minţile.
- Unde se află acum soţul tău?
- La spitalul Bunavestire. În aripa stângă.
- M-aş fi dus la el să-l văd, dar, din păcate, sănătatea nu-mi îngăduie. Sufăr, sufăr
de o boală incurabilă şi foarte chinuitoare.
- Oh, aşadar suferiţi şi Sfinţia voastră... Atunci asta vă mai lipsea să călătoriţi, să
vă duceţi în Atena... V-am adus aici cămaşa lui. Vă rog, spuneţi o rugăciune
pentru el.

Îi dădu un pacheţel, se aplecă, îi sărută mâna şi-apoi plecă plângând, cum venise.
Dumnezeu ştie de ce, dar Grigorios T. anchetatorul nu se vindecă, în pofida
fierbinţilor rugăciuni făcute în sfântul altar de cuviosul bătrân, întemeietorul
mănăstirii. Muri după cinci zile, la miezul nopţii, în dureri cumplite, singur, pe
patul de la spital.

16
Problema recunoaşterii mănăstirii, pentru orânduirea sa oficială, încă nu se
rezolvase.

Kostis Sakkopoulos, devotat ca nimeni altul cuviosului întemeietor al mănăstirii,

făcuse la Atena tot ce putuse, însă fără nici un rezultat.

Meletios avea de rezolvat o sumedenie de probleme ecleziastice «cronice» şi se

lupta să rezolve problema parohilor, astfel încât să primească salarii preoţii din
toată ţara şi să nu mai cerşească la întâmplare. De asemenea se lupta şi pentru
împărţirea parohială a bisericilor, pentru alcătuirea unei hărţi ecleziastice, aşa că nu
avea timp nici măcar să citească un ziar. Cât despre sinodali, fiecare îşi vedea de
postul şi treburile sale.

De multă vreme scrisese Ministerului Cultelor şi Educaţiei Publice, ministrului

însuşi, o cerere-raport în care relata aproape totul. Undeva în acest raport a scris
următoarele:

«... În acest scop am voit să întemeiem o şcoală pregătitoare, pentru practica

moral-religioasă. În care elevele să fie educate moral şi religios şi unde să înveţe
lucru manual şi câte ceva din economia casnică. Dacă Dumnezeu ne
binecuvântează lucrarea, intenţionăm ca această şcoală practică pregătitoare să
devină o şcoală mai înaltă, pentru educarea mamelor din Grecia, cu râvnă
naţională şi religioasă, ca să o poată transmite copiilor lor (această râvnă
naţională şi religioasă)...».

Era vorba, aşadar, de un lucru unic datorită forţei sale duhovniceşti naţionale, de o
însemnată şi valoroasă viziune! Dacă regulamentul Bisericii de care se îngrijea
Meletios avea mare importanţă, viziunea acestui bătrân nevăzut de la mănăstire era
cea mai mare taină a reuşitei în toate domeniile. Fiindcă, atunci când fiece copiliţă,
fiece viitoare soţie şi mamă, izbuteşte să aibă temelii atât de solide, multe lucruri
mari şi însemnate vor veni să se adauge încet-încet micii sau marii noastre patrii.
Cuviosul-bătrân, având Preasfântul Har Dumnezeiesc, ştia că taina propăşirii
popoarelor se află în mâinile tinerelor fete. Desigur, «bărbaţii scriu istoria», cum
spune marele istoric Paparigopoulos. Da, «ei o scriu, dar le-o dictează femeile».
Dacă tinerele fete îşi pierd credinţa şi respectul pentru valorile de secole, dacă nu
mai pun preţ pe discreţie şi ruşine, atunci sigur ne pasc mari necazuri.

Prin urmare, trecuse ceva vreme de când scrisese la minister. Şi, la începutul lui
martie, scria din nou ultimului «Sfânt Sinod al Bisericii Greciei» din vremea aceea,
rugând şi cerând stăruitor recunoaşterea mănăstirii. Degeaba. Nimeni nu îl băga în
seamă. Toţi erau ocupaţi, toţi erau scufundaţi în politică, toţi erau preocupaţi de
Comunitatea Naţiunilor, de războaiele locale, de necontenitele probleme
«arzătoare».

Nu mai ştia ce să facă. De acum era bătrân, neputincios, adesea bolnav şi ostenit.
Poate nimeni dintre stăpânii şi puternicii zilei să nu fi dat atenţie unui om
împovărat de bătrâneţe. Sigur e însă că Unul Dumnezeu îl urmărea şi îl sprijinea,
Dumnezeu înaintea Căruia toţi acei oameni laolaltă nu însemnau mai nimic. Şi,
lângă El, îngerii, arhanghelii, tronurile, puterile şi nenumăraţii ochii ai adunării
împărăţiei celei cereşti, biruitoare.

Bătrân, adesea bolnav, ostenit... Era vremea să-l cheme, să-l ducă în loc plin de
verdeaţă, unde nu este durere, tristeţe sau suspinare. Dar iată că, totuşi, îl mai lăsă
o vreme - cine ştie poate de dragul câtorva suflete evlavioase, de dragul cuvioasei
Xeni, nevăzătoarea şi a câtorva altora.

Aşadar în această vreme, tuturor celor care îl cunoşteau le era cu neputinţă să nu

rămână în suflet cu o flacără nestinsă. Fremăta şi se bucura sufletul bătrânului,
când îi aduseră o fată din Egina, care voia să se călugărească, găsind-o potrivită
acelei meniri. Se numea Matroni, fiindcă maica ei, care îşi pierdea copiii la naştere,
ca să o salveze măcar pe ea, a făgăduit la botezul fetei să îi dea numele Sfintei
făcătoare de minuni din Chios. Acum, când se afierosea din nou, voia să nu i se
schimbe numele, de vreme ce era deja nume de maică, de aceea l-a şi rugat pe Prea
Sfinţitul Nectarie să nu i-1 schimbe. Însă în momentul când îi dădea
binecuvântarea, Prea Fericitul o numi Paraskevi, iar sufletul său se bucură nespus.
Căci iată, cu ceva vreme în urmă, putuse distinge printre nenumăratele femei
necunoscute ce veneau în vizită la mănăstire, încă o fată foarte frumoasă şi smerită
care - prevedea Prea Sfinţitul - urma să se dedice în curând, de bunăvoie, vieţii
monahale. Toţi cei care-1 auzeau pe atunci spunând acestea se mirau foarte, fiindcă
fata părea prinsă în mrejele lumii, nearătând nici un înteres pentru cele
duhovniceşti. Şi totuşi, în urma unor întâmplări personale, îşi dedică sufletul
neîntinat vieţii monahale. Prea Fericitul o primi şi-i dădu numele de Kyriaki.
Astfel, dimpreună cu cea primită acum, îşi împlinea sfânta dorinţă ca, înainte de a
părăsi această lume, să adune în mănăstire trei fecioare devotate Domnului. Trei
fecioare, asemeni celor trei binecuvântate apărătoare ale sale ce i se arătaseră cu
câţiva ani în urmă: Sfânta Theodosia, Sfânta Kyriaki şi Sfânta Paraskevi (Paras-
chiva). Icoana acestor trei sfinte pe care o comandase de îndată şi pe care o
pictaseră călugării Daniilei de la Sfântul Munte, se afla încă la locul ei, în noua
biserică a Sfintei Treimi, în Sfântul Altar.

Se pare că pentru a-1 face să bea până la capăt potirul răbdării această lucrare a sa
personală, mănăstirea, nu era recunoscută oficial şi nimeni dintre oficiali şi dintre
cei puternici nu-şi arunca privirea într-acolo, spre locul numit Xantos, ca să se
mândrească cu acest «colier de smarald» pe care-1 dobândise această insulă din
Golful Saronikos, insulă ce până de curând fusese uscată, stearpă, neudată de ploi,
săracă şi de toţi uitată. 

17
Era adevărat că în vremea aceea în toată Grecia se petreceau evenimente de tot
felul, fericite sau, multe altele, nefericite. Eliberarea Macedoniei şi a Traciei,
ocuparea Smyrnei, la ordinul ţărilor învingătoare în război, la 2 mai 1919, şi
extinderea noastră teritorială pe o distanţă de treizeci de kilometri în afara
Constantinopolului erau, neîndoios, evenimente fericite. Ne vom opri aici, fără a
aminti evenimentele nefericite din acea perioadă.

Anul 1920 fu un an crucial, un an în care începură evenimente triste în istoria

noastră naţională. Tocmai în acest an Domnul Dumnezeu «a semnat chemarea»
cuviosului sfânt din Egina la cereasca şi armonioasa Liturghie.

Suferise îndeajuns din pricina bolilor şi a durerii ce-i sfâşia inima. Pe ce trecea
vremea, serile şi nopţile deveniseră ceasuri pline de suspine, furi nemiloşi. Totuşi,
nu-şi spunea suferinţele nimănui şi nimănui nu-i mărturisi nimic despre acele nopţi
chinuitoare. Adesea în zori îşi aduna cu greu puterile şi abia târându-se, ajungea la
Utrenie şi Liturghie palid şi lipsit de vlagă. În acele momente îşi pironea privirea
asupra Sfintei Cruci şi îşi mai recăpăta puterea.
- Oh, Doamne, şoptea stins.

Venise deja toamna, o toamnă presărată cu albastru-argintat, cu corali şi curcubee,

când prietenul său, boierul din Egina, Ioannis Simantonis, îi aduse un doctor din
oraş care-i recomandă să se interneze într-o clinică, la secţia de urologie, pentru
tratament, dar şi pentru operaţie. 

- Mă voi îngriji eu la Spitalul Areteio, Prea Sfinţite, îi spuse.

- Mai întâi Dumnezeu şi apoi vom vedea...

După o săptămână, după o noapte plină de dureri, de neuitat, în care a grăit cu

«lacrimi fierbinţi», necontenit, Maicii Domnului în odaia sa în faţa icoanei sale,
ceru să-i pregătească un cal, ca să meargă la Mănăstirea Chrysoleontissa, spre a se
închina icoanei făcătoare de minuni. Pe atunci în mănăstire vieţuiau monahi. Abia
mai târziu a devenit mănăstire de maici.

Prea Sfinţitul porni dimineaţă, după Sfânta Liturghie, călare pe cal, însoţit de o
rasoforă şi o ucenică, Agapia, o femeie scundă şi uscăţivă, brunetă (atât de brunetă
încât chiar el îi spunea Arapină, adică «arăboaica»).

Ajunseră cam pe la prânz. Ostenit foarte intră în biserică şi, căzând în genunchi, se
închină cu sfânta frică înaintea icoanei făcătoare de minuni.
- Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, îl auziră maicile spunând. Maica Domnului,
simt că mi se apropie sfârşitul. Vă rog din adâncul sufletului să nu mă uitaţi, ci să
mijlociţi înaintea Fiului vostru să mă ierte. Sunt cuprins de nelinişte la gândul că
mă voi înfăţişa înaintea Tronului înfricoşatei Judecăţi. Îmi ştiţi lucrarea, căci în
nenumărate rânduri aţi ajutat-o şi aţi apărat-o. Ofrandă mică şi neînsemnată cât
priveşte contribuţia mea. Însă în această mănăstire care este lucrarea mea, se află
cuvioase fecioare. Primiţi-le, Doamnă, luaţi-le sub acoperământul vostru, fiindu-le
reazem în lupte şi în viaţă. Doresc să le văd pe malul celălalt, în sfânta asceză,
cinste, viaţă sfântă, cumpătare, evlavie şi virtute.

S-a rugat aşa, în genunchi, aproape trei sferturi de oră, cu lacrimi în ochi.
Pentru o clipă chipul îi păru împăcat, chiar plin de bucurie. Apoi, închinându-se de
trei ori, suspină, după care se ridică.

Egumenul mănăstirii îl aşteptă, îl primi şi îl duse la masă. Însă nu-i era foame.
Mâncă doar două mere şi nişte orez. Apoi intră într-o chilie şi se odihni puţin.
După-amiază, târziu, ceru nişte fructe şi apoi, dimpreună cu însoţitoarele sale, se
întoarse la mănăstire.

Când ajunseră încet-încet pe un deluşor verde, plin de măslini, floricele şi iarbă,

fiind cuprins de dureri cumplite, ceru să descalece. Le rugă pe maici să-l lase puţin
singur şi se îndreptă spre un copac. Apoi intră cu totul printre copaci, într-o pădure
de chiparoşi. Rămase acolo vreo douăzeci de minute, aducându-şi aminte de
felurite întâmplări, astfel că maicile, care-1 aşteptau, se neliniştiră. între timp se
întunecase, fiindcă toamna îşi intrase de mult în drepturi. Una câte una stelele se
aprindeau sus pe cerul albastru şi senin. Abia cu o săptîmînă în urmă veniră brusc,
deşi cu întârziere, primele ploi, iar dealurile golaşe dimprejur prinseră a străluci,
iarba se ivi iar timidă şi verde, în timp ce toţi copacii şi chiparoşii stăteau mândri
ca nişte stăpâni ai tăcerii şi-ai păcii. Văzându-1 cum venea gârbovit, încet-încet, le
mai veni inima la foc.

- Vă căutam, Prea Sfinţite. Aţi întârziat, sări acea ucenică subţirică şi flecară.
- Ce frumos e totul astă seară!... le răspunse încet. Cât de minunat este pământul
slavei Tale, Doamne... Şi totuşi, uneori, «rătăceşte». Oh, Creatorule! Ai gătit ceruri
noi şi zidire nouă... Oh, Nestricăcios, Preadulce Miel junghiat, Fiule al
Dumnezeului celui Viu... 

Cele două maici stăteau lângă el cu gura căscată de uimire.

- Aiurează... spuse iar bruneta, Agapia.
Cealaltă o zgâlţâi tare, făcându-i semn să tacă.
Atunci Prea Sfinţitul se întoarse spre răsărit, spre marele port, Pireu, şi-l
binecuvânta.
- Binecuvântarea Domnului, şopti. Apoi se întoarse şi binecuvântă apusul, nordul şi
sudul, facându-şi cruce la fiecare din cele patru puncte cardinale.
Apoi se opri puţin, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva.
- Prea iubite, spuse mai tare. Iubite luptător, Kosma Etolul, iată patria ta are deja
şcoli şi prea strălucite biserici. Am plănuit o şcoală de fete, însă n-am izbutit s-o
fac. Roagă-te, mucenice al lui Hristos, roagă-te Domnului nostru, vorbeşte-I despre
tinerele prea dulcii noastre Biserici Ortodoxe, căci în ultimul timp mulţi lupi au
înconjurat-o.

Apoi tăcu puţin.

- Împăraţii au palate... ca şi bogătaşii. Eu deja am o mănăstire mică la Xantos. N-aş
da-o pe nimic... Binecuvântarea Domnului. Să ne întoarcem, surorilor. Ajutaţi-mă
să încalec.

Femeile se apropiară de el, ţinându-şi suflarea. Cu greutate mare, în cele din urmă
îl urcară în şa.
- Prea Sfinţite, nu vreau să mori, izbucni deodată micuţa Agapia, ucenica. Nu, nu
vreau!

Se lăsă tăcerea.
- Lasă să mor eu, îi răspunse el. Eu, nevrednicul... eu, un biet trup netrebnic.
Apoi se întoarse şi-o privi surâzând.
- Tu vei trăi, îi spuse. Vei trăi peste şaptezeci de ani... Şi oriunde te vei duce, vei
folosi numele meu? 
Oriunde şi oricând.

Se apropiau deja de mănăstire. Tot drumul suspină, gemu şi vorbi, vorbi neconte-
nit. Se rugă pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi. Pentru copiii mici, pentru fetele
tinere, pentru cler, pentru bătrâni, pentru oamenii sărmani de pe mare, pentru
scufundătorii culegători de bureţi, pentru muncitorii săraci, aproape pentru toţi
locuitorii insulei.

18
În pe atunci îndepărtatul spital Areteio din Atena, secretara primi ordin de afară,
ordin pe care-1 transmise în interior, să păstreze un pat, în micuţul salon de
patologie, pentru un călugăr bătrân din Egina.

Îl aduseră într-o după-amiază două maici şi un om de statură mijlocie, de vreo

patruzeci de ani care, din prima clipă în care intrară în spital, se agită şi plângea pe-
ascuns. Îi făcură formele de internare şi de şedere în spital, după care una dintre
maici plecă.

În salonul în care îl aduseră mai erau încă patru paturi dintre care însă doar două
erau ocupate.

În patul de lângă cel al bătrânului din Egina se afla un bărbat cam de patruzeci de
ani, cu picioarele paralizate. Era tată de familie, din provincie. Căzând de pe cal
într-o prăpastie, se lovi tare şi de atunci îl duceau numai pe targă. În celălalt pat se
afla un învăţător, pensionar, care avea şi el probleme renale.
- Ce părere ai, Eufimia, o întrebă bărbatul în holul salonului, suspinând încet şi
ştergându-şi lacrimile, dacă se va opera, va rezista bisturiului? 

Femeia rămase pe gânduri.

- Ce-o să ne facem fără călăuzirea sa binecuvântată? Cum vom trăi fără rugăciunea
lui? mai spuse bărbatul.
- Nădăjduiesc, domnule Sakkopoulos, îi răspunse maica în cele din urmă, uşor
tulburată, nădăjduiesc că Bunul Dumnezeu se va milostivi de obştea noastră şi nu
vă îngădui să rămână orfane douăzeci şi opt de suflete.
- Oh, soră Eufimia, lui îi datorez totul. Şi, mai cu seamă, cunoaşterea comorii
sufletului său. Datorită lui am pătruns în spaţiile largi şi profunde ale frumuseţii
Domnului. Mi-am pierdut mama de tânăr şi am reuşit să trec peste acest moment,
iar de curând, acum doi ani, a murit şi tatăl meu, om plin de lepădare de sine şi
bunătate. Şi am trecut şi peste asta. Dacă ne părăseşte şi sfântul bătrân, părintele şi
călăuzitorul nostru duhovnicesc, voi rămâne ca un copac în pustie...

Maica îl privi iar cu oarecare afecţiune, plecându-şi capul.

Trecu o lună şi apoi încă una. Prea Sfinţitul nu mai apucă să se opereze. Nu mai
apucă să fie tăiat de bisturiu.

În tot acest timp Atena era tulburată de strigătele şi ţipetele înfrângerii electorale a
lui Venizelos, ale schimbării guvernului, ale revenirii regelui exilat, Konstanti- nos.
Cercurile ecleziastice discutau şi comentau căderea lui Meletios şi reîntronarea lui
Theoklitos.

Însă acel bătrân ascetic, palid, călugărul din Egina, vedea deja deschizându-se
înainte-i cerurile şi miile de îngeri întîmpinându-1.

Stătu puţin, înainte să-şi dea sufletul, şi ascultă. De sus, o voce cunoscută, o voce
dulce, îl chema pe tărâmul celălalt.
- Vino, fiule, vino şi intră în cămara bucuriei Domnului tău, unde te aşteaptă
cununa dreptăţii.
- Mie îmi vorbeşti? Mie îmi vorbeşti, Doamne? şoptiră, pentru ultima dată, buzele
bătrânului.

Şi, deschizând gura să respire, văzu cum se duce şi-şi încredinţă sufletul răbdător
Stăpânului său iubit, Domnului tuturor celor din cer, de pe pământ şi de sub
pământ.

Bătrâna maică Eufimia fu tulburată.

- Prea Sfinţite, Prea Sfinţite, strigă, plângând în hohote. Domnule Sakkopoulos...
Unde este domnul Sakkopoulos?... Telefonul, vă rog, telefonul...

La un moment dat veni o infirmieră să o ajute pe maică. Trupul celui adormit

binemirosea... Doamne, Dumnezeule!... Maica vru să spună ceva, dar nu putu.
Pentru o clipă îi scoaseră bluza de lână şi-o aruncară, pentru puţin, pe patul de
alături. Şi, până să termine a-1 înfăşură în giulgiu, bolnavul din patul de alături,
omul paralizat se mişcă, se ridică din pat, se clătină puţin, după care rămase
neclintit în picioare, închinându-se într-una.
- M-am ridicat! Merg! strigă tare. Dumnezeul meu, m-am făcut bine! Dar ce are
această bluză?
Într-adevăr, stătea în picioare şi putea merge!

Văzându-1, nu le venea să-şi creadă ochilor şi rămaseră înmărmuriţi. Trupul celui

adormit binemirosea... Bătrâna maică luă bluza şi, împăturind-o, o ascunse sub
rasă. Mâinile îi tremurau...

19
Se mirară doctorii şi se miră tot personalul spitalului, aflând că săracul rasofor din
Egina fusese pe vremuri director general la Seminarul Teologic Rizareios şi încă şi
Episcop!

Maica Eufimia petrecu o noapte de jelanie.

Dimineaţă târziu veni un prieten arhimandrit, predicator, Pantelimon Fostinis şi,

puţin mai târziu, protopresviterul Anghelos Nisiotis, un elev excepţional al Şcolii
Rizareios, care mai apoi a înfiinţat şcoli catehetice. La un moment dat sosi şi
Kostis Sakkopoulos, distrus cu totul de vestea morţii Prea Sfinţitului. Comandară
sicriul şi trăsura, după care o porniră spre Pireu.

Vaporaşul liniei maritime, «înaripatul», se pregătea să ridice ancora, îndreptându-

se spre Egina la orele două ale după-amiezii. Din pricina numeroaselor formalităţi
ce trebuiau îndeplinite, alaiul mortuar ajunse la Catedrala Sfintei Treimi din Pireu
cu puţin după orele douăsprezece. Găsiră biserica închisă. Toţi slujitorii şi
paracliserul plecaseră în pauza de după amiază.

Totuşi, numeroşi oameni se adunară împrejurul alaiului pe trotuar. Din vorbă în

vorbă, în partea muncitorească a oraşului se răspândi vestea adormirii bătrânului de
la Seminarul Rizareios. Norod mult se adunase de acum de jur-împrejurul
coşciugului.

Pe când îl duceau spre treptele bisericii, ca să facă cel puţin o fotografie oraşului şi
locului pe care cel adormit îl iubise atât şi unde ţinuse atâtea predici, ridicând
capacul coşciugului, rămaseră încremeniţi de uimire... Observară ceva neobişnuit,
ceva uluitor. Din acel chip liniştit, împăcat, picura ceva ce aducea a sudoare, doar
că binemirosea...
Doamne, Dumnezeule!
Kostas Sakkopoulos alergă de îndată şi cumpără de la un chioşc din apropiere un
pachet de vată şi, cu gesturi încete, blânde, prinse a curăţa «sudoarea» cea
binemirositoare de pe chipul celui adormit. Atunci unii s-au aruncat asupra lui, alţii
i-au smuls bucăţelele de vată, fie ducându-le cu evlavie la frunte, fie ascunzându-le
în buzunare sau băgându-le în sân.

- Nu e greu, nu e greu! E uşor ca un fulg, prinseră a striga bărbaţii ce ridicară

coşciugul, gata să-l pună iar pe dric.

20

Vaporaşul liniei maritime, «înaripatul» ajunse pe la patru fără ceva, după-amiaza în

Egina, cu steagul în berna pe catarg.

Înainte să ancoreze pe chei, căpitanul trase sirena de trei ori, lung şi tânguios. Pe
apele albastre ale Golfului Saronikos trecuseră sfintele moaşte ale unui om al lui
Dumnezeu. Ale unui cleric ce nu se mândrise nicicând cu vreuna din izbânzile sale.
Ale unui ieromonah ce a bineplăcut Tronului Ceresc, prin ascultarea, cugetul
smerit, răbdarea, credinţa şi iubirea sa.

Jos, pe ţărm, mulţime mare sta în aşteptare. Aproape tot clerul, toţi ieromonahii şi
toate maicile de la mănăstirile dimprejur.

Femeile plângeau tăcut. Unele suspinau, iar altele jeleau. 

- Bunicuţule, apărătorul săracilor, ce ne-om face acum că ne-ai lăsat orfane şi

singure?

Vreo două sute de bărbaţi se certau care să poarte coşciugul. Erau prietenii săi,
pescarii mării, scufundătorii după bureţi - care călătoreau prin cele străinătăţi, spre
a se scufunda departe, în Gibraltar şi în Tunisia, pentru a aduce «bureţii
binecuvântării», care aveau crestată în mijloc o cruce - muncitorii care lucrau la
mănăstire şi care mâncaseră o pâine din mâinile sale, dar şi constructori,
agricultori, viticultori, meseriaşi şi cerşetori.

Primarul dimpreună cu poliţistul, ca să pună oarece ordine în zarva generală îi

împărţiră în grupuri de câte patru, ca să poarte coşciugul, timp de două ore şi ceva,
cât dură drumul până la mănăstire.
În scurt timp toate fură orânduite şi alaiul porni.

Era o privelişte cutremurătoare şi emoţionantă. Nicicând nu se văzuse în Egina

asemenea înmormântare.

De la sine, sufletul norodului îmbrăţişă moaştele comoară ale alesului său fiu,
ducându-le cu răsuflarea tăiată până la Xantos.

Oraşul tot şi ţărmul mării purtau straie îndoliate. În biserici clopotele băteau rar ca
în Vinerea mare. La toate porţile ardea tămâie şi femeile, bătrâne şi tinere laolaltă,
aruncau pe cale noian de flori. Urma în tăcere un grup mare de tineri rasofori de la
Seminarul Rizareios.

- Nu e greu! Nu e greu! E uşor ca un fulg, strigau uimiţi bărbaţii, pe la răscruci şi

prin văioage, în timp ce, schimbând «tura», ridicau la rândule coşciugul.

Mănăstirea se umplu de lume. Un furnicar imens, oameni de tot soiul, cunoscuţi,

necunoscuţi, ţărani de la munte, din văi sau de pe ţărmul mării. Toţi voiau să fie de
faţă, să se roage, să privegheze şi să-l jelească pe cel adormit.

În toată această mulţime şi chiar şi între maicile obştii, care plângeau ca nişte mici
copile, se distingea chipul stareţei, al cuvioasei Xeni, cea lipsită de lumina ochilor.

Se opri o vreme înaintea coşciugului, lingă chipul împăcat şi liniştit al părintelui ce

părea că doarme uşor, lăngă chipul părintelui şi călăuzitorului său duhovnicesc, al
binefăcătorului şi al apărătorului său şi, neputând să vadă «sudoarea»
binemirositoare ce-i curgea pe frunte, o simţi ca pe o minunată mireasmă.

Rămânând nemişcată, după ce se închină de trei ori, spuse:

- Părintele nostru nu a murit. Trăieşte, ne priveşte şi se roagă astă seară pentru noi.
Mănăstirea noastră va spori şi Domnul nu o va lăsa. Când trăia Prea Sfinţitul şi ne
bucuram de prezenţa sa printre noi, fiindu-ne far şi călăuză, ne spunea mereu
această profeţie: «Pe aici, prin acest loc pustiu, în câţiva ani vor trece multe trăsuri,
va veni o mulţime de lume să aducă daruri multe, odoare şi lumânări». Iar noi,
dacă vă amintiţi bine, stăteam pe gânduri, neîncrezătoare, uluite. «Ce tot bâiguie
Prea Sfinţitul?», ne întrebam neliniştite. De aceea, nu plângeţi şi nu jeliţi, surorilor.
Egina şi Grecia au dobândit un nou sfânt, un nou rugător înaintea lui Iisus Hristos
cel Răstignit.
Cuvintele sale acoperiră suspinele cu forţă şi har dumnezeiesc. Cuvintele sale se
risipeau asupra mulţimii într-o asemenea armonie, încât ostoiră jalea din inimile
tuturor şi, o parte din noapte, alungară tristeţea gândului morţii.

Trei zile şi trei nopţi ţinu acest pelerinaj popular. Şi, din sfintele moaşte, izvora
necontenit «sudoare» bine-mirositoare, umplând văzduhul de miresme!

Una dintre membrele obştii se nelinişti.

- Trebuie să ne grăbim şi să-l îngropăm cât mai repede, îi spuse iute cuvioasei
Xeni. Nu se poate, maică stareţă, doar e trup de om, o să-nceapă a mirosi urât.

Seara, culcându-se maica aceea, îl văzu aievea pe bătrân, îmbrăcat cu odăjdii

preoţeşti.
- Prea Sfinţite! strigă.
Apoi îngenunche să-i sărute mâna.
- Oare-mi miroase mâna urât, fiica mea? o întrebă mustrător.
- Nu, ci este binemirositoare, Prea Sfinţite, şopti.
- A ce miroase?
- A tămâie şi aloe.
- Atunci nu te teme pentru moaştele mele.
Se trezi maica înfricoşată foarte. Alergă la coşciug şi sărută de trei ori degetele
Sfântului Părinte, albe precum crinii. Apoi privi iar cum nu contenea a izvorî «su-
doarea-mir».

De bună seamă se îngrijiră şi de înmormântare. Îl vor îngropa acolo, lângă biserică,

jos, sub brad. Sub acel brăduţ înfoiat de care era atât de mândru şi la care ţinea atât
de mult. În locul unde, odinioară, acea primă maică sălăşluită acolo, pe când săpa
spre a răsădi brăduţul în alt loc, auzi o voce ciudată spunându-i «Lasă loc pentru un
mormânt». Iată, acum toate erau limpezi. Bunul Dumnezeu alesese de pe atunci
locul de îngropăciune al alesului Său vlăstar.

Înainte de a acoperi coşciugul pentru înmormântare, aproape toate ucenicele şi cele

ce făceau ascultare în mănăstire, aruncară asupra sa o ploaie de flori de lămâiţă pe
care le sădise bătrânul cu mâinile sale, în felurite locuri cu verdeaţă în jurul
bisericii, dar şi mai departe, împrejur.

21
Între timp, Theoklitos sui din nou pe Tronul de Mitropolit al Atenei, căci Meletios
se dusese să ia în primire Tronul de Patriarh Ecumenic.
La mănăstire, din pricina jalei, se aşternuse tăcerea în inimile obştii. Cele mai
multe maici se luptau zi şi noapte duhovniceşte, nepăsându-le de lume şi de stă-
pânii săi. Theoklitos, cum am spus deja, în ultima vreme, înainte de a fi dat jos de
pe Tron, obişnuia aproape în fiece lună să trimită în inspecţie un preot sau un
arhimandrit ca să urmărească lucrarea şi acţiunile mănăstirii. Poate că acum avea
de gând să urmeze aceeaşi tactică. Cine ştie?

Iarna trecu iar, grea şi ploioasă. Iar Arhiepiscopia nu făcea nimic. Acum nu-i mai
deranja aproape nimeni. Doar Kostis Sakkopoulos, devotatul prieten al mănăstirii
şi al celui adormit, doar el venea adesea la mănăstire, îngrijindu-se de nevoile
maicilor, de tot ce le trebuia de afară. Chir Kostis, palid şi fără vlagă, cu visele
legate de Egipt risipite, rămânea de veghe, ca o umbră vie a bătrânului. Totuşi,
locul acesta îl atrăgea.

Prin luna mai, când se iviră trandafirii, vrând Seminarul Rizareios să pună o placă
de marmură pe proaspătul mormânt aflat sus, pe costişă, hotărâră că trebuie să-l
îndrepte, să-l înfrumuseţeze, să-i pună placă de marmură sau ceva de felul acesta.

Între timp, noaptea, bătrânul se arăta adesea maicilor, vorbindu-le şi îndrumându-

le. Discuta cu ele chiar şi despre nedumeririle ce le aveau şi despre greşelile pe
care le făceau. Apoi ele se trezeau speriate, rămânând neclintite. După un timp Prea
Sfinţitul începu să le tămăduiască pe unele dintre ele, ce erau bolnave, să vindece
de isterie şi să alunge demonii.

Prin urmare, hotărâră să deschidă mormântul. Un zidar, moş Mitsos, săpă, ridică
din groapă cu braţele-i puternice coşciugul acoperit şi-l puse la început lângă o
ulicioară ce despărţea curţile.

Spre mirarea tuturor, văzură un trup neatins de putreziciune! Văzură cu proprii ochi
cunoscutul chip al părintelui ca scufundat într-un somn uşor, asemeni fetei
reprezentate de statuia lui Ghiannouli Halepas. Mâinile sale, palid-gălbui, curate
precum chihlimbarul. Îl ridicară, îl duseră în micuţul apartament de sus, unde
locuise când trăia, în birou.

În odaie se răspândi o mireasmă nemaiîntâlnită. Iar florile de lămâiţă, aruncate ca

podoabă de către maici şi ucenice cu şase luni în urmă, erau vii, neofilite, frumoase
ca într-o pictură! Doamne, Dumnezeule! Atunci săriră toate şi le adunară. Apoi le
duseră în chiliile lor ca pe un semn, ca pe o relicvă deţinătoare de puteri
dumnezeieşti.
Trei zile şi trei nopţi ţinură în birou coşciugul şi trupul intact, pentru a aranja
mormântul. Mireasma îţi străpungea nările, umplând tot locul. Şi iată, de pe chipul
adormit şi împăcat al Prea Sfinţitului, nu contenea a izvorî acea «sudoare»
înmiresmată!

- Este sfânt, spuseră câteva maici din obşte. Să dăm de veste autorităţilor.
- Nu. Vom aştepta să treacă trei ani, răspunse maica Xeni.

Iar un preot din Egina, paroh la Biserica «Sfinţii făr’ de trup» ce fusese de faţă tot
timpul, văzând cele minunate ale lui Dumnezeu, fu străbătut de un fior. Venindu-şi
în fire spuse:
- Se pare că a bineplăcut lui Dumnezeu... Hm, avea cuget smerit, era blând şi nu
ţinea minte răul ce i-1 făceau alţii. Şi era răbdător. «Prin răbdarea voastră veţi
dobândi sufletele voastre».

Stareţa, cuvioasa Xeni, îi auzi cuvintele, se opri puţin lângă el cu braţele

încrucişate, îşi făcu cruce şi, surâzând blând şi dulce, spuse:
- Oamenii Domnului şi Dumnezeului nostru care vin din când în când spre a
împodobi pământul cu prezenţa lor, au fost, sunt şi vor fi suflete ale răbdării. Un
om neputincios, dar răbdător, se dovedeşte mai tare în încercări, decât cel puternic,
dar nerăbdător.

Florile de lămâiţă însă nu ţinură nici douăzeci şi patru de ore în chiliile maicilor. La
opt sau zece ore după ce fuseseră scoase din coşciug păliră, se ofiliră şi se stinseră
cu totul.

Se întristară maicile foarte tare. Se întristară din pricină că nu putuseră păstra în

mâinile lor de lut un semn palpabil din cele minunate ale lui Dumnezeu, din care să
poată da prietenilor mănăstirii, prietenilor şi celor apropiaţi - un semn minunat, o
relicvă.

22
După un an şi jumătate de la înmormântare scoaseră iar coşciugul din groapă.
Nimic nu se schimbase. Doamne, Dumnezeule! Trupul era intact, plin de
mireasmă!

O bucurie ascunsă le cuprinse inimile. Discutară iar dacă era cazul ca, măcar acum,
să dea de veste la Mitropolie. Stareţa însă nu era de acord, socotind că era încă
devreme. Iar maicile făcură ascultare.
Minunat lucru! Era oare cu putinţă aşa ceva în secolul al XX-lea, secol al păcatelor,
secol al plăcerilor carnale şi al materiei? La această întrebare neliniştitoare le dădu
răspuns o maică bătrână, de nouăzeci de ani, cocărjată, aplecată, cu picioarele
umflate, ce-şi aştepta moartea în fiece seară.

- Domnul nu ţine cont de vremi... îşi «completează registrul cu socoteli» cu

sufletele pe care le aşteaptă.

Iar o maică de fel din Poros, adăugă:

- Bunicuţul nostru este din alte vremi. S-a născut pe la o mie opt sute, din plămadă
curată. A trăit îndurând multe necazuri, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.
Se lăsă apoi o tăcere în care plutea aşteptarea.

După o vreme apăru iar un preot inspector de la Mitropolie, însă nu apucă să se

aşeze bine, să analizeze situaţia pe anii din urmă şi nici nu izbuti să cerceteze
amănunţit, cum spunea, vechea problemă, că se abătu peste toţi marea nenorocire,
distrugerea armatei greceşti la râul Sangario şi catastrofa din Asia mică.

O mare de creştini, vânaţi din toate părţile şi înfricoşaţi foarte, de toate vârstele,
veni pe malul celălalt, din ţinutul anticei Ionii , umplând ţărmurile greceşti, portu-
rile şi oraşele. O mare de oameni, doar boccele şi zdrenţe. Fiecare dintre femeile şi
copiii aceia era covârşit de deznădejde şi teamă. Şi asupra tuturor locurilor de pe
uscat se abătu panica, urmată de frică şi jale. O jale naţională.

Marele vis al neamului, clădit pe aripa aurită a mitului împăratului împietrit şi pe

acela al Sfintei Sofia din Constantinopol, visul unei aşteptări de şase veacuri se
risipi, ca o umbră înşelătoare, în răstimp de doar câteva săptămâni.

În mijlocul atâtor probleme şi nevoi ce-şi aveau obârşia în dezrădăcinarea unui

milion de suflete, din sânge, lacrimi şi opresiune, în mijlocul furiei populare, cu
revoluţia, tribunalele militare şi plutoanele de execuţie, nimeni nu se mai gândea la
Egina, acel loc îndepărtat, şi la mănăstirea din Xantos, cu maicile sale.

Toate aceste evenimente, cumplite şi triste, treceau uşor, cumva pe alături şi pe de-
asupra insulei, ca un uriaş nor negru, ca un nor de cerneală.

Stareţa, maica Xeni, care compunea acele cântări simple şi care se ruga zi şi
noapte, îl vedea - mai cu seamă ea - nopţile, pe dragul său binefăcător, pe Prea
Sfinţitul «viu» şi stăteau de vorbă. Îi spunea neliniştile ei cele mai ascunse şi
durerile sale, povestindu-i necazurile şi chinurile ce se abătuseră asupra ţării
noastre, asupra acestui sălaş al Ortodoxiei. Iar el îi spunea să aibă răbdare, nădejde
în Dumnezeu şi credinţă. «Cu Lumina lui Hristos, numai cu Lumina lui Hristos se
va mântui acest loc», îi răspundea Prea Sfinţitul. Vedea el însuşi, cînd trăia,
dezbinarea, mâncătoria, crimele, ura planând deasupra neamului, iar inima îi
tremura de teamă. Forţe întunecate, necunoscute, stăpâneau în micuţa noastră
patrie mult încercată. Forţe ce «aruncau în aer» credinţa în Hristos-Mântuitorul,
care «aruncau în aer» bătăile inimii luptătorilor din 1821. Desigur, revoluţionari
din neamul Kanaris şi Miaoulis, plângeau acum acolo, sus, în ceruri. «Deschizând
Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, toate se
vor tulbura».

... Stareţa, cuvioasa Xeni, cu posturi, cu rugăciuni, cu privegheri şi cu darul curat al

smeritului său suflet, făcând voia lui Dumnezeu, după exemplul binefăcătorului
său, întemeietorul mănăstirii, se apropia neîncetat de blânda delicateţe a Mielului
lipsit de răutate, de Mielul junghiat, Cel «Mare în toate», de Tronul Ceresc.
Sufletul ei se îndepărta şi se curăţa de toate vicleniile şi voile acestei lumi.

Într-o seară, o seară cu ploaie neaşteptată, cu tunete şi fulgere, bătrâna maică

Eufrosyni, tulburată în somn, ieşi în curte, îndreptându-se spre biserică. Intră în
biserică şi, tot mergînd, uluită, o găsi acolo pe cuvioasa Xeni ce se ruga în
genunchi. Dar ce-i vedeau ochii! Dumnezeule, oare era adevărat ce vedea?
Cuvioasa Xeni se afla toată în văzduh, la doi metri deasupra podelei, iar chipul îi
strălucea! Oare vedea bine sau i se năzărea? Era adevărat ce vedea sau era ameţită
de fulgere, de întunericul nopţii, de apa curgînd potop, năpustindu-se pe costişe?
Într-adevăr, totul era aievea! Nu i se năzărea. Doamne Dumnezeule! Vedea...
- Maică Xeni... şopti tremurând.
Maica se sperie puţin, îşi întoarse faţa spre ea şi apoi coborî pe pământ, în locul ei
obişnuit.
- Ce cauţi aici la ora asta? o întrebă încet.
- M-am speriat de tunete şi... am ieşit.
- Cum? Te rog, soră, te rog, uită ce ai văzut aici, dacă ai văzut ceva. Eu sunt umilă
şi nevrednică de toate.
- Dar, nu mai înţeleg...
- Nu era nimic, soră, nimic. Te rog...

Cuvioasa Xeni s-a învrednicit de «darul înainte-vederii», căci Duhul zboară unde
vrea. Adesea unii vizitatori însemnaţi o auzeau uimiţi vorbindu-le despre venirea
lor, fiind gata pregătită să-i întâmpine, să-i asculte şi să-i ajute.
Şi, cînd îi sosi şi ei sorocul, ceasul marii călătorii, la porunca Mielului o mulţime
de îngeri se pregătiră să o însoţească şi să-i primească sfântul şi răbdătorul suflet.

Pe patul de moarte, acestea fuseseră ultimele sale cuvinte: «Iată cetele îngereşti
strălucind». Desigur, va fi vorbit din nou cu Prea Sfinţitul şi-şi vor fi spus multe
într-o limbă necunoscută, într-o limbă a tuturor oameni: lor, în limba psalmilor şi a
imnelor, «cea curată, care nu cunoaşte viclenie sau murdărie».

Pentru prima oară apărea bătrânul pentru a asista la plecarea unui suflet «strâns
legat» de activitatea şi viaţa, sa personală.

Cuvioasa Xeni a adormit în tăcere, ca zburătoarele cerului, la 31 octombrie 1923,

cu câteva zile înainte de a se împlini trei ani de la moartea iubitului său părinte şi
călăuzitor duhovnicesc.

23

După trei ani, când surorile dimpreună cu noua stareţă deschiseră iar mormântul,
cu suflarea tăiată, mare le fu bucuria, văzând că nu se schimbase nimic. Trupul era
intact, chipul liniştit părea cufundat într-un somn adânc, mâinile îi erau palid-
gălbui ca un chihlimbar translucid, iar mireasma deja ştiută se risipea peste tot în
curte!

Din gură în gură, prinse a se răspândi acest semn minunat, care în unele locuri fu
pricină de cârteală, iar în altele făcu din această întâmplare începutul unei
adevărate legende.
- Oare este cu putinţă ca în zilele noastre, zile păcătoase, scufundate în păcătoşenie,
zile de tăgadă, egoism şi escrocherii, este oare cu putinţă aşadar ca în astfel de
vremi să se pogoare cerul pe pământ, să ne dăruiască o asemenea mărturie? se
întrebau neîncrezători destui creştini ce vieţuiau în insulele dimprejur şi în Poros.
- Dumnezeu este mereu Acelaşi, neschimbat, răspundeau unii bătrâni mai cu carte,
care şi ei la rându-le, aşteptau să le vină sfârşitul. Pe cel care se leapădă de sine şi
care-şi ridică crucea de bunăvoie, îl aşteaptă cunună, colo sus, la Sfântul Tron,
spuneau sfătoşi.

Iar cei necredincioşi, prietenii materiei şi ai vremelniciei, apărătorii teoriei despre

lume formulată de evreul Marx, tăceau chitic, se făceau că nu ştiu şi n-au aflat
nimic. Vezi bine, nu puteau nici să explice acest fenomen, dar nici să-l tăgăduiască.
De asemenea nu puteau nici să-l pună pe seama unor urzeli sau a exploatării
maicilor de la mănăstire. «Vino şi vezi».
Între timp, după moartea cuvioasei Xeni, se deschise şi testamentul bătrânului,
care-şi lăsa mănăstirii toată averea materială şi intelectuală. Speriat de rapoar¬tele
neadevărate şi de influenţa negativă a unora dintre mitropoliţi, dorea ca mănăstirea
să existe în continuare ca o chinovie particulară, care să se autoadministreze,
supunându-se şi făcând ascultare înaintea Bisericii Ortodoxe doar în privinţa
chestiunilor duhovniceşti.

Încet-încet, toate cele legate de recunoaşterea mănăstirii, toate cele ce tărăgănau şi

nu se rezolvau, se aranjară. Fiindcă, pe lângă necazul naţional, pe lângă revoluţii,
nelinişti, şiruri nesfîrşite de refugiaţi din Asia mică şi plutoane de execuţie,
Theoklitos fu îndepărtat din nou, iar în locul său veni cel ce îl înlocuise pe Prea
Sfinţitul Nectarie la Seminarul Rizareios, arhimandritul Chrysostomos Papa-
dopoulos. Acest om părea că merge aproape pe urmele binecuvîntatului său
predecesor. Acesta, aflându-se în Seminarul Rizareios, ştia bine cine e exilatul din
Egipt. Pricepuse că mişcarea de «reînnoire a sentimentului religios» al poporului în
acest veac tulburat al materiei, se datora în mare măsură predicilor sale inspirate,
pline de profundă credinţă, precum şi exemplului său. Un Markos Tsaktanis, un
Gheorghios Makris, un Anghelos Nisiotis, un minunat Ghervasios Paraske-
vopoulos şi atâţia alţii, fuseseră odinioară «puişori» ocrotiţi şi încălziţi sub aripa
caldă a Prea Sfinţitului, care le-a transmis şi lor putere, viaţă şi har sfânt, datorită
inimii sale închinate lui Dumnezeu. Şi apoi, el însuşi, Chrysostomos era scriitor
ecleziastic şi om dedicat studiului, aşa că pricepea prea bine ce operă preţioasă şi
profundă lăsase Prea Sfinţitul - acel lucrător tăcut - în domeniul scrierilor patristice
şi teologice, lucrător pe care Patriarhul Sofronios îl exilase şi-l alungase fără nici
un motiv. De aceea, în calitate de Mitropolit al Atenei şi al întregii Elade, se grăbi
să pună lucrurile pe făgaşul lor firesc. Se grăbi să acorde renunţarea la orice
pretenţie din partea Fondului Ecleziastic asupra averii bătrânului şi în acelaşi timp
să recunoască mănăstirea din Egina ca pe o chinovie de sine stătătoare, întocmai
după dorinţa întemeietorului său. (Această dorinţă nu i se împlinise în timpul vieţii,
pentru a bea până la capăt potirul răbdării.)

În data de 15 martie 1924, printr-un document oficial referitor la cele de mai sus şi
la anumite sugestii juridice pe care le făcea el însuşi, printre altele, le scria:
«...Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom vizita în curând mănăstirea, vom orândui
amănunţit cele privitoare la mănăstire, dorind totuşi ca prin recunoaşterea
mănăstirii să îi oferim toată ocrotirea noastră, cerând totodată fiecărei maici să şi
facă datoria cu credinţă şi frică de Dumnezeu, având deplină şi netăgăduită
încredere în toate hotărârile Consiliului stăreţesc, cinstind-o pe stareţă ca pe maica
lor duhovnicească, spre a putea străbate locul nevoinţelor monahiceşti, în
netulburată pace şi în frăţească iubire».
 24

De bună seamă, acum tuturor le sunt cunoscute cele petrecute mai apoi, acţiunile şi
evenimentele ce au urmat pentru canonizarea şi introducerea oficială a Sfântului
bătrân din Egina în rugăciuni şi în biserici. Un lucru însă poate le scapă multora. Şi
anume faptul că, înainte de a se face cercetări, constatări, înainte de a se obţine
dovezi palpabile, înainte de a se auzi păreri contrarii şi de a avea loc discuţii între
cei abilitaţi şi conducătorii Bisericii privitor la un asemenea eveniment greu de
crezut, înaintea tuturor acestora aşadar, grăi însuşi Dumnezeu. Le grăi vlăstarelor
Sale alese, micuţei turme a oamenilor din popor.

... Iată, vom spune din nou că în mulţimea anonimă, în sufletul poporului,
sălăşluieşte o maia, o plămadă, care creşte încet-încet. Este turma cea micuţă, sunt
sufletele neînsemnate, neputincioase şi istovite, nesocotite de lumea strălucitoare,
suflete (câte şi cum sunt numai Unul Dumnezeu ştie) care ştiu ce e o tragedie, care
ştiu să rodească întru răbdare, care ştiu ce înseamnă durerea şi spaima Golgotei.
Ridicând fără cârtire crucea, cheamă şi primesc această comoară suprafirească,
Sfântul Har. Poate tocmai datorită acestor suflete planeta noastră mai stă la locul ei,
fără a fi spulberată în cele patru zări...

Aşadar grăi Dumnezeu însuşi şi vesti micuţei turme. Grăi nemijlocit sufletului
poporului, iar canonizarea, în loc să se facă în mod obişnuit, aşa cum era obiceiul,
după aproape o sută de ani de la moartea sa, se făcu mult mai devreme, într-un
răstimp de necrezut pentru cei ce au urmat. Adică, orice am spune, canonizarea a
pornit de jos, din sufletul norodului, din mijlocul mulţimii anonime.

Imnograful, într-unul din apolisurile slujbei, a scris acestea: «Slavă Celui ce în

vremurile din urmă te sfinţeşte pe tine cu strălucire».

Într-adevăr, pornind de la acel prim semn, cel prin care s-a tămăduit paraliticul
asupra căruia fusese aruncată bluza Sfântului Nectarie, la spitalul Areteio,
Dumnezeu făcu astfel încât norodul să aibă mereu alături prezenţa de minuni
făcătoare a alesului Său cleric, fost Episcop de Pentapolis. Dărui un nou
binecuvântat şi binevoitor mijlocitor, un reazem şi un mângâietor, un tămăduitor al
bolilor ce păreau de netămăduit.

Mulţi greci ortodocşi, care mureau de frig, care sufereau de dureri îngrozitoare şi
care îndurau boli de netămăduit, oriunde se aflau, în orice colţ al pământului, în
ceasurile de mare deznădejde, îl vedeau aievea pe bătrânul călugăr cu fes,
zâmbindu-le blând, mângâindu-i şi încredinţându-i că se vor face bine, că
Dumnezeu nu i-a părăsit, dar că trebuie să aibă nădejde şi răbdare.

- Cine eşti tu, bunicuţule? îl întrebau în extaz.

- Sunt fostul Episcop de Pentapolis, Nectarie din Egina, răspundea, după care
dispărea iar.

Nu este nevoie să mai menţionăm aici persoane şi cazuri concrete. De altminteri, s-

au scris numeroase cărţi despre semnele şi minunile sale, precum şi, mult mai
multe, despre exorcizarea celor demonizaţi. S-au scris şi continuă a se scrie, fiindcă
aceste minuni nu contenesc a se petrece.

Merită însă să amintim aici pe scurt o întâmplare legată de o fată demonizată, din
Pireu, pe nume Ekaterini Krakari care de mulţi ani era chinuită de un demon
cumplit şi care apoi s-a călugărit în anul 1917, luând numele de Parthenia, în
afara Mănăstirii Egina, fără a se tămădui atunci. Această Ekaterini, pe când era
maică, s-a dus la cuviosul bătrân în anul 1919, cu un an înainte de moartea
acestuia. Iar părintele, citindu-i cuvenitele rugăciuni, s-a tulburat foarte.
- O chinuie unul din cei mai cumpliţi demoni, spuse uluit.

Destul de mulţi dintre locuitorii de atunci ai Pireului îşi amintesc neîndoios de

epistatul Gimnaziului din Piaţa centrală, Markos Krakaris, care locuia pe gratis
în- tr-una dintre odăile de acolo. Acest Markos avea o fiică frumoasă foc, pe nume
Ekaterini. De mică, toţi cei ce o vedeau, spuneau că, atunci când se va face mare,
multe inimi va frânge, că va ajunge mare şi puternică, o femeie tare, într-atât de
mare îi era frumuseţea. Însă tatăl ei, epistatul, ducea o viaţă cam nesăbuită,
blestemând necontenit, chiar şi cele sfinte. Astfel, odată, când se înfurie, o dădu
pe fiica sa răului. De îndată chipul fetei se schimbă, se schimonosi, se învineţi, iar
ea, mugind ca un berbec, căzu pe jos şi-ncepu să se lovească. De atunci rămase în
stăpânirea unui cumplit demon nemilos.
- Trei suntem, grăi într-o zi unul din demoni, cuviosului bătrân duhovnic, care îi
citea exorcismele. Unul este acum departe, în China, altul bântuie prin Rusia, iar
al treilea îţi vorbeşte acum...

Asupra sărmanei case a epistatului din Pireu se abătură teamă cumplită, groază şi
negrăită jale. Trei bărbaţi puternici, dimpreună cu tatăl, nu puteau să facă să-şi
vină în simţiri această fată de şaisprezece ani, în momentele în care o apuca furia
distrugerii. Erau nevoiţi să o lege strâns, să o supravegheze continuu, neputând
pleca o clipă de lângă ea.
Şi înainte de a deveni maică au închinat-o lui Dumnezeu, ducând-o neîncetat la
slujbele de noapte. De nenumărate ori au dus-o la de acum dărâmata bisericuţă a
vechii Stratone, din Monastiraki, aflată în Atena, Sfântul Elisei, unde slujea un alt
cleric al lui Dumnezeu, părintele Nikolaos Planas (care astăzi este recunoscut
oficial ca Sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe), unde cântau cei doi smeriţi şi
totodată mari păstrători ai tradiţiei, Moraitis şi Papadiamantis. Iar cei trei demoni
sălăşluiţi în fată grăiau prin ea neînchipuite blesteme şi grozăvii. Uneori grohăia
ca un porc, alteori răgea ca un măgar, iar în clipa sfântă a prefacerii Sfintelor
Daruri, amuţea şi leşina.

În vremea aceasta în care ea însăşi şi ai ei aveau de îndurat aceste cumplite

încercări, veni un arhimandrit din Egipt, cleric de meserie, care însă slujea
nesângeroasa Jertfa în mod mecanic şi fără credinţă, fără înţelegere şi zdrobirea
inimii. Îndepărtat de Sfântul Har, trăind prins în mrejele strălucirii unei lumi
vremelnice, socotea credinţa în Iisus Hristos Mântuitorul nostru drept credinţă
într-o religie simbolică, ca toate celelalte religii. De aceea îşi înfăptuia misiunea
ca un simplu funcţionar. Aşadar, aflându-se cu treburi în Atena şi auzind lumea
vorbind despre fata din Pireu şi despre profeţiile pe care le rostea prin ea
demonul, arhimandritul surâse cu superioritate.
- Nu mai sunt demoni în ziua de azi, spuse. Iar fata pare mai degrabă a suferi de
schizofrenie.

Este caracteristic faptul că cei ce se îndepărtează de Dumnezeu, neagă existenţa

diavolului, neîncrezându-se lesne în existenţa sa.

Prietenii şi cunoscuţii lui stăruiră să-i povestească ce se întâmpla.

Până când, într-o seară, arhimandritul coborî în Pireu - îmbrăcat cu rasa lui
proaspăt călcată, roşu la faţă, pleznind de sănătate - şi luă trăsura care îl lăsă în
faţa Gimnaziului din piaţă.

Între timp, până a ajunge arhimandritul în faţa uşii acelor oameni, demonizata
Ekaterini, legată într-un colţ al casei, pe un ton batjocoritor, le dădea alor săi
toate amănuntele legate de venirea clericului, din momentul în care ieşise din
casă.
- Hm, drăguţul de el, striga întruna. Vine rasoforul din Alexandria. Acum se află în
Omonia... acum îşi cumpără bilet ca să ia trenul electric... acum ajunge ţanţoş, pe
primul loc, în Phaliro... Iată-l, drăguţul de el, s-a ridicat şi iese în piaţă cu lumea.
Ia uite-1, caută să găsească o trăsură... Mamă, ce-o să mă mai distrez!... O să-l
întorc pe toate părţile...
Ai săi îi cunoşteau puterea pe care o avea demonul din ea de a profeţi anumite
lucruri şi pricepură că avea să le vină cineva în vizită. Ajunse, aşadar,
arhimandritul, ceru să-l vadă pe tatăl bolnavei, îşi spuse numele, titlul şi scopul
vizitei. Îl primiră de îndată. Îl duseră cu mare plăcere la locul unde era izolată
fata.

La început Ekaterini se arătă cruntă, arborând o expresie enigmatică. Apoi păru

că se mai îmbunează şi-l privi în tăcere. După o vreme începu să râdă şi, în scurt
timp, începu să-şi bată joc de el.

- Părintele, ce frumos şi ţanţoş eşti...

El o observa, o privea cu un aer de superioritate, convins de corectitudinea opiniei
sale. Vezi bine, ştiinţa din ziua de azi...
- Ciudat lucru, pare teafără, şopti. Desigur, când o apucă criza...

Deodată fata se apropie de el, îi puse mâna pe piept cu familiaritate şi-i scoase
ceasul din buzunar.

- Fiţi atent, părinte, strigă mama fetei. O să vi-1 spargă...

- Nu, cum să-l spargă?... Credeţi că aşa de uşor se sparge oţelul?

Nici nu-şi sfârşi bine vorba, că se şi auzi un pocnet, iar ceasul se sparse în mii de
bucăţi. Arhimandritul se ridică înspăimântat. Între timp însă mâinile demonizatei
se agăţară de gâtul lui, trăgând lanţul de care atârna o cruce de aur şi spunând tot
felul de lucruri murdare şi necuviincioase.
- Măi nenorocitule, ticălosule, mizerabile, vierme ce eşti, nu tu eşti ăla de n-ai
lăsat nici o femeie şi nici o fată neatinsă în Alexandria? Cutezi tu a spune că eu nu
exist? O să-ţi smulg toate faptele bune cu care te-ai împodobit ca un actor
îmbrăcat în rasă... Nu ai făcut cutare lucru în cutare zi?... Nu ai urzit undeva la
Karf-Zaiat nu mai ştiu ce?...

Arhimandritul din Egipt nu mai rezistă. Se ghemuise tot pe jos. Alergară toţi,
strigară după ajutoare şi aşa îl luară de-acolo din odaie, în timp ce demonizata
continua a spune vrute şi nevrute... mugind din când în când ca o fiară din pustie.

Apoi, Ekaterini fusese călugărită şi, în anul 1919, pe când încă trăia Cuviosul
bătrân, se duse în Egina. Demonul părea a o fi părăsit, însă doar tăcea, stând ca
în adormire. Şi, când erau toţi gata să sărbătorească şi să se bucure, iată că
vicleanul vrăjmaş apăru iar.
În cele din urmă, într-o bună zi, în timpul unei Privegheri de toată noaptea, când o
aduseră mai mulţi, rugându-se din adâncul inimii să se milostivească Dumnezeu
de ei şi să o elibereze sau să o ia, să scape bieţii de ei de aşa o povară, deodată
tânăra deschise gura şi spuse ceva important. Ceva ce ei nu pricepură decât mult
mai apoi.
- Degeaba m-aţi îmbrăcat în rasă şi mă duceţi pe la biserici. Totul e zadarnic. Eu
sunt foarte puternic şi nici unul dintre aceşti preoţi nu mă poate alunga... Unul
singur mă poate alunga... cel cu unghii lungi.

Toţi rămaseră muţi de uimire.

- Oare cine să fie cel cu unghii lungi? Despre cine vorbea? se întrebau rudele şi
prietenii. Vorbele rămaseră nedesluşite...

În cele din urmă, când adormi Cuviosul bătrân din Egina şi se răspândise deja
vestea despre minunile pe care le făcea mai ales cu cei demonizaţi, hotărâră să
mai facă o încercare şi să o ducă la sfântul lui mormânt. O luară aşadar, o duseră
la vapor şi de acolo la mănăstire, rude multe - cinci bărbaţi şi opt femei.

Multe avură de îndurat până ce ajunseră sus. De nenumărate ori era gata să-i
arunce prin râpi, să-i rănească şi să-i omoare.
- Cel cu unghii lungi, răcni îndată ce ajunseră lângă sfântul mormânt. Cel cu
unghii lungi... vai de mine, îl întrece pe Kapsalis din Kefallonia . Ăsta, vezi bine,
este şi Episcop...

A doua zi, după Sfânta Liturghie, după ce au însemnat-o cu semnul Crucii cu ulei
luat din candela de la mormânt, se aruncă pe jos, se zvârcoli, făcu spume la gură
şi aproape că se sufocă, devenind galbenă ca moartă. Însă după o jumătate de oră
deschise ochii şi şopti:
- Ah, unde mă aflu? Dumnezeul meu, m-am eliberat!...

După cum s-a desluşit mai apoi, demonul îi spunea Cuviosului întemeietor al
mănăstirii «cel cu unghii lungi», fiindcă nedescompunîndu-i-se trupul, unghiile
degetelor sale lungi şi pale, crescuseră ceva.

În primăvara anului 1926, în luna aprilie, femeia ceru să intre în mănăstire ca

maică, luând mai apoi şi schima mare. Studiul regulat al cărţilor sfinte şi marea sa
evlavie deveniră renumite. Până în ceasul din urmă a lucrat la mănăstire (septe-
mbrie 1968) ca secretară însărcinată şi cu redactarea proceselor verbale şi a altor
acte. Scrisul său caligrafic s-a păstrat până în ziua de azi în catastiful cu acte al
mănăstirii.
 25
Când se împliniră zece ani de la moartea Cuviosului bătrân, deschiseră iar
mormântul, ridicară capacul coşciugului şi constatară că cel adormit nu se
descompusese încă. Ci sta liniştit, împăcat, dormind uşor şi risipind în juru-i bună
mireasmă! Abia după douăzeci de ani de la moartea sa îngădui Dumnezeu să i se
descompună trupul, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţi sfinţi, lăsând osemintele aşa
cum erau. Însă bună mireasmă se simţea peste tot şi aşa a rămas pentru totdeauna.
Şi nu doar acesta, dar şi toate obiectele atinse sau aflate în apropierea acestor sfinte
moaşte - racla, giulgiul, fesul - se umpleau de aceeaşi bună mireasmă pe care o
risipeau pretutindeni!

O bătrână doamnă bogată, care îl cunoscuse la mănăstire şi care i se spovedise de

multe ori, trăind acum singură şi în mare sărăcie în Pireu, era foarte întristată din
pricina faptului că se descompunea, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta în fiece
noapte. Femeia îi încredinţa pe toţi, cu credinţă şi răbdare, că Ortodoxia
dobândise noi moaşte. Şi, fiind ea de fel din Zakinthos, vedea apărând moaşte
veşnice, nestricăcioase, ca ale sfântului din patria sa.

Până când, într-o noapte, îl văzu pe Cuviosul bătrân stând la căpătâiul său. Îl
văzu surâzând, având pe chip acelaşi sfânt surâs pe care-1 cunoştea.
- De ce eşti tristă? o întrebă. Eu m-am rugat Domnului să îngăduie
descompunerea trupului. L-am rugat pentru aceasta, datorită evlaviei creştinilor.
L-am rugat pentru mângâierea lor, ca să se ducă aceste oseminte prin ţară şi prin
lume.

Femeia se trezi tulburată, dar plină de recunoştinţă. Ce mare putere are Duhul! Îl
văzu aşadar viu pe Cuviosul bătrân Nectarie, pe ascetul, duhovnicul Nectarie,
adevărată stâncă a răbdării!

Între timp, printr-o decizie specială a Sfântului Sinod, Egina fu anexată Mitro-
poliei de Ydra, Mitropolit fiind Prokopios Karamanos, bătrân de acum, care era de
ani buni Episcop al regiunii şi întâi stătător al istoricelor insuliţe ale Golfului
Saronikos.

Era un om căruia îi plăcea bunăstarea, având o parte a inimii, cea mai mare, prinsă
în mrejele puterii lumeşti şi o altă parte, cea mai mică, înclinată spre evlavie şi
credinţă.
În timpul îndelungatei sale slujiri ca Episcop, învecinându-se cu portul Pireu, se
ducea şi venea, umbla prin cele două mari oraşe; fusese de multe ori membru al
Sinodului şi adesea nimerise în tot soiul de stigmate şi pete ce marcau viaţa
colegilor săi clerici şi episcopi. Adesea asistase la exploatarea unor sfinte moaşte
de către călugări şi «saltimbanci ai rasei»... Desigur, în aceste oraşe se aflau şi unii
oameni drepţi precum Efsevios Matthopoulos cu obştea sa, Ghervasios
Paraskevopoulos, Anghelos Nisiotis şi mulţi alţii, risipiţi prin felurite locuri, care
înţelegeau profunzimea Sfintei Evanghelii, luând-o în serios. Aceştia erau gata de
orice jertfă. Erau pregătiţi să îndure lipsuri şi să dea tot ce puteau. Dar şi acolo, în
Egina, să nu uităm că se afla Nectarie, cel exilat şi alungat din Egipt... Mitropolitul
nostru se mulţumea să-i accepte şi, uneori, chiar să-i admire pe aceştia, să împartă
binecuvântări şi să depună mărturie cu privire la activitatea lor creştinească. El
unul însă nu se putea smulge din laţul atracţiilor lumeşti, din beţia puterii, din
lauda de sine, din mulţumirea pe care i-o aduceau plecăciunile ce i se făceau. Nu se
putea desprinde nici de compania plăcută pe care o găsea în diferite saloane.

Anii treceau neîncetat, fără ca sufletul norodului să poată uita prezenţa mereu vie a
cândva exilatului Nectarie. Ca Mitropolit, într-o zi vizită mănăstirea. Maicile îl
primiră cu respectul cuvenit, cu flori şi lumânări. I-au pregătit o masă aleasă, iar
pentru seară, spre a se odihni, i-au dat odaia de dormit a veşnic pomenitului
întemeietor al mănăstirii. Pe când stă la masă, mâncând fructe, auzi o maică, pe
fosta Agapia care acum se numea Nectaria, vorbind despre uluitoarele minuni,
despre mireasma, despre tămăduirea celor demonizaţi şi a celor aflaţi pe patul de
moarte.

Auzind acestea Mitropolitul păru că se distrează şi, surâzând superior, spuse ironic:
- Cine, măi? Cine face aşa semne şi minuni? Cine binemiroase? Nectarie?
- Chiar el, înalt Prea Sfinţite!’Cine altcineva?
- Nu mai terminaţi cu poveştile astea? Vreţi să mă ameţiţi şi pe mine cu povestea
asta?
- Dar, înalt Prea Sfinţite!...
- Nici un dar... Auzi colo, Nectarie! Ha, ha, ha... Ce era, măi, Nectarie? Că tremura
de frica lui Sofronios şi-şi pleca fruntea în faţa tuturor celor puternici.

În clipa aceea, vechea ucenică, brunetă, fostă Aga-pia, care acum era maică în
vârstă, cu schima mare, însărcinată cu treburile externe ale mănăstirii, auzindu-i
cuvintele, se tulbură foarte tare şi-o trecu aşa, ca un fior.
- Auzi, părinte al nostru... Auzi ce spune aici înalt Prea Sfinţitul?
Trecu timpul, prinse a se înnopta şi Prokopios îşi simţi stomacul îngreuiat. Se
retrase aşadar în odaia de alături şi se întinse în patul veşnic pomenitului bătrân.
Dar cine era acela care se apropie de el îndată ce adormi? Cine era cel ce stătu
lângă el toată noaptea şi pe care. privindu-1 îngrozit gemea tare, gata să-şi dea
sufletul?
- Nectarie... Nectarie... bâigui.
Şi gemea, lovindu-se cu pumnii...

Nedumerită de zgomotul şi de gemetele care se auzeau, maica Nectaria, ce dormea

iepureşte într-o chilie din apropiere, se sculă, ieşi şovăind, bătu la uşa Prea
Sfinţitului, deschise şi, intrând, văzu o privelişte întristătoare.

Procopios, pe'jumătate căzut pe jos, năduşit leoarcă, se zvârcolea ca un peşte.

În fine, alergară la el şi-i dădură primul ajutor. Se linişti înalt Prea Sfinţitul şi-şi
mai veni în fire.
- Nu-i nimic, izbuti a spune.
Dar, îndată ce se îmbrăcă, păşind neclintit pe podea, căzu pe gânduri. Vreo două
ore se luptă cu propria conştiinţă şi cu propriul egoism. În cele din urmă, îi spuse
stareţei:
- Măi, se pare că aveţi dreptate. Într-adevăr Nectarie a devenit sfânt... Hai la
mormânt.

Şi se duseră la mormânt de dezgropară moaştele şi Mitropolitul «puse degetul pe

locul unde împunsese suliţa», încredinţându-se de măreţia lui Dumnezeu, de bună
mireasma ce izvora din sfântul.

De atunci, umbla cu capul plecat, lucrând toate cu bunătate şi cu evlavie. Iar după
o vreme a scris chiar prefaţa unei cărţi despre evenimentele din viaţa sfântului, în
care spunea: «...Domnul m-a învrednicit pe mine, care pe atunci eram Mitropolit în
această eparhie în care se află mănăstirea unde a vieţuit şi unde a fost înmor-
mântat acest mare Ierarh al Bisericii, să fiu de faţă la deshumarea din anul 1953,
încredinţându-mă de buna mireasmă izvorâtă din moaştele sale, lucru care m-a
bucurat foarte».

Merită totuşi să pomenim aici o întâmplare deosebită petrecută cu ocazia ultimei

deshumări a moaştelor sfântului, când Prokopios, aflându-se sub influenţa viziunii,
porunci să fie dezgropat de îndată.

... Dacă minunea, uimirea şi înştiinţarea lăuntrică despre cele nevăzute se

îndepărtează, iar «sufletul legat» se reaşează în mod realist în faţa soarelui, pe ce
trece vremea amintirea «se pierde». Şi, din păcate, omul recade în cele vremelnice,
cu rătăcitoarea şi ademenitoarea lor siguranţă. Prokopios şi fiecare din cei ce se
aflau atunci la mănăstire simţeau, ca şi el, legile firii, povara şi ispitele...

Ce aveau înainte-le? Un mormânt cunoscut. Nişte moaşte, un schelet, un pachet de

oase, taina tăcerii, veşnica şi cumplita pecete a morţii. Numai că aceste oseminte,
lucru ciudat, aşa cum am mai spus, împrăştiau bună mireasmă. O mireasmă stranie
şi atrăgătoare. Unuia i se părea că simte esenţă de iasomie, altuia i se părea că
simte un miros de crini, ca cei ai Buneivestiri, iar altul simţea un parfum de flori
din cele ce cresc în pădurile virgine. (O piatră de temelie a Ortodoxiei, Sfântul Ni-
codim Aghioritul, referindu-se la buna mireasmă a altor sfinţi, bunăoară a tânărului
sfânt, a Mucenicului Constantin cel nou din Ydra, intuind măreţia şi puterea
«Comorii bunătăţilor şi a de viaţă Dătătorului», scria acestea: «Împăratul ceresc,
Mângâietorul, Duhul Adevărului, când este vorba despre mucenici şi despre aleşii
Săi, îngrijeşte şi înmiresmează cele ce ar trebui să cadă în stăpânirea stricăciunii, a
necurăţiei şi a putreziciunii...»).

Iar mireasma despre care scriem acum nu se revărsa doar peste mănăstire, peste
curţile sale, peste copacii dimprejur şi peste poteci, ci ajungea până jos, până la
drumul cel mare, la autobuze, unde «particule mişcătoare de materie» se scurgeau
încet în cele lumeşti.

Prindea să se-ntunece. Iată, trecea şi un autobuz ce mergea pe ruta Egina-Aghia

Marina... O grămadă de tablă purtând - ce altceva? - încărcătură umană, tot soiul de
călători. De bună seamă, nimănui nu îi pasă de călători. Cine ar putea cunoaşte
viaţa fiecăruia, întâmplările prin care a trecut, ce suflet are fiecare şi ce fel de
inimă?

În acest autobuz se afla însă Maria X., de treizeci de ani... Bine făcută la trup, cu o
expresie frumoasă, cu nişte minunaţi ochi albaştri, emanând o atracţie feminină
foarte intensă. Desigur, nu era o naivă. Fusese cucerită deja de isteţimea
lumească, de stăpânul distrugător de suflete al acestei lumi, precum şi de mult
doritul trai bun. Deja de ieri îşi dăduse întâlnire cu un prieten, pentru astăzi, într-
un local pe malul mării, unde urma să se distreze de minune. De ani de zile aşa îşi
petrecea timpul liber al tinereţii. Însă, vezi bine, tinereţea trece fără a se mai
întoarce vreodată... Prin urmare, de ce să nu se lase în voia fiorului şi a plăcerii ce
i se ofereau pe calea cea largă?
Deodată însă, şoferul frână brusc, făcând pană de cauciuc chiar acolo, în acel loc
unde, de sus, de la mănăstire, se auzeau clopotele necontenit. Brusc fata simţi o
mireasmă negrăită.
- Ce se întâmpla? a întrebat. De ce miroase aşa frumos?
- Tămâiază... răspunse unul.
- Dar nu miroase a tămâie, îi spuse fata. Miroase... Dumnezeule! Parcă mă ia cu
leşin.
- Măi, omule, îl dezgroapă pe bătrânul care a ridicat mănăstirea... şopti un om
îndesat, cu ochi jucăuşi şi cu o şapcă veche pe cap.
- De unde ştii?
- Ne-au spus preoţii înainte de a porni, colo jos, pe chei.
Fata se dădu jos. Frumoasele sale picioare, cu ciorapi mulaţi, o apucară în sus,
spre mănăstire. Şi merse, şi merse... Şi, pe ce mergea, mireasma era tot mai
puternică, învăluind-o de peste tot. Ah, oare ce fel de mireasmă era aceasta?
Mireasmă de mosc ceresc!...

Totuşi gândul se împlântă ca un spin ascuţit în inimă, spunându-i: «încotro te

îndrepţi, prostuţo? În zece minute, cel mult cincisprezece, vor schimba cauciucul
cu unul nou. Uiţi câte te aşteaptă? Ha, ha, ha...». Dar, lucru ciudat, inima i se
înmuie deodată. Simţea cum o cuprinde o ameţeală stranie. Şi, lucru şi mai ciudat,
picioarele nu dădeau ascultare acestor gânduri. Sfidând raţiunea, se lăsară atrase
de acel magnet necunoscut.

Pas cu pas, cuprinsă de acea stranie ameţeală, ajunse sus, intrând nevăzută pe
poartă. În scurt timp, frumoasa fată cu ochi languroşi pătrunse într-o altă curte,
simţindu-se oarecum tulburată. în acea clipă văzu un mormânt deschis, cu
lespedea de marmură dată de-o parte. Oh, aşadar de acolo provine, de acolo
izvorăşte acea negrăită şi puternică mireasmă ce-ţi pătrunde în inimă! Doamne,
Dumnezeule! Oare toate acestea erau adevărate?
- Vă rog, spuneţi-mi, cine este îngropat aici? întrebă încet pe una dintre maici.
- Prea Sfinţitul nostru, fiica mea. Părintele nostru, alesul Celui Răstignit, mai
spuse maică, al cărei glas era ca muzica alăutei.
- Al Celui Răstignit! repetă tânără. Oh, mamă... unde mă aflu? Al Celui Răstignit!
spuse iar. Al Celui care...

Deodată, clătinându-se, cade în genunchi dintr-un imbold interior, fără a cugeta

deloc la acest gest. Se apleacă asupra mormântului, inspirând adânc mireasma. Se
apleacă şi se închină. Însă, după ce sărută acea marmură rece şi înmiresmată,
simte că i-au luat ochii foc, un foc ce se răspândeşte mai apoi spre piept, spre
măruntaie, spre vine.
- Mamă!... strigă. Milă!... Şi plânge. Plânge neostoit.
Gâtul îi e împodobit de un colier preţios. Cu un gest firesc, îşi desfăcu colierul, îl
scoase şi-l puse pe placa de marmură.
- Iartă-mă!... strigă, nemaiputându-şi stăpâni suspinele.
- Cum te cheamă şi de unde vii? o întrebă o altă maică cu cruce la gât şi metanii
în mână.
- Mă cheamă Maria... răspunse suspinând. Vin din... sunt... sunt nefericită.
- De ce?
- Fiindcă trăiesc în mocirlă.
- Rugaţi-vă... Rugaţi-vă, căci Domnul nostru a venit pentru a-i căuta şi a-i mântui
tocmai pe cei păcătoşi.

Atunci tânăra se întoarse puţin spre ea. În ochi i se citea deznădejdea. O privi iar,
spunându-i:
- Niciodată... strigă.
Iar strigătul se risipi, sfâşietor şi deznădăjduit, de jur-împrejur, luat de vânt şi dus
departe, spre ceruri.
- Niciodată... spuse iar. Rugaţi-1 să mijlocească, înduraţi-vă de mine, că sunt
foarte nefericită.

«Desfrânata plângând», îşi spuse, privind-o, un pelerin aflat în apropiere. Da,

desfrânata plângând... Darul, prima ofrandă, primul prinos adus la mormântul
«noului Sfânt între Episcopi», fusese adus din pocăinţă. Acest dar se păstrează
până în ziua de azi în vitrină în care sunt depuse toate ofrandele. Iar pocăinţa i-a
adus şi mântuirea, căci acea tânără frumoasă şi-a schimbat viaţa. De atunci s-a
numit «noua egipteancă». Şi, aşa cum spun martori vrednici de toată încrederea,
oameni care au cunoscut-o mai apoi, acea schimbare a condus-o spre poarta cea
strâmtă, spre calea tristeţii, dedicându-şi viaţa Celui ce a primit să Se întrupeze,
spre a preschimba trupul cel păcătos în biserică a Sfântului Duh.
 Epilog

Ar fi nedrept ca înainte de a încheia această smerită povestire, să nu spunem câteva

cuvinte - prinos de recunoştinţă - şi despre Kostis Sakkopoulos credinciosul
tovarăş al Sfântului.

Despre Sfântul Nektarios Kefalas nu mai e nevoie să spunem nimic. A trecut de

mult prin Egina, prin Sylivria şi prin Egipt, devenind una dintre cele mai vestite
personalităţi ale Ortodoxiei şi loc de închinăciune, Iisus Hristos, Dătătorul tuturor
celor bune, Domnul cerului şi al pământului, l-a învrednicit, într-adevăr, de o mare
slavă şi de o faimă pe măsură, astfel încât succesorul lui Prokopios, noul Mitropolit
de Ydra, Spetses şi Egina, Ierotheos Tsantilis, îngenunchind cu evlavie dinaintea
vieţii sale, se îngrijeşte să îndrume «râul» dreptei credinţe spre «Cuvântul
întrupat».

Atâtea minuni în stânga şi-n dreapta, aproape în toate colţurile pământului, atâtea
uluitoare tămăduiri ale unor boli mortale - dar şi, nu puţine, exploatări ale vaselor
de aur ale credinţei - i-au făcut pe mulţi oameni din popor, care nu au primit
învăţătura de bază creştinească, să se ducă şi să ofere totul întru sfânta sa
pomenire, exagerând însă, cuprinşi de o tendinţă de adorare a persoanei.

Însă de multe ori Mirele cel «frumos la chip» şi smerit îngăduie chiar şi unele ca
acestea, fiindcă fraţii Săi sunt sfinţii, iar El este Cel care i-a dus pe culmi, dându-le
cunună.

Să revenim însă la subiectul epilogului nostru. Prin urmare, Kostis Sakkopoulos a

trăit câţiva ani în lume, fără îndrăgitul său dascăl şi îndrumător. Nu s-a călugărit,
aşa cum l-a sfătuit bătrânul părinte, şi s-a chinuit ca unul ce, necăsătorit, nu avea
familie. A lucrat la Banca Greciei în calitate de funcţionar colaborator.

În anii celui de-al doilea război mondial şi ai cumplitei ocupaţii germane, când ţara
noastră, distrusă, suspină luptând cu moartea, se trezi şi se înstăpâni în el suflul
Părintelui şi protectorului său duhovnicesc. Tot timpul şi tot sufletul şi-l dedică
însinguratelor maici de la mănăstire şi celor optzeci de copii orfani din Egina, copii
ai căror părinţi muriseră fie de foame, fie ucişi de plutoanele de execuţie ale
nemţilor. Zi şi noapte alerga împreună cu stareţa Nektaria, bătea la toate uşile,
vorbind fiecărei inimi miloase care ar fi putut dărui fie şi puţin soare, puţină viaţă.
Nu conta că erau câteva boabe de fasole prost fierte, câteva păstăi de mazăre, o
jumătatee de săculeţ de făină, puţin ulei sau puţin zahăr, de leac, în ceas de
strâmtoare.

Şi, înfruntând nenumărate primejdii, ostenindu-se tare şi suspinând, izbuti să

întreţină mănăstirea şi copiii orfani, victimele acelui cumplit prăpăd al istoriei,
victime care mereu se aflau în neputinţe şi care, nemaiputând îndura, în cele din
urmă piereau.

Era bătrân de acum, iar serviciul său, ca funcţionar colaborator, era al unui om care
nu avea o soartă prea bună, care nu dobândise nimic pentru el, nici averi, nici casă,
nici măcar o colibă sărăcăcioasă. Călăuzit însă de învăţăturile marelui său dascăl se
neliniştea şi suferea de teamă ca nu cumva să piară lucrarea lui din Egina, făcând
orice pentru întreţinerea mănăstirii. Uneori chiar cerşea. Cerşea de la bogaţii
speculanţi, le ţinea calea şi se umilea înaintea hainilor proprietari de fabrici care
urmăreau numai profitul.

Mai era însă şi altceva care-i îngreuna sarcina. Marea problemă era transportul. Pe
atunci nu erau nici vapoare, nici vehicule cu roţi şi nici combustibil. Doar nişte
bărci pescăreşti, ce porneau noaptea din Phaliro, ajungând în Egina abia în zori.
Dar de acolo până la locul numit Xantos... Oh, amintindu-şi de un sătean bătrân,
prieten cu Sfântul din Koropi, din Attiki, alergă la acela, se duse la el, îl rugă
îndelung şi, în cele din urmă, cumpără de la el, în schimbul unui sac de fasole (pe
atunci banii nu aveau nici o valoare), un asin, asemeni celui ce-L aducea în Cetatea
Sfântă, înconjurat de flori şi crengi de fînic pe smeritul împărat al lumii. Tare se
mai bucură de această izbândă. Acolo în Egina, costişele erau pline de ierburi, aşa
că n-avea să-l coste prea mult hrana animalului. Dar, ca să mâne asinul acesta tânăr
din Koropi la Atena şi din Atena până la barca din Pireu, din portul Baikoutsi, deşi
era bătrân de acum şi ostenit, opintindu-se şi gâfâind merse şaptezeci de kilometri!
Cu puţin timp înainte, făcând asemenea eforturi se aflase în mare primejdie în vreo
trei rânduri. Dacă-1 prindeau nemţii mergând la ore interzise cu pachete în braţe, l-
ar fi executat. Însă harul Sfântului său părinte duhovnicesc l-a apărat.

Întotdeauna şi-a dorit să scrie o carte despre viaţa şi luptele Sfântului din Egina,
dar n-a apucat. Neîncetatele necazuri, vremurile de restrişte, bolile, grijile şi os-
teneala l-au împiedicat a scrie această carte. Cincizeci de ani a rămas iconom
credincios al Sfântului, grabnic în a-i îndeplini voia părintelui său duhovnicesc,
continuator, ajutor şi sprijin al lucrării Sfântului după moartea sa.

De fiece dată când se ducea cu treburi la mănăstire, fiindcă nu era călugărit, nopţile
rămânea în afara mănăstirii, într-un loc unde erau găzduiţi pelerinii. Astfel respecta
regulamentul impus de dreptul său părinte duhovnicesc. Cum l-ar fi putut oare
încălca? La fel a procedat şi după moartea bătrânului, deşi se ducea acolo obligat
fiind de problemele arzătoare ale obştii, pentru treburi ce trebuiau rezolvate
neîntârziat şi pentru tot felul de angarale.

Kostis Sakkopoulos i-a fost alături marelui exilat din Egipt chiar şi după moartea
acestuia, sprijinindu-i lucrarea ca un nevăzut şi binevoitor cirineu.

În anul 1947, în decembrie, a căzut bolnav la pat. Cu puţin timp înainte de a simţi
că este gata de marea călătorie, el, al doilea colaborator al sfântului după cuvioasa
Xeni, într-o noapte îl văzu pe dragul său părinte duhovnicesc. Stătură de vorbă pe
îndelete, în linişte, despre toate problemele. Aşa cum stăteau de vorbă odinioară, pe
când se aflau amândoi la Seminarul Rizareios.

Şi, când nu mai avură nimic a-şi spune, «triumfătorul» său ocrotitor îl binecuvântă.
- Konstantine, fiule în Domnul, prea dragul meu fiu, păru că spune cunoscuta voce,
în liniştea ce-i înconjura patul de suferinţă.

Aceste cuvinte şi le strigă încă o dată, iar toţi cei care-i erau alături rămaseră uluiţi,
când îl auziră spunându-le. 

Sufletul şi l-a dat în mîinile Domnului după o jumătate de oră. Avea peste şaptezeci
de ani. Muri sărac, smerit, neavând nici o avere.

Ultima dorinţă pe care le-o lăsă scrisă maicilor, fu aceea de a-1 duce şi de a-1
îngropa şi pe el undeva în afara mănăstirii, la cîţiva metri de mormântul celui pe
care-1 îndrăgise cel mai mult în această lume deşartă.

Acolo sus, în locul Xantos din Egina, în grădina micuţei Biserici a Sfântului
Haralambie, chiar lîngă altar, se află şi azi un micuţ mormânt nevăzut, unde
odihnesc osemintele sale.

... Mormânt nevăzut, smerit, ascuns printre ierburi şi flori. Nevăzut şi smerit aşa
cum el însuşi fusese toată viaţa lângă Sfântul Nectarie, această strălucitoare stea a
Ortodoxiei contemporane.

Sfârşit şi lui Dumnezeu slavă!

 Sotos Hondropoulos

Sotos Hondropoulos s-a născut în Pireu în anul 1911 unde a studiat finanţele. Era
de profesie contabil pe la diverse fabrici. De tânăr s-a dedicat scrisului, având o
înclinaţie deosebită pentru proză şi, mai ales, pentru povestirile cu conţinut
psihologic.

Din perioada 1932-1939 a colaborat la mai multe dintre publicaţiile vremii,

apărându-i trei volume de proză. Profunda sa credinţă creştină a constituit, la
sfârşitul războiului, singurul izvor de inspiraţie al scrierilor sale.

A scris povestiri, romane, nuvele. Toate izvodite cu multă iscusinţă, într-un stil
personal, inspirate din viaţa de zi cu zi, încercând să dea soluţii problemelor ce se
iveau.

Un moment crucial în cariera sa de scriitor a fost cartea «Sfântul secolului nostru»,

în care evocă personalitatea Sfântului Nectarie, Episcop de Pentapolis. Această
carte a fost tradusă în limbile franceză şi engleză. De atunci a mai redactat alte
douăsprezece biografii, în care povesteşte vieţile unor Sfinţi ai Bisericii noastre,
biografii ce se întemeiază mereu pe izvoare autentice ale Ortodoxiei.

Pentru toată activitatea, constând în 45 de cărţi, statul i-a acordat o pensie de

onoare de literat.

În anul 1983 Mitropolia Niceei i-a acordat, pentru activitatea sa de până atunci,
Medalia de aur a Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor I şi al VII-lea.

În anul 1987 Societatea Creştină de Litere i-a decernat Premiul Fundaţiei

«Gheorghios şi Katingo Lemou».
Sotos Hondropoulos a decedat la 27 august 1989, la 78 de ani, dându-şi sufletul în
mâinile Domnului Slavei şi ale sfinţilor Lui, pe care i-a lăudat toată viaţa sa.

Alte lucrări ale autorului

I. Povestiri
 Pământul nou
 Drumul către lumină
 Petale de trandafiri
 Suflete curate
 În spatele norilor
 Pe stânca neclintită
 Îngerul naufragiat
 Îmbătrânirea planetei

II. Povestiri pentru copii

 Ceasuri azurii
 Întâmplări adevărate

III. Nuvele
 Zile negre şi zile albastre
 Întoarcerea unui tată rătăcitor
 Minciuna
IV. Romane
 Trecerea unui om
 Secerişul ţarinii
 Suişul (Din viaţa unei mame)
 Semănătorii (Chir Evghenis dascălul)
 Bactria (Dezrădăcinarea unor oameni din Asia mică)
 Un vânticel uşor (Din viaţa unei fete)
 Suflet dedublat (Radiografia unui om dedublat)
 Floarea şi spinul
 Fariseul...
 Floarea iubirii
 Mâini aspre. Din viaţa unui muncitor
 Surorile Pavela (Rolul fetelor în civilizaţie şi credinţă)
 Fată singură la părinţi
  Lângă vulcan
 Prăpastia
 Salonul opt (Sora Savvina)
 Masonul (Viaţă şi moarte)

V. Studii biografice
 Eduard Flanagan (Un suflet dedicat alinării durerii celor mici)

VI. Romane biografice

 Sfântul secolului nostru (Cuviosul Nektarios Kefalas)
 Konstantinos noul mucenic din Ydra (Stele ale golfului Saronikos)
 Timotheos şi Mavra (Pe cruce s-au răstignit)
 Nestricăciosul Sfânt Dionysios (Egina-Zakynthos)
 Cei trei noi mucenici din Spetses (Nikolaos, Stamatios şi loannis)
 Ioan Teologul (Fiul tunetului)
 Spyridion al Trimitundei
 Gherasimos Notaras (Stâlpnici din zona Mării Ionice)
 Makarios Notaras (Arhiepiscop al Corintului)
 Alexie omul lui Dumnezeu
 Theodora Augusta (Stâlp al Ortodoxiei)
 Sfântul mărilor (Sfântul Nicolae, Episcop al Mirelor Lichiei, Făcătorul de
minuni)
 Sfânta Maria Egipteanca (Pocăinţă în pustie)

VIL Lucrări traduse în limbi străine

 Saint Nektarios (The Saint of our Century)
 Saint Nectaire (Le Saint de notre siecle)