CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU

Viaţa lui Mahomed

CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU
Viaţa lui Mahomed
Traducere din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi
Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad Coperta: Mona Velciov
Traducerea s-a realizat după originalul în limba franceză: Constantin Virgil Gheorghiu, Vie de
Mahomet, Éditions du Rocher, Paris, 1999.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIPa Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, VIRGIL (1916.09.09)
Viaţa lui Mahomed Constantin Virgil Gheorghiu; trad, din lb. franceză de Gheorghiţă Ciocioi
bucureşti: Editura Sophia, 2016 ISBN 978-973-136-524-4
I. Ciocioi, Gheorghiţă (trad.)
297 Mahomed 929 Mahomed 94(=411.21 )”06” Mahomed
Cei ce caută pe Domnul înţeleg tot.
(Pilde 28, 5)
I
Să mori ars de viu pentru Dumnezeul tău
Abd al-Muttalib cel care avea să devină bunicul lui Mahomed este unul dintre cei zece oligarhi ai
cetăţii Mecca. Bărbat bine făcut, mai înalt decât sunt arabii în general, el este blond; lucru nelalocul lui, îşi
vopseşte barba şi părul, primind de la un prinţ yemenit (1), cu ocazia unei călătorii în Arabia meridională,
un flacon de vopsea, cât şi modul de întrebuinţare a acesteia. Om bogat, elegant, Abd al-Muttalib este
trecut de 50 de ani. Soarta i-a dăruit tot ceea ce ar putea să facă din el un om fericit. Şi, cu toate acestea,
viaţa lui este o dramă. Când vorbeşte cu prietenii săi ori cu alţi negustori nu uită nici măcar pentru o clipă
de amarul care-l chinuie...
Totuşi, astăzi, pentru prima oară aude vorbindu-se despre o durere care o depăşeşte pe a sa. în timpul
povestirii, uită de propria durere. Povestitorul este Al-Harith-ibn-Muad, conducătorul tribului Jurhum din
Mecca. Acesta îi vorbeşte despre un pogrom, un masacru, care s-a petrecut în Najran, o oază din Arabia
meridională.
Iată faptele povestite de Al-Harith. Acestea s-au petrecut cu câţiva ani înainte, în jurul anului 530 al
erei creştine. Arabia este un teritoriu imens, având mai bine de trei milioane de metri pătraţi, însă aproape
în totalitate pământurile ei sunt sterpe: o mare de nisip, de piatră
8
roşie şi de lavă. Doar o zecime este fertilă, alcătuită din regiuni aflate mai degrabă în partea de miază-zi, cu
precădere în Yemen. Yemen înseamnă „ţara dreaptă,Jori „ţara fericită”. Romanii au numit-o Arabia Félix.
Acolo, în vremurile biblice, a trăit regina din Saba, contemporana lui Solomon. Sudul Arabiei a fost
creştinat în mai multe rânduri, apoi descreştinat şi iarăşi creştinat. Primul care a adus cuvântul Evangheliei
în această regiune conform tradiţiei a fost unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos, Sfântul Bartolomeu (2).
El a evanghelizat Yemenul înainte de a trece strâmtoarea Bab-el-Mandeb ca să ajungă în Abisinia.
Regatul himyariţilor, în Arabia de Sud, îl are ca rege pe Dhu Nuwas, adică „domnul cu cârlionţi lungi”.
De religie iudaică, acesta a hotărât, după cutumă, ca toţi supuşii săi să adore acelaşi Dumnezeu ca şi el.
Oamenii n-au avut ce face. Cei care nu se vor supune regelui lor nu vor mai fi socotiţi fideli ai săi. însă
Dhu Nuwas nu s-a mulţumit doar cu aceasta. El dorea ca toate popoarele învecinate să se convertească, de
asemenea, la iudaism. Or, cei dintâi vecini ai regelui Dhu Nuwas, la nord, sunt arabii din oaza Najran.
Najran este o fâşie de pământ, mai mult ori mai puţin fertilă, care se întinde pe o sută de kilometri în
mijlocul pustiei de nisip şi de piatră. Această fâşie de pământ este înconjurată de cumplitul deşert RubAl
Khâli, care acoperă cu nisip roşu şi cu piatră opt sute de mii de kilometri pătraţi şi care se prelungeşte la
nord cu un alt deşert numit Dahna, lung de şase sute de kilometri, pentru a se sfârşi în deşertul uriaş dinspre
miază-noapte ce poartă numele de Nefud, adică „dunele”, ori Bakr-Billa-Ma, „marea fără apă”.
9
Dhu Nuwas, „domnul cu cârlionţi lungi”, i-a anunţat pe arabii creştini din Najran că îi cheamă să adore
acelaşi Dumnezeu ca şi el. Arabii din Najran sunt mai puţin săraci decât ceilalţi arabi. în primul rând, oaza
lor se află pe calea caravanelor ce trec de la nord la sud şi de la vest la est. Toate caravanele care
traversează Arabia se întâlnesc la Najran. Mai mult, ei se ocupă cu ţesutul şi cu prelucrarea metalelor. La
invitaţia regelui Dhu Nuwas, arabii creştini din Najran au răspuns cuviincios, aşa cum se cade să-i răspunzi
unui rege, însă ferm: cum că ei îl iubesc mai mult pe Dumnezeul lor şi că nu au intenţia să-L lase pe acesta.
Voiau să rămână credincioşi bunului Iisus.
Credinţa în Dumnezeu, altfel decât o fac plantele, prinde rădăcini mult mai uşor şi mai adânc în pustie
decât în pământurile fertile.
în pustie nu există lucru creat de om ori de natură care să împiedice privirea, cugetul sau dorinţa
oamenilor. Nimic nu poate să-l distragă pe om, prin urmare, de la contemplarea veşniciei. Omul se află
neîncetat în legătură cu infinitul, care începe chiar înaintea ochilor săi. Când el îl întâlneşte pe Dumnezeu
în pustie, îi rămâne credincios. Aşa s-a petrecut şi cu creştinii arabi din Najran.
Regele himyariţilor a căutat un pretext pentru a pedepsi acest refuz. Iar pretextul nu se va lăsa aşteptat.
Orice pretext este asemenea petelor solare: sunt descoperite de acela care vrea să le vadă.
în timp ce Dhu Nuwas îşi pregătea răzbunarea, cetăţenii din Najran se rugau la Iisus Hristos, după cum
îi învăţase Sfântul Apostol Bartolomeu şi alţi misionari care trecuseră prin oaza lor, pierdută în nesfârşitul
nisip arzător. Creştinii din Najran păstrau amintirea unui episcop,
10
numit Panthenaeus, care încreştinase o regiune vecină cu Yemenul, şi a unui preot misionar din Tir, numit
Frumentius. Cel de pe urmă nu a fost doar misionar ci şi un administrator iscusit; iar regele din Saana îl
rugase să devină ministrul său de finanţe şi trezorierul său (3). Creştinii din Najran păstrau aceste amintiri
plini de evlavie şi de credincioşie.
în curând s-a ivit pretextul căutat de „domnul cu cârlionţi lungi”. Doi copii evrei au fost ucişi de nişte
necunoscuţi în cetatea Najran. Tatăl copiilor s-a plâns de acest fapt regelui Dhu Nuwas. Regele s-a adresat
atunci din nou creştinilor din Najran şi le-a spus că va ierta cele două crime dacă arabii vor îmbrăţişa
religia iudaică (4). Mesajul lui Dhu Nuwas stipula în mod categoric că nu exista pentru ei o altă nădejde de
iertare.
Uciderea fusese săvârşită de un criminal necunoscut. Chiar dacă ar fi fost prins asasinul, aceasta n-ar fi
rezolvat problema. în acele timpuri împărăţea legea clanului. Individul nu era responsabil nici de binele şi
nici de răul pe care îl săvârşea. Individul nu exista din punct de vedere penal, nici din punct de vedere civil.
Clanul răspundea de crimele şi de datoriile oricărui individ care aparţinea acestuia. întreaga colectivitate
din Najran se făcea vinovată de crimă. Ea trebuia să fie judecată şi pedepsită.
Viaţa în deşert şi condiţia nomazilor trebuiau să facă faţă unor nevoi deosebite, individul, chiar dacă ar
fi fost un supraom, neputând să-şi asigure propria viaţă. Persoana reprezenta o cantitate infimă, aşa încât ea
nu putea să existe în deşert în mod individual. Astfel, clanul se va substitui individului prin clan
înţelegându-se întreaga comunitate căruia acesta aparţine.
11
Din punct de vedere juridic după legile deşertului părea just ca această acuzaţie să lovească în întreaga
colectivitate. Ceea ce nu era echitabil din partea regelui Dhu Nuwas era doar preţul cerut pentru sângele
vărsat. Diya, „preţul sângelui”, era fixat cu exactitate. Se ştia atunci la fel de precis cum se cunoaşte astăzi
cota la Bursă care era în deşert preţul real al unei vieţi. în general, se aplica legea talionului: moarte pentru
moarte. Om pentru om. Copil pentru copil. Preţul cerut de regele Dhu Nuwas era unul aberant. Creştinii
din Najran vor refuza să-l plătească. Dhu Nuwas a fost încântat de acest refuz. El a ridicat o armată şi a
pătruns în Najran prin trădare. Cetatea a fost înconjurată. Poporul s-a adunat în marbad, piaţa centrală a
oraşului, acolo unde poposeau caravanele. Au venit aici cu toţii: copii, femei, bătrâni, domni şi sclavi.
Toată suflarea din oază.
Dhu Nuwas i-a întrebat dacă vor să devină iudei ori să moară. Cu toţii au răspuns că doresc să rămână
credincioşi Dumnezeului lor. Credincioşi până la sfârşitul vieţii lor. Şi chiar cu preţul vieţii lor.
Atunci, „domnul cu cârlionţi lungi” a poruncit să fie săpate în marbat, în piaţa imensă, mai multe gropi
adânci. Odată săpate tranşeele, s-au aprins aici focuri uriaşe. Când flăcările au ţâşnit la fel de înalte precum
palmierii, regele Dhu Nuwas a cerut iarăşi cetăţenilor din Najran să-şi schimbe Dumnezeul; dacă nu, vor fi
arşi de vii. Oamenii decât să-L trădeze pe Dumnezeul pe Care îl venerau au preferat să fie arşi de vii. Şi au
fost azvârliţi în flăcările ce ardeau în adâncul tranşeelor. Unul după altul. Pavel de Najran, episcopul
cetăţii, murise cu mult înainte de masacru. Osemintele sale au fost
12
exhumate şi arse, iar mai apoi cenuşa acestora aruncată în vânt. Căci şi morţii trebuiau să fie nimiciţi.
Aretha, „căpetenia oraşului” (5), a fost decapitat înaintea familiei sale şi a concetăţenilor săi; apoi a fost
aruncat în fundul gropii pentru a arde şi el în idkhdud, acolo unde ardeau de vii ceilalţi locuitori. Rhuma,
soţia lui Aretha, a avut parte de torturi încă şi mai crunte înainte de a fi aruncată în vâlvătaia focului. I s-a
spus că, dacă nu-şi schimbă Dumnezeul, fiicelor sale li se vor tăia capetele. Ea avea două fete nespus de
frumoase. Rhuma n-a dorit nicicum să-L schimbe pe Dumnezeul său. Fiicele au fost decapitate sub ochii
ei. După aceea, au obligat-o pe Rhuma să bea, ea, mama lor, sângele care ţâşnea din gâtul fiicelor
decapitate. Apoi i-au tăiat capul şi-au aruncat-o şi pe ea în ukhdud, groapa uriaşă cu jăratic. Va arde
împreună cu ceilalţi.
Cronicarii timpului evaluează între patru mii patru sute şi douăzeci de mii numărul oamenilor care au
acceptat să fie arşi de vii decât să fie necredincioşi Dumnezeului lor. Oraşul în care pogromul a avut loc se
numeşte de atunci Madinat-al-Ukhdud ori „cetatea gropilor” (6).
Acestea sunt faptele pe care şeful tribului jurhumiţilor din Mecca le-a povestit lui Abd al-Muttalib. Mai
mulţi martori ai pogromului au mers până la curtea împăratului Bizanţului, Justinian I, şi i-au relatat cele
văzute. împăratul Bizanţului a răspuns: „Ţara mea e departe de a voastră. Tot ceea ce pot să fac eu este să
scriu o scrisoare pentru voi lui Negus, care este vecinul vostru, şi care, de asemenea, este creştin” (7).
Alte victime s-au adresat direct lui Negus. împăratul Abisiniei, la rândul său, a scris împăratului
Bizanţului,
13
trimiţându-i foi arse de Evanghelii şi cerându-i ajutor material ori, mai degrabă, corăbii care să-i îngăduie
să treacă cu armata sa în Arabia.
Între Abisinia şi Arabia se află strâmtoarea Bab-elmandeb, pe care arabii o numesc „poarta lacrimilor”,
pentru că nenumărate corăbii au eşuat şi s-au ciocnit în această strâmtoare.
Abisinienii vor trimite o armată de şapte sute de mii de oameni. Bizanţul şapte sute de corăbii (8).
Prietenul lui Abd al-Muttalib, conducătorul jurhumiţilor, va pleca el însuşi, într-o bună zi, să lupte
împotriva tiranului care a masacrat şi a ars populaţia din Najran. S-a descoperit mormântul în care a fost
îngropat acest prieten al lui Abd al-Muttalib. A murit la Ispahan, în Iran, iar pe piatra de mormânt s-a aflat
scris: „Sunt Al-Harith-ibn-Muad, care a ispăşit oamenii din gropi” (9).
La o sută de ani după masacru, Mahomed, nepotul lui Abd al-Muttalib, va păstra vie imaginea acestui
pogrom. El scrie în Coran: „El nu i-a ars de vii decât pentru că ei credeau în Dumnezeul Cel Atotputernic...
în Dumnezeul Care a creat cerul şi pământul... Cei care i-au ars pe credincioşi fie ei bărbaţi ori femei şi
care nu au făcut pocăinţă vor fi aruncaţi în flăcările iadului” (10).
În zilele noastre, masacrul celor din gropi a fost comemorat prin ridicarea unei biserici la Najran, unde
se află cimitirul martirilor. Najranul e situat astăzi în Arabia Saudită. Chiar şi în anul 1949 de pe
amplasamentul gropilor se mai aduna încă cenuşă, care se folosea ca îngrăşăminte. însă, de îndată ce regele
Ibn Seud a aflat despre această profanare, a interzis acest fapt, căci memoria
14
martirilor din Najran este cinstită chiar de Coran (Aşad-al-Ukhdud) (11).
Abd al-Muttalib asculta deci povestirea despre masacru. Era pur şi simplu bulversat de cele auzite. La
fel cum au fost toţi arabii la aflarea veştii despre pogromul creştinilor. Nu hecatomba în sine a făcut o atât
de mare impresie asupra lui Abd al-Muttalib. Mila este rară, uneori chiar necunoscută la oamenii
deşertului. Impresia plină de teamă pe care o încearcă Abd al-Muttalib e mai degrabă provocată de măreţia
acestui Dumnezeu pentru care douăzeci de mii de oameni, împreună cu femeile şi cu copiii lor, au preferat
să fie arşi de vii decât să-L trădeze. Acest Dumnezeu trebuia să fie nespus de mare. Nimeni nu poate fi
credincios unui suveran mărunt. Nu te laşi ars de viu şi nu asişti la decapitarea propriilor copii decât dacă
suveranul căruia îi rămâi credincios este de o măreţie infinită, bogat şi puternic. Doar un asemenea suveran
este în stare să nască o astfel de credincioşie. Cei care au ars pentru El L-au cunoscut, înainte de a se lăsa
arşi de vii, oamenii au avut legătură cu acest Dumnezeu şi au probat puterea Lui veşnică.
Abd al-Muttalib nu crede decât poveştile pentru care martorii sunt gata să moară. Măreţia acestui
Dumnezeu este atestată de douăzeci de mii de oameni care au fost arşi de vii. Arabii creştini avuseseră deci
o încredere absolută în Dumnezeul lor. în arabă, încrederea absolută în Dumnezeu se numeşte tawakhu.
Abd al-Muttalib vrea să aibă şi el un astfel de Dumnezeu în Care să aibă o încredere absolută. Un
Dumnezeu puternic, precum Cel pentru Care au murit oamenii din Najran, ar putea să-l salveze pe Abd al-
Muttalib din tulburarea împotriva căreia
15
se zbătea. Această tulburare consta în faptul că cel mai bogat arab era abtar, adică un om fără descendenţi.
Un om care nu avea copii.
Pentru un arab, a fi abtar este mai înfricoşător decât a fi orb, ciung ori olog.
Şi nu e nici un fel de exagerare în acest fapt. Este normal ca beduinii să aibă un astfel de simţământ.
Nomazii sunt oameni care trăiesc între două deşerturi fără margini: nisipul nemărginit de sub picioarele lor
şi albastrul infinit de deasupra capetelor lor. Fiinţa umană este nespus de fragilă pentru a supravieţui între
aceste două maxilare devoratoare. Existenţa individului izolat este cu neputinţă în deşert. Cum este cu
neputinţă în natură existenţa unui atom independent. în univers, atomul nu există în mod firesc decât alături
de alţi atomi. Niciodată singur. Mereu în molecule. Nomazii de asemenea nu pot să supravieţuiască în
deşert decât uniţi, în familii, în clanuri, care acţionează şi se comportă fiecare precum un organism separat.
Singurul capital pe care îl deţine un clan este numărul de oameni. Prima datorie pe care o porunceşte
instinctul de conservare nu doar al speciei, ci, de asemenea, al individului este procrearea. A doua lege este
Asabia, solidaritatea de sânge, care sudează membrii clanului între ei, ca şi cum ar fi mădulare ale aceluiaşi
trup. în acestea constau cele două legi dintâi, legi de fier, ale vieţii nomade în deşert. Cel care nu le
respectă moare. Atât el, cât şi clanul său.
 Abd al-Muttalib, deşi foarte bogat, frumos, respectat, este mai nefericit decât ultimul dintre sclavi. E un
abtar. Nu are copii. A încercat totul. în Yemen, unde i s-a spus că existau elixiruri pentru cazul său, n-a
aflat decât
16
vopsea de păr. A rămas tot un abtar. Acum, când aude vorbindu-se despre existenţa unui Dumnezeu pentru
Care douăzeci de mii de oameni au preferat să fie arşi de vii precum făcliile, Muttalib este cuprins de un
respect şi de o admiraţie infinite pentru acest Dumnezeu. E un Dumnezeu puternic. De neînvins. Abd al-
Muttalib merge deci la kaaba. Acest cub imens de piatră neagră este primul sanctuar pe care omul l-ar fi
înălţat pe pământ în cinstea Creatorului. Kaaba a fost ridicată de Adam, refăcută de Avraam şi de Ismael,
fiul lui Avraam şi părintele tuturor arabilor. în jurul sanctuarului se află mulţime de idoli. Sute. Arabul
tolerează orice dumnezeu, de oriunde ar fi acesta. însă fără vreo pasiune anume.
„în zadar să vorbim despre un cult particular, de lari ori de zei casnici. Arabul de dinainte de hegira n-a
avut în vedere niciodată decât cultul public, ale cărui rare manifestări sunt suficiente ca să epuizeze scurta
lui devoţiune” (12). De această dată, Abd al-Muttalib îl roagă cu fervoare pe Dumnezeu cel Atotputernic
pentru Care au ales să moară douăzeci de mii de oameni. Acestui Dumnezeu puternic şi iubit, cu toate că
nu-L cunoaşte, Abd al-Muttalib îi cere fii. El promite, în semn de recunoştinţă, să-I sacrifice unul pe cel de
pe urmă la fel ca pe un berbec, dacă Dumnezeu îi va oferi zece băieţi (13).
După această făgăduinţă, Abd al-Muttalib părăseşte sanctuarul kaabei şi aşteaptă fără prea mari
speranţe. Dumnezeu este atât de măreţ şi omul este atât de mărunt... N-ar putea să existe relaţii între
aceştia. Disproporţia e cea care îi separă. Aşa cum spune Iov: Dumnezeu nu este om ca mine... (14).
17
Abd al-Muttalib se adresează acestui Dumnezeu despre Care el nu ştie nimic, în afara faptului că este
măreţ şi nespus de adorat, aşa cum s-ar adresa, după ce şi-a zăgăzuit toate posibilităţile omeneşti într-un
proces, suveranului suprem, împăratului. Dar fără mare speranţă că împăratul va citi vreodată petiţia lui.
Când toate speranţele s-au epuizat, omului nu-i mai rămâne decât să încerce lucruri fără rost.
II
Tranzacţia cu un Dumnezeu necunoscut
Imposibilul s-a realizat atunci când orice speranţă era pierdută. După rugăciunea înălţată către un
Dumnezeu necunoscut, în curtea sanctuarului kaabei şi tranzacţia propusă — dacă Dumnezeu îi dă zece
băieţi lui Abd almuttalib, el va jertfi pe unul dintre ei Abd al-Muttalib a devenit tată. La puţină vreme după
tranzacţia cu Domnul, i s-a născut un fiu. Apoi, un al doilea. Un al treilea. Abd al-Muttalib e copleşit de
fericire. Totul prospera în casa lui odată cu naşterea fiilor săi.
Abd al-Muttalib este un personaj deosebit de important la Mecca. Iar Mecca este un oraş cu care nici
un alt oraş din lume nu poate rivaliza. Chiar dacă există pe pământ oraşe mai mari, mai frumoase ori mai
bogate, Mecca este munawara, adică „cea strălucitoare”.
Mecca este um-el-kora, adică „maica cetăţilor”. Mecca este el-maşerek, adică „nobilă”. La Mecca
există şi acesta este cel mai important lucru hadşat-el-asud, „piatra lui Dumnezeu, kaaba, sanctuarul”.
Abd al-Muttalib locuieşte foarte aproape de sanctuar, în cartierul numit batha. însă nimic important nu
ar putea fi spus despre Abd al-Muttalib, dacă nu s-ar vorbi mai întâi despre strămoşii săi. Este un arab. Şi
nu se
19
poate vorbi despre un arab dacă nu se vorbeşte mai întâi despre clanul căruia îi aparţine. Arabul nu poate
exista ca individ în univers, la fel cum ramura unui copac nu poate să trăiască desprinsă de trunchi. El
aparţine unei familii şi unui clan, tot astfel cum ramura aparţine unui copac.
Prin urmare, Abd al-Muttalib nu este de unul singur la Mecca. El e împreună cu rădăcinile sale. Precum
un copac. Rădăcinile sale sunt strămoşii săi. îi cunoaşte după povestirile tradiţionale, la fel cum îşi
cunoaşte propriul trup. Primii strămoşi ai lui Abd al-Muttalib sunt Adam şi Eva. în tradiţia arabă,
povestirea despre Adam şi Eva este aceeaşi ca în povestirile altor popoare. La îndemnul diavolului, primii
oameni au mâncat din fructul oprit, iar ca pedeapsă au fost alungaţi din Rai. Eva a fost trimisă în Arabia şi
Adam în India. Dacă ar fi să credem poemele lui Adi-ben-Zaaid, Adam şi-a câştigat viaţa pe pământ
îndeletnicindu-se cu meseria de fierar (1).
Diavolul, adică Iblis, a fost exilat la Djedda, un port la Marea Roşie, care se afla la doi paşi de Mecca.
Adam a venit la Mecca şi, cu o piatră adusă din Rai, a înălţat sanctuarul care există până astăzi şi lângă
care locuieşte Abd al-Muttalib, viitorul bunic al lui Mahomed. Piatra se numeşte kaaba. „Numele de kaaba
vine de la forma edificiului, care seamănă cu un cub; în realitate, aceasta este rectangulară; în jur de zece
metri pe doisprezece, cu o înălţime de cincisprezece metri” (2). în acelaşi timp cu kaaba, Adam a adus din
Rai la Mecca piatra cunoscută sub numele de maqam-ibrahim, piatră care se mai află şi astăzi lângă
sanctuar.
în timpul unui pelerinaj la Mecca, Adam s-a reîntâlnit cu Eva ori Hawa, cum o numesc arabii.
întâlnirea lor a
20
avut loc pe un munte numit Arafat, aflat în împrejurimile Meccăi. în limba arabă ta arafa înseamnă „ei s-au
recunoscut”. Pentru că minunea nu consta în faptul că Adam şi Eva s-au reîntâlnit, ci în faptul că ei s-au
recunoscut: separarea lor a durat mai bine de o sută de ani, timp în care amândoi îmbătrâniseră şi se
schimbaseră. Căci viaţa pe pământ era aspră. Dar, deşi schimbaţi până într-atât că nu se mai puteau
recunoaşte, ei se vor iubi din nou la fel de mult ca în prima zi în care s-au văzut. Au avut copii. Unii au fost
buni, iar alţii au devenit răi. Aşa s-a întâmplat cu Cain, care a îmbrăţişat meseria tatălui său, devenind fierar
(Cain înseamnă fierar) şi care l-a omorât pe fratele său Abel. Crima s-a petrecut la Damasc (3).
După această crimă petrecută în familie, Adam şi-a dat seama că omenirea era pe o cale rea, că păcatele
oamenilor vor deveni din ce în ce mai mari şi că Dumnezeu va fi obligat să-i pedepsească prin potop.
Adam a simţit că potopul va fi inevitabil şi a construit în apropiere de Mecca pe Muntele Hira acolo unde
Mahomed va avea parte de revelaţiile sale un adăpost în care s-a gândit să aşeze piatra sanctuarului kaaba
în ziua în care vor năvăli apele potopului, care vor înghiţi totul (4). Potopul a venit aşa cum Adam
prevăzuse în ziua în care păcatele oamenilor au depăşit orice limită şi nu au mai putut fi tolerate.
Tradiţia populară arabă consideră ploaia ca pe un „scuipat al îngerilor”. Ploaia este extrem de rară în
acest imens paralelogram de trei milioane de kilometri pătraţi; singura ploaie care cade aici în afara unor
anumite regiuni de coastă vine din Marea Mediterană prin culoarul ce trece pe deasupra Palestinei. Arabii,
popor cu
21
o bogată imaginaţie, nu pot să-şi reprezinte, totuşi, potopul ca pe o ploaie, un simplu „scuipat de înger”.
Prin urmare, apa potopului n-a căzut din cer. în deşert, aceasta pare cu neputinţă. Apa potopului a inundat
deşertul de nisip, odată cu restul planetei, ţâşnind din străfunduri, din măruntaiele pământului, printr-o
groapă săpată în scoarţa terestră. Ca printr-o gură de incendiu ori ca printr-o conductă de apă revărsată.
Această groapă în scoarţa terestră prin care a ţâşnit apa şi care a provocat potopul se numeşte în Coran
tufan ori tannur şi se află în Kufa, pe locul în care se înalţă astăzi o moschee (5).
Tradiţia arabă menţionează totodată detalii care sunt omise de tradiţia similară, în alte civilizaţii. Noe a
îmbarcat în arca sa tot ceea ce i s-a poruncit. Arca a început să plutească încoace şi încolo pe apele
cumplitului potop. înainte de a ajunge în larg, şi la sfatul îngerului Gabriel, care a venit să aşeze piatra
sanctuarului de la Mecca în adăpostul înălţat pe Muntele Hira de către Adam (6), Noe a făcut cu arca sa
şapte ocoluri în jurul sanctuarului. Aceste trasee circulare pe care Noe le-a făcut cu arca sa în jurul kaabei
se numesc tawaf, chiar şi astăzi orice credincios care merge la Mecca reface aceste şapte ocoluri. Tradiţia
precizează, pe de altă parte, că soţia lui Noe, mai cu seamă, la fel ca şi unul dintre fiii săi, erau mari
păcătoşi păcătoşi de netămăduit. Ei nu au fost îngăduiţi în arcă. Noe s-a rugat Domnului să-i îngăduie să
îmbarce totuşi pe soţia sa şi pe fiul rătăcit, însă Domnul nu a cedat. Soţia şi fiul lui Noe vor pieri în valuri.
Rugăciunile altuia nu ne sunt de ajutor atunci când este vorba despre propriile păcate.
Potopul a încetat, iar arca lui Noe s-a oprit în Arabia, pe Muntele Judi (7).
22
Printre alte locuri istorice, este menţionat mormântul lui Adam, care se află la Mecca, şi care, după
anumite tradiţii, marchează centrul lumii. Eva a fost înmormântată la Djedda, pe malul Mării Roşii.
Mormântul lui Noe se află la Krak-Nuh, în apropiere de Baalbek (8).
Prin aceste evenimente universale se încheie povestea despre primii strămoşi ai lui Abd al-Muttalib.
Cea de-a doua ramură de strămoşi începe cu Avraam. Patriarhul era abtar. Nu avea copii. Se afla în aceeaşi
situaţie disperată ca şi Abd al-Muttalib înainte de tranzacţia sa cu Domnul. Biblia spune: Sarra însă,
femeia lui Avraam, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. Atunci a zis
Sarra către Avram: „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi
copii de la ea! ” (9). Agar servitoarea a dat naştere unui fiu, aşa cum îngerul o vestise.
Iată, tu ai rămas grea îi zise îngerul Domnului şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că
a auzit Domnul suferinţa ta. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vorfi asupra tuturor şi
mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui (10).
După naşterea lui Ismael, Agar servitoarea a fost alungată din casa lui Avraam, pentru că Sarra, soţia
legitimă a patriarhului, a născut şi ea un fiu; nu mai avea deci nevoie de copilul pe care soţul ei îl avusese
cu servitoarea. Agar şi Ismael au fost abandonaţi în deşert. Au trecut mai multe zile şi nici mama, nici fiul
nu mai aveau o picătură de apă. Ismael agoniza în braţele mamei sale. Deznădăjduită, Agar a aşezat copilul
pe nisip şi a început să implore cerul, cu mâinile ridicate deasupra capului, alergând în toate
23
părţile, aşa cum aleargă oamenii disperaţi. Acest zig-zag al deznădejdii şi implorarea apei au avut loc între
colinele Safa şi Marwa, nu departe de Mecca. Agar alerga ţipând şi implorând, mergând între cele două
coline, de trei ori într-o direcţie şi de patru ori în direcţia opusă. Acest traseu este parcurs şi astăzi de toţi
credincioşii la fel cum Agar l-a parcurs pentru prima oară căutând apă şi rugându-se între Marwa şi Safa.
Acest rit se numeşte sa y.
îngerul Gabriel a coborât din cer la porunca Domnului pentru a-l salva de la moarte pe Ismael. El a
săpat o groapă în pământ, de unde a ţâşnit apă. Apa izvorului care a ţâşnit din nisip făcea la fel ca toate
izvoarele din lume: „Zam-zam”. Era susurul undei. Onomatopeea izvorului a fost păstrată până în zilele
noastre. Izvorul se află foarte aproape de sanctuar, şi toţi pelerinii care vin la Mecca beau apă din izvorul
Zam-zam făcut de îngerul Gabriel pentru Ismael şi Agar. Cu această apă Ismael a rămas viu. A venit cu
mama sa la Mecca. în acest loc trăia pe atunci tribul jurhumiţilor. Ajuns mare, Ismael s-a căsătorit cu o fată
jurhumită. Urmaşii săi sunt toţi arabii care trăiesc astăzi pe pământ.
Unul dintre numeroasele triburi care descind din Ismael se numea Quraiş, cuvânt care înseamnă „micii
rechini” (11). Clanul quraişiţilor, sub comanda şefului lor Kosay, a cucerit Mecca. Bărbaţii quraişiţi s-au
căsătorit cu fetele jurhumite. în acele vremuri, locuitorii Meccăi trăiau în corturi. Kosay a poruncit să fie
construite case. El s-a căsătorit cu fiica şefului tribului Khuzaah, care păzea sanctuarul kaabei. Apoi, el a
întreprins o serie de reforme edilitare. A făcut fântâni, a introdus o taxă numită rifadah, a construit Dar-an-
Nadwa, casa adunării.
24
Unul dintre fiii acestui fondator al Meccăi moderne se numea Abd-Manaf. Era un negustor vestit, care
trimitea caravane în Persia şi în Bizanţ. Un fiu al lui Abd-Manaf se numea Haşim. Era precum strămoşii
săi, un negustor bogat, care avea mulţime de caravane ce traversau deşertul de la un capăt la celălalt...
Haşim va muri în timpul unei călătorii la Gaza, unde va fi înmormântat.
Haşim a fost căsătorit cu o femeie frumoasă din Yatrib ori Medina. Castelul lui există până în zilele
noastre. Este construit dintr-o piatră albă precum argintul (12). Fiul lui Haşim negustorul mort la Gaza şi al
frumoasei din Medina este Abd al-Muttalib, cel care a făcut un târg cu Dumnezeul necunoscut, cerându-I
zece băieţi şi făgăduindu-I viaţa unuia dintre ei -, că îl va jertfi precum un berbec ca mărturie a
recunoştinţei sale.
Abd al-Muttalib are toate motivele să fie mândru de strămoşii săi. Mai târziu, nepotul lui Abd al-
Muttalib, viitorul profet al islamului, va exclama, la rându-i, cu mândrie: „Allah m-a aşezat în cea mai
bună dintre cele două jumătăţi ale pământului şi în cea mai bună parte a acestei jumătăţi, între cei mai buni
oameni din această parte, arabii, quraişiţii, Haşim, Abd al-Muttalib!” (13).
Nu era o mândrie necumpănită. Toţi arabii sunt mândri de strămoşii lor. Cele mai frumoase poeme ale
acestora sunt fakhr ori apologia strămoşilor. Nomazii nu au un loc stabil pe faţa pământului. Strămoşii sunt
pentru ei la fel de vitali precum rădăcinile copacilor.
Deşertul nu îngăduie omului să devină stabil. Şi, pentru că nu pot să aibă rădăcini în pământ, nomazii şi
le fixează în trecut, în arborele lor genealogic. Nomazii acţionează precum orhideele pădurilor tropicale,
care,
25
neputând să atingă pământul cu rădăcinile, şi le fixează pe acestea în aer, deasupra lor.
însă Abd al-Muttalib nu este doar mândru de trecutul său. El are, de asemenea, un prezent glorios.
Clanul quraişiţilor, stăpânii Meccăi, este alcătuit din zece familii: Haşim, Umaiyah, Naufal, Abd-Dar,
Taim, Makhzum, Adj, Jumah şi Sahm.
Abd al-Muttalib este şeful tribului Haşim. Un lucru important, pentru că un clan ori un sub-clan este
independent, liber, suveran autocefal precum un stat. Nimeni nu se amestecă în afacerile interne ale
clanului, în legile lui, în modul lor de aplicare, în afară poate doar de Dumnezeu.
Cele zece familii ale Meccăi sunt zece state care trăiesc unul alături de celălalt. Ele nu au o politică sau
o justiţie comună. Acestea întreţin relaţii de bună vecinătate. La modul în care clanurile se întâlnesc în
mijlocul deşertului şi îşi instalează corturile unele în apropierea altora, hotărâte să trăiască în bună
înţelegere.
în afară de titlul de „şef al tribului Haşim”, care echivalează cu cel de monarh, Abd al-Muttalib exercită
la Mecca funcţia de siqaya ori „cel care dă să bea pelerinilor”. Fântâna Zam-zam, ctitorită de îngerul
Gabriel în incinta sanctuarului kaabei pentru a-l salva de la moarte pe Ismael, părintele tuturor arabilor,
Abd al-Muttalib a rectitorit-o pentru a doua oară. Căci puţul din curtea sanctuarului s-a pierdut în decursul
timpului. Tribul jurhumiţilor, învins într-o bătălie, a fost izgonit din Mecca. înainte să plece, conducătorii
jurhumiţi şi-au aruncat tezaurul în puţul Zam-zam, pe care l-au astupat.
învingătorii n-au mai găsit izvorul. El era tăinuit într-un lot de pământ, pe care Abd al-Muttalib îl
moştenise de la unchiul său, Al-Muttallib, fratele lui Haşim (14).
26
într-o noapte, un înger i-a apărut lui Abd al-Muttalib şi i-a arătat locul în care se afla fântâna Zam-zam.
A doua zi, el a săpat în locul arătat şi a descoperit-o (15). înăuntru se afla tezaurul. Printre altele, a aflat aici
câteva săbii de preţ. Însă cele mai frumoase obiecte erau două gazele de aur cu ochi de rubin. Aceste gazele
fuseseră oferite cetăţii Mecca de către fondatorul dinastiei persane a sasanizilor. Ele erau din lemn acoperit
cu folie de aur masiv. Trupul lor era ornat cu pietre preţioase, mai cu seamă gâtul şi urechile. Comoara a
fost aşezată într-un sac de piele (16). Cetăţenii Meccăi au pretins că această comoară, deşi descoperită de
Abd al-Muttalib şi situată pe pământurile sale, aparţinea oraşului. Pentru a tranşa conflictul, s-a recurs la un
arbitru care i-a dat câştig de cauză lui Abd al-Muttalib. Ca om evlavios, el a aşezat cele două gazele de aur
la porţile sanctuarului kaabei (17), împodobindu-l cu ele.
Muttallib era un om favorizat de soartă, mai cu seamă acum, când Domnul i-a dăruit zece băieţi.
În ziua în care s-a născut Abdallah, cel de-al zecelea băiat, care va fi tatăl profetului Mahomed, Abd al-
Muttalib şi-a pierdut liniştea. Cu acest al zecelea fiu sosise termenul scadenţei. Arabul bogat trebuia să-şi
ţină cuvântul. La fel cum l-a ţinut pe al Său Dumnezeul cel necunoscut, Care i-a dat lui Abd al-Muttalib
zece băieţi. Muttalib trebuia să-l jertfească pe cel de-al zecelea, pe Abdallah, după cum făgăduise.
Abd al-Muttalib nu avea de ales. Totuşi, după naşterea lui Abdallah cel de-al zecelea fiu -, Abd al-
Muttalib se întreba dacă nu cumva i-ar fi mai uşor unui om să nu aibă copii decât să aibă zece şi să fie
obligat să-l înjunghie pe unul dintre ei cu propria mână.
III
Sacrificiul lui Abd al-Muttalib
Abd al-Muttalib îşi va împlini sacrificiul. El aparţinea unei societăţi ale cărei idealuri morale erau:
răbdarea înaintea adversităţii, tenacitatea întru răzbunare, sfidarea celor puternici şi protecţia celor bătuţi de
soartă. Acesta era crezul moral al beduinului în deşert. Acest crez se numea muruwah şi este sinonim cu
cuvântul „tărie”.
Dumnezeul cu Care Abd al-Muttalib a încheiat un tratat era un Dumnezeu puternic. Sfidarea Lui era
limpede. Acesta este cu atât mai redutabil cu cât este un Dumnezeu necunoscut. Abd al-Muttalib nu ştie
nimic despre acest Dumnezeu, în afara faptului că este puternic şi că nu este lipsit de generozitate, pentru
că El a răspuns la rugăciunea unui muritor.
în deşert, principiul general e ca niciodată să nu-L contrazici pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este
stăpânul oricărei vieţi. Omul nu dispune decât de uzufructul vieţii, în anumite limite şi condiţii. Aşa cum
spune poetul Tarafa: „Cei vii sunt asemenea caprelor legate de o frânghie care le îngăduie să pască, dar pe
care stăpânul o ţine de partea cealaltă.”
Omul n-a fost consultat atunci când i s-a dat viaţă. Dacă ar fi fost consultaţi oamenii, majoritatea
acestora
28
ar fi refuzat-o. Adjal, ori sfârşitul vieţii, ceasul morţii, este, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu.
Fericirea ori nefericirea din cursul vieţii pământeşti nu depinde de perspicacitatea cuiva, nici de raţiunea
omului. Sexul ne-a fost impus; nu a fost ales de noi. Rizo-nul mijloacele de existenţă în deşert e o chestiune
pur şi simplu de hazard. Apa şi hrana depind de secetă ori de vremea bună, adică de Dumnezeu. Aventura
lui Iov, care a pierdut totul şi primeşte apoi îndoit, este o aventură de zi cu zi în deşert.
Intenţiile şi deciziile lui Dumnezeu ce ţin de existenţa noastră, de existenţa fiecăruia dintre noi, sunt
tainice. Totuşi, arabii încearcă să descopere aceste secrete. Informaţiile asupra divinităţii sunt căutate, în
general, în casa lui Dumnezeu, la kaaba. Aceasta este vecină cu casa lui Abd al-Muttalib. El contemplă
imensul cub de piatră kaaba. Atunci când Avraam a făcut sanctuarul de la Mecca, piatra era albă. Oamenii
au venit în pelerinaj, au făcut tawaf-ul, adică turul ritual, apoi au sărutat piatra. Cu fiecare sărut, piatra de la
Mecca, care era precum spuma laptelui, s-a înnegrit. Acum, din cauza păcatelor oamenilor, ea a devenit
neagră, ca şi cum ar fi fost afumată. în ziua Judecăţii de Apoi, kaaba va fi din nou albă, aşa cum era pe
vremea lui Adam, când acesta a adus-o din Paradis. Maqamul lui Ibrahim, ori Avraam, piatra pe care s-a
urcat profetul atunci când a reconstruit sanctuarul, este neagră şi ea. Pe maqam se vede până astăzi urma
piciorului lui Avraam.
Contemplarea interogativă a sanctuarului nu-l duce nicăieri pe Abd al-Muttalib în aflarea soluţiei
problemei care îl frământă în privinţa sacrificiului fiului său Abdallah.
29
Dimpotrivă, privind maqamul care păstrează urma piciorului lui Avraam, Abd al-Muttalib îşi sporeşte
suferinţa. Se află în aceeaşi situaţie ca şi Avraam, ziditorul sanctuarului şi părintele arabilor. Avraam a fost
mai întâi abtar fără copii. Când el a avut copii, Domnul i-a poruncit să sacrifice pe unul dintre aceştia. La
fel cum şi Abd al-Muttalib trebuie să facă acum. Aceeaşi dramă.
Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti,
şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu! (1)
Sacrificiul este mai dur pentru Abd al-Muttalib decât pentru Avraam. Dumnezeul Căruia Avraam îl
sacrifica pe propriul fiu era Dumnezeul său, în vreme ce Acela Căruia Abdallah Ii va fi jertfă este un
Dumnezeu străin şi necunoscut. Abd al-Muttalib cere sfat preotului care slujeşte la templul lui Hubal la
kaaba, unde ar fi mai bine să îndeplinească un astfel de sacrificiu. Preotul îi răspunde lui Abd al-Muttalib
că locul ideal pentru a-l sacrifica pe fiul său se află între colinele Safa şi Marwa (2).
Hubal este un idol uriaş. Tribul Khuzaah, care i-a învins pe jurhumiţi şi care a luat puterea la Mecca,
avea un şef numit Rabiah. Acest conducător, mare iubitor de idoli, l-a adus pe Hubal la Mecca tocmai din
Palestina, de la amaleciţii lui Moab (3). Nu departe de Hubal se înalţă idolii Isaf şi Naila, doi tineri
jurhumiţi care au fost surprinşi de Dumnezeu goi, atunci când se împreunau noaptea în apropierea
sanctuarului. Drept pedeapsă, ei au fost preschimbaţi în statui de piatră. Cei trei principali idoli ai regiunii
sunt cei trei Garaniq: Al-Lat, Al-Ozza şi Manat. Regiunea cetăţii Mecca este plină de
30
zei şi de idoli. Doar la kaaba există mai bine de trei sute şaizeci. De toate naţionalităţile şi din toate
timpurile. Cifra de 360 este dată de arabi din purtarea de grijă pentru simetrie ca aceasta să fie egală cu
numărul zilelor anului; însă, în realitate, sunt mult mai mulţi idoli. Nenumărate religii au un sanctuar fie
acesta oricât de modest la kaaba. Până şi creştinii află aici un colţ pentru devoţiunile lor, căci există aici o
icoană a Maicii Domnului care îl poartă pe braţele sale pe Iisus (4).
Cetăţenii oraşului Mecca sunt foarte toleranţi în ceea ce priveşte credinţa. Mecca este un oraş mare, în
care nu creşte nici măcar un fir de iarbă. De jur-împrejur se întinde doar deşertul. Cetatea, situată pe ruta
marilor caravane, trăieşte doar din comerţ. Ca buni negustori, cetăţenii din Mecca oferă călătorilor chiar şi
posibilitatea de a se ruga. Ei au adunat idolii şi icoanele ca într-un muzeu, ca astfel fiecare străin să-şi afle
aici propriul idol, şi Mecca să fie recunoscută ca cetate sfântă de către toţi oamenii.
în afară de motivele comerciale, era vorba, de asemenea, şi de teamă. Oamenii deşertului au teamă de
Dumnezeu. De toate spiritele, de toate forţele supranaturale. Şi, pentru că ei vor să le aibă ca binevoitoare
ori măcar neutre, le respectă pe toate. Pentru a nu nemulţumi pe vreunul dintre ele.
Existenţa nomadului este întru totul dură şi solitară, supusă destinului. El caută fără încetare o protecţie
în imensitatea cerului infinit, care se întinde deasupra capului său, ca să facă faţă deşertului ce se întinde
sub picioarele sale. Pentru a îmblânzi soarta şi a o face binevoitoare, omul caută o protecţie ori un
interlocutor în toate spiritele
31
şi în toţi idolii. La fel cum face şi Abd al-Muttalib în aceste clipe. El vrea să ştie cum va acţiona Dumnezeu
în cazul în care el, Abd al-Muttalib, nu-şi va ţine angajamentul şi nu-l va sacrifica pe fiul său după cum a
promis.
Pentru a sonda şi a cunoaşte destinul abdar şi, de asemenea, voia lui Dumnezeu există specialişti.
Există kahinul ghicitorul, aşa cum este numit în general. Există sahir-ul ori vrăjitorul. Azlamul ori qidahul
care prevesteşte viitorul cu ajutorul săgeţilor. Există tatrgul, descoperirea destinului cu ajutorul
pietricelelor. Giyfa ori ghicirea viitorului după urmele paşilor lăsaţi pe nisip de oameni ori de animale.
Mesirul ori ghicirea după ondulaţiile nisipului. Există, de asemenea, tabibul ori vindecătorul; şi chiar
şairul, poetul care trece drept om instruit în capriciile sorţii. Pentru fiecare problemă există un specialist apt
să descopere răspunsul. în cazul lui Abd al-Muttalib, nici unul dintre toţi aceşti ghicitori nu este cu
adevărat calificat. Muttalib vrea să ştie dacă Dumnezeu S-ar supăra şi ar lua măsuri împotriva lui în cazul
în care el ar refuza să-l jertfească pe Abdallah ori ar întârzia promisiunea sa.
Abd al-Muttalib este un om de onoare. El îşi plăteşte întotdeauna datoriile. Dar s-ar putea oare ca
Dumnezeu, Care este atât de puternic şi de bogat, să nu-i ceară lui să achite preţul promis cu ocazia
tranzacţiei? Există creditori care iartă datoriile, dacă ei le consideră nesemnificative. Că ei încasează ori nu
o sumă, aceasta nu contează. Poate că Dumnezeu ar fi dispus să şteargă din registrul Său datoria lui Abd al-
Muttalib. Totuşi, Muttalib nu vrea să aţâţe mânia dumnezeiască. El trebuie ca mai întâi să se informeze.
32
Pentru a afla intenţiile lui Dumnezeu, există o categorie de ghicitori specialişti numiţi arraf ori cei care
ştiu. Aceştia se ocupă doar cu problemele referitoare la cer, la îngeri şi la zeităţi.
Arabii ştiu că orice om, în decursul vieţii sale, este însoţit de un spirit, de un djinn care este doar al lui
personal şi care se numeşte karin. Anumiţi karini au darul poeziei. Omul al cărui karin este poet este poet
el însuşi, deoarece poemele sale sunt dictate de djinnul personal. Alţi djinni sunt specializaţi în spionarea
boltei cereşti. Oamenii care au un asemenea djinn ştiu ce se petrece în cer. Aceştia sunt arrafii. în universul
arab, la fel ca în universul lui Dante, există şapte ceruri. Chiar şi Coranul recunoaşte această arhitectură
celestă: „El a creat cele şapte ceruri şi a aşezat pe firmament luna pentru a reflecta lumina şi soarele pentru
a o dărui pe aceasta.” în cerul cel mai de sus cel de-al şaptelea locuieşte Dumnezeu. în cel mai de joscerul
lunii şi al stelelorlocuiesc îngerii, cei care sunt chemaţi de Domnul pentru a primi porunci. înainte de a
împlini aceste porunci ori după îngerii discută între ei. La fel cum se întâmplă în orice corp de gardă. Se
vorbeşte despre „misiune”.
De afară, djinnii care spionează, cu urechea lipită de cupola albastrului cerului, reuşesc să afle din
frânturi de frază ori din cuvintele pronunţate înăuntru de îngeri, care sunt planurile lui Dumnezeu.
Există djinni care-şi petrec zilele şi nopţile cu urechea lipită de fereastra cerului. Uneori, răbdarea lor
este recompensată. Ei află vreunul dintre planurile importante care priveşte întregul univers. Atunci, ei
aleargă şi comunică secretul arrafului lor.

33
îngerii ştiu că ei sunt spionaţi. Ieşind din timp în timp din cer, ei aruncă cu pietre asupra djinnilor
pentru a-i alunga din preajma boltei cereşti. Pietrele pe care îngerii le aruncă asupra djinnilor cad pe
pământ sub formă de stele căzătoare (5). Beduinii caută aceste astre căzute şi din fierul pe care îl extrag din
ele îşi făuresc săbii (6). Acestea sunt cele mai bune săbii din lume. „Lama lor este la fel de dulce de
mângâiat precum braţul unei tinere... Sunetul lor parcă este un susur de izvor ori un şuierat de şarpe” (7).
Deşi alungaţi cu lovituri de pietre, djinnii vor reveni constant la postul lor de ascultare, cu urechea lipită de
cer. Spionajul este un exerciţiu pasionant, un viciu.
Preotul ghicitor de la kaaba, după ce i-a arătat lui Abd al-Muttalib locul cel mai bun pentru a-l sacrifica
pe fiul său, l-a sfătuit să meargă la Yatrib şi să consulte un arraf. Acesta va zori pe djinnii săi ca să
spioneze bolta cerească şi îi vor aduce la cunoştinţă dacă Dumnezeu Se va supăra ori nu în cazul în care
Muttalib nu-l va jertfi pe fiul său.
Abd al-Muttalib a plecat îndată la Yatrib (8). Aceasta este o cetate de la nord de Mecca, care poartă în
zilele noastre numele de Medina. Sunt mai bine de patru sute de kilometri până acolo. Pe cămilă, drumul
durează unsprezece zile. E o călătorie lungă, dar avantajul de a şti dacă Domnul îl scuteşte pe Abd al-
Muttalib de obligaţia de a-l jertfi pe fiul său merită o asemenea osteneală. Muttalib se îndreaptă către
Yatrib cu sufletul plin de speranţă. Un tată face orice pentru a salva viaţa fiilor săi. în deşert, fiii garantează
existenţa pământească a individului şi a clanului.
IV
Preţul sângelui
în câteva ceasuri, Abd al-Muttalib va cunoaşte dacă trebuie ori ba să-l sacrifice pe fiul său pe piatra de
jertfă. S-a decis să urmeze sfatul dat de arraf.
Intrarea în Medina ori Yatrib a fost una emoţionantă pentru călător. Nu este oare aceasta cetatea mamei
sale (care se numea Salma)? Aerul, la Yatrib, nu este însă precum cel din Mecca, uscat şi sufocant. Cetatea
se află într-o oază, mărginită la nord şi la sud de munţi. Pământul este fertil aici, iar apa e din abundenţă.
Se pot număra, la Yatrib, şaptezeci şi două de atam ori castele. Când există o primejdie, oamenii şi turmele
se refugiază în aceste adevărate cetăţi, se baricadează aici. Mecca nu are nici fortăreţe, nici ziduri de
apărare.
Unul dintre aceste castele situat în jauf — vale se numeşte Dihyan. Abd al-Muttalib îl înconjoară cu
duioşie, căci edificiul aparţinea mamei sale. De jur-împrejur nu erau decât rude ale lui Abd al-Muttalib.
Toţi membrii clanului Banu-Najjar sunt acolo. Chiar şi când aceştia devin sedentari ori ahl-al-madar,
locuitori ai caselor -, beduinii păstrează aceleaşi obiceiuri, aceleaşi legi ca şi ahl-al-vabar ori locuitorii
corturilor. Aceasta se vede de la prima ocheadă. Nomazii aşază cortul conducătorului
35
în centru, iar corturile celorlalţi membri ai clanului sunt situate geometric de jur-împrejurul acestuia.
Corturile oamenilor care nu aparţin clanului se află la o oarecare depărtare. Casele, chiar dacă este vorba
despre castele întărite, sunt construite după acelaşi plan şi în aceeaşi ordine ca şi corturile din deşert. Astfel
că Yatribul are mai puţin aspectul unui oraş decât aspectul unui grup de colibe aşezate geometric. Fiecare
clan locuieşte în teritoriul ce i s-a dat. Oamenii au aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii ca în deşert. Nimeni
nu se amestecă în afacerile clanului vecin; între clanuri, singurele lucruri comune sunt aerul pe care îl
respiră şi cerul de deasupra capului.
Abd al-Muttalib îl consultă pe arraf. Acesta îi trimite pe djinni să spioneze bolta cerească şi să afle ce
intenţie are Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe Abd al-Muttalib. în acea seară multe au fost stelele
căzătoare pe cerul Medinei. Acestea erau, fără îndoială, pietrele pe care îngerii le aruncau asupra djinnilor
care spionau cerul în privinţa lui Muttalib. Urmând cursul stelelor căzătoare, ochiul lui Muttalib a întâlnit
Calea Lactee.
Tradiţia populară explică astfel cele privitoare la Calea Lactee. într-o zi, un arab foarte, foarte sărac a
primit vizita unui călător. Nu era nimic de mâncare în casa arabului. Nu putea, prin urmare, să-i ofere
nimic oaspetelui său, iar aceasta era de neconceput pentru un beduin, în ochii săi, a lăsa un musafir
înfometat era o crimă. Cu inima strânsă, arabul s-a decis să-l junghie pe unicul său fiu pentru a pregăti o
masă călătorului străin.
Din înaltul cerului, Dumnezeu, văzând drama ce urma să aibă loc, a poruncit îngerului Gabriel să ia un
miel
36
alb şi să-l ducă cât mai degrabă arabului pentru ca acesta să-l jertfească şi astfel copilul să fie cruţat.
îngerul Gabriel a îndeplinit pe dată porunca. în timp ceîngerul zbura deasupra deşertului cu mielul în braţe,
l-a văzut pe arab înaintea cortului cu cuţitul ridicat deasupra copilului, gata să-l sacrifice. Pentru a nu fi
prea târziu, Gabriel şi-a îndoit iuţimea. într-o clipită, el a ajuns lângă arab l-a împins pe copil şi a aşezat pe
mielul sub cuţit. Fiului i-a fost salvată astfel viaţa. însă, cum Gabriel zburase cu o viteză extraordinară,
berbecul pe care îl dusese în drumul său prin văzduh avea toată lâna smulsă de pe el. Această lână a rămas
suspendată pe cer. E Calea Lactee. Domnul n-a vrut să o şteargă. El a lăsat-o pe firmament drept mărturie
(1).
Privind la Calea Lactee, Muttalib şi-a recâştigat îndrăzneala. Calea Lactee era o probă că Dumnezeu
salvează copiii care urmează a fi sacrificaţi. Poate că Dumnezeu îl va salva şi pe tânărul Abdallah, la fel
cum l-a salvat pe fiul arabului lipsit de orice apărare. Totuşi, djinnii vor reveni din cer cu informaţii
precise. Domnul acceptă ca Abd al-Muttalib să nu-l jertfească pe fiul său dar el trebuie să achite diya ori
preţul sângelui.
O dată în plus, Dumnezeu Şi-a arătat generozitatea faţă de Abd al-Muttalib. în locul unei vieţi
omeneşti, Dumnezeu accepta cămile. Căci în Arabia preţul sângelui se plăteşte în cămile.
La începutul umanităţii, sângele se plătea exclusiv cu sânge. După legea talionului. Această lege a fost
şi este în vigoare în toate societăţile bazate pe rudenia de sânge. Dacă într-un grup un om a fost ucis, se
cere preţul sângelui, adică se cere ca un om să fie ucis în clanul asasinului.
37
Aceasta doar pentru a se păstra echilibrul forţelor, căci viaţa unui om este un bun material. O valoare
economică şi militară. Clanul care a slăbit forţa vecinului răpindu-i o viaţă trebuie să-şi diminueze cu o
viaţă, de asemenea, propria forţă pentru a menţine echilibrul material. Este o lege omenească pozitivă, căci
ea ignoră la modul absolut latura morală a unei crime. Păcatul era necunoscut. Niciodată nu se cere
moartea unui criminal, ci a unui om. Nu contează cine ar fi acesta. Dacă un copil a fost omorât, clanul
victimei nu cere moartea asasinului, ci a unui copil care aparţine clanului. Vieţile oamenilor nu au valoare
morală, ci doar una materială. Din această cauză poate fi înlocuită o viaţă printr-o altă viaţă, aşa cum se
înlocuieşte un obiect cu un altul, pentru un ochi se cere un ochi al adversarului, nu contează care membru
al clanului este răspunzător.
Cu timpul, legea a fost modificată; în locul unei vieţi omeneşti s-au cerut ca reparaţie sume de bani ori
un anumit număr de animale. în Arabia, valoarea unei vieţi omeneşti se socoteşte în cămile. Numărul
cămilelor care reprezintă o viaţă omenească nu este fix. Anumite clanuri evaluează viaţa unui om în mai
multe cămile, altele în mai puţine. Nu doar viaţa unui om poate fi evaluată în cămile, ci chiar şi părţi ale
corpului omenesc. în epoca premulsumană, un dinte valora în Arabia cinci cămile. Un ochi, un braţ, un
picior se plăteau în deşert cu cincizeci de cămile (2). Arraful nu ştie câte cămile va cere Dumnezeu pentru
viaţa lui Abdallah, fiul lui Abd al-Muttalib. Fiind vorba despre o tranzacţie, se începe prin a-I oferi
Domnului cel mai mic număr posibil de cămile. La început, arraful i-a spus Domnului că-I oferă
38
zece cămile pentru viaţa lui Abdallah. Zece cămile era preţul a doi dinţi. Arraful a tras la sorţi pentru a
vedea dacă Dumnezeu acceptă preţul. Răspunsul a fost unul negativ. Dumnezeu voia mai mult. I s-au oferit
douăzeci de cămile. Iarăşi au aruncat zarurile. Dumnezeu vrea încă şi mai mult... S-a crescut din zece în
zece şi de fiecare dată răspunsul divin a fost negativ. Când s-a ajuns la o sută de cămile, răspunsul a fost
unul afirmativ. Târgul a fost încheiat (3).
Abd al-Muttalib a părăsit fericit cetatea Yatrib. Revenit la Mecca, el a sacrificat o sută de cămile şi
astfel a salvat viaţa celui de-al zecelea copil, Abdallah, al cărui nume în arabă înseamnă „robul Domnului”.
Acest Abdallah, pentru care s-a plătit lui Dumnezeu o diya de o sută de cămile, în anul 544, este tatăl
lui Mahomed, profetul islamului. în predica sa de despărţire de această viaţă, profetul Mahomed va fixa şi
el preţul vieţii omeneşti la o sută de cămile, preţ care a fost plătit pentru viaţa tatălui său: „Şi moartea cu
bună ştiinţă va fi pedepsită de legea talionului, şi moartea cu prea bună ştiinţă atunci când cineva a fost
omorât cu un toiag ori cu o piatră va costa o sută de cămile, ca preţ al sângelui. Oricine va cere mai mult va
fi un om al jahilyiei, adică al vremurilor de neştiinţă” (4).
V
Abdallah, robul lui Dumnezeu şi tatăl profetului
Au trecut douăzeci şi şase de ani de la călătoria lui Abd al-Muttalib la Yatrib. Suntem în anul 570.
Bătrânul Muttalib are acum mai bine de o sută de ani. Însă este plin de vioiciune şi acum. Viaţa a luat un
alt curs după ce acei douăzeci de mii de creştini din Najran au fost arşi de vii şi după târgul încheiat de el
cu Dumnezeul cel necunoscut, Care i-a dăruit zece copii. După aceste evenimente, Abd al-Muttalib a căutat
o nouă întâlnire cu Dumnezeu. De această dată, el nu vrea să-I mai ceară nimic. Vrea să-L reîntâlnească.
Doar atât.
Pentru a uşura cea de-a doua întâlnire, el a îndeplinit fapte ale dreptăţii şi ale îndurării. El ştie că astfel
de lucruri îi plac Creatorului. Pe scurt, a epuizat toate cele pe care le ştia. Căutarea lui Dumnezeu poate să
conducă la fel de bine la pierderea tuturor bunurilor pământeşti, ca şi căutarea unor mine de aur.
 într-o zi, un cetăţean sărac din Mecca a fost luat prizonier de către tribul jurhumiţilor dinspre miază-
noapte. Muttalib şi-a deschis punga şi-a plătit pe loc răscumpărarea prizonierului. Fără vreun alt motiv
decât acela de a fi pe placul lui Dumnezeu (1). într-o altă zi, un evreu a
40
fost ucis la Mecca. Muttalib nu a ezitat să plece în Abisinia, unde a solicitat medierea lui Negus. în cele din
urmă s-a făcut dreptate (2). Aşa cum unii se ruinează prin jocurile de noroc, Mutallib şi-a delapidat singur
bogăţia îndeplinind fapte plăcute lui Dumnezeu.
La Mecca erau şi alţi arabi care îl căutau pe adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului.
Fiecare îl căuta după cum îi dicta mintea şi inima. Aceşti căutători empirici ai lui Dumnezeu se numesc
hanifi. Religia lor este un amestec de monoteism arbo-sirian, şi unii dintre ei pretind că şi Avraam a fost un
hanif (3). Printre hanifii contemporani cu Abd al-Muttalib, deşi mai tineri decât el, pot fi amintiţi Waraka-
ibn-Naufal, Ubaidallah-ibn-Jahş, Uthmann-ibn-al-Huwarith şi Zeid-ibn-Amr. Biografiile acestor hanifi
arată că ei n-au fost mulţumiţi cu ceea ce au aflat şi L-au căutat pe Dumnezeu până la moarte, aşa cum L-a
căutat şi Abd al-Muttalib. Unul dintre aceştia, Waraka, a devenit creştin. Un altul, Ubaidallah, s-a căsătorit
cu fiica lui Abu-Sufian, un mare negustor, a devenit musulman, a imigrat în Abisinia din cauza
persecuţiilor religioase, iar acolo a abandonat islamul pentru a deveni creştin.
Uthmann a devenit şi el creştin şi a murit la curtea împăratului Bizanţului (4). Cel de-al patrulea hanif,
Zeid-ibn-Amr, nu a devenit nici iudeu, nici creştin, nici musulman. El îl va căuta mereu pe Dumnezeu.
Până la moarte.
Acesta va spune plin de deznădejde: „Doamne cel Mare şi Atotputernic, dacă aş şti în ce chip vrei să fii
adorat, aş alege acest fel de adorare şi Ţi-aş cânta cântări de slavă! Dar nu ştiu ce rugăciune îţi place.”
Grăind aceste
41
cuvinte, Zeid cade în genunchi. De multă vreme a încetat să mai adore idolii, să mai mănânce carnea
animalelor sacrificate şi să mai ia parte la sărbătorile păgâne (5).
Abd al-Muttalib se afla în aceeaşi situaţie ca şi Zeid. Nici una dintre religiile cunoscute nu-i era pe plac.
Cu toate acestea, el nu a rupt-o cu trecutul său. Nu şi-a renegat niciodată religia strămoşilor.
Într-o anumită măsură totuşi, în particular, „a renunţat la cultul idolilor şi a început să creadă într-un
Dumnezeu unic” (6).
într-o noapte, Abd al-Muttalib a visat că din trupul său se înalţă un copac uriaş, care îşi întinde ramurile
peste întregul pământ de la un capăt la altul al lumii şi până la cer. Acest vis l-a umplut de speranţă. El a
crezut că este un semn şi că îl va întâlni pe Dumnezeu. A murit însă fără să aibă parte de această întâlnire
cu Creatorul.
Pe vremea când a avut acest vis, ultimul fiu al lui Muttalib, Abdallah, s-a căsătorit cu o frumoasă fată
numită Amina-bint-Wahb, adică Amina fiica lui Wahb, din clanul Zuh-rah. Acest ultim băiat al lui
Muttalib este, fără doar şi poate, cel mai frumos bărbat din Mecca. El va fi tatăl lui Mahomed, profetul
islamului. Toate fetele din Mecca voiau să se căsătorească cu Abdallah. Tradiţia populară povesteşte că, la
căsătoria lui Abdallah cu Amina, două sute de fecioare au murit de supărare, pentru că erau îndrăgostite de
el. Şi el se căsătorise cu o alta (7).
În afară de frumuseţe, fetele erau îndrăgostite de Abdallah pentru că toate ar fi vrut să poarte în
pântecele lor pe Mahomed, profetul arabilor. Un profet, un sfânt, poartă în sine însuşi un efluviu sacru, pe
care arabii îl numesc baraka.
42
„Baraka aduce prosperitate, fericire şi toate bunurile din această lume celui care o posedă. Aceste
daruri trec dincolo de lume prin mijlocirea la Dumnezeu. Nu este deloc necesar ca voinţa sfântului să
lucreze pentru ca baraka să devină eficace: este îndeajuns prezenţa acesteia şi contactul cu ea. Astfel,
efluviul binefăcător se răspândeşte şi chiar se transmite prin intermediul slujitorilor sfântului. Ea emană din
corpul sfântului, în timpul vieţii, şi persistă după moarte (8)”.
Un asemenea copil, dăruit cu baraka, urma să li se nască lui Abdallah şi Aminei. Şi era normal ca toate
femeile să vrea să se afle în locul Aminei pentru a avea un asemenea fiu. Căci femeile, asemenea aparatelor
radar, presimt evenimentele ce vor urma prin vitregia vremurilor.
Abdallah, fiul lui Abd al-Muttalib, robul lui Dumnezeu şi tatăl profetului Mahomed, nu va avea totuşi
şansa să-l vadă pe fiul său. El va muri cu câteva săptămâni înainte de naşterea profetului Mahomed.
Cronicarii sunt laconici în această privinţă: „Plecat într-o călătorie de negoţ, dorind să-şi viziteze unchii
dinspre mamă la Medina, Abdallah s-a îmbolnăvit în acel loc şi a murit” (9).
Abdallah, tatăl profetului, era foarte sărac. La moartea sa, nu a lăsat drept moştenire soţiei şi fiului ce
urma să se nască decât cinci cămile şi o roabă în vârstă. El, pentru care fusese plătit un preţ de o sută de
cămile, nu avea decât cinci cămile.
VI
Războiul dintre rândunele şi elefanţi
Moartea lui Abdallah a fost o mare durere pentru familie. Abd al-Muttalib, deşi ruinat din punct de
vedere material, a luat-o în întreţinerea sa pe Amina, văduva fiului său. El a făgăduit să se ocupe de copilul
care se va naşte, de Mahomed.
Suntem în anul 570. în cursul acestui an, evenimentele care vor avea loc nu vor fi uitate vreodată.
Dhu Nuwas, „stăpânul cu cârlionţi lungi”, autorul pogromului de la Najran, a murit. O moarte violentă.
Ca a tuturor asasinilor. învins în luptă, detestat de popor, s-a aruncat în mare de pe o stâncă înaltă.
împăratul Abisiniei, Negus (ori Najaşi, aşa cum îl numesc arabii), a ocupat ţara în care stăpânise tiranul
cu cârlionţi lungi. Negus a numit în Arabia de Sud un locţiitor de rege ca guvernator. A trimis preoţi spre a-
i consola pe creştinii care supravieţuiseră pogromului. A construit biserici. Mai cu seamă, a construit un
sistem uriaş de irigaţii, ca oamenii să poată cultiva pământul şi să nu mai sufere de foame (1).
Cel mai vestit dintre aceşti locţiitori ai regelui în Arabia de Sud a fost colonelul abisinian Abraha.
Numele său se află gravat pe numeroase diguri şi biserici (2). A
44
fost un mare ctitor. Mai mult, el purta titluri sforăitoare. Pe fiecare inscripţie descoperită, arheologii citesc
alături de numele lui Abraha: „ Cu puterea şi cu îndurarea Preamilostivului Dumnezeu cel Atotputernic, a
Mântuitorului şi a Duhului Sfânt, această inscripţie a fost gravată de Abraha, delegatul regelui Geeştite
Ramiş Zubainian, rege al Sabei şi al Dhu Raidan, şi de Hadramaut şi Yamat ai arabilor din Tihamar şi din
Nadjad” (3).
Abraha luase puterea prin violenţă. El îl ucisese pe locţiitorul regal de dinaintea lui. Negus avea să
aleagă între două soluţii: să-l pedepsească pe Abraha pentru ucidere şi revoltă ori să-l confirme în funcţiile
pe care el le dorea. Negus a optat pentru cea de-a doua soluţie. Abraha a rămas locţiitor de rege. Avea
patima construcţiilor, administraţiei. Era un creştin militant. Cu ocazia unei vizite în nord, Abraha a vizitat
sanctuarul unde se afla kaaba şi a fost uimit de acesta. Mecca era atunci un oraş în care nu creştea nici un
fir de iarbă, nici o plantă, nici o legumă. Era situată într-un deşert sterp, cu o climă sufocantă. Şi totuşi
Mecca era prosperă. Trăia din comerţ. Iar comerţul era posibil mulţumită sanctuarului. E adevărat că
Mecca era aşezată în drumul caravanelor, care tăcea legătura între nord şi sud. Dar acest fapt nu era de
ajuns. Caravanele puteau să circule şi să oprească la Mecca pentru că existau patru luni de armistiţiu, de
pace a lui Dumnezeu timp în care toate războaiele încetau, agresiunea şi violenţa fiind abolite. Negustorii
puteau să vină la Mecca fără să se teamă de ceva. Mai mult, teritoriul cetăţii şi cel al regiunii
înconjurătoare erau declarate haram, adică sfinte. Punând religia în slujba comerţului, Mecca a devenit
cetatea arabă cea mai prosperă (4).
45
Abraha a decis atunci să înalţe la Saana capitala Arabiei de Sud un sanctuar creştin care să rivalizeze cu
cel de la Mecca. Abraha a spus: „Doamne, vreau să-Ţi înalţ o casă mai frumoasă decât sanctuarul păgânilor
de la Mecca!” (5).
Construcţia catedralei din Saana a început imediat. Cea mai mare parte a arhitecţilor şi meşterilor zidari
a venit din Bizanţ. Printre aceştia se afla şi un preot italian din Alexandria, numit Gregentius. Catedrala a
fost construită din marmură albă, verde, roşie şi neagră. Uşile acestei catedrale qalis, care în arabă
desemnează biserica erau din aur masiv, încrustate cu pietre preţioase şi cu perle. Zidurile acestei faimoase
qalis, care trebuiau să-i încânte pe arabi, erau la interior îmbrăcate într-o zugrăveală în care se amestecase
mosc ca să le dea mireasmă. Pe altar, ardeau cea mai scumpă smirnă, tămâie de mare preţ şi alte mirodenii
(6).
Abraha era convins că înaintea atâtor splendori beduinii vor abandona păgânismul şi vor deveni
creştini. Odată cu aceasta, vor abandona pelerinajele la Mecca şi vor veni să se roage la Saana. Cetăţenii
din Mecca au înţeles imediat primejdia care îi ameninţa. Ei nu puteau să transforme sanctuarul kaabei.
Abraha avea posibilităţi extraordinare în ceea ce priveşte partea arhitecturală a unui edificiu. Toate
ornamentele şi toate materialele palatului legendar ale reginei din Saba fuseseră folosite la construcţia
catedralei din Saana (7), întreg rafinamentul arhitecţilor, al meşterilor zidari şi al decoratorilor din Bizanţ.
Concurenţa era imposibilă. Arabii din Mecca au decis atunci să incendieze catedrala lui Abraha. Ei au
format o ceată de luptători şi au zorit-o
46
către Saana, cu ordinul de a preface în cenuşă frumoasa qalis, biserica. Comanda echipei ce urma să
incendieze catedrala a fost încredinţată şefului tribuluitaminit din Mecca. Era unul dintre naşi unul dintre
înalţii funcţionari, care, la Mecca, sunt însărcinaţi cu grija calendarului. în consecinţă, nu era vorba despre
o echipă de ucigaşi plătiţi. Incendiul bisericii din Saana trebuia să fie opera unor persoane oficiale. Pentru
că, la Mecca, cel care se ocupa de calendar era mai important decât cel ce deţinea funcţia de siqaya („cel
care adapă pelerinii”), funcţia lui Abd al-Muttalib. Războiul şi pacea depind de înaltul funcţionar
„însărcinat cu calendarul” (8). Arabii au două calendare: unul lunar şi altul solar. O dată la trei ani, se
introduce în calendar o a treisprezecea lună, numită „luna goală” ori safar. Această a treisprezecea lună,
care apare o dată la trei ani, este o lună profană, intercalată între a douăsprezecea lună a anului ce a trecut
şi prima lună a anului care începe. Această lună profană se află astfel strecurată după primele două luni ale
armistiţiului lui Dumnezeu şi din această cauză acesta e întrerupt. Războaiele pot, prin urmare, să înceapă.
Crimele, uciderile nu mai sunt interzise. Este o lună profană. Arabii aşteaptă pentru a ataca ziua şi ora
exactă a acestei întreruperi a păcii lui Dumnezeu. Astfel, funcţia de naşi este totuna cu a avea o baghetă
magică ce poate opri violenţa ori o poate declanşa (9).
Un naşi a fost însărcinat, iată, să incendieze qalis-ul, catedrala din Saana. Planul a fost studiat în
detaliu. Se ştia că plafonul catedralei era susţinut de două imense bârne de platan (10). Acolo trebuia dat
foc. Incendiatorii au petrecut noaptea în biserica din Saana, dar nu au
47
reuşit să-şi îndeplinească odiosul plan. Catedrala nu a ars. Era construită din multă marmură, din multă
piatră. Conjuraţii nu au reuşit să profaneze sanctuarul. în zori au fost prinşi. Au mărturisit că au fost trimişi
de la Mecca pentru a da foc catedralei.
Abraha a hotărât să pedepsească Mecca. El s-a îndreptat către miază-noapte în fruntea unei armate
numeroase. A luat-o pe vestita „cale a tămâiei”. în întreaga Antichitate, tămâia care ardea în templele din
Egipt şi din Orientul Mijlociu venea din sudul Arabiei, pe această cale pe care mergea acum Abraha.
Caravanierii care transportau pe cămile baloţi de tămâie şi aromate se îmbolnăveau din pricina esenţelor şi-
şi pierdeau cunoştinţa. Pentru a-i readuce la viaţă, li se ardeau sub nas cărbune, smoală şi bălegar. Acesta a
fost singurul remediu vreme de veacuri pentru a-i tămădui pe cei care sufereau de „răul de parfum”.
Poetul Abdallah-ibn-az-Zibbara afirmă că armata lui Abraha era alcătuită din şaizeci de mii de soldaţi
(11).
Nu era mare lucru a vedea Mecca ocupată şi imensa armată pătrunzând în sanctuarul arab, care era
faima deşertului. Ceea ce părea extraordinar beduinilor şi ceea ce ei vor păstra în memorie a fost locţiitorul
de rege care călătorea pe un elefant. Primul lucru pe care l-au făcut arabii a fost să dea un nume acestui
animal. Ei i-au spus Mahmud. Drumul parcurs de armata invadatoare poartă chiar până în zilele noastre
numele de Darb-al-fil ori „calea elefantului” (12).
Toate izvoarele în care elefantul lui Abraha s-a adăpat vor fi numite „puţurile elefantului”. Aceasta nu a
fost însă îndeajuns: anul 570, în care a avut loc atacul asupra
48
Meccăi, se numeşte anul elefantului. în acel an se va naşte Mahomed, fondatorul islamului. Abraha a avut
o călăuză numită Naufal, din tribul Katham. în schimbul serviciilor sale, această călăuză va fi eliberată. în
curând, Abraha a ajuns la Taif. Acest oraş, înconjurat de ziduri, al cărui nume înseamnă fortificaţie, este
situat la 2600 de metri altitudine. De la Taif la Mecca e o distanţă de o zi călare pe măgar şi de două zile pe
cămilă (13). Locuitorii din Taif se consideră superiori celorlalţi arabi pentru că ei mănâncă pâine, fapt
întâlnit destul de rar în deşert. în regiunea lor se pot cultiva cereale.
în ciuda zidurilor care îi apărau, locuitorii din Taif nu s-au opus lui Abraha. Dimpotrivă, au fost
încântaţi să vadă elefantul trecând prin oraşul lor. Unul dintre oligarhii oraşului, pe nume Masud-ibn-
Muattib, l-a salutat în mod solemn pe Abraha şi i-a dorit izbândă în acest război. Taiful va oferi
abisinienilor o călăuză pe nume Abu-Righal şi le va adresa o singură rugăminte: de a nu se atinge de idolii
cetăţii, de statuia lui Al-Lat. Abraha s-a învoit cu aceasta (14). Ajuns la porţile cetăţii Mecca, Abraha a
mulţumit călăuzei din Taif şi i-a oferit ca recompensă două ramuri de aur.
Mai târziu, cetăţenii din Mecca vor profana mormântul lui Righal, care i-a condus pe invadatori către
cetatea sfântă, şi vor afla aici cele două ramuri de aur, preţul trădării lui (15). La Mecca, armata abisiniană
nu a aflat nici ţipenie de om în cetate. Toţi fugiseră quraişiţii, stăpânii cetăţii Mecca, judecând astfel:
„Mecca este o vale fără culturi (16). Singurul lucru de preţ din acest oraş este sanctuarul kaaba. Dar acesta
este casa lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi o va apăra. Căci Domnul este Atotputernic; şi, pentru
49
a apăra casa Sa, n-are nevoie de ajutorul oamenilor.” Fiecare cetăţean şi-a luat turmele şi a fugit pe colinele
dimprejurul cetăţii. Abd al-Muttalib n-a plecat. Viitorul bunic al lui Mahomed a avut întotdeauna relaţii
bune cu abisinienii. Nu exista nici un motiv să fugă din calea lor. Soldaţii au întâlnit turmele lui Abd al-
Muttalib şi le-au confiscat. Erau singurele turme pe care le întâlniseră. Bunicul lui Mahomed s-a supărat. A
venit la Abraha şi i-a reclamat faptul că oile şi cămilele sale au fost luate de soldaţi.
„Cămilele sunt ale mele şi ţi le cer înapoi. Cât despre cetate, ea este a stăpânului său, care este
Dumnezeu şi El Se va îngriji de ea” (17). Abraha i-a restituit cămilele şi oile lui Abd al-Muttalib. Apoi s-a
îndreptat către sanctuar. însă abia intrat pe teritoriul haramului, ori locul sfânt, elefantul lui Abraha a
îngenuncheat şi a refuzat să meargă mai departe.
În acea clipă, nenumărate rândunele ababil şi-au făcut apariţia pe cerul de deasupra Meccăi în formaţie
de atac. Exact ca escadrilele bombardierelor. Fiecare rândunică avea câte trei pietricele: două în gheare şi
una în cioc. Pe fiecare pietricică era scris numele unui soldat abisinian, al unei cămile ori al unui elefant
din armata invadatoare. Rândunelele au coborât în picaj şi au lansat deasupra vrăjmaşului pietrele
minunate. Fiecare piatră şi-a atins scopul care era înscris pe ea. Pietricelele lansate de rândunele au trecut
prin cascheta soldaţilor, prin trupul oamenilor, al cămilelor, al cailor şi al elefanţilor. După două-trei
asalturi ale escadrilelor rândunelelor, întreaga armată a fost de-a dreptul decimată. N-a mai rămas nimic
din ea. Elefanţii au fost făcuţi una cu pământul. Odată cu atacul, o furtună de nisip s-a iscat din deşert,
adusă
50
de un vânt mai arzător decât flăcările, împietrind chipurile şi trupurile oamenilor şi ale animalelor. Apa
izvoarelor a început dintr-odată să fiarbă, ţâşnind din pământ şi evaporându-se. Ca pentru a încorona acest
cataclism, în acelaşi timp cu vântul de foc care mistuia totul, germenii înfricoşători ai unei epidemii de
ciumă s-au abătut asupra abisinienilor muribunzi. Abraha a reuşit să fugă cu câţiva apropiaţi. Dar, îndată
după această fugă, el avea să moară de o moarte cumplită: toate membrele sale, unul după altul, se vor
preface în fâşii, în bucăţi; braţele, picioarele, nasul, urechile. Muşchii şi pielea se vor desface de pe schelet
precum carnea fiartă se desface de pe os. Cetăţenii din Mecca, care au asistat la lupta dintre rândunele şi
elefanţi de pe colinele dimprejur, vor reveni în oraş îndată după încheierea luptei.
Abd al-Muttalib va povesti ceea ce văzuse cu ochii săi nepotului său Mahomed. Şi iată ce este scris în
Coran despre această cumplită bătălie:
„Nu iei tu aminte cum Dumnezeu afăcut cu năvălitorii de pe elefanţi?
Nu a prefăcut făţărnicia lor în dezastru?
Dumnezeu a trimis împotriva lor stoluri de păsări, zburând deasupra capetelor lor.
Acestea vor arunca asupra lor pietre cu numele celor vinovaţi, scrise de răzbunarea cea cerească.
Cei făţarnici au fost împuţinaţi precum frunzele secerăturii retezate ” (18).
VII
Naşterea profetului Mahomed
La puţin timp după aceste evenimente extraordinare, Amina-bint-Wahb, văduva lui Abdallah, a născut
un băiat. I-au dat lui numele de Mahomed. El este fondatorul şi profetul islamului, născut la Mecca în anul
570 ori, mai precis, în anul elefanţilor.
în privinţa naşterii lui Mahomed, poetul arab Hassan-ibn-Thabit scrie: „Eram copil. Aveam pe atunci
şapte sau opt ani. I-am auzit pe evreii din Medina care se adunaseră şi vorbeau cu voce tare pe strada lor.
Unul dintre ei s-a urcat pe un acoperiş şi i-a chemat pe coreligionarii săi îndemnându-i să se adune. Când
toţi evreii au ieşit în stradă, cel care se urcase pe acoperiş i-a anunţat: «în această noapte, steaua care
vesteşte naşterea lui Ahmed a apărut pe cer. Ahmed s-a născut!» (1)
Naşterea lui Mahomed, aşa cum este scrisă în Coran, a fost anunţată de către toţi profeţii anteriori şi
chiar de către Iisus Hristos. Coranul spune: «Eu sunt apostolul lui Dumnezeu, repeta Iisus, fiul Mariei. Vin
să arăt adevărul Pentateuhului, care a fost mai înainte, şi să vă anunţ venirea profetului care îmi va urma.
Ahmed este numele lui»” (2).
în Evanghelia după Sfântul Ioan, Iisus anunţă pe ucenicii Săi că va muri, dar că El va trimite un
Paraclet, adică un mângâietor. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele; şi Eu îl voi ruga pe Dumnezeu-
Tatăl şi El vă va da un alt Paraclet, ca El să fie cu voi pentru totdeauna... Nu vă voi lăsa orfani” (3).
Cuvântul grecescparacletos se tălmăceşte prin mângâietor, apărător, avocat, sfătuitor,
52
asistent. Iisus îi anunţă, deci, pe ucenicii Săi că le va trimite un paracletos, care va rămâne cu cei
credincioşi şi cu ucenicii Săi pentru totdeauna. Acest paracletos, mijlocitor al oamenilor la Dumnezeu,
acest mângâietor care va apărea după răstignirea lui Hristos şi înălţarea Sa la cer, este Duhul Sfânt. Aceasta
este interpretare creştină. Duhul Sfânt S-a pogorât peste credincioşi, aşa cum Hristos a făgăduit, la
cincizeci de zile după învierea Sa.
Musulmanii nu au citit însă Paracletos, ci Periclitos cuvânt care înseamnă exact: Ahmed ori Mahomed.
Mahomed ori „cel mai lăudat” este superlativul cuvântului „ahmed = lăudat”, care în greceşte se spune
periclitos.
Dacă iudeii din Medina citiseră ei înşişi periclitos în primele cinci cărţi ale Bibliei ori Pentateuhul,
aveau dreptate să anunţe naşterea lui Mahomed ori Ahmed. în acea noapte s-a născut la Mecca Mahomed,
fiul lui Abdallah şi al Aminei, nepotul lui Abd al-Muttalib. Naşterea unui profet n-a fost cunoscută doar de
iudei. Amina a fost în mai multe rânduri prevenită de aceasta. Mai întâi, ea n-a simţit greutatea sarcinii.
într-o zi, a auzit o voce care a strigat: „Copilul pe care îl vei naşte va fi profetul şi legiuitorul poporului
arab. Păzeşte-te de tulburare şi de zavistia oamenilor, mai ales de cea a iudeilor. Caută adăpost întru
Dumnezeu” (4).
Amina a povestit prietenelor, cunoştinţelor şi vecinelor sale ce i s-a întâmplat. Femeile din Mecca au
sfătuit-o să poarte brăţări grele de fier. Ceea ce a şi făcut. Dar, încă din prima noapte, brăţările au fost
sfărâmate toate, în timp ce Amina dormea.
În clipa naşterii lui Mahomed, o lumină orbitoare a cuprins pământul şi Amina a putut să vadă cămilele
din
53
Bosra, la mii de kilometri depărtare, şi străzile de negoţ, souk-urile din Damasc, ca şi cum s-ar fi aflat
acolo. Palmierii din Yatrib s-au luminat, de parcă aveau îndreptate spre ei proiectoare nespus de puternice.
Focul sacru din templul lui Zoroastru, din Persia, s-a stins (5).
Iblis demonul care, precum femeile, presimt evenimentele extraordinare, în orice loc în care se produc
au început să adulmece pământul. îngerii au coborât din cer şi s-au pornit să arunce cu pietre asupra
djinnilor care spionau prin cupola albastră a cerului ca să afle ce se va petrece în univers. Pietrele aruncate
de îngeri au umplut văzduhul de comete, de stele căzătoare, care se vor împrăştia peste Arabia. Cele mai
numeroase vor cădea peste cetatea Taif. Oamenii vor ieşi pe străzi şi vor privi miraţi cerul luminat ca ziua.
îndată după naşterea sa, Mahomed a luat în mână un pumn de pământ. Apoi a privit cerul. El s-a născut
circumcis. Moaşa n-a trebuit să-i taie cordonul ombilical: copilul se născuse cu cordonul ombilical tăiat.
îngeri din cer nenumăraţi l-au spălat pe nou-născut. Atunci când femeile au vrut să-l îmbăieze, el era curat
precum cristalul.
Aşa cum promisese, Abd al-Muttalib i-a luat în paza sa pe nou-născut şi pe mama lui. în ciuda tuturor
acestor fapte ieşite din comun, arătate la naşterea lui Mahomed, şi deşi evenimentul a fost cunoscut,
existenţa cetăţenilor din Mecca şi a arabilor din deşert, care au aflat de aceasta, nu s-a schimbat cu nimic.
Naşterea unui profet chiar şi în Arabia — este cu adevărat un fapt important. Dar nu este ceva
neobişnuit. Un ofiţer englez care a trăit şi a luptat alături de arabi scrie următoarele: „Arabii pretind de a fi
dat lumii patruzeci
54
de mii de profeţi. Noi avem mărturii istorice privitor la câteva sute dintre aceştia cel puţin” (6).
Un savant francez, consultând mai multe texte, constată că arabii au cel puţin o sută douăzeci şi patru
de mii de profeţi ori nabi. Ba, mai mult, trei sute treizeci de profeţi trimişi special (7). în consecinţă, la
Mecca nu era decât un profet în plus. Arabia a dat lumii iudaismul, creştinismul, islamismul, ca şi o
mulţime de alte religii. Unele dintre ele au avut şansa de a se răspândi dincolo de frontiere, pe restul
planetei. în ciuda acestei producţii masive, arabii au continuat şi continuă să fabrice religii şi profeţi şi să
provoace întâlniri între oameni şi Dumnezeu. Astăzi, ca şi în urmă cu douăzeci de veacuri, cel care ţine în
mod absolut să-L întâlnească pe Dumnezeu trebuie să meargă în deşertul arab.
Arabia, cu trei milioane de kilometri pătraţi de nisip, întinşi sub infinitul albastru şi arzător al cerului,
este un loc unde poţi vedea scheletul planetei.
Aici, ca pe un şantier în care lucrările sunt în plină desfăşurare, orice om, orice truditor poate să-L
întâlnească pe Dumnezeu marele maestru al lucrărilor, arhitectul-şef.
în Arabia între două pustii infinite, cea de deasupra capului şi cea de sub picioare creatorul şi creatura
au ocazii nenumărate de a se întâlni. Faţă către faţă. Nu este la fel ca pe restul planetei, unde omul are locul
său, diavolul pe al său şi îngerii îşi au locul lor.
Restul planetei este ca o construcţie încheiată, unde există porţi, ziduri, etaje, scări principale şi scări de
serviciu, ieşiri interzise. Locatarii, proprietarii, arhitecţii şi inginerii nu se întâlnesc niciodată. Fiecare
trăieşte în
55
sectorul şi la etajul care îi sunt rezervate. Nu vede nimic dincolo de propriii pereţi. E normal deci ca în anii
ce vor veni nici un regim special să nu-i fie oferit lui Mahomed, deşi rudele şi concetăţenii ştiau că s-a
născut profetul. Nu e niciodată sigur că îţi vei împlini misiunea, că vei fi un om ieşit din comun, chiar dacă
te-ai născut profet.
Mahomed s-a supus deci aceluiaşi regim precum toţi copiii quraişiţi din Mecca.
A te naşte profet este, desigur, un lucru important. Dar cu adevărat important pentru el era de a-şi
îndeplini misiunea de profet. în acest fapt constă grandoarea. Aceasta este cu adevărat un lucru ieşit din
comun. Şi pentru aceasta ultimul cuvânt înainte de moarte va fi balaghtu? ceea ce înseamnă: „Am împlinit
bine totul?” (8)
VIII
Minuni în deşert
Toţi arabii, la o dată anume, au venit dinspre miază-zi din Arabia Felix. Seceta, războaiele, ruperea
digurilor, cataclismele, dar mai ales lipsa spaţiului vital au împins aici surplusul de oameni de dincolo de
frontiere, la fel cum un fluviu împinge valurile pentru a face loc celor ce vin din urmă. Din sud nu se poate
merge către nord. Nordul înseamnă deşert. Sedentarii care sosesc în deşert trebuie să devină nomazi dacă
vor să supravieţuiască. Este singura formă de societate care ar putea exista în deşert şi este cea mai severă
experienţă socială care ar putea să tenteze pe un om pe acest pământ. în deşert, nomazii se vor agăţa pentru
o clipă de cele câteva oaze rare care există, dar ei vor fi îndată aruncaţi din nou în deşert. Mereu, tot mai
departe. Deşertul deşi ai putea călători timp de câteva zile, săptămâni şi uneori chiar luni fără a întâlni
ţipenie de om este întotdeauna suprapopulat. Spaţiul vital, acest teritoriu strict necesar unei persoane
umane, în deşert nu se măsoară în metri pătraţi, ci în mii de kilometri pătraţi. Şi, pentru că nu mai au loc în
acest deşert suprapopulat, nomazii avansează către miază-noapte. Aici încetează de a mai fi nomazi. O
zicală spune că partea de miază-zi este leagănul arabilor şi cea
57
de miază-noapte irakul şi Persia mormântul lor. Dar, traversând deşertul arab, trăind în sânul societăţii celei
mai dure care a existat vreodată pe pământ, societatea nomadă, poţi ieşi purificat şi superior restului
umanităţii. Iudeii s-au regăsit ca un popor nou după patruzeci de ani de şedere în pustie. Căci în deşert
„crâncena luptă pentru viaţă conduce la o selecţie, bazată nu doar pe aptitudini fizice, ci, de asemenea, pe
calităţi morale. Pentru a reuşi să trăieşti în deşert ai nevoie de un grad ridicat de solidaritate, alături de un
grad superior de respect al personalităţii, aprecierii valorii oamenilor. în cuptorul deşertului, zgura faptelor
şi atitudinilor josnice este eliminată şi rămâne doar aurul pur al unei înalte moralităţi, un cod şi o tradiţie
bazate pe raporturi de la om la om şi pe o scară superioară a meritului... Grandoarea islamului este datorată
în bună parte fuziunii acestui element cu unele concepţii teiste iudeo-creştine” (1).
Nomazii nu sădesc, nu cultivă şi nu au nimic în afară de turme şi de corturi. Aşa cum este scris în
Biblie: „Nu veţi bea deloc vin, nici voi, nici fiii voştri. Niciodată. Şi nu veţi zidi deloc case. Nu veţi semăna
nicicum vii şi nu veţi avea nimic. Ci voi veţi locui în corturi în toate zilele voastre, astfel că veţi trăi zile
îndelungate pe pământ şi veţi fi precum străinii” (2).
Un nomad este, în primul rând, un om care suferă întreaga sa viaţă de foame şi de sete. Una dintre
piesele vestimentare importante ale nomadului este centura, haguul la bărbaţi, berimul la femei, care
strânge pântecele pentru a micşora foamea. Câteodată, acest brâu nu este îndeajuns; ca stomacul să fie şi
mai strâns până la a atinge măduva spinării şi până la a nu mai exista se strecoară
58
o piatră între stomac şi centură astfel presiunea atinge punctul ei maxim. Arabul s-a consolat cu foamea şi
cu setea căutând bucuria în puterea de a rezistaşi în răbdare. Poetul Şanfara scrie: „Ştiu să înşel foamea ori
să o aduc la tăcere şi socot să mănânc pământ mai degrabă decât pâinea unei gazde avare. Ştiu să torc
foamea în lăuntrul măruntaielor mele aşa cum cineva priceput toarce cânepa pe fusul său” (3).
Acolo, oamenii şi animalele rabdă de foame până la limite inimaginabile pentru locuitorii altor regiuni
ale planetei. Un martor grăieşte acolo ca de un lucru cu totul normal despre cămilele care din pricina
foamei îşi mâncă propriii peri, până ce nu mai rămâne nici unul pe trupul lor (4).
Hrana nomazilor se compune din lapte de cămilă, din curmale, din debb (jerboa), care este un fel de
şobolan de nisip. Câteodată, în timpul în care îngerii scuipă peste deşertul arzător când plouă -, creşte
puţină iarbă, timp de abundenţă numit rebi, sezon care durează cel mult trei săptămâni pe an, o adevărată
euforie a deşertului. Nomazii află atunci în nisip faga ori tarfa un fel de cartof ori de trufe. Ca vânat,
beduinii află uneori struţi, gazele, antilope şi gata o specie de potârnichi (5).
Totuşi, nomazii consideră vânătoarea ca şi munca, o activitate inferioară pe care un om cu grijă faţă de
demnitatea sa ar trebui să o evite.
Nomazii sunt clasificaţi şi se diferenţiază după felul şi numărul animalelor pe care le posedă. Dar ceea
ce toţi nomazii de pe pământ au în comun este dispreţul total şi suveran pentru oamenii sedentari. Chiar şi
atunci când nomadul devine, la rându-i, sedentar, dispreţul pentru ahl-al-madhar (cel ce stă în casă) este
total.
59
Legenda spune că în momentul creării lumii Dumnezeu a chemat vântul şi din vânt l-a creat pe beduin.
Apoi, Dumnezeu a luat săgeata beduinului şi din săgeată a creat calul. Dumnezeu a creat apoi măgarul şi
din balega măgarului l-a creat pe sedentar, pe cel ce locuieşte în casă, în oraşe şi în sate.
Cuvântul beduin vine din bayda, care înseamnă stepă. Un veritabil beduin este cel care deţine doar
cămile. Beduinii au corturi uriaşe de culoare închisă. Principala grijă a acestor cămilari mari ai deşertului
este să se mişte. Ei nu trebuie niciodată să adune obiecte grele care le încetinesc mişcările. Marii cămilari
sunt singurii oameni liberi, horrii. Ei trăiesc aşa cum dorea să trăiască poetul: „Mi-ar plăcea ca niciodată să
nu mă culc acolo unde m-am deşteptat” (6).
Marii cămilari sunt adevăraţii nomazi descrişi de Biblie: „Ne-am agonisit pâinea noastră primejduindu-
ne viaţa, în tăişul săbiei pustiei. Pielea noastră arde ca un cuptor, de arşiţa foametei.” „Bem apa noastră cu
preţ de arginţi” (7).
Viaţa lor se rezumă la căutarea puţurilor, păşunilor şi regiunilor mai puţin aride. Din clipa în care marii
cămilari încep să aibă oi, ei coboară pe scara ierarhiei sociale a deşertului. Devin mai puţin mobili. în
consecinţă, mai puţin liberi, mai lipsiţi de nobleţe. Crescătorul de oi şawaya este un nomad de mâna a
doua. în ziua în care pe lângă oi nomadul creşte cornute ori măgari, devine un paria al deşertului. Un
nomad din categoria cea mai joasă. Lipsit de orice nobleţe. Cu toate că el nu mai suferă nici de foame şi
nici de sete, şi cu toate că este bogat, visul său este de a se reîntoarce în deşert şi de a deveni
60
iarăşi un mare cămilar. în afară de cămilă, beduinul iubeşte calul, dar această dragoste este una irealizabilă.
Calul este un obiect de lux. Are nevoie de apă, de furaj. Calul nu este precum beduinul şi cămila; el moare
dacă nu este hrănit şi adăpat. în lipsa apei şi a ovăzului, lui i se dă lapte. în perioada secetoasă însă laptele
de cămilă nu este îndeajuns şi atunci se renunţă la cai.
Beduinii se mulţumesc cu cămilele albe care sunt extrem de rapide şi sunt tratate precum prinţesele de
către copii şi de către oamenii mari. Ele servesc doar pentru paradă şi curse. Doar cămilele sunt folosite
pentru cursele rapide. Cămilele-mascul sunt creaturi grele. Acestea sunt utilizate numai pentru
transporturile comerciale în caravană, latimah.
Marii cămilari primesc întotdeauna un salariu anual în grâne şi în curmale plătit de sedentarii din
apropierea deşertului. Acest salariu se numeşte khwa ori „impozit de fraternitate”. Pentru acest tribut,
nomazii se angajează să nu-i jefuiască pe sedentari şi eventual să-i protejeze când traversează deşertul
pentru treburile lor.
Nomadul împarte dispreţul său între sedentar şi măgar. Nimeni nu va vedea vreodată vreun beduin
veritabil cu un măgar.
La puţină vreme după naşterea lui Mahomed, un grup de nomazi cu măgari a venit în marbat, piaţa
cetăţii Mecca, acolo unde opresc caravanele. Erau nomazi de speţă joasă. în regiunea Hedjaz această fâşie
lungă de o mie cinci sute de kilometri şi lată de mai bine de două sute şaptezeci de kilometri care se întinde
din deşertul sirian de la miază-noapte, până în Yemen, de-a lungul Mării Roşii arabii cresc măgari şi se
folosesc de aceştia.
61
În Hedjaz se află, de asemenea, cei mai frumoşi cai arabi.
Grupul de nomazi care a intrat în cetate aparţine tribului Banu Sad. Este o subdiviziune a marelui trib
hawazin. Aceştia parcurg deşertul de la miază-zi de Mecca până în Yemen şi până la Nedjad. Trib fără
nobleţe în ierarhia deşertului, deoarece călătoresc călare pe măgari. însă Banu Sad şi kathan sunt dintre toţi
arabii Antichităţii singurii care au supravieţuit (8). în caravana nomazilor Banu Sad afli mai ales femei care
duc în braţe copii nou-născuţi.
Mahomed locuieşte cu mama sa Amina în casa bunicului său Abd al-Muttalib. Aproape de sanctuar, în
cartierul oligarhilor (batha). Are capul ras ca toţi nou-născuţii. Părul lui Mahomed a fost aşezat pe talgerul
unei balanţe şi cântărit. Greutatea lui în aur a fost dată săracilor. Nu era mult aur. Părul nou-născutului nu
atârnă greu. Dar este un obicei de a sacrifica părul, aqiqa, şi acest obicei a supravieţuit în toate religiile
lumii (9). După această ceremonie, Mahomed a fost încredinţat unei doici. Este tot o tradiţie. în acest fel,
tribul prosperă. Copilul este cu atât mai bogat cu cât are mai mulţi fraţi. Fraţii de lapte, adică cei care au
supt de la aceeaşi doică, sunt egali cu fraţii de sânge.
Prima doică a lui Mahomed s-a numit Tuwaibah (10). A fost roaba lui Abu Lahab, unchiul lui
Mahomed. Primii fraţi de lapte ai profetului au fost DjAfar şi Hamza doi unchi care vor fi mai târziu
tovarăşii săi de luptă la fondarea islamului. Mai târziu, când va deveni puternic, Mahomed o va elibera pe
roaba Tuwaibah pentru că ea a fost doica lui, deşi fusese detestată la fel de mult
62
ca şi stăpânul său. Mahomed va spune într-o zi că prima doică a sa a fost cea mai rea femeie din lume şi că
va arde în veşnicie în flăcările iadului, şi ea nu va avea să se adape decât din puţinul lapte pe care i l-a dat
lui să-l sugă în primele săptămâni după naştere (11).
Copiii oligarhilor din Mecca nu sunt niciodată daţi unei doici din oraş. Aerul de aici este dăunător
pruncilor. Epidemiile aproape că nu încetează. Mortalitatea infantilă este una destul de mare. Copiii sunt
trimişi la o doică în triburile nomade ale deşertului. în afară de motivele legate de sănătate, sunt şi alte
motive de ordin social: copilul devine astfel frate al unui alt trib. Femeile beduinilor mizerabili, care vin şi
astăzi la Mecca, caută copiii celor mai bogaţi oameni care au nevoie de o doică. Astfel, se ameliorează din
punct de vedere material starea existenţei lor. Nu atât pentru o retribuţie primesc ele să alăpteze copii, cât
pentru relaţiile care le leagă cu aceşti fii de lapte care, crescând, vor deveni mari personalităţi la Mecca.
Pe parcursul câtorva ceasuri, toate femeile Banu Sad d-ben-bakr află copii pe care îi duc în deşert ca să-
i hrănească. Toate, în afară de una halima-bintabu-Dhuayb. Ea n-a aflat un prunc bogat pe care să-l
alăpteze. Săraci sunt cu duiumul la Mecca, câte ceaune pe vatră! Dar să hrăneşti un copil sărac n-are sens.
Săracii sunt deşeurile societăţii. Mahomed este sărac şi orfan. El a fost propus tuturor beduinilor rând pe
rând. Toate femeile beduinilor l-au refuzat. Halima a început prin a-l refuza. Apoi, în cele din urmă, ea a
acceptat să-l hrănească pe Mahomed. Halima-bint-Abu-Dhuayb avea obiceiul să povestească cum că
împreună cu soţul
63
şi copilul pe care îl alăpta a plecat din ţara sa cu alte femei ale clanului Sad d-ben-bakr în căutarea unui
copil pe care să-l alăpteze.
„Era un an secetos spunea ea care nu adusese nimic. Eu am plecat pe o măgăriţă gălbuie pe care o
aveam. O cămilă ne urma, căci slavă Domnului! ne dădea o picătură de lapte. Nici unul dintre noi nu a
dormit noaptea din pricina copilaşului care ţipa de foame. Eu nu aveam destul lapte la sân ca să-i dau şi
cămila nu mai avea nici o picătură... Aşteptam ploaia şi sfârşitul mizeriei noastre.
Astfel, am plecat pe acea măgăriţă. Ea nu mai avea putere, era slabă pe de-a-ntregul şi mergea atât de
încet, că mi se făcea ruşine de ceilalţi.
în cele din urmă, am ajuns la Mecca în căutarea unei slujbe de doică. Uneia dintre noi ne-a fost propus
Mahomed, dar când a aflat că era orfan l-a refuzat. Cu toate ne gândeam la cadoul pe care îl aşteptam de la
tată. Am exclamat: «Un orfan! Ce ar putea mama şi bunicul său să facă pentru el?» Nu l-am vrut. Toate
femeile din ceata noastră au aflat un copil, în afară de mine.
Şi tocmai când ne pregăteam să ne întoarcem în ţinutul nostru, i-am spus soţului meu: «Doamne, mă
duc la casa acelui orfan şi-l voi lua cu mine. Nu vreau să mă întorc cu celelalte fără copil.» «Nu-ţi mai face
griji, mi-a spus el... Poate că Dumnezeu vrea să ne binecuvânteze prin acesta»” (12).
Mahomed a plecat cu beduinii pe măgăriţa plăpândă către deşert. Cei care l-au luat de milă erau un fel
de proletari ai deşertului. Pentru ei nu era însă deloc o afacere rea. Deşi orfan, Mahomed era un quraişit,
unul dintre oligarhii cetăţii Mecca.
64
Cu cât ei se îndepărtau de oraş şi cu cât se afundau în deşert, diferenţa între Mohamet quraişitul şi
Mesruth, fratele său de lapte, fiul Halimei, părea mai mare.
Nomazii visează aşa cum este normal să viseze săracii şi cei înfometaţi că într-o zi pruncul orfan (nobil
însă, deoarece era un quraişit de la Mecca) va deveni adult. Şi atunci el va fi unul dintre cei zece oligarhi
căruia îi aparţin toate caravanele de mii şi mii de cămile care traversează deşertul fără încetare, încărcate cu
toate comorile lumii. Căci quraişiţii sunt stăpânii şi capitaliştii deşertului. în aceste clipe de reverie,
nomazii săraci visează la recompensele de mai târziu. Săracii sunt întotdeauna recompensaţi în viitor. Doar
bogaţii sunt recompensaţi în prezent. în aceste momente de reverie încep miracolele. Unul după altul...
Halima povesteşte: „După ce l-am luat, am plecat cu el acolo unde se afla caravana noastră, l-am aşezat
la pieptul meu şi i-am dat să sugă cât voia. A supt până ce s-a săturat, şi fratele său a supt şi el. Cei doi au
aţipit şi au adormit, aşa cum nu putusem să ne odihnim cu copilul nostru mai înainte. Soţul meu s-a
deşteptat şi a mers la bătrâna noastră cămilă. Şi, spre marea lui mirare, i-a aflat ugerul plin de lapte. A
început să o mulgă şi am băut lapte pe săturate, apoi am petrecut noaptea ca niciodată. Dimineaţa, soţul
meu a spus: «Doamne, Halima! Să ştii că ni s-a încredinţat o făptură binecuvântată.» Eu i-am răspuns:
«Nădăjduiesc.» Am plecat şi m-am suit pe măgăriţa mea ţinându-l pe copil; şi ea mergea atât de bine, încât
nici una dintre măgăriţe nu putea să se ţină după ea. Astfel că cele ce mă însoţeau mi-au spus: «Diavolul te
mână, Bint-Abu-Dhu ayb! Aşteaptă-ne! Nu ne spune că tu, care eşti pe măgăriţă, ai făcut-o să meargă!» «E
totuşi aceeaşi măgăriţă!» am răspuns. «Pentru Dumnezeu, ceva-ceva i s-a întâmplat!»
Am sosit la tabăra clanului Banu Sad. Pe pământul întreg nu ştiam nimic mai dezolant. Ei bine,
începând
65
din ziua în care l-am adus acolo, animalele s-au întors în fiecare seară sătule şi pline de lapte. Noi le
mulgeam şi beam lapte. Şi, totuşi, nimeni altcineva nu putea să mulgă măcar o singură picătură de la
animalele sale. Cei din tribul nostru, care erau acolo, le spuneau păstorilor: «Diavolul vă mână, duceţi deci
la păscut animalele acolo unde Bint-Abu-Dhu ayb îşi duce turma sa.»
Seara însă, animalele se întorceau nesătule şi fără să dea o picătură de lapte, în vreme ce alor mele nu le
mai era foame şi erau pline de lapte. Noi am cunoscut astfel bunătăţile lui Dumnezeu până ce copilul a
ajuns la vârsta de doi ani şi l-am înţărcat.
El era mai zdravăn decât orice alt copil. Noi l-am despărţit de mama sa şi nădăjduiam să-l păstrăm la
noi pentru binefacerile pe care ni le aducea. Am vorbit cu mama copilului şi i-am spus: «Poate vă învoiţi
să-mi lăsaţi copilul până se face mare. Mă tem ca nu cumva în Mecca să vină ciuma.»
Am insistat pe lângă ea până ce s-a decis să-l lase să se întoarcă iarăşi în deşert” (13).
După cele spuse de Halima, Mahomed a revenit la Mecca doi ani mai târziu, dar el s-a întors în deşert.
Ca să menţină prosperitatea părinţilor săi adoptivi, nomazii proletari. Pentru că un copil care are baraka
efluviul sfinţitor este mai bun decât un pământ roditor. Fiecare trib face tot ceea ce stă în puterea sa pentru
a atrage în
66
mijlocul lui un profet, un poet, un arafa, adică pe cineva care stabileşte contactul între deşertul de nisip
arzător, care se întinde sub picioarele lui, şi deşertul albastru, suspendat deasupra capului lui. Ori care să le
dea lor iluzia acestui contact. A bea, în chip iluzoriu, lapte atunci când îţi este foame şi sete, între două
pustii, e la fel ca a te hrăni cu lapte veritabil. Iluzia hrăneşte şi satură. Halima are această iluzie. Şi
binefacerile pe care i le dă prezenţa lui Mahomed sub cortul ei sunt autentice. Se cunoaşte la Mecca
povestea lui Abu-Dharr, un om hăituit care timp de treizeci de zile n-a mâncat nimic, ci doar în timpul
nopţii a băut apă din fântâna Zam-zam de la kaaba, şi care la sfârşit se îngrăşase cu mai multe kilograme
(14).
IX
Inima şi greutatea profetului
Profetul trebuie să aibă înainte de orice o inimă pură. Altfel, el nu poate să-şi îndeplinească misiunea.
Un profet este însă un om. Un om ales de Dumnezeu, bineînţeles, dar tot un om. Şi oamenii, după
alungarea lor din Rai, au pe sfera roşie a inimii lor o pată neagră: păcatul originar. Este un „bob de sânge”
ca un bob mare de piper, pe piatra de rubin pur a inimii omeneşti. Aceasta este marmaz-aş-şaitan, pata
diavolului.
într-o zi, Mahomed se afla în faţa cortului, în tribul Banu Sad. Era acolo şi Mesruth fratele său de lapte
-, care va asista la o minune.
Halima povesteşte: „Mahomed se găsea în mijlocul mieilor şi oilor, la corturile noastre, atunci când
Mesruth a alergat să ne spună:
pe fratele meu quraişit, doi oameni în haine albe abia ce l-au prins. L-au trântit la pământ. I-au spintecat
trupul şi acum sunt pe cale să cotrobăiască înlăuntru lui cu mâinile lor.”
Tatăl lui împreună cu mine am alergat spre el. L-am aflat stând în picioare pe de-a-ntregul palid. L-am
strâns la piept. Şi tatăl lui l-a strâns la piept. L-am întrebat:
ce rău ţi-au făcut, fiule?
doi oameni îmbrăcaţi în alb au venit, a spus Mahomed. Ei mi-au deschis trupul şi au căutat ceva, nu ştiu
ce anume.”
Halima şi soţul ei căruia povestirea nu a dorit să-i păstreze numele s-au umplut de teamă (1).
Mahomed va vorbi mai târziu despre acest eveniment. El va spune: „Am fost crescut mai întâi în clanul
sad-ben-bakr. Acolo, într-o zi, pe când mă aflam cu fratele meu sub cortul ce adăpostea mieii, doi oameni
68
îmbrăcaţi în alb au venit la mine cu un fel de lighean de aur plin de zăpadă. Ei m-au prins de mâini şi
mi-au deschis trupul. Apoi mi-au smuls inima, au deschis-o şi au tras un cheag negru pe care l-au azvârlit.
Mi-au spălat inima şi trupul cu zăpadă până ce s-au curăţit” (2).
După ce i-au purificat inima, îngerii îmbrăcaţi în alb l-au marcat pe Mahomed cu „pecetea profeţiei”.
Această marcă i-a fost aplicată pe spate, între umeri. Nimeni n-a descris cu exactitate cum arată această
pecete pe care o poartă pe trupul lor profeţii. Unii spun că ea este precum „amprenta unei ventuze” (3).
Alţii spun că pecetea profeţiei are forma unui „ou de porumbel” (4). După ce a încheiat curăţirea, unul
dintre cei doi îngeri i-a cerut tovarăşului său:
cântăreşte-l pentru zece din poporul său.
Mahomed spune că îngerii l-au cântărit:
şi el m-a cântărit pentru zece şi eu cântăream mai mult decât ei.
cântăreşte-l pentru o sută din poporul său.
şi el m-a cântărit pentru o sută şi eu atârnam mai mult decât ei.
cântăreşte-l pentru o mie din poporul său, a spus îngerul.
69
şi celălalt m-a cântărit pentru o mie, şi eu cântăream tot mai mult decât ei.
Atunci îngerul a spus celui care-l însoţea:
acum să-l lăsăm. Dacă tu l-ai fi cântărit pentru poporul său întreg, el ar cântări încă şi mai mult (5).
Mahomed avea şase ani atunci când i s-a curăţit inima şi când a fost cântărit. Faptul că un copil atârnă
mai greu decât o mie de arabi maturi şi, eventual, mai mult decât întreg poporul de oameni maturi este
normal. Inima lui era precum diamantele: cu cât era mai curată, cu atât era mai grea. O inimă absolut pură
dacă ar exista ar cântări mai mult decât întreg pământul.
După aceste întâmplări minunate, Halima a mers la târgul de la Ukaz. I l-a arătat pe Mahomed unui
ghicitor din tribul Hudhail. Acesta a spus că Mahomed va zdrobi idolii când va fi mare (6). Halima şi soţul
său s-au umplut de teamă. Erau plini de uimire atunci când se gândeau la faptul că i-a fost deschis pieptul
şi că a fost spălat cu zăpadă, acolo, în mijlocul deşertului arzător precum un crematoriu. Soţii beduini au
făcut inventarul minunilor petrecute. Trecuse mult timp de când Mahomed povestise că seara, atunci când
el a ieşit din cort, luna a coborât de pe cer şi i-a dat bineţe. Aşa cum s-a petrecut cu Iosif, după cum spune
Coranul: „îţi vom povesti o istorie minunată... Am văzut unsprezece stele, soarele şi luna care îmi făceau
plecăciuni...” (7)
în timpul căldurii insuportabile, un nor cobora din infinitul albastru al cerului şi-l acoperea pe
Mahomed ca o umbrelă.
70
Prietenii dejoacă (şi chiar o fetiţă, sora sa de lapte, numită Sima, pe care într-o zi el a muşcat-o de
umăr, jucându-se, şi care nu-l iubea din această cauză) vor spune că au văzut crescând iarba acolo unde
Mahomed punea piciorul. Nu se putea o minune mai mare decât ca această iarbă să crească în nisipul
arzător al deşertului, acolo unde păşea un copil (8). Toate aceste episoade, rememorate, sporeau teama
nomazilor. Ei se vor hotărî să nu-l mai păstreze pe Mahomed în cortul lor. Era posedat de duhuri mult prea
mari pentru viaţa lor măruntă. îl vor aşeza astfel pe copil pe măgăriţa gălbuie şi îl vor duce la Mecca, la
mama lui.
Soţul doicei îi va spune soţiei sale:
halima, mi-e foarte teamă că ceva o să se întâmple cu acest copil! Să-l ducem îndată la familia lui,
înainte să ni se impute ceva!
Halima a acceptat:
71
să-l ducem dar pe Mahomed la mama sa!
ce v-a îmboldit să veniţi? a întrebat aceasta. Eraţi atât de dornici să-l păstraţi la voi!
dumnezeu l-a făcut mare, am răspuns. Sarcina mea a luat sfârşit. Apoi, mi-e teamă să nu i se întâmple
ceva rău. Astfel că l-am adus după dorinţa voastră.
nu faceţi aceasta din pricina vreunei tulburări? a întrebat mama lui Mahomed. Spuneţi-mi adevărul!
Ea nu m-a lăsat până ce nu i-am povestit întreaga istorie.
vă temeţi ca nu cumva să fie ceva demonic? a întrebat mama.
da, am răspuns.
nu! Doamne, fereşte! a replicat ea. Demonul nu are putere asupra lui. Fiul meu va ajunge un om mare.
Nu v-am spus?
ba da, au răspuns ei.
când eram însărcinată cu el, o lumină a ieşit din mine şi a luminat palatele din Bosra, din ţara Siriei. Nu
mi-am putut închipui o sarcină atât de uşoară, nici atât de lipsită de necazuri ca aceasta. La naşterea lui, el a
pus mâinile pe pământ şi a întors capul către cer. Lăsaţi-l acum. Drum bun! (9).
Mahomed a rămas cu mama lui la Mecca. Soţii din tribul Banu Sad s-au întors în deşertul lor. Erau
beduini sărmani. Oamenii mărunţi vor întotdeauna lucruri mărunte. Niciodată mari. Ei doresc, desigur,
minuni; dar mărunte, cu totul mărunte. Cele ale lui Mahomed erau prea mari pentru viaţa lor măruntă. Şi
lor le e teamă.
Atunci au încercat să scape de el.
X
Moartea Aminei, mama profetului
Mahomed avea şase ani. Trăia la Mecca. S-a întors din deşert. Abd al-Muttalib a împlinit o sută opt ani,
însă tot nu contenea cu călătoriile. Pleacă ca reprezentant al cetăţii Mecca la ceremoniile de întronizare a
regelui Saif-ibn-Dhi-Yazan la Saana (1).
După moartea regelui asasin Dhu Nuwas a urmat ocupaţia abisiniană. Dar aceasta a luat sfârşit la
puţină vreme după ce armata abisiniană a fost exterminată de rândunelele din Mecca. Acum, partea de sud
a Arabiei este ocupată de persani. Regele Yazan, căruia Abd al-Muttalib îi va fi oaspete timp de treizeci de
zile, urca pe tron cu ajutorul armatei persane.
În timpul lipsei bătrânului, Mahomed a rămas singur cu mama sa în casa lui Abd al-Muttalib. Amina e
singură, tânără şi nefericită. Ea caută să se consoleze scriind versuri (2). Multe femei arabe sunt poete. Se
spune că versurile Aminei sunt nespus de frumoase. Dar sărăcia sa este foarte mare. Într-o zi, ea a luat tot
ceea ce avea pe pământ: cinci cămile, pe roaba sa, Umm Aiman, şi pe Mahomed şi a mers la familia ei din
Medina. S-a aşezat în casa lui Nabighah din tribul Banu Najjar. A plecat cu mama sa la vârsta de şase ani.
A fugit din Mecca din pricina foamei.
73
Mahomed va păstra până la moarte amintirea unui eveniment extraordinar pe care l-a trăit la Medina la
vârsta de şase ani: el s-a dezbrăcat şi, complet gol, a intrat în apă. întreg trupul său a fost parcă înghiţit de
aceasta (3).
Arabia este o ţară în care nu există nici un râu care să curgă permanent. Nici o pădure. Oamenii nu
cunosc plăcerea de a se dezbrăca de haine, de a rămâne goi, de a se arunca în apă, în timp ce soarele arzător
pare să cadă asupra lor precum o sabie. Or, exista la Medina, în acel timp, un ochi de apă, un fel de lac care
nu seca niciodată şi în care copiii puteau să se scalde mai multe luni la rând (4). Acest lac, format din apă
de ploaie, se află la nord de Ohud şi se numeşte Aqul.
La Medina, pentru un copil de şase ani care venea de la Mecca, erau o mulţime de lucruri de descoperit.
Mai întâi, oamenii aveau cu mult mai mult ce să mănânce decât la Mecca. Medina se află într-o oază. Aici
sunt pomi şi plante. Totuşi, cetăţenii Medinei nu dormeau în pat (5). Dar viaţa aici este mai uşoară.
Cămilele din Medina sunt admirate de către copiii înfometaţi din celelalte regiuni: în balega lor se află
sâmburi de curmale. Toată lumea le priveşte cu încântare. Şi doar privindu-le ştiu îndată că ele vin din
Medina.
Tradiţia populară ne spune că Dumnezeu n-a avut intenţia să facă din ţara arabilor un deşert. Când a
creat pământul, Dumnezeu a făcut totul desăvârşit. Raportul zilnic al activităţii divine, după crearea lumii,
se termină în Geneză cu următoarea frază: „Şi a văzut Dumnezeu că acesta era bun” (6). Deci, la început,
chiar şi ţara arabilor era bună.
74
La sfârşitul ocheadei Sale asupra universului pe care îl crease, Dumnezeu a băgat de seamă, totuşi,
absenţa unui detaliu: pământul era lipsit de nisip. Nici un anhitect nu ar fi remarcat acest defect; iar un
univers în care nisipul lipseşte este ceva imperfect. Lucrările lui Dumnezeu sunt desăvârşite. Nisipul pare
un lucru fără importanţă. Totuşi, absenţa nisipului ar fi fost o imperfecţiune gravă. Oamenii, ieşind din
mare ori din fluvii, după baie, nu ar fi avut nisip mângâietor şi cald pentru a se întinde. Cămilele deşertului
nu ar fi avut noaptea nisip moale, precum o saltea, pentru a-şi odihni oasele obosite de călătorie şi de
poveri. Toate fluviile ar fi fost tulburi; pentru că doar nisipul, ce trebuia să se afle pe fundul acestora, putea
să păstreze limpede ca lacrima apa râurilor, fântânilor şi izvoarelor. Pe fundul mării, care este locuinţa
permanentă a peştilor, aceste creaturi s-ar fi simţit inconfortabil dacă nu ar fi existat nisip. împăraţii şi regii,
ca şi mai-marii oraşelor, nu ar fi avut cu ce să facă aleile din parcuri dacă Dumnezeu ar fi uitat să creeze
nisipul. însă Dumnezeu nu uită niciodată nimic.
Şi — creând nisipul el a poruncit îngerului Gabriel să ia un sac plin şi să împrăştie pe toată suprafaţa
pământului acolo unde era nevoie de nisip: pe fundul mării, în adâncul fântânilor şi pe ţărm. Diavolul a
zburat în spatele îngerului Gabriel şi a găurit sacul. Aproape tot nisipul care trebuia să fie împărţit în
întreaga lume a căzut atunci peste ţara în care trăiesc astăzi arabii. Şi, de atunci, această ţară este un deşert
fără de sfârşit.
Dumnezeu va repara însă răul cauzat de diavol. El l-a chemat pe arab şi i-a făcut câteva daruri cu
scopul de a-i face viaţa mai uşoară în acest paralelogram acoperit
75
de nisip. Dumnezeu a dat arabului un turban, un cal şi o cămilă, asigurându-l că aceasta de pe urmă va fi
cea mai răbdătoare dintre animale; i-a mai dat spada, cortul şi darul poeziei. Apoi arabii au început să
trăiască în deşert. Mahomed, fiind arab, a trăit şi el în deşert.
La puţină vreme după sosirea lor la Medina, Amina, mama profetului, a murit. A fost înmormântată în
localitatea Abwa. Acum Mahomed era orfan de ambii părinţi. Nu e durere mai mare pentru un arab decât
să mori departe de tribul tău. Amina a murit departe de ai săi. Sub ochii fiului său. înainte să moară,
femeile şi prietenii au vorbit cu Amina, aflându-se toţi apropiaţii în jurul ei. Este un obicei arab de a vorbi
cu muribundul până ce închide ochii, ca să nu simtă cumplita singurătate de neînchipuit ce aşteaptă fiinţa
umană până ce părăseşte pământul şi viaţa. Apoi femeile au dezbrăcat moarta şi au spălat-o, ca ea să fie
curată şi frumoasă atunci când se va prezenta înaintea lui Dumnezeu. Singuri asasinii şi răufăcătorii sunt
îngropaţi cu hainele şi mâinile pătate de sânge, ca Dumnezeu să poată să vadă ce au făcut pe pământ.
în deşert, lemnul este aproape inexistent. Nici un arab nu este înmormântat în sicriu. Amina este
înmormântată într-un giulgiu şi aşezată într-un mormânt orientat către Mecca. Capul Aminei după obicei a
fost întors spre dreapta, ca ea să atingă pământul cu obrazul său şi cu tâmpla dreaptă. Obrazul stâng a fost
acoperit, ca şi restul trupului, cu un cearşaf. Apoi s-a aruncat nisip peste trupul ei. La mormânt a fost pusă
o ramură de curmal, în foarte puţină vreme, trupul moartei a dispărut complet. Deşertul nu păstrează
cadavrele. Nu există oseminte în deşert. Nici cimitire vechi. Totul aici este macerat
76
ca într-un cuptor de crematoriu —, transformat în praf.
Sclava Umm Aiman l-a luat pe Mahomed şi l-a dus la Mecca, în casa lui Abd al-Muttalib. Bătrânul a
luat asupră-şi sarcina creşterii copilului. Bunicul lui Mahomed avea aproape o sută zece ani. El nu-L
întâlnise pe Dumnezeu. Era însă nedespărţit acum de profetul lui Dumnezeu, nepotul său, Mahomed.
Bătrânul de o sută zece ani şi copilul de şapte făceau ca oamenii din Mecca să se aprindă de evlavie văzând
prietenia lor. Ei aveau încredere unul în altul precum un orb are încredere în infirmul cu picioarele
paralizate. Unul era foarte tânăr, celălalt foarte bătrân. Şi amândoi se completau. Abd al-Muttalib a venit la
Daran-nadwa, sala de consiliu a Meccăi unde doar oligarhii din clanul quraişiţilor care au trecut de
patruzeci de ani au acces însoţit de Mahomed, care are şapte ani. Abd al-Muttalib îl invită deci pe nepotul
său să ia loc alături de oameni mari, personalităţi, şi îl consultă în timpul dezbaterilor, cerându-i părerea.
Oligarhii îi reproşează lui Abd al-Muttalib că a venit împreună cu nepotul său într-un loc oficial, rezervat
personalităţilor de vârstă matură.
„Se crede om mare, dacă l-am adus în mijlocul oamenilor mari, a spus Muttalib. Şi poate va deveni
cineva foarte mare. Un om foarte mare” (7).
 Într-o zi secetoasă, atunci când toată lumea suferea la Mecca, Abd al-Muttalib, la kaaba, în prezenţa
tuturor concetăţenilor, îl roagă pe Dumnezeu, în numele lui Mahomed, să dea ploaie. La sfârşitul rugăciunii
va începe să plouă (8).
77
Mahomed suferă din pricina ochilor. Praful deşertului vatămă ochii oamenilor. Abd al-Muttalib îl duce
pe nepotul său la monahii creştini din Ukaz, nu departe de Mecca, şi aceştia îl tămăduiesc (9). însă cea mai
mare surpriză a lui Abd al-Muttalib este să descopere că piciorul nepotului său lasă aceeaşi urmă precum
cea a piciorului lui Avraam pe maqam-ibrahim, la sanctuarul kaabei (10). Această descoperire, pe care
toată lumea o putea verifica, a provocat mare rumoare printre ghicitorii şi slujitorii sanctuarului. Un
ghicitor va afirma solemn că Mahomed, atunci când va fi mare, va distruge idolii arabilor şi că ar fi mai
bine să fie omorât pe dată (11).
Masele s-au pus de acord să-l omoare pe copil. Plebea încearcă mereu să ucidă încă din copilărie, pe
profeţi şi pe poeţi pentru că aceştia vorbesc în numele veşniciei. Iar acest fapt tulbură ordinea obişnuită a
oamenilor mărunţi de pe pământ. Câteva săptămâni după această descoperire, Abd al-Muttalib a murit. El
trecuse de o sută zece ani.
Mahomed, orfan de tată înainte de a se naşte, orfan de mamă de la vârsta de şase ani, îl va pierde la opt
ani pe bunicul său. Acest bunic, Abd al-Muttalib, era unul dintre cei mai importanţi arabi din vremea sa.
Mahomed a rămas singur. El a fost luat sub tutelă de unchiul său Abd-Manaf ori Abu-Talib. Arabii îi
iubesc atât de mult pe fiii lor, încât, atunci când un om are un băiat, el îşi lasă propriul nume pentru a-l
purta pe cel al copilului, precedat, de kunya-abu care înseamnă tată.
Mahomed însuşi va purta timp de ani buni numele primului său fiu şi toată lumea îl va cunoaşte la
Mecca
78
sub supranumele de kunya Abu-Qasim, adică „tatăl lui Qasim”.
Noul tutore al lui Mahomed, Abu-Talib, esta»un om foarte cumsecade. Însă el are o familie numeroasă
şi este nespus de sărac. Mahomed e aşadar obligat să trăiască în sărăcie. Aceasta este soarta tuturor
orfanilor din lume. Totuşi noua familie îl iubeşte pe Mahomed. Abu-Talib îl ia pe nepotul său atunci când
merge în marile călătorii cu caravana prin deşert. La doisprezece ani, Mahomed este deja caravanier. Un
orfan este obligat să devină matur.
XI
Pământuri fără ierburi rele
Există pământuri fără ierburi rele. Ca, de pildă, regiunile virgine de la Tropice. Acolo, fiecare fir de
iarbă se deschide în flori binemirositoare, multicolore cum doar florile speciilor superioare fac în zona
climei temperate. O buruiană pe care grădinarii o smulg şi o ard cu rădăcinile ei, ca pe o creaţie
nefolositoare, vătămătoare, ca pe o anomalie a naturii, plantată la Tropice într-un pământ îmbibat de sucuri
puternice şi virile, în aerul impregnat de vapori, de lumină şi de căldură devine dintr-odată o plantă rară.
Margaretele climatului temperat sunt acolo înalte precum caişii. Nu-mă-uita devine arbust. Iarba cea mai
vulgară de la noi, plantată la Tropice, dă flori precum trandafirii. La Tropice nu sunt ierburi rele. Fiecare
plantă e o floare.
Acelaşi lucru se petrece în deşert cu religiile. în deşert nu există erezie. în deşert, orice credinţă este
precum iedera care creşte din inima omului şi se înalţă până la cer, ajungând la Dumnezeu. Se ştie că
religiile sunt opusul plantelor: ele cresc şi se răspândesc în deşert. O credinţă poate deveni o erezie, aşadar,
numai după ce a părăsit deşertul. în deşert, toate religiile sunt adevărate. Pe suprafaţa pământului, cei mai
mulţi oameni se roagă
80
Dumnezeului profeţilor care L-au întâlnit în acest paralelogram de nisip arzător care este Peninsula
Arabică. Acolo, omul L-a întâlnit pe Dumnezeul creştinilo, al iudeilor şi al musulmanilor.
La doisprezece ani, Mahomed, angajat de unchiul său Abu-Talib într-o caravană, pleacă în Siria. în
împrejurimile Bosrei caravana a făcut un popas. Aproape de acel loc se afla grota unui monah creştin pe
nume Bohaira sau Bahira, cuvânt care în limba siriacă înseamnă „cel ales” (1).
Cronicarul spune: „Caravana tocmai s-a oprit la Bosra, în Siria. Era aici un monah numit Bahira, care
trăia într-o chilie şi care era priceput în întreaga ştiinţă a creştinătăţii (2). Adeseori, de altfel, caravana
făcuse popas în acest loc. Niciodată anahoretul nu ieşise pentru a vorbi cu caravanierii. Nici pentru a le da
bineţe. De această dată, nu doar că Bohaira a venit în tabăra arabă din Mecca, ci i-a şi invitat să ia masa
împreună; i-a spus că-i aştepta, deoarece fusese prevenit de sosirea lor printr-un vis” (3).
în acel timp, exista în deşertul Arabiei o mulţime de secte creştine şi iudaice. Cele mai multe au ţâşnit
din nisipul fierbinte şi s-au înălţat până la cer, asemenea lianelor multicolore şi îmiresmate; apoi ele vor
dispărea în pustie fără să lase vreo urmă, aşa cum dispar lianele. Pierdute, ca şi religiile care le-au
precedat...
 în vremea în care Mahomed avea doisprezece ani, existau câteva zeci de secte, printre care unele
făgăduiau, dacă circumstanţele le-ar fi fost favorabile, să devină religii universale.
Existau, de pildă, sabelienii, sectă întemeiată de un preot din Libia, care susţinea că Treimea este o
singură
81
persoană, dar poartă trei nume. Mai erau arienii, sectă inventată de către Arie din Alexandria, care susţinea
că Tatăl şi Fiul nu au aceeaşi fiinţă. Erau, de asemenea, nestorieni, discipolii Episcopului Nestorie din
Constantinopol, care susţineau că în Iisus Hristos sunt două persoane, una divină şi cealaltă umană. Că
Sfânta Fecioară Maria este Maica lui Iisus-Omul şi nu a lui Iisusdumnezeu. Urmau apoi monofiziţii, care
susţineau că în Iisus natura umană şi natura divină sunt într-o asemenea măsură unite între ele, încât
alcătuiesc una şi aceeaşi natură. Existau, de asemenea, eutihienii, iacobiţii, marianiţii, care înlocuiesc în
Treime Duhul Sfânt prin Sfânta Fecioară Maria.
Erau ebioniţii, marcioniţii, dochetiştii, carpocratienii, vasilidienii, valentinienii. Cele trei grupări de pe
urmă susţineau că Iisus Hristos a primit firea divină în acelaşi timp cu botezul în Iordan al Sfântului Ioan.
Existau nenumărate secte. Uneori, o religie avea doar un adept, un singur om, care-şi inventase o credinţă
pentru uzul său personal şi în funcţie de exigenţele sale. Astfel era haniful Zeid-ibn-Amr, prietenul lui Abd
al-Muttalib, despre care Mahomed a spus: „În ziua Judecăţii de pe urmă Zaid va arăta o comunitate
alcătuită din el însuşi” (4).
Anumiţi fondatori de secte ori de religii îşi dau viaţa pentru credinţa lor şi mor ca martiri într-un chip
sublim; chiar şi cei ale căror religii nu au fost reţinute de istorie. Unul dintre aceşti martiri a fost Manes, pe
care istoria îl cunoaşte mai degrabă din atacurile virulente ale Fericitului Augustin (5). Manes a murit în
anul 276, răstignit la poarta cetăţii Gundişapur, de către regele persan Barham I. Monahul creştin din
Bosra, pustnicul singuratic numit
82
Bohaira, cel ce i-a primit pe arabi cu caravana în care se afla Mahomed, nu este un creştin conformist dacă
am judeca după discuţia care s-a iscat între el şi păgân.
Dacă religia sa ar fi fost una receptă şi oficială, nu s-ar fi aflat acest om într-o grotă a deşertului arzător
al Arabiei, ci ar fi fost episcop ori mitropolit, locuind în cetate. Bohaira acceptă această singurătate şi
această independenţă cu riscul de a cădea în greşeală şi cu speranţa de a urca direct la dreapta lui
Dumnezeu. Credincioşii care se mulţumesc cu disciplina şi cu conformismul nu trăiesc în grote însă ei nu
sfârşesc niciodată nici sfinţi, nici damnaţi.
După discuţia sa cu arabii, Bohaira pare un maniheist. El nu încearcă să-i convertească pe caravanierii
quraişiţi. Dimpotrivă, îi încurajează să aştepte venirea unui profet între ei un arab care le va vorbi în limba
arabă şi care va fi faţă de Dumnezeu precum Moise, Buda ori Zoroastru. Existau pe atunci zeci de secte
asemănătoare cu cea a lui Manes. Erau, de pildă, sectele lui Ebion şi Elcesai, care susţineau şi ele că
Dumnezeu, Creatorul Universului, vorbeşte tuturor popoarelor în limba lor prin profeţii Săi, că Dumnezeu
n-a acordat monopolul revelaţiilor Sale şi adevărul exclusiv iudeilor şi creştinilor. Dumnezeu nu este
proprietatea a unui singur popor, a unei singure rase. Nu există popor ales, după cum pretinde Biblia. Nu
este obligatoriu să devii iudeu ca să mergi în Paradis. Dumnezeu vorbeşte şi în alte limbi, nu doar în
ebraică.
„Manes nu limitează revelaţiile sale la grupul popoarelor biblice. De la ideea aflată la Justin şi la
setieni, el a făcut una dintre ideile fundamentale privitoare la
83
revelaţie. Mesajul a venit în epoci diferite şi la popoare diferite. Marile religii ale Apusului, din India şi din
Persia, conţin o parte din aceeaşi înţelepciune divină. Aceşti fondatori sunt cu toţii trimişi de Dumnezeu.
Manes consideră că este vocaţia sa specială să facă să reiasă elementul comun care se află în creştinism,
mazdeism şi budism” (6).
Credinţele cad precum un balsam în inima rănită a arabilor, a hanifilor care, ca şi Abd al-Muttalib, îl
caută pe Dumnezeu peste tot. Căci, atunci când ei se apropie de iudei, aceştia răspund cu îngâmfare că
divinitatea nu e la îndemâna arabilor. Că Dumnezeu nu este în contact pe întregul pământ decât cu iudeii,
poporul ales. Aşa cum este scris în Biblie. Celelalte popoare nu au acces la cer decât prin intermediul
iudeilor. Inima mândră a beduinilor este, astfel, rănită. Pentru a-L iubi şi adora pe Dumnezeu ei trebuiau să
se supună unei religii străine şi unui popor străin. Unei cărţi de revelaţii străine!
Anahoretul alesul ori Bohaira explică arabilor că revelaţia divină poate fi oferită şi arabilor, aşa cum ea
a fost lăsată creştinilor, iudeilor şi budiştilor. Chiar şi una dintre toate persoanele de faţă mahomed, de
pildă ar putea fi alesul lui Dumnezeu. E normal ca Mahomed să fie desemnat astfel dintre persoanele
prezente. El e un copil. Şi de fiecare dată când vine vorba de o misiune divină se aleg cei mai puri oameni.
Principal e a spune arabilor că ei pot să vorbească cu Dumnezeu în arabă. Că un om nu este obligat să
înveţe mai întâi evreieşte pentru a se adresa lui Dumnezeu. Că nu există popor ales, nici rasă aleasă, după
cum pretinde Biblia. Toţi oamenii sunt egali.
84
Arabii înţeleg din cuvintele lui Bohaira ceea ce vor să înţeleagă. Iată ce povesteşte cronicarul: „Bohaira
văzuse în vis o caravană care se apropia de peştera sa. Unul dintre membri caravanei avea o aureolă, şi un
nor plutea deasupra lui precum o umbrelă, pentru a-l feri de săgeţile ucigătoare ale soarelui”.
Bohaira fusese astfel prevenit că în caravana care trebuia să sosească a doua zi se afla un profet. Un
ales. Pustnicul a pregătit masa. A aşteptat. Prima caravană care a apărut a fost cea a lui Abu-Talib.
Monahul i-a chemat pe toţi caravanierii la masă. însă chipurile lor erau la fel ca ale celorlalţi oameni
obişnuiţi. Monahul nu a putut să ghicească cine este profetul dintre aceştia. Erau capete de oameni dârzi,
aşa cum oamenii au de obicei; capete lucrate în serie. Un profet trebuia să aibă un cap frumos. Luminat din
interior de reflectoarele spiritului. Monahul a întrebat dacă din întâmplare nu lipseşte vreun caravanier. I s-
a răspuns că sunt cu toţii acolo, cu excepţia unui copil, numit Mahomed, care era afară cu cămilele.
Mahomed a fost chemat şi el. Din acel moment, ca şi în timpul întregului prânz, toată atenţia monahului se
va îndrepta către Mahomed. Mahomed are doisprezece ani. Un copil curat. Puritatea reprezintă jumătate de
credinţă. Cel mai indicat dintre caravanieri pentru a purta pecetea unui profet aşa cum monahul îl văzuse în
vis nu putea fi decât copilul Mahomed.
Bohaira s-a interesat în privinţa familiei lui Mahomed. Auzind că este orfan de tată şi de mamă,
tandreţea sa a sporit şi mai mult. Arabii au înţeles că Bohaira a văzut în Mahomed pe viitorul profet al
arabilor. Şi că el chiar a observat pecetea profeţiei, mare cât un ou de porumbel,
85
pe care Mahomed o purta între umerii săi (7). în clipa plecării, monahul le-a spus arabilor să aibă mare
grijă de acel copil. I-a grăit lui Abu-Talib: „întoarce-te cu acest tânăr în ţara sa; şi păzeşte-te de iudei, căci
dacă ei văd şi recunosc în el ceea ce eu am recunoscut, îi vor dori răul. îl vor omorî. Pleacă repede! O mare
surpriză îl aşteaptă pe nepotul tău” (8).
Sfatul privitor la ocrotirea lui Mahomed faţă de iudei era datorat faptului că în acea epocă se iscase
rumoare că un profet se va naşte printre arabi. Şi evreilor deşertului le era mare teamă să vadă pecetea
profeţiei trecând de la tribul lui Israel adică de la evrei la tribul Ismael, adică la arabi (9).
Cronicarul încheie astfel: „Abu-Talib s-a întors fără să mai zăbovească de îndată ce treburile sale în
Siria le-a dus la bun sfârşit. Şi ei au sosit la Mecca.”
Bohaira a dat un sfat eronat lui Abu-Talib, spunând să-l apere pe Mahomed de iudei. Era cu neputinţă
ca iudeii să-l ucidă pe Mahomed. Profeţii au fost şi vor fi întotdeauna omorâţi şi lapidaţi de către propriul
popor, propria familie sau propriul clan. Nu de străini. De clanul quraişiţilor din Mecca trebuia apărat
Mahomed, nu de iudei. Iudeii nu se ocupă decât cu uciderea propriilor profeţi. Nu cu cei din apropiere.
Uciderea profeţilor este o sarcină naţională. Fiecare popor, fiecare naţiune, asasinează doar pe profeţii ei:
nu lasă străinilor vreme de a face aceasta.
XII
Aurul arabilor
Primele contacte ale lui Mahomed cu viaţa au fost nespus de dureroase. S-a născut orfan de tată.
Crescut de către un trib de beduini în deşert precum un prinţ, pentru că era un quraişit, adică un oligarh din
Mecca, a revenit la Mecca şi a constatat că, deşi quraişit, era sărac şi proletar. Urmărit de sărăcie şi de
mizerie, el s-a refugiat cu mama sa la Medina, unde aceasta îşi avea familia. Dar mama lui Mahomed a
murit. Şi iată-l orfan de ambii părinţi. I-a rămas un singur ascendent în linie dreaptă: bunicul de mai bine
de o sută de ani, Abd al-Muttalib. Cel care l-a luat sub ocrotirea sa, dar care a murit la scurt timp după
aceasta. Mahomed este orfan şi nu mai are nici o rudă pe linie directă. A fost luat de un unchi sărac, Abu-
Talib. Lucrează pentru a-şi câştiga nu doar pâinea, ci şi curmalele de zi cu zi. Acum, la doisprezece ani,
întors de la Bosra, este fericit pentru că are o casă, cea a unchiului său. Când nu este valet de caravană,
duce oile la păscut, la fel ca robii, în deşerturile pietrificate din împrejurimile Meccăi (1). Este recunoscător
faţă de cei care îl adăpostesc. La moartea soţiei lui Abu-Talib, Mahomed va spune plângând: „Când eram
acasă la ea un copil orfan, îşi lăsa copiii înfometaţi şi mă hrănea pe mine. A fost precum mama mea” (2).
87
Ajuns matur şi bogat, Mahomed va arăta prietenilor săi deşertul dimprejurul Meccăi, presărat de stânci,
unde el ducea la păscut oile şi unde se adăpostea de soarele arzător, care se pogora peste arabi precum
plumbul topit (3). De-a lungul acestor ani, a suferit cumplit de foame. Va mânca fructe sălbatice pe care
nimeni nu le mânca. Mai târziu, el le va recomanda celor înfometaţi, spunându-le că aceste fructe nu sunt
vătămătoare: „Mâncaţi fructe din pomii spinoşi arrak atunci când ele s-au făcut negre. Eu am mâncat din
acestea pe când eram păstor” (4).
Un lucru e sigur: în timpul întregii sale copilării, a adolescenţei şi tinereţii sale, Mahomed va refuza să
ia parte la jocurile şi la distracţiile prietenilor de vârsta sa. Timiditatea specifică orfanilor şi săracilor l-a
ţinut departe de locurile de distracţie (5).
 în timpul în care păzea turmele şi era slujitor la caravană, Mahomed mergea la târgul de la Ukaz. Era
târgul cel mai vestit din Arabia. în această ţară în care nu creşte nimic, oamenii supravieţuiau datorită
negoţului. Locurile în care se face negoţ sunt târgurile. Ele au loc în timpul pelerinajului la Mecca, în lunile
armistiţiului lui Dumnezeu. Pentru că în aceste luni drumurile sunt libere. Nimeni nu îndrăzneşte să-i atace
pe călători. Faptul că ei mergeau la Mecca în pelerinaj ori la târg le garanta siguranţa la fel de bine ca o
armură.
„Ibn-al-Kalvi spune despre autoritatea tatălui său că, atunci când ieşea din casă ca hagiu pelerin ori ca
dadj negustor în timpul lunilor armistiţiului lui Dumnezeu, se duceau animalele de sacrificiu, care se
marcau cu semnele obişnuite ale sacrificiului: coliere şi răni vădite ale animalului.
88
El însuşi purta veşminte de pelerinaj. Aceasta îi garanta siguranţa printre profanatorii armistiţiului lui
Dumnezeu.
Dacă hagiul era singur, temându-se pentru viaţa sa, şi nu găsea animale de sacrificiu ritual, îşi marca
propria persoană cu semnele animalului de sacrificiu. Purta o legătură de frânghie de păr de capră ori de
cămilă şi se însemna cu lâna (sufah). Aceasta îl făcea de neatins. Şi, când voia să se întoarcă la Mecca,
purta un colier de scoarţă de copac de pe pământul sfânt (haram).
Dacă un dadj un negustor ori un oricare altul mergea la Mecca fără să cunoască obiceiurile şi fără să
poarte haine de pelerin, risca să fie jefuit de către profanatorii armistiţiului lui Dumnezeu” (6).
„Nobilii care mergeau aici purtau văluri pentru a rămâne necunoscuţi. Aceasta, de teama de a nu fi
surprinşi într-o zi şi luaţi prizonieri de către tâlharii de meserie care le vor cere grele recompense” (7)
La târgul din Ukaz oraş din regiunea Mecca, dar al cărui amplasament nu a fost fixat cu precizie -,
Mahomed va face o descoperire ieşită din comun. Exista în lume ceva mai important decât aurul: cuvântul.
După cum spune poetul Kab-ibn-Zuhair: „Omul nu valorează decât prin limba sa şi prin inima sa. Restul
nu este decât un edificiu de dispreţuit de carne stropită cu sânge” (8).
Pentru un orfan sărac şi umil, această descoperire este de o importanţă capitală. Ea a fost făcută pentru
toţi arabii înainte de Mahomed. Căci cuvântul era aurul arabilor. Dacă ei nu au acest aur cuvântul -,
comoara poeziei şi a grăirii, existenţa arabilor în deşert nu ar fi posibilă. Nouă zecimi din paralelogramul
Arabiei sunt
89
acoperite de nisip şi de pustie. Tot nisipul destinat lumii întregi s-a vărsat asupra Arabiei. în schimb,
Dumnezeu a oferit celor care sunt condamnaţi să trăiască în nisipul sterp şi arzător un cer plin de stele, cum
nu mai există nicăieri în lume, ca ei să privească în sus şi să nu vadă deşertul de sub picioarele lor. Li s-a
dat turbanul, care le va fi mai de preţ decât o coroană împărătească sub soarele deşertului. Li s-a dat cortul,
care va fi mai de preţ în deşert decât un castel. Li s-a dat spada, care e mai uşoară decât vântul. Însă darul
cel mai important este darul cuvântului. Comorile poeziei. Comorile cântecului şi ale poveştilor. Arabul a
primit darul de a modela în cuvânt şi prin cuvânt tot ceea ce alţii modelează în piatră, metal, marmură,
mătase, culoare. Arabul este condamnat să nu posede nici o artă. El nu poate să înalţe palate, oraşe şi
catedrale din nisip şi pe nisip. El este condamnat să trăiască fără arhitectură. El nu poate să sculpteze
nisipul. Iar în afară de nisip nu are alte materiale. Este, deci, condamnat să nu aibă sculptură. El nu poate să
picteze cu nisip. Nu are pictură. Cuvântul trebuie să îi ţină loc de toate artele. Arabul are toate artele doar
prin cuvânt şi în cuvânt.
Poezia este unica comoară naţională pe care o posedă arabii. Este aurul lor. Istoria lor. Toate artele lor
într-una singură. Nu se pot cunoaşte genealogiile, istoria, zilele bătăliilor, evenimentele, privitoare la arabi,
decât punând laolaltă poemele lor (9).
într-adevăr, poezia este repertoriul înţelepciunii lor, locul unde se arată folosul şi receptacolul ştiinţei
lor.
Poetul, în ţara arabilor, nu este o persoană oarecare. Niciodată. Poetul şair — este un preot, un
tămăduitor,
90
un mediator, un savant şi un comandant. Poetul cunoaşte arta de a otrăvi cuvintele; el poate să ucidă
vrăjmaşul prin cuvinte, exact aşa cum l-ar ucide cu săgeţi otrăvite. în timpul unei bătălii, Mahomed nu se
adresează nici arcaşilor, nici cavalerilor, ci poetului Hassan-ibn-Thabit şi îi porunceşte să-l zdrobească pe
duşman: „împroaşcă invective împotriva lor. Şi, dă, Doamne!, invectiva ta împotriva lor va fi mai puternică
decât căderea săgeţilor în bezna nopţii! împroaşcă cu invective împotriva duşmanului, şi Gabriel, Duhul
sfinţeniei, va fi cu tine” (10).
Poetul este atotputernic. El poate să ucidă prin cuvânt. El poate să tămăduiască prin cuvânt. El poate,
prin versurile sale, să aducă bucurie ori tristeţe. El poate să declanşeze mânia, răzbunarea, războiul. Poetul
poate să aducă linişte spiritului, prietenie, dragoste şi pace. Poetul poate să aducă entuziasm, tot astfel cum
poate să aducă demoralizare. Poetul este un personaj plin de sfinţenie.
 Pentru fiecare stare de spirit, arabii au poezia potrivită şi poetul potrivit. Căci în viaţa arabului poezia
este cotidiană, indispensabilă, precum aerul şi lumina. „Dintre poeţi, patru sunt îndeajuns: Zubair când eşti
afectat de ceva, Nabigha când îţi este teamă, Asa când apare mânia şi Antara când eşti biruitor” (11).
Nu oricine este poet. Poezia este un dar şi un blestem. Poetul Immaya-ben-Abu s-salt, quraişit din
Mecca, ca şi Mahomed, dar care a refuzat religiile păgâne, creştinismul, iudaismul şi islamul, pentru a fi un
hanif, un căutător liber al lui Dumnezeu, afirmă că un vultur i-a sfâşiat toracele cu ghearele şi i-a băgat în
piept darul poeziei. Şi astfel el a devenit poet (12).
91
Poetul Qudama spune: „Eu şi fiecare poet din neamul omenesc avem în noi demoni. Nici un poet nu
mă vede fără să se ascundă, aşa cum fac stelele noaptea când zăresc luna” (13).
Poeţii arabi sunt în general - „durii” naţiunii, personaje de nesuportat. Căutând absolutul, ei se ciocnesc
de legile de fier ale tribului şi ale societăţii nomade. Rup atunci orice legătură cu propriul trib. Şi se
regăsesc singuri în deşert. Cei mai mulţi dintre poeţii arabi au rătăcit despărţiţi de clanul lor, singuratici, în
deşert, săraci, ducând o viaţă asemenea fiarelor şi tâlharilor de drumul mare. însă libertatea lor a fost totală;
orgoliul lor, infinit. „Ei trăiau despărţiţi de propriile triburi, mergeau prin deşert în deplină libertate,
căutând mijloace de subzistenţă în jaf şi în raiduri, aşa cum fac în zilele noastre cei care, la populaţiile din
Şammar şi din Hedjazul septentrional, sunt cunoscuţi sub numele de bawwaq. Printre cei aflaţi în afara
legii, sa alik, care duc o viaţă sălbatică, înfloresc poeţii, dintre cei mai cunoscuţi fiind Thabit-ibn-Jabir-al-
Fahmi, supranumit Ta Abbata Şarran, şi Şanfara-al-Azdi, trăitori în secolul al VI-lea” (14).
Auzind o poezie de Ka b-ibn-Zuhair, Mahomed şi-a scos haina şi i-a dat-o poetului în semn de
admiraţie.
Şefii tribului au cu toţii pentru a-şi exersa autoritatea darul elocinţei. Said, amir, qail, cuvinte care
înseamnă şef, semnifică, totodată, pe „cel care vorbeşte”.
La Ukaz se ţinea un târg special unde se înfruntau în luptă dreaptă toţi poeţii arabi. învingătorii acestei
competiţii pan-arabe erau veneraţi. Poemele lor erau transcrise pe mătase neagră cu litere de aur şi agăţate
în incinta sanctuarului timp de un an, astfel ca aceste versuri
92
să fie cunoscute de toţi. Poemele premiate sunt numite mu allarat, „agăţatele”.
Muhammad Hamidullah descrie astfel concursurile de poezie: „La Ukaz erau particularităţi care nu se
află în nici o altă parte a târgurilor din Arabia. Astfel, un rege din Yemen trimitea aici o spadă ori o haină
de bună calitate, ori chiar un cal de rasă pură şi se proclama: «Cel mai nobil dintre arabi se cuvine să-l
cumpere»” (15).
De îndată se ridica o estradă. Cumpărătorii se înghesuiau şi explicau în general, în versuri pentru ce
motiv se considerau ei cei mai vrednici şi cei mai demni dintre arabi, având astfel dreptul de a cumpăra
obiectul pus în vânzare pentru cel dintâi dintre arabi.
De obicei, poetul tribului făcea elogiul strămoşilor clanului şi personajului. Cel de-al doilea concurent,
cel de-al treilea şi fiecare la rândul său îşi lăudau meritele proprii, îi combăteau pe adversari, îşi cereau
dreptul de a deţine titlul de cel mai nobil dintre arabi.
Mulţimea pătimaşă arbitra. De obicei, tribul care avea cel mai bun poet ieşea câştigător.
Aceste competiţii poetice, această luptă pentru glorie, numită mufakhara, avea alte obiective. Duşmanii
erau aici atacaţi cu virulenţă. Uneori, două ori trei clanuri se prindeau într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar
numai cu sabia cuvântului. în timpul armistiţiului Domnului orice folosire a aramelor şi a forţei era
interzisă, învingători erau, deci, cei care deţineau arta de a ucide prin cuvânt.
Erau, de asemenea, reglări de conturi, care nu ar fi putut fi rezolvate pe calea armelor. Se expuneau
cazurile înaintea mulţimii, ca poporul să judece.
93
„Dacă cineva trăda pe un altul, mergea la Ukaz, se arbora drapelul trădării, arăta publicului trădarea şi
se adăuga: «Atenţie, cutare este un trădător! Veniţi să-l cunoaşteţi! Nu încheiaţi cu el nici o înţelegere, nici
o căsătorie. Nu vă însoţiţi cu el. Nu vorbiţi cu el»” (16).
Dacă cel care era blamat avea un poet abil din clanul lui, acesta urca pe estradă şi ştergea dezonoarea,
reabilitând reputaţia şi dându-i posibilitatea, astfel, de a face negoţ.
La Ukaz, un arab, tată a mai multor fete foarte urâte, atât de urâte încât nu putuse să le mărite, a rugat
pe un poet să cânte meritele fiicelor lui. Acestea erau de faţă. Urâte. Poetul le-a făcut elogiul în aşa chip,
încât deodată toată lumea le-a găsit minunate. Cererile în căsătorie au fost din ce în ce mai multe, cu zecile
pentru fiecare fată. Toţi erau convinşi, graţie poetului, că fiicele erau adevărate comori ale feminităţii, care
nu trebuiau să fie pierdute. Fiecare voia să le aibă de soţie (17).
Vânzările se petreceau atunci când negustorul făcea elogiul mărfurilor sale. De acest elogiu depindea
vânzarea. Din clipa în care era, în sfârşit, convins, cumpărătorul arunca o piatră spre negustor, aşa cum se
ridică mâna într-o sală de licitaţie. La acest târg de la Ukaz, Mahomed a auzit primele cuvântări religioase.
Au avut asupra lui o influenţă extraordinară. Conferenţiarul, care de la înălţimea estradei vorbea de
Dumnezeu mulţimii şi care urma poeţilor, a fost Episcopul Quss-ibn-Sadiya, conducătorul religios al cetăţii
Najran, acolo unde douăzeci de mii de creştini au fost arşi de vii deoarece nu au vrut să renunţe la credinţa
lor. Acum, Najranul era din nou populat şi creştin. Episcopul a venit la Ukaz pentru a face
94
elogiul lui Iisus Hristos. Quss, gura de aur a deşertului, se exprima în proză ritmat şi rimat. Auditoriul era
încântat. Sute de oameni îmbrăţişează creştinismul graţie episcopului poet (18).
Pentru Mahomed, vizita la târgul din Ukaz este o lecţie importantă. Unii prind la târg gustul de a câştiga
bani; Mahomed revine cu convingerea că aurul arabilor este cuvântul.
El continuă să lucreze ca valet de caravană şi ca păstor. Va fi convins însă de aici înainte că „cel care nu
face nimic mai mult peste datoriile sale este ca şi când nu le-ar împlini. Dar nu se poate adăuga nimic, câtă
vreme nu le-a îndeplinit pe de-a-ntregul” (19).
Mahomed îşi îndeplineşte datoriile de zi cu zi. Plin de luare-aminte. Desăvârşit. Ca să poată după aceasta
să facă altceva, ceea ce socoteşte el. Sarcinile sale de zi cu zi sunt însă obositoare. Săracii şi orfanii au în
viaţă de mii de ori mai multe sarcini decât cei bogaţi. Mahomed le îndeplineşte. Cu răbdarea unui arab.
XIII
Ca dreptatea să nu moară
„A-ţi pierde bunurile nu este o ruşine. Dar este ruşinos să-ţi pierzi răbdarea şi curajul când eşti
nefericit” (1).
„Cei care îşi fac o lege din răbdare vor fi singurii mântuiţi” (2).
„Contemplă bine durerea ta: în acest deşert tu vei încheia prin a da de o oază” (3).
Acestea sunt devizele arabilor. Prin urmare, devizele lui Mahomed. El respectă în adolescenţa sa legea
primordială a săracilor şi a nomazilor. îndură, rabdă.
Până la sfârşitul vieţii sale, Mahomed a dat dovadă de o răbdare ce întrece puterea omenească. Cea de-a
doua calitate a sa este credinţa. în epocă, cei care l-au cunoscut îl numesc El-Amin, „credinciosul” (4).
Unul dintre prietenii de afaceri ai lui Mahomed îi dă întâlnire, dar uită să vină la aceasta. După trei zile,
trece din întâmplare prin locul întâlnirii fixate: Mahomed se afla acolo (5).
Un patron al lui Mahomed, numit Qais-ibn-as-Zaid, este mirat de dezinteresul pe care îl arată viitorul
profet. Când îi cere ceva, Mahomed îşi lasă propriile treburi şi îndeplineşte ceea ce a făgăduit. „Altfel,
clienţii mei, dacă îmi încredinţează vreo treabă, îmi cer mereu, la întoarcere, veşti despre aceasta.
Mahomed mă întreabă doar despre sănătatea şi bunăstarea mea” (6).
96
Viaţa lui Mahomed se desfăşoară anonimă printre bogaţii negustori de la Mecca. El îl însoţeşte pe
unchiul său generos, dar sărac, Abu-Talib, în războiul de profanare ori fijar, ce a avut loc între quraişiţi şi
un trib dinspre miază-zi care a profanat armistiţiul lui Dumnezeu. (7). Cronicarii afirmă că, în acest război
de profanare, Mahomed, care era adolescent, n-a avut un alt rol decât a purta tolba cu săgeţi a unchiului
său. Alţi cronicari afirmă că Mahomed a luat parte activă la luptă şi l-a rănit chiar cu mâna sa pe
comandantul clanului profanator, numit Abu Bara Mula-ibn-al-Assinah (8).
Mai târziu, Mahomed se va mândri cu faptul că a participat la acest război. Fără lunile de armistiţiu ale
lui Dumnezeu, timp în care nimeni nu ataca şi nimeni nu era atacat, existenţa cetăţii Mecca ar fi fost de
neînchipuit. Nu ar fi avut loc aici nici târguri, nici pelerinaje. Mecca există doar datorită acestui pact sfânt.
Coranul glăsuieşte:
„Mulţumită acestui pact, mersul caravanelor era cu putinţă în timpul verii; şi iarna, căci ei adoră
atunci pe Domnul în această casă a kaabei.
Domnul i-a hrănit şi i-a păzit de foame. Şi El i-a ocrotit de orice teamă” (9).
Mahomed va spune mai târziu: „Nu aş fi vrut să nu fi participat la acest război împotriva profanatorilor
armistiţiului lui Dumnezeu” (10)...
Setea de dreptate l-a făcut să se înroleze într-o legiune de cavaleri ai dreptăţii un fel de muşchetari ori
de cavaleri rătăcitori legiune numită Hilf-al-fudul.
În acel timp, dreptatea nu era de conceput în plan individual. Dacă un individ era spoliat de bunurile
sale ori ucis, întreg clanul său se considera spoliat de bunurile sale şi victimă. Şi nu doar individul care
suferise nedreptatea.
97
Vinovatul ori asasinul nu era nici el un individ, ci clanul căruia îi aparţinea.
Această sudură a individului cu clanul său, ori, pentru a fi şi mai precis, şi această înlocuire a persoanei
printr-o colectivitate, este prima lege căreia trebuie să i se supună individul din clipa în care el devine
nomad. „înaintea săbiei deşertului” nimeni nu are norocul să reziste decât ca membru al unei molecule de
ordin social.
Inconvenienţele acestei legi apăreau atunci când nomazii trebuiau să devină sedentari. Legea deşertului
devenea dintr-odată o anomalie. Ea însemna, pur şi simplu, o abolire a justiţiei.
De pildă, un arab venit din sud, din tribul Kathan, a venit la Mecca cu treburi. El este însoţit, printre
alţii, de fiica sa. Un negustor din Mecca, pe nume Nubaih-ibn-al-Hajj, a răpit-o pe fiica străinului de la
miază-zi (11). Tatăl tinerei nu are nici o posibilitate de a reacţiona. La Mecca nu există poliţie, nu există
tribunal. Fiecare clan îşi face singur dreptate. Pe de altă parte, vinovăţia individului este de neconceput, ci
doar vinovăţia clanului.
Tatălui tinerei nu i-a rămas decât o singură soluţie: să se întoarcă acasă în sud şi să convingă tribul său
să vină cu arme şi să atace tribul quraişiţilor, căruia îi aparţinea răpitorul. Era însă cu neputinţă. Kathan,
tribul tatălui, era un trib mic. Acesta nu se va ridica niciodată cu arma în mână împotriva cetăţii Mecca.
Mai mult, rezultatul călătoriei şi demersurile vor coincide cu eliberarea fiicei sale, căci răpitorul nu o răpise
decât pentru a se distra redându-i îndată libertatea.
A incita un trib ca să pună mâna pe armă împotriva altui trib este cu putinţă doar în deşert, între
nomazi. în
98
cazul dat, cele două triburi sunt sedentare. Ele au case şi oraşe. Nu umblă dintr-un loc în altul. Nu sunt
vecine. Răpirea va rămâne deci nepedepsită aşa currurămân nepedepsite mii de crime.
Cu această ocazie, pentru ca justiţia să nu moară întru totul şi pentru ca ea să nu dispară de pe faţa
pământului, s-a alcătuit la Mecca o ligă a cavalerilor dreptăţii, care îi apără pe cei spoliaţi de bunuri şi pe
cei care au fost ofensaţi. Fac parte din acest club al cavalerilor rătăcitori bărbaţi din triburile Haşim,
Muttalib, Asad, Zumach, Taim şi al Harith-ben-Fahr (12).
Cavalerii apărători ai dreptăţii se adună în jurul sanctuarului kaabei şi fac un astfel de jurământ: „Cu
ajutorul lui Dumnezeu, noi vom fi precum o singură mână cu cel oprimat împotriva opresorului până ce
acesta îi va da dreptul său. Aceasta câtă vreme marea va fi în stare să înmoaie o cochilie şi câtă vreme
munţii Hira şi Thabir vor rămâne pe locul lor. Şi noi vom face aceasta cu o cumpănire desăvârşită, fără să
ţinem seama că cel oprimat este bogat ori sărac” (13).
Pentru a pecetlui acest legământ, rostit înaintea sanctuarului, cavalerii dreptăţii din organizaţia Hilf-al-
fudul spală piatra neagră a sanctuarului kaabei cu apă din fântâna Zam-Zam. Apoi, unul după altul, gustă
din această apă sacră pentru comuniune.
După ce a fost depus acest legământ, cu taina şi poezia de rigoare ale unui legământ al muşchetarilor,
apărătorii vor pleca pe teren pentru a-şi îndeplini misiunea. Mai întâi, ei încercuiesc casa lui Nubaih-ibn-al-
Hadjdj şi îl somează să o elibereze imediat pe batui, adică pe fecioara captivă, pentru a fi dată tatălui său.
Răpitorul cere
99
un termen de cel puţin o noapte. Este obligat să renunţe la captivă însă îndată după această discuţie.
Dreptatea nu moare dintr-odată. Tatălui tinerei nu-i vine să-şi creadă ochilor aflând astfel că există în
sfârşit o dreptate care se aplică în particular (14).
Un alt caz îşi are o altă dezlegare, la puţină vreme după eliberarea fecioarei captive. Abu-Jahl, unchiul
lui Mahomed, pe care cronicarii îl descriu ca pe o figură a infernului rătăcită printre oameni, cumpără
marfa unui negustor din tribul Araş, dar refuză să o plătească (15).
Victima nu are nici un alt mijloc pentru a cere să i se facă dreptate decât să vină cu tribul său înarmat şi
să se lupte cu tribul lui Abu-Jahl. Practic, de neînfăptuit. Hilf-al-fudul află despre cele petrecute. Mahomed
vine la unchiul său şi în numele dreptăţii celei veşnice şi al lui Hilf-al-fudul cere să fie plătită suma
datorată.
Acest mod de a lucra i-a luat pe toţi prin surprindere. Năştea teamă. Abu-Jahl a plătit. Nimeni nu
îndrăznea să se opună grupării Hilf-al-fudul.
Mahomed este foarte mândru de această trupă de cavaleri care îi apăra pe cei oprimaţi şi spoliaţi. El va
spune mai târziu că nu va renunţa la onoarea de a fi aparţinut organizaţiei Hilf-al-fudul, nici măcar pentru o
turmă de cămile roşii (16).
Prin apartenenţa sa la acest clan, Mahomed a făcut primul pas care l-a înălţat deasupra clanului şi a
familiei sale. Un pas mic, dar important. Căci bogaţii şi cei puternici de pe pământ se cred inviolabili, de
neatins. Hilf-al-fudul le-a amintit că se află într-o mare eroare. Că dreptatea este făcută pentru toţi oamenii,
precum aerul şi lumina soarelui.
XIV
Căsătoria profetului
Mahomed este foarte sărac. Are douăzeci şi cinci de ani. Locuieşte tot la unchiul său, Abu-Talib, care are
darul de a face datorii şi de a nu mai putea să le restituie.
Abu-Talib i-a spus lui Mahomed: „Lipsurile ne-au lovit greu de atâţia ani. Du-te la Kadidja, care ştie cât de
cinstit eşti, şi cere ca ea să-ţi dea de lucru, aşa cum a făcut cu atâţia alţii, să poţi călători cu caravana care
pleacă în Siria. Vei putea astfel să câştigi ceva” (1).
Kadidja, pe care oamenii o cunoşteau la Mecca sub numele de tajirah negustoreasa -, este o femeie de
patruzeci de ani. E foarte bogată. îşi conduce singură afacerile. S-a născut la Khuwailid şi face parte din
tribul Asad. Kadidja a fost măritată în două rânduri. Din prima căsătorie are un fiu numit Hind şi din cea
de-a doua, o fiică numită tot Hind.
Pe lângă tajirah, „negustoreasa”, locuitorii o mai numesc de asemenea tahinah ori „cinstita”. Ea locuieşte
într-una dintre cele mai frumoase case din Mecca. Caravanele ei sunt printre cele mai fastuoase.
Mahomed vine la tajirah şi se angajează în caravana care pleacă în Siria. E om de încredere. Este el-
amin. Un credincios. în călătoria sa, Mahomed este însoţit de nepotul
101
Kadidjei, numit Khuzaimath, şi de un sclav al patroanei, numit Maisarath (2).
Caravana trece din nou prin Bosra. Monahul creştin Bohaira a murit. în chilia sa locuieşte alt monah pe
nume Nestorius (3). Că este maniheu ori nu, Nestorius îi spune lui Mahomed, la fel ca şi predecesorul său,
că Dumnezeu nu este proprietatea exclusivă a unei rase ori a unui popor, aşa cum pretind iudeii, şi că
Dumnezeu Se arată oamenilor sfinţi din toate popoarele şi din orice loc. Oamenii pot să ajungă la sfinţenie
chiar dacă nu devin nici iudei, nici creştini, chiar dacă au pielea galbenă, roşie ori neagră, dacă sunt
japonezi ori indieni. îi spune că şi arabii pot să asculte de Dumnezeu. Că şi între arabi poate să apară un
profet.
Pentru călătoria sa, Mahomed va primi drept plată o cămilă (4). Nu era o plată prea mare. O cămilă
valora pe atunci patru sute de drahme. Un sclav între două sute şi opt sute de drahme (5). O oaie patruzeci,
o lance patru; o şa de cămilă costă treisprezece drahme (6).
Mahomed este mulţumit de plata sa. Şi tajirah, negustoreasa, este mulţumită de serviciile lui El-Amin.
Mahomed este trimis cu caravanele următoare care merg la alte târguri (7).
Mahomed este un bărbat frumos. întâi de toate, are ochi frumoşi, mari, negri, inteligenţi, vederea lui
este atât de pătrunzătoare, încât poate să numere „douăsprezece stele ale constelaţiei Pleiadelor” (8). Ţine
mult la ochii săi; e mândru şi-i îngrijeşte, dându-le cu fard şi cu picături de antimoniu (9).
Mijlociu de statură, nici înalt, nici scund, el are părul negru, des, neted, purtându-l peste umerii săi. O
barbă
102
deasă, neagră şi stufoasă. îşi îngrijeşte cu osebită luare-aminte părul şi barba, parfumându-le (10) după
moda timpului. „Sudoarea frunţii sale se desprindea împerle al căror parfum era mai înmiresmat decât
moscul.” Părul lui era lung precum cel al lui Iisus dar Mahomed îl purta separat în două, după moda arabă
(11). Era alb la chip. „Gura şi dinţii lui strălucitori păreau perle într-o cutie cu rubine.” Capul avea o
osatură puternică; fruntea îi este înaltă şi nasul acvilin. Avea palmele pline şi talpa piciorului nu avea nici
un gol. Astfel că ea lăsa pe pământ o urmă uniformă.
De aici se poate deduce că Mahomed avea obiceiul de a merge la fel ca toţi arabii săraci, cu picioarele
goale. Glasul lui este limpede şi duios. „Vorbeşte atât de rar, că s-ar putea număra literele cuvintelor
pronunţate.” Are trupul mai lung decât restul corpului, astfel că el pare mai înalt decât ceilalţi oameni,
atunci când se aşază împreună cu aceştia la masă. Mahomed merge foarte repede, ca şi cum ar coborî un
deal. „Era frumos ca luna din cea de-a paisprezecea noapte” (12).
Kadidja, negustoreasa văduvă, patroana sa, privind de la înălţimea balconului frumoasei sale case, l-a
aflat pe gustul său şi s-a hotărât să-l ia de soţ. Dacă reuşea, Mahomed ar fi scăpat de sărăcie. în viaţă se va
bucura de abundenţă. Va avea rebi, aşa cum spun beduinii nomazi atunci când cade ploaia şi când creşte
puţină iarbă în deşert, după cumplite perioade de secetă şi de foamete.
Totuşi, căsătoria Kadidjei cu Mahomed nu este un lucru prea uşor. între ei nu sunt decât nepotriviri. În
103
primul rând, diferenţa de vârstă: ea are patruzeci de ani, iar el douăzeci şi cinci. Există apoi o diferenţă
pe scara socială: Kadidja este foarte bogată, şi Mahomed foarte sărac. Clanul Kadidjei se va opune cu
încrâncenare acestei căsătorii. Mai mult, în ciuda tuturor avansurilor pe care i le face văduva bogată,
Mahomed nu înţelege că Kadidja doreşte să-i fie soţ.
Primul care îi vorbeşte lui Mahomed despre această căsătorie este sclavul Maisarath, tovarăşul său de
caravană, care-l întreabă ce-ar crede despre o eventuală căsătorie cu Kadidja. Mahomed zâmbeşte, luând
totul ca pe o glumă. Nu exista nimic în comun între patroană şi angajatul ei. De altfel, Kadidja nu era
cerută în căsătorie aproape zilnic de negustorii bogaţi şi de vază din Mecca? Nici avansurile Kadidjei, nici
întrebările lui Maisarath nu-şi aveau rostul.
Tajirah, negustoreasa, trimite atunci la Mahomed o femeie numită Nufaisah, cu misiunea de a-i spune
explicit că ea doreşte să-i fie soţ. Căci Mahomed nu înţelege. Nufaisah este o muwalladah, adică o femeie
ai cărei părinţi nu sunt arabi. Ea poate să-şi permită să facă servicii pe care o femeie născută din părinţi
arabi nu le-ar face. Este o maulath, o străină. Este o kahinah, o vrăjitoare (13). Cu această libertate, pe care
o conferă lipsa unei stări civile, Nufaisah îl abordează pe Mahomed pe stradă şi îi spune totul foarte
limpede. Ea îi atrage atenţia asupra faptului că este frumos şi serios. Că este harnic şi tânăr. Avantaje şi
merite care ar putea determina pe orice femeie să se îndrăgostească de el. Ea îl întreabă pe Mahomed de ce
nu se însoară. El răspunde că este foarte sărac ca să se însoare. Puţinul pe care îl
104
câştigă îl dă lui Abu-Talib şi familiei acestuia, care l-au crescut de la vârsta de opt ani şi care trăiau acum
în sărăcie. Nufaisah pronunţă numele Kadidjei. Ea spune că, dacă Mahomed se învoieşte, Kadidja îl ia
îndată de soţ. Mahomed e sceptic. O întreabă pe Kadidja. Aceasta îi va confirma cele spuse de Nufaisah.
Este fixată data căsătoriei. Însă legea arabă cere, pe lângă consimţământul celor doi, mire şi mireasă,
consimţământul clanurilor din care aceştia fac parte.
Tatăl Kadidjei a murit în războiul profanării, fijar. Căpetenia familiei Asad se numeşte Amr-ibn-Asad.
Consimţământul lui pare o formalitate. Kadidja este o femeie matură. Dar nu se poate trece peste această
formalitate. Consimţământul trebuie să fie obţinut în mod oficial înaintea martorilor. Cum bătrânul Amr,
şeful clanului Kadidjei, refuză să-şi dea acordul, se recurge la o stratagemă. Cele două familii, a lui
Mahomed şi a Kadidjei, sunt invitate la un ospăţ. Familia lui Mahomed este reprezentată de Hamza şi de
Abu-Talib. în timpul ospăţului, este invitat bătrânul Amr-ibn-Asad. Când el este suficient de ameţit, i se
cere consimţământul căsătoriei. Acesta îl dă (14). Când îşi revine din beţie, căsătoria avusese deja loc.
Bătrânul protestează. E foarte târziu însă.
„Amr vede că Kadidja nu vrea să cedeze deloc. A crezut atunci că e de datoria sa să tacă şi să-l lase pe
soţ să o ducă pe soţie la el” (15).
Soţul este obligat să plătească miresei o dotă numită mahr. Mahomed plăteşte Kadidjei, după modestele
sale posibilităţi, suma de cinci sute de drahme (16). Cu această sumă, douăsprezece uncii de argint ori cinci
105
sute de drahme, nu se puteau cumpăra nici măcar două cămile. Din această cauză istoriografii au îngroşat
dota plătită de profet şi au mărit-o până la douăzeci de cămile (17). Printre alţi invitaţi la nuntă s-a aflat şi
Halima, doica lui Mahomed, care-l alăptase în deşert. Ea a primit de la Kadidja, ca dar, mai multe cămile
(18). Halima va reveni la Mecca de fiecare dată când se va afla la necaz. Printre cadourile primite de la fiul
ei de lapte sunt menţionate şi patruzeci de oi şi o cămilă, cu care ea s-a întors în deşertul în care-l crescuse
pe Mahomed (19).
Generozitatea şi credincioşia faţă de cei care l-au ajutat în necazuri sunt trăsăturile esenţiale ale lui
Mahomed. El n-a rămas niciodată dator cuiva care i-a întins o mână de ajutor atunci când s-a aflat întru
sărăcie. La puţină vreme după căsătoria sa, l-a adoptat pe Aii, fiul lui Abu-Talib. A eliberat un sclav tânăr
pe care i-l oferise Kadidja şi care se numea Zaid-ibn-Haritah. Nu doar că Mahomed a dat libertate acestui
sclav, care era un creştin din Siria, ci l-a şi adoptat. Când părinţii lui Zaid au aflat că fiul lor trăieşte, au
venit la Mecca. Zaid refuză însă să se reîntoarcă la familia sa; a rămas cu Mahomed. I-a explicat tatălui
său: „Am văzut în stăpânul meu, Mahomed, ceva care mă face să-l aşez înaintea voastră pentru totdeauna”
(20). Mulţumită Kadidjei, Mahomed a scăpat de sărăcie. Dar el voia să-i ajute şi pe alţii, totodată, să iasă
din mizerie. La fel cum Dumnezeu îl ajutase pe el.
„Nu te-a aflat El orfan? Şi El (i-a dat un adăpost. Şi nu te-a aflat El rătăcitor şi ţi-a dat ţie un
îndrumător? Şi nu te-a aflat El sărac şi ţi-a dat bogăţie? ” (21).
XV
Mahomed în familie
Mahomed s-a căsătorit în anul 595. Viaţa sa în familie este un model de puritate şi de asceză.
Asceza este refuzul lenevirii şi plăcerilor trupeşti care nu sunt strict necesare în viaţă (1). Orice arab
normal, în timpul lui Mahomed, duce o viaţă pură, ascetică. Contemporanii lui Mahomed nu fac un efort
pentru a-şi refuza plăcerile inutile: aceste plăceri nu există! Arabii din acele timpuri se aflau în aceeaşi
situaţie cu profeţii din Vechiul Testament. Sarra, soţia lui Avraam, a ales o sclavă tânără, fecioară, şi a
culcat-o în patul lui Avraam, soţul său (2). Noe s-a îmbătat şi s-a dezbrăcat de faţă cu mulţi şi se va arăta
gol copiilor săi. Totuşi, nici Noe, nici Avraam nu sunt destrăbălaţi, sunt fiinţe pure. La fel precum copiii
care nu pot fi numiţi depravaţi. Talmudistul explică: „Noi trebuie să luăm în considerare încă despre asceză
distanţa considerabilă care ne desparte de părinţii noştri: Avraam, Isaac, Iacov şi cei asemenea lor aveau
sufletul curat. Pasiunile lor erau slabe şi sufletul lor era condus de raţiune (3). Câteva comandamente erau
îndeajuns pentru a-i purta pe cărările cultului divin: ei erau credincioşi înaintea Domnului şi nu aveau
nevoie de o asceză care să depăşească norma fixată de
107
Lege. Când urmaşii lor se vor aşeza în Egipt (în timpul lui Iosif), patimile vor spori, poftele vor creşte,
instinctul va subjuga raţiunea. Patima dezlănţuită va cere o asceză pe cât de strictă, pe atât de puternică.
Dumnezeu le va impune sarcini, cunoscute pe calea tradiţiei, care vor face mai aspră asceza lor, după
măsura slăbiciunii... (bunurile acestei lumi îl smulg pe om din calea lui celestă...). Prin puterea raţiunii lor
şi prin puritatea sufletelor lor, strămoşii puteau să cultive ceva fără să vatăme altceva, după cum este spus:
«Tatăl tău a mâncat şi a băut şi a fost drept... şi aceasta i-a fost lui spre bunătate»” (4).
Pentru a înţelege viaţa lui Mahomed trebuie să o vedem din perspectiva în care talmudistul (5) îi
plasează pe Avraam, Iacov şi Noe. La Mecca, viaţa era una austeră, la fel ca viaţa profeţilor Bibliei. Nu
existau atunci în întreaga Arabie decât câteva paturi, şi acestea se aflau la Mecca (6). în general, se dormea
pe pământ ori pe un aşternut. Nu existau mese. Se mânca, de asemenea, pe o faţă de masă de ramuri de
finic. Bineînţeles, se mânca cu mâinile goale. Cele ale bucătăriei puteau să se numere pe degetele de la o
mână: un vas de băut, un dulap, un castron... Aceasta era totul. Aişa, soţia lui Mahomed, ne spune că în
timpurile profetului sita încă nu era inventată; pentru a cerne făina, femeile vânturau cerealele pe care le
zdrobiseră într-un vas de lemn dintr-o mână în alta, suflând pleava cu buzele. (7)
Toţi cronicarii vremii menţionează ca pe un lux şi un semn al grandorii faptul că Mahomed avea un
prosop ca să-şi şteargă mâinile şi faţa (8). Mahomed mânca ceea ce i se punea înainte. Dacă avea curmale
la masă, nu
108
mânca pâine; cele două împreună ar fi fost prea mult. Dacă mânca pâine ceea ce se întâmpla rar nu mânca
curmale. Felul său preferat de mâncare era tharid-u, supa de cereale, în care se punea uneori carne. însă
arabii nu mâncau carne decât o dată pe an. în acele timpuri, bărbaţii obişnuiau să se parfumeze. Păcatul
dacă l-am putea numi păcat era unul mic. Ei parfumau chiar şi apa pe care o beau. Coranul ne spune că în
paradis apa va fi parfumată cu mosc şi cu camfor (9).
în această societate, asceza era de la sine înţeleasă, endemică. Nu erau legi speciale care să reducă
plăcerile trupeşti: în deşert, acestea nu existau.
Mahomed călătoreşte. El cunoaşte Arabia şi toate triburile acesteia. Kadidja îi va dărui trei fii: Quasim,
Menaf şi Attakhir. Toţi trei morţi la vârste mici. Apoi, patru fiice: Ruqaya, Zainab, Umm Kulthum şi
Fatima. Doar Fatima va avea urmaşi. La membrii familiei ar trebui adăugat Aii, fiul lui Abu-Talib, adoptat
de Mahomed, şi Zaid-ben-Haritah, tânărul sclav creştin din Siria, care fusese eliberat şi adoptat de
Mahomed.
Un fapt de o importanţă ieşită din comun este că prin căsătoria sa Mahomed pătrunde în clanul
Kadidjei, în care se aflau cei mai de vază şi cei mai instruiţi oameni din Mecca. în familia Kadidjei se aflau
înţelepţii cetăţii, hanifii. Wrakah-ibn-Naufal, vărul Kadidjei, va deveni creştin şi, probabil, preot.
Ubaidallah-ibn-Jahş, fiul unei fiice a lui Abd al-Muttalib, îşi va schimba de două ori religia pentru a
muri creştin. Uthman-ibn-Hwarith va deveni creştin şi va muri în Bizanţ. Era, în sfârşit, haniful Zeib-ibn-
Amr. O soră a lui Waraka citeşte Biblia (10).
109
Toţi aceşti hanifi care au devenit acum rudele şi prietenii lui Mahomed au rupt-o practic cu păgânismul.
Nu mai adoră zeii şi caută, pentru a atinge cerul, o altă cale decât aceea a idolilor.
Kadidja-bint-Khuwailid va fi, în ciuda diferenţei de vârstă, de clasă socială şi de clan, o soţie ideală.
Mahomed îi va face soţiei sale un compliment pe care nici o altă femeie nu l-a primit. El îi spune că în
paradis Adam a luat aminte la viaţa de familie dusă de Mahomed cu Kadidja şi a exclamat plin de tristeţe:
„Unul dintre avantajele pe care Allah i le-a dat lui Mahomed, prin comparaţie cu mine, este că soţia lui,
Kadidja, a fost pentru el un ajutor pentru a îndeplini voia lui Dumnezeu, în vreme ce Eva, soţia mea, mi-a
slujit pentru a o încălca” (11).
XVI
Mahomed printre concetăţenii din Mecca
Mahomed a apărut pentru prima oară printre concetăţenii din Mecca în anul 605. A fost o apariţie
scurtă şi cu totul accidentală. Are treizeci şi cinci de ani şi este căsătorit cu Kadidja de zece ani.
Sanctuarul kaabei a luat foc. Incendiul a fost stins, dar s-au produs multe daune. îndată după foc, a avut
loc o inundaţie. Apa a pătruns în incinta sanctuarului calcinat. Oligarhii cetăţii au decis să facă o colectă
pentru a îndepărta pagubele produse. Toată lumea a trebuit să participe cu bunuri. întrucât era vorba de
refacerea unui loc sacru, s-a decis să se accepte chiar şi fonduri provenind din prostituţie. „Altfel, banii
sunt curaţi” (1). în timp ce se colectează bani pentru a repara casa Domnului, o corabie bizantină
naufragiază la Şu Aibaş ori Djedda, portul cetăţii Mecca la Marea Roşie. Dumnezeu arată arabilor încă o
dată că este nespus de puternic şi bogat pentru a-Şi apăra singur casa, aşa cum a făcut-o la invazia armatei
cu elefanţii, şi că El poate să repare daunele pricinuite de incendiu şi de inundaţie fără să ceară bani de la
oameni. în corabia naufragiată se aflau doar materiale destinate înălţării unei biserici creştine în Yemen.
Acum, aceste materiale urmau să fie folosite
111
la kaaba. Corabia a eşuat pe coastă. Era cu neputinţă să-şi continue călătoria. în cala epavei se aflau
marmură, lemn, mozaic, metal, ornamente. Era, de asemenea, un meşter constructor de sanctuare, numit
Baqum.
Constructorul trimis de Dumnezeu cu aceste materiale cu toate că era creştin a fost rugat să refacă
sanctuarul kaabei. Meşterul bizantin de origine abisiniană a fost de acord. A început să demoleze vechiul
sanctuar pentru a ridica un altul mai mare şi mai frumos. Când au văzut un om dărâmând Casa Domnului
de oricât de bună intenţie erau animaţi -, cetăţenilor din Mecca li s-a făcut teamă. Era o profanare. Meşterul
le-a explicat că nu se poate zidi nimic dacă nu se demolează mai întâi. Quraişiţii nu puteau să îndure să
vadă cum o mână omenească loveşte cu târnăcopul în sanctuar. Chiar dacă se făcea aceasta pentru a se
înălţa un altul mai frumos. Lucrările au fost, aşadar, întrerupte. Se aştepta o hotărâre din partea cerului.
într-unul dintre puţurile vecine cu sanctuarul se ascundea de mai mulţi ani un dragon. Din când în când,
el ieşea din puţul său, iscând panică în întreaga cetate. Era cu neputinţă să fie ucis. îndată după întreruperea
demolării, dragonul, reptila uriaşă şi înfricoşătoare, a ieşit din puţul său pentru a se încălzi la soare, după
cum obişnuia. Şi doar ce dragonul a ieşit din puţ, că un vultur uriaş a ochit sanctuarul şi, luând în ghearele
sale balaurul cât un crocodil, l-a ridicat în văzduh şi dus a fost! Mecca a fost eliberată de acest monstru.
Quraişiţii, cu ajutorul ghicitorilor, vor interpreta acest semn ca pe o îngăduinţă arătată oamenilor de a
demola vechiul sanctuar. Meşterul bizantin şi-a reluat lucrările. Toată lumea îl privea cu teamă cum loveşte
cu târnăcopul în Casa
112
Domnului. Când a ajuns la fundaţie, la piatra aşezată de Avraam, i-au spus meşterului să se oprească.
Nimeni nu avea dreptul să se atingă de piatra adusă din paradis.
Se va zidi, alături de piatra lui Avraam. Edificiul odată terminat, s-a ivit o altă dificultate. Piatra lui
Avraam trebuia să fie aşezată din nou în sanctuar. Toată lumea era de acord cu aceasta. Dar asupra
persoanei care să ia piatra din acel loc nu se înţeleseseră. Toţi doreau această onoare. De această dată
înţelegerea a fost cu neputinţă. Fiecare clan va aduce ligheane de sânge şi fiecare va jura în felul său, de
dinainte de perioada islamică, gustând din acest sânge că până la moarte se va opune ca un alt clan să aibă
onoarea să urnească piatra. Quraişiţii şi-au declarat război (2). Ideea unui arbitraj a încins dintr-odată
spiritele. „Vom accepta judecata celui care va veni primul în incinta kaabei.”
Primul care a venit a fost Mahomed. Dintr-odată, el s-a trezit judecător între cetăţenii Meccăi.
Mahomed a dat prima probă a abilităţii publice. El a propus să se întindă o pânză de cort şi să se
rostogolească pe aceasta piatra sanctuarului, care va fi astfel dusă îndată înlăuntrul edificiului de către toţi
bărbaţii quraişiţi.
Propunerea a fost primită cu entuziasm. Odată piatra rostogolită pe pânză, bărbaţii din zece clanuri o
vor ridica cu toţii şi o vor duce la locul ei. Prestigiul lui Mahomed a crescut nespus de mult. El însuşi părea
satisfăcut întru totul de aceasta. îşi lasă hainele sale şi, cu pieptul gol, ajută la împlinirea acestei sarcini.
Dar soarele Arabiei nu îngăduie să fie înfruntat cu pieptul gol; e precum o sabie de foc. Lui Mahomed i se
face rău şi va trebui să fie salvat de Abbas, unchiul său (3).
113

După reconstrucţia sanctuarului, s-au aşezat aici idolii, picturile şi obiectele sacre, la fel ca într-un
muzeu. Căci toate religiile pământului îşi aveau locul lor la kaaba. Totuşi, deşi sanctuarul era unul
internaţional şi cu toate că aici puteai să întâlneşti, unul lângă altul, pe Avraam, Iisus, Moise şi Hubal,
arabii adorau pe Allah, „Domnul acestei Case”, termenul arab pentru a-L desemna pe Dumnezeu.
„Allah este o contracţie de la Alt-Illah care, la fel ca o-theos al grecilor, înseamnă „Dumnezeu”, însă
cuvântul are sensul comun de „Dumnezeu-Supremul ori Dumnezeu” (4).
După apariţia sa la kaaba, nu-l vom mai întâlni pe Mahomed înainte de anul 610, adică cinci ani mai
târziu. De această dată, el va veni printre concetăţenii din Mecca pentru a vesti că L-a întâlnit pe
Dumnezeu.
De ce Dumnezeu l-a ales pe Mahomed şi nu pe un altul dintre toţi oamenii din Mecca pentru a-i vorbi
şi pentru a-l însărcina să fie trimisul Său pe pământ? Existau la Mecca bărbaţi mai bogaţi, mai de vază, mai
cultivaţi. Anumiţi oameni din Mecca L-au căutat pe Dumnezeu întreaga lor viaţă, dorind să-L audă, să-L
vadă, să-L priceapă măcar pentru o clipă. Ei şi-ar fi dat viaţa pentru o întâlnire de o clipă cu Divinitatea.
Totuşi, nu au reuşit aceasta. întâlnirea cu Dumnezeu îi fusese rezervată lui Mahomed.
XVII
întâlnirea lui Mahomed cu Dumnezeu
Când Mahomed L-a întâlnit pentru prima oară, avea patruzeci de ani. A fost, bineînţeles, un eveniment.
Un eveniment care nu a surprins însă pe nimeni la Mecca. Mulţimea se înghesuia să-l asculte pe Mahomed
povestind despre întâlnirea lui cu Dumnezeu; dar această mulţime e uimită şi se entuziasmează mult mai
puţin decât la sosirea unei caravane străine. întâlnirea cu Dumnezeu nu era un lucru extraordinar pentru
arabi.
în nici o parte a pământului asemenea întâlniri nu au fost consemnate mai mult decât în Peninsula
Arabică, în acest paralelogram din care nouă zecimi sunt acoperite cu nisip. Moise, Avraam, Noe, Iov şi o
mulţime de patriarhi şi de profeţi au vorbit cu Domnul precum cu un cioban din apropierea lor. Chiar şi
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, când a coborât pe pământ, a venit să vieţuiască în aceste locuri, în
Peninsula Arabică.
Asceţii din toate ţinuturile, atunci când se hotărăsc să-L întâlnească pe Dumnezeu, vin în deşertul
Arabiei.
Acolo nu există creaţie naturală ori omenească care ar putea să-l despartă pe om de Dumnezeu.
Deşertul cerului se contopeşte cu deşertul de nisip; se întâlnesc la orizont, împrejurul omului, pentru a nu
forma decât un
115
singur deşert nemărginit. Oamenii se află deodată în cer; îngerii şi Creatorul se află dintr-odată în deşertul
de aici de jos. Cerul şi pământul se contopesc.
Prima întâlnire a lui Mahomed cu Dumnezeu are loc în anul 610 în acest chip. Mahomed e căsătorit cu
Kadidja de cincisprezece ani. El duce o viaţă obscură, lipsită de griji materiale. De la o anumită vârstă,
bărbaţii din Mecca se retrag pe una dintre colinele dimprejurul cetăţii. Nu departe de casă. Există în jurul
Meccăi multe coline şi peşteri. Mahomed face la fel ca toată lumea.
„Mahomed, în fiecare an, se retrăgea vreme de o lună de zile pe Muntele Hira” (1).
Abd al-Muttalib s-a retras vreme de o lună, în fiecare an, în aceeaşi peşteră (2). Această retragere era
însoţită de meditaţie şi de rugăciune. Ea se numea tahannut.
„în timpul lunii în care, în fiecare an, Profetul se retrăgea, el îi hrănea pe acei săraci care îl cercetau.
Când retragerea lui lua sfârşit, înainte de a se întoarce acasă, făcea de şapte, ori chiar de mai multe ori,
înconjurul kaabei. După aceea, se îndrepta spre casă” (3).
O altă povestire ne spune: „Mai târziu, Profetul a început să îndrăgească penitenţa. El s-a retras atunci
în peştera din Hira, în care s-a dedat tahannutului, adică practicii adoraţiei, vreme de mai multe nopţi la
rând, fără să se întoarcă acasă. Astfel că el se aproviziona cu cele ale gurii pentru această perioadă. Se
întorcea apoi la Kadidja şi îşi lua provizii necesare pentru o nouă retragere. Aceasta a durat până ce
adevărul i-a fost descoperit în peştera din Hira” (4).
Un călător englez din secolul al XVII-lea vorbeşte despre colinele din jurul oraşului Mecca, unde avea
loc
116
retragerea: „Mecca este situată într-un ţinut pustiu, în fundul unei văi ori, mai bine zis, în mijlocul mai
multor coline nu prea înalte... Oraşul este înconjurat de o mulţime de movile, foarte apropiate unele de
altele. Am urcat pe vârful uneia dintre ele şi n-am putut să o văd pe cea mai îndepărtată... Ele sunt alcătuite
din stânci întunecate; văzute din depărtare, seamănă cumva cu clăile de fân...” (5).
Un călător contemporan vorbeşte despre Muntele Hira, locul în care Mahomed L-a întâlnit pe
Dumnezeu: „Am vizitat această peşteră din Hira, care se află în vârful jabal al-mir, „Muntele Luminii”,
situată la un kilometru de casa lui Mahomed. Muntele Nur are un aspect foarte ciudat. El poate fi zărit, de
altfel, de la mare depărtare printre numeroşii munţi care îl înconjoară. Peştera Hira este alcătuită din pietre
îngrămădite laolaltă, care formează cei trei pereţi, cât şi bolta.
Ea este destul de înaltă pentru a permite unui om să stea în picioare, fără să atingă cu capul său bolta, şi
destul de lungă ca să-i îngăduie să se întindă aici. întâmplător sau nu, orientarea peşterii este îndreptată
către kaaba. Jos, stânca este bine bătătorită şi se poate aşeza aici un aşternut. Intrarea este formată dintr-o
mică deschizătură, situată destul de sus, ceea ce face să fii nevoit să urci mai multe trepte, cioplite în
stâncă, înainte de a intra în acest loc” (6).
„Tradiţia populară afirmă că această peşteră din Muntele Hira a fost făcută de diavol printr-o lovitură
de spadă în flancul stâncii” (7).
Mahomed a început, iată, retragerile sale în fiecare an. Ele au început să aibă loc mai cu seamă după
vârsta de
117
patruzeci de ani. Retragerea avea loc în timpul Ramadanului, care este o lună de post şi de pocăinţă. într-o
noapte din această lună totul este cu putinţă. în noaptea de Kadîr. în această noapte, minunile sunt la
îndemâna oricui. „în acea noapte natura doarme. Fluviile încetează să curgă. Vântul se opreşte. Duhurile
rele uită să mai ia aminte la cele ce se petrec în lume. Poţi auzi atunci cum creşte iarba şi cum astrele
vorbesc între ele. Din râurile aţipite se înalţă nimfe. Nisipul deşertului este inundat de o toropeală adâncă.
Oamenii care stau de veghe în noaptea de Kadîr vor deveni înţelepţi şi sfinţi; căci în acea noapte ei văd
universul printre degetele lui Dumnezeu” (8).
Necazul este că nici un muritor nu ştie care dintre cele treizeci de nopţi ale lunii Ramadanului este
noaptea de Kadîr în care ar trebui să priveghezi.
Când această noapte vine, toţi oamenii dorm. Puţini muritori au privilegiul de a fi treji şi de a vedea
universul printre degetele lui Dumnezeu. Ei vor fi sfinţi şi înţelepţi până la sfârşitul zilelor lor pământeşti.
Când orientalii vorbesc despre un har al Celui Atotputernic şi de omul care a primit acest har, ei spun
că aceste lucruri nu sunt cu putinţă decât în noaptea de Kadîr, în noaptea minunilor (9).
în timpul acestei nopţi a minunilor de Kadîr, Mahomed are prima lui întâlnire cu Dumnezeu. Coranul
spune:
„Noi ţi-am trimis Coranul în noaptea vestită.
Cine îţi va face cunoscut preţul acestei nopţi slăvite?
Ea este mai de preţ decât o mie de luni.
Ea a fost sfinţită prin venirea îngerilor şi a Duhului.
Ei vor asculta de poruncile Celui Veşnic şi vor aduce legi despre toate lucrurile.
118
Pacea va însoţi această noapte până la ridicarea zorilor” (10).
Acest mare eveniment s-a produs în chipul următor: Mahomed s-a culcat, înfăşurat în mantia sa, numită
burda. Deodată, o făptură îmbrăcată în alb şi înconjurată într-un nor de lumină l-a deşteptat pe Mahomed,
i-a întins o pânză din mătase pe care se afla scris un text cu litere de aur şi i-a poruncit: „Ikra!” - „Citeşte!
Rosteşte!” Mahomed a răspuns că nu ştia să citească. îngerul l-a cuprins pe Mahomed de umeri, l-a strâns
şi i-a poruncit pentru a doua oară să citească: „Ikra!” Mahomed a răspuns din nou că nu ştie să citească.
Asprimea poruncii, însoţită de tremurul trupului său, a crescut încă şi mai mult: „Ikra!” a poruncit îngerul.
Mahomed a întrebat: „Ce trebuie să citesc?” îngerul care îl strânsese atât de tare pe Mahomed, că acesta a
crezut că o să moară (11), l-a eliberat din strânsoare şi a citit.
Mahomed a repetat după înger: „Vesteşte în numele Domnului Care l-a creat pe om... şi l-a învăţat ceea
ce nu ştia...” (12).
în timp ce Mahomed citea, părea că literele de aur se gravau în inima sa. „Stăteam în picioare, a spus
Mahomed, dar am căzut în genunchi. Apoi m-am îndepărtat cu umerii tremurânzi” (13).
îngerul a plecat. Mahomed a rămas singur. S-a îndreptat către casă. Dar el nu mai era liber. Abia a făcut
un pas, că o voce îl cheamă din nou: „Abia sosit în mijlocul munţilor, am auzit o voce coborând din cer,
care mi-a spus: «O, Mahomed! Tu eşti apostolul lui Allah şi al meu. Eu sunt îngerul Gabriel!»
Am ridicat ochii la cer şi iată că Gabriel era acolo în chip de om, în înaltul cerului, şi mi-a spus: «O,
Mahomed,
119
tu eşti apostolul lui Allah şi al meu. Eu sunt îngerul Gabriel!»
M-am oprit, privindu-l, fără puterea de a face un pas înainte ori înapoi. Am încercat să-mi întorc faţa
către alte părţi ale cerului. Dar nu vedeam nici un colţ de cer fără să-l văd pe îngerul Gabriel în acelaşi
chip. Am rămas astfel în picioare. Fără să fac un pas şi fără să pot reveni pe calea mea” (14).
îngerul s-a îndepărtat. Mahomed s-a întors acasă cu mare greutate. Divinitatea are ceva zdrobitor,
întotdeauna. Omul este nespus de slab pentru a putea să-L suporte pe Dumnezeu. Din această pricină,
Mahomed resimte ceva vecin cu violenţa, cu strangularea ori sufocarea. Doar prezenţa îngerului apasă
peste un om ca şi când acesta s-ar afla sub o piatră de moară şi sub tone de plumb. Tot ceea ce este
supraomenesc este zdrobitor. Chiar şi darul poeziei este zdrobitor.
Poetul Hassan-ibn-Thabit povesteşte că într-o zi se plimba pe străzile Medinei, oraşul său natal. O
diavoliţă... -oghul, o dhul, adică un djinn feminin, îl ocărăşte. Ghulul îl aruncă pe Thabit la pământ, îi pune
genunchiul pe piept şi-l întreabă: „Tu eşti omul de la care poporul aşteaptă să devină poet?”
Fără să aştepte răspunsul, diavoliţa care ţine mereu genunchiul apăsat pe pieptul poetului îl obligă să
recite versuri. Până în acea zi, Thabit nu compusese niciodată poeme. La porunca muzei, el recită. Iar
versurile sale sunt atât de frumoase... Muza l-a posedat. Devenise poet. în acelaşi chip, Mahomed, bruscat
de îngerul Gabriel, devine profet la fel cum Thabit a devenit poet. Căci nimeni nu se poate înălţa fără o
astfel de bruscare ce depăşeşte condiţia umană (15).
XVIII
Teama de diavol
Mahomed se întoarce acasă epuizat. îi povesteşte Kadidjei ceea ce i s-a întâmplat. întrebarea
răvăşitoare, cumplită, care îl torturează pe Mahomed este aceea de a şti dacă vocea pe care a auzit-o fusese
vocea diavolului ori a îngerului.
Toţi misticii şi-au ostoit puterile căutând să afle dacă le-a vorbit Dumnezeu ori diavolul. Sfânta Tereza
de Avila scrie: „Cuvintele, forţa şi siguranţa pe care o aduc cu ele vor convinge sufletul într-o clipită că au
fost de la Dumnezeu. Acel timp a trecut însă. O îndoială se ridică, totuşi, întrebându-ne dacă acele cuvinte
sunt de la demon ori din imaginaţia proprie, cu toate că, auzindu-le, nu am avut nici o îndoială în privinţa
adevărului lor, pentru care ai vrea să mori” (1).
Mahomed declară: „Am mers la Kadidja şi i-am spus: Sunt plin de tulburare. Şi i-am încredinţat cele
petrecute cu mine. Ea mi-a spus: «Bucură-te! Niciodată Dumnezeu nu va putea să-ţi facă vreo tulburare. Tu
faci fapte bune către toţi ai tăi. Eşti îndurător. Te porţi bine cu oaspeţii. Eşti alături de cei care se află întru
adevăr»” (2).
 Mahomed nu are pace. îi e teamă. O teamă cumplită de a nu fi cumva o unealtă a diavolului. îi spune
Kadidjei
121
plângând: „Ascunde-mă!” Ea îl înveleşte într-un dathar, o haină, însă vocea îngerului răsună în urechile lui
Mahomed: „O, tu cel ce eşti acoperit cu o haină, trezeşte-te şi mustră!... Pe Domnul tău slăveşte-L!” (3).
Povestirea lui Mahomed continuă: „De cum am rămas singur, am auzit o voce care m-a chemat: «O,
Mahomed! O, Mahomed!» Nu s-a întâmplat în timp ce dormeam, ci eram chiar treaz atunci când am văzut
o lumină cerească. Doamne, nu am urât atât vreodată decât idolii şi kahinii vrăjitorii care pretind să
cunoască lucrurile nevăzute şi cele ce au să se întâmple! Oare am devenit eu însumi kahin, un vrăjitor? Cel
care mă strigă nu este diavolul?” (4).
Lumina cerească îl însoţea pe Mahomed oriunde îşi întorcea capul.
Kadidja, soţia pe care Mahomed nu o va uita vreodată şi pe care el nu a putut să o compare cu o altă
femeie oricât de frumoasă, de tânără şi de inteligentă ar fi fost aceasta îl ajută cu mijloacele de care
dispune. Mijloace de o înfricoşătoare logică feminină. Infailibile însă.
Kadidja îi spune lui Mahomed să o strige de îndată ce îngerul va apărea. Mahomed o cheamă. îngerul
este alături luminos şi-i vorbeşte. Kadidja îi porunceşte soţului său să se aşeze pe genunchiul ei drept. El se
aşază pe genunchiul soţiei. „Mai vezi îngerul? întreabă Kadidja. „îl văd”, răspunse Mahomed.
Ea îi porunceşte să schimbe genunchiul. „Aşază-te pe genunchiul stâng.”
împlineşte aceasta. Kadidja îl întreabă: „Tot mai vezi îngerul?” „îl văd”, răspunse Mahomed.
Kadidja se dezbracă. E complet goală. îi porunceşte lui Mahomed să facă la fel. Apoi, ea îi cere să o ia
în
122
braţe şi s-o strângă cât se poate de mult la piept. Mahomed ascultă. Kadidja întreabă: „Tot mai vezi
îngerul?” „Nu, răspunde Mahomed. îngerul a plecat.”
Kadidja se îmbracă şi-i spune soţului ei: „Cel care îţi vorbeşte este înger. Nu e demon.”
Ea îl lămureşte pe Mahomed că diavolul nu ar fi fost deloc stânjenit de vederea unei femei goale la
pieptul soţului ei. însă îngerul este o făptură pudică, lipsită de perversităţi. Faptul că el s-a făcut nevăzut în
timp, discret, ruşinat, înseamnă că a fost vorba de un înger, nu de un demon. Ceea ce era de demonstrat
fusese demonstrat (5).
Kadidja îl duce pe soţul ei la un văr haniful bătrân şi înţelept Waraqah-ben-Naufal ben Asad (6).
Waraqah şi sora sa citesc Evangheliile. El este priceput întru ale religiei, îngerilor şi demonilor. Ascultă cu
atenţie cele povestite de Mahomed.
„I-am povestit cele întâmplate, spune Mahomed. Waraqah a spus: «E vorba de namus, coborât cândva
deasupra lui Moise» (namus ori nomos desemnează legile divine aşa cum ele au fost revelate oamenilor).
Waraqah repetă: «E vorba de namus. Nu mai sunt tânăr! Nu mai pot să nădăjduiesc să trăiesc ziua în
care tribul tău te va prigoni!»
Am spus: Mă vor prigoni?
El răspunde: «Nici un om n-a adus ceea ce tu aduci fără să fie socotit duşman. Dacă aş ajunge în acea
zi, te-aş ajuta cu toată îndrăzneala mea»” (7).
Acum, Mahomed ştie ce-l aşteaptă. Va fi prigonit de tribul său. Khal ori Tardul, excomunicarea ori
expulzarea tribului este cel mai mare rău care i se poate întâmpla unui om într-o societate tribală. Individul
fără clan
123
nu există. Căci nu există legi care să se raporteze la individ. Nimeni nu-l cunoaşte. Nu contează cine îl
vinde. Nu contează cine îl ucide. Fără a da socoteală cuiva. Un om fără clan, un saluk, nu este nici măcar
un persecutat. El pur şi simplu nu există. Nu e decât o construcţie de carne irigată de sânge, aşa cum spune
poetul. Astfel va ajunge Mahomed. Kadidja ştie aceasta, însă ei nu-i este teamă. Nici lui nu îi este teamă.
Toate aceste fapte au loc la sfârşitul lunii Ramadan anului 610, la Mecca. Era începutul întemeierii
islamului.
XIX
Întemeierea islamului
După întâlnirea cu îngerul în peştera Hira de pe Jab-al-Nur muntele Luminii Mahomed a rămas singur.
„A existat o vreme un fatrah o sincopă în revelaţia profetului; era foarte trist.
„Pleca în zori spre vârfurile munţilor cu scopul de a se arunca în hău. Dar, de fiecare dată când ajungea
în vârful muntelui, îngerul Gabriel i se arăta şi-i spunea: «Mahomed, tu eşti profetul lui Dumnezeu!”
Atunci neliniştea lui înceta şi îşi venea în sine” (1).
Îngerul Gabriel l-a încurajat pe Mahomed timp de trei ani câtă vreme a durat fatrahul, adică lipsa
revelaţiei, îngerul i-a spus lui Mahomed:
„Domnul tău îţi va da din destul şi vei fi mulţumit.
 Nu te-a aflat El orfan întru totul şi cu toate astea ţi-a dat un adăpost?
Nu te-a aflat El rătăcit şi te-a îndrumat?
Nu te-a aflat El sărac şi ţi-a dat bogăţie?
Nu oropsi pe orfan!
Nu-ţi întoarce faţa de la cerşetor!
Şi de binefacerea Domnului tău vorbeşte aproapelui” (2).
Fatrahul a luat sfârşit.
125
Atunci Dumnezeu a poruncit profetului Său, la trei ani după aceste învăţăminte, să vestească poporului
ceea ce a primit pentru a rândui poporul întru cuvântul lui Dumnezeu şi a-l chema la Acesta (3).
Această perioadă de trei ani, care a urmat primei revelaţii, poartă numele de nubuwah ori chemarea
nabi, adică profeţească. Acum Mahomed este un profet. Având poruncă de a predica poporului. El începe o
nouă epocă, aceea de risalah ceea ce înseamnă că a primit porunca de a deveni rasul, trimis al lui
Dumnezeu. E o mare diferenţă între rasul şi nabi. Nabi, profetul, este cel care avertizează; în timp ce rasul,
trimisul lui Dumnezeu, e cel care aduce omenirii o lege scrisă.
Mahomed începe să-şi îndeplinească misiunea de profet. El ştie că „nu există popor care să nu fi avut
parte de cineva care să-l prevină” (4). „Toate popoarele au primit un mesager” (5). „Toate popoarele şi-au
avut un îndrumător al lor” (6). „Noi am înălţat în fiecare popor un trimis pentru a-i spune: «Slujiţi lui
Dumnezeu şi fugiţi de diavol»” (7). „Tuturor popoarelor am prescris fapte ale evlaviei pe care să le
respecte” (8). „Fiecăruia dintre voi am trasat un drum şi o lege” (9).
Mahomed îi cheamă pe arabi să ia aminte la ei înşişi. Revelaţia făcută este în acelaşi timp o invitaţie la
emanciparea popoarelor care au primit mai înainte legi scrise.
Mahomed arată poporului său că arabii pot să intre în Rai fără să devină vasali ai iudeilor ori ai
creştinilor. „Iudeii şi creştinii spun: «îmbrăţişaţi credinţa noastră dacă vreţi să vă aflaţi pe calea
mântuirii».”
„Răspundeţi-le acestora: «Noi urmăm credinţa lui Avraam, care nu a vrut să jertfească idolilor şi nu a
adorat decât un singur Dumnezeu»” (10).

126
Mahomed nu se ridică împotriva nici uneia dintre religiile din trecut. El este monoteist. E împotriva
idolatriei, dar el se consideră ca făcând parte dintr-un lanţ «nare de profeţi pe care Dumnezeu i-a trimis ca
purtători ai mesajelor Sale de-a lungul veacurilor către felurite popoare. Mahomed îi respectă pe toţi
profeţii din Vechiul şi din Noul Testament şi-i consideră predecesori ai săi. El a venit pentru a îndrepta
erorile făcute de oameni în interpretarea mesajului divin, revelat profeţilor de mai înainte şi pentru a
avertiza din nou.
Care este rolul profeţilor pe pământ? Ei sunt purtătorii de cuvânt ai Creatorului. Dumnezeu nu vorbeşte
niciodată direct oamenilor.
„El nu a dăruit omului decât ceea ce Allah i-a spus faţă către faţă. Allah nu vorbeşte decât prin
inspiraţie, ori în spatele unui văl, ori prin trimiterea unui apostol căruia îi revelează cu îngăduinţa Sa ceea
ce El voieşte... Astfel că noi te-am inspirat printr-un spirit în privinţa poruncii noastre” (11).
Mahomed recunoaşte adevărul divin care a fost revelat oamenilor prin Adam, Noe, Avraam, Moise şi
alţii. El spune: „Adevărul este consacrat în cărţile vechi şi în cărţile lui Avraam şi ale lui Moise” (12).
Aceste adevăruri au fost alterate de mâna omului care le-a transcris. Coranul, prin comparaţie cu legile
arătate de către profeţii de dinainte, n-a fost scris de mâna omului.
Coranul este expresia verbală a unei scrieri, înscrisă de puterea divină pe o materie veşnică, cu litere de
aur, pe o stofă minunată ce a fost arătată lui Mahomed de către îngerul Gabriel (13).
Textul original al Coranului este scris de mâna Domnului, în cer, pe masa cea de neatins (14). Această
masă este
127
făcută dintr-un bloc de piatră de preţ, albă precum laptele şi spuma mării (15). Nimeni nu poate să se
apropie de această masă, astfel că textul original a rămas nealterat.
Coranul este alcătuit din 114 sure ori capitole şi din 6219 ayate ori versete. El a fost comunicat lui
Mahomed timp de douăzeci şi cinci de ani, adică începând cu anul 610, pe Muntele Luminii, până în ziua
morţii profetului.
Revelaţiile anterioare au avut loc dintr-o dată. Coranul a coborât în fragmente, urmând o ştiinţă, cea a
evenimentelor. Căci Coranul este o culegere, totodată, a principiilor permanente şi a răspunsurilor
ocazionale la întrebările credincioşilor şi ale lui Mahomed. Din această cauză, se numeşte al-furqan, adică
„criteriu, împărţire”.
„Cuvântul qara a şi qur cm aparţin vocabularului religios pe care creştinismul l-a introdus în Arabia.
Qaraa înseamnă a citi ori a recita în mod solemn texte sacre. în timp ce qur an este qeryana sirian, termen
folosit pentru a desemna lectura ori lecţia de scriere sfântă.”
Cuvântul coran, la fel de bine ca sens ori rezonanţă, este unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale
vocabularului religios. Deşi Mahomed s-a apărat cu vehemenţă de a fi poet, alegerea acestui titlu confirmă
darul poetic al arabilor.
Islam, numele religiei fondate de Mahomed, este, de asemenea, un cuvânt încărcat de sens şi de poezie.
Fondatorul credinţei islamice este Avraam.
„Avraam nu era nici iudeu, nici creştin. El era hanif adică opusul unui idolatru şi adorator al unui
singur Dumnezeu.” Fondând islamul pe credinţa lui Avraam ori millat Ibrahim, Mahomed visa la crearea
unei
128
religii universale care să-i înglobeze pe toţi monoteiştii; căci Avraam era anterior iudaismului şi
creştinismului şi el era venerat de ambele religii. Mai mult, Avraam era conducătorul tribului din care s-a
născut poporul arab şi fondatorul sanctuarului kaabei.
Numele islamului este şi el legat de Avraam, atunci când Domnul, pentru a încerca puterea credinţei lui
Avraam, i-a poruncit să-l ia pe fiul său Isaac şi să-l jertfească. Avraam a îndeplinit porunca Lui. El
împreună cu fiul său au fost as lama, adică supuşi, lăsaţi în seama voinţei divine... Islam înseamnă exact
„lăsat în voia lui Dumnezeu”, iar musulman este participiul aceluiaşi verb.
Unele religii sunt edificate pe dragoste, altele pe speranţă. Islamul este edificat pe tawakku, pe credinţa
absolută în Dumnezeu. Mahomed spune: „Rugăciunea mea, viaţa mea şi moartea mea sunt dedicate Celui
Veşnic. El este Stăpânul lumii. Nu are vreun egal. El mi-a poruncit islamul. Eu sunt primul musulman”
(16).
XX
Cei dintâi musulmani
Timp de trei ani, Mahomed a aşteptat ca îngerul să i se arate din nou. El s-a pregătit să-l primească la
orice oră din zi şi din noapte. Duce o viaţă pură. Nu face nimic care să-l mâhnească pe înger. într-o zi,
refuză hrana care îi este dată. De obicei, mănâncă fără să ia seama la ceea ce i se pune pe masă. Dar, de
această dată, nu se atinge de mâncare: „E usturoi şi îngerul ar putea să-şi întoarcă faţa de la acest miros”,
spune Mahomed, cerându-şi iertare (1).
Când îngerul Gabriel, în cele din urmă, i se arată, îi dă lui Mahomed o mulţime de sfaturi: „Nu citi
Coranul grăbit. Noi îl vom scrie în mintea ta şi te vom învăţa să-l reciţi. Când Gabriel va recita versetele,
urmează-l cu luare-aminte. Noi îţi vom da interpretarea” (2).
Faptul care i-a intrigat cel mai mult pe cetăţenii din Mecca a fost că Mahomed a primt revelaţiile
încetul cu încetul. Pentru un arab, o revelaţie este precum un fulger. Ea este bruscă, totală, ori nu există
deloc. Ea distruge ori iluminează. îngerul îi spune lui Mahomed ce ar trebui să răspundă la astfel de
acuzaţii: „Celor care spun: «de ce nu a coborât Coranul ca un întreg?», răspunde-le: «S-a petrecut astfel ca
noi să ne deschidem inima şi să o ritmăm după ritmul acestuia»” (3).
130
Doctrina predicată de Mahomed este bazată pe monoteism şi pe lupta împotriva politeiştilor,
„asociatorii” după cum îi numeşte Coranul, deoarece ei îl asociază pe Dumnezeu cu alte creaturi. Ilaha
illa Allah nu este alt Dumnezeu decât Allah. Mahomed vesteşte viaţa viitoare şi Judecata de pe urmă, unde
fiecare va fi recompensat după faptele din această viaţă.
El afirmă: „Toate popoarele nu formează decât o singură naţiune” (4). îi sfătuieşte pe credincioşi:
„Lucraţi pentru această lume ca şi când ar trebui să trăiţi mereu aici, şi pentru lumea cealaltă ca şi când ar
trebui să muriţi mâine” (5).
Prima persoană care a crezut în profeţiile lui Mahomed şi care a îmbrăţişat islamul a fost Kadidja, soţia
sa.
încrederea Kadidjei va fi de o importanţă capitală pentru profet. Până la moartea sa, îşi va aminti, plin
de tandreţe, cu emoţie şi cu recunoştinţă de această femeie. „Nu, va exclama în faţa unei frumoase tinere,
nici o femeie din lume nu este mai minunată decât Kadidja! Ea a crezut în mine atunci când nimeni nu
credea. Ea a luat vorbele mele ca adevăr, atunci când toţi ceilalţi le considerau drept minciuni” (6). Cel de-
al doilea musulman după Kadidja este Aii fiul lui Abu-Talib -, adoptat de Mahomed. Cel de-al treilea
musulman este Zaid-ben-Haritah, tânărul sclav sirian eliberat şi adoptat de Mahomed. El a refuzat să se
reîntoarcă la familia sa, preferând să rămână cu Mahomed. Acum, el crede în tatăl său adoptiv.
Timp de trei ani, din 610 până în 613, Mahomed n-a avut decât trei adepţi. Cel de-al patrulea a fost
Abu-Bakr, un bogat negustor din Mecca. El s-a convertit şi a rămas cel mai credincios tovarăş al profetului.
131
Mahomed a încercat în zadar să-şi facă şi alţi adepţi. Oamenii din Mecca nu erau ostili islamului. Nu-l
băgau însă în seamă. Quraişiţii îl vedeau predicând pe Mahomed; treceau pe lângă el fără să ia aminte.
Erau indiferenţi. Unii ridicau din umeri şi spuneau: „E un om din tribul lui Abd al-Muttalib, vesteşte un
mesaj din cer” (7) şi oamenii îşi vedeau de drum.
Pentru un popor care a avut o sută douăzeci şi patru de mii de profeţi, un om în plus care vorbeşte de
cer şi de Dumnezeu la colţul străzii nu este cineva de care merită să te apropii (8).
Abu-Bakr, negustorul bogat, care a devenit cel de-al patrulea musulman din lume, avea o fată. Ea s-a
născut musulmană. A fost primul copil născut musulman. Hadith spune: „Orice copil care se naşte ascultă
după firea omenească, adică se naşte monoteist; părinţii lui vor face din el un iudeu, un creştin ori un adept
al magilor” (9). Copilul lui Abu-Bakr, fiica pe nume Aişa, s-a născut musulmană pentru că, după Hadith,
orice om se naşte monoteist, deci musulman; ea a devenit musulmană mai ales datorită tatălui său care se
convertise la islam.
în acel an, Mahomed a primit de la îngerul Gabriel porunca de a-şi începe lucrarea printre oameni.
Porunca a fost: „Vesteşte aceste adevăruri la rudele cele mai apropiate. întinde-ţi aripile asupra
credincioşilor care te vor urma” (10).
Susţinut de către turma credincioşilor săi, turmă formată din patru mari personalităţi şi dintr-o nou-
născută: Kadidja, Aii, Zaid, Abu-Bakr şi Aişa, Mahomed şi-a început predica publică. El trebuia să asculte
de porunca îngerului. Era un musulman. Un executant al voinţei divine.
„ Eu sunt primul musulman ”(11).
XXI
Chemarea la islam
Mahomed a primit de la Domnul porunca de a converti la islam „pe rudele sale cele mai apropiate” (1).
Cele mai apropiate rude erau copiii lui Abd al-Muttalib. Acei copii pe care bătrânul deznădăjduia să-i aibă
şi pe care îi primise de la Creator în urma unei tranzacţii. Conducătorul clanului este Abu-Talib. Mahomed
ştie că îndemnul să va fi zadarnic. Copiii lui Abd al-Muttalib nu vor crede. „Ei nu vor crede nicicum!” va
exclama Mahomed (2). Conducătorul clanului, Abu-Talib, este un om sărac şi cu multe slăbiciuni. Nu are
curajul să lase credinţa strămoşilor. Nu va avea niciodată vreo părere proprie. Mahomed este convins de
onestitatea unchiului său; din partea sa nu poate să se aştepte nici la bine, nici la rău.
Cel de-al doilea personaj din clanul Muttalib este Abu-Lahab, fratele lui Abu-Talib. E un om nespus de
bogat. Chestiunile religioase îl interesează în măsura în care constituie o garanţie pentru prosperitatea
comerţului. Pentru Abu-Lahab, ca şi pentru cea mai mare parte a quraişiţilor oligarhii Meccăi -, religia este
o instituţie care protejează comerţul şi pe comercianţi. Religia instaurează cele patru luni de armistiţiu al
lui Dumnezeu şi permite târgurilor şi caravanelor să prospere.
133
Abu-Lahab este căsătorit cu o femeie instruită şi la fel de bogată: Djamila, sora lui Abu-Sufian,
negustorul cel mai de seamă din Mecca. Djamila scrie poezii. Specialitatea ei este satira: hija. Ea a compus
o serie de versuri belicoase împotriva lui Mahomed şi împotriva credinţei pe care el o predică. Satirele
Djamilei fac rău deoarece, după cum este scris în Biblie: „Limba lor este o săgeată ucigătoare (3)”. Cei doi
fii ai lui Abu-Lahab şi ai Djamilei s-au căsătorit cu fiicele lui Mahomed şi ale Kadidjei. însă această a doua
legătură de rudenie nu va schimba nimic în cazul dat.
Abu-Lahab şi soţia sa nu vor crede în islam. Lumea lui Abu-Lahab este materialistă şi precisă. La fel ca
şi negoţul. într-o astfel de lume nu există sentimente. Nici legături de rudenie. Nici iluzii. Există afaceri
bune sau proaste. Atâta tot.
Cel de-al treilea fiu al lui Abd al-Muttalib, pe care Mahomed a primit porunca să-l convertească la
islam, este Hamza, un atlet. Pentru el, viaţa înseamnă competiţie. O etalare a forţei fizice. Problemele
religioase nu pătrund în universul său. El crede legilor onoarei din competiţii. Crede în echitate. E un
cavaler.
Mahomed a primit poruncă să-l cheme, de asemenea, şi să-i vorbească despre Dumnezeu. Nu-şi face
nici un fel de iluzie în acceptarea de către campionul Hamza a chestiunilor privitoare la religie. însă
Mahomed va împlini porunca Domnului.
Cel de-al patrulea fiu al lui Abd al-Muttalib este Abbas, un bancher. Mai exact, un cămătar; un om care
face afaceri la Taif, la Mecca şi la Medina. Pentru el, lumea se împarte în creditori şi debitori. Scopul său
este
134
beneficiul cât mai mare cu putinţă. Restul nu contează. Bilanţul? Hamza: un atlet; Abbas: un cămătar; Abu-
Lahab: un conservator reacţionar; Abu-Talib: un orrTslab. Nici unul nu avea stofa spre a îmbrăţişa o religie
nouă. Religia nu exista pentru ei decât ca o manifestare exterioară, pur socială. Rudele prin alianţă nu
valorau mai mult în vreun anume fel.
Mahomed ştia că orice tentativă de a vorbi despre Dumnezeu acestor oameni nu folosea la nimic. El nu
e un romantic. Ştia că începea o acţiune sortită eşecului. Mahomed ştia că i-ar fi fost mai uşor să meargă în
pustie şi să prefacă leii în miei, decât să facă din aceşti membri ai familiei sale quraişiţii oameni evlavioşi
şi temători de Dumnezeu. E bolnav de durere. Vreme de o lună de zile, Mahomed zace la pat. Are febră. A
slăbit (4). Familia lui este neliniştită. Explică pricina bolii sale: trebuie să împlinească porunca primită de
la îngerul Gabriel, însă el ştie că nu va reuşi.
Mătuşile lui Mahomed îl sfătuiesc să-i iniţieze în islam doar pe membrii familiei sale care nu-i sunt
ostili pe de-a-ntregul. Dar o astfel de categorie de oameni nu exista. îngerul i-a poruncit însă lui Mahomed
să convertească toate rudele apropiate. El trebuie să fie aslama supus voinţei divine.
După mari ezitări, Mahomed invită la el patruzeci de oameni, pentru a le predica şi pentru a-i chema la
islam. Invită întreaga sa familie fără vreo excepţie; toţi fiii şi toate fiicele lui Abd al-Muttalib.
Aii, fiul adoptiv al lui Mahomed, povesteşte ce s-a petrecut la acest festin şi la şedinţa care a urmat, în
care trebuia să fie făcută prima chemare publică la islam:
135
„Am chemat în numele său patruzeci de persoane (cu una în plus ori în minus); între alţii, pe unchii săi
dinspre tată: Abu-Talib, Hamza, Abbas şi Abu-Lahab.
Când s-au adunat laolaltă, mi-a spus să aduc prânzul pe care-l pregătisem cu acest prilej. Ceea ce am şi
făcut.
De cum i-am servit, trimisul lui Dumnezeu a luat o bucată de carne, a prefăcut-o în bucăţele cu dinţii
săi şi a aşezat-o acestora pe marginea farfuriei. «Luaţi, le-a spus el, în numele lui Allah.»
Şi oamenii au mâncat până când n-au mai avut nevoie de nimic. Eu nu vedeam decât locul mâinilor lor;
însă, cu darul lui Dumnezeu, Care ţinea în mâinile Sale sufletul lui Aii, fiecare om mâncase atât cât
adusesem pentru fiecare.
«Dă-le să bea!», mi-a spus el. Eu am adus această cană. Ei au băut până când toţi s-au săturat; şi, pentru
Allah, fiecare om a băut din aceasta doar el. Când profetul a vrut să le vorbească, Abu-Lahab s-a grăbit să
spună: «Tovarăşul nostru ne-a vrăjit.»
Şi oamenii s-au despărţit fără ca profetul să le fi vorbit” (5).
Aceasta este prima chemare publică la islam făcută de Mahomed, după porunca primită.
Familia lui Mahomed clanul lui Abd al-Muttalib nici măcar nu i-a îngăduit să vorbească. Când el s-a
ridicat să le vorbească despre Allah, ei au plecat. Profetul a rămas nedumerit. Singur. în mijlocul celor
patru discipoli: Kadidja, Aii, Zaid şi Abu-Bakr.
Ridicolul este cel mai ucigător venin. înainte de orice lucru, un profet trebuie să se imunizeze faţă de
ridicol, aşa cum Mitridate s-a imunizat faţă de otravă.
XXII
Cea de-a doua chemare la islam
După invitaţia la masă, Mahomed n-a mai reuşit să-i adune pe toţi membri familiei lui Abd al-Muttalib
pentru a le predica lăsarea în voia lui Dumnezeu. Ei îl vor ocoli. Dar el are porunca de a le predica.
Recurge la singura stratagemă care i-a rămas pentru a convoca o nouă întâlnire. Mahomed anunţă
cetăţenilor din Mecca că are o comunicare importantă pentru aceştia. Locul întâlnirii este desemnat
Muntele Safa. Printre cetăţenii din Mecca se află, bineînţeles, membrii familiei sale. Ei vor veni împreună
cu ceilalţi şi va putea să le vorbească lor, având poruncă să facă aceasta. Iată ce spune cronicarul: „Profetul
a urcat într-o zi pe Muntele Safa şi a slobozit strigăt de chemare:
o, prieteni, veniţi cu toţii!
Mulţimea şi quraişiţii vor veni în jurul lui spunând:
ce-ai să ne spui dară?
ce-aţi crede dacă v-aş vesti că duşmanul va sosi în această dimineaţă ori în această seară? a întrebat
Mahomed. M-aţi crede?
bineînţeles! au răspuns cu toţii. Tu n-ai minţit niciodată. Te vom crede.
ei bine, vă anunţ că în curând o pedeapsă cumplită vă aşteaptă dacă nu mă veţi asculta. Dumnezeu m-a
trimis să vă previn.
137
du-te diavolului! a ţipat unchiul său Abu-Lahab, pentru asta ne-ai făcut tulburare? Ne-ai făcut să
pierdem timpul doar pentru acest cuvânt de râs?” (1)
Mulţimea s-a împrăştiat. îşi bătea joc de Mahomed. El s-a întors către Dumnezeu şi a cerut o
mângâiere. Un sfat. S-a rugat spunând cerului că misiunea pe care a primit-o nu este cu putinţă. Că
quraişiţii nu vor crede niciodată în Dumnezeu.
îngerul Gabriel l-a mângâiat pe Mahomed şi l-a îndemnat să-şi continue lucrarea sa: „ Vesteşte ceea ce
ţi-a fost poruncit şi întoarce-te către cei care cred în mai mulţi dumnezei. Ocrotirea noastră îţi este
îndeajuns pentru cei care râd de tine şi de religia ta. Cei care fac pe cineva egal cu Dumnezeu vor vedea!
Noi ştim că vorbele lor te mâhnesc.
Dar ia aminte la laudele Dumnezeului tău. Adoră majestatea Lui supremă.
Slujeşte-L pe Domnul până la sfârşitul zilelor tale ” (2).
 Mahomed rabdă aceste batjocuri. Abu-Lahab şi Umm Djamila, soţia sa, bagă de seamă totodată că
vorbele lor nu-l supără pe Mahomed. Ei găsesc alte moduri de a-l lovi. în fiecare zi, Umm Djamila şi soţul
său aruncă cu pietre în ferestrele lui Mahomed. Sunt surprinşi de Kadidja. Cu toate acestea, nu se opresc.
Vorbesc cu sclavi şi cu oameni fără căpătâi şi-i plătesc pentru a arunca în casa lui Mahomed cu pietre, cu
tot soiul de murdării, cu animale moarte, pe care i le aruncă în curte de îndată ce se lasă întunericul (3).
Mahomed rabdă toate. Era porunca cerească să rabde. Umm Djamila pune spini în calea lui Mahomed.
Acesta se înţeapă în talpă. însă, după ce smulge spinii,
138
îşi vede de drumul său rugându-se. El ştie pentru ce îndură toate. Şi, când ştii pentru ce înduri o suferinţă,
ea încetează de a mai fi o suferinţă.
în fiecare zi, de îndată ce iese din casă, Mahomed este urmărit de copii trimişi de Abu-Lahab şi de
Djamila. îi strigă insulte. Aruncă pietre şi murdării asupra lui. Acum, Mahomed nu se mai opreşte pentru a-
i alunga, îşi vede de drumul său către sanctuarul kaabei, liniştit, plin de toate mizeriile care au fost aruncate
asupră-i, în multe rânduri lovit şi murdar de sânge, înjurat, însă întotdeauna calm. Ca şi când nu s-ar fi
întâmplat nimic.
într-o zi, Mahomed şi Kadidja le văd sosind pe fiicele lor cu legături mari în spate. Amândouă s-au
căsătorit cu fiii lui Abu-Lahab. Ele le spun cum că soţii lor le-au izgonit. Au urmat sfaturilor tatălui şi
mamei, care i-au convins că nu este de conceput pentru un cetăţean să aibă ca soţie fiica unui om atât de
batjocorit precum Mahomed (4).
Martiriul profetului începuse. Mahomed caută încurajări. Dar nu sunt decât patru musulmani
credincioşi lui. Nici unul mai mult. Mahomed este un arab. Un arab este un om care nu are prea multe idei.
Dar când un arab are o idee şi crede în ea e gata să moară agăţat de propria idee decât să o abandoneze.
Chiar şi după moartea sa, el nu se desparte de aceasta. Luptă crezând mereu în ea. Chiar şi după ce moare.
Cazul poetului Şanfara Al-Azdi este unul tipic. Acest poet rătăcitor, ale cărui versuri le ştiu toţi pe derost, a
fost ofensat într-o zi de către un om din clanul Banu Salomon. El ajurat să se răzbune şi să spele această
ofensă omorând o sută de oameni din tribul Salomon. Şi-a petrecut o parte din viaţă
139
vânând cu arcul bărbaţii din clanul ofensator. într-o noapte, Şanfara se afla într-o vale, pregătindu-se să bea
apă. Tâlharii, venind din spate, îl vor ucide. Cadavrul lui Şanfara a rămas abandonat pe nisipul arzător,
aproape de puţ, astfel încât hienele să-i mănânce ceea ce-i este mai bun, adică creierul. Moartea îl
surprinsese pe poet atunci când el doborâse doar nouăzeci şi nouă de vrăjmaşi. Or, el jurase să ucidă o sută.
Craniul său a rămas pe nisip aproape de puţ ani şi ani de-a rândul. într-o zi, nişte oameni din tribul Banu
Salomon au sosit aici şi s-au oprit să bea apă. Urnit de vânt, craniul poetului s-a rostogolit către adversarul
său şi o aşchie dintr-un os s-a înfipt în piciorul unui om din tribul Salomon. Rana s-a infectat şi omul a
murit. în acest fel, poetul Şanfara şi-a continuat lupta chiar şi după moarte, ţinându-şi jurământul, ucigând
cel de-al o sutălea vrăjmaş (5).
Şanfara este un exemplu pentru toţi arabii. Mahomed este un arab şi el. Nu vrea să se lase învins. La fel
precum poetul care, chiar mort, nu s-a lăsat învins, şi s-a decis să lupte şi după moarte. Până la victorie.
XXIII
încercări de ucidere
Era cel de-al patrulea an de la descoperirea făcută lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe Muntele
Luminii. Cronicarul ne spune că, în timpul primilor trei ani, quraişiţii s-au mulţumit să-l treacă cu vederea
pe Mahomed, să-l ridiculizeze şi să-i aducă ofense. După aceşti trei ani, după poruncile primite (1),
Mahomed a început lupta împotriva idolilor. Quraişiţii vor contraataca, dar, de această dată, cu multă
violenţă. Relaţiile dintre profet şi tribul său vor deveni din ce în ce mai încordate. Timpul huiduielilor şi al
ofenselor mărunte trecuse.
„Aceste ofense vor continua să-i fie aduse lui Mahomed până în ziua în care Allah a început să le atace
zeii pe care îi adorau, şi când el va declara că strămoşii lor morţi întru necredinţă se aflau în iad. Atunci, ei
au început să-l urască pe profet cu o ură de nedescris şi să-şi arate tulburarea” (2).
Quraişiţii îl vor întreba pe Mahomed: „Tu vii să ne opreşti cultul zeilor pe care părinţii noştri i-au
adorat?” (3).
Mahomed a răspuns că din porunca cerului se lepăda de politeişti. Pentru a asculta această poruncă, el
trebuia să-i combată. Trebuia să le arate necazurile pe care le vor suferi în lumea de dincolo dacă nu-l
ascultă. „însărcinat
141
sunt cu poruncile cerului... Dacă nu le ascult, cine mă va aşeza la adăpost de mânia lui...?” (4).
Abu-Lahab, Abu-Jahl şi Umm Djamila îi vor interzice lui Mahomed să intre în sanctuarul kaabei.
Mahomed nu ţine seama de această interdicţie şi continuă să vină la sanctuar.
Atunci, duşmanii vor hotărî să-l ucidă. Prima tentativă de ucidere o va comite Abu-Jahl, încercare plină
de ridicol. Mahomed se afla la kaaba rugându-se în genunchi. Abu-Jahl va veni în spatele lui şi-i va pune
pe cap precum un sac un pântece de cămilă moartă, plin cu sânge şi cu excremente. Mahomed se ridică.
însă el s-a afundat întru totul în stomacul cămilei. Abu-Jahl leagă deschizătura cu intestine de animal, aşa
cum se leagă un sac plin. Mahomed se află înăuntru. Neputincios. Fără aer. încearcă să scape, dar nu
reuşeşte. Convulsiile lui devin din ce în ce mai slabe, căci se sufocă. Mulţimea adunată în jurul lui asistă la
toate acestea. La început râde. Apoi devine gravă. Totuşi, nu îndrăzneşte nimeni să-l scape pe profet pentru
a nu deveni duşmanul lui Abu-Jahl şi al prietenilor săi, care sunt stăpânii Meccăi. O femeie aleargă însă la
casa profetului şi o anunţă pe Ruqaya că tatăl său e pe cale să moară asfixiat, în curtea sanctuarului, vârât
într-un stomac de cămilă. Ruqaya este fiica lui Mahomed care a fost repudiată de către fiul lui Abu-Lahab.
Aceasta soseşte şi-l eliberează pe tatăl ei. Palid, acoperit de sânge şi de murdărie, umilit, Mahomed se
îndreaptă către casă susţinut de fiica lui, Ruqaya (5). A doua zi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic,
Mahomed vine iarăşi la kaaba liniştit şi se aşază în genunchi ca să se roage.
142
Este un arab. Un om aspru. Persecutorii săi sunt şi ei tot arabi. Şi, pentru că în ajun Abu-Jahl a dat greş
în tentativa sa de asasinat, a doua zi Uqbah-ibn-Abi-Muait se apropie prin spate cu haina sa, o burda; el îl
cuprinde pe profet şi îi aplică mai multe lovituri, astupându-i nasul şi gura pentru a-l sufoca. Şi de această
dată Mahomed reuşeşte să scape (6). E rănit grav. Acoperit de sânge — aşa cum i se întâmplase adesea în
ultima vreme -, se întoarce acasă, se spală şi se roagă. El are tawakhu, încredere absolută în Allah. Nu-şi
schimbă nicidecum atitudinea sa, nici nu renunţă la lupta sa. îi previne însă pe Abu-Lahab şi pe Djamila,
soţia lui:
„Abu-Lahab va coborî în fundul iadului.
Soţia lui îl va urma ducând lemne.
De gâtul lui va fi legată o frânghie din scoarţă de palmier” (7).
XXIV
Negri, sclavi şi străini
Arabii numesc epoca preislamică jahilyia ori „vremea neştiinţei”. Morala acestei epoci era muruwwa:
ospitalitatea, ocrotirea celor oprimaţi, respectul legii tribale, spiritul cavaleresc, îndrăzneala în luptă.
Ospitalitatea este de trebuinţă în deşert, loc în care nesiguranţa te pândeşte la fiecare pas. De asemenea,
ocrotirea. Ospitalitatea se întinde pe trei zile, însă ea poate fi prelungită până ce „sarea ospitalităţii să fi
intrat în pântecele gazdei” (1). Jahilyia, societatea eroică şi cavalerească, a avut întotdeauna admiratorii săi.
Renan scrie: „Nu ştiu dacă există în istoria civilizaţiei un tablou mai plin de graţie, mai scump, mai
animat, decât cel al vieţii arabe de dinainte de islam, aşa cum ne apare în Moallarat (poeziile laureaţilor
jahilyiei) şi mai ales în tipul admirabil al lui Antar: libertate fără margini, sentimentul exaltării, viaţă
nomadă şi cavalerească, fantezie, veselie, râs, poezie uşoară şi lipsită de pioşenie, rafinament al dragostei”
(2).
Aceasta este societatea căreia Mahomed vine să-i vorbească despre Dumnezeul cel unic, despre viaţa
veşnică, judecata de pe urmă şi egalitatea între oameni. Trăsătura de bază a acestei societăţi este că ea nu
ţine seama de
144
milă. Nu-i pasă de dragoste. Nu a descoperit încă oroarea de sângele vărsat, de cruzime şi de ucidere.
Toată lumea l-ar fi lăsat să moară pe Mahomed, când Abu-Jahl a încercat să-l ucidă, vârându-l în
stomacul unei cămile şi legându-l pe acesta cu intestinele unui animal mort ca şi cu nişte lanţuri. El ar fi
murit acolo dacă fiica sa Ruqaya nu ar fi venit să-l scoată. Nimeni nu ar fi fost cuprins de milă. Era un
sentiment necunoscut. Mila nu făcea parte din legile muruwwa, legile cavalereşti. în această societate
eroică, cel oprimat este ocrotit. însă Mahomed nu era considerat un oprimat.
Deşi în două rânduri el a scăpat de asasinat în public -, nu era un oprimat. Oprimatul este cel care e
făcut să sufere de vrăjmaş. Mahomed era persecutat însă de propriul clan, de propria familie. Nimeni nu
poate fi considerat oprimat atunci când este torturat de familie şi de clanul său care sunt singurele autorităţi
recunoscute. în societatea modernă, nimeni nu consideră asasin pe judecătorul care zi de zi porunceşte să li
se taie capetele semenilor săi. Şi nimeni nu consideră victimă pe omul care a traversat oraşul pentru a fi
condus la ghilotină, unde va fi decapitat.... Poliţia, justiţia şi statul nu sunt niciodată criminali. Codul penal
este categoric: „Nu există nici crimă, nici delict, atunci când omuciderea, rănile, loviturile au fost ordonate
de lege şi comandate de autoritatea legitimă” (3). în jahilyia, autoritatea este clanul. Ceea ce clanul face
propriilor membri este just, legal. Nimeni nu poate fi victimă dacă este ucis de propria familie. Şi nimeni
nu are milă de Mahomed. Deci, din punct de vedere legal, Mahomed nu are pe nimeni căruia să-i ceară
protecţie. Individul este proprietatea
145
familiei. Dacă familia îl ucide, e un fapt cu totul îndreptăţit.
Mahomed nu-i are decât pe cei credincioşi lui, cărora să le fie milă de el. Iar aceştia sunt doar patru:
Kadidja, Aii, Zaid şi Abu-Bakr. Mai are, de asemenea, o pruncă, pe Aişa.
Dar, în decursul celui de-al patrulea an de la revelaţie, numărul musulmanilor, al celor care vor accepta
să se lase în voia lui Dumnezeu, va creşte. Există pe pământ oameni care au nevoie de Dumnezeu ca de
aer, pentru că ei au fost ţinuţi în viaţă ca şi cum ar fi stat cu capul sub apă şi s-ar fi sufocat. Aceşti însetaţi
de Dumnezeu sunt negrii, străinii, sclavii şi cei aflaţi în afara legii. Ei se apropie de Allah pentru că
Mahomed înseamnă pentru ei libertatea. El spune: „Dumnezeu n-a creat nimic pe care să iubească mai
mult decât ca slobozirea robilor” (4).
Şi robii vin la islam.
XXV
Muezinul negru
în timpul acestor patru ani, Mahomed nu va avea decât patru credincioşi, şi totuşi el va continua să
cheme oamenii la islam... „Atunci vor răspunde chemării lui Dumnezeu cei care vor dori, dintre tineri şi
dhu-an-nas, adică «oamenii lipsiţi de apărare»; astfel că cei care vor crede în el vor fi numeroşi, iar
quraişiţii necredincioşi se vor feri” (1).
„Oameni lipsiţi de apărare”, aşa a fost şi va fi întotdeauna majoritatea oamenilor. Ei alcătuiesc grosul
populaţiei pe pământ. Oamenii fără apărare au ca avangardă sclavii, negrii, străinii şi săracii. Printre aceştia
se află primii care au răspuns „prezent” la chemarea lui Mahomed. Căci islamul învaţă că oamenii
alcătuiesc o singură naţiune (2). Dacă oamenii sunt diferiţi în ceea ce priveşte culoarea şi forma capului şi a
trupului, aceasta este doar pentru a putea să se recunoască unii pe alţii. Dumnezeu l-a creat pe om din
pământ „asemenea unui vas” (3), aşa cum relatează toate tradiţiile celorlalte popoare.
Totuşi, arabii precizează că îngerul Gabriel, trimis pe pământ de Domnul pentru a-I aduce argila
trebuincioasă creării omului, n-a adus destulă. Domnul l-a trimis a
147
doua oară pe îngerul Mihail. însă nici el nu a luat destulă argilă de pe pământ. Atunci Domnul a trimis pe
un al treilea înger îngerul morţii care i-a adus în cele din urmă argila trebuincioasă pentru a-l modela pe om
(4).
Aşadar, fiind trei feluri de argilă adusă de trei îngeri diferiţi, oamenii nu au fost toţi asemănători. Unii
au fost făcuţi din argilă neagră, alţii din argilă roşie, şi alţii din argilă deschisă, precum caolinul din care se
face porţelanul.
Nu e vorba însă doar de diferenţa de culoare. Calităţile nu sunt aceleaşi. Există argilă sărată pe malul
mării. Există argilă fertilă, argilă amară şi argilă dulce. Şi o omenire variată a ieşit din aceste materiale
diferite. Dar omul a ieşit din mâinile aceluiaşi modelator; el a fost creat după acelaşi chip.
Sclavii, străinii, negrii, săracii şi oprimaţii s-au simţit mângâiaţi aflând că au aceeaşi alcătuire şi acelaşi
modelator, ca şi bogaţii şi prinţii de pe pământ. Şi ei au venit la islam.
Primul sclav care a devenit musulman se numeşte Bilal-ben-Rabah. Sclav, străin şi negru el avea trei
peceţi ale durerii pe pământ. Bilal aparţinea familiei Umaiyah, cea mai bogată dintre oligarhii Meccăi.
Stăpânii lui Bilal i-au poruncit să se îndepărteze de Mahomed şi de noua religie. Bilal a refuzat. El e deja
musulman. Stăpânii Umaiyah îl vor ameninţa cu tortura. Cum sclavul negru şi străin nu vrea să renunţe la
islam, este dezbrăcat de hainele sale. Mâinile şi picioarele îi sunt legate cu lanţuri. Apoi, el este răstignit
gol, în deşert, la intrarea în Mecca. Pe nisipul arzător, cu faţa la soarele care cade asupră-i precum un metal
topit.
148
„Vei rămâne aici până ce vei muri ori până ce vei lăsa islamul” (5), i-a spus stăpânul. Şi l-a lăsat pe
sclavul Bilal gol, răstignit pe nisip.
Negrul a preferat să moară. Totuşi va fi salvat. Prin minune. Cel de-al patrulea musulman, predecesorul
lui Bilal, se numeşte Abd-Allah-ben-Othman şi el este cunoscut sub numele kunya lui Abu-Bakr - „tatăl
fecioarei”. Spre deosebire de Bilal, este un negustor foarte bogat. El are cu trei ani mai mult decât
Mahomed (6). E un prieten credincios al profetului şi un om cu o mare credinţă.
Abu-Bakr vine la Umaiyah şi-i cere să-i vândă sclavul condamnat la moarte. Îi oferă în schimb un preţ
foarte ridicat. Cum Bilal este muribund, Umaiyah este de acord cu târgul.
Abu-Bakr îl eliberează pe negrul Bilal îndată după ce l-a cumpărat. Mahomed îl numeşte pe Bilal
primul muezin al islamului (muezin este participiul verbului care înseamnă „a face să se audă”). Muezinul
este, în islam, cel care cheamă credincioşii la rugăciune. Acum, un negru chema la islam. Din partea
profetului este un act de curaj.
Mahomed spune: „Luaţi aminte şi ascultaţi chiar şi atunci când un negru, al cărui cap este precum un
strugure sec, ar fi însărcinat cu autoritate” (7).
Faptul că un sclav, negru, străin, oprimat şi sărac a fost însărcinat să cheme pe oameni la islam a dat
curaj celor care erau fără de glas. în primele zile care au urmat răstignirii negrului pe nisip, două femei
sclave vor deveni musulmane. Ele se numesc Zinnîrah şi Lubainah. Amândouă sunt sclavele lui Omar. Om
drept şi
149
fără cruzime, n-a recurs la răstignirea pe nisip, nici nu le-a dat morţii. El crede că o bătaie bună le va
întoarce pe cele două femei de la noua lor religie. Omar s-a înşelat însă. Sclavele vor rezista bătăii. Au fost
lovite ca la carte, bătute până la sânge. Dar se pare că oamenii care treceau pe stradă şi au asistat la bătaie
sufereau mai mult decât cele două femei. Ele credeau în Dumnezeu. Şi când cineva crede, poate fi ars de
viu. La fel cum făcuseră şi creştinii din Najran fără să simtă suferinţa focului. De altfel, cele două sclave îl
preveniseră pe Omar că mai degrabă vor muri decât să se lepede de islam (8). Şi de această dată, Abu-Bakr
a venit la Omar şi s-a oferit să cumpere sclavele. Omar le-a vândut. Abu-Bakr le-a eliberat îndată. Astfel,
numărul musulmanilor a început să crească. Erau deja trei femei. Cea de-a patra care a îmbrăţişat islamul
este Ghuzaiyah. Nu era o sclavă, ci o beduină, adică se bucura din plin de libertate. Devenită musulmană,
ea a început propaganda religioasă la Mecca printre celelalte femei. Teama era necunoscută printre
beduine. Ghuzaiyah predica în public fără să-şi ascundă noua religie.
Pentru a scăpa de ea, vrăjmaşii profetului o vor ridica pe Ghuzaiyah şi o vor da unei caravane care
tocmai părăsea Mecca. Ghuzaiyah s-a adăugat caravanei — întinsă ca o crucificată pe spatele unei cămile a
caravanei ce pleca. Nu i s-a dat nici apă, nici hrană. Caravanierii au primit porunca de a aştepta să moară şi
de a arunca îndată cadavrul în pustie ca hrană hienelor.
Abu-Bakr a fost înştiinţat foarte târziu. El n-a putut să o elibereze pe femeia crucificată pe spatele unei
cămile în inima deşertului. Ghuzaiyah povesteşte: „După
150
trei zile şi trei nopţi, mi-am pierdut cunoştinţa, pe jumătate moartă de oboseală şi de foame. Nu le-a fost
deloc milă de mine. Apoi, a venit noaptea şi ne-am oprit. Deodată am simţit ceva pe faţa mea. Ducându-mi
mâna, am dat de apă. Am băut-o până ce m-am săturat şi am dat cu ea chiar pe faţa şi pe trupul meu.
A doua zi, venindu-mi în fire, caravanierii s-au tulburat. însă eu eram tot legată de coate şi vasele cu
apă ale caravanei foarte departe de mine şi bine închise. Ei m-au întrebat şi le-am povestit adevărul. Nu
aveau motiv să se îndoiască de cele povestite. S-au pocăit îndată şi-au îmbrăţişat islamul” (9).
Spre marea indignare a lui Abu-Jahl, duşmanul cel dintâi al lui Mahomed, una dintre sclavele sale,
Sumaiyah, s-a convertit şi ea.
Musulmanii l-au numit pe Abu-Jahl „tatăl nebuniei”. El a început să nutrească o ură crâncenă, fără
margini, împotriva lui Mahomed.
Aflând că sclava Sumaiyah a devenit musulmană şi era supusă la tortură, Abu-Bakr îl va afla pe Abu-
Jahl şi se va oferi să o cumpere pe slujnică. Pentru a încerca pe persecutor, Abu-Bakr i-a propus un preţ
foarte ridicat. Abu-Bakr va sfârşi prin a cheltui întreaga sa avere în slujba islamului. Pentru el, banii nu
contau atunci când era vorba de credinţă. Dar Abu-Jahl va refuza să o vândă pe sclava musulmană. Pentru
a confirma acest refuz, el a condus-o pe Sumaiyah înaintea mulţimii şi a ucis-o cu propriile mâini,
sfârtecând-o cu lancea sa. Sumaiyah a murit ca cea dintâi martiră, refuzând să se lepede de credinţa sa. Este
cea dintâi femeie martiră a islamului. După această moarte, Abu-Jahl, Abu-Sufian,
151
Abu-Lahab şi soţia sa Umm Djamila au anunţat că nici un cetăţean din Mecca nu are permisiunea de a-şi
vinde pe sclavele lui Abu-Bakr. Astfel se vor opune ei creşterii numărului musulmanilor.
Până atunci, prietenul lui Mahomed cumpărase şase sclave. Doi bărbaţi, Billal-ben-Rabah şi Amir-ibn-
Fuhairan, şi patru femei: Umm Ubais, Zinnîrah, Lubainah şi Nahdain.
Printre cei care au îmbrăţişat islamul în timpul acestei perioade de persecuţii, fără a fi sclavi, străini ori
proletari, se cunosc următoarele nume: Uthman-ben-Affan, un nepot al lui Abd al-Muttalib, care va deveni
mai târziu ginerele lui Mahomed; Az-Zubair-ben-al-Awam; Ar-Rahman-ben-Auf; Sad-ben-Abiwaqqas,
nepotul Aminei, mama lui Mahomed; Talhah-ben-Ubaidalllah şi doi alţi tineri oligarhi din Mecca: Said-
ben-Zaid-ben-Amr, al cărui tată era hanif şi Nuaim-an-Naham, unul dintre conducătorii clanului adi. Dacă
numărul credincioşilor creşte şi dacă nu mai este format doar din patru, ca în primi patru ani, persecuţia
capătă şi ea forme dintre cele mai crude. înainte să existe în jur de zece musulmani, sclava Sumaiyah a
murit ca martiră, ucisă în faţa mulţimii cu o lovitură de lance.
Lui Mahomed i se va interzice venirea la sanctuarul kaabei. De îndată ce el apărea pe stradă, era lovit
cu pietre şi împroşcat cu felurite murdării...
în ciuda tuturor acestor fapte, Mahomed a continuat să vină la kaaba. Era de datoria sa de profet să se
închine în primul sanctuar pe care omul l-a creat pe pământ. Căci kaaba a fost înălţată de Adam şi
reconstruită de Avraam. Şi Noe, înainte de a se lăsa purtat de apele potopului,
152
a făcut în şapte rânduri înconjurul acesteia tawaf-ul cu arca sa.
Dar, dacă ar fi vrut să intre în sanctuar, primii musulmani riscau de acum moartea.
într-o zi, în timp ce se rugau, quraişiţii i-au atacat prin spate. Unul dintre musulmani a murit. Se numea
Hrith-ibn-Abi-Hâlah. A fost primul bărbat martir pentru islam (10). Acest fiu din prima căsătorie a
Kadidjei, soţia lui Mahomed (11), a murit rugându-se.
„Şi ei ne-au ucis pe când în genunchi ne închinam”
(12).
XXVI
Sângele pe calea lui Dumnezeu
Astfel, kaaba a fost interzisă musulmanilor (1). Mahomed şi cei credincioşi lui se strângeau într-o vale
din apropierea Meccăi, unde în fiecare zi îşi făceau cele două rugăciuni publice.
Islamul nu are preoţi. Muezinul negru îi cheamă pe cei credincioşi la rugăciuni. Apoi Mahomed citeşte
versete din Coran şi le vorbeşte adepţilor săi. Însă ura şi răutăţile quraişiţilor sunt din ce în ce mai violente.
Abu-Sufian, fratele de lapte al lui Mahomed (2), este, cu toate acestea, unul dintre liderii antiislamului.
Sora sa, Umm Djamila, este soţia lui Abu-Jahl. Până acum, această ură plină de patimă, virulentă, pe care
Mecca o poartă lui Mahomed, nu putea fi explicată pe deplin. Existau, cu toate acestea, explicaţii parţiale.
Lupta împotriva lui Mahomed va începe în clipa în care profetul îi atacă idolii. Quraişiţii nu ţin atât de mult
la nimic ca la idoli. Au o mulţime. Însă, atacând idolii, Mahomed atacă indirect pe strămoşii care îi adorau,
iar strămoşii sunt de neatins, strămoşii sunt sfinţi. Nimic nu este mai de venerat într-o organizaţie tribală.
Genul literar cel mai gustat la arabi este fakir-ul, poem elogios dedicat strămoşilor, celebrând faptele
glorioase pe care le-au împlinit aceştia şi clanul lor.
154
Cel de-al doilea motiv este de ordin economic. Idolii sunt de nedespărţit de sanctuarul de la Mecca şi
de cele patru luni de armistiţiu al lui Dumnezeu, de care depind comerţul, pelerinajele şi prosperitatea
cetăţii.
Patima dezlănţuită împotriva lui Mahomed era prea mare pentru a nu a avea însă decât aceste două
explicaţii. în realitate, Mecca, în această epocă, nu era deloc o cetate a evlaviei, păgânismul arab fiind
atunci foarte tolerant. Oricine putea să vină şi să-şi aşeze idolul la Mecca. Dar această toleranţă era un
principiu al decadenţei. Şi ura împotriva lui Mahomed nu se putea explica aşa cum se cuvine decât din
decadenţa religioasă a păgânismului arab. „Vechiul păgânism arab se afla în această perioadă într-o
asemenea fază a decadenţei, încât degenerase într-o rutină lipsită de sens, pur exterioară, şi care putea fi
abandonată în orice clipă fără regret. Dar, în religiile populare, forma exterioară nu este niciodată lipsită de
importanţă. Forţa religiei populare rezidă, între altele, în faptul că exista o formă exterioară de cult şi în
practica riturilor ancestrale. Tot ceea ce venea de la strămoşi era sacru şi respectat ca atare. Punctul de
vedere şi opinia individuală faţă de religie nu aveau decât o importanţă secundară. Exista aici o mare doză
de toleranţă. Religiile populare nu sunt cu adevărat sensibile decât în clipa în care cineva se atinge de
cultul exterior. Cea mai mică schimbare în rutina ritualului capătă proporţii grave. Din această pricină
aceste societăţi devin de o intoleranţă cumplită atunci când legăturile mistice şi sacre care îi unesc pe
membri lor se află în primejdia de a fi modificate. Privit în această lumină, conflictul dintre Mahomed şi
concetăţenii din Mecca este unul tipic... (3)”.
155
Există şi alte explicaţii. Este cu neputinţă, totuşi, a uita că, deşi sedentară şi locuind în case, populaţia
Meccăi a fost întotdeauna organizată în clanuri şi nu a abolit nici una dintre legile nomadismului care erau
singurele sale legi.
în nomadism în această societate mobilă, a disciplinei de fier -, credincioşia faţă de clan este o
contopire între membrii aceluiaşi trup. Ea nu este o simplă relaţie socială. Strămoşii constituie unica lege şi
unicul exemplu de urmat. Atacând idolii, Mahomed îi atacă pe strămoşi. Astfel, putem înţelege pentru ce
această populaţie a cetăţii Mecca, materialistă până la paroxism şi fără vreun sentiment religios pentru că
ea tolerează ca într-un muzeu toţi idolii şi toate credinţele -, se ridică precum un singur om pentru a
combate religia lui Mahomed (4).
Rezultatul va fi că Mahomed şi credincioşii săi, pentru a se ruga, trebuie să se ascundă în râpele din
împrejurimile Meccăi. Musulmanii sunt urmăriţi şi atacaţi până în aceste râpe. Iată ce povesteşte un
musulman despre această vreme: „Timp de un an noi am tăinuit islamul. N-am celebrat slujbele decât în
case, cu uşile încuiate, ori în văile munţilor din jurul cetăţii. într-o zi, ne-am dus în defileul Abu-Dubb. Am
făcut aici purificările şi am celebrat slujba colectivă, fiind cu luare-aminte să nu ne vadă cineva. Quraişiţii
ne căutau. Abu-Sufian Al Akhnas-ibn-Şariq şi alţii ne vor descoperi. Se vor năpusti asupra noastră cu
felurite injurii. Ne-au spus cuvinte grele, apoi am primit lovituri. Am aflat un os de cămilă lângă mine şi
am lovit pe unul dintre păgâni, rănindu-l grav. Au luat-o la fugă. Şi eu am fost primul în islam care a vărsat
sânge pe calea lui Dumnezeu.”
156
Ne întrebăm: Are Dumnezeu nevoie de sângele celor care nu cred cu nici un chip?
Cu siguranţă nu! Se poate ajunge la Dumnezeu fără a vărsa sânge? Bineînţeles! Numai că oamenii nu
au descoperit încă acest itinerar care duce la cer fără vărsare de sânge. Fiul lui Dumnezeu însuşi Şi-a vărsat
sângele pe calea lui Dumnezeu. Sângele Său; era totuşi sânge.
Omul care l-a rănit pe păgân cu un os de cămilă şi care „a fost primul în islam care a vărsat sânge pe
calea lui Dumnezeu” se numeşte Sa d-ben-Abiwaqqas. El este nepotul Aminei, mama lui Mahomed.
XXVII
Cerul asasinului
Oligarhii din Mecca, tribul quraişiţilor, îi vor reproşa lui Mahomed că a fost susţinut doar de proletari,
de sclavi şi de ticăloşi. „Cei dintâi din poporul necredinţei spun: Tu nu eşti decât un om ca şi noi. Cei mai
răi oameni te-au urmat fără judecată. Nu ai nici un merit care să te aşeze deasupra noastră” (1). Mahomed,
ca orice profet şi ca orice om superior, nu clasează pe semenii săi după bogăţia pe care o au ori după
funcţia pe care o ocupă în cetate. Nici chiar după cazierul lor judiciar. O mulţime de oameni etichetaţi de
poliţie ca asasini şi condamnaţi de justiţie a urcat la cer pe scara din faţă. Cea mai mare parte a sfinţilor din
calendar au fost oameni rău văzuţi de către poliţie şi de către autorităţi. Sfinţenia decernată de societate nu
coincide niciodată cu sfinţenia autentică. Una este valabilă pe pământ sub vremuri, cealaltă în veşnicie.
în timpul în care musulmanii erau vânaţi şi persecutaţi în toate chipurile, un asasin la drumul mare a
sosit la Mecca şi a cerut să fie primit în islam. Se numea Abu-Dharr. Nu doar Abu-Dharr este un asasin, ci
întreg tribul său este un trib de ucigaşi. Tribul Ghifar, căruia îi aparţine Abu-Dharr, trăieşte din banditism şi
din crimă.
158
Acest trib duce o viaţă nomadă într-una din regiunile cele mai dezolante ale lumii, în deşertul dintre
Medina şi Yanbu.
Un englez, Sir Richard Burton, va călători pe la 1850 în regiunea tribului asasin Ghifar de la miază-
noapte de Mecca. El traversează „o vastă câmpie stâncoasă, în care lăcustele sunt singurele vietăţi,
împrăştiate prin arbuşti pârliţi de soare; apoi, colinele înalte, alte câmpii jalnice, văile dezolante, munţii de
granit împrăştiaţi în blocuri uriaşe, întretăiate de grote şi de văgăuni. Deasupra tuturor acestora, un cer
asemenea oţelului forjat. O lumină gălbuie, strălucitoare, fără cea mai uşoară urmă de ceaţă. Nici păsări,
nici patrupede. în faţa ta, vârfuri abrupte”. Venind dinspre Yanbu, Arabia i se va prezenta lui Sir Richard
Burton în acest timp (2). Niciodată Burton nu văzuse undeva, la fel ca între Medina şi Suwairqiya,
scheletul planetei atât de gol şi nu observase o atât de mare îngrămădire de formaţiuni primitive de granit.
„Era o succesiune de câmpii joase, de coline ondulate, întretăiate de creste, platouri de bazalt şi de
stânci verzui, apoi coline abrupte cu pereţi verticali, fisurate, cu prăpăstii extraordinare şi cu vârfuri ce
păreau încoronate de castele fortificate” (3).
Aceasta este regiunea în care trăia tribul Ghifar. Arabii considerau ca una din principalele virtuţi vitejia
în ghhaz ori în razia care era o expediţie de pradă. Ea are loc precum o competiţie sportivă, cu vitejie şi
după legile stricte ale deşertului. O expediţie, ghhaz, arată care era arta şi morala arabilor în această
perioadă a jahilyiei. Lucrul se pregătea în taină. Tribul ori caravana care
159
urma să fie prădată trebuiau atacate prin surprindere. Regula cerea ca tâlhăria să fie comisă fără ca o
singură picătură de sânge să se verse şi fără cea mai mică urmă de violenţă. Dacă erau luaţi prizonieri,
aceasta se făcea doar cu planul de a fi răscumpăraţi. Nu se atacau niciodată prietenii. Cea mai mare
umilinţă era de a fi prins de către cei pe care i-ai tâlhărit. Aceasta arăta o lipsă de abilitate şi de iuţime.
Cavalerismul şi codul onoarei erau respectate.
„Atunci când se tâlhărea o tabără, că acest fapt se petrecea ziua ori noaptea, femeile, în general, erau
tratate cu respect. Vreau să spun că le era respectată onoarea. Nici un exemplu contrar nu mi-a ajuns la
cunoştinţă. Totuşi, în acest timp, dacă exista între adversari o ostilitate profundă, li se confiscau femeilor
bijuteriile, jefuitorii obligându-le să le dea jos chiar ele. Această regulă era întru totul respectată... Ei le
porunceau femeilor să-şi lase hainele şi obiectele de valoare pe care le purtau şi, în timp ce acestea făceau
acest lucru, stăteau la o oarecare distanţă de femei, întorşi cu spatele” (4).
Manierele cavalereşti, peste tot unde acestea există, vin de la nomazii din Arabia. Însă cei din tribul
Ghifar sunt tâlhari. Aceasta înseamnă că ei nu respectă legile onoarei şi ale cavalerismului. Era crima cea
mai înfricoşătoare în ochii arabilor din această epocă eroică.
Nomazii sunt tâlhari pentru că în deşertul de nisip nu-ţi poţi câştiga existenţa decât prin comerţ şi prin
furt. Nomadul este obligat să fure. Dar el fură după legile sportului şi ale cavalerismului. Respectă vieţile
omeneşti, îşi respectă prietenii, respectă pudoarea femeilor, slăbiciunea copiilor şi a pelerinilor. Mai mult,
ei
160
respectă armistiţiul lui Dumnezeu. Cel care nu respectă legile este exclus din societatea arabă.
Oamenii din tribul Ghifar sunt tâlhari. Eiatacă mai cu seamă pelerinii care se îndreaptă către Mecca în
timpul lunilor armistiţiului lui Dumnezeu.
 Oricât ar fi de înfometaţi, nomazii nu atacă niciodată un om îmbrăcat în haine de pelerin şi în timpul
lunilor sacre. Cei din tribul Ghifar fac aceasta. Un om din acest trib vine la Mahomed şi-i cere să intre în
islam. Profetul care nu are decât puţini credincioşi nu poate să primească ca al cincilea ori al şaselea
musulman un tâlhar la drumul mare, un ghifarit. Dar nu poate nici să-l respingă. Cu atât mai mult cu cât
drumul parcurs de asasin pentru a ajunge la Mahomed e încercat de patetism.
Părinţii, strămoşii şi întreaga familie a lui Abu-Dharr au trăit din tâlhărirea pelerinilor. Deşi născut într-
un clan în care crima era la ordinea zilei, Abu-Dharr are remuşcări. Tulburările au fost nespus de mari
atunci când a fost atacată o caravană în care se aflau femei şi copii. Pelerinii au fost omorâţi. Abu-Dharr,
care a participat la acest masacru, e consternat de aceasta (5). El povesteşte că ţipetele femeilor şi ale
copiilor atacaţi îi răsună în urechi fără încetare. A luat pe mama sa şi pe fratele lui mai mic, au părăsit
tribul şi au fugit în deşert. Un om fără trib e un om pierdut. Un ghifarit mai ales, pentru că nimeni nu-i va
acorda vreodată ocrotire. Abu-Dharr s-a refugiat mai întâi la familia mamei sale. Dar el nu putea să rămână
aici. E însetat de pocăinţă şi de dorinţa de a fi iertat. îşi creează el însuşi o religie monoteistă. Concepută de
sine. Apoi, trecând peste orice primejdie, vine la Mecca. Pentru a-L afla pe Dumnezeu: „L-am rugat
161
pe Dumnezeu înainte de islam, spune Abu-Dharr, cum ştiam. M-am rugat Lui vreme de trei ani înainte de
islam, ca Dumnezeu să-mi arate calea.” La Mecca, el se ascunde la periferia oraşului. Aude vorbindu-se de
Mahomed şi de noua religie. Caută să se informeze asupra acestora. Noua religie îl interesează. I se pare
asemănătoare cu ceea ce crease pentru sine. Deoarece îi era teamă să iasă din ascunzătoarea sa, Abu-Dharr
îl trimite pe fratele său mai mic în oraş ca să adune informaţiile cele mai complete despre islam şi despre
noul profet. Fratele ascultă. La rândul lui, povesteşte: „Mahomed e la fel ca tine. El adoră un singur
Dumnezeu. îi sfătuieşte pe oameni să facă bine. Altfel, pretinde că este trimis de Dumnezeu. Cetăţenii din
Mecca îl acuză că este un şair, adică un poet. Eu însumi sunt un poet recunoscut şi pot să afirm că
Mahomed nu este o astfel de specie. în ceea ce priveşte acuza că este kahin vrăjitor -, am întâlnit mulţi
ghicitori în viaţa mea, şi Mahomed nu seamănă cu aceştia întru ceva. Mahomed este un om sincer. El
sfătuieşte la bine şi se opune răului” (6). Abud-Dharr iese din ascunzătoarea sa şi merge să-l caute pe
profet. El ştie că atât acesta, cât şi cei credincioşi lui sunt persecutaţi. Abu-Dharr face cunoştinţă cu
persecuţia îndată. îl întreabă pe un locuitor din Mecca unde se află casa lui Mahomed. Omul întrebat dă
alarma: „Quraişiţi, iată un nou musulman!”
Trecătorii se năpustesc asupra lui Abu-Dharr pentru a-l linşa. Asasinul reuşeşte să-şi salveze totuşi
viaţa. Spune: „Când mi-am venit în fire, eram precum un idol pictat în roşu.” A doua zi, el îl vede pentru
prima oară pe Mahomed şi-l recunoaşte pe stradă. Abu-Dharr se apropie
162
de profet şi-i vorbeşte. Mahomed ascultă povestea asasinului ghifarit. Duce mâna încurcat la frunte şi nu
ştie ce să răspundă.
Să-l primească pe asasin în islam?
Profetul îl întreabă pe Abu-Dharr de cât timp se află la Mecca. Tâlharul răspunde că se află în oraş de
treizeci de zile. Mahomed îl întreabă cu ce se hrăneşte. Tâlharul îi răspunde: „Cu apă de la Zem-zem. E
singura mea hrană. Beau apă în timpul nopţii. Şi, fără vreo altă hrană, în timpul acestor treizeci de zile m-
am îngrăşat.”
Abu-Bakr îl cheamă pe tâlhar acasă. îl învaţă legile islamului. Apoi tâlharul este trimis la tribul său
pentru a predica noua religie. Abu-Dharr devine unul dintre cei mai credincioşi musulmani (7). întreg tribul
său se converteşte la islam şi încetează să mai ducă o viaţă în afara legii.
XXVIII
Cerul campionului
Numărul credincioşilor este destul de restrâns. Mahomed nu încetează să-i cheme pe oameni la islam.
Dar, cu puţine excepţii, aproape toţi oamenii îşi văd de drumul lor fără să răspundă la chemarea profetului.
în deşertul care înconjoară cetatea, Mahomed îl întâlneşte pe campionul luptelor de la Mecca. Cel care se
luptă la toate târgurile şi care nu a fost niciodată învins. Se numeşte Rukanah. Păzeşte oile. E o brută
ciudată. Problemele religioase nu l-au preocupat niciodată. Mahomed se opreşte în faţa acestei uriaşe
creaturi a lui Dumnezeu şi o cheamă la islam. Aşa cum cheamă pe toată lumea. Campionul Rukanah îl
ascultă pe Mahomed vorbindu-i despre cer, despre iad, despre judecata de apoi.
Răspunde: „Mahomed, voi crede în Allah, cum îmi ceri tu, dacă poţi să faci să meargă aceşti copaci din
faţa ta, şi dacă tu poţi să-i faci să se apropie unul de altul ca doi oameni!”
Campionul arată doi copaci singuratici sub care pasc oile.
„E simplu, va răspunde Mahomed. Du-te lângă ei şi spune-le să meargă unul către altul. Spune-le că
aceasta este porunca lui Mahomed.”
164
Campionul ezită. Deodată i se face frică. Lăsaţi în pustietatea de nisip, sub deşertul arzător al cerului,
arabilor le e teamă de divinitate. Tot aşa cum le eteamă de fulger şi de cutremurele de pământ. O minune
este la fel ca un incendiu. Arabii îşi acoperă faţa când profeţesc şi când se află în prezenţa divinităţii. Căci
divinitatea este incandescentă. Este foc. Şi trebuie să te fereşti de ea.
Din această cauză, cei care se află faţă în faţă cu divinitatea sunt marcaţi de strălucirea acesteia, şi faţa
lor poartă rănile luminii. Aşa cum scrie în Biblie despre Moise. „Moise nu ştia dacă faţa sa devenise cu
totul strălucitoare în timp ce vorbea cu Dumnezeu... Fiii lui Israel, văzându-l pe Moise şi dându-şi seama
că faţa sa strălucea, s-au temut să se apropie de el. Iată pentru ce Moise şi-a pus un văl pe faţă până ce el s-
a întors pentru a vorbi cu Cel Veşnic” (1).
Campionul Rukanah se răzgândeşte dintr-odată; nu vrea să vadă minuni. E mult prea primejdios.
îi spune lui Mahomed: „Mă convertesc la islam, şi cred în acesta, dacă tu poţi să mă învingi în luptă”
(2).
Mahomed este de acord. Nimeni nu l-a învins vreodată pe campionul Rukanah. Dar un profet trebuie să
aibă încredere în Dumnezeu la modul absolut. Când ai o asemenea încredere, pare firesc tot ceea ce faci.
Chiar să-l învingi în luptă pe cel mai tare dintre arabi.
Mahomed spune: „Dacă te bat, nu-ţi voi cere să te converteşti, ci să-mi dai o treime din turma ta” (3).
Campionul este de acord. începe lupta. Rukanah luptă pentru că aceasta îi este meseria. Şi ca să nu-şi
piardă oile. Mahomed luptă cu disperarea profeţilor care nu sunt ascultaţi. Această luptă este pentru el
singurul
165
mijloc de a da dovadă campionului de puterea divină.
Mahomed câştigă. în trei rânduri campionul îi atinge umerii. Lac de sudoare, epuizat, Mahomed îşi
scutură hainele. îi spune lui Rukanah că îi lasă oile şi că nu-i cere să se convertească la islam. A vrut doar
să-i arate că Allah este mai puternic decât toţi campionii şi decât Rukanah însuşi. Mahomed se
îndepărtează. Rukanah aleargă după el. îi cere să-i arate legile islamului. Crede (4).
Mahomed ştie că un profet trebuie să fie mai mult decât un poliglot. El trebuie să vorbească fiecăruia
pe propria limbă. Căci este scris: „Răspunde celui simplu după simplitatea lui” (5). Unui luptător trebuie
să-i vorbeşti cu muşchii, deoarece cuvintele pentru el sunt lipsite de sens. Limbajul campionului este
limbajul muşchilor. Nici măcar de Dumnezeu nu-i poate vorbi altfel. Şi profetul trebuie să vorbească
tuturor.
XXIX
Hamza, cavalerul islamului
Ura împotriva lui Mahomed a atins paroxismul. Dar acum adversarii islamului ezită să-l ucidă pe
profet. El are câţiva credincioşi de vază. Străinii de clan nu-l ucid pentru că le e teamă de complicaţii şi de
preţul sângelui care le va fi cerut. Membri familiei doresc să-l ucidă. însă una ca aceasta nu e prea uşor. A
ucide un individ din acelaşi clan e totuna cu a amputa un membru. Un picior, o mână, o ureche lipsă fac rău
şi eziţi să le tai. E greu să faci una ca aceasta: e vorba despre o parte a trupului tău. Dacă unul dintre
membre este amputat, tot trupul suferă. Clanul ţipă la Mahomed: „Te vedem slab printre noi; şi fără clan
noi te-am fi ucis cu pietre cu siguranţă. Căci tu nu eşti puternic între noi” (1).
Pentru moment, viaţa lui Mahomed este în siguranţă. Dar ea devine din ce în ce mai insuportabilă.
După uciderea lui Halah în sanctuar, Mahomed este bătut cumplit în plină stradă. El cade în noroi şi este
călcat în picioare. Nu este deloc surprins de aceasta. E un lucru care i se întâmplă adesea de când este
profet.
Copiii îl urmăresc în cete pe străzi, îl lovesc cu pietre, îl umplu de murdării şi-i strigă vorbe
ofensatoare. Acum, Mahomed ştie că ridicolul face şi el parte din
167
misiunea profetului. în fruntea persecutorilor se află Abu-Jahl, supranumit „părintele nebuniei” (2).
într-o zi, în care Mahomed a fost din nou atacat şi bătut în stradă de către o bandă sub conducerea lui
Abu-Jahl, un arab vine la Hamza, unchiul lui Mahomed, şi-i povesteşte ce i s-a întâmplat. Hamza este un
cavaler, un atlet uriaş, drept. El se întoarce de la vânătoare. Află că nepotul său Mahomed a fost călcat în
picioare de către huligani, la Mecca, aceştia fiind conduşi de Abu-Jahl. Problemele religioase nu-l
interesează pe Hamza. Sportul şi luptele îi umplu întreaga viaţă. Este împotriva teoriilor religioase ale lui
Mahomed, căci se spune că aceste teorii aduc atingere strămoşilor. Deci ele sunt contrare spiritului
cavaleresc. Dar să te atingi de nepotul său e ca şi cum ai zdrobi degetele de la picioarele lui Hamza ori i-ai
tăia degetul de la o mână. Cel care loveşte un membru al clanului face să sufere întregul clan. O suferinţă
de-a dreptul fizică. Reacţia beduinului, a omului din clan, pentru care asabiya, solidaritatea tribală, şi aş ir
a, solidaritatea de sânge, sunt legi sacre, se pune în mişcare. Hamza nu poate să se mai stăpânească. Se
simte lovit chiar el. Aleargă înarmat aşa cum venise la casa agresorului Abu-Jahl şi-i administrează o
corecţie corporală. De faţă cu toţi, aşa cum se cuvenea. Corecţia dată de Hamza este cu atât mai severă, cu
cât el este un barraz, un cavaler specializat în lupte dintre cele mai ciudate. Este un adevărat muşchetar. în
toiul luptei, Hamza se simte solidar cu Mahomed pentru că este nepotul său -, deci face parte din propriul
trup şi strigă la Abu-Jahl: „îţi închipui că Mahomed a fost lăsat de ai săi. Ia aminte: începând de astăzi
îmbrăţişez religia
168
lui. Mă fac musulman. Dacă tu ori altcineva aveţi îndrăzneala să mai atacaţi islamul, căutaţi-mă!”
începând din acea clipă, islamul aducea la sânul său un cavaler, un barraz, care alături de Aii va duce
gloria lui Allah pe toate câmpurile de bătălie, în toate luptele minunate ale cavalerilor neînfricaţi.
Hamza îmbrăţişează islamul din solidaritate faţă de clan. Din onoare. De atunci, violenţa duşmanilor
devine organizată şi se întăreşte. Atacurile împotriva profetului sporesc. Dar Mahomed ştie că a fi profet
înseamnă a trăi întru primejdii.
XXX
Omar, omul de care diavolului îi este teamă
Pentru a se sustrage persecuţiilor, Mahomed şi cei credincioşi lui se retrag într-o casă de pe colina Safa
din faţa sanctuarului kaabei. Această casă se numeşte casa Arqam, după numele unui credincios care a pus-
o la dispoziţia islamului. Aici are loc celebrarea cultului public. Aici au loc reuniuni. Casa există până
astăzi. Ea a fost transformată în şcoală.
Musulmanii stau la pândă în timpul slujbei pentru că în mai multe rânduri ei au fost atacaţi prin
surprindere în vreme ce se aflau în casă. Locuitorii din Mecca sunt exasperaţi. Mahomed numără mai mult
de treizeci de credincioşi declaraţi. Islamul începe să devină o forţă. în noua credinţă domneşte o disciplină
de fier. Mahomed este ascultat cum n-a fost ascultat nici un şef de clan. Pericolul este mare pentru
quraişiţi. Aceştia îşi sporesc vigilenţa. în această luptă, asistăm la un comportament pur arab de ambele
părţi. Unui arab nu-i este teamă de moarte. El ştie că adjal sfârşitul vieţii pământeşti ori moartea -, la fel ca
şi rizq, sărăcia şi bogăţia, fericirea şi necazul în viaţă nu depind de voinţa şi de perspicacitatea omului. Ele
se află în mâinile Creatorului,
170
care dispune de acestea după bunul Său plac. Dar, deşi dispreţuieşte moartea, arabul nu o doreşte. Poetul
spune: „A dori moartea e a scurta viaţa. A dispreţul moartea înseamnă a lungi viaţa” (1). în luptă, arabul
nu-şi asumă riscuri inutile. El nu atacă frontal precum omul dinspre miază-noapte. Cetăţenii din Mecca, în
special, sunt vestiţi pentru hilm, adică pentru flegmatismul lor, pentru atitudinea lor raţională, pentru
cumpănirea şi sângele lor rece în ceea ce priveşte viaţa. Constantând că islamul se dezvoltă, quraişiţii caută
metodic o soluţie practică, perfectă şi raţională la această problemă. Unul dintre primii oligarhi ai cetăţii,
Omar, din tribul Adi, exasperat de aceste negocieri şi tergiversări, decide să pună capăt situaţiei şi să-l
ucidă pe Mahomed cu propria mână. El vrea să termine o dată pentru totdeauna cu profetul rebel. Omar
este dispus să-şi asume toate riscurile în privinţa uciderii lui Mahomed. Toţi oligarhii din Mecca doresc un
astfel de deznodământ; nici unul dintre ei însă, în afară de Omar, nu îndrăzneşte să pună în practică un
astfel de plan. Oamenii din Mecca doresc moartea lui Mahomed aşa cum ar dori moartea unui dragon, care
ar fi apărut în cetate şi care i-ar fi făcut să trăiască plini de groază.
Omar este un om cu totul aparte faţă de ceilalţi cetăţeni din Mecca. Diferit în primul rând prin talia sa:
este la fel de înalt ca şi Abd al-Muttalib. Omar era atât de înalt, că mai târziu la construcţia moscheii din
Medina capul său va atinge acoperişul. „Prin fire, el era ager şi mândru de însuşirile sale... Era un om de o
hotărâre şi de un orgoliu de neîmblânzit” (2).
Omar a decis dar în plină zi, fără ocolişuri, fără vreun complot ori intrigă să-l ucidă pe Mahomed. Se
înarmează şi porneşte spre a-şi împlini planul.
171
Mahomed se află la Dar-al-Arqam, în casa Safa.
Suntem în anul 614, anul opt înainte de Hegira.
Pe drumul care duce la casa Arqam, Mahomed întâlneşte un prieten, pe Nuaim-ibn-Abdallah-an-
Nahham. Văzându-l pe Omar înarmat şi gata de luptă, Nuaim îl întreabă unde se duce. Omar îi răspunde
aproape ţipând, după obiceiul său, că merge să-l omoare pe Mahomed. Adaugă: „Noi n-am îndurat
niciodată ofense ca acelea pe care ni le-a adus Mahomed. Nimeni n-a îndrăznit ceea ce îndrăzneşte el. Îi
insultă pe strămoşii noştri, pe strămoşii quraişiţilor. Critică religia noastră. Seamănă discordie printre
cetăţeni. Îi blestemă pe idoli. Asemenea lucruri oamenii din Mecca nu le-au îndurat din partea vreunui om
până astăzi” (3).
Omar se îndepărtează pentru a încheia cât mai repede cu putinţă cu Mahomed. Pentru a-l ucide. Însă lui
Nuaim îi este teamă. E multă vreme de când în cea mai mare taină el s-a convertit la islam. Vrea să-l
salveze pe profet. Numai că Omar nu este omul pe care să-l întorci din drum atunci când a luat o hotărâre.
El nu cunoaşte decât un singur drum în viaţă, precum cel care este drept ca ascuţişul săbiei (4). Omar este
un om simplu, sobru, onest şi drept, dar hotărât. Se spune că „dacă diavolul se întâlneşte cu Omar pe cale,
celui rău i se face frică şi se ascunde (5)”.
 Tradiţia populară grăieşte că Omar s-a întâlnit cu adevărat cu diavolul şi că acesta a fugit speriat.
Faptele s-au petrecut astfel. Se ştie că în momentul creaţiei Dumnezeu l-a făcut pe om din argilă neagră,
roşie, albă, astfel ca omenirea să fie felurită şi ca oamenii să poată să se recunoască între ei. După ce l-a
creat pe om, Dumnezeu
172
a chemat toate creaturile de mai dinainte, ca ele să se închine în faţa lui şi să-l recunoască drept stăpân al
lor. Toate creaturile, de la cea mai mică până la cea mai mare, s-au închinat în faţa omului cu profundă
reverenţă, după porunca primită. Doar Iblis diavolul a refuzat să se închine în faţa lui Adam. Dumnezeu,
supărat, l-a întrebat pe diavol pentru ce a refuzat să se închine omului. „De ce nu-l adori pe om?” a întrebat
Domnul (6). Diavolul a răspuns: „Eu sunt mai bun decât el. Pe mine Tu m-ai creat din foc, iar pe om l-ai
făcut din argilă urât mirositoare.”
Domnul S-a supărat şi l-a izgonit pe diavol din paradis. „Afară de aici! a ţipat Dumnezeu. Vei fi
blestemat pentru totdeauna!” (7).
Din acea zi, diavolul rătăceşte pe pământ. într-o zi, l-a aflat pe Mahomed şi l-a întrebat ce-ar fi putut să
facă ca să fie iertat de Domnul şi să fie primit din nou în Rai. Mahomed i-a răspuns: „Du-te la mormântul
lui Adam, cazi în genunchi şi închină-te lui, aşa cum Dumnezeu ţi-a poruncit. Fă-i plecăciune. După
această faptă de supunere, poate că Allah te va ierta.”
Diavolul i-a mulţumit lui Mahomed şi-a plecat să sărute pământul care acoperea mormântul lui Adam.
Diavolul era foarte bucuros acum. în faţa lui apărea perspectiva iertării, reabilitării.
Pe drumul care ducea către cimitirul în care era îngropat Adam, iată că diavolul se întâlneşte cu Omar.
Cel rău a vrut să se ascundă între arbuştii care erau pe marginea drumului, după cum îi era obiceiul. Era
însă prea târziu. Omar l-a văzut şi i-a făcut semn să se apropie. Diavolul a venit tremurând. Omar l-a
întrebat unde merge.
173
i-a spus adevărul. Nimeni nu avea curajul să mintă în faţa lui Omar. Auzind ce spune, Omar a aruncat
asupra lui o privire dispreţuitoare, i-a spus că în zadar încearcă. Dumnezeu nu-l va ierta niciodată. A
îngenunchea la mormântul lui Adam şi a săruta pământul era un act de laşitate, de josnicie. Diavolul ar fi
trebuit să se închine în faţa primului om pe când acesta trăia, nu după moartea lui (8). Omar, plin de
dispreţ, s-a îndepărtat de diavol. Acesta n-a avut curajul să mai meargă să ceară iertare lui Adam la
mormânt. Tradiţia spune că, dacă diavolul nu a fost reabilitat până astăzi, acest fapt e din pricina lui Omar.
Acest Omar, care a băgat spaima în diavol, mergea acum să-l omoare pe Mahomed. Cu spada. De
obicei, Omar n-avea nevoie de spadă. Tradiţia spune că „în faţa cravaşei, lumea tremură mai mult decât
înaintea iataganelor celor mai mari tirani”. Nu avea intenţia să-i dea însă o lecţie lui Mahomed, ci să-l
ucidă. Pentru aceasta luase o spadă, şi nu o cravaşă.
Nuaim a alergat după Omar şi i-a spus: „Dacă noua religie nu îţi este pe plac, că ea împarte cetatea şi tu
vrei să faci ordine, ar fi mai bine să începi prin a pune ordine mai întâi în propria familie şi mai apoi în
cetate.”
Nuaim i-a spus lui Omar că sora lui, Fatima, şi soţul acesteia, Said-ibn-Zaid, sunt musulmani fanatici.
Chiar în casa lui Omar răsunau în fiecare zi versete din Coran.
Omar a fost uluit la aflarea acestei veşti. Pentru că el era un om drept, a primit sfatul ca pe unul corect:
trebuia să distrugă islamul mai întâi din propria familie dacă cu adevărat aceasta era contaminată, şi abia
după aceea să distrugă islamul din cetate. Omar s-a întors acasă
174
furios. Fatima, soţul ei şi un misionar musulman pe nume Khabbâb tocmai voiau să se roage, recitând cu
voce tare versete din Coran. Omar smulge paginile cărţii. O loveşte plin de furie pe sora lui. îl loveşte pe
cumnatul său. Se năpusteşte asupra misionarului. în încleştare, Fatima strigă la fratele său că poate chiar să
o omoare, dar ea nu se va lepăda de islam.
Omar se opreşte. Se întreabă dintr-odată ce ar putea fi atât de fascinant în această credinţă care să o
împingă pe sora lui să moară sub ploaia de lovituri decât să se lase de aceasta. Un Dumnezeu pentru Care
oamenii sunt dispuşi să-şi dea viaţa trebuie să fie un Dumnezeu Atotputernic.
Omar vrea să citească versetul din Coran pe care cei trei îl recitau în clipa în care el s-a năpustit în casă.
Dar ceilalţi se opun. El e un păgân, un profanator. Omar nu ţine seama de aceste injurii şi, când el a
terminat să citească, a exclamat: „Minunat! Nemaipomenit! Sublim!” (9)
Omar îi îmbrăţişează pe sora sa şi pe cumnatul său. Le cere iertare. Şi după caracterul său declară pe
neaşteptate că vrea să devină musulman. Imediat însă.
însoţit de Fatima, de cumnatul său şi de misionarul Khabbâb, Omar se îndreaptă către casa Arqam
pentru convertire. Musulmanii care stau de pândă îl văd pe Omar venind înarmat şi pe cei trei însoţitori ai
săi plini de sânge. Dau alarma. însă Omar se afla deja în pragul uşii. Ţipă că n-a venit precum un războinic,
ci ca să îmbrăţişeze islamul. S-a convertit pe loc. în casa Arqam. Omar era cel de-al patruzecilea musulman
din lume (10). După convertirea sa, el i-a luat pe toţi credincioşii care se aflau în casă şi, traversând cetatea
-
175
provocator s-a îndreptat către sanctuarul kaabei pentru rugăciunea de obşte. Abu-Jahl, Abu-Sufian, Abu-
Lahab şi alţi fanatici antimusulmani n-au îndrăznit să se arate. Tuturor le era teamă de Omar, om de care
diavolului însuşi îi era teamă. Trecuse multă vreme de când musulmanii nu mai avuseseră curajul să iasă în
public cum făceau în acea zi. După rugăciune, Omar a avertizat pe toţi duşmanii lui Mahomed că dacă au
ceva împotriva islamului n-au decât să se adreseze lui care este musulman.
Cetăţenii din Mecca au luat la cunoştinţă în linişte de această convertire. Erau îngroziţi. Dar erau arabi.
Şi un arab nu abandonează niciodată lupta. Asemenea poetului Şanfara care nu abandonase şi care chiar
după moartea sa a continuat să-i omoare pe vrăjmaşii săi cu rămăşiţele craniului său, şi aceasta la multă
vreme după moartea sa. Duşmanii lui Mahomed vor strânge rândurile hotărâţi fie să învingă, fie să moară.
XXXI
încercări de reconciliere
Viaţa şi moartea lui Mahomed depindeau de Abu-Talib, şeful clanului.
Câtă vreme profetul făcea parte din clan, toate rudele lui trebuiau să-l ajute şi să-l ocrotească. Chiar
dacă nu-l iubeau. Dacă Mahomed ar fi fost exclus din clan, totul ar fi fost în ordine pentru cei care i se
opuneau. Ei ar fi putut, fără teama de pedeapsă, să-l ucidă pe profet. Astfel, quraişiţii vor trimite emisari la
Abu-Talib şi îi vor cere să-l excludă din clan pe Mahomed.
„Daţi-ni-l pe Mahomed, nu se poate îndrepta. O să-l omorâm noi. în schimb, îţi vom da pe cei mai
viteji şi pe cei mai tineri dintre bărbaţii Meccăi. Poţi să ţi-i alegi chiar tu” (1).
Pentru morala muruwwa nomazilor, moartea unui om nu pune probleme metafizice ori sentimentale.
Moartea unui om este o pierdere de capital; începând cu sărăcirea tribului care pierde o viaţă. Clanul
devine mai slab printr-o viaţă. Viaţa unui om este un capital viu, precum calul, cămila, turma de oi. Din
clipa în care această pierdere este refăcută, prin înlocuirea valorii pierdute printr-o alta, ori slăbirea clanului
vrăjmaş prin uciderea unuia dintre oamenii săi, lucrurile sunt chit. Echilibrul
177
de forţe este restabilit. Dacă cineva îmi ucide porcul, în clipa în care îmi dă un altul dreptatea este
restabilită. Aceasta este legea talionului, materialistă. Toţi marii poeţi din epoca jahilyia şi-au părăsit
clanurile deoarece, pentru ei, moartea unui adversar nu era îndeajuns pentru a plăti preţul sângelui. în ochii
lor, viaţa unui prieten, a unui frate ori a unui fiu nu putea fi plătită prin uciderea altui om aparţinând
clanului ucigaş, nici prin oferirea de cămile, fie acestea o sută ori chiar două sute. Dar la Mecca nu existau
poeţi. Quraişiţii sunt negustori. Din acest punct de vedere oferta emisarilor quraişiţi către Abu-Talib de a
schimba tineri pentru viaţa lui Mahomed era un lucru obişnuit, o tranzacţie la ordinea zilei. Abu-Talib nu
este şi nu va fi musulman. El nu s-a convertit. Va muri în credinţa strămoşilor săi. Cu toate acestea, va
refuza să-l dea pe Mahomed, nepotul său. El va răspunde: „E drept ca voi să-l ucideţi pe fiul meu (în fapt,
nepotul său) şi eu să dau să mănânce fiilor voştri?” (2)
Cu toate acestea, Abu-Talib este presat din toate părţile de quraişiţi. E somat să-l excludă pe Mahomed
din clan. Abu-Talib îl cheamă pe nepotul său aducându-i la cunoştinţă situaţia.
Mahomed răspunde: „Unchiule, vrei să mă laşi? îţi jur pe Cel care e stăpânul sufletului meu: chiar dacă
ei mi-ar aduce în dar soarele în mâna dreaptă şi luna în mâna stângă, nu mă voi lăsa de credinţa mea şi de
Dumnezeul meu. Dumnezeu în care cred îmi este un sprijin îndeajuns. Chiar dacă tu mă vei lăsa. Fă ce
vrei. Rămân cu Dumnezeu.”
„Abu-Talib le spune quraişiţilor care aşteptau răspunsul că el abu-Talib rămâne credincios credinţei
178
strămoşilor săi şi că nu va deveni vreodată musulman, dar că refuză să-l dea pe mâna lor pe Mahomed.
Câtă vreme va trăi, îl va ocroti pe nepotul său, după legea clanului (3). Quraişiţii au plecat resemnaţi. Ei nu
renunţă totuşi la luptă. Vor merge direct la Mahomed.
Delegaţia lor, care îl întâlneşte pe Mahomed pentru a discuta o eventuală împăciuire, este condusă de
către unul dintre cetăţeni cunoscut pentru hilmul său, sângele lui rece, atitudinea lui raţională şi realism. Se
numeşte Utbah.
Acesta îi spune lui Mahomed: „Mahomed, noi ştim de atâta vreme că tu eşti un om cumpătat, milostiv
şi plin de dragoste. Nu te-am văzut niciodată făcând rău cuiva. Nu e nevoie să-ţi spun ce tulburare şi ce
dezordine au pricinuit cetăţii noastre faptele tale. Spune-mi deschis: care este scopul tuturor acestor
lucruri? Vrei bani? Îţi garantez că cetatea, ca să-ţi facă pe plac, îţi va aduna atâţia bani câţi doreşti. Vrei
femei? Ia ca soţii pe cele mai frumoase fete din oraş. Te asigur că suntem cu toţii de acord să-ţi facem pe
plac. Vrei să fii în fruntea cetăţii? Suntem gata să te alegem drept căpetenie, dar cu o singură condiţie: nu
ne mai răni în amorul propriu. Nu mai spune că idolii noştri şi atât noi, cât şi strămoşii noştri care i-au
adorat suntem cu toţii sortiţi focului veşnic al iadului. Dacă eşti bolnav, vom căuta pe cei mai buni
tămăduitori de trup şi de suflet. Nouă nu ne plac nici tulburarea şi nici răzmeriţele în cetate” (4).
Mahomed a ascultat cu mare tristeţe acest discurs drept. Căci nimic nu poate fi mai întristător pe lume
decât cele nespus de drepte.
El a răspuns: „De ce mă întristaţi?... Eu sunt trimis de cer către voi... Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul
179
Său... Calea fericirii este arătată vouă. Dacă aţi şti, quraişiţilor! Adoraţi-L pe Domnul acestei case. Domnul
Care v-a hrănit şi Care vă ţine de foame şi Care vă păzeşte de orice lucru rău” (5).
Mahomed explică. Utbah nu înţelege.
Mahomed continuă: „Dumnezeul cel iertător ne-a trimis Coranul. Aceasta este comoara adevăratei
credinţe. E scris în arabă. îi învaţă pe cei înţelepţi. Făgăduieşte. Ameninţă. Cei mai mulţi dintre oameni fug
şi nu vor să înţeleagă deloc. Inimile noastre, spun ei, sunt surde la glasul tău. O greutate astupă urechile
noastre. Un văl se ridică între tine şi noi... Urmează căilor tale, noi le vom urma pe ale noastre... Răspunde-
le lor: Nu sunt decât un muritor ca voi. Cerul mi-a descoperit că nu există decât un singur Dumnezeu. Fiţi
drepţi înaintea lui. Cereţi îndurarea lui.”
Mahomed ştie dinainte care va fi răspunsul lui Utbah şi-i spune: „Profeţii le vor predica cultul unui
Dumnezeu unic. Ei vor răspunde: «Dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne lumineze, ne-ar fi trimis îngeri. Nu
credem în trimiterea ta»” (6).
Utbah va căuta pe cei care l-au trimis clanul oligarhilor quraişiţi şi le va spune: „Faceţi ce vreţi, căci
acest lucru este peste puterile mele” (7).
Mahomed e mai afectat decât quraişiţii de eşecul acestei tentative. Mahomed îşi iubeşte clanul. Iubeşte
Mecca. îi iubeşte pe arabi. Doreşte reconcilierea. Neînţelegerea dintre el şi clanul său îl doare aşa cum
doare întreg trupul atunci când un membru al acestuia este lovit.
180
Dar „necredincioşii” spun: „Nu credem în tine până ce nu faci să ţâşnească din pământ un izvor... Ori,
până ce, după pretenţiile tale, vei face să cadă cerul peste noi încetul cu încetul. Ori până îi aduci pe Allah
cu îngerii săi... Ori până ce ai o casă plină de podoabe... Ori să te ridici la cer... Noi nu vom crede, de altfel,
în înălţarea ta până ce nu vei face să coboare din cer peste noi un înscris... (8). Necredincioşii doresc ca
Dumnezeu să le trimită o poruncă scrisă de mâna Sa” (9).
Pentru a crede în Mahomed, negustorii din Mecca îi cer să facă minuni: să facă să apară o casă de aur
masiv; să facă să curgă prin deşertul care înconjura cetatea fluvii unduioase precum cele din Siria. îi cer lui
Mahomed să crape luna în două ca pe o pâine.
întristat de atâta necredinţă, Mahomed mai ales când aude că i se cere să crape luna în două părţi, el, un
simplu muritor, care n-are alte pretenţii decât să vestească adevărul care i-a fost descoperit ridică mâinile
spre cer. Aşa cum face orice om când nu află rezolvarea vreunui lucru... în clipa în care Mahomed ridică
mâinile în sus, luna, care se afla chiar deasupra capului său, se crapă în două ca şi când ar fi fost spartă de
mâinile profetului. Cei de faţă rămân înmărmuriţi. Se afla acolo mulţime de oameni. Cele două bucăţi ale
lunii rămân despărţite câtă vreme a fost nevoie să fie văzute de toţi oamenii apoi se lipesc una de cealaltă şi
luna redevine întreagă. Minunea cerută de oligarhi s-a petrecut. Mahomed a rupt luna în două ca pe o pâine
rotundă. înaintea multora. Acum însă duşmanii săi, în loc să creadă, îl acuză de magie. Vrăjmăşia lor e şi
mai plină de încăpăţânare. Coranul vorbeşte despre această ruptură a lunii
181
pe care toţi au cerut-o, dar care i-a făcut mai îndârjiţi încă şi mai mult de când au văzut aceasta.
„Ceasul s-a apropiat şi luna s-a frânt. Dar cei necredincioşi, la vederea acestei minuni, şi-au întors
capul şi spuneau: «Magie!»” (10).
Hadith, adică „lucrurile povestite de martori”, relatează că profetul era nespus de trist de a nu fi
izbândit să se împace cu clanul său. „Trimisul lui Allah vedea pe aceşti oameni întorcându-se de la el şi era
îndurerat de îndepărtarea pe care ei o arătau pentru ceea ce primise de la Allah. Mahomed dorea să
primească de la Allah ceva care să-i îngăduie o apropiere între el şi poporul său” (11).
Mahomed a mers la kaaba. S-a închinat şi s-a rugat lui Dumnezeu să nu-l despartă desăvârşit de clanul
său, de quraişiţi. Fără clan, un om este precum un ochi fără cap, precum un braţ fără trup; căci nomazii şi
atomii nu există singuri în natură. Se trăieşte în grupuri de atomi, numite molecule, ori în grupuri de
nomazi, numite clanuri. Mahomed îl roagă pe Allah să-i dea un mijloc de a se apropia din nou de ai săi, de
„micii rechini”, de quraişiţi. El spune, rugându-se cu voce tare:
„Aţi luat în seamă pe al-Lat şi Ozza
Şi pe Manat, această cea de-a treia?
Acestea sunt zeiţe sublime
Şi mijlocirea lor e desigur de trebuinţă” (12).
În clipa în care Mahomed şi-a sfârşit rugăciunea, „profetul s-a închinat şi musulmanii, cât şi idolatrii s-
au închinat împreună cu el” (13).
 Nu era o minune. Mahomed venea să afirme că cei trei idoli principali ai quraişiţilor: Al-Lat, Ozza şi
Manat,
182
puteau fi consideraţi îngeri mijlocitori între om şi Dumnezeu. Era o concesie făcută idolatrilor.
Reconcilierea avusese loc. Mahomed aFăcut elogiul idolilor numindu-i „zeiţe sublime”. Aceşti trei
idoli erau cunoscuţi atunci sub numele de garaniq, cocori ori lebede. Deodată, Mahomed şi-a dat seama că
devenise un instrument al diavolului: nu îngerul Gabriel îi dictase aceste două versete de elogiere a idolilor,
ci diavolul. Pentru aceasta muşirkunii, „asociatorii”, păgânii, îngenuncheaseră în acelaşi timp cu
musulmanii.
Mahomed se va pocăi şi va anula pe loc cele două ayate ori versete care poartă numele de 20 bis şi 20
întreit, şi care sunt cunoscute sub numele de „versetele satanice”. în locul acestor ayate satanice apar în
Coran vorbele dictate de înger, după textul original al Coranului, care se află pe masa de piatră scumpă din
cel mai înalt cer. Cei trei cocori nu sunt „decât num, pe care tu le-ai numit”. Allah nu a pogorât peste
acestea nici un fel de îngăduinţă (Sultan).
„Nu urmaţi decât împrejurările voastre şi ceea ce doresc sufletele voastre, în timp ce, desigur, părinţilor
voştri le-a venit îndrumarea Domnului lor” (14).
După aceasta, îngerul Gabriel a venit la Mahomed şi l-a certat cu asprime pentru faptul că a spus
altceva decât ceea ce a fost dictat. Şi „profetului i s-a făcut mare teamă de Allah” (15).
Dar Domnul, plin de îndurare, i-a adus la cunoştinţă lui Mahomed că astfel de lucruri s-au petrecut cu
toţi profeţii de dinaintea lui de pe pământ. Căci toţi profeţii au fost înşelaţi cel puţin o dată de către diavol.
„Noi n-am trimis înaintea ta nici un mesager, nici profet, fără ca satana, când el a vrut ceva, să nu arate
183
aceasta... Allah şterge ceea ce a trimis satan, apoi Allah reface buchiile” (16).
începând din acea clipă, Mahomed a început să fie cu luare-aminte. Un profet trebuia să ţină seama de
un duşman mai puternic decât quraişiţii: diavolul. Profetul trebuia să fie atent la extreme.
în orice caz, reconcilierea cu quraişiţii nu se putea face. Nu putea să facă pe plac, în acelaşi timp, nici
diavolului. Mahomed rămânea din punct de vedere moral fără clan de unul singur. între două pustii fără
margini: pustia Arabiei şi pustia cerului arzător. Mai mult decât oricând, el s-a hotărât să slujească
Creatorului.
XXXII
Fuga în Abisinia
Mahomed s-a hotărât să lupte şi să moară pentru credinţa sa. în micul grup de musulmani, această stare
nu era nicicum la fel. Ei sunt puţini la număr. în faţa presiunilor quraişiţilor, rândurile lor se sparg şi se
împuţinează.
Mahomed este obligat să ia măsuri. Dacă nu o face îndată, micul număr al credincioşilor va dispărea,
topit precum untul la soare.
„Quraişiţii îi ridică împotriva lui Mahomed pe cei care îl ascultaseră. Astfel că poporul s-a întors de la
profet şi l-a lăsat, în afara celor pe care Dumnezeu i-a ocrotit, dar care erau puţini numeroşi” (1).
Cronicarul continuă: „Lucrurile vor rămâne astfel în timpul în care Dumnezeu a vrut aceasta. Atunci
conducătorii quraişiţi s-au adunat la sfat pentru a hotărî cum să-i despartă de religia lui Dumnezeu pe aceia
dintre fiii lor, fraţii şi membrii clanului care-l urmaseră pe Mahomed. A fost atunci pentru poporul
islamului care-l urma pe profet o perioadă nespus de tulbure, plină de răzmeriţe. Unii s-au lăsat purtaţi de
val, dar Dumnezeu i-a ocrotit pe cei care a vrut.”
Coranul menţionează această fitnah ori „manevră insidioasă pentru a seduce ori despărţi” —, această
ruptură
185
de armonie în rândurile musulmanilor. Supuşi la presiuni din afară, unii nu au putut să reziste şi au cedat.
Au abandonat islamul. Ei vor spune: „Dacă noi îmbrăţişăm islamul, vom fi izgoniţi din ţara noastră” (2).
Noile convertiri vor fi puţin numeroase. Cei vechi sunt în fitnah, „în discordie”.
Mahomed luptă o vreme cu toate puterile sale pentru a menţine credinţa acestui număr mic de
credincioşi. El cunoaşte oamenii, căci „cei care-L caută pe Dumnezeu înţeleg totul” (3). El înţelege că,
dacă nu află îndată o soluţie nouă, în curând nu va mai fi decât un singur musulman. Unii îşi vor renega
credinţa, alţii vor fi vânaţi în cetate, iar alţii vor fi ucişi.
Mahomed hotărăşte să-i trimită pe toţi musulmanii în exil pentru a-i feri de nimicirea cu care sunt
ameninţaţi la Mecca. O hotărâre radicală. E prima hotărâre în calitate de conducător al unei comunităţi
luată de Mahomed.
„Când musulmanii se văzură trataţi în acest fel, profetul le-a cerut să plece în Abisinia. Abisinienii erau
conduşi de către un rege bun pe nume Nadjaşi, adică Negus. în ţara sa, nimeni nu era tulburat de ceva şi
regele era lăudat de toţi pentru dreptatea sa. Mesagerul lui Dumnezeu a dat această poruncă şi cea mai
mare parte a musulmanilor l-a ascultat atunci când a fost oprimată la Mecca ori când se temea de
manevrele insidioase ale valului ameninţător ridicat împotriva lor.
Profetul îşi va continua misiunea. Timp de ani de zile, quraişiţii îi vor hărţui însă pe aceia care
deveneau musulmani” (4).
Primul grup de musulmani a fost trimis în Abisinia în anul 615. în clipa plecării, Mahomed le-a spus
exilaţilor:
186
„Abisinia este o ţară a adevărului. Rămâneţi acolo până ce Dumnezeu va uşura situaţia” (5).
Grupul de exilaţi în Abisinia a fost condus de Jafar, fiul lui Abu-Talib şi văr al profetului. De la
căsătoria sa, Mahomed l-a adoptat pe Aii, fiul lui Abu-Talib, care întâmpina mari greutăţi materiale; şi
Abbas, unchiul profetului, l-a adoptat pe Jafar, fratele lui Aii. Acum Jafar este un om în plinătatea
puterilor. El s-a căsătorit cu o femeie pe nume Asma şi care, după plecarea în exil, va primi numele de
Bahryah, adică „călătoarea pe mare”. Pentru a trece din Arabia în Abisinia, musulmanii au trebuit să treacă
Marea Roşie; or, călătoria pe mare în acea epocă era un privilegiu rezervat doar bărbaţilor. Din această
cauză, Asma a primit numele de „călătoarea pe mare”.
Al doilea personaj important al grupului de exilaţi este Uthman un oligarh din Mecca, care s-a căsătorit
cu Ruqaya, fiica profetului, după ce aceasta a fost repudiată de fiul lui Abu-Lahab.
Primul grup de exilaţi este alcătuit din o sută nouă persoane, şaptezeci şi cinci de bărbaţi şi nouă femei
quraişite, plus douăzeci şi cinci de străini (6).
Numărul exilaţilor va creşte îndată după sosirea pe pământul abisinian: cele nouă femei quraişite vor
naşte.
Asma, „călătoarea pe mare”, soţia lui Jafar, a dat naştere unui fiu în aceeaşi zi cu soţia lui Negus. Asma
s-a oferit să fie doica fiului lui Negus.
Fiul lui Jafar va ajunge deci frate de lapte cu prinţul abisinian. Astfel, Jafar devine ruda regelui
Abisiniei. Un alt fapt care i-a izbit pe abisinieni a fost frumuseţea Ruqayei. Au izbucnit certuri în privinţa
acesteia. Rivalii
187
erau cât pe ce să se ucidă între ei. Din fericire, în acel moment, a izbucnit un război; admiratorii tinerei şi
credincioşii lui Mahomed au trebuit să părăsească capitala şi să plece pe câmpul de bătălie (7).
Alte poveşti de dragoste, alte intrigi amoroase se vor declanşa în acest exil între arabi şi abisinieni. în
aceste intrigi este amestecată, indirect, chiar soţia lui Negus (8).
Jafar îi va remite lui Negus o scrisoare din partea lui Mahomed. Profetul va cere protecţia lui Negus
pentru cei care au fost obligaţi să-şi părăsească ţara pentru că ei adorau un Dumnezeu unic şi s-au lepădat
de idolatrie.
„De la Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, către An-Nadjaşi, regele abisinienilor.
îţi trimit laude întru Dumnezeu în afara Căruia nu este alt Dumnezeu, Stăpânul, Sfântul, împăciuitorul,
Ocrotitorul, Apărătorul. Mărturisesc că Iisus, fiul Mariei, este Duhul lui Dumnezeu şi Cuvântul Lui, că El
S-a zămislit în Maria Fecioara, Curata şi Preanevinovata, care L-a adus prin darul Duhului Sfânt, aşa cum
El l-a creat pe Adam cu însăşi mâna Sa.”
După ce va afirma că este trimis de Dumnezeu, Mahomed îl va chema pe Negus să îmbrăţişeze islamul
şi continuă astfel: „Trimit către tine pe vărul meu după tată, Jafar, însoţit de un număr mic de musulmani.
De cum vor ajunge la tine, primeşte-i cu mărinimie” (9). Iar Negus i-a primit foarte bine pe refugiaţii arabi.
Clanul quraişit este în alertă. Mecca va delega doi ambasadori care vor trece Marea Roşie în grabă ca să-i
ceară lui Negus extrădarea musulmanilor. Pentru a facilita demersurile, Mecca trimite regelui Abisiniei în
dar o mulţime de piei. Ambasadorii din Mecca se numesc
188
Amr-ibn-al-As şi Ammara-ben-al-Walid-im-al-Markhzuni (10). Quraişiţii vin la curtea lui Negus şi solicită
extrădarea musulmanilor, spunând: „Sunt tâlhari ai poporului nostru, care au lăsat religia noastră şi care
pretind că părinţii noştri au fost înşelaţi. îi insultă pe zeii noştri. Dacă îi lăsăm să-şi răspândească părerile,
nu ştim dacă nu vor corupe şi credinţa ta.”
Al doilea ambasador a spus: „Au lăsat religia poporului lor, dar ei nu au îmbrăţişat-o nici pe a ta.
Părinţii lor, familiile lor, ne-au trimis pentru a cere extrădarea lor. îi cunoaştem mai bine decât oricine”
(11).
Negus se clatină între datoria sa de creştin, în faţa unei noi religii monoteiste care părea a fi, la prima
vedere, o nouă sectă creştină şi interesele de bună vecinătate cu păgânii arabi de la Mecca.
Negus deliberează, asistat de mitropolitul Abisiniei şi de toţi consilierii săi. El îl cheamă pe Jafar şi îi
cere să-i explice şi să răspundă la acuzaţiile aduse lui.
„O, rege, spune Jafar, noi am fost neştiutori, noi am adorat idolii, am făcut păcate trupeşti, i-am oprimat
pe cei slabi şi am făcut mulţime de fapte îngrozitoare, până în ziua în care Dumnezeu ne-a trimis pe
mesagerul Său, unul dintre noi. îl cunoaştem desăvârşit. Cunoaştem dreptatea sa, onestitatea şi virtuţile lui
dintotdeauna. El ne-a învăţat să fugim de rău, să facem binele şi să nu adorăm decât un singur Dumnezeu.”
Amintind de cei doi ambasadori quraişiţi care cereau extrădarea musulmanilor, Jafar a adăugat: „Aceşti
oameni urmează cea mai rea dintre religii. Ei adoră pietrele, se închină la idoli, rup legăturile de sânge, se
poartă cu nedreptate şi îngăduie lucruri de neîngăduit. Dumnezeu
189
a trimis ca profet pe unul dintre cei mai nobili dintre ei, după rang, după neam şi inimă şi care, în numele
lui Dumnezeu, porunceşte să se lase cultul idolilor şi să se lucreze după dreptate şi adevăr şi să nu se adore
decât un singur Dumnezeu” (12).
Negus este convins de buna intenţie musulmană. El strigă: „Voi trimite oare înapoi pe oamenii care
sunt sub ocrotirea mea întru adevăr, câtă vreme voi sunteţi întru rătăcire?”
Negus va restitui quraişiţilor pieile pe care aceştia i le aduseseră şi va răspunde că el nu putea să-i
extrădeze pe musulmani.
După plecarea ambasadorilor păgâni, Jafar a povestit lui Negus şi asistenţei cea de-a nouăsprezecea
sură din Coran în care profetul afirma că el crede în Preasfânta Fecioară Maria şi în Mesia, care este
Cuvântul lui Dumnezeu.
Negus şi suita sa creştină plângeau cuprinşi de emoţie auzind că arabii venerează pe Iisus şi pe Sfânta
Fecioară. Negus le spune musulmanilor: „Izvorul acestei lumini (a islamului) este acelaşi ca şi cel al
mesajului lui Iisus Hristos. Mergeţi în pace. Nu vă voi da niciodată pe mâinile păgânilor” (13).
Relaţiile între abisinieni şi musulmani vor rămâne cordiale. Câţiva ani mai târziu, la moartea lui Negus,
Mahomed va celebra un serviciu funerar musulman pentru odihna sufletului monarhului (14).
Dacă exilul i-a pus pe musulmani la adăpost de persecuţiile de la Mecca, acesta îi va expune totuşi la
alte primejdii. Un musulman, Ubaidalah-ibn-Djaş, emigrat cu soţia sa, Umm Habibah, fiica vestitului
negustor
190
Abu-Sufian din Mecca, este impresionat de bisericile abisiniene şi trece la creştinism. Ca alţi hanifi din
Mecca, el şi-a petrecut viaţa căutându-L pe Dumnezeu. I se părea că L-a găsit în islam. Acum a devenit
creştin şi a scris prietenilor săi musulmani: „Noi, creştinii, vedem limpede, în timp ce voi sunteţi privaţi de
vedere precum nou-născuţii” (15). Ubaidallah este fiul unei fiice a lui Abd al-Muttalib. Tradiţia musulmană
spune că el va deveni alcoolic şi că va muri înecat într-un râu din Abisinia (16).
Un al doilea musulman va deveni creştin: este vorba despre Sukran-ibn-Amr, soţul lui Saudah (17).
După ce soţul ei a devenit creştin, Saudah s-a întors la Mecca şi s-a aşezat în casa lui Mahomed.
Totuşi, quraişiţii vor continua lupta împotriva musulmanilor şi noi grupe de refugiaţi vor părăsi Mecca
pentru a se stabili în Abisinia. în puţină vreme, grupul musulman protejat de Negus va depăşi cifra de o
sută treizeci de persoane (18).
XXXIII
Fuga lui Abu-Bakr
Persecuţia musulmanilor la Mecca a sporit în aşa măsură, încât a devenit de nesuportat pentru cei care
nu aveau vocaţia martiriului. Lupta împotriva lui Mahomed era condusă de Abu-Jahl părintele nebuniei
despre care cronicarul grăieşte: „Dacă auzea spunându-se că un om nobil şi puternic îmbrăţişa islamul,
mergea să-l caute şi, făcându-i reproşuri şi insultându-l, îi spunea: «Laşi tu religia tatălui tău care a fost mai
bun decât tine»... Dacă convertitul era un negustor, îi spunea: «Pentru Dumnezeu, noi vom face totul ca tu
să nu mai ai cumpărători şi ca bunurile tale să nu mai existe pe lume.» Iar dacă convertitul era slab şi lipsit
de apărare un dhu afa an nas -, el îl lovea şi îi îndemna şi pe alţii să facă acelaşi lucru (1). Străinilor, dacă
deveneau musulmani, li se refuza pur şi simplu să li se plătească ceea ce li se datora. Astfel a fost cazul lui
Khabbab-ibn-al-Arrat, căruia nimeni din Mecca nu voia să-i plătească cele datorate pentru motivul că
devenise musulman” (2).
Cel de-al patrulea musulman, după Kadidja, soţia profetului şi cei doi fii adoptivi ai lor, Aii şi Zaid, a
fost Abu-Bakr, supranumit As-Sidiq ori cel mai drept şi cel foarte credincios.
192
Când a devenit musulman, Abu-Bakr era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Mecca. El a cheltuit
pentru islam tot ceea ce avea. Sclavii care îmbrăţişau islamul erau răscumpăraţi de Abu-Bakr şi eliberaţi.
Până în ziua în care nimeni n-a mai vrut să-i vândă sclavi. Credincioşii săraci erau întreţinuţi de Abu-Bakr.
Tot el a finanţat exilul în Abisinia. în primii zece ani ai islamului îşi va cheltui toate bunurile sale şi va
rămâne fără nimic. Totuşi, Abu-Bakr este un om foarte cumpănit. Acest bun negustor are hilm, raţiunea
rece a cetăţenilor din Mecca. Este un om aşezat. Dar persecuţiile l-au adus la capătul puterilor. Abu-Bakr
nu a plecat în exil cu ceilalţi musulmani pentru că nu voia să-l lase singur pe Mahomed. încă de la început
a rămas mereu alături de profet, servindu-i de tovarăş, trezorier, consilier şi gardă de corp. Acum viaţa lui
Abu-Bakr era în primejdie. îi va mărturisi aceasta lui Mahomed. Profetul îl sfătuieşte să plece. Să fugă din
Mecca. Complotul era neîndoielnic. Dacă nu fugea, duşmanii urmau să-l omoare.
Cu inima grea, Abu-Bakr, care încă din ziua revelaţiei de pe Muntele Luminii nu l-a părăsit pe profet
nici măcar pentru un ceas, s-a decis să-l lase singur pentru a-şi salva viaţa.
Abu-Bakr va părăsi pe ascuns Mecca şi se va îndrepta către sudul Arabiei, spre Yemen.
Traversând regiunea Qarah, el îl va întâlni pe Subai ahibn-Rufai, şeful unui trib (3), căruia îi
împărtăşeşte motivul călătoriei sale. Conducătorului regiunii Qarah nu-i vine să-şi creadă urechilor. Nu
poate să-şi închipuie că Abu-Bakr, vestitul negustor quraişit din Mecca, este obligat să fugă din cetatea sa
precum un criminal.
193
Subaiah îi oferă lui Abu-Bakr protecţia sa, djiwar, şi îl va duce el însuşi iarăşi la Mecca. Cel care se va
atinge de persoana ori de bunurile lui Abu-Bakr va trebui de acum înainte să dea socoteală tribului Qarah,
care dispunea de o importantă forţă militară şi care îşi ducea traiul nu departe de Mecca.
O anumită vreme, quraişiţii îl vor lăsa pe Abu-Bakr în pace. Le era teamă de război şi de altercaţiile cu
triburile beduinilor. Abu-Bakr a înălţat în curtea sa de la Mecca o modestă moschee şi în fiecare seară
recita aici cu voce tare versete din Coran.
Poezia este aurul arabilor. Ei dispun de cort, de turban, de cal, de sabie şi de poezie. E tot ceea ce
Dumnezeu le-a dăruit pentru ca ei să se descurce şi să poată trăi în această ţară din care nouă zecimi e
constituită din deşertul arzător al nisipului.
Chiar şi duşmanii cei mai înverşunaţi ai islamului, când trec prin faţa casei lui Abu-Bakr, nu pot să-şi
vadă de drumul lor. Ispita este destul de mare. Ei se opresc şi-l ascultă pe cel mai bun prieten al lui
Mahomed care recită din Coran. Abu-Bakr are o voce frumoasă. Coranul este o operă de o ritmicitate
admirabilă. Şi fiecare arab are în sânge ritmul poeziei. Primul ritm al poeziei arabe a fost cel al hidei,
cântecul cămilarilor; el a fost compus în timpul călătoriilor cu caravana. „Balansul uniform al cămilei care
împarte parcă în două trupul cavalerului şi dă o ameţeală, precum răul de mare, celui care nu este obişnuit
cu acesta, i-a incitat pe arabi să cânte. Ei remarcaseră forţând măsura recitării că atunci lungul şir de cămile
îşi ridica capul şi-şi accelera mersul. Acest animal stupid şi vindicativ devenea atent la muzică, cel puţin la
194
ritm. Astfel a fost inventată hida. Cei patru paşi ai cămilei au dat măsura şi alternanţa silabelor scurte şi
timpurile succesive acestei măsuri (4). Se atribuiedescoperirea unităţii metrului unui gramatic arab din
Basra, numit Al-Khalil-ibn-Ahmad. Ascultând lovitura ciocanului pe nicovală pe strada tăbăcarilor din
Basra, a avut ideea de a fixa un anume număr de bătăi pentru fiecare tip de vers. Alţii afirmă că metrul
poeziei arabe este imitat după picăturile de apă care cad în jgheaburi” (5).
Cert este că arabii nu puteau să treacă prin faţa casei lui Abu-Bakr fără să se oprească. Iar aceasta o
făceau datorită ritmului poetic al Coranului. în fiecare seară, simpatizanţii şi duşmanii înverşunaţi ai
islamului se adunau şi ascultau recitându-se Coranul.
Nimeni nu putea să facă ceva împotriva lui Abu-Bakr; el este sub djiwar protecţia lui Subaiah.
Quraişiţii trimit atunci daruri tribului qarah şi roagă să i se spună lui Abu-Bakr să nu mai recite din
Coran cu voce tare, pentru că atrage mulţimea în jurul casei sale şi se creează astfel mari dezordini în oraş.
Subaiah îi transmite cererea, spunându-i lui Abu-Bakr că aceasta era o condiţie sine qaa non pentru
menţinerea djiwarului (6).
Abu-Bakr refuză. Renunţă la protecţia tribului Qarah. Preţul care i se cere de a renunţa la poezie şi la
religie este foarte ridicat pentru un arab. Alţii pot să plătească acest preţ, căci alte popoare trăiesc întreaga
lor istorie pe pământ fără să ştie că poezia şi religia există. Dar pentru un arab ele sunt mai importante
decât aerul pe care îl respiră. Astfel, Abu-Bakr îi răspunde ocrotitorului său că renunţă la protecţie. Se va
mulţumi cu ocrotirea lui Allah. îi era suficient. Şi va continua să se roage şi să-şi recite rugăciunile.
XXXIV
Mahomed expulzat din Mecca
Cuvintele bătrânului hanif Waraqah-ben-Naufal când Mahomed i-a povestit despre întâlnirea sa cu
îngerul au fost: „Nu voi putea spera să fiu în viaţă în clipa în care tribul tău te va prigoni!” (1). Mahomed
fusese surprins atunci: „Mă vor prigoni?” întrebase profetul. Trecuseră şase ani şi vorbele lui Waraqah se
adeveriseră. Mahomed şi toţi musulmanii au fost expulzaţi din Mecca. Waraqah murise. Nu mai putea să-l
încurajeze pe Mahomed după cum îşi dorise. Ştia că expulzarea va veni cu exactitatea unui anotimp care
vine după un altul. A spus: „Nici un om care ar aduce ceea ce tu aduci nu ar putea trece decât ca duşman al
poporului său” (2).
în decursul istoriei, oamenii au fost ostracizaţi, expulzaţi, arşi de vii, linşaţi, dacă au adus ceva, chiar
dacă aceasta nu era o religie nouă. Astfel a fost soarta unor asemenea oameni, destinul tuturor celor care au
adus ceva în lume.
Mahomed şi musulmanii au fost expulzaţi din Mecca. Suntem în anul 616.
Exasperaţi că regatul creştin al Abisiniei nu îi extrădase pe musulmani după cum ceruse Mecca, ci,
dimpotrivă, îi trata ca pe fraţi, quraişiţii au hotărât să folosească toate mijloacele posibile pentru a nimici
islamul. Decizia excluderii, luată împotriva lui Mahomed, a făcut obiectul unui întreg protocol: în
sanctuarul kaabei s-a afişat o sahifa o ordonanţă de scoatere în afara legii pentru toţi musulmanii. Era
interzis oricărui cetăţean din Mecca să vorbească cu un musulman. Era interzis a te aşeza la masă alături de
un musulman. Căsătoriile cu femei ori bărbaţi musulmani erau interzise. Era interzis să vinzi ori să cumperi
ceva de la un musulman. Aceste ordine draconice urmau să fie valabile „până în ziua în care Mahomed va
renunţa la islam ori va fi lăsat de tribul său pentru a fi ucis” (3).
Familiile Banu-Haşim şi Banu-Muttalib se vor solidariza însă cu cei în afara legii. Asabia solidaritatea
sângelui s-a declanşat în mod automat dincolo de orice interese materiale şi sociale. Mahomed va fi
înconjurat de cei din neamul său şi însoţit de ei în exil, deşi aceste rude nu erau cu toate musulmane.
Atitudinea bătrânului Abu-Talib va fi una emoţionantă. El era un idolatru. Şi totuşi, părăseşte Mecca
împreună cu fiul său cel mai mic. Din toată familia lui Abd al-Muttalib, singurul care rămâne în clanul
advers este Abu-Lahab (4). Ceilalţi suportă de bunăvoie ostracizarea pur şi simplu pentru că un om din
neamul lor de sânge mahomed a fost proscris.
Musulmanii expulzaţi din Mecca se refugiază în şib-nl lui Abu-Talib. Şib înseamnă ad litteram
„crăpătură în stâncă” (5). în fapt şibul este un amplasament în afara porţilor cetăţii, un ghetou în care
locuiesc străini, fugari, sclavi şi oameni care nu fac parte dintr-un clan: heimatlos. Când un fugar ori un
străin cere protecţia
197
unui clan, în general aceasta este primită. Dar niciodată el nu este primit în clan. Este acceptat la periferia
clanului. Nimeni nu poate avea aceleaşi drepturi ca membrii clanului, legaţi între ei prin acelaşi sânge.
Aceasta reiese clar din ordinea în care sunt aşezate corturile nomazilor. O ordine deloc la voia întâmplării.
Ea arată din punct de vedere geometric structura clanului. în centru întotdeauna cortul conducătorului; în
cazul dat, cortul lui Abu-Talib. în linie dreaptă, la dreapta şi la stânga cortului principal se află corturile
fiilor şi ale rudelor apropiate. Ierarhia de sânge în clan poate să se măsoare în metri, după distanţa care
separă un cort de cortul şefului. Pe nisipul arzător al deşertului, văzute de sus, corturile unui clan se arată
precum geometria unui zbor de berze. Separate de această geometrie care, de fapt, este clanul unui arbore
de sânge, rudenia clanului, ca nişte puncte negre: corturile străinilor. Cei care nu fac parte din clan nu sunt
integraţi în figura geometrică după care sunt aranjate corturile. Ei trăiesc în afară, precum punctele
singuratice.
Nomazii wabar, adică oamenii cu corturile când devin madar adică oameni ce deţin o casă — ţin
seama de aceeaşi dispunere. La Mecca, grupele de case sunt aranjate în aceeaşi ordine lineară ca şi
corturile de pe o plajă. în centru se află casa şefului clanului. înjur, casele rudelor de sânge, în ordinea
strictă a rudeniei.
Străinii, cei care se află sub protecţie, la Mecca, sunt găzduiţi, de asemenea, în case, dar în afara ariei
rezervate rudelor de sânge, membrilor aparţinând întregului, în cartierul numit şib. Fiecare clan îşi avea
deci crăpătura lui în stâncă, în apropiere de Mecca. Abu-Talib avea şi el
198
un şib, un loc pentru străini. Pentru sclavi. Pentru negri. Pentru fugari. Aici va veni să locuiască Abu-Talib
împreună cu Mahomed, cu Kadidja şi cu toţi membrii clanului Abd al-Muttalib. Printre cei aflaţi în afara
legii.
Viaţa celor proscrişi este cumplită. Defileele stâncoase din jurul Meccăi unde se află aceste şiburi sunt
locuri sinistre. întreaga vale a cetăţii arată în acest fel. Aşa cum spune poetul Haigathan: „Nici o floare, nici
un fir de iarbă. Stânca goală şi sălbatică reverberează căldura toridă a soarelui din timpul zilei, vărsând în
timpul nopţii peste cetate un aer mereu arzător... Iarna, ca şi vara, dezolarea este aici aceeaşi. Nici o pasăre
nu zboară. Nimic nu înfloreşte. Ce să prospere aici? Vocaţia cea mai mizerabilă dintre toate: negoţul...
Dacă n-ar fi negoţul, Mecca ar fi nelocuită” (6).
Dar musulmanilor expulzaţi din Mecca le este interzis negoţul; nimeni nu are îngăduinţa să le vândă
ceva ori să cumpere ceva de la ei. Sahifa, bula expulzării, afişată la poarta sanctuarului kaabei, este
categorică, limpede, în privinţa acestui fapt.
Din respect pentru persoana lui Mahomed, cronicarii nu descriu cumplitele privaţiuni în care profetul şi
oamenii săi, în fundul acestui hău de stâncă, au trebuit să se zbată. Mahomed a suferit în acest ghetou
vreme de trei ani.
Atunci, musulmanii vor fi salvaţi de la moarte de un singur lucru: instituirea armistiţiului lui
Dumnezeu: în timpul acelor luni ei puteau să părăsească ghetoul hăul lor din stâncă şi să vină la Mecca să
se aprovizioneze. în restul timpului, sufereau de foame. Unul dintre exilaţi povesteşte că într-o zi a fost
nespus de fericit: a
199
aflat pielea unui animal ucis de curând şi a fiert-o pentru tot clanul (7).
 Într-o zi, nepotul Kadidjei va trece peste interdicţie şi va trimite un colet cu alimente surghiuniţilor.
Coletul va fi interceptat. Quraişiţii aproape că îl vor linşa, viaţa lui fiind salvată printr-o minune (8). După
asemenea corecţii, nimeni n-a mai avut curaj să trimită alimente musulmanilor. Aceştia vor îndura totul cu
stoicismul caracteristic arabilor.
în trei ani, Kadidja şi-a pierdut întreaga avere. Nu i-a mai rămas nimic. Din toată averea sa fabuloasă
lui Abu-Bakr nu i-au rămas decât cinci mii de drahme. Este singurul musulman care a reuşit să mai salveze
ceva (9).
Familiile Utba şi Şaibah din Mecca vor începe o campanie în favoarea musulmanilor. Quraişiţii rămân
de neînduplecat; pentru Mahomed, nu există decât două ieşiri: abjurarea islamului ori moartea. Musulmanii
au decis să moară decât să renunţe la Dumnezeul lor.
în acest timp, s-a petrecut o minune care va pune capăt boicotului. Sahifa, ordinul de expulzare a lui
Mahomed şi a credincioşilor săi, care era afişată de trei ani la poarta sanctuarului kaabei, va fi devorată de
furnici. Nu au rămas din bula de expulzare decât cuvintele „în numele Tău, Doamne...” (10).
Văzând acestea, quraişiţilor li s-a făcut teamă. Minunea a umplut de uimire pe negustorii din Mecca. îi
vor spune lui Mahomed că exilul lui a luat sfârşit. Şi-l vor ruga să se întoarcă în cetate printre ei.
Musulmanii vor reveni, prin urmare, la Mecca. Dumnezeu trimisese termitele care să devoreze
ordonanţa de expulzare.
200
Trei ani de foamete, de suferinţă, de umilinţă... însă calea care duce la cer este întotdeauna plină de
piedici. Nimeni nu a parcurs itinerarul către paradis fără să-l plătească cu lacrimi, sudoare şi sânge. Este
atât de greu, încât, cel mai adesea, cei care pleacă pe calea către cer rămân în punctul de plecare, zdrobiţi,
descurajaţi şi mult prea slabi pentru a porni pe acest drum. Puterile omeneşti sunt, de obicei,
neîndestulătoare pentru un drum atât de lung. Dar Mahomed nu a ieşit slăbit din această cumplită încercare.
Credinţa sa a sporit. Totuşi, destinul nu l-a scutit de lovituri. La fel ca lui Iov, Dumnezeu i-a trimis lui
Mahomed alte necazuri. Din ce în ce mai mari. Pentru a încerca puterea lui de a răbda şi tăria credinţei
sale.
XXXV
Porunca de a nu plânge
Anul 619, care a pus capăt exilului, este numit Am-el-Huzn, anul durerii. Este anul morţii Kadidjei. Ea
a fost soţia profetului vreme de douăzeci şi cinci de ani. Când s-au căsătorit, avea patruzeci de ani şi el
douăzeci şi cinci. în ciuda diferenţei de vârstă în timpul căsătoriei de un sfert de secol -, a existat o
fidelitate absolută. Până în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, de fiecare dată când îşi amintea de Kadidja,
Mahomed avea ochii plini de lacrimi. Pentru un arab, femeia are o importanţă pe care nu o mai are în nici o
parte a pământului. Privirea unui arab nu poate să se aşeze în deşert oricât de departe ochii lui ar privi, şi pe
timpul întregii vieţi decât pe nisip şi pe piatră. Singura linie suplă, asemănătoare pomilor dintr-o livadă,
care apare în deşert, este silueta trupului feminin. în deşert nu există flori: ochii, buzele şi surâsul femeii
sunt singurele flori. Fără vreo altă concurenţă.
în deşert nu există nici fructe, nici liane, nici orhidee, nici alge, nici plante suple şi mlădioase: doar
femeia, cu trupul ei, aminteşte bărbatului de aceste lucruri create pe pământ pentru a-i bucura ochii. Arabul
nu vede toate acestea decât în trupul femeii.
202
în deşert, femeile înlocuiesc grădinile, florile, fructele parfumate, fluviile albastre şi pline de meandre,
râurile şi murmurul izvoarelor. Rolul femeii este de a înlocui în deşert toate frumuseţile, toate splendorile
care există în natură şi de a le închipui pe acestea. Ea singură poate să facă aceasta. Femeia, în deşert, este
întreaga frumuseţe şi toate splendorile universului concentrate într-un singur trup. într-o singură creatură.
O imagine parţială a rolului important pe care femeia îl joacă în deşert e închipuită în Cântarea Cântărilor,
operă ce a fost creată pentru aceste locuri deşertul cu formă de paralelogram al arabilor.
„Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, parcă ar arde smirnă şi tămâie, parcă ar
arde miresme iscusit gătite?”(1).
Este femeia. Bărbatul cade în genunchi, pierdut de această frumuseţe şi splendoare. El strigă:
„Ca finicul eşti de zveltă şi sânii tăi par struguri atârnaţi în vie” (2).
„Cât de frumoase sunt, domniţă, picioarele tale în sandale! Rotundă-i coapsa ta, ca un colan, de meşter
iscusit lucrat.
Sânul tău e cupă rotunjită, pururea de vin tămâios plină; trupul tău e snop de grâu, încins frumos cu
crini din câmp.
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, par doi pui gemeni ai unei gazele. Gâtul tău e stâlp de fildeş;
ochii tăi sunt parcă iezerele din Heşbon, de la poarta Bat-Rabim” (3).
Tot ceea ce este frumos pe pământ nu se arată în deşert decât în creatura feminină. Femeia este
paradisul. înainte
203
de ea şi după ea nu există nimic mai frumos în acest univers de nisip cenuşiu, uniform, fără margini, tern.
Dragostea lui Mahomed a fost Kadidja. Dar ea nu a fost doar o femeie, adică frumuseţea pe pământ,
ceea ce este orice femeie pentru un arab. Kadidja a fost sfătuitorul, prietenul, trezorierul, confesorul şi
directorul de conştiinţă al lui Mahomed. Ea a crezut în el. A fost prima sa credincioasă. Prima musulmană
din lume. A murit din pricina persecuţiilor, în şib, în hăul stâncii. Kadidja a murit din pricina credinţei sale
în profet. Mahomed, care n-a uitat niciodată că cineva i-a făcut un bine, a păstrat până la moarte o
recunoştinţă fără margini Kadidjei, lui Tajirah negustoreasa, lui Tahinah cea curată. El a numit-o mama
musulmanilor. După Coran, locul ei este astăzi în paradis, în cerul cel mai înalt în care poate ajunge o
femeie, alături de Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, alături de Kultum, de sora lui Moise, şi
Asya, soţia lui Faraon (4).
Moartea Kadidjei îl va arunca pe Mahomed într-o mare întristare. Nu putea să se consoleze cu nimic.
La două zile după moartea Kadidjei, primul stâlp al islamului, a murit Abu-Talib (5). Cel de-al doilea stâlp
s-a prăbuşit. Deşi nu era musulman, Abu-Talib, ca şef al clanului Abd al-Muttalib, a purtat stindardul
rezistenţei persecuţiilor. El l-a luat pe Mahomed sub ocrotirea sa. A refuzat toate ofertele făcute spre a-l
trăda pe profet în schimbul acestora. A preferat sărăcia, persecuţia şi moartea, salvând astfel o religie care
nu era a sa. Supremul altruism: să mori pentru Dumnezeul altuia, pentru că acest altcineva este nepotul tău.
Abu-Talib a murit din pricina persecuţiilor în ghetoul în care trăiau musulmanii
204
expulzaţi din Mecca. în hăul stâncii. La 86 de ani (6). La arabi, muribunzii sunt înconjuraţi de prieteni şi de
rude care vorbesc celui care urmează să moară până în ultima clipă. Astfel ca muribundul să nu se simtă
părăsit. Nu există o mai mare singurătate decât aceea din clipele de pe urmă, în care omul părăseşte
pământul, viaţa şi propriul trup. Atunci trebuie să fie susţinut de toţi ai săi.
Abu-Lahab, fratele lui Abu-Talib şi duşmanul principal al islamului, a cerut lui Abu-Talib să jure că va
muri întru credinţa strămoşilor săi. Abu-Talib ajurat. Mahomed era de faţă. Moartea protectorului său l-a
afectat într-o asemenea măsură, încât el s-a rugat neîncetat întreaga zi pentru unchiul său care l-a părăsit în
acel an de durere.
Seara, după această rugăciune, îngerul Gabriel i-a apărut lui Mahomed pentru a-i reproşa faptul de a se
fi rugat pentru Abu-Talib.
Profetul şi credincioşii săi nu trebuiau să mijlocească pentru idolatri, chiar dacă ar fi fost vorba despre
părinţii lor, pentru că idolatri sunt sortiţi infernului” (7).
După această mustrare, îngerul l-a consolat pe Mahomed spunându-i că nici Avraam nu avusese dreptul
să se roage pentru tatăl său idolatru: „Avraam făgăduind să se roage pentru tatăl său a împlinit legământul
lui. Dar când a ştiut că tatăl său a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu, a rupt această făgăduinţă. Totuşi, Avraam a
fost un om evlavios şi plin de îndurare”(8).
Mahomed a împlinit porunca îngerului. El nu s-a mai rugat şi n-a mai plâns pentru moartea lui Abu-
Talib. Mahomed este un musulman. Adică un supus. însă îi este
205
nespus de greu să nu se roage pentru Abu-Talib pe care îl iubea şi pentru care simţea o nespusă
recunoştinţă. Abu-Talib era rădăcina care îi adusese protecţie, sevă şi curaj.
Dar milat-ul Ibrahim, ori islamul, este supunerea absolută faţă de Dumnezeu. Mahomed s-a supus şi şi-
a şters lacrimile. Arabii numesc lacrima „fiica ochiului” ori bint-al-aim. Mahomed a îndepărtat de pe faţa
sa aceste fiice ale ochilor, lacrimile de nepot pentru moartea unchiului său care-l ocrotise. Porunca venise
de la Dumnezeu pentru a nu mai plânge.
XXXVI
Călătoria la cer
Mahomed era fără djiwar, fără protecţie. Se afla în afara legii. îndată după moartea lui Abu-Talib,
clanul s-a adunat pentru a alege un nou conducător. A fost ales Abu-Lahab, fratele celui mort. Era cel mai
înverşunat dintre duşmanii islamului.
în zilele care au urmat alegerii sale, Abu-Lahab a pus capăt persecuţiilor împotriva musulmanilor. El a
afirmat că în calitate de cetăţean al oraşului Mecca este de datoria sa de a combate noua religie şi de a o
nimici, dar că în calitate de conducător al clanului Abd al-Muttalib are datoria de a-l ocroti pe Mahomed,
care este membru al acestui clan.
Abu-Lahab va anunţa că-l va proteja pe nepotul său Mahomed până în ziua în care acesta va înfăptui o
crimă împotriva clanului. Acea zi nu va întârzia. Abu-Lahab a convocat pe toţi membrii tribului şi l-a
întrebat pe Mahomed de faţă cu toţi unde se afla în acea clipă Abd al-Muttalib. Mahomed a răspuns fără
nici o ezitare că Abd al-Muttalib se afla în iad. Acolo unde se aflau toţi idolatri.
Apoi l-a întrebat pe profet unde se află comandantul Abu-Talib. Mahomed a răspuns din nou fără
ezitare că Abu-Talib se află în flăcările iadului, alături de ceilalţi idolatri.
207
Abu-Lahab face apelul strămoşilor morţi şi-l întreabă pe Mahomed unde se află fiecare dintre aceşti
strămoşi. Mahomed răspunde că aceştia toţi se aflau în cuptorul iadului. Printre strămoşii lui Mahomed se
numărau fondatori ai cetăţii Mecca, care descindeau direct din Adam, Avraam şi Ismael.
Pentru arab, strămoşii nu sunt doar rădăcinile fiecărui om de pe pământ, ci ei constituie unica Lege
existentă şi unicul exemplu de conduită. Strămoşii săi sunt ceea ce semnifică textual „lucru minunat” şi
care înglobează totalitatea legilor civile, morale şi religioase. Afirmând că strămoşii sunt în iad, Mahomed
anula legea arabă pe de-a-ntregul.
A încălca una dintre legile lăsate de strămoşi era un lucru foarte grav. A schimba linia de conduită
trasată de strămoşi era de asemenea grav. Dar a afirma că tot ceea ce strămoşii au făcut a fost greşit, că
toate faptele lor sunt pline de vinovăţie şi că ei se află în iad, echivala cu anularea Legii. Căci, în afară de
exemplul strămoşilor, nu exista nici o lege.
Abu-Lahab are dreptul de a-l exclude din clan pe Mahomed. Şi el face aceasta. Din acea clipă,
Mahomed nu mai aparţine clanului Abd al-Muttalib. El a devenit o creatură pe care legile nu o iau în
seamă, pentru că legea nu recunoaşte indivizii, ci clanurile. Oricine putea să-l ucidă, să-l vândă ori să-l
tortureze pe Mahomed, fără a fi pedepsit. Acesta nu mai exista. Nu mai avea o stare civilă. Nu mai putea fi
nici chiar judecat.
Suprimând identitatea pământească a lui Mahomed prin excluderea din clan, Abu-Lahab uită că el este
un profet şi că adevărata lui patrie este cerul. Mahomed
208
crede în ocrotirea divină. El îl cheamă pe îngerul Gabriel şi-l roagă să-şi întindă asupră-i aripa sa. Căci nu
mai are patrie, nici identitate pe pământ.
Şi în adevăr în acele ceasuri de singurătate, de teamă şi de cumplită tulburare, Dumnezeu îi face lui
Mahomed un dar ieşit din comun: îl cheamă pe Mahomed la cer.
Călătoria lui Mahomed la cer are loc în vremea în care profetul era abandonat de toţi şi de toate.
Evenimentul este datat în luna rajab cea de-a şaptea lună a anului care coincide cu micul pelerinaj la
Mecca, cu umrahul. Era în plină vară (se culegeau curmalele la Medina în cursul acestei luni). Plecarea
profetului la cer are loc pe data de 27 a lunii rajab. Prima parte a călătoriei numită isra este de la Mecca la
Ierusalim.
Mahomed dormea în casa lui Umm Hani, care se afla în vecinătatea sanctuarului kaabei.
În timpul nopţii „s-a făcut o spărtură în acoperişul casei mele” povesteşte Mahomed (1). „Mă aflam la
Mecca. Gabriel a coborât pe această spărtură în camera în care dormeam. îngerul mi-a despicat pieptul şi l-
a spălat cu apă din Zem-zem. Apoi a adus o cană de aur plină cu hikma, adică de înţelepciune şi credinţă, şi
a vărsat-o în pieptul meu, după care l-a închis. Mi-a luat îndată mâna şi m-a urcat pe buraq, un cal
înaripat.” în timpul plecării, Mahomed se afla într-o stare intermediară „între somn şi veghe” (2). Buraqul
este o creatură „iute precum lumina”, de talie mijlocie, între cal şi catâr, cu un cap de femeie (3).
209
La chemarea îngerului Gabriel, Mahomed urcă singur pe El-Buraq şi pleacă. Face o primă oprire la
Hebron (localitate în care se află mormântul lui Avraam) şi se roagă. Cea de-a doua oprire este la Bethleem
satul în care S-a născut Hristos. Mahomed se opreşte aici şi se roagă. Cea de-a treia oprire este la Ierusalim.
Aici ia sfârşit prima parte a călătoriei ori isra. Ea ţine de la Mecca centrul devoţiunii pământeşti, locul unde
se află Sfânta Moschee la Ierusalim — masdjid aqsa ori moscheea îndepărtată.
La Ierusalim, punctul final al isrei, călătoria pământească, începe mi raj ori călătoria cerească.
înainte de a părăsi pământul, Mahomed lasă amprenta piciorului său pe piatra Gubbat as Sakhra, cupola
stâncii de la Ierusalim, precum Avraam şi-a lăsat urma piciorului său pe maqam Ibrahim la Mecca.
Cea de-a doua etapă a călătoriei este de la Ierusalim până la bolta cerului, până la cerul lunii, care este
cel mai jos dintre cele şapte ceruri. Această a doua parte a călătoriei este iacută tot pe El-Buraq.
Din cerul de jos, Mahomed urcă până la cel de-al şaptelea, atingând Sidrat-al-Muntaha, adică Copacul
Sfârşitului ori Lotusul Limitei. Profetul este atât de aproape de Dumnezeu, că, din locul unde se află, aude
scrijelitul penei cu care Dumnezeu scrie pe masa cea de neatins legile şi poruncile care conduc mersul
universului.
în ciuda acestei vecinătăţi, Mahomed nu vede (nici pentru o clipă) chipul Domnului. Nici un om, chiar
profet, nu are privilegiul să vadă chipul Creatorului.
Există şapte ceruri. Ca şapte sfere, pe care mai târziu Dante, la rândul lui, le va descrie în Divina
Comedie. Cerul
210
de jos, ori cerul lunii, este păzit de îngerii care controlează identitatea celor care vin la cer de pe pământ.
în cerul de jos, Mahomed îl întâlneşte pe Adam. Primul om se află între două cete de oameni veniţi de
curând de pe pământ. Unii dintre aceşti oaspeţi sosiţi de curând se află la dreapta lui Adam; aceştia vor
urca în paradis. Alţii sunt în partea stângă: ei vor coborî în infern. Adam, deşi primul dintre oameni, este
totuşi un om şi se poartă ca atare: plânge când priveşte pe cei care sunt de-a stânga, oameni sortiţi să
meargă în infern, şi surâde atunci când priveşte pe cei care sunt de-a dreapta şi care vor merge în paradis.
Adam este părintele tuturor oamenilor, atât al celor buni, cât şi al celor răi. Din acest motiv el ia parte ca
părinte la bucuria şi la necazul lor. în cel de-al doilea cer, Mahomed îi întâlneşte pe Iisus şi pe Sfântul Ioan.
în cel de-al treilea se află Iosif; în cel de-al patrulea, Idris; în cel de-al cincilea, Aaron; în cel de-al şaselea
cer se află Moise; şi în cel de-al şaptelea cel mai înalt avraam.
Patriarhul rămâne sprijinit precum un păstor de zidul Bait-al-Mamur, adică de casa îngerilor. Această
casă este înălţată exact după acelaşi plan ca şi sanctuarul kaabei.
Mai sus de casa îngerilor, care este înconjurată de o curte sfântă ori haram, la fel ca şi sanctuarul
kaabei, se află Lotusul Limitei, capătul suprem. Tot ceea ce se află dincolo de Copacul Sfârşitului este
necunoscut.
Omul poate să se apropie de Dumnezeu la o distanţă care nu poate fi decât de „două arcuri”. El nu
poate auzi glasul lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu Creatorul, omul are nevoie de un mijlocitor, de un înger.
211
Toate aceste realităţi cereşti Mahomed le află în timpul mirajului ori călătoriei la cer.
Dumnezeu ştie că Mahomed este exclus din clanul quraişiţilor şi că este expus pe pământ la tot felul de
primejdii. Dumnezeu îl consolează, povestindu-i suferinţele aproape asemănătoare pe care profeţii de
dinainte le-au îndurat. Dumnezeu îi aminteşte lui Mahomed că ceilalţi profeţi au suferit încă şi mai mult:
unii au fost torturaţi şi ucişi.
înainte de a părăsi cerul, Mahomed primeşte douăsprezece porunci pe care el are ordinul de a le
transmite musulmanilor. Tot astfel după cum şi Moise a primit cele zece porunci. Aceste douăsprezece
porunci sunt:
Să nu adori decât un singur Dumnezeu.
Să iubeşti şi să respecţi pe tatăl şi pe mama ta.
Să iubeşti pe aproapele tău şi să-i dai lui ceea ce îi este datorat.
Să-i ocroteşti pe cei slabi, pe călători şi pe străini.
Să nu fii risipitor.
Să nu fii avar.
Să nu săvârşeşti adulter.
Să nu ucizi.
Să nu te atingi de bunurile altuia şi mai cu seamă de bunurile orfanilor.
Să nu măsluieşti măsurile.
Să nu faci lucruri nechibzuite.
Să nu fii mândru.
Cât despre rugăciunile pe care fiecare musulman este obligat să le facă în fiecare zi, numărul lor a fost
fixat la cinci.
212
Dumnezeu i-a vorbit lui Mahomed de Moise şi despre Exod.
Dumnezeu i-a adus la cunoştinţă profetului că şi el la fel ca Moise trebuie să-i adune pe cei credincioşi
şi să plece cu ei în exil. Ceea ce se cere de la el e un mare curaj şi o voinţă puternică. Pentru a i le da pe
acestea, Domnul l-a luat la cer. Într-adevăr, ceasul care va urma va fi unul hotărâtor în fondarea islamului.
Mahomed va descrie mai târziu toate persoanele pe care le-a întâlnit în cer. în Divina Comedie, Dante
va urma acelaşi plan al raţiunii. Coranul spune că Avraam, de pildă, semăna cu Mahomed. Moise avea
părul lung şi negru, nasul acvilin; era un bărbat frumos.
La Mecca, a doua zi dimineaţa, toată lumea află că Mahomed a făcut o călătorie la cer. Profetul n-a
povestit încă nimănui ceea ce i s-a întâmplat. Dar faptul n-a putut să fie ţinut secret. Nimeni nu vrea să
creadă în adevărul acestui miraj, al călătoriei cereşti a profetului. Toţi râd de Mahomed. Un singur om
crede încă din prima clipă şi fără nici o ezitare: este Abu-Bakr, care de atunci va fi supranumit siddiq ori
Cel Adevărat.
La cer, Mahomed a întâlnit tot ceea ce omenirea a produs mai de preţ şi de cea mai înaltă calitate.
Acum, el este din nou în mijlocul celor josnici din Mecca, care îl urăsc, îl persecută şi îşi bat joc de el. Este
din nou printre quraişiţi, „micii rechini”. E ameninţat cu moartea. Or, acum se aflau la Mecca arabi veniţi
din toate triburile, cu prilejul micului pelerinaj, Umrah. Quraişiţii caută printre străini un ucigaş plătit care
să-l omoare pe
213
Mahomed. Profetul află. Dar el are încredere în Dumnezeu. într-o zi, totuşi Thumamah-ibn-Uthal
conducătorul tribului Banu-Hanifah îi taie calea, scoate sabia şi îi spune lui Mahomed că dacă va deschide
gura îl omoară (4). Mahomed nu deschide gura. Era o provocare. Vor urma alte asemenea tentative de
ucidere. De această dată, Mahomed scapă. Dar de acum înainte el va trebui să caute alt loc de trai. La
Mecca, quraişiţii vor căuta să-l ucidă. Mahomed se gândeşte serios la un loc de refugiu pentru el şi pentru
grupul lui de credincioşi.
XXXVII
Mahomed este izgonit cu pietre din cetatea Taif
„Nu clanul tău, noi te vom ucide cu pietre!” (1).
Era ameninţarea pe care Mahomed a auzit-o de ani de zile. Acum, ameninţarea de demult a încetat: el
nu mai are clan. Quraişiţii, compatrioţii săi, pot să-l ucidă. Fără a fi pedepsiţi. Fără mustrări de conştiinţă.
Mahomed este conştient de primejdie. Fuge de la Mecca în timpul nopţii. Are intenţia de a cere
protecţia familiei sale din Taif. Este o cetate situată la miază-zi de Mecca, la o distanţă de o zi de cale cu
măgarul ori de două zile pe cămilă (2). Cetatea este înălţată la o mie şase sute de metri altitudine, pe un
platou roditor care nu seamănă deloc cu deşertul fără margini ce o înconjoară. Populaţia cetăţii Taif face
parte din tribul Banu Thaqif. Toţi cetăţenii bogaţi din Mecca au o vilă şi o grădină la Taif, unde totul este
verde, unde aerul este curat şi unde ţi se pare că te afli pe un alt continent, nu pe paralelogramul pustiu al
arabilor.
Cetăţenii din Taif sunt bogaţi. Principala lor ocupaţie este cămătăria. La Taif se împrumută banii cu
100 dobândă. Niciodată mai puţin. Cea de-a doua caracteristică a oraşului sunt grădinile. Aici se cultivă
legume
215

şi cereale. Ceea ce-i face pe cei din tribul Thaqif vestiţi printre beduini e faptul că ei mănâncă pâine... în
deşert, aceasta este ceva ieşit din comun. La Taif, locuitorii au timp şi mijloace de a se ocupa de artă, de
ştiinţă şi de litere. Singurul medic cunoscut în acele timpuri în Arabia era din Taif, numit Harith-ibn-
Kaladah. El îşi făcuse studiile în Iran (3). La naşterea lui Mahomed, cerul s-a umplut de comete şi de stele
căzătoare. Astronomul cel mai vestit, căruia oamenii i-au cerut explicaţii asupra acestor fenomene, era un
astronom din Taif, pe nume Amr-ibn-Umayah (4). întreg teritoriul oraşului era haram ori sacru. Pe o stâncă
din incinta cetăţii se afla statuia Al-Lat, una dintre Garaniq cei trei cocori care sunt la originea versetelor
satanice din Coran.
Teritoriul care înconjoară statuia şi sanctuarul este un loc de refugiu. în principiu, chiar şi cel mai odios
dintre asasini nu poate fi urmărit dacă pătrunde în această incintă. Pe teritoriul sacru al cetăţii Taif nu se
poate ucide nici animal, nici pasăre, nu poţi nici măcar să tai un copac.
Cetatea Taif este singura din întreaga Arabie înconjurată de ziduri. De altfel, în arabă Taif înseamnă
cetate. în urma serviciilor faţă de împăratul Persiei ale unui taifian, acesta a fost întrebat ce ar dori drept
răsplată. Taifianul a răspuns că ar vrea un inginer care să zidească un zid de apărare în jurul cetăţii. Astfel
au fost înălţate fortificaţiile care înconjoară cetatea de pe platou, care se numeşte Wajj (5).
Nu departe de Taif se ţine în fiecare an vestitul târg de la Ukaz.
Mahomed intră în cetatea de zid de pe platou şi se îndreaptă către casa lui Abd-Yalil un văr din clanul
Abd
216
al-Muttalib. Nu doar că Yalil nu vrea să-l primească în casa lui, ci încă trimite o ceată de sclavi şi de
ticăloşi ca să-l ucidă cu pietre pe profet (6). Mahomed este atacat şi vânat cu lovituri de pietre din toate
părţile pe străzile oraşului Taif. Pentru a-şi salva viaţa, se refugiază într-o grădină şi se ascunde între câţiva
boscheţi. Proprietarul grădinii în care Mahomed a căutat să se adăpostească este un cetăţean din Mecca. El
nu-l apără pe profet pentru a nu-şi atrage vrăjmăşia concetăţenilor, dar îi este milă de cel nefericit.
Mahomed este rănit şi faţa îi este plină de sânge. Proprietarul porunceşte unui sclav să-i aducă celui aflat în
afara legii un ciorchine de strugure. Sclavul este un creştin din Ninive şi se numeşte Addas. Mirarea
sclavului nu mai are margini când îl aude pe Mahomed înainte de a duce boabele de strugure la gura lui -,
că spune „prin harul lui Dumnezeu”. Sclavul îl întreabă pe profet dacă este creştin, formula pronunţată de
acesta fiind aceeaşi cu cea a creştinilor. Mahomed răspunde că nu este creştin. El explică: „Sunt un profet,
un trimis al lui Dumnezeu, la fel precum compatriotul tău Iona.” Pentru că era profet, a fost bătut cu pietre
şi ameninţat cu moartea. între profetul islamului şi sclavul creştin se naşte pe loc prietenia. Sunt fraţi întru
credinţă. Amândoi cred într-un Dumnezeu unic, creator al cerului şi al pământului.
Sclavul îl ajută pe profet să iasă din Taif fără să mai întâlnească bandele care îl căutau să-l ucidă cu
pietre.
Noaptea, Mahomed pleacă spre Mecca. Nu a aflat loc în care să se refugieze. Trebuia să se întoarcă
acolo de unde a fugit. Pe cale, cu puţin înainte de miezul nopţii, se opreşte obosit, rănit, înfometat,
deznădăjduit şi se
217
roagă: „O, Dumnezeul meu, pentru Tine lucrez, dar sunt atât de slab şi atât de lipsit de puteri! Aş vrea să
merg înainte pentru a nu Te mânia pe mine. Te rog, ajută-mă!” Mahomed este la pământ. Doborât. Dar un
arab ştie că pentru un om cea mai mare ruşine de pe faţa pământului este să-ţi pierzi cumpătul. Şi
Mahomed este răbdător, îndură durerea morală de a fi fost izgonit cu pietre din Taif, durerea fizică a rănilor
sale şi durerea oboselii şi foamea. îşi continuă drumul de întoarcere la Mecca.
în regiunea Nakhla adeseori bântuită de demoni şi de tot soiul de duhuri şi unde însuşi Avraam a fost
victimă a djinnilor şi a aruncat cu pietre după ei mahomed se opreşte din nou şi se roagă. Stă în picioare.
Niciodată până atunci rugăciunea lui n-a fost atât de fierbinte. E sfâşiat de durere. Constată că pe pământ
„fuga nu ne pune la adăpost” (7), că singurul refugiu cu putinţă este în Dumnezeu. în timp ce Mahomed se
roagă cu lacrimi de sânge, o ceată de djinni ascultă rugăciunea profetului şi-i plânge de milă (8). în loc să-l
tortureze pe Mahomed, djinnii merg şi se convertesc la islam. Sunt şapte cete de djinni care au luat parte la
rugăciunea profetului în deşertul Nakhla şi care s-au cucerit de aceasta. Mahomed îşi continuă drumul către
Mecca. Ajuns în hotarele oraşului, se opreşte. Dacă intră în cetate, va fi ucis. Trimite un mesager pentru a
cere protecţia, djiwar, lui Akhnas-ben-Şariq, din clanul Zuhrah. Mahomed aşteaptă răspunsul. E aproape de
Muntele Elifa, acolo unde îngerul Gabriel i-a vorbit pentru prima oară cu zece ani înainte. Acum,
Mahomed e un cu totul alt om. Nimeni n-ar recunoaşte astăzi pe negustorul bogat din urmă cu zece ani care
venea în grota de pe Muntele Luminii
218
pentru asceză. Acum Mahomed este un proscris. Prigonit cu pietre de cetatea în care îşi căutase adăpostul.
E slab, murdar, plin de sânge, rănit şi atât de copleşit de durere, că chiar demonilor le-a fost milă de el şi au
plâns. Nu are curaj să intre în Mecca, căci se teme să nu fie ucis. Curierul trimis de profet se întoarce.
Răspunsul este unul negativ. Akhnas nu poate să-i acorde protecţie lui Mahomed. E un aliat al quraişiţilor.
Un aliat nu poate acorda protecţie de la sine altcuiva; nu are aceleaşi drepturi ca membri clanului din care
face parte (9).
Mahomed cere atunci protecţie lui Suhail-ben-Amr. Acesta nu este un aliat, este un quraişit. Dar şi el
respinge protecţia cerută de Mahomed. Legile clanului sunt stricte, severe şi precise. Suhail este un quraişit
care nu descinde din clanul principal Kab. Deci el nu poate să-i acorde protecţie faţă de quraişiţi. Mahomed
se resemnează pentru a doua oară. în cele din urmă, el cere djiwar lui Mutim-ibn-Adi (10). Acesta acceptă.
El trimite pe propriii fii înarmaţi să-l escorteze pe profet care vine la Mecca. Mutim face parte din tribul
Naufal. El îi oferă protecţia sa, dar cu anumite condiţii. Mahomed nu va putea să beneficieze de aceasta
prea mult timp. Caută un refugiu stabil. Şi nu există ceva mai stabil decât djiwarul, protecţia lui Dumnezeu.
XXXVIII
Un profet trebuie să aleagă viaţa ori moartea?
„A dori moartea înseamnă a scurta viaţa. A dispreţui moartea înseamnă a-ţi prelungi viaţa (1), spune
un poet arab. Mahomed este indecis. El nu poate islamiza Mecca. Este conştient de zădărnicia sforţărilor
sale. Poate să moară ucis de persecutorii quraişiţi, de propriul trib, ori să fugă.
Profeţii nu fug. Ei aşteaptă ca pe o eliberare moartea. Sunt fericiţi atunci când persecutorii vin să-i pună
în fiare şi să-i ducă la chinuri. Orice profet are vocaţia martiriului.
Dar Mahomed este un arab. Şi un arab ştie că nu are niciodată de ales. Mai ales când este vorba despre
viaţa şi moartea unui om. Nimeni nu a fost întrebat înainte de a veni pe lume. Dacă ar fi fost întrebaţi, cei
mai mulţi dintre oameni ar fi refuzat să se nască. Dar ei primesc existenţa fără consimţământul lor, ca pe un
dar al lui Dumnezeu. Nu au de ales între a fi şi a nu fi. Ceasul morţii sfârşitul vieţii ori adjal, aşa cum se
spune în arabă, se situează, de asemenea, în afara voinţei şi a alegerii omului. Pentru un arab, existenţa este
un bun pe care Dumnezeu îl oferă omului atunci când El voieşte şi-l retrage tot după voia Sa.
220
Omul are libertatea uzufructului. Nu este proprietarul vieţii. Viaţa sa este o proprietate străină. Ea
aparţine Creatorului. „Cel mai puţin morbide dintre popoare au acceptat darul vieţii ca pe o axiomă
incontestabilă. Existenţa este în ochii lor un uzufruct impus omului şi destinul din afara noastră o
controlează, o acordă ori o reia, după voia sa. Sinuciderea devine astfel de neconceput şi moartea încetează
să mai fie un rău” (2).
Mahomed este un arab şi, mai mult, un musulman, adică un om care s-a lăsat cu totul în seama voii
dumnezeieşti. Viaţa şi moartea sa sunt chestiuni care nu-l privesc personal: ele sunt treaba lui Dumnezeu.
El chiar nu-şi închipuie că ar putea să facă o alegere. Ar fi o impietate. Dacă Dumnezeu vrea ca Mahomed
să moară ucis de quraişiţi, va muri. în chipul cel mai firesc din lume. Death is no grief” (3) moartea nu este
un rău.
Aşteptând hotărârea divină, Mahomed acţionează precum oricare alt beduin exclus din tribul său: caută
un alt trib. în deşert, nimeni nu poate trăi fără un trib. După cum atomul ieşit din moleculă caută alţi atomi
pentru a forma o nouă moleculă. Natura refuză beduinilor şi atomilor existenţa individuală în univers.
La Mecca, este acum cea de-a şaptea lună a anului, ori radjab, timpul micului pelerinaj umra. Aproape
toate triburile arabe au aici reprezentanţii lor. Mahomed şi credincioşii săi iau contact cu conducătorii
triburilor străine şi cer acestora protecţie. Are parte de refuzul a cincisprezece triburi (4). Oferta sa este, în
ciuda oricărui fapt, una tentantă. El spune triburilor străine: „Ocrotiţi-mă şi ascultaţi cuvintele mele şi
îndată veţi fi stăpânii împărăţiilor dimprejur” (5). Comandanţii triburilor
221
îl ascultă pe Mahomed şi râd cu poftă de făgăduinţele sale. Nimeni nu-l ia în serios pe profet. în Răsărit,
exemplul celor bogaţi este urmat cu fervoare. Din moment ce quraişiţii aceşti capitalişti ai deşertului îl
expulzează pe Mahomed din sânul lor, înseamnă că Mahomed nu e bun de nimic. De altfel, Abu-Lahab,
Abu-Sufian şi Abu-Jahl şi ceilalţi duşmani ai islamului au adus la cunoştinţă beduinilor că Mahomed este
un nebun şi un om periculos. Că nu este recomandat să fie ascultat. Că tot ceea ce spune el este lipsit de
noimă. Beduinii nu au nici un motiv să se îndoiască de afirmaţiile răspândite de cei mai mari negustori din
Mecca. în consecinţă, ei se adapă din ultragiile la adresa lui Mahomed. Dar Mahomed nu se descurajează.
Este un arab. Dacă arabii se descurajează, ei n-ar putea să traverseze deşertul de nisip, fără apă, fără hrană,
de la un capăt la celălalt, de-a lungul întregii lor vieţi. Prima virtute a celui care trăieşte în deşert este
răbdarea. Cea de-a doua este răbdarea, şi cea de-a treia virtute capitală este tot răbdarea. Celelalte virtuţi
sunt secundare.
„E cu neputinţă de a stima un om care este incapabil de a îndura suferinţele fizice şi morale” (6).
Răbdarea lui Iov este monedă curentă în deşert. Cel care nu o are îşi pierde viaţa. Căci fără răbdarea lui Iov
viaţa omului în deşert este de neînchipuit. Mahomed nu se descurajează. Aşa cum spune proverbul: „Caută
bine în deşertul nefericirii tale şi vei sfârşi până la urmă prin a afla o oază.”
Cel de-al şaisprezecelea trib căruia Mahomed îi cere protecţie îl ascultă pe profet fără să-l
batjocorească. Acceptă propunerea făcută. E un grup de şase oameni din Medina ori din Yatrib. Pentru a
discuta în toată liniştea
222
şi cu amănuntul intrarea profetului în clanul lor, arabii din Medina îi dau întâlnire lui Mahomed în defileul
numit aqabah, nume care în arabă înseamnă diiar „defileu”. Locul se află la mică distanţă de Mecca (7).
Discuţia dintre Mahomed şi cei şase arabi din Medina are loc pe raţiuni foarte bine întemeiate: pentru
oamenii din Medina, Mahomed nu este un străin. Tatăl său este înmormântat în apropiere de Medina, la
Abwa. Abd al-Muttalib, bunicul său, este fiul unei femei din Medina. Castelul acestei femei există încă
până astăzi, înălţat dintr-o piatră albă ca laptele.
Cei şase oameni din Medina îl ascultă cu luare-aminte pe Mahomed. Ei îmbrăţişează islamul fără vreo
ezitare (8). După pelerinajul la Mecca, se întorc acasă şi organizează cu clanul lor cooptarea profetului.
în aşteptare, Mahomed rămâne la Mecca. în afară de legăturile de rudenie, există şi alte motive pentru
care cei şase oameni care vorbesc în numele clanului dominant din Medina clanul Khazraj îl vor accepta pe
Mahomed. întâi de toate, la Medina existau mulţi evrei.
Evreii vorbeau fără încetare, de la o vreme, de venirea iminentă a unui profet ori a unui Mesia. Făceau
chiar pregătiri pentru a-l primi în Medina. Oamenii din clanul Khazaj văd în Mahomed pe profetul vestit de
evrei. Ei sunt încântaţi că de această dată trimisul lui Dumnezeu este un arab, şi nu un iudeu. Mai mult,
noul profet este un quraişit. Deci un nobil. Oamenii din Yatrib sunt nespus de onoraţi să primească un nobil
în clanul lor, adică un om care poate să pună în contact deşertul nemărginit care se întinde sub picioarele
lor şi albastrul infinit de deasupra creştetelor lor (9).
223
Mahomed îşi va continua astfel lucrarea. El va răbda însă loviturile cu şi mai mult curaj, pentru că
întrevedea o oază, Medina, unde va putea să se refugieze.
Mahomed se căsătoreşte cu Saudah-bint-Zamah. Este soţia divorţată a unui musulman pe nume Sukran,
care a emigrat în Abisinia. Acolo, Sukran s-a lepădat de islam şi a devenit creştin, în acelaşi timp cu un
nepot al lui Abd al-Muttalib, pe nume Ubaidallah-ibn-Djaş. Amândoi au fost impresionaţi de cultul creştin,
de icoane şi de bisericile văzute în Abisinia.
Soţia lui Sukran, rămasă musulmană, a divorţat şi s-a întors singură la Mecca, unde s-a instalat în casa
profetului. Saudah nu este nici tânără, nici frumoasă. Mahomed a luat-o de soţie pentru că ea a rămas
credincioasă islamului şi s-a întors la Mecca, preferând să divorţeze mai degrabă decât să-l urmeze pe soţul
ei şi să devină creştină precum acesta. Era o recompensă pe care profetul a acordat-o acestei femei pentru
puterea şi credinţa ei în islam. Mai mult, Mahomed era singur. Nimeni n-a luat şi nu va lua însă vreodată în
inima lui locul Kadidjei, dar „pentru că mama lor murise, copiii Kadidjei aveau nevoie de o altă mamă
pentru a-i pieptăna (10)”. Saudah, noua soţie a lui Mahomed, este o menajeră de vârstă matură. Ea însăşi
devenind soţia lui Mahomed va spune: „Nu mai vreau ceea ce femeile vor să aibă în această lume, ci doar
să iau locul printre soţiile profetului în ziua adunării supreme” (11).
În acelaşi timp, prietenul cel mai credincios al lui Mahomed, Abu-Bakr, care-şi sacrificase întreaga
avere pentru islam, l-a rugat pe profet să-i facă cinstea de a se logodi cu fiica sa, Aişa, care a fost primul
copil născut
224
musulman. Aişa are şapte ani. Ea va deveni soţia lui Mahomed când va ajunge la vârsta pubertăţii. Acum,
tatăl său, Abu-Bakr, îi cere doar lui Mahomed de a se logodi cu ea; astfel, Abu-Bakr devine rudă cu
profetul. Legăturile lor de prietenie vor fi cimentate prin sânge. Deşi nici profetul, nici Abu-Bakr, cel de-al
patrulea musulman, nu ştiau ce va urma, ei presimt evenimente cărora nu vor putea să le facă faţă decât
mult mai uniţi decât au fost până atunci: suntem în anul 620.
XXXIX
Jurământul femeilor
Iată, deci, anul 621. La Mecca, cu ocazia micului pelerinaj, sosesc doisprezece musulmani din Medina.
Aceştia sunt cei şase de anul trecut, cu alţi şase credincioşi. Zece dintre ei aparţin tribului Khazraj şi doi
tribului Aus. Cele două clanuri importante din Medina sunt de acord să-i accepte în rândurile lor pe
Mahomed şi pe credincioşii săi.
„Poporul nostru este foarte dezbinat de certurile dintre noi. Se poate ca Dumnezeu să-l scape de acestea
prin mijlocirea ta. Noi vom lucra pentru aceasta şi vom propune poporului nostru ceea ce tu ne propui şi
noi am acceptat” (1).
Acesta este discursul reprezentantului celor doisprezece oameni din Medina.
întâlnirea dintre Mahomed şi cei doisprezece musulmani din Medina are loc tot la aqaba, în acelaşi
defileu în care a avut loc întâlnirea cu un an înainte.
Acest defileu este situat între Mecca şi Mina. Era un loc bântuit de satan şi de o mulţime de duhuri, de
djinni. Când Avraam a mers să-l înjunghie pe fiul său Isaac pentru a arăta lui Dumnezeu că era musulman,
adică lăsat în voia dumnezeiască, el a fost urmărit de diavol care l-a târât chiar în acest loc, în defileul
aqaba. Avraam a fost
226
nevoit să arunce cu pietre în diavol pentru a scăpa de el. Acest ritual de a arunca cu pietre în diavol este
respectat până în zilele noastre cu prilejul pelerinajelor.
Când ajung în acest loc, musulmanii aruncă asupra celor trei djarma grămezi de pietre, şapte pietre pe
care fiecare le aduce de la Moz Dalifa. Acolo, în anul 621, au venit cei doisprezece oameni din Medina,
care vor purta de atunci înainte denumirea de ansari ori ajutoare ale lui Mahomed (2).
Cei doisprezece musulmani ansari, care vorbeau în numele uneia dintre cele mai importante cetăţi ale
Arabiei, nu doar că voiau să-i acorde protecţia lor lui Mahomed, dar, mai mult, ei îi vor jura credinţă şi-l
vor trata aşa cum trebuie tratat un trimis al lui Dumnezeu. La Medina, numărul convertiţilor după un an
este foarte mare. O asemenea iuţime a convertirilor are ceva miraculos la mijloc. Nu te-ai putea opri să nu
te întrebi ce magie foloseşte Mahomed.
El afirmă că nu face minuni. Dar ceea ce se petrece, eficacitatea prozelitismului, este, în ochii arabilor,
cea mai mare dintre minuni.
Fiecare popor cere de la profeţi felurite minuni. în acest timp, arabii cer de la profetul lor ceva scris, aşa
cum au iudeii şi creştinii. Dar ceva scris în arabă. Mahomed le-a dat Coranul. Era cea mai mare minune pe
care o aşteptau arabii pentru a ieşi din această stare de inferioritate în care se aflau faţă de popoarele care
aveau cărţi, iudeii şi creştinii. Primind Coranul, ei vedeau deschizându-se calea emancipării arabe. Se aflau
astfel pe picior de egalitate cu cei care aveau Evanghelia şi Pentateuhul. Pentru musulmani, Coranul este
cartea cea mai minunată din lume.
227
Se ştie că fiecare profet face minuni pentru a demonstra autenticitatea misiunii sale. Cu toate acestea,
Dumnezeu alege felul de minune după preferinţele pe care le arată poporul şi epoca în care trăieşte fiecare
profet. în timpul lui Moise, oamenii îi apreciau cel mai mult pe magi. Dumnezeu i-a dat lui Moise puterea
de a face minuni la fel ca vrăjitorii. în timpul lui Iisus, tămăduirile minunate şi învierile din morţi erau mult
apreciate de popor. Iisus le-a împlinit pe amândouă mai ales tămăduiri minunate pe o scară largă. în timpul
lui Mahomed, arabii nu apreciau nimic mai mult decât îndemânarea exprimării. Cu precizie, vigoare şi
talent poetic. Mahomed a făcut această minune (3) prin Coran.
în discuţiile pe care le are cu ansarii, Mahomed vorbeşte încă de la început ca un comandant. De altfel,
Medina căuta cu disperare un comandant. Chiar în clipa în care Mahomed discuta cu ansarii despre venirea
lui ca împăciuitor şi profet, bijutierii din Medina lucrau la cizelarea coroanei unui eventual rege al Medinei.
Căci o parte dintre cetăţeni decisese să aleagă un rege. Persoana noului monarh era cunoscută. Acesta se
numea Abdallah-ibn-Ubaiy-ibn-Salul (4). Artizanii i-au luat măsura capului pentru a făuri coroana regală.
Ubay însă este un khazrajit, şi celelalte triburi nu sunt de acord. Ele preferă ca în locul regelui Medina să-l
cheme pe Mahomed, care să fie profet şi împăciuitor. Un profet este superiorul unui rege. El are parte de
colaborarea cu Dumnezeu. Cetatea n-ar fi avut decât de câştigat.
Mahomed spune celor doisprezece ansari: „Vă angajez să mă ocrotiţi aşa cum vă ocrotiţi fiicele şi pe
femeile voastre.” Este formula clasică a jurământului pentru cei
228
care nu au clan atunci când ei sunt cooptaţi într-un alt clan. Se numeşte bayat-an-nisa ori Jurământul
femeilor”.
Cei doisprezece ansari jură. în clipa în care ei pronunţă Jurământul femeilor” în faţa lui Mahomed,
diavolul, care bântuia după obiceiul său defileul aqaba, a început să urle. Ansarii nu au dat nici o atenţie
răgetelor cumplite ale diavolului şi au continuat să pronunţe formula solemnă a jurământului: „Jurăm să
ascultăm şi să ne supunem de voie şi fără de voie, întru plăcere, ca şi întru neplăcere. Şi peste noi tu vei
avea de ales. Şi noi nu vom ieşi din porunca ce o vei da. Noi nu ne vom teme pentru cauza lui Dumnezeu
de blamarea nici unui dispreţuitor. E de înţeles că nu vom asocia lui Dumnezeu orice altceva. Că nu vom
fura. Că nu vom desfrâna. Că nu-i vom ucide niciodată pe copiii noştri. Că nu vom aduce calomnii
nicicând printre noi şi că nu ne vom lepăda în nici o faptă” (5).
Mahomed a răspuns ansarilor: „Dacă vă ţineţi jurământul, Raiul este răsplata voastră, şi dacă voi îl veţi
încălca cu ceva, Dumnezeu e Cel Care vă va pedepsi ori vă va ierta” (6).
Cei doisprezece ansari s-au întors în cetatea lor ca doisprezece apostoli. Ei erau însoţiţi de un misionar
care trebuia să-i înveţe Coranul şi să-i îndrume în islam, adică în supunerea întru voia lui Dumnezeu.
Acest misionar trimis special al profetului se numeşte Musab-ibn-Umair (7). Era un om cu tâmplele
argintii, cu voce muzicală, care recita Coranul cu măiestrie, dar care era, mai cu seamă, un mare seducător
de oameni. El poseda arta de a vorbi şi de a se face îndrăgit. îşi va îndeplini misiunea plin de îndemânare şi
de talent. La Medina,
229
se va instala în casa lui Asad-ibn-Zurarah, unul dintre cei şase convertiţi la islam. La sfârşitul anului 621,
întreaga populaţie a Medinei devenise musulmană, cu excepţia evreilor. Aceştia, deşi nu abandonaseră
iudaismul, erau favorabili venirii lui Mahomed printre ei ca împăciuitor.
În acest timp, Mahomed aşteaptă la Mecca. Este conştient de gravitatea faptei sale. Toţi arabii sunt
conştienţi. Este o fitna, o ruptură, un lucru grav în societatea arabă. Căci rădăcinile tuturor oamenilor sunt
în acelaşi arbore genealogic. Mahomed se rupe de aceste rădăcini. La chemarea sa, oamenii nu vor mai fi
legaţi prin sânge, ci prin credinţă. Prin noua societate pe care el o creează nu se va mai înţelege oamenii
care descind din aceiaşi strămoşi, ci oamenii care cred în acelaşi Dumnezeu. Noua societate se numeşte
ummah, ceea ce înseamnă comunitate. Conducătorul ei suprem este Dumnezeu. Reprezentantul lui
Dumnezeu este profetul. Toţi membrii acestei colectivităţi sunt egali între ei şi în faţa lui Dumnezeu.
Bogaţii, săracii, negri, albii şi galbenii, femeile şi bărbaţii sunt egali. Ummah nu este separată de restul
oamenilor precum clanul prin sânge, ci prin credinţă. „Toţi credincioşii formează una şi aceeaşi ummah din
toţi oamenii.” (8). Se înţelege că toţi oamenii de pe pământ pot să intre fără diferenţe în această ummah
dacă se lasă în voia divină dacă devin musulmani.
Societatea islamică s-a format.
Era evenimentul anului 621. Nimeni nu se îndoieşte, nici ansarii, nici profetul, că în acea noapte se
crease la Aqaba o ummah, o comunitate care va supravieţui veacurilor şi care va număra sute de milioane
de oameni.
Iar în acea noapte nu fuseseră în defileul dezolant aqaba decât doisprezece oameni şi profetul lor.
XL
Jurământul de război
Anul următor, în 622, a doua zi de taşrirq, după pelerinajul de la Mina, Mahomed îi întâlneşte pentru a
treia oară tot noaptea şi tot în defileul Aqaba pe musulmanii din Medina. în afară de cei doisprezece ansari,
care depuseră „jurământul femeilor” cu un an înainte, veniseră şi alţii. în total, şaptezeci şi trei de bărbaţi şi
două femei. Se strecurau prin întuneric în defileu, fără a fi văzuţi, cu svelteţea păsărilor (1). întâlnirea era
strict secretă. Era nevoie de precauţie. în acele zile de pelerinaj mulţimea era numeroasă. De această dată
nu mai era vorba despre un simplu angajament, de un Jurământ al femeilor”. în afară de protecţie şi de
ascultare, cei şaptezeci şi cinci de musulmani din Medina vor jura lui Mahomed că vor lupta pentru el. Era
un bay a t-a l-har b, un Jurământ de război”.
Ceremonialul nocturn din defileul sălbatic, bântuit de demoni, era mai solemn decât cel din anul
precedent. Mahomed a deschis şedinţa recitând tărăgănat, cu voce muzicală, versete din Coran. Apoi, el a
cerut încă o dată bayat an nisa, jurământul femeilor, pentru cei care nu fuseseră de faţă cu un an înainte.
Mahomed: „Vă angajez să mă ocrotiţi în acelaşi chip în care vă ocrotiţi soţiile şi pe copiii voştri.”
231
Cei şaptezeci şi cinci de conspiratori pentru cauza lui Allah vor răspunde: „Da, cu siguranţă, jurăm pe
cel care te-a trimis ca martor al adevărului că noi te vom ocroti în acelaşi fel în care ne ocrotim soţiile.”
Mahomed le-a spus celor şaptezeci şi trei de bărbaţi că ar putea fi nevoiţi să ia armele pentru Allah. Să facă
război. Ansarii nu au dat înapoi. Ei vor jura să-l apere pe Mahomed şi credinţa lor, „toţi împotriva întregii
lumi”. Era jurământul de război. Cel care pronunţă un asemenea jurământ îl şi ţine. Însă ansarii aveau de
pus şi ei o întrebare: în caz de victorie, Mahomed nu-i va părăsi pentru a se reîntoarce la Mecca?
Ei obiectează: „O, trimisule al lui Dumnezeu, există un pact între noi şi iudeii din regiunea noastră, şi
noi îl vom denunţa, dar dacă facem aceasta şi dacă mai târziu Dumnezeu îţi va dărui victoria, tu nu ne vei
lăsa pentru a te întoarce la poporul tău?” (2).
La rândul său, Mahomed va jura credincioşie musulmanilor din Medina: „Sângele vostru a devenit
sângele meu. Iertarea voastră este iertarea mea. Fac parte din voi şi voi faceţi parte din mine. Voi lupta
împotriva oricui veţi lupta voi şi voi face pace cu cei cu care voi veţi face pace” (3).
Mahomed cere celor doisprezece ansari să aleagă doisprezece şefi, unul pentru fiecare din cele nouă
clanuri kazrajite şi cele trei clanuri aus. Şefii aleşi vor primi numele de naqib. Mahomed alege ca şef al
unuia dintre cei doisprezece naqib pe Asad-ibn-Zurarah (4). Este cetăţeanul din Mecca în casa căruia a
locuit şi predicat misionarul Musab-ibn-Umair.
În acel timp, cu excepţia a trei mici familii, toţi cetăţenii din Medina sunt musulmani.
232
Mahomed spune celor doisprezece naqib care îl vor reprezenta la Medina: „Veţi fi deasupra oamenilor
voştri, garanţii în ceea ce-i priveşte? la fel cum au fost cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus, Fiul Mariei”
(5). Revoluţia care trebuia să înceapă fusese declanşată. Sângele a fost înlocuit prin credinţă. Clanul
continua; un clan în care fraţii nu sunt cei care au acelaşi părinte ori aceeaşi mamă, ci cei care au aceeaşi
credinţă. „Doar musulmanii sunt fraţi între ei” (6).
Clanul este spart. „Dumnezeu a împărţit oamenii în clanuri şi în popoare pentru ca ei să se poată
recunoaşte, nu pentru ca popoarele şi clanurile să ajungă o barieră între oameni” (7). Mahomed recomandă
celor credincioşi lui să se gândească la Dumnezeu aşa cum se gândesc la propriii părinţi şi chiar cu mai
multă putere (8). Şeful tribului arabilor este Avraam (9). Locul în care au fost date Jurământul femeilor” şi
Jurământul de război” este marcat astăzi printr-o moschee, o masjid. Acesta este locul în care se află piatra
de temelie a islamului.
„Astfel, s-a deschis o nouă perioadă în viaţa lui Mahomed. El rămânea, fără îndoială, transmiţătorul
fidel al Revelaţiei şi sfătuitorul spiritual al credincioşilor, dar era, pe de altă parte, stăpânul responsabil al
existenţei materiale a unui anumit număr de oameni. După dreptate, Coranul îl propune de aici înainte pe
Moise ca model: el a devenit un conducător al poporului” (10).
XLI
Pentru a-i captura pe ansari
Vocabularul islamic va număra de aici înainte două noi cuvinte de bază: amar, care textual înseamnă
ajutor ori auxiliar şi care este numele pe care îl poartă toţi musulmanii din Medina, şi muhajirun, care
înseamnă refugiat şi care va fi numele tuturor cetăţenilor din Mecca emigraţi la Medina pentru a se integra
în ummah, comunitatea musulmană.
„Cei care îmi sunt cei mai dragi în lume sunt muhajirunii şi ansarii” (1).
Ansarii sunt cei care îl vor găzdui şi ocroti pe Mahomed în exil, şi muhajirunii sunt cei care l-au urmat
în exil. Şi unii, şi alţii au avut mult de pătimit pentru credinţa lor.
Cu toate că pactul militar, bayat-al-harb - „jurământul de război” din luna radjab a anului 622 -, a fost
încheiat la Aqaba în cea mai mare taină, quraişiţii au fost informaţi că s-a petrecut ceva foarte grav.
Ansarii au fost discreţi, ei sunt abili, au venit la întâlnire noaptea strecurându-se printre stâncile
defileului precum qata adică precum păsările. Cu toate acestea micii rechini”, quraişiţii, au ştiut că a fost
pecetluit un pact. Au început o anchetă.
234
Cetăţenii din Medina, care se aflau în pelerinaj şi care au fost întrebaţi, au răspuns cu sinceritate că nu
aveau cunoştinţă de vreo conspiraţie. Doar şaptezeci şi trei de bărbaţi şi două femei ştiau câte ceva, dar ei
au dispărut din Mecca. Quraişiţii s-au liniştit. Au crezut că au fost alertaţi fără motiv. Dar, la câteva zile
după jurământul de război, quraişiţii vor primi informaţii precise: conspiraţia a fost bine urzită. Au adunat
o caravană de cămile albe cele mai rapide şi de cai pentru a-i prinde din urmă pe ansari şi a pune mâna pe
ei.
Ansarii au plecat a doua zi după bayat-al-harb. Erau pe drum. Călătoria de la Mecca la Medina dura
unsprezece zile. Existau totuşi caravane foarte rapide, care puteau parcurge această distanţă în patru zile şi
patru nopţi. O astfel de caravană au pus în mişcare quraişiţii pentru a-i prinde pe ansari şi pentru a afla ce
complot au urzit ei şi musulmanii din Mecca.
Ansarii se aşteptau să fie urmăriţi de idolatri. Au schimbat drumul în fiecare zi. Quraişiţii nu-i vor
descoperi. Vor pune însă mâna pe un negustor din Medina care a făcut parte din caravana ansari lor şi care
rămânând mai în urmă s-a rătăcit (2). Captivul pus în fiare a fost adus la Mecca şi supus unui straşnic
interogatoriu. El va declara că, într-adevăr, a făcut o parte din drum cu caravana ansarilor. însă el nu ştia
nimic de pactul de la Aqaba. Cu toată tortura, quraişiţii nu au putut să scoată nimic de la negustor. De
altfel, le era cu neputinţă să mai continue interogatoriul prizonierului, acesta fiind foarte bogat şi având
relaţii mari la Mecca. Prietenii săi îl vor elibera îndată.
Necunoscând toate detaliile, quraişiţii rămâneau totuşi în tranşee. Un lucru era clar pentru ei: complotul
235
lui Mahomed era îndreptat împotriva lor. Vor expedia îndată o nouă caravană şi vor trimite spionii la
Medina (3) pentru a culege informaţii precise despre complot. La Mecca, casa lui Mahomed este încercuită
şi supravegheată zi şi noapte. Pentru prima oară quraişiţii lasă la o parte ironia, ultragiul şi satira în relaţiile
lor cu Mahomed. Acesta devenise pentru ei un pericol real.
Mahomed în această vreme era foarte calm, deşi prizonier întru totul. El angajase marea luptă pentru
victoria islamului, după cum îngerul i-a dat poruncă: „Luptă-te cu ei (muşrikun, adică cu idolatrii) până ce
nu va mai fi nici o fitnah ispită -, şi religia lui Dumnezeu va fi totul” (4).
Lupta, odată declanşată, nu poate să înceteze decât cu victoria totală a idolatrilor ori a islamului. Căci
claviatura vizuală a arabilor nu are semitonuri. Acest popor vede lumea în alb ori în negru... Ei nu cunosc
decât adevărul şi lipsa adevărului, credinţa şi necredinţa. Fără ezitări ori nuanţe (5).
XLII
Teroarea împotriva muhajirunilor
Coranul îi defineşte astfel pe muhajiruni: „Cei al căror zel pentru sfânta religie i-a făcut să-şi lase
casele şi averile lor” (1).
îndată după pactul militar încheiat cu ansarii, Mahomed a poruncit credincioşilor de la Mecca să se
organizeze în grupuri mici, să se urce în caravane şi să se refugieze la Medina. încă de la sosirea lor în oraş,
muhajirunii refugiaţii din pricina islamului erau luaţi în grijă de ansari, fraţii lor întru Allah.
Exodul musulmanilor din Mecca va continua zile în şir. Dar, cu cât timpul trecea, cu atât plecarea
devenea mai dificilă. Quraişiţii încercau din toate puterile să oprească formarea unui grup ostil de
emigranţi, iar aceasta chiar dintru început. Nu au dat înapoi de la nimic.
Plecările celor care vor deveni muhajiruni aveau loc în taină. Nu se putea însă păstra un secret total.
Trei prieteni musulmani vor hotărî să plece împreună în exil. Ei se numeau Aiyaş-ibn-Rabiah şi fraţii Umat
şi Haşim-ibn-As. Se vor pregăti cât mai repede cu putinţă, în ajunul plecării, unul dintre fraţi haşim va
dispărea. Ceilalţi doi vor pleca fără el.
A doua zi, cazul lui Haşim va fi cunoscut de toţi cetăţenii din Mecca. Aflând că este musulman şi că a
vrut
237
să plece în exil, quraişiţii l-au arestat. La Mecca nu exista închisoare. Prima închisoare arabă va fi
construită la Kufah, la mai mulţi ani după moartea lui Mahomed, de către fiul său adoptiv Aii (2). în
această perioadă cei care erau arestaţi precum negrul Bilal erau puşi în fiare şi lăsaţi goi pe nisip (3),
răstigniţi pe o cămilă şi ataşaţi unei caravane (4), ori aruncaţi în fundul unui puţ (5).
Haşim a fost dezbrăcat de hainele sale, pus în lanţuri şi închis într-o casă fără acoperiş, astfel ca spada
de foc a soarelui să-l ardă şi să-i sfâşie carnea până la os.
în tradiţia arabă, soarele este de genul feminin; el este reprezentat sub chipul unei bătrâne pline de
venin, care nu face decât rău universului. Pe de altă parte, luna, care aduce răcoarea nopţii, este în arabă de
genul masculin. Luna este soţul soarelui; şi petele albastre, negre, pe care noi le vedem noaptea pe discul
lunii, sunt vânătăi pe care soarele le-a făcut pe corpul acesteia, pentru că de fiecare dată când soarele
întâlneşte pe soţul său luna, îl bate şi-l răneşte. în fiecare seară trupul lunii martirul conjugal este acoperit
de vânătăi şi de răni. Acestea sunt petele de pe lună.
Prin urmare, Haşim a fost dat soarelui, pentru ca acesta să-i taie carnea şi pielea. Ceilalţi doi au fost
urmăriţi, dar n-au putut fi prinşi. Emisarii quraişiţi s-au prezentat la Aiyaş, la Medina, şi i-au spus că mama
sa este bolnavă. L-au rugat să revină. Aiyaş ştia că aceasta, fără îndoială, era o cursă, dar a preferat să cadă
în ea mai degrabă decât să nu răspundă chemării mamei sale dacă vreodată ea l-ar fi chemat cu adevărat. El
a fost condus la Mecca, închis gol şi înlănţuit în aceeaşi casă fără acoperiş, alături
238
de Haşim, pentru a fi chinuit de soare, cel mai mare călău al deşertului (6).
Cei doi musulmani nu vor muri suborturile soarelui; ei vor fi eliberaţi de un mic grup de ansari, sosit
special de la Medina. Nu doar că li s-au administrat muhajirunilor torturi fizice, dar s-au făcut presiuni
asupra lor, luându-li-se întreaga avere. Abu-Sufian i-a luat casa lui Banu-Djach (7). Un musulman pe nume
Suhaib-ar-Rumi, care avea o mare avere, a fost prins de quraişiţi atunci când se refugia la Medina cu alţi
musulmani. Quraişiţii îi vor spune: „Tu ai venit sărac în oraşul nostru. Te-ai îmbogăţit la noi. Acum, vrei să
pleci cu averea pe care ai câştigat-o la Mecca...” Suhaib nu a ezitat nici măcar o clipă: va renunţa la averea
sa şi va pleca la Medina sărac, dar plin de credinţă. Coranul îl citează ca exemplu şi îi laudă atitudinea.
Pentru lumea materialistă a negustorilor din Mecca aceasta era o faptă de neconceput (8).
Bogaţii din Mecca deţineau proprietăţi de vacanţă la Taif. Curmalele şi legumele cultivate în jurul acestor
case de vacanţă erau vândute la bazarul din Mecca. O reşedinţă estivală nu era deloc ceva de admirat dacă
nu aducea şi bani.
„Dar, se povesteşte la Mecca cu stupefacţie, cu o emoţie profundă şi aproape cu angoasă mistică, că un
quraişit foarte bogat, posesor al unei imense grădini la Taif, s-a mărginit în a face aici doar o proprietate de
agrement, nicidecum o afacere. Cei mai sângeroşi bătăuşi dintre beduinii deşertului nu au fost atât de uimiţi
de eleganţii reprezentanţi ai negoţului de vârf din Mecca” (9).
într-o astfel de societate, în care banul este mai preţios decât astrele, a-ţi abandona întreaga avere pentru a
urma
239
un profet era un fapt nemaivăzut. Şi totuşi nu există vreo îndoială, zeci, sute de oameni îmbrăţişau islamul,
lăsând averea, casa, familia, clanul pentru a-l urma pe Mahomed în exil. Numărul muhajirunilor va creşte
continuu.
Şi, cu cât numărul lor creştea, cu atât creştea angoasa quraişiţilor. Ei vor căuta o soluţie. Însă nimeni nu
putea opri un astfel de exod, aşa cum nu ar putea fi oprite apele unui râu atunci când ele sunt foarte
ridicate, ieşite din matcă.
XLIII
Un nou plan pentru asasinarea profetului
Quraişiţii adunaţi laolaltă căutau să pună la cale un nou plan pentru a-l asasina pe Mahomed şi a nimici
islamul. Quraişiţii cuprindeau zece familii. Organizarea lor era cea a societăţilor nomade după care
teritoriul oraşului cu împrejurimile lui era haram, adică sacru. Acest teritoriu, după tradiţia populară, fusese
delimitat de Avraam. El măsura în jur de două sute de kilometri pătraţi (1).
Fiecare familie quraişită avea propriul teritoriu, plus o anexă, situată în afara oraşului, şib-ul, unde erau
găzduiţi clienţii, străinii şi sclavii tribului.
În afara membrilor familiei propriu-zise, fiecare dintre aceste clanuri deţinea o populaţie numeroasă.
Erau mai întâi mania, ori clienţii, care sunt „fraţii contractuali”. A doua categorie se numeşte halif, ea se
compunea din străinii primiţi în clan. Urmează apoi jar, adică „fraţii contractuali temporari”. Sclavii, deşi
foarte numeroşi, nu aparţineau nici uneia dintre aceste categorii dacă nu celei a obiectelor şi a animalelor.
Fiecare clan îşi are locul lui de adunare numit nadi. Mai mult, toate clanurile din Mecca au un loc de
adunare comun, dar-an-nadwah. La şedinţele dar-an-nadwah participau
241
toţi conducătorii nadi şi, în general, toţi quraişiţii care trecuseră de patruzeci de ani. Cu toate acestea,
existau şi excepţii. Abu-Jahl a fost primit la şedinţe înainte de patruzeci de ani, „fapt datorat inteligenţei
sale nemaipomenite”. Sala de consiliu era folosită pentru festivităţi şi, mai cu seamă, pentru căsătorii.
Toate femeile apăreau aici pline de bijuterii care, dacă nu le aparţineau, erau închiriate de la bijutierii din
Kaibar.
Astfel, micii rechini, quraişiţii, se vor aduna să examineze cazul lui Mahomed şi să ia împotriva lui
măsuri urgente. Toţi ştiau că vor lua hotărârea de a-l asasina. Era măsura cea mai radicală şi cea mai
uşoară. înainte de a se opri asupra alegerii lor, quraişiţii vor examina totuşi şi alte soluţii. Vor propune mai
întâi arestarea lui Mahomed. N-ar fi fost însă eficace. Partizanii ar fi venit şi l-ar fi eliberat. Ar fi vărsat
sânge şi prizonierul şi-ar fi recâştigat libertatea. A fost eliminat, de asemenea, şi surghiunul. Dacă
Mahomed ar fi fost expulzat, el ar fi ridicat o armată şi ar fi venit să atace Mecca. Nu doar că această
soluţie a fost eliminată, ci s-a decis ca Mahomed să fie oprit cu toate mijloacele să părăsească oraşul.
Asasinatul fiind luat în cele din urmă în calcul, toţi quraişiţii s-au pus de acord; era unica soluţie
rezonabilă pentru a o duce la bun sfârşit cu profetul şi cu islamul.
Pentru societatea quraişită, asasinatul în sine nu era nicicum un act grav din punct de vedere moral-
religios ori uman. Viaţa unui om era exclusiv un bun material. Dacă omul era suprimat, el putea fi înlocuit
de un altul, sau prin cămile, oi sau bani. Păcatul omuciderii nu era încă cunoscut. în această privinţă, planul
de asasinare a lui Mahomed nu prezenta nici un dezavantaj. Viaţa lui
242
aparţinea clanului Abd al-Muttalib. Şeful acestui clan era Abu-Lahab. Acesta îl exclusese pe Mahomed din
clan pentru gravul păcat săvârşit faţă de strămoşi. Prin urmare, Abu-Lahab nu va cere despăgubiri
ucigaşilor pentru viaţa lui Mahomed. Dimpotrivă, el va lua parte la asasinatul nepotului său. Problema
astfel pusă, moartea lui Mahomed nu prezenta nici un fel de inconvenient. Din moment ce familia nu cerea
nici o despăgubire în privinţa uciderii, însemna că viaţa lui Mahomed nu avea vreo valoare, nu costa nimic
(2).
Planul asasinării profetului a fost adoptat în unanimitate. El a fost aprobat chiar de familiile care se
considerau prietene cu Mahomed. Quraişiţii sunt negustori, în consecinţă, oameni destul de prudenţi. Ei
ştiu că nu exista vreo complicaţie şi nu se vor expune la nici o cheltuială dacă îl ucid pe Mahomed. Dar îşi
iau măsuri ca nu cumva această ucidere să aibă vreo consecinţă negativă pe viitor. Mai târziu, un alt şef al
clanului Abd al-Muttalib ar fi putut fi ales în locul lui Abu-Lahab, şi acest şef ar putea cere asasinilor preţul
de sânge pentru viaţa profetului. Pentru a se pune la adăpost de orice contestare pe viitor, contestare care ar
fi fost cu putinţă să apară în zece sau în o sută de ani şi care ar fi putut fi o sursă de supărare pentru
descendenţii asasinilor, s-a decis ca echipa de ucigaşi să fie formată din reprezentanţi ai tuturor familiilor
quraişite, ca şi din triburile asociate şi din toate categoriile de clienţi şi aliaţi. în acest fel, numărul
asasinilor care vor trebui eventual să dea socoteală ar fi destul de ridicat pentru a descuraja orice
reclamaţie. Trebuia ca uciderea lui Mahomed să fie cumva anonimă. Acest asasinat urma să fie dus la
îndeplinire precum un linşaj.
243
Negustorii quraişiţi, fiind întru totul de acord cu aceste puncte de vedere, au alcătuit lista oamenilor ce
urmau să participe la asasinatul profetului. Nu trebuia uitat nimeni, căci absolut nimeni nu trebuia să
rămână nevinovat faţă de această moarte. Numărul celor vinovaţi trebuia să fie cât mai ridicat cu putinţă.
Vinovăţia în materie de crimă creşte în raport invers proporţional cu numărul criminalilor. Când planul a
fost bine pus la punct, în toate detaliile lui, s-a hotărât executarea acestuia cât mai repede cu putinţă.
Quraişiţii, deşi imbatabili în comerţ fiind socotiţi oameni meticuloşi şi prudenţi -, au comis o eroare: ei
uitau că Mahomed era trimisul lui Allah şi că, în consecinţă, el avea djiwar, protecţia lui Allah. Un djiwar
mult mai eficient decât al quraişiţilor. Din pricina acestei erori, planul de asasinare a profetului va eşua. A
nu ţine seama de Allah însemna o lacună fatală pentru asasin.
XLIV
Hegira
Lumea voia să ştie dacă Mahomed era în stare să scape de moarte. Dacă el era cu adevărat un profet,
adică un om care putea face minuni. Mahomed le va zice: „Le spun lor: Nu am nici o putere pentru a-mi
face rost de ceea ce am trebuinţă şi de a îndepărta ceea ce îmi este vătămător decât atât cât e voia lui
Dumnezeu. Dacă aş fi cunoscut lucrurile ascunse, aş fi devenit bogat. Dar eu nu sunt decât un om
însărcinat cu vestirea şi cu prevenirea oamenilor. Ce sunt eu dacă nu un muritor şi un apostol?” (1)
Mahomed este musulman, adică cineva care se lasă în voia Domnului. El aşteaptă ca Dumnezeu să
hotărască.
Iar Dumnezeu va hotărî să-l salveze pe profet.
O mătuşă a lui Mahomed, numită Ruqayah-bint-Abi -Saifi-ibn-Haşim, căsătorită cu un bărbat din tribul
Zuhrah, a aflat că quraişiţii au hotărât să-l ucidă pe profet în noaptea ce va urma, printr-o bandă de ucigaşi
din toate clanurile (2). Ea va veni să-l anunţe pe Mahomed. Profetul se aştepta la aceasta, fără îndoială, dar
nu ştia că uciderea lui putea fi atât de aproape. De fiecare dată când se află înaintea morţii, oamenii sunt
surprinşi: Ii se pare că este mereu prea devreme. Mahomed nu are decât două persoane care ar putea să-l
ajute în acest moment
245
de groază: Dumnezeu din cer şi Abu-Bakr pe pământ. El se roagă la Dumnezeu şi părăseşte casa pe ascuns,
pentru a alerga la Abu-Bakr.
Abu-Bakr, acest negustor cumpătat, prudent, care are un hilm de cetăţean al Meccăi, un flegmatism
arab, se aştepta la vizita lui Mahomed. El a pregătit totul în cele mai mici detalii pentru fugă. A cumpărat
două cămile albe, adică tot ceea ce există mai rapid în deşert; şi aceste două cămile, ascunse la intrarea
cetăţii Mecca într-o râpă, erau gata de plecare. Abu-Bakr îi va interzice lui Mahomed să se întoarcă acasă.
Îl conduce într-o peşteră din Muntele Thaur. Aii, fiul adoptiv al lui Mahomed, primeşte ultimele sfaturi ale
profetului. Pentru a înşela vigilenţa gărzilor care înconjoară casa lui Mahomed, Aii se va îmbrăca în mantia
profetului şi se va întinde în casă aproape de fereastră pentru a-i face să creadă pe quraişiţi că Mahomed
este în casă. El trebuia să rămână tot timpul lângă fereastră, întors cu spatele la stradă. Noaptea, Aii va
dormi în patul profetului. Aii pleacă şi execută aceste ordine.
Timp de o zi, cetăţenii din Mecca, pregătiţi de uciderea profetului, sunt încredinţaţi că Mahomed este
acasă, fără nici o grijă. Ei îl vor ucide deci în patul său (3).
între timp, Abu-Bakr şi Mahomed organizează fuga. Sunt ajutaţi de doi oameni: un sclav eliberat de
Abu-Bakr, pe nume Abdallah-ibn-Arqath, şi o călăuză pe nume Amir-ben-Fuhayrah. Spre sfârşitul zilei şi
pentru cea mai mare siguranţă, Abu-Bakr şi Mahomed lasă cele două ajutoare, cămilele şi bagajele şi
pleacă amândoi pe jos să se ascundă într-o grotă, cât mai departe cu putinţă de Mecca.
246
A doua zi, în zori, când fuga lui Mahomed va fi descoperită, quraişiţii vor organiza expediţii în întreg
deşertul pentru a-l captura. Mahomed şi Abu-Bakr vor rămâne ascunşi în toată vremea cercetărilor. Mai
multe zile după aceasta, Arqath şi Amir vor veni să-i întâlnească cu cămilele şi cu bagajele. Şi ei vor pleca
la Medina (4). Acesta este planul. Mahomed şi Abu-Bakr merg pe jos aproape toată noaptea. Vor să se
îndepărteze cât mai mult cu putinţă de Mecca. Drumul este lung de câţiva kilometri. Către miază-noapte,
terenul este acoperit de pietriş, accidentat. Mahomed are picioarele pline de sânge. E îngrijorat. El ştie că
Dumnezeu l-a salvat. Dumnezeu n-a vrut ca profetul Lui să moară. El a trimis-o pe Ruqayah să-l prevină
de planul quraişiţilor de a-l ucide în timpul nopţii. Coranul vorbeşte astfel despre această fugă: „Când cei
care sunt necredincioşi vicleneau împotriva ta pentru a te prinde şi pentru a te ucide, ei au fost vicleni, dar
Allah a fost şi el plin de iscusinţă, căci Allah este cel mai bun dintre cei care viclenesc”(5).
Mahomed este bineînţeles flatat că Allah l-a salvat de la moarte grăindu-i prin Ruqayah să fugă noaptea
din acea casă în care urma să fie asasinat.
Dar el suferă. Căci rădăcinile societăţii arabe, graţie căreia arabii au putut să se menţină pe pământ, se
aflau în qwaw în trib. Arborele genealogic. Aceştia sunt strămoşii. Qwaw-ul este pentru ei ceea ce
pământul este pentru ţăran. Strămoşii şi clanul sunt pentru nomad identitatea, cartea de vizită, subzistenţa,
unicul bun pământesc şi unicul model. Mahomed a deschis o breşă în clan. El a doborât arborele care-i
ţinea pe arabi pe pământ. Căci fără arborele genealogic viaţa arabilor nu ar
247
fi cu putinţă între două deşerturi fără margini acela care se întinde sub picioarele lor, nisipul arzător, şi cel
care se întinde deasupra creştetului lor, cerul de foc de culoarea opalului. Acum Mahomed părăseşte clanul
pentru a trăi într-o comunitate de credinţă, în ummah. Ca arab, îi este destul de greu. Este lucrul cel mai
greu pe care Dumnezeu i l-a cerut. Dar cei care se întâlnesc cu Dumnezeu trebuie să facă sacrificii.
Dumnezeu a trimis la Mahomed pe îngerul Gabriel. Mahomed trebuia să facă ceea ce i-a poruncit acest
înger. îngerul a fost oaspetele său. Şi un oaspete este sfânt. Poetul arab spune: „îmi voi împărţi trupul meu
pentru a-i hrăni pe oaspeţii mei şi mă voi mulţumi cu apa curată” (6).
A dărui e o bucurie pentru arabi. Ei îşi dau chiar şi viaţa. De această dată Mahomed sacrifică efectiv
cerului arborele de carne şi de sânge al clanului său. Pentru totdeauna. E mai dureros decât a-şi sacrifica
propriul trup. Pentru că arborele genealogic este singurul care creşte, care rezistă şi care-l ocroteşte pe om
în paralelogramul din deşertul arabilor, acolo unde, pe o întindere de trei milioane de kilometri pătraţi, nu
cresc alţi arbori. Arborele genealogic este singurul bun concret şi stabil al deşertului.
Mahomed înaintează alături de Abu-Bakr, care e cu trei ani mai mare decât el, dar care merge mai uşor,
deoarece nu este zdrobit de greutatea gândurilor şi a responsabilităţii pe care le are Profetul. în acest timp,
încep să se ivească zorii. Cei doi fugari caută o peşteră unde să se ascundă pentru noua zi care începe.
La Mecca asasinii intră în casa lui Mahomed cu săbiile în mâini. Se năpustesc către patul profetului
gata
248
să lovească. Din pat, îmbrăcat în burda, haina profetului, şi având pe cap turbanul lui Mahomed, se ridică
Aii. Ucigaşii îl molestează. Caută peste tot prin casă. Devastează totul. în cele din urmă, vor înţelege că au
fost traşi pe sfoară. Mahomed a fugit. S-a pus la cale îndată urmărirea. Niciodată la Mecca nu s-a organizat
vânarea unui asasin cu atâtea mijloace ca acum. Negustorii realişti, „micii rechini”, quraişiţii, ştiu cu
certitudine că, dacă nu-l omoară pe Mahomed de această dată şi dacă le scapă, el va cuceri Mecca.
Pentru moment, quraişiţii pun pe miinadi şi mu azzin adică pe cei care fac anunţuri publice să vestească
la toate răspântiile că cel care va arăta locul unde se află Mahomed va primi o recompensă de o sută de
cămile. Pe capul profetului se pusese un preţ.
XLV
Peştera şerpilor
„Sosind la peşteră, credinciosul Abu-Bakr a măturat pământul şi şi-a desfăcut mantaua pentru a acoperi
găurile de teama şerpilor. Apoi, l-a chemat pe profet” (1).
Abu-Bakr, bărbat mai în vârstă şi mai bogat, făcea aceste servicii ca şi cum Mahomed ar fi fost un
prinţ. Printre ai săi, Mahomed se bucura de o autoritate ieşită din comun. Meritată întru totul, de altfel. Era
un om care L-a întâlnit pe Dumnezeu, care s-a ridicat deasupra condiţiei umane. Era marcat la fel cum faţa
lui Moise era marcată de pete de lumină, asemenea arsurilor pe care le pricinuiesc razele soarelui.
„Moise nu ştia că de la grăirea pe care o avusese cu Dumnezeu îi rămăseseră raze de lumină pe chip”
(2). Dacă faţa lui Mahomed nu ar fi păstrat urme de lumină, după călătoria la cer şi grăirea cu Dumnezeu,
Abu-Bakr, om de aproape şaizeci de ani şi personalitate cunoscută de întreaga lume arabă, nu s-ar fi târât în
genunchi pentru a mătura peştera şi nu şi-ar fi rupt haina şi îmbrăcămintea pe care o purta, pentru a astupa
găurile din peşteră; nu ar fi pregătit patul lui Mahomed ca şi cum ar fi fost vorba de patul unui prinţ din O
mie şi una de nopţi.
250
Mahomed s-a născut şi a trăit în aceeaşi cetate cu Abu-Bakr. Dar Mahomed s-a ridicat deasupra
condiţiei umane deoarece L-a întâlnit pe Dumnezeu.
După ce a făcut patul profetului, Abu-Bakr l-a chemat pe Mahomed să intre şi să se odihnească.
Picioarele lui Mahomed sunt pline de sânge. E obosit peste măsură.
Profetul, fiind obosit, şi-a pus capul pe genunchii lui Abu-Bakr şi a adormit (3). Tradiţia spune că
burda, haina pe care Abu-Bakr a rupt-o pentru a astupa găurile din peşteră ca şerpii să nu intre aici, nu a
fost îndeajuns. în timp ce Mahomed dormea cu capul pe genunchii prietenului său, Abu-Bakr şi-a dat
seama că o gaură nu fusese astupată. Dacă un şarpe ar fi intrat în timp ce dormea, viaţa profetului ar fi fost
în primejdie. Abu-Bakr şi-a întins piciorul şi a astupat gaura cu călcâiul său. Apoi a adormit şi el, mulţumit
că a luat toate măsurile cuvenite pentru a-i ocroti viaţa trimisului lui Dumnezeu.
Precauţiile lui Abu-Bakr n-au fost zadarnice. Prin gaura pe care nu putuse să o astupe un petic din
haina sa, a intrat un şarpe. Şarpele a dat de călcâiul lui Abu-Bakr şi l-a muşcat. Prietenul lui Mahomed s-a
trezit străpuns de durere; dar s-a opintit din toate puterile să nu ţipe pentru a nu tulbura somnul profetului.
Totuşi, durerea era nespus de mare. Pe chipul lui Abu-Bakr, pietrificat, sudoarea curgea râuri-râuri.
Aceasta s-a prelins pe faţa lui Mahomed, care se va deştepta. Profetul a aflat că un şarpe l-a muşcat pe
Abu-Bakr. El va suge veninul. Cei doi prieteni vor adormi (4). A doua zi va începe urmărirea, cercetările se
vor intensifica. Deşertul din jurul cetăţii Mecca era plin de spioni care-l căutau pe Mahomed. Mecca era
mobilizată pentru a-l prinde pe
251
profet mort sau viu. Triburile beduinilor se aflau în alertă. Toţi ştiau că cel care va pune mâna pe Mahomed
va primi o sută de cămile drept recompensă. Abu-Bakr şi Mahomed dormeau fără să se teamă. Cei care îi
urmăreau au trecut în mai multe rânduri prin faţa peşterii în care se ascundeau. Într-adevăr, quraişiţii nu
aveau nici o şansă să-l descopere pe profet. Au mobilizat sute de oameni şi sute de cămile rapide pentru a
cerceta drumurile deşertului, peşterile şi defileele. Se bazau pe numărul, pe forţa şi pe abilitatea lor. Nu
gândeau că trebuie să se lupte totodată împotriva lui Dumnezeu. Nu credeau în Dumnezeu. Dar Dumnezeu
încă o dată l-a salvat pe profet. Când prima ceată de prigonitori a sosit în faţa peşterii, Domnul a trimis
câţiva păianjeni care au ţesut în grabă o pânză înaintea intrării. Văzând pânza de păianjen neatinsă, oamenii
care-l căutau pe profet şi-au văzut de drumul lor convinşi că de multă vreme nimeni n-a mai intrat în acea
peşteră. A doua ceată care a sosit a vrut să intre în peşteră, dar Domnul a trimis o pasăre care şi-a făcut
cuibul şi a ouat chiar în prag. Şi din nou prigonitorii şi-au văzut de drumul lor. A treia oară au căzut pietre
şi intrarea a fost astupată.
Când s-a deşteptat, Abu-Bakr era trist. Oboseala, fuga, muşcătura şarpelui, foamea, toate acestea îl
apăsau. Mahomed îl va încuraja pe prietenul său. Îi va spune să nu se lase doborât. Nu erau doar ei doi, ci
erau trei, pentru că Dumnezeu era cu ei.
Coranul spune: „Braţul Său l-a ocrotit pe profet când necredincioşii erau pe urmele lui. Prietenul lui
întru prigoană (Abu-Bakr) îl apăra, pentru că el şi profetul s-au ascuns într-o peşteră. Atunci Mahomed a
spus: «Nu te întrista
252
nicicum. Domnul este cu noi!» Cerul a trimis ocrotirea sa şi o ceată de îngeri nevăzuţi ochilor tăi” (5).
În clipa în care au ieşit din peştera şerpilor, Mahomed şi Abu-Bakr au văzut pânza de păianjen, cuibul
şi ouăle păsării, pietrele care au închis intrarea. Acum, ei erau convinşi: Dumnezeu îi avea în grijă.
Credinţa lor a sporit îndoit. Mahomed şi prietenul său au petrecut trei zile în acea peşteră. A doua oară
când prigonitorii au trecut pe lângă ei, un pom a crescut înaintea intrării peşterii. Era o minune
nemaivăzută.
După trei zile, cercetările vor înceta. Quraişiţii vor renunţa la acestea. Călăuza Amir-ibn-Fuhairah şi
sclavul eliberat Arqath sosesc cu cămilele şi cu provizii. Fugarii apucă drumul Medinei.
în mod obişnuit, această călătorie durează unsprezece zile. Dar caravana celor patru fugari se abate în
multe rânduri de la cale pentru a scăpa de orice întâlnire pe drum.
Mahomed şi Abu-Bakr sunt îmbrăcaţi în zdrenţe. Mahomed, în clipa în care Ruqayah l-a prevenit de
complotul care se urzea, a plecat de acasă aşa cum se afla, cu o singură haină veche; Abu-Bakr îşi rupsese
haina. După o vreme, fugarii n-au mai avut nici apă, nici alimente. Abaterile de la cale, la care au fost
obligaţi, au fost mai numeroase decât prevăzuseră. Voi da de o tabără de nomazi. Aici află doar o bătrână,
Umm Mabad. Ea ar vrea să le dea ceva de mâncare, dar nu are nimic. Nu are decât o capră stearpă.
Mahomed îi spune să încerce să o mulgă; capra poate va da totuşi lapte. Plină de îndoială, bătrâna merge la
capră şi încearcă să o mulgă. Capra dă lapte din destul pentru a potoli setea şi foamea nu doar a celor patru
oameni, ci şi a bătrânei. Era una dintre minunile pe care Dumnezeu le făcea cu profetul adeseori (6). La
puţin timp după aceasta, a avut loc o a doua minune. Pe cale, fugarii au întâlnit o caravană din Siria. Erau
prieteni şi rude ale lui Mahomed. Aveau ceea ce le lipseau fugarilor: haine şi hrană. Mahomed s-a îmbrăcat
cu haine noi din cap până în picioare. Aşa cum se cuvine unui profet să fie îmbrăcat când trebuie să fie
primit cu mare pompă de sute de credincioşi. Căci caravanierii, dând fugarilor haine şi hrană, îl vor anunţa
pe Mahomed că întreaga populaţie a Yatribului ori Medina, auzind de fuga profetului, îi pregăteşte o
primire triumfală, ca unui adevărat trimis al lui Dumnezeu pe pământul arab (7).
După această întâlnire, care a redat curajul fugarilor, ei vor călători cu mai puţină grijă şi luare-aminte.
Şi e omeneşte ca asemenea lucruri să se petreacă. Mahomed şi prietenii săi vor fi descoperiţi de oameni
înarmaţi până-n dinţi. Aceştia erau oamenii tribului Banu Mudluj, aliaţi ai quraişiţilor. Şi-au dat seama că e
Mahomed. Au vrut să-l prindă pentru a primi recompensa de o sută de cămile. în trei rânduri, şeful tribului
Banu Mudluj s-a apropiat la caravana profetului şi în trei rânduri calul său a alunecat şi a dat înapoi. Când
pentru a patra oară calul nu a voit să se apropie de profet, cavalerului care se numea Suraqah şi care va
deveni unul dintre vestiţii generali ai islamului i s-a făcut frică. El e convins că însuşi Domnul îi opreşte
calul de a se apropia de fugar. Coboară şi-i cere iertare lui Mahomed. îi mărturiseşte că voia să-l captureze
pentru a primi cele o sută de cămile oferite de quraişiţi. Suraqah se pune în slujba lui Mahomed. Este unul
dintre cei mai vestiţi cavaleri şi luptători din lumea arabă. îi promite lui Mahomed să-i
253
întoarcă din cale pe toţi cei care-l urmăresc: „îi voi abate pe toţi urmăritorii” (8).
Suraqah se ţine de cuvânt. Nici unul dintre tirmăritorii de la Mecca ori dintre triburile aliate nu a putut
să dea de fugari. Dar primejdia nu trecuse. Alţii îi vor aştepta mai departe pentru a le ţine calea. Printre ei
se afla o ceată de peste zece oameni din tribul Aslam, conduşi de şeful lor Buraidah. Vor ataca caravana
fugarilor. Mahomed şi prietenii săi nu au altă scăpare decât linguşirea. Mahomed vorbeşte celor care l-au
încercuit şi care erau gata să-l facă prizonier pentru a-l da pe mâna quraişiţilor să-l omoare.
Mai întâi, cei din tribul Aslam îşi bat joc de modul în care Mahomed încearcă să întârzie şi să scape prin
cuvânt. Dar, când începe să recite versete din Coran, cei de faţă dau înapoi. îndată ei îşi vor cere iertare.
Cad în genunchi. Cer să fie primiţi în islam. Cu toţii. Mahomed îi converteşte. Tribul Aslam va deveni
musulman până la ultimul om după această întâlnire. El va deveni forţa principală a armatei musulmane.
înainte de a muri, Mahomed va spune că-i iubeşte pe cei din tribul Aslam la fel ca pe ansari şi muhajiruni:
„Cei care îmi 254
sunt cei mai dragi sunt muhajirunii şi ansarii, ghifarii şi oamenii din tribul Aslam.” Ghifarii sunt vecini
cu tribul Aslam şi tâlhari convertiţi. Din această pricină Mahomed a spus printr-un joc de cuvinte „Aslam
salamahaillah, ghifar, ghafaraha illah ” dumnezeu să-i mântuiască pe cei din Aslam, Dumnezeu să-i ierte
pe ghifari (9).
Mai apoi, un alt şef aslamit, întâlnindu-l pe Mahomed, îi oferă hrană şi apă şi-i dă în dar un sclav care-l
va călăuzi până la Medina. Acest al doilea aslamit se numeşte Aus-ibn-Hajar (10).
255
Călăuza, în deşert, nu este doar un om care arată drumul. O călăuză este un fel de permis de liberă
trecere şi un paşaport, mai mult decât o asigurare împotriva atacurilor şi furturilor, împotriva lipsei de
hrană şi de apă. O călăuză în deşert este o asigurare împotriva tuturor riscurilor. Un paşaport viu. Aceasta
se numeşte în arabă rafik ori rabia cuvânt care se tălmăceşte textual: „omul care se aşază în spatele tău, în
partea dinapoi a cămilei tale”. De departe, această călăuză, vorbind, îi apostrofează pe călători şi-i
lămureşte cine sunt oamenii care l-au trimis. La glasul acestui om drumul se deschide ca prin minune.
Sosit la hotarul aslamiţilor, Masud se întoarce acasă. Mahomed, Abu-Bakr şi cei doi oameni care îi
însoţesc vor merge de aici înainte singuri.
Era în vara anului 622. Cei patru fugari trec prin localitatea Thaniyat-at-Wada, care este învecinată cu
cetatea Yatrib ori Medina. Călătoria a ajuns la sfârşit. îndată după aceasta, iată-i în localitatea Quba.
Mahomed se opreşte. îi cere o favoare lui Abu-Bakr: ca acesta să-i vândă cămila pe care profetul a călătorit
până aici şi cu care el va intra în Medina. Mahomed vrea să-şi facă intrarea în cetate pe propria cămilă.
Abu-Bakr este de acord. Mahomed îi dă patru sute de drahme (11). Mahomed este fericit că a făcut această
achiziţie. Cămila lui se numeşte Qaswa, „cea care are un sfert de ureche tăiată”. Această cămilă a intrat în
istorie. Este cămila profetului, pe care el a făcut vestita călătorie, pe care a fugit de la Mecca la Medina,
fugă numită hegira. Musulmanii vor socoti de aici înainte anii lor începând de la această dată. După cum şi
creştinii îi numără pornind de la naşterea lui Hristos. Căci hegira era începutul unei ere pentru islam, pentru
cei care s-au lăsat în voia lui Dumnezeu.
XLVI
Medina, cetatea profetului Mahomed
Era în luna septembrie a anului 622, când Mahomed a ajuns în oaza în care este situată Medina. Totuşi,
calendarul musulman nu începe cu luna septembrie, ci cu data de 16 iulie 622. Hegira. Era musulmană
începea.
Mahomed intră în localitatea Quba de la miază-zi de Medina chiar la prânz, „pe când soarele era la
zenit” (1). De mai multe zile populaţia îl aştepta cu ardoare, dornică să-i facă o primire triumfală.
La prânz, când soarele arzător îşi trimite razele pe verticală, oamenii stau în casele lor. Nu e nimeni pe
stradă. Mahomed intră deci în Quba, o suburbie a Medinei, la o oră în care nu era ţipenie de om pe stradă.
Oraşul este pustiu de parcă ar fi fost abandonat. Cu o excepţie doar: un iudeu! Unul singur. El îl aşteaptă pe
Mahomed sub soarele arzător al amiezii. în clipa în care îl vede pe profet, iudeul, în culmea fericirii, începe
să alerge pe străzi şi să strige din toate puterile: „Hei! Bariu QailaV (Toţi evreii din Medina erau numiţi
Banu Qaila indiferent de tribul din care făceau parte.)
Strigătele singurului om care pândea sosirea lui Mahomed au umplut mica aşezare. „Banu Qaila, iată
salvarea care vă vine!”
257
Bărbaţii, femeile, copiii vor ieşi val-vârtej în stradă. Toată suflarea vrea să-l întâmpine şi să-l vadă pe
profetul trimis de Dumnezeu arabilor. Mahomed, însoţit de Abu-Bakr, se aşază sub un finic. Mulţimea
curioşilor care-i înconjoară şi-i aclamă nu ştie care dintre cei doi este profetul. Pentru a risipi nedumerirea,
cu discreţie şi cu eleganţă, Abu-Bakr îşi scoate haina, se aşază în spatele lui Mahomed şi îi face umbră cu
aceasta, pentru a-l pune la adăpost. în faţa acestui semn de respect şi adorare, oamenii înţeleg cine este
profetul şi care este prietenul său şi-i aclamă.
Mahomed este primit de un şef musulman local pe nume Kulthum-ibn-al-Hidm. Într-o casă modestă.
Pentru a-i primi pe cei care vin să-l vadă şi să-l salute, Mahomed alege o casă mai spaţioasă, care aparţine
lui Sa d-ibn-Khaithaman. în prima locuieşte, în cea de-a doua îi primeşte pe oaspeţi. Câteva zeci de
muhajiruni emigranţi din Mecca care se aflau deja la Medina sosesc la Quba pentru a-l întâmpina pe profet.
(2)
Primul lucru pe care-l face Mahomed la Quba este să înalţe o moschee. Toţi musulmanii se apucă deci
de lucru, cu Mahomed în frunte. Omar, „omul de care chiar şi diavolului îi era teamă”, cară pietre. Abu-
Bakr cară apă. Lucrând cu mâinile sale ca toţi ceilalţi, Mahomed caută să organizeze noua comunitate.
Planurile pe care el le-a conceput mai înainte trebuiau să fie modificate după ceea ce aflau la faţa locului.
Pentru a cunoaşte mai bine acest loc, Mahomed a preferat să se oprească pentru început în această suburbie
de la poarta Medinei şi a întârzia astfel intrarea lui în cetate.
în timpurile străvechi, Yatribul ori Medina se numea Taba taibah, ceea ce înseamnă „este plăcută” (3).
Numele
258
nu este unul exagerat. Pentru cel care vine din deşert, după săptămâni de călătorie în nemărginitul sterp şi
torid, o oază şi o cetate sunt tot ceea ce ar putea fi mai plăcut: Taibah.
Mai târziu, cetatea „este plăcută” a fost numită Yatrib, care înseamnă „face rău”. într-adevăr Medina
„face rău”. Climatul oazei este deosebit de umed pentru oamenii care vin din deşert. Emigranţii care l-au
urmat pe Mahomed în exil muhajirunii s-au îmbolnăvit cu toţii după câteva zile de stat la Yatrib, „cetatea
care face rău” (4). Climatul aici este nesănătos pentru oamenii veniţi dintr-o regiune în care ploaia este
aproape necunoscută.
Amir-ibn-Fuhairah, care i-a însoţit pe Mahomed şi pe Abu-Bakr de la peştera şerpilor până la Quba, va
spune după câteva zile de şedere la Medina, locul în care el s-a îmbolnăvit din pricina climatului, că aici „a
gustat moartea înainte de moarte”. Abu-Bakr s-a îmbolnăvit şi el şi va spune: „Sunt mai aproape de moarte
decât de sandalele mele” (5).
În afară de climat, un alt factor care a contribuit la îmbolnăvirea muhajirunilor a fost depărtarea de
Mecca, unde se aflau clanul şi familia lor.
Mahomed, care îi cunoştea pe oameni, a poruncit ca toate eforturile să fie făcute pentru a aduce cât mai
grabnic de la Mecca la Medina familiile celor exilaţi.
Mai târziu, oraşul va fi numit Medina, ceea ce înseamnă pur şi simplu, „cetate”, fără a se specifica dacă
„făcea rău” ori dacă „era plăcută”. Cetatea care se întindea pe treizeci de kilometri pătraţi avea cincizeci şi
nouă de castele aparţinând evreilor şi treisprezece aparţinând arabilor. Acestea erau adevărate citadele,
unde, în caz de
259
primejdie, fiecare familie îşi închidea oamenii, bunurile şi turmele.
Situată în centrul unei oaze (lungă cât o zi de călătorie pe cămilă, de la miază-noapte la miază-zi şi tot
pe atât de la răsărit la apus), Medina se află situată între doi munţi, Thaur la nord şi Air la sud. Şi între două
deşerturi de lavă, numite Harras, unul la răsărit şi celălalt la apus. „Climatul este aici dulce, pământul fertil,
apa proaspătă şi din abundenţă. Există chiar un lac în care se adună apele de ploaie, lac în care, de-a lungul
anului, nu lipseşte aproape niciodată apa. în acest lac, numit Aqul, Mahomed a învăţat să înoate la vârsta de
şase ani, atunci când a venit la Medina cu mama sa Amina” (6).
Populaţia din Medina era organizată în clanuri. Cele mai importante sunt clanurile înfrăţite: Khazraji şi
Aus. Ele sunt, aşa cum se întâmplă adesea între fraţi, pururea în ceartă. Ultimul război între Khazraji şi Aus
s-a numit hatrib ori „războiul pentru pământ”. La acest război, al cărui punct culminant a fost bătălia de la
Buath, în anul 617, au luat parte toate triburile din Medina. Nu a existat, în războiul pentru pământ, nici
învingător, nici învins. Cei neutri au ieşit întăriţi sub conducerea lui Abdallah-ibn-Ubaiy. Pe el, anumiţi
cetăţeni din Medina vor hotărî să-l aleagă rege, măsurându-i capul pentru ca bijutierii oraşului să-i lucreze
coroana regală. Sosirea lui Mahomed ca profet împăciuitor a domolit însă planurile monarhiştilor.
în afară de arabii Aus şi Khazraji veniţi din sud, unde se află leagănul tuturor arabilor, exista la Medina
un al treilea trib, Ad-Nadjar. Aceste triburi arabe constituiau jumătate din populaţia oraşului. Cealaltă
jumătate era
260
alcătuită din evrei. Erau trei tipuri de evrei: Qainuqa, Nadir şi Quraizah, şi un trib foarte mic numit Uraid.
Clanurile arabe şi clanurile evreieşti au înch?iat alianţe în aşa fel că în toate luptele arabii şi evreii se aflau
în proporţie egală, la fel de bine într-o tabără ca şi în cealaltă. Nu avusese niciodată loc vreun război între
arabi şi evrei.
Evreii din Medina se ocupau cu comerţul şi cu artizanatul; şi unul dintre triburi, Nadir, care înseamnă
„verde”, după cum îi este numele, se ocupa cu plantaţiile, căci el deţinea cele mai importante culturi de
curmali din oază. Qainuqa erau artizani; chiar numele lor grăia despre aceasta. Cel de-al treilea trib iudeu
quraizah cuvânt care înseamnă „salcâm”, îi cuprindea pe tăbăcari. Lemnul de salcâm era folosit la tăbăcit.
Aceste triburi evreieşti deţineau cea mai mare parte a castelelor ori atam din Medina, adică cincizeci şi
nouă.
La fel ca şi la Mecca, nu exista nici închisoare, nici tribunal, nici poliţie. Fiecare trib îşi făcea propria
dreptate şi poliţie, asigurând administrarea în interiorul clanului. La Medina, nu era un teritoriu sacru ca la
Mecca şi ca la Taif.
Dacă membrul unui clan comitea o crimă ori un furt, el nu purta în mod individual vreo vinovăţie:
clanul era judecat şi trebuia să plătească pagubele. Expertul care stabilea partea datorată se numea aşnaq.
La Mecca, Abu-Bakr îndeplinea aceste funcţii. La Medina, ca şi la Mecca, exista un barem pentru fiecare
faptă. Viaţa unui om costa, în general, o sută de cămile. Un dinte scos se plătea cu alt dinte. Un ochi valora
cincizeci de cămile. Fiecare trib fixa după forţa lui militară şi după
261
bogăţiile de care dispunea preţul vieţilor omeneşti care îi aparţineau. Evreii n-au protestat împotriva
chemării lui Mahomed ca împăciuitor. Ei şi-au dat acordul şi au fost încă de la început partizani ai
profetului şi ai islamului. Evreii erau convinşi că prin monoteism şi prin respectul declarat al lui Mahomed
pentru Vechiul Testament şi pentru Moise el nu va întârzia să devină un adevărat evreu, aşa cum au devenit
toţi monoteiştii arabi, de fiecare dată când s-au aflat în contact cu o puternică comunitate evreiască.
Mahomed a fost primit de evreii din Medina cu căldură frăţească, ca un viitor coreligionar. Căci
absorbirea islamului de mozaism, în logica lucrurilor, era inevitabilă.
Evreii din Medina nu se înşelau. Abia sosit în oraşul lor, profetul a decis o serie de inovaţii care-l
apropiau de iudaism. Moscheea pe care Mahomed a înălţat-o la Quba era orientată către Ierusalim, în
aceeaşi direcţie ca şi locaşurile de cult mozaic. Mai mult, moscheea era construită pe terenul de purificare
rituală iudaică numit murtasila. Izvorul din apropierea moscheii, numit aris, era folosit de multă vreme
pentru practicile de cult (7).
Mahomed a poruncit musulmanilor să ţină obiceiurile de mai dinainte. Şi el însuşi, la fel ca ceilalţi,
scuipă în apă şi aruncă inelul său şi îl află din nou atunci când ţâşneşte izvorul (8).
Porunceşte adepţilor săi să-şi facă rugăciunea la prânz, pe care iudeii o numesc zohr. E de acord cu
postul iudeilor numit aşra şi tigri al zecelea din luna muharran (9). Cartierul Qaba este locuit în cea mai
mare parte de evrei. Mahomed este încântat de această vecinătate şi de relaţiile de prietenie care îl
favorizează. El
262
doreşte ca islamul căruia Avraam îi este rădăcina să placă iudeilor şi creştinilor. Vrea să fie însă mai sus.
Mai mult, vrea ca islamul să fie o religie arabă.
Mahomed este de acord să fie chestionat de către rabini ca la şcoală. Răspunde cum a răspuns Negus
refugiaţilor în Abisinia, în aşa fel încât să fie scoase în evidenţă asemănările între islam şi iudaism.
Evreii se declară mulţumiţi. Totuşi, încă de la început, rabinii îi atrag atenţia lui Mahomed asupra
faptului că nu pot să-l considere un profet. Mahomed este arab. Pentru a fi profet trebuia ca întâi de toate să
fii iudeu. Dumnezeu nu vorbeşte decât unui singur popor poporului iudeu. Celelalte popoare de pe pământ
sunt popoare de mâna a doua. Bineînţeles, Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, dar
numai prin mijlocirea iudeilor. Doar ei singuri sunt aleşi atunci când e vorba să stea la aceeaşi masă cu
Dumnezeu.
Mahomed nu este de acord cu această teorie. El ştie că nu există popor ales. Ştie că toate popoarele şi
toţi oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu. Ştie că întâlnirea omului cu Dumnezeu nu este rezervată
unei singure rase, aşa cum susţin evreii.
Din pricina acestei divergenţe, cerul Medinei începe să se întunece.
XLVII
Adio moscheii celor două qibla
La cinci zile după sosirea la Quba, Mahomed ţine o slujbă. într-o vineri. Astfel, Mahomed, care a făcut
tot posibilul pentru a se apropia de creştini şi de iudei fără să obţină vreun alt rezultat decât dispreţul lor,
fixează ziua de vineri ca zi de rugăciune a musulmanilor, ca să se poată vedea şi şti că musulmanii sunt
diferiţi de creştini şi de iudei. El trimite musulmanilor din Mecca un mesaj pentru a-i invita să serbeze de
aici înainte ziua de vineri (1).
 Slujba este oficiată în moscheea zidită de Mahomed, Omar, Hamza, Abu-Bakr şi întreaga grupare de
credincioşi refugiaţi din Mecca, cu propriile mâini.
Cât priveşte fraternitatea cu iudeii, optimismul lui Mahomed va fi înşelat. El nu va putea să ajungă la
vreun rezultat în acest cartier evreiesc din Quba. în afară de iudeul Şalum, care s-a urcat pe acoperiş pentru
a vesti sosirea lui Mahomed şi care a devenit musulman încă din primele zile (2), numărul iudeilor care
îmbrăţişează islamul este zero.
Zelul lui Şalum din Quba este o excepţie. El este citat în Coran ca exemplu pentru iudeii care caută
adevărul (3). în acea vineri, Mahomed, în moschee, vorbeşte
264
iudeilor pentru a-i convinge că ei sunt oameni ca toţi ceilalţi. Că nu sunt aleşi pentru a stăpâni lumea şi
pentru a avea monopolul legăturii cu cerul. Le spune că nu există rasă superioară şi rasă inferioară. Că toţi
oamenii şi toate popoarele sunt egali.
„Muritorilor, v-am creat dintr-un om şi dintr-o femeie, v-am împărţit în popoare şi în triburi ca să vă
deosebiţi unul de celălalt!” (4).
Mahomed le explică iudeilor că poporul lor nu a fost creat pentru a avea doar el parte de prietenia şi de
dragostea lui Dumnezeu.
„Cel mai drag în ochii lui Dumnezeu este cel care se teme de El cel mai mult” (5).
Iudeii au Vechiul Testament, Tora, Talmudul, care le spun că sunt poporul ales şi singurul care a
încheiat un Testament cu Dumnezeu. Prin urmare, Mahomed vorbeşte în zadar.
Este prima slujbă a profetului în exil. Iudeii, văzând că musulmanii nu sunt aşa cum au sperat, o sectă
iudaică, au început să-i combată. Ei vor răspândi în Medina zvonul că toate femeile musulmane au fost
lovite de sterpiciune ca pedeapsă de la Dumnezeu. Că orice femeie care îmbrăţişează islamul nu va mai fi
mamă niciodată.
Această veste a provocat o panică cumplită printre musulmani. Exilaţii sunt cu toţii bolnavi, suferă din
pricina malariei, a nostalgiei, şi se sufocă în atmosfera umedă a oazei din Medina. Vestea că femeile
musulmane sunt pedepsite cu sterpiciunea a căzut în această stare de spirit precum oţetul pe o rană. (6)
Mahomed îi invită pe toţi cei care sunt de faţă să fie generoşi prin cuvinte de încurajare, prin „cuvinte
bune”.
265
El spune despre cel care grăieşte un cuvânt bun celui îndurerat că Dumnezeu îi va plăti în aur acest cuvânt.
„Oricine, deci, vrea să fugă de iad, să o facă chiar printr-o bucată de curmală. Oricine nu are nimic pentru a
da ca milostenie să spună un cuvânt bun. Căci o binefacere este răsplătită de Dumnezeu de zece ori câte
şapte sute”... (7). După slujbă, Mahomed priveşte îndelung moscheea abia înălţată. Ea este construită pe un
amplasament sacru al iudeilor şi pe milatul Ibrahim, pe credinţa lui Avraam cu scopul de a-i adăposti pe
toţi cei care cred într-un singur Dumnezeu, care fac binele şi luptă împotriva răului.
Şi islamul se află pe aceeaşi cale pe care se află cele două mari religii care l-au precedat iudaismul şi
creştinismul -, iar qibla ori direcţia spre care se aşază credincioşii atunci când se roagă este cea a
Ierusalimului, oraşul sfânt al iudeilor şi al creştinilor.
Mahomed se întreabă deodată dacă nu cumva a făcut o greşeală alegând această orientare a rugăciunii.
El nu vrea să fie confundat cu cei care pretind că deţin monopolul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu. Cel
puţin acum.
Mahomed îşi ia rămas bun de la această moschee. Ea va avea, în curând, o altă qibla. Din această
pricină, va fi numită moscheea celor două qible. Şi nu doar moscheei îi spune adio, ci şi periferiei Quba.
Caută un alt loc de rugăciune şi slujire lui Dumnezeu.
Urmat de toţi credincioşii săi, se îndreaptă către miază-noapte.
XLVIII
Moscheea din Medina
Mahomed părăseşte Quba şi intră în Medina prin Jauf valea. Profetul urcă pe cămila „care are un sfert
de ureche tăiată”, qaswa. Musulmanii din Medina sunt cu toţii pe străzi. Ei ştiu că profetul se mută. Că el
caută un alt domiciliu. Cu toţii doresc să-l aibă în cartierul lor, aproape de casele lor.
Credincioşii se ţin de frâiele cămilei şi fiecare încearcă să o îndrepte spre cartierul lui. Mahomed spune:
„Lăsaţi cămila să-şi vadă de drum. Ea vă va duce acolo unde e voia lui Dumnezeu” (1).
Sunt lăsate libere hăţurile cămilei. Merge unde crede că profetului îi va fi mai bine. Se îndreaptă către
cartierul tribului An-Najjar. Este tribul strămoşilor lui Mahomed. Cămila este urmată de o mulţime
curioasă, interesată şi entuziastă. înaintea ei se vede turnul Dihyan, construit din piatră albă. Turnul
străluceşte în soare precum argintul. în acest atam ori castel s-a născut străbunica lui Mahomed, mama lui
Abd al-Muttalib. Aici şi-a petrecut copilăria omul care a încheiat un târg cu Dumnezeul cel necunoscut.
Strămoaşa lui Mahomed a fost văduva lui Uhaihah-ibn-al-Djulah. Ea s-a căsătorit cu Haşim la Mecca. Şi
unul dintre copiii lor a fost Abd al-Muttalib, bunicul şi ocrotitorul profetului.
267
Cămila merge de-a lungul castelului strămoşilor, castel alb ca spuma mării. Dar ea nu face popas aici.
Mai departe, în acelaşi cartier, se află casa An-Nabighan. Toţi privesc cu luare-aminte la cămilă. Se va opri
oare înaintea acestei case? Aici a trăit Mahomed la vârsta de şase ani, când a venit la Medina cu mama sa.
Cămila nu se opreşte. Puţin mai departe se află mormântul lui Abdallah, tatăl lui Mahomed; Amina, mama
sa, este înmormântată în afara Medinei. în acelaşi cartier, An-Nadjdjar, locuieşte prietena de joacă a lui
Mahomed, numită Unaisah. Ei au învăţat împreună să înoate şi să strice cuiburi de păsărele (2). însă cămila
nu se opreşte în faţa nici uneia dintre aceste case. Ea trece pur şi simplu mai departe. Totuşi, nu iese de pe
teritoriul tribului An-Nadjdjar, parte a marelui clan khazrajit şi aus. La acest trib s-au ataşat ramurile
genealogice ale profetului. Mahomed este emoţionat. E arborele său; şi arborele genealogic al unui arab
este singurul arbore care creşte în deşert. Doar la umbra lui omul poate să aibă linişte, ocrotire, mijloace de
trai şi de apărare în pustia cea fără de margini.
Cămila se plimbă pe teritoriul An-Nadjdjar ca pe sub ramurile unui arbore imens. Ea nu simte căldura
soarelui care cade precum un iatagan peste capetele oamenilor şi ale animalelor. Deodată, cămila se opreşte
într-un loc unduios. Îngenunchează. Mahomed o forţează să se ridice şi să-şi vadă de drum. Cămila nu
vrea. Apoi, ea se ridică, înconjoară locul şi se întoarce de unde a plecat, pe terenul de dinainte. Este un loc
care foloseşte pentru uscatul curmalelor. Casa cea mai apropiată se află la o distanţă destul de mare. îi
aparţine lui Abu-Aiyub (4).
268
Mulţimea aplaudă cămila. Toţi se întreabă cine ar putea fi fericitul proprietar al locului pe care s-a oprit
animalul profetului, căci fără îndoială aici va construi profetul moscheea şi casa sa. Aici îşi va avea islamul
cartierul său general.
Terenul pe care s-a oprit cămila aparţine unor orfani. Tutorele lor se numeşte Asad-ben-Zarara. El se
află, bineînţeles, în mulţimea curioşilor care îl urmează pe profet. Donează îndată terenul. Mahomed nu
acceptă darul. Vrea să-l plătească. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un bun ce aparţine orfanilor.
Mahomed însuşi a fost orfan de tată şi de mamă şi ştie cât este de amară pâinea celui care nu mai are
părinţi. Abu-Bakr, care se află ca de obicei alături de profet, deschide punga şi plăteşte terenul fără să ţină
seama de vreun preţ. Asan-ben-Zarara primeşte zece dinari. Este primul teren cumpărat de islam (5). Zece
dinari este o sumă importantă. în acea perioadă, nici Mecca, nici Medina nu aveau bani precum bizantinii şi
perşii. Dinarul este de aur şi drahma este de argint. Un dinar de aur valorează zece drahme de argint.
Moneda se numeşte drahmă kisrawan, adică Chosroes ori dinar-hiraqli (a lui Heraclie) bizantin (6).
Mahomed coboară. Toţi fac la fel. Cămila rămâne aşezată. Din acea clipă, era acasă.
încă de a doua zi începe înălţarea moscheei din Medina. Această construcţie va dura şapte luni (7).
Toate lucrările se vor face în comun. Musulmanii vor lucra cu mâinile lor începând cu Mahomed.
„Profetul lucrează cu mâinile sale la înălţarea moscheei. Aceasta va fi un izvor de inspiraţie pentru
moscheile de mai apoi. Este aşezată pe trei coţi de fundaţie în
269
piatră. Este făcută din cărămidă, din lemn de palmier şi din ghargad. Este acoperită cu frunze de palmier,
Djralid. Aceasta este îndeajuns, căci astfel a fost adăpostul lui Moise, ariş. Nişa care marchează orientarea,
qibla, este îndreptată către Ierusalim. După moschee, se ridică în curând căsuţele celor două femei ale
profetului, Saudah şi Aişa. Mahomed îi va găzdui provizoriu pe sărmanii emigranţi care nu şi-au aflat locul
în altă parte. Culcaţi pe o banchetă, ei vor fi oamenii banchetei al-as-suffah; un nume din care îşi vor face
mai târziu o glorie” (8).
Mai apoi, această suffah — acest loc care noaptea serveşte ca dormitor pentru săraci şi ca şcoală în
timpul zilei va deveni prima universitate musulmană din lume (9).
Acum, Mahomed s-a oprit aici. El însuşi ia şaua de pe cămilă. Rămâne cu şaua în braţe, întrebându-se
unde să meargă apoi. Toate punctele cardinale aparţin lui Dumnezeu. Toate punctele cardinale sunt direcţii
în care poţi să apuci. Cu condiţia ca credinţa omului să fie puternică.
„Răsăritul şi apusul sunt ale lui Dumnezeu. în orice parte ţi-ai întoarce privirea vei întâlni faţa lui
Dumnezeu” (10).
Doi oameni care locuiesc în casele cele mai apropiate de pământul islamului, Abu Aiyub-ben-Zaid şi
naqibul conducătorul musulman al cartierului iau primul şaua şi al doilea frâiele cămilei. Fiecare vrea să-l
aibă pe profet în casa sa. Pentru aceea oamenii sunt din nou curioşi să vadă în ce parte se va îndrepta
profetul. Mahomed ezită pentru o clipă, apoi spune: „Omul merge cu şaua!” (11) şi-l urmează pe Aiyub.
Va locui în casa
270
acestuia timp de şapte luni de zile, câtă vreme va dura înălţarea moscheii şi a căsuţelor dimprejur (12).
în timp ce moscheea se înalţă, Mahomed se preocupă să organizeze noua comunitate, ummah. îngerul
Gabriel îi spune: „Cei care cred, care au emigrat, care duc lupta bunurilor lor şi oamenilor lor pe calea lui
Dumnezeu şi cei care i-au adăpostit şi i-au ajutat sunt adevăraţi credincioşi... Cei care mai apoi
îmbrăţişează credinţa, care vor porni în exil şi vor lupta pentru apărarea islamului, vor deveni prietenii
voştri” (13).
Dar pentru un arab a se smulge din clanul său, de cetatea şi de familia sa şi a trăi la Medina pentru o
credinţă religioasă chiar dacă această credinţă este de granit este nespus de greu. Pentru că toţi muhajirunii
sunt răpuşi de nostalgie, de dor şi de mizerie. Pentru că toţi sunt săraci, foarte săraci. Apoi, mai este şi
teama. Şi blestemul asupra musulmanilor lăsat de evrei, şi prezicerea după care toate femeile musulmane
vor fi sterpe. Din fericire, se va naşte un copil. în timpul înălţării moscheii, soţia musulmanului Abdallah-
ben-Zubair a născut un fiu robust, plin de sănătate. Prin urmare, neamul musulmanilor nu era condamnat să
rămână fără urmaşi şi să piară de pe pământ. Profeţiile iudeilor erau mincinoase (14).
Pentru a învinge mizeria, Mahomed a poruncit fiecărui emigrant să facă echipă cu un ansar, adică cu un
musulman din Medina şi să împartă tot ceea ce au precum fraţii. Această faptă este numită mu akhat ori
înfrăţire. Doi străini vor deveni astfel fraţi prin credinţă, uniţi ca şi când ar fi fraţi de sânge.
O sută optzeci şi şase de muhajiruni au fost înfrăţiţi cu ansarii (15). Hamza s-a înfrăţit cu Zaid-ben-
Thabit,
271
cel care a oferit primul prânz profetului la Medina. Fraţii de credinţă vor împărţi între ei munca, hrana,
armele. într-o zi, de pildă, Hamza lucrează pe o plantaţie de curmali; Thabit, fratele său, merge pe şantierul
lui Mahomed, lucrează la înălţarea moscheii şi asistă la slujbele religioase. A doua zi, Thabit merge la
plantaţie pentru a câştiga hrana pentru doi oameni şi Hamza lucrează fără plată pentru Allah şi pentru islam
(16).
Unii emigranţi, care au geniul comerţului, vor deveni bogaţi. Este cazul lui Abd-ar-Rahman-ibn-Auf.
Dar cea mai mare parte suferă însă neîncetat de foame. Mahomed n-a vrut să se înfrăţească cu nici un ansar
pentru a nu provoca tulburare. El s-a înfrăţit cu Aii, fiul lui adoptiv. Mahomed trăieşte din ceea ce câştigă
Aii. Acesta lucrează la construcţii, unde aduce apă pentru cărămizi. Ca plată, are o curmală pentru fiecare
găleată de apă. Cară pe zi şaisprezece găleţi pentru care trebuie să meargă foarte departe. Primeşte, prin
urmare, şaisprezece curmale pe care le împarte cu profetul. Din şaisprezece curmale, trăiesc amândoi în
aceste timpuri de aşezare a temeliei islamului. Însă toţi musulmanii cred cu tărie în biruinţa lor finală. în
nici o religie nu s-a aplicat cu mai multă dreptate raţionamentul Fericitului Augustin formulă care este
probabil la origine arabă: „Cred, pentru că este lipsit de sens.”
La fel cum creştinismul este întemeiat pe dragoste, islamul este întemeiat pe credinţa oarbă, absolută,
de neclintit, pe tawakku, pe încrederea absolută în Dumnezeu.
În islam, totul depinde de puterea cu care omul crede în Dumnezeu.
XLIX
A întoarce faţa către Mecca
În acest timp, Mahomed încearcă să câştige simpatia şi colaborarea iudeilor, care alcătuiesc jumătate
din populaţia Medinei. Răspunsurile iudeilor la chemările lui Mahomed sunt aceleaşi; din ce în ce mai
ostile. Repetă fără încetare că Mahomed nu este profet deoarece este arab. Doar iudeii pot să fie profeţi.
Dumnezeu nu vorbeşte decât poporului ales poporul iudeu. Celelalte popoare de pe pământ pot să ia
cunoştinţă de poruncile lui Dumnezeu doar prin mijlocirea iudeilor.
Colaborarea islamului cu iudeii este, prin urmare, de neconceput. Mahomed, care a afirmat întotdeauna
că Dumnezeu se află în fiecare punct cardinal către care credinciosul îşi întoarce faţa sa (1), ia o decizie.
De aici înainte, musulmanii, când se roagă, nu se vor mai orienta către Ierusalim, ci către Mecca.
„Cel nelămurit va întreba: «Pentru ce Mahomed a schimbat locul către care să-şi înalţe rugăciunile?»
Răspuns: «Răsăritul şi Apusul sunt ale Domnului... Dar noi am schimbat locul către care voi vă rugaţi
pentru a-i osebi pe cei care îl urmează pe trimisul lui Dumnezeu de cei care nu au credinţă.»
Această schimbare nu este de înţeles decât de cei care nu sunt luminaţi nicicum de lumina zilei...
Domnul
273
nu va lăsa credinţa voastră fără răsplată... Toate popoarele au un loc la Cel către care îşi înalţă rugăciunile
lor. Faceţi dar ceea ce este mai bine peste tot unde vă veţi afla... De unde ai veni, întoarce-ţi faţa ta către
templul sacru haram către Mecca (2).”
În privinţa iudeilor, Mahomed nu-şi face nici o iluzie. Ei nu doresc decât un singur lucru: ca
musulmanii să devină iudei: „Când vei face înaintea ochilor lor minuni, ei nu vor crede. Tu nu vei crede ca
ei. Printre ei, sunt rituri diferite. Dacă tu te înduri de plăcerile lor, după ştiinţa pe care ai primit-o, vei fi în
numărul celor necredincioşi” (3).
Alegerea cetăţii Mecca ca qibla ori orientare de rugăciune este una dintre hotărârile capitale ale lui
Mahomed. Mai întâi, aceasta înseamnă emanciparea noii religii în raport cu popoarele ale căror legi divine
au fost revelate mai înainte. Coranul este o carte arabă, venită din cer prin mijlocirea unui profet arab, şi se
adresează arabilor. Mecca, noua qibla, este un sanctuar arab înălţat de Avraam, tatăl triburilor arabilor.
Emanciparea musulmanilor mai ales în raport cu iudeii era totală. începând cu această dată, arabii vor fi
pe picior de egalitate cu popoarele monoteiste cele mai vechi.
Millat Ibrahim credinţa lui Avraam care constituie fundamentul credinţei musulmane este anterioară
iudaismului şi creştinismului. Ea poate să le cuprindă pe amândouă. Islamul pune astfel bazele
universalismului său. Schimbarea capitală, care-i încântă pe musulmani a te ruga cu faţa către Mecca, de
unde ei au fost alungaţi, dar unde se află rădăcinile arborelui lor genealogic este
274
o consolare. Căci nici un muhajirun, nici un emigrant musulman, nu va uita vreodată Mecca.
Mai mult, această schimbare a qiblei vir aduce în prim-plan vechea religie arabă aceea a strămoşilor
pentru că Allah este domnul sanctuarului sacru al kaabei. A aduce laude lui Allah, lui Avraam şi lui Ismael
înseamnă a cânta un fakr un cântec de slavă pentru strămoşi -, cântec care n-ar putea fi decât foarte
emoţionant pentru un arab.
Mahomed cumpără de la piaţa Qudaid trei cămile. Este însoţit ca de obicei de Abu-Bakr. Aceste trei
cămile, adăugate celorlalte două pe care le au şi cu care ei au făcut hegira, fuga de la Mecca la Medina,
sunt înhămate şi trimise la Mecca. Conducătorii micii caravane de cinci animale sunt Aii şi Zaid, cei doi fii
adoptivi ai lui Mahomed. Ei au ca misiune să aducă la Medina familia profetului (4).
Căci fiecare membru al familiei, atunci când se află departe, e precum o ramură ruptă dintr-un copac,
ca un braţ desprins de trup.
În clipa în care se încheie înălţarea moscheei, soseşte la Medina caravana care aduce de la Mecca în
noile locuinţe de fapt, nişte barăci sărace pe Fatima şi pe Umm Kulthum, fiicele lui Mahomed şi ale
Kadidjei, pe Saudah şi pe Aişa, soţiile lui Mahomed şi pe Umm Aiman, soţia lui Zaid.
Ruqaiya, cea de-a treia fiică a profetului, se află deja la Medina împreună cu soţul ei Uthman. Cât
despre Zainab, cea de-a patra fiică a lui Mahomed, ea n-a putut să părăsească Mecca, fiind căsătorită cu
Abu-As, care nu era musulman (5). Era singura absentă din întreaga familie a profetului.
275
Multe alte familii erau însă despărţite pentru că soţii şi soţiile nu aveau aceeaşi religie!
Caravana de cinci cămile a adus de la Mecca doar femeile. Ea a fost primită cu entuziasm de profet şi
de toată gruparea musulmanilor. Astfel, fiecare emigrant a încercat să-şi aducă familia la Medina. De la o
zi la alta, noua comunitate, ummah, se mărea (6). Cetăţenii din Medina erau încântaţi. Ei acordau privilegii
speciale nu doar emigranţilor şi familiilor lor, ci şi animalelor. Cămila profetului, de pildă, beneficia de un
regim favorabil. Ea putea să pască şi să se adape oriunde voia, în întreg oraşul, pentru că era cămila
profetului.
L
Constituţia cetătii-stat Medina
Mahomed redactează o Constituţie pentru cetatea autonomă şi independentă a Medinei (1). Fiecare trib
păgân, evreu ori musulman urma să se conducă după legile şi tradiţiile lui autonom şi liber alături de alte
triburi ale cetăţii-stat. Această constituţie comună tuturor celor care locuiau în Medina va fi, astfel, divizată
în cincizeci şi două de articole (2). Primele douăzeci şi cinci vor face referire la musulmani; celelalte
douăzeci şi şapte, la iudei. Constituţia a fost proclamată în anul 1 al Hegirei, adică în 623 (3). S-a precizat
că este vorba despre un kitab ori un „act scris”. Scris pe un sahifah, pe foi, precum cărţile sacre şi legile
revelate de Dumnezeu oamenilor, Constituţia Medinei era opera omenească a profetului. Ea n-a fost dictată
de îngerul Gabriel, precum Coranul.
în cadrul acestei constituţii, fiecare comunitate din Medina îşi păstra în privinţa chestiunilor de ordin
intern legile şi credinţa sa. Nu erau puse laolaltă decât forţele militare atunci când era vorba de apărat
cetatea. Era comun, de asemenea, tot ceea ce ţinea de chestiunile de interes general. Garantul pentru
aplicarea acestei constituţii era Mahomed.
277
Constituţia liberală, inspirată de acelaşi spirit de toleranţă, l-a condus pe Mahomed către iudei şi către
textul Coranului.
„O, popor al Scripturii (iudei)! Veniţi către o înţelegere comună între noi şi voi: căci noi nu adorăm
decât pe Dumnezeu şi nu-I asociem nimic; că unii printre noi nu iau pe alţii ca domni alături de Dumnezeu.
Dacă întorc spatele, spuneţi-le: Mărturisiţi că noi suntem într-adevăr supuşi ai lui Dumnezeu” (4).
Mahomed, deşi îi chema la islam pe toţi oamenii, arătând că cea mai dreaptă cale este lăsarea în voia
lui Dumnezeu aşa cum a făcut Avraam, nu-i scoate din Rai nici pe iudei, nici pe creştini, nici pe cei care îl
aflau pe Dumnezeu pe alte căi decât cele recepte: „Desigur, cei care cred şi cei care se închină în credinţa
iudaică şi creştinii şi sabeenii, într-un cuvânt, cei care cred în Dumnezeu şi care vor face binele, vor primi
recompensă din mâna lui Dumnezeu. Ei vor fi feriţi de groază şi de chinuri” (5).
într-o altă sură, Coranul vesteşte că cel care respectă legea lui Moise ori pe cea a lui Iisus merge în
paradis: „Cel care umblă după Evanghelie şi după Pentateuh, după legile cele dumnezeieşti, aceasta le va
aduce bucuria oricărui bine” (6).
Pentru un fondator de religie, acest fapt era o toleranţă unică să accepţi în paradis oameni de altă
religie. Toleranţa lui Mahomed n-a fost repetată în istorie de nimeni.
în această constituţie, Mahomed ataşează unei singure şi aceleiaşi comunităţi pe arabii refugiaţi, arabii
din Medina şi pe cei care îmbrăţişează islamul. Ei alcătuiesc ummah. Această comunitate acţionează ca un
singur trup. Primele două articole din constituţie sunt următoarele:
278
1. „în numele lui Dumnezeu, Milostivul şi induratul, iată ce prescrie profetul Mahomed credincioşilor
şi supuşilor quraişiţi şi iatribiţi şi celor care i-au urmat şi apoi s-au alăturat lor şi au luptat alături de ei.”
2. „Aceştia alcătuiesc o singură ummah comunitate în afară de restul oamenilor.”
Sunt citate, apoi, toate triburile care trăiesc în incinta cetăţii Medina cu toate drepturile şi datoriile de
dinainte, care sunt menţinute şi garantate de noua constituţie.
„Credincioşii nu vor lăsa pe nici unul dintre supuşii lor sub povara grelelor obligaţii fără a achita pentru
el cu toată binefacerea fie răscumpărarea, fie preţul sângelui.”
Prin urmare, după acest articol, individul, deşi şi-a abandonat clanul, nu este singur; el face parte din
ummah.
Articolul 13 stipulează:
„Credincioşii vor trebui să se opună aceluia dintre ei care a comis o siluire şi a dorit nedreptatea, crima
ori încă o încălcare a drepturilor ori o tulburare oarecare printre credincioşi. Şi mâinile tuturor se vor ridica
împotriva aceluia, fie el fiul unuia din cei doi.”
Articolul 15 al Constituţiei din Medina aboleşte diferenţa de clasă:
„Garanţia lui Dumnezeu fiind una, protecţia acordată de cel mai umil dintre credincioşi va trebui să
aibă valabilitate asupra tuturor, căci credincioşii sunt maulas adică fraţi unii cu alţii.”
Articolul 16:
„Aceia dintre iudei care se vor alia nouă vor avea dreptul la ajutorul şi la îngrijirea noastră fără să li se
aducă atingere, nici să fie dat ajutor cuiva împotriva lor.”
Moartea va fi pedepsită după legea talionului. Nimeni nu are dreptul să acorde protecţie unui criminal.
Articolul 23:
„Oricare ar fi lucrul care vă desparte, el va trebui adus la Dumnezeu şi la trimisul lui Dumnezeu.”
Iudeii vor avea obligaţia de a suporta aceleaşi cheltuieli ca şi credincioşii, atâta timp cât şi unii, şi alţii
vor rămâne împreună-luptători (articolul 24).
„Iudeilor întru religia lor şi musulmanilor întru religia lor, dacă este vorba de maula, ori protejaţi, ori de
ei înşişi (articolul 25).
„Iudeilor cheltuielile şi musulmanilor cheltuielile. Să fie între ei întrajutorare împotriva oricui vor lupta
cei la care se referă acest înscris. Să aibă între ei iudeii şi musulmanii bunăvoinţă şi bunădispoziţie. Luare-
aminte, nu violenţă” (articolul 27).
„Nimeni nu va trebui să aducă prejudiciu aliatului său şi tot ajutorul va fi adus celui oprimat” (articolul
37).
Jarr, adică persoanele aflate sub protecţie, vor fi puse pe picior de egalitate cu protectorul lor. Nici
opresor, nici oprimat” (articolul 40).
Unul dintre articolele cele mai importante pentru evoluţia islamului este articolul 43 din această
constituţie de la Medina:
„Nici quraişiţii, adică cetăţenii din Mecca, nici oricine le va da ajutor nu va trebui să fie pus sub
protecţie.”
„Între iudei şi musulmani va fi o întrajutorare împotriva oricui va ataca Yatribul” (articolul 44).
Dacă iudeii sunt chemaţi să încheie o pace, ei o vor încheia şi vor adera la aceasta. Tot astfel, dacă sunt
chemaţi musulmanii la un astfel de lucru, ei vor avea obligaţii asemănătoare faţă de credincioşi. în afara
cazului în care vor lupta pentru credinţa lor (articolul 45 a).
279
Teritoriul cetăţii Medina ori Yatrib este declarat haram loc sacru (articolul 39).
De această constituţie toată lumea a fost încântată, căci iudeii şi musulmanii sunt puşi aici pe picior de
egalitate şi în relaţie de prietenie.
Arabii sunt aproape cu toţii musulmani. Totuşi, o facţiune dintre ei, condusă de Abdallah-ben-Ubaiy,
este neutră. Aceştia sunt căldiceii. Coranul îi numeşte mima fiquni, adică ipocriţi. Ei nu sunt
antimusulmani, dar nu sunt nici pe departe adevăraţi musulmani. Stau în două luntri în acelaşi timp.
Munafiqun se traduce prin cuvântul ipocrit, semnificând literar târâtoare, cârtiţă (7).
Coranul vorbeşte astfel despre ei: „Cei care cred, apoi nu cred, apoi iarăşi cred, apoi nu cred, apoi îşi
sporesc necredinţa lor... oscilând între doi, nu sunt nicicând nici cu unii, nici cu alţii” (8).
Pentru Mahomed, ca şi pentru Dante, care a împrumutat din Coran arhitectura infernului, aceşti căldicei,
280
aceşti neutri, sunt trimişi după moarte pe treptele cele mai de jos ale infernului. Căldiceii, neutrii, sunt
pedepsiţi mai sever decât toţi păcătoşii. Neutralitatea este cel mai mare păcat al omului.
în afară de adversarii de dinainte, făţarnicii şi cei din înalt, Mahomed are de asemenea de luptat
împotriva vrăjmaşilor munafiquni. Neutri continuă să fie o specie primejdioasă. Reptilele, atunci când au
chip omenesc, sunt întotdeauna neutre: coloana lor nu este verticală, ci ondulată. Doar omul are coloana
verticală. El nu este niciodată neutru câtă vreme este om.
LI
Mecca declară război lui Mahomed
Quraişiţii l-au exclus pe Mahomed din Mecca. Au încercat să-l omoare. Nu au reuşit. Acum, el este
departe de ei. în loc să se liniştească, furia quraişiţilor împotriva lui Mahomed sporeşte însă continuu.
Abu-Sufian şi Ubaiy-ibn-Khalaf, primii doi cetăţeni ai Meccăi, trimit ansarilor musulmanii din Medina
un ultimatum: să-l dea pe mâna lor pe Mahomed ori să se pregătească de război.
„Or, nu există nici un trib printre triburile arabe cu care un război ar fi mai ciudat decât cu voi. Iar voi
aţi încercat să-l ajutaţi pe unul dintre noi care era cel mai nobil şi în poziţia cea mai înaltă. Voi aţi acordat
azil şi-l apăraţi, ceea ce este cu adevărat o ruşine pentru voi şi o pată pentru noi. Nu interveniţi între el şi
noi! Dacă este un om cu bună purtare, noi vom trage de aici avantaje, dacă este rău, avem mai multe
drepturi ca oricine altcineva să fie asupra lui” (1).
Ansarii primesc cu batjocură acest ultimatum prin care li se cere să-l extrădeze pe profet. Ei îl
însărcinează pe poetul Kab-ibn-Malik să răspundă quraişiţilor printr-o satiră înţepătoare (2), cu versuri care
fac atâta rău celor care le ascultă-precum săgeţile otrăvite. Credinţa în puterea magică a cuvântului şi a
poetului, care poate
282
să ucidă cu un singur vers aşa cum ai ucide cu o spadă este tenace chiar printre musulmani.
Quraişiţii nu dau înapoi din faţa eşecului. Ei se adresează, de această dată, celor căldicei, celor neutri
din Medina. Iată textul scrisorii pe care o primeşte Abdallah-ibn-Ubaiy: „Aţi acordat azil unui prieten de-al
nostru fugar. Jurăm că, dacă nu luptaţi împotriva lui, ori dacă nu-l extrădaţi, vom veni cu toţii împotriva
voastră pentru a vă ucide războinicii şi a vă viola femeile” (3).
Cu toate acestea, neutri nu iau nici o hotărâre. Dacă ar fi luat o hotărâre n-ar mai fi fost neutri. Erau
munafiquni. Târâtoare. Dintre cei despre care arabul spune că de când au ieşit din pântecele maicii lor şi
până ce se pogoară în mormânt nu s-au decis vreodată nici pentru Da, nici pentru Nu, şi au trăit întotdeauna
pentru a se întreba dacă trebuie să se decidă şi pentru cine anume şi când sunt pe punctul de a se decide, nu
se hotărăsc la ce să se decidă. Şi ei rămân neutri.
Prin urmare, quraişiţii nu reuşesc în demersurile lor, prin ameninţări şi prin ultimatul lor, nici pe lângă
ansari, nici pe lângă idolatri, şi mai puţin încă printre cei neutri. Astfel că quraişiţii se adresează iudeilor
din Medina. Aceştia răspund cu prudenţă, fără să refuze cumva ajutorul cerut de interlocutorii lor.
Mecca, care controlează drumurile caravanelor în deşert, hotărăşte o blocadă a cetăţii Medina.
Boicotajul este arma preferată a negustorilor. Şi Mecca este capitala negoţului. în curând, mărfurile vor
începe să lipsească din Medina.
Prin mărturia lui Abu-Nailah luăm cunoştinţă de gravitatea situaţiei din pricina acestor măsuri: „Sosirea
acestui om (Mahomed) în cetatea noastră a fost pentru noi o
283
mare mâhnire. Arabia ne-a devenit ostilă şi toată lumea s-a ridicat împotriva noastră. Drumurile ne-au fost
tăiate. Ne mor de foame familiile. Nu mai avem ce mânca. Ne este nespus de greu să ne hrănim” (4).
Mahomed, aşezat în baraca de lângă moschee cu familia sa, este indignat de blocada quraişiţilor, care s-
au înverşunat împotriva cetăţii şi o înfometează doar pentru că îl urăsc pe el şi islamul.
Mahomed trăieşte la Medina foarte simplu. De altfel, în această perioadă toată lumea trăia simplu.
Exact ca profeţii din Biblie.
„Casa profetului era înălţată din crengi de curmal; şi pentru ca cei curioşi să nu poată să vadă înăuntru a
fost acoperită cu piei” (5).
La Medina, patul era necunoscut. Un negustor din Mecca i-a oferit lui Mahomed un pat (6); e aproape
sigur că nu s-a folosit de acesta. Putea să doarmă ca toată lumea, pe pământ. Aşternuturile sunt din piei de
oaie. Perna este din piele căptuşită cu frunze de palmier. Se mănâncă pe pământ, pe feţe de masă din frunze
de finic. Singurul lux al lui Mahomed este de a avea un şervet pentru a se şterge pe mâini iar aceasta n-a
scăpat nici unui cronicar (7).
Mobilierul este alcătuit dintr-un vas mare de lut, dintr-un vas de apă şi dintr-o râşniţă de mână. Aceasta
este totul. Aişa povesteşte că chiar în vremea în care Mahomed era în plină glorie ei nu aveau încă o sită:
„Noi nu aveam ciurel atunci când trăia profetul; se sufla în făina ieşită din râşniţă pentru a face să zboare
tărâţele” (8).
Felul de viaţă al lui Mahomed este descris astfel de Aişa: „Timp de o lună de zile nu aprindeam focul
pentru a pregăti hrană. Mâncam doar curmale şi beam apă, cel
284
puţin când nu ni se trimitea carne. Oamenii din casa profetului nu mâncau niciodată pâine două zile la
rând.” De obicei, Mahomed nu trăia decât cu curmale, pâine de orz, lapte şi miere. Mătura camera sa,
aprindea focul, îşi cârpea hainele. Este, de fapt, propriul servitor (9).
Mahomed îşi face singur sandale şi haine. E pasionat de curăţenie. Spune că „curăţenia este jumătate
din cult” (10). îşi perie dinţii cu o perie din rădăcini.
în acest univers simplu s-a pus temelia islamului. Ultimatumul quraişit, blocada drumurilor şi
ameninţarea de război îl vor obliga pe profet să se ocupe de istorie. El are gardă aşa cum i-a poruncit
îngerul Gabriel din toţi cei care au îmbrăţişat islamul. Acum, ei sunt ameninţaţi în existenţa lor terestră. Nu
doar cei credincioşi sunt cei care sunt ameninţaţi, ci, de asemenea, întreaga cetate care le-a oferit
ospitalitate. Medina întreagă este ameninţată.
în consecinţă, Mahomed este obligat să lucreze sub vremuri. Iar sub vremuri nu poate fi vorba decât de
diplomaţie şi de spadă. Nu au existat alte metode în întreaga istorie. La fel cum în croitorie nu există decât
foarfeci şi ac. Cel care vrea să facă croitorie trebuie să utilizeze aceste ustensile. Musulmanii sunt obligaţi
să scoată sabia. O chestiune vitală, sabia!... „Fierarul i-a dat zvelteţea unei pene, supleţea unei trestii, tăria
granitului şi sufletul unui luptător. Sabia are o voce care poate fi un susur de izvor ori un şuierat de şarpe.”
Poetul arab spune: „Sabia mea! Lama ta este la fel de dulce precum mângâierea braţului unei tinere.
Mânerul tău are proeminenţa unui fruct. Ornamentul tău ca de piatră este o bucată de lună” (11). De aici
înainte, islamul trebuie să crească la umbra săbiei.
LII
Cea dintâi bătălie este anulată
Mahomed aduce la cunoştinţa quraişiţilor că teritoriul controlat de musulmani este, de acum înainte,
interzis caravanelor din Mecca. Pentru că Mecca a hotărât blocada asupra Medinei.
Pentru a interzice caravanelor quraişite să treacă prin teritoriul musulman, adică prin raza cetăţii
Medina, Mahomed va trimite patrule. Fără să aibă vreo îndoială, profetul islamului devine comandant
militar (1); dar, după cum este scris în Biblie, „cei ce-L caută pe Domnul vor înţelege totul” (2). Profetul
trebuie, de asemenea, să înţeleagă problemele militare.
O patrulă alcătuită din patruzeci de oameni este trimisă în ţinutul dintre Medina şi Marea Roşie, pe
teritoriul tribului Juhaina, acolo pe unde trece drumul caravanelor care merg în Siria. Patrula este plasată
sub comanda lui Plamza, cavalerul uriaş şi fără teamă, barrazul, campionul luptelor stranii. Cei patruzeci
de musulmani sunt voluntari. Sunt cu toţii muhajiruni. Refugiaţi din Mecca la Medina.
Patrula musulmană dispune de cămile: doi oameni la o cămilă. Nici un cal. Pentru a avea cai singurele
animale eficace în astfel de acţiuni trebuie să fii bogat. Musulmanii sunt însă de o sărăcie lucie.
286
La Hedjaz, adică pe teritoriul de pe ţărmul Mării Roşii lung de mai bine de o mie de kilometri şi
muntos se află cei mai buni cai de pe pământ.
Dar aceştia sunt foarte rari. în întreaga Arabie, calul este o raritate. Calul nu rezistă în deşert. Doar
oamenii şi cămilele pot să trăiască aici. De altfel, de fiecare dată când are loc o razie ori se folosesc caii,
este adus un număr de cămile suplimentare, doar pentru a transporta hrană şi apă pentru ei. Caii nu pot să
rabde nici de foame, nici de sete. O cămilă, dacă are puţină iarbă şi câteva ramuri de sejer, de arbuşti şi de
mărăcini lemnoşi, poate să trăiască. Aceasta este hrana sa. Când dă de puţină iarbă bună, cămila nu are
nevoie de apă. Dacă în caravană sunt şi cai animale nobile şi fragile -, cămilele trebuie să care pentru
aceştia hrană şi apă. Cel mai adesea, oamenii sunt obligaţi să dea cailor apa şi laptele lor; căci calul este
mai fragil decât omul (3).
Dar, după câteva săptămâni de marş, când trupa de atac este pe picior de a acţiona, calul este de
neegalat. Nimic nu-l poate înlocui într-o razie. Din această cauză, arabii au pentru cai o adevărată adoraţie.
Ca toate lucrurile pe care le iubesc şi le doresc, caii le sunt interzişi de soartă. E un lux prea mare pentru
deşert.
Tradiţia populară povesteşte că Domnul, după ce a creat lumea şi tot ceea ce există pe pământ, a adus la
Adam toate animalele din lume şi l-a întrebat care ar fi acela pe care îl iubeşte mai mult. Adam a ales calul.
Domnul a fost încântat de alegerea primului om, căci Domnul însuşi prefera calul.
Pentru a-l duce pe Mahomed la cer, de miraj ori călătoria cerească -, Dumnezeu i-a dat profetului un cal
287
special el-Buraq. Dar un cal totuşi. Nu se poate merge la cer decât pe cal. Poetul arab cântă astfel despre
cai: „Ce femei au părul atât de mătăsos precum coama cailor noştri, sânii mai tari decât ornamentele şeilor
noastre, privirile mai atrăgătoare, mai strălucitoare decât fulguraţiile săbiilor noastre?
 Ce femei au o nerăbdare mai arzătoare decât cea a cailor noştri, tresăltări mai profunde decât freneziile
cele mai irezistibile, extaze mai ucigătoare, abandonuri mai unduioase?”
Oamenii şi caii sunt uniţi în patima luptei: „Noi suntem zorii zilei şi noapte, noi suntem furtună şi
linişte, blândeţe şi carnagiu, durere şi fericire... Suntem fără luare-aminte la foame, la sete, la suculenţa
fructelor care scapără în oaze” (4).
Adevărata razie ori ghazzu, aşa cum este ea cântată de poeţii arabi în gazawat, gen literar care nu cântă
decât acest subiect, trebuie să fie dusă cu caii.
Musulmanii comandaţi de cavalerul fără frică Hamza sunt foarte săraci pentru avea cai în această primă
luptă. Dar o patrulă care pretinde să interzică trecerea caravanelor quraişite între Medina şi Marea Roşie
fâşie largă de mai mult de o sută treizeci de kilometri de deşert muntos va fi fără eficacitate dacă nu este
dotată cu cai.
Dacă Hamza şi cei patruzeci de musulmani pe care îi comandă nu au cai, ei au în schimb ca ajutoare pe
îngeri, în ciuda faptului că sunt trişti că nu au parte de cai cu coame mătăsoase precum părul despletit al
femeilor.
Lui Hamza şi prietenilor săi le place să fie precum luptătorii arabi pe care îi va întâlni mai târziu un
călător italian, către anul 1500, în aceleaşi locuri în care se luptă
288
patrula: „I se întâmplă (cavalerului) să meargă timp de o noapte şi o zi cu iepele sale fără să se oprească o
clipă, şi la sfârşitul călătoriei să le dea să bea, pentru a Se răcori, lapte de cămilă. Ei mă fac, într-adevăr, nu
să alerg, ci să zbor precum fulgii. Am fost cu ei şi i-am văzut, cu excepţia unor comandanţi, urcând fără şa,
cu hainele lor în vânt. Au ca armă o lance de doi coţi lungime, şi când merg în expediţie îşi ţin rândurile
strânse precum graurii. Aceşti arabi nu sunt prea înalţi şi au pielea brună...” (5).
Hamza şi cei patruzeci de musulmani care duc prima luptă de apărare a islamului cu arme sunt trişti
pentru că nu au nici măcar un singur cal. Dragostea de cai este atât de puternică la arabi, încât tradiţia
populară reţine: „Este o datorie pentru orice musulman care ar avea posibilitatea să crească cai întru calea
lui Dumnezeu. Caii nu trebuie să fie nici castraţi, pentru că trebuie ca ei să se reproducă, nici privaţi de
coamele şi de cozile lor, apărători naturale împotriva frigului şi a muştelor. Omul care are intenţia sinceră,
chiar dacă nu o realizează, de a creşte cai, primeşte aceeaşi recompensă în viaţa de dincolo ca şi martirii
pentru credinţă... Omul care îşi îngrijeşte calul va vedea aşezate în talgerul lui în ziua judecăţii de pe urmă,
precum greutatea atâtor bunătăţi, balega şi urina animalului său” (6).
Acest hadith ori „lucru povestit” nu figurează, bineînţeles, în culegerile oficiale ale islamului. Dar el dă
o idee aproape familiară despre dragostea nemărginită pe care arabul o are faţă de cai.
Hamza cu oamenii şi cu cămilele păzeşte teritoriul dintre Medina şi Marea Roşie pentru a opri trecerea
caravanelor quraişite.
289
În curând, va apărea una. Este condusă de cel mai mare duşman al lui Mahomed şi al islamului, Abu-
Jahl, tatăl nebuniei. Cel care a încercat în mai multe rânduri să-l asasineze pe Mahomed, fie cu propria
mână, fie cu cea a ucigaşilor plătiţi. El a pus pe capul lui Mahomed un preţ, oferind o sută de cămile celui
care l-ar aduce pe profet mort sau viu. El e cel care în sanctuarul kaabei l-a vârât pe Mahomed în stomacul
unei cămile moarte şi care apoi l-a legat cu intestine de animal.
Acum, Abu-Jahl conduce caravana quraişită. Hamza şi cei patruzeci de musulmani au în faţa lor
duşmanii. Musulmanii pot să-şi ia revanşa. Sunt gata să atace. Atunci apare însă Maji-ibn-Amr,
comandantul tribului local. El îl roagă pe Hamza să nu-l atace pe Abu-Jahl şi caravana din Mecca. Mecca
plăteşte tribului Juhaina, când caravanele cuiva traversează teritoriul lui, o taxă numită impozit de frăţie ori
khawa. în schimbul acestei taxe, tribul oferă muwadi, protecţia sa, tuturor caravanelor. Adică el se
angajează să nu le jefuiască şi să împiedice şi pe alţii să le jefuiască pe teritoriul său. O chestiune de
onoare. Un cuvânt dat. Prin urmare, un lucru sfânt.
Madji-ibn-Amr a încheiat aceeaşi convenţie cu Medina, prin care primea de asemenea khawa, impozit
de frăţie. El este responsabil de protecţia celor două caravane. în consecinţă, îi opreşte să le atace pe
teritoriul lui. Este garantul atât pentru unul, cât şi pentru celălalt că ele nu vor fi atacate. Musulmanii şi
antimusulmanii sunt faţă în faţă. Dar codul onoarei şi cuvântul dat care este, în deşertul arab, o lege
neclintită îi opresc să se încaiere. întorcând spatele, musulmanii se întorc la Medina, iar quraişiţii se
îndreaptă către Mecca.
290
Cea dintâi bătălie dintre musulmani şi antimusulmani a fost anulată din raţiuni de onoare. Căci aşa cum
spune poetul arab: „Arabul nu are în deşertul lfii nesfârşit alt bun decât onoarea; onoarea este singura
moştenire pe care o avem de la părinţii noştri” (7).
LIII
Şi a doua bătălie este anulată
 Mecca nu ţine seama de interdicţia făcută, de a trece cu caravanele sale pe teritoriul controlat de
musulmani.
„Caravanele de la Mecca către Siria erau forţate să treacă printre Medina şi coastă. Oricât s-ar fi ţinut
de aproape de Marea Roşie, ele trebuiau să treacă la mai puţin de o sută treizeci de kilometri de Medina; la
această distanţă de tabăra duşmană, se aflau de două ori mai departe de propriile tabere. Atacatorii nu
aveau decât să se ocupe de trupa ce însoţea caravana şi puteau cu uşurinţă să se întoarcă acasă de îndată ce
îşi făcea apariţia o trupă de apărare.
Scopul acestor expediţii, la fel ca pentru cea mai mare parte a luptelor arabe din deşert, era să pună
adversarul în stare de inferioritate; de pildă întinzând ambuscade. în aceste prime expediţii, părea că o
ocazie favorabilă nu se arăta nicicum” (1).
Şi de această dată, lupta dintre musulmani şi păgânii de la Mecca nu va avea loc.
în această a doua expediţie, musulmanii nu mai sunt comandaţi de Hamza, marele cavaler, ci de fratele
său, Ubaidah-ben-al-Harith-ben-Aba-al-Muttalib. Prin urmare, operaţiunile erau conduse de încă unul
dintre unchii
292
profetului. Ceata era formată din şaizeci de oameni. Cu toţii voluntari, cu toţii muhajiruni, adică refugiaţi
din Mecca la Medina. Nici pentru această a doua expediţie musulmanii nu aveau cai. Ei patrulează zile în
şir pe teritoriul dintre Medina şi Marea Roşie. După câteva săptămâni prind o caravană quraişită aproape
de localitatea Thaniyat-al-Murrah. Caravana din Mecca era condusă de Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl, cel mai
crunt duşman al islamului.
La vederea musulmanilor, membrii caravanei quraişite caută să se salveze prin fugă. Deşi numeroşi şi
în stare să susţină lupta, aceasta nu va avea loc. în timp ce ceata musulmană se întoarce la Medina, este
ajunsă din urmă de doi oameni care făceau parte din caravana lui Ikrimah. Aceştia se numeau Niqudad-ibn-
Amr şi Utbah-ibn-Ghazwan. Amândoi erau musulmani. Au fost printre primii credincioşi persecutaţi care
emigraseră în Abisinia. Cu puţin timp înainte de Hegira, au revenit la Mecca. însă profetul plecase. Vor
încerca în mai multe rânduri să ajungă la Medina, dar fără sorţi de izbândă (2). în cele din urmă se vor
înrola în caravana lui Ikrimah cu scopul de a o părăsi când aceasta urma să treacă prin oraşul profetului (3).
Dar Ikrimah a evitat Medina; şi, la vederea grupului musulman, el a fugit. Cei doi credincioşi au profitat de
această fugă pentru a dezerta şi a se alătura patrulei musulmane, singurul mijloc pentru ei de a ajunge la
profet.
Aventura acestora nu i-a surprins. Era calea pe care Domnul le-o arătase ca ei să ajungă la cer. O cale
ce trecea prin Abisinia şi prin caravana duşmană. Căci drumurile care duc la Dumnezeu sunt surprinzător
de întortocheate.
293
Cei doi fugari au fost primiţi cu entuziasm de fraţii lor întru credinţă.
După întoarcerea la Medina a celei de-a doua expediţii, o a treia va porni la drum. Era formată din
douăzeci de musulmani şi condusă de Sad-ibn-abi-Wakkas. Un nume cunoscut. E nepotul Aminei, mama
lui Mahomed, şi primul musulman care a vărsat sânge vrăjmaş pentru triumful islamului, rănind cu un os
de cămilă un quriaşit care îi atacase pe musulmani la rugăciune în defileul de la marginea Meccăi.
Wakkas a întâlnit o caravană din Mecca în apropiere de localitatea Kharrar, de lângă Rabigh. Pentru a
treia oară, „ciocnirea”, lupta dintre musulmani şi necredincioşi nu va avea loc.
Motivul principal a fost „impozitul de frăţie” pe care triburile locale îl primeau de multă vreme atât de
la Mecca, cât şi de la Medina. Ele erau nuwada aliate ale celor două cetăţi. îşi aveau de la caravanele care
treceau prin ţinutul lor o bună parte din hrană. Aveau tot interesul ca prin acest teritoriu să fie un drum
sigur pentru pelerini, pentru comercianţi şi pentru latimah, marile caravane ale negustorilor. în afară de
tributul khawa, arabii din deşert îşi câştigau traiul vânzând caravanierilor hrană, băutură şi furaje. Astfel,
protecţia era pentru ei o chestiune de onoare. Arabul, la el acasă, oferă în mod efectiv protecţia sa. Chiar
străinii când se află în preajmă au dreptul la protecţie în caz de primejdie. Prin urmare, beduinii nu-şi
îngăduiau să-i lase pe musulmani să atace caravanele din Mecca. Totodată, ele nu puteau nici să-i lase pe
cei din Mecca să-i atace pe musulmani.
294
Mahomed a decis să încheie alianţe militare cu nomazii. A hotărât să le asigure beduinilor un venit mai
mare decât mizerabilul, sărăcăciosul „impozit de frăţie” pe care-l primeau de la Mecca, mai important
decât ceea ce câştigau din sărăcăciosul lor negoţ de furaje şi de alimente ori de călăuze pentru pelerini şi
negustori. Mahomed le-a promis beduinilor paradisul.
Beduinii, locuitorii deşertului, îşi trag numele de la bady, care înseamnă stepă. Sunt cei mai curaţi
arabi. Când li se oferă paradisul, ei sunt dispuşi să lase totul pentru a urma pe cel care le-a făcut o astfel de
ofertă. Un beduin este un om care literalmente nu trăieşte pe pământ: sub picioarele sale el nu are pământ,
ci nisip arzător şi mişcător. Mentalitatea lui nu este una pământească. Pentru că nu se află niciodată în
contact cu pământul. Nisipul deşertului nu este pământ, ci un infinit mişcător. Beduinul este un om care
trăieşte pentru altceva decât pentru bunurile pământeşti, căci el nu are astfel de bunuri neavând nicicând
ocazia să le posede. Din această pricină, orice idee, orice credinţă îi oferă altceva decât entuziasmul.
„Beduinul, născut şi crescut în deşert, îmbrăţişează din tot sufletul său goliciunea fără margini căci în
această goliciune el se simte cu adevărat liber. El pierde legăturile materiale cu universul, cu confortul, cu
lucrurile inutile şi cu treburile lui pentru a-şi realiza libertatea individuală, care nu este ameninţată decât de
moarte şi de sclavie. Nu vede nici o virtute în sărăcie; el gustă din micile plăceri, din vicii şi din lux; cafea,
apă rece, femei. Sunt singurele pe care le-ar putea revendica. în viaţa deşertului, beduinul are aer, vânt,
lumină, spaţii
295
infinite şi vidul imens. Nicăieri în jurul lui nu se vede urma vreunei sforţări umane ori rodnicia naturii:
doar cerul de deasupra şi pământul neîntinat de dedesubt. în mod inconştient, el se apropie de Dumnezeu”
(4).
în clipa în care beduinii întâlnesc un profet, ei îl urmează şi se agaţă de credinţa lui, căci arabii „pot să
se agaţe de o idee ca de o frânghie” (5).
Mahomed se adresează acestor oameni pentru a le oferi paradisul. în schimb, le cere să devină
musulmani, adică „să se lase în voia lui Dumnezeu”. Dacă nu reuşeşte să-i atragă făgăduindu-le paradisul,
islamul va fi nimicit. Mecca va înfometa Medina printr-o blocadă ori printr-un asediu. Or, blocada nu poate
fi spartă decât cu ajutorul beduinilor. Paradisul zugrăvit de Coran pare un afiş ale cărui culori vii trebuie
să-i seducă pe beduini şi să-i convingă să lase totul; mai cu seamă să renunţe la prietenia lor cu Mecca,
pentru a primi, în schimb, „acolo sus, unde ei vor locui, grădini scăldate de fluvii, sălăşluirea în fericirea
supremă” (6).
în Paradis, „cei drepţi vor bea vinul cel mai rafinat, amestecat cu apa de Cafur... adică fântâna care
desfată pe cei ce slujesc lui Dumnezeu. Vor curge apele în voie aici” (7). în acest Paradis, „femeile vor
redeveni cu toate frumoase şi virgine. Bătrânii se vor face iarăşi tineri. Pletele dalbe vor dispărea. Iubitele
nu se vor veşteji niciodată. Soarele nu va mai arde trupul, pătrunzând în carne precum un şiş. Musulmanii
au „capul înconjurat de o lumină radioasă. Frumuseţea şi bucuria vor străluci pe fruntea lor... Dumnezeu îi
va elibera de poveri. Grădinile deliciilor şi hainele de mătase vor fi răsplata perseverenţei lor... Se vor
odihni pe un pat nupţial. Strălucirea soarelui
296
şi a lunii nu-i va necăji cu nimic... Arborii din jur îi vor acoperi cu umbra lor mângâietoare. Ramuri
încărcate de fructe se vor pleca în faţa lor... Vor vedea vase de argint şi cupe frumoase precum cristalul...
Se vor desfăta aici în voie... Un amestec de vin rafinat şi de apă curată de Zangebil va fi băutura lor.
Salsabil este locul în care curge acest izvor minunat.. Copiii, veşnic fragezi, se vor grăbi să le slujească.
Chipul lor alb este asemenea strălucirii perlelor. Ochiul, în această şedere plină de delicii, nu va vedea
decât lucruri încântătoare... Ei se vor plimba într-o împărăţie cu o întindere fără margini. Aurul şi mătasea
sunt hainele lor. Brăţările de argint sunt podoabele lor. Dumnezeu le dă să bea din cupa fericirii. Astfel va
fi recompensa care le va fi făgăduită” (8). în Paradisul promis de Mahomed beduinilor, lăsând deoparte
desfătările pământeşti, nimic nu lipseşte. „Deşertăciuni nu vor fi în această sălăşluire. Aici se vor afla
izvoare care ţâşnesc... Paturi înalte, cupe pregătite, perne aşezate în ordine, covoare întinse” (9). Apa
deoparte. Una dintre plăcerile importante ale beduinului este, de asemenea, femeia. în paradis, el va avea
după plăcerile sale, hur-al-ain, adică „femei cu ochi negri strălucitori” (10).
Coranul dă detalii despre femeile desăvârşite numite huriya: „Săturaţi-vă, le spune Dumnezeu, de
bunurile care vi se oferă. Ele sunt răsplata virtuţilor voastre. Odihniţi-vă pe aceste paturi aranjate. Aceste
fecioare cu sânul de alabastru, cu ochii negri, vor fi soţiile voastre... Credincioşii vor afla în paradis pe
aceia dintre copiii lor care au fost credincioşi. Ei vor avea, după plac, fructe şi mâncărurile pe care le vor
dori. Li se vor da lor cupe pline cu vin aromat, a cărui mireasmă nu-i va face
297
să grăiască ceva necurat şi nu-i va îndruma la vreun rău... Tinere slujitoare se vor îngrămădi în jurul lor.
Vor fi albi precum perla în cochilia sa. Oaspeţii paradisului vor merge unii la alţii şi vor sta de vorbă
împreună (11). Ei se vor odihni pe paturi cu mult aur şi pietre scumpe... Aproape de ei vor fi huriya cu
frumoşi ochi negri. Albul pielii lor va fi precum strălucirea perlelor... Favoarea lor va fi răsplata virtuţii”
(12).
Tradiţia populară a completat acest tablou al recompenselor după dorinţele fiecăruia: „Domnul mi-a dat
cincizeci de huriya. El cunoştea gustul meu în privinţa femeilor” (13).
Sfântul episcop şi imnograf Efrem Sirul, pe care îl aflăm în calendarul creştin, făgăduieşte şi el, de
altfel înaintea lui Mahomed monahilor care au trăit pe pământ întru abstinenţă, favorurile femeilor din
Paradis: „şi când omul va fi trăit întru feciorie, ele (femeile din paradis) îl vor primi la sânul lor imaculat,
pentru că monahul n-a căzut deloc în patul şi la sânul unei iubiri pământeşti...”
 în paradisul creştin al Sfântului Efrem, femeile şi bărbaţii redevin tineri şi toate ridurile de pe chipul lor
dispar: „Ridurile tale nu vor mai fi” (14).
Splendorile paradisului, unde vor fi apă şi umbră, sunt atât de tentante pentru nomazii care de milenii
trăiesc pârliţi şi răniţi de soare... Ei ascultă cu atenţie de Mahomed: Paradisul îi va interesa pe beduini. Sunt
pe dată dispuşi să ceară un bilet de intrare şi drept de şedere aici.
LIV
Islamul şi beduinii
În trei rânduri musulmanii au încercat să oprească caravanele din Mecca să mai treacă prin ţinutul lor şi
în trei rânduri încercările lor au fost sortite eşecului. De atunci, Mahomed va schimba tactica. El va echipa
şaizeci de voluntari muhajiruni şi va lua el însuşi comanda. Scopul expediţiei: să încheie alianţe militare cu
triburile beduinilor. Mahomed părăseşte Medina în fruntea unei mici armate de cincizeci de oameni. în
această expediţie, ca şi în cele de mai dinainte, nu are nici măcar un cal. O cămilă la doi oameni.
Detaşamentul condus de profet se îndreaptă către ţinutul ghifar (1). Este primul trib arab care a
îmbrăţişat islamul. în urmă cu zece ani abu-Dharr tâlharul de drumul mare care s-a pocăit şi care a început
să-L caute pe Dumnezeu, născocindu-şi o religie monoteistă -, devenit musulman, a fost trimis de
Mahomed ca să-şi convertească tribul. în puţină vreme, Abud-Dharr a convertit întreg clanul. De zece ani,
ghifarii sunt musulmani. Ei îşi au tabăra între Medina şi Yambu. După convertirea lor, au renunţat la
tâlhării şi la crime.
în lipsa lui Mahomed, Sad-ibn-Ubadah a rămas la Medina ca un fel de locţiitor. Era din Mecca, rudă cu
299
profetul. în drum spre ţinutul tribului Ghifar, Mahomed se opreşte la Abwa. Caută mormântul mamei sale.
A murit în acest loc şi a fost îngropată aici în urmă cu cincizeci de ani. Mahomed se pleacă peste mormânt
şi fără să spună o vorbă începe să plângă. Toţi îl înconjoară pe profet. Credincioşii aşteaptă un cuvânt din
partea lui Mahomed. Ei cred că le va spune ceva. Dar, când ridică capul, face aceasta nu ca să le vorbească,
ci pentru a le arăta un chip tulburat, cu ochii plini de lacrimi. Nimeni nu-l întreabă pe Mahomed ce i s-a
întâmplat. Doar Omar, omul de care şi diavolului îi este teamă şi singurul care îi vorbeşte profetului fără să
fie întrebat, încearcă să-i spună: „De ce plângi?” „E mormântul mamei mele. I-am cerut lui Allah
îngăduinţa de a veni la acest mormânt. Allah mi-a îngăduit să vin aici. Atunci l-am rugat să ierte păcatele
mamei mele. Allah n-a vrut să-mi asculte rugăciunea. Iată pentru ce plâng.” (2)
O legendă populară povesteşte că până la urmă lui Allah i-a fost milă de profet, care suferea îngrozitor
la gândul că tatăl său şi mama sa, morţi de tineri amândoi, se aflau în iad, fiind idolatri. Allah i-a adus
pentru câteva clipe în viaţă pe Amina şi pe Abdallah, părinţii lui Mahomed; ei vor îmbrăţişa islamul şi vor
pleca îndată de pe această lume. Dar, acum, ei vor pleca în locurile celor credincioşi, în Rai (3). Poporului
musulman, această legendă i se pare a fi adevărată, pentru că arabii cred mereu în reîntoarcerea pentru o
vreme a morţilor printre cei vii. Un scriitor musulman recomandă credincioşilor să meargă cât mai adesea
cu putinţă în cimitire pentru a le da bineţe la mormânt celor pe care i-au cunoscut. Căci

„Dumnezeu le dă pentru o clipă sufletul morţilor ca ei să poată primi bineţea celor vii” (4).
Nu departe de Abwa, la trei zile de cate către miază-zi, se află tribul Banu-Damrah, o ramură a tribului
Ghifar. Nici un damrahit nu este musulman. Mahomed rămâne o săptămână întreagă la Waddan şi discută
cu nomazii, chemându-i la islam, cât şi la încheierea unei alianţe militare. După lungi şi grele tratative se
ajunge la încheierea unui pact.
„În numele lui Dumnezeu cel îndurat, cel milostiv, iată un înscris al lui Mahomed, trimisul lui
Dumnezeu către Banu-Damrah-ibn-Abd-Manat-ibn-Kinanah:
«Ei vor avea siguranţa bunurilor lor şi a oamenilor şi a adăpostului lor şi ajutor va fi datorat împotriva
oricui îi va ataca. Şi va fi de datoria lor să dea o mână puternică profetului ca Dumnezeu să Se plece către
el aceasta, atât de mult timp cât marea va fi în stare să înmoaie o cochilie fără doar în cazul în care ei
(musulmanii) vor lupta pentru Dumnezeu.
Mai mult, de îndată ce profetul îi va chema în ajutorul său, ei vor trebui să răspundă la chemarea lui şi
pentru aceasta vor avea garanţiile lui Dumnezeu şi trimisului Său. Şi lor le va fi datorat ajutorul în favoarea
acelora dintre ei care vor ţine angajamentul lor şi se vor teme de încălcarea pactului»” (5).
Alături de Banu-Damrah, acest pact cu musulmanii este semnat de conducătorul damrahit Marşşi-ibn-
Amr (6).
Waddan, capitala tribului, se află la trei zile de Medina şi la nouă zile de Mecca. Vecinătatea cetăţii
Mecca este unul dintre motivele care i-au făcut pe nomazi să semneze pactul de alianţă. Dar această cetate
este foarte puternică,
301
pentru ca beduinii să aibă curajul să semneze un pact cu duşmanii quraişiţilor. Este adevărat că în perioada
dată a izbucnit un conflict între tribul Banu-Damrah şi Mecca din pricina unei ucideri şi a preţului sângelui
(7), dar acest motiv nu a fost îndeajuns pentru a-i incita pe beduini să se declare aliaţi ai duşmanilor
Meccăi. Dacă tribul Damrah a fost de acord cu acest risc imens, a fost întâi de toate pentru câştigarea
paradisului. Oferta lui Mahomed era prea tentantă pentru a nu fi de acord cu ea într-un mod rezonabil.
Când ţi se oferă paradisul având perspectiva de a te sălăşlui aici pentru veşnicie nici un risc nu e prea mare.
Banu-Damrah au rupt legăturile deci cu Mecca, cu quraişiţii, cu stăpânii deşertului şi au ales paradisul. Ei
sunt primii beduini care au semnat un pact de alianţă cu islamul.
Din ţinutul lor, Mahomed s-a îndreptat către răsărit mergând la musulmanii din tribul Ghifar.
Oamenii din acest trib sunt cei mai curaţi arabi, după cum i-a descris colonelul Lawrence, care a trăit
printre ei: oameni care nu cunosc decât binele şi răul, albul şi negrul, ceea ce este adevărat şi ceea ce nu
este adevărat (8). De la crimă şi tâlhărie la drumul mare, ghifariţii, deveniţi musulmani, au trecut la
sfinţenie. Ei nu cunosc decât extremele. Abu-Dharr care a lăsat tribul său şi şi-a născocit un dumnezeu şi o
religie personală din pricina mustrărilor de conştiinţă (9) este un exemplu în acest sens. La fel şi Maiz, un
ghifarit care a îmbrăţişat islamul în acelaşi timp cu tot tribul său, convertit de Abu-Dharr. După convertirea
sa, Maiz a săvârşit păcatul adulterului, păcat de moarte atât în ochii islamului, cât şi în cei al celorlalte
religii. Nimeni în afară de femeia cu care
302
a fost complice nu cunoştea păcatul lui Maiz. Nimeni nu putea să-l denunţe şi încă şi mai puţin cea
păcătoasă. Dar cunoştinţa lui Maiz nu i-a îngăduită îndure această greşeală. Pedeapsa pentru un astfel de
păcat este aceeaşi ca şi la evrei: moartea prin lapidare. Maiz va veni la profet pentru a fi ucis cu pietre, aşa
cum se cuvine unui om vinovat de adulter (10).
Aceştia erau oamenii din tribul Ghifar, oameni asemănători lui Abu-Dharr şi lui Mais: oameni care nu
pot să fie decât asasini ori sfinţi. în timpul unei expediţii, Mahomed, neavând cămile, a trebuit să scoată din
coloana ghifariţilor mai mulţi voluntari. Aceştia nu au putut să îndure umilinţa; au început să plângă cu
lacrimi. Precum bocitoarele profesioniste. A fost cu neputinţă să fie mângâiaţi. Din acea zi, tribul ghifarit a
fost supranumit Banu 7 barka, „tribul bocitoarelor” (11).
Ghifariţii l-au primit pe Mahomed care îi cerceta pentru prima oară aproape în extaz. Toţi sunt
musulmani. Toţi sunt credincioşi. Mai târziu, când Mahomed va părăsi Medina, va lăsa aici ca înlocuitor pe
Abu-Dharr. Ghifariţii sunt oamenii cei mai demni în privinţa credinţei.
Prin această cercetare, Banu Ghifar va semna cu Mahomed o alianţă militară:
„Cei din tribul Banu Ghifar vor fi număraţi în rândul musulmanilor, având aceleaşi drepturi ca şi
musulmanii şi aceleaşi datorii. Mai mult, profetul va angaja în favoarea lor garanţia lui Dumnezeu şi a
trimisului Său, a bunurilor şi persoanelor. Altfel, dacă profetul i-ar chema în ajutorul său, ei vor trebui să
răspundă la chemare şi va fi de datoria lor să-l ajute, în afară de aceia dintre ei care vor lupta pentru Dim,
religie. Aceasta, atâta
303
timp cât marea va fi în stare să înmoaie o cochilie. E de înţeles că această cartă nu avea în vedere crima”
(12).
Acum, Mahomed beneficiază de o alianţă militară cu cele două triburi ale beduinilor. El merge spre
apus de Medina, pe Muntele Radwa, în ţinutul Yambu, unde semnează un tratat de alianţă cu tribul
Juhainah (13). Tratatul este semnat de comandantul Buwat. Juhainah vor deveni mai târziu musulmani de
rangul întâi. La Medina, îşi vor înălţa propria moschee, care va fi a doua, după cea care a fost înălţată de
profet.
Mahomed îşi continuă călătoria şi încheie o alianţă militară cu un al patrulea trib, cel al mulujiţilor.
Comandantul acestui trib al beduinilor este o cunoştinţă mai veche al lui Mahomed.
Când, în 622, Mahomed fugea din Mecca împreună cu Abu-Bakr, Suraqah, comandantul mulujit, a
încercat să pună mâna pe el pentru a primi cele o sută de cămile făgăduite de quraişiţi celui care li l-ar fi
predat pe Mahomed viu sau mort. în trei rânduri calul lui Suraqah n-a vrut să se apropie de profet.
Cavalerul a coborât atunci şi s-a convertit. Pătruns adânc de această minune, Suraqah i-a jurat credinţă
veşnică lui Mahomed (14).
În afară de şeful Suraqah, tribul mulujit este idolatru. Totuşi, Mahomed este primit aici cu bucurie. Se
va semna şi în acest loc un pact militar. Suraqah va deveni unul dintre comandanţii militari ai islamului.
Pentru moment, el îi promite lui Mahomed ajutorul militar al clanului său de cavalerie. Profetul este
încântat de aceste alianţe. Toate triburile care au semnat un pact cu el se află pe drumul caravanelor care
merg de la Mecca în Siria. Va putea astfel să taie calea caravanelor din Mecca.
304
La întoarcerea la Medina, Mahomed află că cetatea islamului a fost atacată. Pentru prima oară un grup
de idolatri înarmaţi a pătruns în cetatea profetului, pe care a jefuit-o şi incendiat-o.
Detaşamentul fusese comandat de Fhirite Kurz-ibn-Jabir (15) şi echipat de quraişiţi.
„Ciocnirea”, războiul dintre musulmani şi Mecca idolatră era acum iminent. Era anul al doilea al
Hegirei fuga lui Mahomed de la Mecca. în acest an, 624, evenimentele care vor fi determinante pentru
răspândirea islamului se vor precipita. Mahomed s-a rugat la Dumnezeu şi s-a pregătit de război. Dar
musulmanii erau foarte săraci. Şi cei săraci nu pot să facă război. Războiul este un lux.
LV
Alegerea între Dumnezeu şi „armistiţiul lui Dumnezeu”
Noiembrie 623. Situaţia economică a Medinei, trecută la islam, este una foarte gravă. Mecca a reuşit să
izoleze cetatea profetului care a fost supusă astfel unei blocade severe. Drept represalii, Mahomed a
interzis caravanelor quraişite să treacă prin ţinutul controlat de musulmani şi de aliaţii lor. în ciuda acestui
fapt, ele vor continua să brăzdeze ţinutul interzis. Cele şapte campanii militare ori al maghazi, întreprinse
de musulmani, au rămas fără vreun rezultat. Pentru primele trei, efectivele au fost cuprinse între douăzeci
şi optzeci de oameni. Ultimele vor ajunge să numere o sută cincizeci-două sute de oameni. Toate au fost
sortite eşecului.
în luna noiembrie, Mahomed s-a hotărât să schimbe tactica. Caravanele pornite dinspre Mecca către
Siria numărau două mii cinci sute de cămile şi mai mult de trei sute de oameni (1). Era greu să fie atacate.
Mahomed şi-a propus să-şi îndrepte eforturile către o altă linie a caravanelor quraişite. A format o ceată de
opt oameni comandaţi de Abdallah-ibn-Djaş. Celor opt oameni nu le păsa unde şi împotriva cui trebuiau să
lupte.
Mahomed îi va remite lui Abdllah-ibn-Djaş un ordin scris şi-l trimite pe coasta Nadjiyah, pe „pământul
înalt”,
306
spre puţul numit rukayak. După două zile de cale către apus, către puţul din „pământul înalt”, Abdallah,
după cum i s-a poruncit, deschide plicul cu instrucţiunile date de profet.
Abdallah le execută ca la carte. Două săptămâni mai târziu, îl aflăm în direcţia total opusă acestei
regiuni. Ordinul scris îl va trimite pe calea de la Mecca la Taif. Ceata de luptători a lui Abdallah atinge
ţinta indicată la sfârşitul lunii radjab. Se opreşte, după instrucţiunile primite, în apropiere de Nakhlah. Este
o localitate vestită, locul preferat de preumblare al diavolului. Acolo Avraam a aruncat cu pietre în satana,
acolo se află statuia vestitului idol Manat. Tot acolo, prigonit din Taif, a fost bătut cu pietre profetul care s-
a oprit o noapte şi s-a rugat, în picioare, cu atâta deznădejde, că chiar djinnii au început să-i plângă de milă.
în acest loc şi în acea noapte el s-a rugat cel mai fierbinte din viaţa sa. Va fi, mai târziu, un khal, adică un
om exclus din clanul său; iar la Taif ceruse azil şi a fost scos afară cu pietre. Era rugăciunea unui salnk, a
unui om fără patrie, fără familie şi fără vreun drept pe toată întinderea deşertului arab. în această localitate
era trimisă acum ceata de opt oameni. Sosiţi la Nakhlah, n-au mai fost însă opt, ci şase. Doi dintre ei, Sa d-
ben-Waqqas şi prietenul lui ce mergea cu aceeaşi cămilă, Utbah-ben-Ghazwan, s-au rătăcit.
Cei şase musulmani aveau ordinul de a rămâne la Nakhlah pentru a opri o caravană quraişită care
trebuia să vină la Taif şi care se îndrepta către Mecca (2).
Luna radjab era luna armistiţiului lui Dumnezeu şi a micului pelerinaj. în timpul acestei luni, toate
atacurile încetează. Grupul de luptă musulman întâlneşte caravana
307
quraişită. Aceasta vine de la Taif, ducând struguri, vin şi piei. Caravana este însoţită de patru oameni.
întâlnirea cu musulmanii îi îngrozeşte pe quraişiţi. însă teama dispare îndată, căci unul dintre musulmani,
numit Ukkaşa, are capul ras. Quraişiţii îl iau drept pelerin. în ciuda acestui fapt, ei nu vor să zăbovească la
Nakhlah. Se grăbesc să se întoarcă la Mecca cu caravana lor. Mai era o zi până la sfârşitul lunii, luna
armistiţiului lui Dumnezeu. Caravanierii nu vor să fie surprinşi pe drum până la sfârşitul armistiţiului.
Abdallah şi grupul de musulmani sunt nehotărâţi. Dacă atacă îndată caravana quraişită, încalcă armistiţiul
lui Dumnezeu. Dacă vor aştepta sfârşitul armistiţiului, adică încă o zi, caravana va intra în ţinutul sacru al
cetăţii Mecca, haram. A ataca în ţinutul haramului era tot la fel de grav ca a ataca în luna armistiţiului. Şi
unul, şi celălalt erau păcate capitale pentru arabi. Pe de altă parte, dacă musulmanii vor respecta haramul şi
armistiţiul, vor renunţa la slujirea lui Dumnezeu. Căci lupta avea ca scop salvarea islamului de la
exterminarea prin înfometare ce fusese hotărâtă de păgâni.
Abdallah trebuia să aleagă între Dumnezeu şi armistiţiul lui Dumnezeu. El s-a hotărât să încalce
armistiţiul şi să rămână credincios lui Dumnezeu. Va ataca îndată caravana. Unul dintre păgâni va fi ucis,
în timp ce alţi doi sunt luaţi prizonieri, iar cel de-al patrulea va reuşi să fugă. Musulmanii vor pune mâna pe
cămile şi pe mărfuri.
Quraişitul ucis se numea Amr-ben-al-Hadrami, şi musulmanul care l-a ucis era Waqid-ben-Abdallah. A
fost primul musulman care a săvârşit un omor pentru izbânda islamului (3).
308
Cel de-al patrulea quraişit, cel care a scăpat atacului, sosit la Mecca, a dat alarma. Scandalul va izbucni
îndată. Oamenii din Mecca nu vor reuşi să pună mâna pe musulmani. Aceştia se vor întoarce la Medina cu
prada şi cu prizonierii. Fapta lor era de acum cunoscută în oraş. Nu doar Mecca era scandalizată, ci şi
Medina. A încălca armistiţiul lui Dumnezeu era un păcat de neînchipuit! Duşmanii lui Mahomed, dar mai
ales iudeii din Medina, vor compune satire, hija şi epigrame ce-l vor ridiculiza pe Mahomed, blamându-l şi
acuzându-l totodată. Păgânii vor spune: „Mahomed crede că el ascultă de Dumnezeu, dar a fost primul care
a profanat luna sacră. L-a ucis pe prietenul nostru în timpul radjabului” (4).
Pentru a supravieţui în deşert, societatea preislamică avea nevoie de câteva tabuuri. Primul era
armistiţiul lui Dumnezeu. Fără acesta, transportul şi comerţul ar fi fost cu neputinţă. Or, nu era în deşert
vreo altă posibilitate de a-ţi câştiga pâinea cea de toate zilele decât prin comerţ şi transport. în ochii
societăţii arabe, Mahomed comisese un sacrilegiu. Pentru prima oară în viaţa sa, profetul, care era un om
prevăzător, este surprins de reacţia ostilă, cât nu se poate de nefavorabilă, fapt datorat profanării
armistiţiului lui Dumnezeu.
Fiecare oraş al Arabiei are o lună de armistiţiu, care coincide cu târgul local. Ţinând seama de
localităţile din jur, Mecca are patru luni de sărbătoare: a unsprezecea, a douăsprezecea, prima şi cea de-a
şaptea lună din an. Acesta este radjabul, timp în care armistiţiul a fost încălcat de musulmani.
Nimeni nu a încercat vreodată să încalce armistiţiul lui Dumnezeu. în acest timp, duşmanii cei mai
înverşunaţi
309
lasă armele şi vin împreună la Mecca. Această instituţie arabă funcţiona ceas. Era un mecanism precis.
Funcţionarii însărcinaţi cu calendarul de la biroul naşi se numeau în Mecca qalanbas. Ei închideau şi
deschideau lunile de armistiţiu. Funcţia lor era, prin urmare, de o importanţă deosebită, pentru că de ei
depindeau războiul şi pacea pe toate drumurile care duceau la Mecca.
Când qalanbas-ul intra în sanctuarul kaabei, pronunţa următoarele cuvinte: „Eu sunt cel care e în afara
oricărei rele intenţii şi a cărui hotărâre nu este niciodată respinsă” (5).
Arabii au un calendar lunar şi un calendar solar. Calculul lunii de armistiţiu nu e prea uşor. Timp de doi
ani la rând, lunile sacre sunt cea de-a unsprezecea, cea de-a douăsprezecea, prima şi cea de-a şaptea -
(Delacaada, Delhajj, Moharram şi Radjab). Dar, la fiecare trei ani, qalanbi întrerup armistiţiul Domnului
după două luni şi introduc în calendar o a treia lună a anului, numită „lună goală” ori Safar.
Cea de-a treisprezecea lună - „goală” e o lună profană. Atunci războiul şi jafurile reîncep. Negustorii şi
pelerinii care se află pe cale cu caravanele pot să fie atacaţi şi jefuiţi, capturaţi ori ucişi. La sfârşitul acestei
luni goale începe cea de-a treia lună de armistiţiu (6).
încălcarea armistiţiului îl pune pe Mahomed în încurcătură. Când cei şase musulmani vor sosi la
Medina cu prizonierii şi cu prada, Mahomed pune bunurile sub sechestru. Nu vrea să se atingă de ele. O
comisie quraişită soseşte de la Mecca şi îi răscumpără pe prizonieri, plătind o mie şase sute de drahme de
om. Unul dintre prizonierii
310
răscumpăraţi va deveni însă musulman; el refuză să plece. (7). Această convertire a fost una de-a dreptul
impresionantă. Totuşi, situaţia rămâne deosebit de critică pentru islam. Mahomed foloseşte cuvântul kabir,
adică „grav”, pentru această profanare. Câteva zile mai târziu, îngerul Gabriel îl va lămuri pe profet:
situaţia nu este atât de kabir atât de gravă pe cât ar părea. îngerul Gabriel îi descoperă profetului
următoarele versete din Coran:
„Ei te vor întreba dacă să lupte în timpul lunilor sacre. Răspunde-le lor: «Războiul, în timpul acesta,
este dureros. Dar a-i îndepărta pe credincioşi de calea mântuirii, a fi necredincios lui Dumnezeu, a-i vâna
pe slujitorii templului sfânt sunt crime cumplite în ochii Săi».”
„Idolatria este mai rea decât moartea. Necredincioşii nu vor înceta să vă prigonească cu arma în mână
până la a nimici credinţa, dacă ar fi cu putinţă. Acela dintre voi care va abandona islamul şi care va muri în
apostazie va face zadarnice meritul şi lucrările sale în această lume şi pe lumea cealaltă. El va arde în
flăcările cele veşnice. Credincioşii care-şi vor părăsi patria şi vor lupta pentru credinţă vor putea spera în
îndurarea divină” (8).
Astfel, Mahomed nu neagă sfinţenia lunilor de armistiţiu. Dimpotrivă, aceasta este desăvârşită. Ea este
profund înrădăcinată în moralitatea arabilor. Şi este foarte bine că este aşa. Dar Mahomed spune că atunci
când e vorba de Dumnezeu, când e vorba de a alege între Dumnezeu şi armistiţiul lui Dumnezeu, omul
trebuie să-L aleagă pe Dumnezeu şi să încalce armistiţiul.
în sine, uciderea săvârşită de Waqid şi de prietenii săi în timpul lunii sacre este un mare păcat, este
adevărat!
311
Dumnezeu este drept. El pedepseşte pe cei care rătăcesc, dar musulmanii nu trebuie să uite că, atunci când
este vorba de un credincios care vine înaintea lui Dumnezeu pentru a fi judecat, pentru fiecare păcat
săvârşit de acest credincios, mii de fapte bune vor veni să mijlocească în favoarea celui vinovat. Mai mult,
îndurarea lui Allah este foarte mare faţă de musulmani, căci „musulmanii au emigrat împreună cu profetul
şi au dorit pe Dumnezeu înaintea tuturor bunurilor pământeşti” (9).
LVI
Legendara bătălie de la Badr
S-au scurs şase săptămâni de când Abdallah-ben-Jahş s-a întors la Nakhlah. Problemele legate de
armistiţiul lui Dumnezeu şi alte tabuuri au fost rezolvate definitiv în islam: atunci când e vorba de
Dumnezeu, nu mai există tabuuri. Dumnezeu este deasupra tuturor armistiţiilor şi tabuurilor.
Spionii islamului ayun, adică „ochii conducătorului” au semnalat o caravană din Mecca ce venea din
Gaza Siriei şi se îndrepta către Mecca cu o încărcătură de mare valoare. Această caravană era alcătuită din
mai bine de două mii de cămile. Mărfurile transportate valorau mai mult de cincizeci de mii de dinari (1).
Toate familiile din Mecca au investit capital în această caravană. Toţi quraişiţii erau interesaţi material.
Caravana era condusă de Abu-Suffian.
În timp ce caravana se îndrepta către Mecca încărcată cu toate comorile pe care le poate transporta o
latimah, o caravană de mărfuri, fiica lui Abd al-Muttalib străbătea străzile cetăţii Mecca vestindu-le
concetăţenilor săi că în curând se va produce o cumplită catastrofă. Fiica lui Abd al-Muttalib era o
profetesă. Ea prevedea că necazul va avea loc în următoarele trei zile. Catastrofa
313
pentru negustori nu putea fi decât pierderea banilor lor, prin urmare, a caravanei. Abbas, Abu-Jahl, Abu-
Lahab şi toţi ceilalţi quraişiţi erau înfricoşaţi (2). Ascultau, încremeniţi, profeţiile lui Bint-Abd al-Muttalib.
Cetăţenii aşteptau cu sufletul la gură curierul care să le vestească sosirea caravanei. Acest curier se
numea nattaf, ceea ce înseamnă „cel care face să se epileze femeile” (3), căci la sosirea acestui curier,
femeile fugeau în casă şi începeau „să se facă frumoase” pentru a-i primi pe soţii şi iubiţii lor care se
întorceau cu bani şi cu cadouri. Ele se epilau. îşi făceau baie, voiau să fie seducătoare, dar, de această dată,
„cel care făcea să se epileze femeile” întârzia să vină. în afară de predicţia supărătoare, nu erau veşti despre
caravana quraişită. Exista, totuşi, la Mecca un serviciu oficial de informaţii alcătuit din cei care vesteau pe
străzi ştirile de interes general. Aceşti informatori publici se numeau munadi ori mu azzin. (4)
Deodată, muazzinul a apărut pe străzi şi a început să vestească despre caravana aşteptată. Era vorba,
într-adevăr, despre o catastrofă, aşa cum fusese prezis. Muazzinul era îmbrăcat după împrejurările cerute
atunci când se petrece o dramă. Stătea pe o cămilă cu urechile tăiate, din care curgea sânge. Şaua de pe
animal era întoarsă. Tunica vestitorului era pe dos şi ruptă. Are faţa mânjită cu vopsea şi părul vâlvoi.
Strigă: „Quraişiţilor! Caravana! Caravana!... Mărfurile transportate de Abu-Suffiani. Mahomed se
îndreaptă către caravană să o jefuiască. Adunaţi-vă cu toţii! Vai, vai!” (5)
în acelaşi timp, alţi vestitori apar, venind din toate părţile, căci „dacă se întâmplă să se răspândească o
314
veste rea, îndată, ca la un atac iminent, toţi au obligaţia de a se dezbrăca complet de hainele lor pentru a
atrage atenţia. Să umble goi pe străzi anunţând catastrofa. Vestitorii dezbrăcaţi se numesc nadhir uryan”
(6). Atacul iminent al caravanei quraişite de către musulmani este vestit de aceşti mesageri goi (7).
în câteva ceasuri se adună o armată de nouă sute cincizeci de oameni, şapte sute de cămile şi o sută de
cai.
Setea de răzbunare împotriva musulmanilor, ura şi violenţa s-au dezlănţuit şi sunt întreţinute de către
femeile quraişiţilor, în frunte cu Hint, soţia lui Abu-Suffian. Aceste femei vor însoţi armata pe câmpul de
bătălie şi vor lua parte la război, încurajându-i pe bărbaţi.
Constituind corpul expediţionar, negustorii din Mecca vor renunţa la beneficiile lor. Adăugând donaţii
personale, ei vor aduna suma fabuloasă de un sfert de milion de drahme (8). Banii vor fi utilizaţi la
echiparea armatei.
Mecca şi-a pierdut hilmul ei, vestitul sânge rece, flegmatismul şi cumpătarea. Quraişiţii sunt aprinşi de
ură împotriva lui Mahomed ca de un incendiu. Mecca nu mai are decât un gând: să extermine islamul, pe
Mahomed şi pe musulmani. Desăvârşit, o dată pentru totdeauna. Şi pentru a înfăptui acest gând îşi donează
ultimul sfanţ.
La Medina, Mahomed a pregătit în cel mai mare secret atacul caravanei păgâne. El a mobilizat trei sute
treisprezece oameni, cu toţii voluntari. Printre aceşti trei sute treisprezece sunt şaptezeci de ansari din tribul
aus şi şaptezeci din tribul khazarajit. Ceilalţi sunt muhajiruni,
315
emigraţi. Este prima oară când ansarii iau parte la un maghazi, la o campanie militară a islamului (9). Până
în această zi, ei n-au fost chemaţi vreodată să lupte. Toate expediţiile militare au fost date de emigranţi.
Ansarii au insistat să participe, iar profetul a fost de acord, în afară de aceşti trei sute treisprezece oameni,
armata islamului mai are şi şaptezeci de cămile. Fiecare cămilă duce doi oameni. Mahomed şi islamul sunt
săraci. Mecca are şapte sute de cămile pentru nouă sute cincizeci de oameni şi o sută de cai. Islamul nu
aliniază în această luptă decât doi cai. Este pentru prima oară când armata musulmană îşi permite marele
lux de a avea cai, însă ea nu are decât doi. Până la această dată, credincioşii lui Mahomed au făcut toate
campaniile fără cai.
 în data de 17 Ramadan în luna martie, anul 624 mahomed şi armata sa aşteaptă caravana cetăţii Mecca
pentru a o ataca în apropiere de Wadi Badr; la aproape douăzeci de kilometri sud-vest de Medina.
Dar şi de această dată, întâlnirea dintre musulmani şi cei din Mecca nu va avea loc. Nu a trecut de
examenul discreţiei totale. La Medina, în cetatea profetului, cineva a „ciripit”. Duşmanii lui Mahomed cu
iudeii şi neutrii lui Ubaiy în frunte l-au prevenit pe Abu-Suffian despre iminenţa atacului şi despre locul
acestuia. Abu-Suffian a întors din cale caravana sa. în locul caravanei soseşte acum, cu toată graba, pentru
a întâlni armata musulmană, un corp expediţionar format din nouă sute cincizeci de oameni echipaţi din
cap până-n picioare şi plini de înverşunare împotriva islamului.
Trădarea celor din Medina i-ar fi putut fi fatală lui Mahomed. Profetul nu poate da înapoi însă. Aşezată
la
316
Wadi Badr, el află că armata quraişită este comandată de cumplitul Abu-Jahl. Mahomed se roagă cerului
şi-L întreabă pe Dumnezeu ce-ar putea face. Diferenţa de forţe era nespus de mare. El ştie că, dacă
musulmanii sunt învinşi, islamul va dispărea complet de pe faţa pământului. Nimeni nu va mai şti că a
existat odată un profet, o religie a lăsării totale în voia lui Dumnezeu, religie numită islam.
În timp ce Mahomed se ruga şi cerea sfat cerului, au fost aduşi la el doi prizonieri. Erau doi cercetaşi
din armata cetăţii Mecca. Ei n-au putut să spună cu exactitate care era numărul soldaţilor quraişiţi. Dar
ştiau câte animale au fost omorâte în fiecare zi pentru a hrăni armata. Mahomed face un calcul; trebuia să fi
fost ca la o mie de soldaţi duşmani.
Mahomed încredinţează funcţia de purtător de drapel al profetului lui Musab-ibn-Umair. Drapelul este
alb. Flutură pentru prima oară pe câmpul de bătălie. Mahomed îi dă fiului său adoptiv, Aii, un al doilea
steag având pe el un vultur. Cel de-al treilea steag este încredinţat unui ansar.
În acelaşi timp, profetul dă ordin să fie ocupate toate locurile unde există apă. îşi anunţă trupele că
atacul va fi declanşat. Nimeni nu trebuia să fugă. Fuga nu slujea la nimic şi nimănui. Dacă musulmanii ar fi
fugit, ei puteau fi urmăriţi de quraişiţi. Sosiţi la Medina, fugarii ar fi fost prinşi de iudei şi de ipocriţi, adică
de neutri, şi daţi pe mâna duşmanului. Deşi mai puţini, musulmanii erau forţaţi să atace şi să susţină lupta
cu toate forţele lor. Mahomed a hotărât că atacul se va face în rânduri strânse, într-o disciplină desăvârşită.
Trebuia evitată lupta individuală. Mahomed
317
va folosi aici, la Wadi Badr, pentru arabi, o tactică descoperită cu mult timp înainte de către Filip, tatăl lui
Alexandru Macedon: falanga. Până atunci, arabii luptau întotdeauna în mod individual: un om împotriva
unui alt om. De aici înainte, ei vor lupta în grup compact. Musulmanii vor ataca unul lângă altul ca şi cum
ar alcătui un singur trup. Prin această disciplină, Mahomed a creat o nouă unitate de luptă: grup. Le spune
credincioşilor: „Oricine va întoarce spatele în ziua luptei, în afară pentru a se bate ori pentru a se ralia, va fi
cuprins de mânia lui Dumnezeu, şi locuinţa sa va fi iadul” (10).
Mahomed spune că fiecare musulman luptă aici pentru biruinţa lui Dumnezeu şi că cel care moare
pentru Domnul în această bătălie merge direct în Rai. Mai mult: în Rai, eroii au un loc ca nici un altul:
„Nimeni dintre aleşii din Rai nu doreşte vreodată să se întoarcă în această lume în afară de martir. Doar
martirul doreşte să revină aici şi să fie ucis din nou; şi aceasta înzecit. Dat fiind faptul că el ştie onorurile
cereşti care-i sunt puse deoparte” (11).
Pregătirile musulmane de atac au fost încheiate. E seară. Duşmanul e gata să-şi facă apariţia. între
musulmani şi păgâni nu e decât o colină de nisip. Mahomed porunceşte soldaţilor săi să se culce şi să
doarmă, pentru a fi odihniţi a doua zi, ziua luptei decisive.
Profetul se retrage într-un adăpost de frunze, pe o mică ridicătură de nisip. Se roagă: „O, Dumnezeul
meu, dacă această mică bătălie va fi pierdută, Tu nu vei mai fi niciodată slăvit!” (12).
După rugăciune, Mahomed inspectează trupele care dorm. începe să plouă. O ploaie rece şi iute. Pentru
oamenii
318
deşertului era un eveniment. Soldaţii musulmani care dorm întinşi pe nisip sunt uzi leoarcă. Însă ei nu se
trezesc. Dorm atât de adânc, că nu simt ploaiarece şi nu-şi dau seama că profetul veghează temător la
căpătâiul lor.
Despre acea noapte Coranul grăieşte: „Dumnezeu vă va trimite somnul ocrotirii. El va pogorî apă din
cer pentru a vă purifica şi pentru a vă scăpa de satana cel cumplit, pentru a vă lega inimile voastre prin
credinţă şi a vă întări întru îndrăzneala voastră” (13).
A doua zi urma lupta. Unul împotriva a trei. Fără a se ţine seama de diferenţa de dotare, de numărul
cailor şi al cămilelor. A da o asemenea bătălie, atunci când diferenţa dintre două forţe este atât de mare,
este o absurditate. Mahomed o va da însă. Era argumentul cel mai limpede de care el dispunea pentru a-şi
demonstra convingerea de neclintit că Dumnezeu nu-l va lăsa nicicum. Că Dumnezeu îi va purta de grijă.
Că Dumnezeu nu poate să lase pe păgâni să-i zdrobească pe cei care II adoră şi-L slăvesc. Pentru că
Mahomed este convins că el luptă pentru Dumnezeu, nu pentru sine. Credinţa sa nu dă înapoi înaintea
cifrelor, nici în faţa logicii. El crede în Dumnezeu şi în victorie.
În mod obişnuit, comandantul trupelor arabe conduce operaţiunile dintr-un punct situat în spatele
soldaţilor. Mahomed le conduce de pe o colină înaltă. Va dispune trupele în ordine geometrică. Dă
fiecăruia ordine precise, ce manevre trebuie să îndeplinească. Cei trei sute treizeci de oameni văd reglate
toate gesturile lor precum piesele unei maşini. Vor ataca în grup.
319
încă de la primele ciocniri, diferenţa dintre cele două tabere e izbitoare. Păgânii luptă ostentativ, plini
de orgoliu şi pentru glorie. Luptă separat, corp la corp. Dezordonat. Fiecare caută să iasă în evidenţă.
în tabăra musulmană, oamenii sunt disciplinaţi, severi, gravi, ştiind că dacă pierd această bătălie îşi vor
pierde viaţa. Apoi, ei ştiu că luptă pentru Dumnezeu. Ştiu cu certitudine că cel care moare în luptă va
merge direct în paradis.
Din perspectiva arabilor, această bătălie n-are decât un fundament juridic: moartea lui Amr-ben-
Hadrami la Nakhlah. Mahomed trimite un mesaj lui Abu-Jahl, comandantul trupelor din Mecca, şi-i
propune pacea. „Singura cauză a războiului era acum sângele lui Amr-ben-Hadrami; şi Utbah-ben-Rabiah
era gata de a plăti banii; dar Abu-Jahl, abil, îl constrânge ca el să-şi retragă oferta şi astfel îi forţează pe
quraişiţi să avanseze. în acest chip, Abu-Jahl spera să scape de Mahomed o dată pentru totdeauna” (14).
în zori, cele două armate se întâlnesc. Lupta începe prin invective. Prin versuri care rănesc mai ucigător
decât săgeţile otrăvite.
După această primă confruntare, ies din armata quraişită trei barraz. Trei cavaleri îndemânatici în lupta
corp la corp. Primul e Utbah, tatăl lui Hint, soţia lui Abu-Suffian; al doilea cavaler este Şaiba, unchiul lui
Hint; şi al treilea este Al-Walid, tatăl lui Hint. Trei ansari ies din rândurile musulmanilor pentru a-i înfrunta
pe duşmani, dar cavalerii din Mecca îi refuză pe adversarii lor musulmani. îi întreabă:
cine sunteţi?
320
Ansari, răspund musulmanii.
nu vă cunoaştem, vor replica cei din Mecca.
Mecca cere trei nobili dintre musulmani. Mahomed îi cheamă deci pe Hamza, unchiul său, Aii, fiul său, şi
Ubaidah-ben-Harith. Lupta începe îndată. Hamza şi Aii îi ucid pe adversarii lor fără prea mare greutate.
Ubaidah-ben-Harith şi quraişitul său, bătrâni amândoi, se rănesc unul pe altul. în cele din urmă, Ubaidah îl
ucide pe adversarul său. Lupta individuală s-a încheiat. Musulmanii sunt învingători. Ţinând seama de
superioritatea lor numerică şi de calitatea armelor şi a scuturilor lor, quraişiţii trag săgeţi în aer şi le prind
în zbor în semn de vitejie, de încredere în sine şi în victorie.
La primele atacuri ale quraişiţilor, musulmanii dau înapoi. Mahomed îşi părăseşte postul din comandament,
intră printre luptători şi ajunge în primele rânduri. El strigă celor credincioşi că toţi cei care vor muri în
această bătălie vor merge direct în paradis. Vorbele profetului au un efect fulgerător. Umair aruncă
curmalele pe care tocmai voia să le mănânce şi se aruncă în luptă strigând: „între mine şi Rai nu mai sunt
piedici!” Moare (15).
Bătălia e în toi. Arzătoare. Are loc în toate chipurile. Deodată, doi jefuitori ascunşi pe o colină şi gata să se
năpustească pe câmpul de bătălie pentru a tâlhări cadavrele după luptă văd un nor care coboară din cer şi
atinge pământul.
„Şi cum stăteam pe colină, povesteşte unul dintre ei, un nor s-a apropiat de noi şi am auzit nechezat de cai
şi o voce care striga: «înainte!»” (16).
Din nor coboară îngerii înarmaţi. Unii sunt pe cai, alţii pedeştri. Unul dintre jefuitori moare din pricina
321
emoţiei, văzând coborând din cer această armată de îngeri cu coifuri, având pene colorate. Caii îngerilor
poartă şi ei ciucuri şi egrete de toate culorile. îngerii fantasini şi îngerii călare, abia coborâţi din cer, se
aşază în poziţie de luptă, alături de musulmani, împotriva quraişiţilor.
Dacă am crede martorilor, armata cerească era alcătuită din cinci mii de îngeri. Totuşi, nu se ştie
numărul lor exact. Unii îngeri erau nevăzuţi, ca să-i poată decapita pe păgâni fără a putea fi observaţi.
în acest moment al luptei, Mahomed îi porunceşte lui Aii să ia un pumn de nisip. Profetul ia nisipul din
mâinile lui Aii şi-l aruncă spre păgâni strigând: „Ruşine chipurilor voastre!” Toţi luptătorii duşmani au
ochii plini de nisip şi sunt orbiţi.
Musulmanii sporesc atacul. Az-Zubair poartă un turban galben; Abu-Dadjama, un turban verde;
Hamza, o egretă din pene de struţ. Musulmanii luptă cu patimă. Ei ştiu că nu sunt singuri. îngerii luptă
alături de ei.
„Coiful nostru ne acoperă capul aşa cum o dală de piatră acoperă un izvor. Scuturile noastre sparg
loviturile de lance aşa cum un copac împarte vântul în două. Zalele unduiesc pe piepturile noastre, precum
lacurile sub furtună” (17).
 în fruntea îngerilor care-i ajută pe musulmani pe câmpul de bătălie de la Badr se află Gabriel, care este
cel mai mare înger din cer. Aproape de el stă Mihail, care este cel de-al doilea în ierarhia îngerească.
în timpul luptei, Mahomed află că unchiul său, cămătarul Abbas, se află în rândurile duşmane. Fără
îndoială, Abbas ar fi vrut să nu ia parte la bătălie; întâi de toate pentru că nu-l interesează bătăliile, ci
numai afacerile; apoi,
322
el nu vrea să lupte împotriva nepotului său Mahomed; şi, în cele din urmă, soţia lui Abbas este musulmană,
şi ea l-a rugat să nu lupte împotriva islamului. Pentru toate aceste motive, Abbas, în timpul bătăliei de la
Badr, stă ascuns în ultimul rând al păgânilor. Mahomed porunceşte soldaţilor să-l caute şi să pună mâna pe
el. Vrea să i-l aducă viu. Un musulman pe nume Abu-Yazir îl descoperă pe Abbas, dar Yazir este un om
mic de statură şi bolnăvicios, pe când Abbas este un munte de om, la fel ca şi tatăl său, Abd al-Muttalib.
Totuşi, Yazir încearcă imposibilul: să-l captureze pe Abbas, să-l ia în braţe şi să-l aducă profetului.
Minunea are loc cu toate că Yazir nu e decât pe jumătatea prizonierului pe care-l cară. Există o explicaţie
în cazul dat: doi îngeri au venit şi l-au ajutat pe soldatul Yazir ca să-l care pe prizonierul mult mai greu
decât el.
Alţi musulmani îl caută pe comandantul păgânilor, Abu-Jahl, duşmanul lui Dumnezeu şi al islamului.
Abu-Jahl este înconjurat de gărzile sale de corp. Dar musulmanii pătrund prin zidul de piepturi păgâne,
care îl apără pe tatăl nebuniei. Garda fiind zdrobită, unul dintre cei mai viteji musulmani, Mu adh-ibn-Amr,
se năpusteşte asupra lui Abu-Jahl şi îl loveşte în piept cu o lovitură de sabie. Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl,
vine în ajutorul tatălui său. Cu sabia, îi taie mâna lui Mu adah, care l-a rănit pe Abu-Jahl. Muadh-ibn-Amr
priveşte pentru o clipă braţul drept care nu se mai ţine decât printr-o fâşie de piele. Îl smulge, pentru că de
acum nu-i mai este de folos, şi continuă să lupte cu braţul stâng. în acest timp, un alt musulman îl ucide pe
Abu-Jahl.
După moartea comandantului său, armata păgână se retrage în dezordine. Victoria musulmană este
asigurată.
323
Pentru soldaţii din Mecca a început debandada. Pe câmpul de bătălie de la Badr, păgânii lasă şaptezeci de
morţi şi tot atâţia prizonieri. Printre morţi se află, în afară de Abu-Jahl, şi unul dintre fiii săi, socrul şi
cumnatul lui Abu-Suffian. La Badr a mai fost ucis, de asemenea, şi Mu ait, quraişitul care a încercat să-l
ulcidă pe Mahomed la sanctuarul din Mecca în anii persecuţiei islamului, legându-l într-o haină (18).
Islamul a pierdut paisprezece oameni în această bătălie legendară. Însă victoria a fost de partea sa.
Mahomed îi mulţumeşte lui Dumnezeu. El le spune musulmanilor, care sunt copleşiţi de bucurie, despre
pricina acestei victorii nesperate şi minunate: „Nu voi i-aţi ucis, ei au căzut sub sabia celui Atotputernic.
Nu tu, Mahomed, i-ai biruit; Dumnezeu, ca să dea celor credincioşi un semn al ocrotirii Sale. Dumnezeu
ştie şi înţelege toate. Braţul Său v-a ocrotit... Biruinţa a arătat dreptatea cauzei noastre.” (19)
Bătălia de la Badr este cunoscută de întreaga lume arabă care de secole nu se satură să asculte şi să
socotească faptele minunate de arme. Evenimentele legendare de la Badr sunt povestite în Ayym el Arab ori
„Zilele arabilor”. Legenda luptei de la Badr a întărit moralul musulmanilor de la un capăt la celălalt al
pământului vreme de secole. Căci Badr a fost prima bătălie a islamului.
Trebuie să constatăm, întâi de toate, că în această bătălie fapt de neconceput pentru lumea arabă părinţii
au luptat împotriva fiilor şi fraţii împotriva fraţilor lor. în această societate, în care membri clanului sunt
legaţi între ei prin sânge ori ei se ataşează arborelui lor genealogic
324
precum ramurile prinse de un copac, o asemenea bătălie ar fi fost de neconceput înainte de Mahomed (20).
Un luptător s-a oprit înaintea unui cadavrupe care l-a ridicat pentru a-l arunca într-un puţ. Era cadavrul
unui păgân, ucis poate de propria mână. înainte de a arunca victima în puţ, luptătorul musulman Utbah-
ben-Rabi ah îl priveşte cu atenţie. Cadavrul unui soldat mort în luptă este frumos. întotdeauna. Cu sângele
scurs, la câteva ceasuri după străpungerea lor, soldaţii morţi pe câmpul de bătălie au trupul de culoarea
zăpezii. Toţi sunt de un alb imaculat. „Chipul lor pare împietrit, precum zăpada scăldată de lună” (21). Nu
fără durere musulmanul Utbah s-a decis să arunce cadavrul duşmanului său în puţul de la Badr. „M-am
uitat la el. în haina de război părea un copac doborât pe care tăietorul de lemne a aruncat hainele sale (22).
Cadavrul era rece. Mâinile sale înţepenite aveau strălucirea a două flori roşii” (23).
Utbah este trist. Mahomed se aproprie de el şi-l întreabă ce are. „E tatăl meu”, va răspunde Utbah.
Profetul încearcă să-l consoleze. Tânărul musulman răspunde: „Nu am nici un fel de îndoială în ceea
ce-l priveşte pe tatăl meu şi felul în care el a murit. Dar eu ştiu judecata, înţelepciunea şi meritele sale şi
speram ca acestea să-l fi condus la islam. Văzând ceea ce i s-a întâmplat şi gândindu-mă că a murit întru
necredinţă după ce am sperat atâta în privinţa lui, simt o mare durere” (24).
Mahomed se roagă pentru morţi. Singur. Aplecat deasupra puţului din Badr, unde au fost aruncate
cadavrele vrăjmaşilor. Profetul le vorbeşte cu voce tare, amintindu-le rezistenţa cu care ei s-au opus când
erau în viaţă şi ostilitatea pe care au arătat-o faţă de toate profeţiile şi cuvintele sale.
325
Musulmanii nu îndrăznesc să-l întrerupă. Omar, ca de obicei, plin de îndrăzneală, se apropie de
Mahomed şi-l întreabă ce i s-a întâmplat de vorbeşte astfel morţilor. Morţii nu-l înţeleg. în zadar să le
vorbeşti.
„Voi nu înţelegeţi mai mult decât morţii ceea ce vă spun”, a răspuns Mahomed. Şi el a continuat
predica sa către adversarii morţi, aruncaţi în puţul din Badr (24).
înainte de luptă, Mahomed interzisese orice fel de mutilare: „Dumnezeu este frumos şi iubeşte
frumuseţea” (26). A repetat aşa cum o va repeta întreaga sa viaţă: „Dumnezeu prescrie fineţea ihsan în
orice lucru” (27).
Mahomed porunceşte, de asemenea, ca mormintele morţilor să fie frumoase. Un credincios, văzând cât
de insistent vorbeşte profetul despre frumuseţea mormintelor, întreabă dacă un mormânt urât ar supăra cu
ceva pe un mort. Mahomed răspunde că un mormânt urât nu deranjează pe morţi, ci răneşte ochii celor vii.
După ce i-a îngropat pe cei morţi, Mahomed trebuie să rezolve problema celor vii. A prizonierilor. Este
mult mai gravă şi mult mai grea.
Sunt şaptezeci de prizonieri. Or, legile arabe sunt categorice. Prizonierii aparţin luptătorilor care i-au
capturat. Aceştia pot să dispună de ei după bunul plac. Pot să-i vândă ca sclavi. Pot să-i restituie contra
unei sume de bani. îi pot ucide. Pot să-i ducă în sclavie.
Unii musulmani propun ca prizonierii să fie ucişi. Pentru a se evita pe viitor cererea unei diya preţul
sângelui se sugerează ca fiecare prizonier să fie ucis de o rudă apropiată. în cadrul aceleiaşi familii nu
există preţ al sângelui (28).
326
Omar, omul de care şi diavolului îi este teamă şi care este mereu pentru lucruri limpezi, fără echivoc,
propune ca cineva să taie imediat capul prizonierilor pentru a fi evitate orice fel de discuţii şi de
complicaţii. Decapitarea prizonierilor de către luptătorii care i-au capturat era un lucru licit.
Abu-Ubaidah propune ca prizonierii să fie arşi de vii într-o groapă, aşa cum a făcut vestitul domn „cu
cârlionţii lungi”, Dhu-Nuwas, cu cei douăzeci de mii de creştini din Najran, care au refuzat să devină iudei.
Abu-Bakr, cel mai cumpătat dintre musulmani, propune ca prizonierii să fie redaţi familiilor lor contra
unei sume de bani.
Mahomed se retrage şi se roagă cerând sfat îngerului Gabriel. Revine apoi printre credincioşi şi le
spune că este de acord cu cele hotărâte de Abu-Bakr. Fiecare prizonier va fi redat quraişiţilor din Mecca
contra unei sume de patru mii de drahme. O sumă enormă. Însă Mecca este un oraş bogat. Prizonierii care
nu pot fi răscumpăraţi prin bani vor fi eliberaţi contra unui anumit număr de lănci (29). Prizonierii învăţaţi
nu vor fi obligaţi să-şi plătească libertatea în drahme ori în lănci; ei vor fi eliberaţi atunci când vor învăţa să
citească şi să scrie câte zece copii musulmani (30). în tot acest timp, Mahomed porunceşte ca prizonierii să
fie bine trataţi (31). Captivii sunt îmbrăcaţi. Hrana şi îmbrăcămintea lor este oferită gratuit de islam (32).
Pentru o aplicare mai strictă a acestui principiu, Mahomed a poruncit adepţilor săi să adopte fiecare câte un
prizonier şi să împartă hrana cu acesta. Va fi cea mai mare desfătare a lui Allah. Aflând că lui Dumnezeu îi
place să-i vadă pe prizonieri
327
bine trataţi, anumiţi soldaţi merg până la a se priva de propriile raţii de hrană şi de hainele lor pentru a le
oferi celor captivi (33).
Cu ocazia acestei prime bătălii, s-a stabilit jurisprudenţa privitoare la prizonierii de război care nu
trebuie să fie ucişi, ci dimpotrivă să fie bine trataţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi gratuit (34).
La Mecca, mânia a fost atât de mare când s-a aflat despre înfrângerea de la Badr, că oraşul a început
îndată pregătirile pentru un război de revanşă (35).
Abu-Suffian, primul cetăţean din Mecca, l-a pierdut la Badr pe fiul, pe socrul şi pe fratele său. Un al
doilea fiu al lui Abu-Suffian şi al lui Hint este prizonier. Luptătorul jură să nu-şi tundă perii capului său şi
să nu se apropie de soţia sa până ce Mahomed nu va fi pedepsit. Hint, soţia lui Abu-Suffian, face legământ
public că ea va mânca înaintea tuturor concetăţenilor săi ficatul celui ce i-a ucis fiul, tatăl şi fratele. Ea jură
să taie ucigaşilor nasul, urechile şi limba şi să-şi facă coliere pe care să le poarte în jurul gâtului; să danseze
astfel împodobită în ziua nimicirii islamului.
Acest jurământ, aceste ieşiri pline de furie, arată mânia şi durerea din Mecca. Ura quraişiţilor împotriva
lui Mahomed atinge, după bătălia de la Badr, paroxismul.
În acest timp, emisarii musulmani anunţă că prizonie rii quraişiţi pot să fie răscumpăraţi printr-o plată.
Mecca hotărăşte mai întâi de a nu răscumpăra nici un singur CaPtiv pentru a nu-i îmbogăţi pe musulmani.
Totuşi, rugăminţile familiilor au fost atât de mari, încât s-a hotărât răscumpărarea prizonierilor. în afara
sfertului
328
de milion de drahme adunat mai înainte, toţi negustorii din Mecca vor pune în comun câştigul adus de
ultima caravană, ca să echipeze cu aceşti banf o armată care să extermine islamul (36).
Printre captivii de la Badr se află şi nepotul Kadidjei. El se numeşte Abul-As; este căsătorit cu Zainab,
fiica lui Mahomed.
Fiica profetului trimite plata cerută pentru soţul ei. Neavând patru mii de drahme, Zainah completează
suma cu bijuterii.
Primind plata. Mahomed află printre bijuterii un colier al Kadidjei. îl oferise fiicei sale după moartea
primei soţii. Şi acum Zainab îl trimitea pentru a-l răscumpăra pe soţul ei. Mahomed are lacrimi în ochi. Se
sfătuieşte cu tovarăşii săi de luptă şi-i roagă să-l elibereze fără plată pe ginerele său. Credincioşii sunt de
acord ca profetului să i se facă această favoare. Abul-As îşi câştigă libertatea fără plată. Dar el se angajează
ca la întoarcerea la Mecca să o trimită pe Zainab la Medina. Lui Mahomed i se pare de neînţeles ca fiica lui
Zainab să rămână măritată cu un păgân (37).
O altă eliberare greu de rezolvat a fost cea a lui Abbas, unchiul lui Mahomed. El a luptat deşi fără voie
în rândurile duşmane împotriva islamului. Abbas a fost capturat cu ajutorul a doi îngeri, pentru că Yazir,
musulmanul care a pus mâna pe el, era mult prea slab pentru a-l duce singur. Abbas a fost adus legat
înaintea lui Mahomed. Inima profetului este frântă. îşi iubeşte familia şi mai cu seamă pe Abbas. Dar nu
poate face nimic. Capturarea lui Abbas era un act de dreptate care s-a împlinit cu ajutor ceresc. Singurul
lucru pe care Mahomed
329
ar fi putut să-l facă pentru unchiul său era să slăbească puţin frânghia cu care era legat. Nu putea fi vorba
să-l dezlege, ci, pur şi simplu, să slăbească puţin legăturile.
Abbas spune că el este un musulman tăinuit, şi în acest fel cere să fie eliberat. Mahomed răspunde:
„Allah ştie ce este cu islamul tău. Dacă este aşa cum spui, Allah va ţine seama de aceasta, dar noi nu
trebuie să te judecăm decât după faptele tale din afară. Ai luptat împotriva islamului şi a lui Dumnezeu cu
arma în mână. Ai fost prins. Acum, răscumpără-te” (38).
Chiar înlănţuit, Abbas nu uită că este un cămătar. îşi negociază preţul libertăţii sale. El îi spune lui
Mahomed că înainte cu mai mulţi ani i-a împrumutat douăzeci de uncii de aur şi că profetul nu i le-a mai
dat înapoi. Abbas îi propune lui Mahomed să-l elibereze pentru aceste douăzeci de uncii de aur.
Mahomed nu este de acord. Spune: „Aceste douăzeci de uncii de aur erau ceva ce mi-a dat din partea ta
Allah, care este mare şi puternic” (39). Când Abbas înţelege că nu el i-a împrumutat aurul, ci Allah, şi că el
nu a slujit decât ca o unealtă în darul făcut profetului, caută un alt mijloc de scăpare. Spune că nu are nici
un fel de avere, că tot ce a avut a pierdut în felurite speculaţii.
Mahomed îi răspunde lui Abbas că înainte de a pleca m bătălia de la Badr împotriva islamului el i-a dat
banii, bijuteriile şi toate obiectele de valoare soţiei sale, arătându-i chiar locul în care ea trebuia să le
ascundă. Mahomed îi spune lui Abbas locul în care el şi soţia sa Ş!-au ascuns bunurile. Dezarmat, Abbas se
recunoaşte mvins. Nimeni în afară de el şi de soţia sa nu cunoştea valoarea exactă a averii sale şi locul în
care a fost ascunsă.
330
Dacă Mahomed ştia aceasta, însemna că Dumnezeu îl înştiinţează asupra a toate. Abbas este de acord să
plătească şi este eliberat.
în timpul luptei, el şi-a pierdut cămaşa. Acum este cu pieptul gol. Unui tânăr musulman fiul lui Ubaiy,
pretendent la tronul cetăţii Mecca i se face milă de cel captiv şi-i dăruieşte cămaşa sa. Mahomed este
nespus de înduioşat de gestul lui Ubaiy. Zece ani mai apoi, când tatăl lui Ubaiy va muri, cu toate că fusese
duşman al lui Mahomed profetul îi va oferi propria cămaşă pentru ca mortul să fie înmormântat în aceasta,
în semn de recunoştinţă pentru gestul pe care Ubaiy l-a făcut la Badr faţă de Abbas. (40).
Deşi bătălia de la Badr nu era decât o mică bătălie, ea a avut o influenţă capitală în dezvoltarea
islamului. în această luptă Mahomed n-a avut decât doi cai, trei sute treizeci de oameni şi o cămilă la doi
soldaţi; şi, cu toate acestea, legendara bătălie de la Badr este mult mai cunoscută decât altele în care
islamul a aliniat în luptă zece mii de cai.
Dacă Mahomed ar fi pierdut, islamul ar fi putut fi învins pentru totdeauna. Mahomed însuşi a mărturisit
aceasta. Dar învingător islamul devine mai important decât Mecca însăşi. Prestigiul victoriei de la Badr
deschide islamului porţile istoriei.
LVII
Doliu în familia profetului
Ruqaya, una dintre fiicele lui Mahomed, este cea mai frumoasă femeie din Mecca. Ea s-a căsătorit cu
un fiu al lui Abu-Lahab, dar a fost repudiată atunci când profetul a avut primele sale revelaţii. Abu-Lahab a
considerat că nu este demn pentru fiul său să o aibă de soţie pe fiica cuiva care vorbeşte cu îngerii. Atunci
Ruqaya s-a căsătorit cu Uthman, un tânăr bogat, elegant şi fără griji. Cei doi soţi au emigrat în Abisinia cu
primul grup de musulmani persecutaţi. în Abisinia, frumuseţea Ruqayei va deveni legendară (1). Din
această pricină, aveau loc în fiecare zi dueluri şi altercaţii între tinerii abisinieni. Dar a izbucnit un război;
tinerii aristocraţi abisinieni au mers la război şi au uitat de certurile care o aveau la mijloc pe frumoasa
musulmană, fiica profetului arab.
Ruqaya era, dintre toate surorile, cea mai apropiată de tatăl său. Ea e cea care a alergat la sanctuarul
kaabei şi l-a salvat pe Mahomed atunci când el se sufoca, închis şi legat de duşmanii lui într-un burduf de
cămilă (2). Revenită din exil, a prăsit Mecca şi s-a stabilit cu soţul său la Medina, odată cu primele familii
musulmane care l-au însoţit pe Mahomed în timpul Hegirei. însă Ruqaya era bolnavă. La legendara bătălie
de la Badr Mahomed i-a poruncit lui
332
Uthman să rămână la Medina ca să aibă grijă de soţia sa. Pentru a justifica această absenţă, Mahomed l-a
numit pe Uthman comandant al Medinei. După victorie, acesta a primit în aceeaşi măsură pradă ca şi
ceilalţi luptători, deoarece a rămas la Medina în calitate de comandant, la porunca profetului (3). în ciuda
tuturor îngrijirilor primite, Ruquaya a murit. Victoria de la Badr a fost adumbrită de aceasta. Doliul l-a
îndurerat profund pe profet. El îşi iubea cu patimă familia, clanul şi poporul.
Dar durerea pricinuită lui Mahomed de moartea fiicei sale, Ruqaya, va fi însoţită şi de alte dureri. Un
nepot al profetului va fi ucis la naşterea sa.
Era primul său nepot.
Iată faptele. Printre prizonieri se afla Abul-As, un nepot al Kadidjei, care s-a căsătorit cu Zainab, cea
de-a doua fiică a lui Mahomed. Căsătoria a avut loc înainte de moartea Kadidjei. A fost o căsătorie fericită.
Când vor începe persecuţiile împotriva lui Mahomed, Zainab a ezitat multă vreme, obligată să aleagă între
islam şi soţul ei, care era păgân. în cele din urmă ea l-a ales pe soţul ei: era singura fiică a lui Mahomed
care rămăsese la Mecca şi nu plecase cu musulmanii în timpul Hegirei. Soţul acesteia a dat dovadă de mare
vitejie pe câmpul de luptă de la Badr înainte de a fi făcut prizonier. Atunci când printre bijuteriile trimise,
pentru a putea fi răscumpărat, Mahomed a descoperit colierul Kadidjei, el l-a eliberat pe ginerele său fără
să mai ceară ceva. în schimb, l-a pus să făgăduiască că o va trimite pe Zainab la Medina.
AbulAs şi-a împlinit făgăduinţa. La întoarcerea la Mecca, după eliberarea sa, el a trimis-o pe soţia lui la
Medina.
333
Zainab, care era însărcinată, a fost rânduită sub protecţia lui Kinnah, fratele lui AbulAs. Caravana în
care se găsea fiica profetului a părăsit Mecca în timpul nopţii. Cu toate acestea, quraişiţilor nu le-a priit
nicicum această plecare. Atunci ura lor faţă de Mahomed se înteţise nespus. Păgânii au format o bandă
condusă de un anume Habbar şi au atacat caravana lui Zainab.
Kinnah şi oamenii săi au luptat împotriva tâlharilor. Zainab a fost salvată de legea onoarei. Dar, în
timpul luptei, ea a căzut de pe cămilă. A născut înainte de soroc un băiat care a murit. Era primul
descendent al profetului. Aflând că nepotul său şi-a aflat moartea venind în această lume, Mahomed a
poruncit ca Habbar, pe care l-a considerat un asasin, să fie ars de viu. Era pedeapsa cea mai grea pe care a
dat-o vreodată. Şi totuşi nu era un om crud. în timpul pregătirilor pentru pedeapsă, Mahomed a dat înapoi.
Le-a spus oamenilor să nu-l ardă pe Habbar. „Stăpânul focului, Dumnezeu, singur poate să-l chinuie prin
foc. Mulţumiţi-vă prin a-l ucide, nu să-l ardeţi” (4).
în copilăria sa, Mahomed a fost foarte impresionat de povestirile lui Abd al-Muttalib, bunicul său,
despre cei douăzeci de mii arabi de la Najran care fuseseră arşi de vii pentru că refuzaseră să devină iudei.
Acum, el nu poate să mai îndure gândul că un om ar putea fi ars de viu.
De altfel, nu numai că Habbar n-a fost ars, ci el va fi chiar salvat. Mai târziu, va veni la Mahomed şi-i
va cere iertare. Şi Mahomed îl va ierta, aşa cum i-a iertat întotdeauna pe duşmanii săi, oricât de mare ar fi
fost crima lor.
Zainab a sosit la Medina fără copil şi bolnavă. După această naştere prematură ea nu şi-a mai revenit; a
murit
334
precum o infirmă. în vremea pe care a mai trăit-o, Zainab n-a putut să se mângâie cu despărţirea de soţul ei.
Ea este prima femeie musulmană despărţitătlin motive religioase. AbulAs nu s-a consolat nici el cu această
îndepărtare. într-o călătorie, este făcut prizonier de către musulmani. Evadează şi vine în taină la Medina.
Merge la fosta sa soţie. Aceasta îl primeşte cu lacrimi în ochi. A doua zi, Zainab, în mijlocul moscheii,
anunţă că-i acordă protecţia sa, djiwar, celui care i-a fost soţ.
Codurile arabe fac o obligaţie generală din protecţia acordată unui fugar. Femeile, în această privinţă,
au drepturi speciale. Fugarul care atinge numai coardele unui cort adăpostit de o femeie trebuie să fie
respectat. El este sub protecţia acesteia: „Un fugar este ocrotit de o femeie care aruncă asupra lui haina sa.
El devine djar, protejatul ei” (5).
Mahomed se ridică şi spune: „Cel mai umil dintre musulmani are şi el dreptul să acorde protecţia sa,
care trebuie să se întindă supra întregii comunităţi” (6). Totuşi, profetul merge la fiica lui Zainab şi-i spune:
„Trebuie să primeşti pe cel mai bun protejat al tău, dar nu te da deloc pe mâna lui. Coabitarea cu un păgân
este oprită femeilor musulmane.” Pentru a evita orice tulburare, Mahomed cere oamenilor care păzesc casa
lui Zainab să-i restituie ginerelui său toate bunurile confiscate şi să-l lase să fugă. AbulAs pleacă astfel cu
complicitatea celor care îl păzeau, după ce toată averea îi va fi restituită.
Reîntors la Mecca, AbulAs lichidează tot ceea ce are şi se întoarce la Medina, unde îmbrăţişează
islamul. Îi spune lui Mahomed: „Dacă aş fi îmbrăţişat islamul pe când eram captiv, în urmă cu câteva zile,
s-ar fi putut
335
crede că am făcut aceasta din interes material. Dar iată-mă acum cu conştiinţa curată. Recunosc că islamul
este adevărata religie.”
La rândul său, profetul îi restituie soţia fără să reînnoiască căsătoria (7). La puţină vreme după ce a
devenit musulman şi după ce şi-a reluat viaţa conjugală, AbulAs va rămâne văduv. Zainab moare. Astfel,
Mahomed o va pierde şi pe cea de-a doua fiică după victoria de la Badr. Acest îndoit doliu în familie nu a
fost singura durere care a adumbrit victoria.
Triburile iudaice din Medina în ciuda interdicţiilor stipulate de constituţie vor încheia o alianţă cu
quraişiţii şi cu Mecca pentru a extermina islamul şi pe Mahomed. Poeţii evrei cei mai de seamă, cei din
Medina, vor merge la Mecca cu planul de a asmuţi populaţia împotriva lui Mahomed. Printre aceştia se află
Kab-ibn-al-Aşraf, devenit vestit pentru satirele sale împotriva islamului şi împotriva profetului (8).
în acest timp, Mecca nu avea decât o singură preocupare: războiul împotriva islamului: să nu mai existe
musulmani! Să nu se mai audă niciodată strigarea La Ilah lila Allah. „Nu este alt Dumnezeu în afară de
Allah!” Pentru a hrăni ura împotriva lui Mahomed şi pentru îmbărbătare era interzis la Mecca de a plânge
morţii căzuţi la Badr. Quraişiţii vor lansa deviza: „Morţii nu trebuie plânşi, ci răzbunaţi.” Pentru o mamă,
nu era o probă mai aspră decât de a nu plânge atunci când copilul ei a murit. Dar pedepsele pentru aceasta
erau nespus de severe. La Mecca, mamele nu îndrăzneau aşadar să-i plângă pe copiii lor morţi la Badr.
Tradiţia povesteşte că într-o noapte, un cetăţean al cărui fiu murise în luptă dar el nu-l plângea pentru
că
336
acest fapt era interzis a auzit o vecină care plângea în hohote. S-a dus la ea şi a întrebat-o dacă interdicţia
de a plânge a fost ridicată pentru că avea inima plină de durere şi nu mai putea să se stăpânească. Bătrâna
care plângea nu a avut curajul să-i mărturisească adevărul. I-a spus că nu plânge pentru fiul ei mort la Badr,
ci plânge din pricina unei cămile care s-a rătăcit, căci la Mecca nu era interzis să plângi pentru o cămilă în
acel an 624, an în care cetatea se pregătea pentru lupta de exterminare a islamului (9).
LVIII
Moartea unui duşman
După moartea lui Abu-Jahl, cel mai înverşunat dintre duşmanii islamului va rămâne Abu-Lahab. Cu el
împotriva lui Mahomed erau Abu-Suffian şi Safwan-ibn-Umaiyah. Un triumvirat al urii.
Abu-Lahab, unchiul lui Mahomed, nu participase la legendara bătălie de la Badr împotriva îngerilor,
împotriva lui Allah şi împotriva musulmanilor. Cel dintâi duşman al islamului era bolnav. El a plătit, după
cum era obiceiul, un mercenar care l-a înlocuit în luptă. Mercenarul se numea Asiben-Hişam şi a primit
suma de patru mii de drahme pentru a lua parte la luptă în locul lui Abu-Lahab.
înfrângerea păgânilor la Badr l-a scos din sărite pe acest cumplit duşman al islamului. El s-a hotărât, o
dată pentru totdeauna, să-l asasineze pe nepotul său Mahomed. A căutat repede un ucigaş plătit, care a
plecat la Medina să-i ia viaţa profetului.
Planul uciderii n-a fost greu de conceput. Viaţa lui Mahomed în exilul de la Medina era asemănătoare
cu cea a oricărui locuitor al cetăţii. El mergea pe stradă fără a fi însoţit de vreo gardă. Oricine putea intra
în casa profetului, unde-l afla fie reparându-şi sandalele, fie
338
peticindu-şi hainele, fie îndeplinind felurite alte munci manuale (2). Mahomed avea totuşi un servitor. Unul
singur. Dar acest servitor nu trebuia decât să fecă trei lucruri. Era folosit drept călăuză pentru delegaţiile
străine care veneau să-l viziteze pe profet; mergea în fruntea cortegiului atunci când avea loc o procesiune
pentru a face cale liberă; şi, în cele din urmă, păzea sandalele profetului în timp ce acesta se afla la
moschee.
Lui Mahomed nu-i era teamă că cineva ar putea să-i fure sandalele. La ieşirea din moschee însă,
întotdeauna, erau aglomeraţie şi zarvă. De fiecare dată, el găsea un neîndemânatic care făcea o mişcare
greşită şi sute de sandale se amestecau laolaltă. Musulmanii pierdeau multă vreme ca să le găsească. Din
oroare faţă de dezordine şi pentru a câştiga timp, Mahomed avea deci un paznic al sandalelor sale. Era unul
dintre puţinele servicii pe care Mahomed îl cerea cuiva. Deoarece profetul nu avea nici santinelă, nici gardă
de corp, asasinul trimis de triumviratul păgânilor de la Mecca putea să intre la Mahomed oricând şi să-l
ucidă. S-a aflat un asasin pe nume Umair-ibn-Wahb. Fiul lui a fost făcut prizonier la Badr. Umair a anunţat
că merge la Medina ca să-şi răscumpere fiul. Odată ajuns la Mahomed, ar fi urmat să-l asasineze. Singurii
care erau la curent cu planul lui Umair erau, bineînţeles, triumviratul urei: Abu-Lahab, Abu-Sufian şi
Safwan-ibn-Umaiyah. Acesta de pe urmă i-a dat bani lui Umair pentru cheltuielile de călătorie şi i-a luat
sub ocrotirea sa pe copiii acestuia pe perioada lipsei lui de acasă (3).
Umair era, prin urmare, un asasin desăvârşit, iată-l ajuns la Mahomed. Profetul îl întreabă ce doreşte.
Umair răspunde că a venit ca să-l răscumpere pe fiul lui.
339
„Răscumpărarea fiului tău nu este decât un pretext de a veni aici”, a zis Mahomed.
El îi va repeta lui Umair, cuvânt cu cuvânt, discuţia lui cu Safwan. Ca şi cum ar fi fost de faţă la
aceasta.
Asasinul aruncă cuţitul cu care voia să-l ucidă pe profet. Cade în genunchi şi spune: „Am râs mereu de
pretenţiile tale cum că ai fi inspirat de Dumnezeu. Eram doar noi. Safwan şi cu mine. Cum ai aflat că am
vorbit? Aceasta nu poate fi decât de la Dumnezeu! Tu eşti trimisul cel după adevăr al Domnului. îmbrăţişez
religia ta” (4).
Mahomed l-a iertat pe Umair pentru faptul că venise să-l ucidă. Este de acord cu convertirea lui. Apoi îl
trimite să predice islamul printre quraişiţii de la Mecca. Umair este entuziasmat de această misiune. „Am
făcut totul până acum pentru a opri răspândirea islamului. Voi face totul de aici înainte pentru a-l face
cunoscut.” Reîntors la Mecca, Umair nu-l mai află pe Abu-Lahab. Duşmanul cel mai crâncen al islamului
murise.
într-o zi, pe marbat locul unde opreau caravanele -, Abu-Lahab a auzit un beduin povestind cum în
bătălia de la Badr cinci mii de îngeri au coborât dintr-un nor ca de pe un covor zburător pentru a lupta
alături de musulmani.
Mulţimea mirată asculta cu gura căscată povestirea bătăliei de la Badr. Abu-Lahab, în culmea furiei, l-a
întrerup pe povestitor. L-a insultat. Cel ce povestea şi cei ce ascultau au ripostat. Abu-Lahab a vrut să le
explice că această poveste cu îngerii nu era decât o legendă. Că nu cuprindea nimic adevărat. însă
mulţimea n-avea chef să asculte dezminţirile lui Abu-Lahab. Ea voia să audă povestea minunată în care
îngerii au coborât din cer şi
340
au urcat îmbrăcaţi în minunate uniforme, cu coifuri împodobite cu pene şi egrete. Abu-Lahab a fost
îmbrâncit, întrucât insista să-şi impună punctul de vedereva fi lovit. Mulţimea l-a rănit grav. Abu-Lahab,
ajuns acasă, s-a culcat pentru a nu se mai trezi niciodată. Şapte zile mai târziu, Abu-Lahab a murit într-un
acces de febră bubonică (5). Familia, temându-se de contagiere, l-a îngropat pe Abu-Lahab cât s-a putut de
departe de Mecca. încă de a doua zi după înmormântare şi până în zilele noastre pietrele nu vor înceta să
cadă aruncate de toţi credincioşii care vor trece prin apropiere peste mormântul lui Abu-Lahab duşmanul
necruţător al islamului. Mai apoi, soţia lui Abu-Lahab va fi înmormântată aproape de soţul ei, în deşert, la
periferia cetăţii Mecca, pentru a primi şi ea, pe mormântul ei, ploaia de pietre şi de injurii ale trecătorilor.
Coranul spune vorbind despre această moarte a duşmanului:
„Puterea lui Lahab s-a dus. S-a dus şi el.
La ce i-au folosit bogăţiile fără de margini?
A coborât în jăraticul infernului.
Soţia lui îl va urma, ducând lemne.
La gâtul ei va fi agăţată o frânghie de palmier” (6).
Locul lui Abu-Lahab în fruntea coaliţiei antimusulmane va fi luat de acum înainte de Abu-Suffian ori,
mai precis, de Hint, soţia lui pătimaşă. Căci ea este cea care timp de ani de zile va conduce războiul
împotriva islamului.
LIX
Expediţia făinii de orz
La zece săptămâni după bătălia de la Badr, Mecca va trimite împotriva Medinei un detaşament care să
răzbune înfrângerea, comandat de Abu-Sufian (1). Acest mare negustor, duşman înverşunat al islamului şi
frate de lapte al lui Mahomed, este, totodată, şi poet. Hijele sale ori satirele împotriva profetului sunt din ce
în ce mai ascuţite. Acum Abu-Sufian pleacă cu patru sute de oameni pentru a ataca Medina. Părăseşte
Mecca în miezul armistiţiului Domnului (2). Intenţiile lui Abu-Suffian sunt limpezi: „Primul lui scop era să
redea încrederea cetăţenilor din Mecca şi să arate lumii că quraişiţii sunt mereu pe poziţie” (3).
Detaşamentul comandat de Abu-Suffian părăseşte Mecca în taină. Călătoreşte pe drumuri ocolitoare
pentru un război prin surprindere.
Sosit la o zi de cale la Medina, Abu-Suffian şi-a lăsat trupele în văile Muntelui Nib şi în fruntea unui
mic grup de oameni înarmaţi a intrat în cetate.
Quraişiţii au încheiat o alianţă secretă cu triburile iudaice din oraşul profetului. Abu-Suffian a mers la
şeful clanului nadir căruia îi aparţineau plantaţiile de curmali din oază. La un anume Sallam-ibn-Mişam. El
îl va primi
342
pe Abu-Suffian la castelul său atam cu toate onorurile cuvenite. Şeful agricultorilor din Medina va da în
cinstea lui Abu-Suffian un ospăţ regal. Totodată, vesteşte pe oaspetele său că iudeii din Medina, deşi sunt
decişi să lupte alături de Mecca pentru exterminarea islamului, nu sunt gata de război. Era prea devreme
pentru a începe ostilităţile. în orice caz, tribul Nadir nu putea să ia parte la luptă împotriva lui Mahomed
aşa cum îi cerea Abu-Suffian nici în acea noapte, nici în nopţile ce urmau. Riscurile erau foarte mari.
Astfel că planul de atac împotriva Medinei cu patru sute de oameni şi complicitatea iudeilor dinlăuntrul
cetăţii va eşua.
Abu-Suffian, plin de furie, va părăsi reşedinţa şefului iudeilor. El va incendia şi va prăda fermele arabe
din cartierul evreiesc Uraiq de la nord de Medina. Va ucide doi arabi, apoi va fugi cu prada.
Nimeni nu a dat alarma. Deşi i-au refuzat ajutorul lui Abu-Suffian, evreii nu voiau să-i arate ostilitate,
nici să asmuţă populaţia împotriva lui după incendiile şi jafurile făcute în cartierul lor. Musulmanii vor afla
totuşi despre acest fapt, dar cu întârziere. Ei vor pleca în grabă în căutarea lui Abu-Suffian. Incendiatorii,
văzându-se urmăriţi, pentru a pleca mai repede, vor arunca toţi sacii cu făină de orz, ori sawiq pe care-i
furaseră de la ferme înainte de a pune focul (4). Din pricina sacilor abandonaţi, expediţia neizbutită,
marcată de refuzul iudeilor de a lupta împotriva lui Mahomed, va purta numele de „expediţia făinii de orz”
ori „afacerea sawiq” (5).
Pentru a pedepsi acest atac de noapte împotriva Medinei şi asasinarea celor doi arabi în cartierul Uraiq,
Ma homed va porunci un atac şi jefuirea unei caravane din Mecca.
343
Iar ocazia pentru aceasta nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Abu-Suffian, însoţit de Sadwan-ibn-Umaiyah
cel care a mituit pe Umair asasinul -, a revenit la Khaibar cu o caravană încărcată cu argintărie. Khaibarul,
oraş evreiesc de la miază-noapte de Medina, era vestit pentru argintăria, ornamentele şi vasele sale. Nu
doar că le vindea pe acestea, ci le şi împrumuta. Cu ocazia căsătoriilor şi sărbătorilor, quraişiţii din Mecca
închiriază în mod obişnuit veselă, bijuterii şi podoabe de la Khaibar. Cu câţiva ani înainte, obiectele
închiriate de Mecca au fost pierdute. Şi Mecca a trebuit să plătească oraşului Khaibar o despăgubire de
zece mii de dinari de aur (6). Musulmanii sunt în număr de o sută. Comandantul lor este Zaid-ibn-Haritha.
El opreşte caravana quraişită în apropiere de izvorul al-Qaradah, din deşertul Nadj. Abu-Suffian şi Safwan
vor reuşi să fugă. Toate mărfurile pe care le duceau vor cădea în mâinile musulmanilor. Prada în cea mai
mare parte formată din argintărie va fi evaluată la o sută de mii de drahme. Era prima caravană din Mecca
ce cădea cu adevărat în mâinile musulmanilor (7). O revanşă la atacul din timpul nopţii asupra Medinei cu
ocazia „expediţiei făinii de orz”.
Vestea acestei pierderi va grăbi pregătirile de război ale Meccăi împotriva lui Mahomed.
LX
Plecarea artizanilor din Medina
în timp ce Mecca pregătea marea campanie împotriva lui Mahomed, la Medina antimusulmanii luptau
cu arma de care ei dispuneau: poezia. „Nu trebuie uitat că în această perioadă, în Arabia, satira şi pamfletul
politic erau arme ucigătoare. Pentru un om ca Mahomed, a cărui izbândă provenea în mare parte din stima
pe care i-o arătau compatrioţii, o satiră usturătoare putea fi mai vătămătoare decât o bătălie pierdută” (1).
Kab-ibn-al-Ashraf, care s-a oprit la Mecca timp de luni de zile, incitându-i pe quraişiţi să ia armele
împotriva lui Mahomed şi împotriva islamului, va reveni pe neaşteptate la Medina. El va continua să scrie,
să declame, să facă să fie recitate în toate locurile publice de către cântăreţi şi artişti satire cumplitele hija
arabe pe care el le scria împotriva lui Mahomed şi împotriva noii religii (2). O prietenă a lui Kab, poeta
Asma-bint-Marwan, va cuceri publicul din Medina ridiculizând pe Mahomed, profeţiile sale, pe Allah, pe
îngerul Gabriel şi islamul. Al treilea propagandist antimusulman se numeşte Abu-Afak. Deşi în vârstă, îl
aflăm pe toate estradele unde este denigrat islamul.
Mahomed suferă cumplit. Credincioşii văd durerea profetului, dar acesta deţine virtutea capitală a
arabului:
345
răbdarea. Coranul spune: „Cei care fac o lege din răbdare vor fi singurii mântuiţi” (3). Discipolii însă nu
suportă cu aceeaşi răbdare să vadă ridiculizate şi ultragiate zilnic şi în public pe profetul lor, pe Dumnezeul
lor, credinţa lor. într-o noapte, un musulman orb intră în casa lui Asma-bint-Marwan, pamfletara, şi o
înjunghie. Orbul a înfipt cuţitul în inima poetei. Acest lucru părea mai presus de puterile unui orb, însă el
era o rudă apropiată a Asmei. Cunoştea locurile. N-avea nevoie de ochi. Timp de ani de zile a trăit în
apropierea femeii strofelor aducătoare de moarte.
A doua zi, asasinul a venit la moschee. Mahomed este prevenit în privinţa uciderii, însă nu ia aminte la
numele acestuia. îl întreabă pe orb:
tu ai ucis-o pe Asma?
 da, a răspuns asasinul care va adăuga: Contează asta în privinţa mea? Două capre nu se vor lua în
coarne pentru una ca aceasta (4).
Mahomed este plin de mânie. E împotriva crimei. Pentru a pedepsi crima trebuie o plângere a tribului
căruia îi aparţine victima. Or, asasinul este unul dintre cei apropiaţi. Prin urmare, tribul nu poate să ceară o
pedeapsă. Este o treabă internă a clanului. Şi-n afară de clan nimeni nu are dreptul să se amestece. Nici
măcar profetul. Constituţia Medinei lasă fiecărui trib legiuirile şi libertăţile lui de mai dinainte. După aceste
legi, un asasin nu este considerat astfel dacă victima şi ucigaşul sunt membri ai aceluiaşi clan: nu e decât o
simplă chestiune de familie.
Cea de-a doua moarte este cea a lui Kab. El a fost ucis de fratele său de lapte. Nici în acest caz nu se
poate
346
cere diya, preţul sângelui. Această crimă este tot o afacere de familie. Şi fiecare familie formează un stat
independent. Autonom. Interzis celor din afară.
Acelaşi lucru se repetă cu cel de-al treilea propagandist antimusulman Abu-Afak. El este ucis, de
asemenea, de un membru al clanului său.
Campania împotriva lui Mahomed continuă totuşi după moartea celor trei contestatari ai islamului...
Sediul propagandei antimusulmane se află în triburile evreieşti din Medina. Mahomed merge la iudei şi le
propune să se împace. Să trăiască în armonie. Să respecte angajamentele luate. Evreii din Medina au
semnat un pact secret de alianţă cu Mecca împotriva islamului. Era un act împotriva constituţiei cetăţii.
„Este interzis oficial triburilor din Medina să acorde ajutor quraişiţilor.”
Era, întâi de toate, o problemă de logică şi de bunsimţ de a nu-i ajuta pe duşmanii patriei tale; mai mult,
era o faptă interzisă cetăţenilor din Medina prin articolul 45 al Constituţiei: „Nici quraişiţii, nici cei care le-
ar acorda ajutor nu vor trebui luaţi sub protecţie” (5).
Banu Quainuqa a fost informat că Mecca va trimite în curând o armată de câteva mii de oameni
împotriva lui Mahomed şi că astfel islamul va dispărea. Era o chestiune de săptămâni. Sigur că la această
veste evreii îi vor răspunde lui Mahomed cu aroganţă şi pe un ton provocator. Ei nu vor nici măcar să-i
spună pe nume mahomed. I se adresează prin formula „Abu-Qasim care este o poreclă o kunya şi care
înseamnă „tatăl lui Qasim” pentru că Mahomed a avut un fiu mort de mic, numit Qasim.
„O, Abu-Qasim, va spune conducătorul tribului Qainuqa, tu n-ai cunoscut ca adversar decât propriul
popor.
347
Nu-ţi fă iluzii în privinţa biruinţei pe care ai avut-o asupra unui popor care nu ştie să ţină arma în mână.
Din întâmplare, tu ai biruit la Badr. Dar, Doamne!, dacă noi, evreii, ne luptăm cu tine, tu vei vedea ce
înseamnă oameni de curaj, viteji, stăpâni pe arta militară” (6).
Mahomed insistă pentru a obţine un compromis cu evreii din Medina: că aceştia nu-l vor ataca din
spate, în timpul în care armata cetăţii Mecca va ataca Medina. Evreii care aşteaptă sosirea trupelor quraişite
şi care au promis ajutorul păgânilor din Mecca nici nu vor să audă despre o astfel de înţelegere.
Musulmanii îndură ofensele, aroganţa şi provocările, pentru a nu se afla între doi duşmani în conflictul
ce devenea de neînlăturat. Poeţii iudei din Medina cântă deja moartea lui Mahomed şi dispariţia islamului.
Situaţia este una explozivă în comunitate. în timp ce Mahomed speră să încheie încă o înţelegere cu evreii,
izbucneşte un incident. O tânără arabă intră în cartierul evreiesc al tribului Qainuqa. Un grup de tineri o
acostează, fac aluzii ironice în privinţa ei şi în cele din urmă pentru a o putea admira în voie încearcă să-i
smulgă voalul. Tânăra se apără. Tinerii insistă. în acest timp, un artizan iese din prăvălia sa şi bate în perete
un cui prin care prinde rochia tinerei. Când aceasta vrea să fugă, ca să scape de cei care o asaltau, rochia ei
rămâne agăţată în cuiul din peretele prăvăliei. Tânăra e goală. Un musulman care trecea pe acolo îi ia
apărarea şi-l loveşte pe meşter. Băieţii care o acostaseră pe tânăra arabă se năpustesc asupra musulmanului
şi-l omoară. După lege, musulmanii cer preţul sângelui pentru prietenul ucis. Tribul Qainuqa refuză să
plătească despăgubirea pentru această
348
crimă. încep ostilităţile între musulmani şi artizani. Artizanii, în număr de şapte sute, persistă în refuzul lor
de a achita preţul sângelui şi se baricadează în cartierul lor în atam aşteptând sosirea armatei quraişite.
Musulmanii încercuiesc cartierul baricadat. De o parte şi de alta nu sunt nici morţi, nici răniţi. Banu
Qainuqa regretă că războiul împotriva lui Mahomed a început cu câteva zile mai devreme; dar ei încearcă
să reziste şi aşteaptă sosirea lui Abu-Suffian cu întreaga armată de la Mecca pentru bătălie.
Numai că armata din Mecca întârzie. Două săptămâni mai târziu, Banu Qainuqa află că quraişiţii nici
măcar n-au părăsit Mecca. Atunci ei se predau. Mahomed le confiscă armele. Apoi îi cheamă să
îmbrăţişeze islamul ori să plece. Mahomed nu vrea să fie vărsat sânge. Nu vrea nici să-i spolieze. în afară
de arme, nu ia nimic de la cei învinşi. Banu Qainuqa declară profetului că pleacă. Mahomed le răspunde că
au dreptul să ia tot ce deţin, în afară de pământ.
 „Oricare dintre voi are ceva care nu poate fi luat să-l ducă, să-l vândă... Pământul, să ştiţi, pământul nu
e al vostru. Pământul e al lui Dumnezeu” (7).
Tribul Qainuqa ia totul, în afară de pământul din Medina. Totul până la uşi şi la acoperişul caselor. E
dreptul lor. Iar cei învinşi nu se opun nicicum.
Banu Qainuqa se îndreaptă către Wadil-Qura. De aici, o parte apucă pe drumul spre Mecca, pentru a
întări armata quraişită şi a reveni împreună cu aceasta la Medina. Ceilalţi merg către Adhriat (8).
După plecarea celor din tribul Banu Qainuqa, unul dintre duşmanii dinlăuntru pentru musulmani a fost
eliminat, unul singur. Căci ei sunt încă numeroşi atât înăuntru, cât şi în afară. Cel mai de seamă rămâne
Mecca. Armata quraişită nu va întârzia să apară. Atacul era unul iminent. Dar iată că Mecca, înainte chiar
de a începe lupta, îşi va pierde pe unul dintre aliaţii săi: clanul artizanilor din Medina. Din pricina unei
lipse de sincronizare. Cu şapte sute de aliaţi în spatele frontului, Mecca ar fi avut parte de o victorie uşoară
împotriva islamului. Acum este prea târziu. Sosiţi la Medina, cei din Mecca nu-şi vor mai afla aliaţii, pe
artizani. Căci artizanii îşi luaseră rămas bun de la cetate.
349
LXI
Ohod: înfrângerile sunt şi ele lucrarea lui Dumnezeu
Pe data de 11 martie 625, Mecca a pornit o armată puternică împotriva lui Mahomed. Efectivele acestei
armate numărau trei mii de oameni, dintre care şapte sute purtau armuri. Nu erau armurile metalice ale
luptătorilor dinspre miază-noapte căci astfel echipaţi soldaţii deşertului ar fi murit fripţi ca pe un grătar. Cei
şapte sute de quraişiţi purtau zale nespus de eficace împotriva armelor vremii.
Mecca număra două sute de cavaleri. în fruntea armatei se afla Abu-Suffian, secondat de Safwan-ben-
Umaiyah, omul care cu un an înainte îl trimisese pe Umair să-l ucidă pe profet.
Cel de-al doilea căpitan, comandant al cavaleriei păgâne, este Khalid-ben-al-Walid. El va deveni mai
târziu marele cuceritor al islamului şi va fi supranumit „Khalid, sabia lui Dumnezeu”. Acum conducea
cavaleria cetăţii Mecca împotriva islamului. Alături de el se află Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl, care a moştenit
ura părinţilor săi împotriva lui Mahomed. Stindardul cetăţii Mecca este purtat de tribul Abd-ad-Dar.
Mahomed deţine informaţii sigure asupra efectivelor duşmanului şi asupra timpului la care el pleacă
din
351
Mecca. Vestea invaziei îi vine profetului într-o zi în care el se afla la moscheea Quba. Era prima clădire
religioasă pe care o construise. Se numea moscheea celor două qibla a orientărilor rugăciunii, una către
Ierusalim, cealaltă către Mecca. în fiecare săptămână, Mahomed venea aici ca să le vorbească
credincioşilor. Măsurile în vederea unei ciocniri cu vrăjmaşul fuseseră luate cu mult timp înainte.
într-o zi de joi, 21 martie 625, avangarda trupelor comandate de Abu-Suffian va intra în oază şi îşi va
aşeza tabăra la nord de Medina, la Ohod, ocolind oraşul. Quraişiţii îşi vor lăsa caii şi cămilele să pască pe
câmpurile de cereale şi în grădinile oazei. Era o provocare (1).
Grosul trupelor păgâne va sosi urmând albia râului Vadi-Aqiq şi se va aşeza, de asemenea, la miază-
noapte de cetate la Ohod. Mahomed îi va convoca pe şefii clanului din Medina şi va discuta cu ei întreaga
după-amiază a zilei de joi, 2 martie, apoi în timpul nopţii şi vineri dimineaţă. Gărzile musulmane vor lua
poziţie în faţa duşmanului. Discuţia asupra conduitei era dificilă, mai cu seamă din pricina lui Abdallah-
ben-Ubaiy, conducătorul neutrilor (munafiqunii, ipocriţii, târâtoarele, cei care se ascundeau atunci când
erau în pericol şi aşteptau rezultatul evenimentelor pentru a se pronunţa în favoarea părţii victorioase).
Mahomed vrea să ştie cu precizie dacă vor fi oameni care-l vor ataca din spate în propria cetate. Desigur,
dacă soarta îi va fi defavorabilă, Mahomed va fi atacat de munafiquni şi de toate triburile evreieşti din
Medina, fără a lua în calcul grupul condus de Abu-Amir. La începutul operaţiunilor, neutrii şi evreii nu vor
avea nici o poziţie. Doar Abu-Amir îşi va declara deschis ostilitatea.
352
Mahomed va trece la cel de-al doilea capitol. Ce tactică să adopte în timpul luptei? Abdallah Ubaiy îi
propune ca armata Medinei să se replieze în locurileîntărite în cele câteva zeci de atam castelele fortificate
pentru a rezista atacului. El explică: „Nu am ieşit niciodată din oraşul nostru şi nimeni nu a încercat
vreodată să intre aici fără să fie prins” (2).
Abu-Bakr şi prietenii profetului, oamenii în vârstă, sunt de aceeaşi părere: trebuie să aibă loc retragerea
în fortăreţe şi să se reziste astfel atacului din afară. Lupta trebuia dată în interiorul cetăţii. Căci, spre
deosebire de Mecca, Medina are fortificaţii. E firesc să fie folosite. Chiar în acest scop au fost construite.
Mahomed e încrezător. Din punct de vedere logic, cei care susţin acest plan au dreptate. Dar i se pare
suspect că Abdallah Ubaiy, care n-a avut niciodată o atitudine tranşantă, se pronunţă acum cu patimă
pentru planul retragerii în fortificaţii. De cum el recomandă o linie de conduită, poţi avea siguranţa că
aceasta ascunde o cursă. Mahomed nu se îndoieşte că Ubaiy şi duşmanii islamului nu-şi propun acest plan
decât cu scopul de a pregăti atacul trădării, pe care ei, cel mai probabil, l-au pus la punct în taină. Pe de altă
parte, există un plan pe care îl preferă tinerii musulmani. Aceştia cer ca lupta să fie dată în câmp deschis, în
afara oraşului, după tactica obişnuită a arabilor. în ochii lor, a nu se lupta cu vrăjmaşul în câmp deschis e o
atitudine umilitoare, mai ales după distrugerea recoltelor din partea de miază-noapte a cetăţii. Tinerii nu au
decât o singură preocupare: să nu fie trataţi drept laşi de către vrăjmaşi. Ei vor bravură. „îşi trag sabia şi se
leagănă precum cămilele-mascul”, spune cronicarul vorbind despre aceştia.
353
Mahomed cugetă îndelung. Spre uimirea generală, adoptă planul tinerilor. Profetul nu dă nici o
explicaţie nimănui. Nu este în obiceiul său de a explica pentru ce acţionează într-un anume fel. Mahomed
ascultă vreme de mai multe ceasuri toate părerile, după care el ia o hotărâre asupra căreia nu va reveni
niciodată. începând din clipa în care a optat pentru o soluţie, cere o supunere totală şi refuză orice
explicaţie. Deîndată ce este luată hotărârea de a da lupta în afara cetăţii, Mahomed se ridică şi-i cere lui
Abu-Bakr să-l ajute să-şi aranjeze zalele. Se încinge cu spada pe care sunt gravate cuvintele: „Laşitatea nu
salvează pe nimeni de la soarta sa.”
Abdallah-ben-Ubaiy şi partizanii luptei înlăuntrul fortificaţiilor insistă încă o dată pe lângă Mahomed
de a nu da bătălia în câmp deschis, în afara oraşului căci înfrângerea va fi de neevitat.
„Nu, va răspunde Mahomed, nu se cade ca un profet, odată ce a tras spada, să o pună în teacă, nici ca el
să întoarcă spatele odată ce a înaintat, până ce Dumnezeu va hotărî între el şi duşmanul lui” (3).
Apoi Mahomed inspectează armata musulmană. E alcătuită din o mie de oameni. Mecca are trei mii.
Va trebui, prin urmare, să lupte unul împotriva a trei. Musulmanii nu au trei sute de armuri. Mecca are
şapte sute de soldaţi în armură. Mai mult, Mecca are două sute de cai, şi musulmanii doar doi. Pentru că ei
sunt foarte săraci pentru a avea mai mulţi. în vreme ce inspectează trupele, Mahomed este avertizat că o
parte a evreilor a decis, din bravadă, să treacă de partea duşmanului, îndată după începerea luptei. Această
dezertare a unei mari părţi a armatei din Medina va avea un efect cumplit asupra
354
musulmanilor. înfrângerea islamului va urma fără doar şi poate. Mahomed verifică informaţia care se
dovedeşte a fi exactă, dar el pare că nu o bagă în seamă, până la noi ordine, nu-şi va schimba atitudinea faţă
de triburile care au hotărât să-l trădeze în timpul bătăliei. Dar, pentru a dejuca planul lor, profetul a hotărât
ca nici un iudeu să nu ia parte la luptă. A lămurit lucrurile astfel: „Este un război religios. După constituţie
şi după tratatele noastre de alianţă, prietenii noştri evrei nu sunt obligaţi să ne ajute la arme, atunci când noi
ne luptăm pentru religie” (4.) Ar fi fost lipsit de logică, într-adevăr, dacă iudeii ar fi luptat pentru religia
altora. Pe de altă parte, a spus Mahomed, fiind sâmbătă, legile evreilor opresc războiul în ziua de sabat.
Evreii s-au retras. Ubaiy a făcut la fel. Acum, musulmanii nu mai au decât şapte sute de oameni apţi de
luptă. Cu doi cai. Ei au în faţa lor trei mii de oameni şi două sute de cai.
Mahomed cere oamenilor săi să adopte aceeaşi tactică ca la Badr: disciplina şi atacul în grup. Niciodată
un atac individual. El dispune de arcaşi musulmani, astfel încât să poată scinda în două cavaleria
duşmanului, care se va opri din a ataca frontal. Cavaleria lui Khalid trebuia să fie forţată de către arcaşi să
rămână pe loc. Dacă această tactică reuşea şi ea trebuia să reuşească, dacă ordinele erau executate ca la
carte -, musulmanii urmau să obţină în puţină vreme victoria. Mahomed explică soldaţilor săi că doar prin
disciplină vor putea opri o armată de patru ori mai numeroasă şi mai bine echipată. El le spune arcaşilor că
soarta zilei depindea de disciplina cu care ei îşi vor păstra poziţiile. Profetul porunceşte:
355
„Nu vă părăsiţi posturile chiar dacă veţi vedea corbii mâncând cadavrele voastre” (5).
Acum armatele vrăjmaşe sunt faţă în faţă. O aripă a armatei din Mecca este comandată de Khalid şi o
alta de Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl. între cele două armate se afla un teren mocirlos. Pentru a se întâlni,
luptătorii trebuiau să treacă albia seacă a râului, wadi. în tabăra din Mecca femeile fac cea mai mare
gălăgie. Ele sunt conduse de Hint, soţia lui Abu-Suffian. La trecerea prin Abwa, unde este îngropată
Amina, mama profetului, Hint şi femeile quraişite, care o însoţesc, vor profana mormântul. Era un act de
ură nemaivăzută, la care arabii nu se dedau decât în cazuri extreme.
în armata quraişită erau mulţi sclavi care-i însoţeau pe luptători. Hint a promis libertatea oricărui sclav
din Mecca care-l va ucide pe Hamza ori pe unul dintre conducătorii musulmanilor. Nu puţini au fost aceia
care au venit să-şi recâştige astfel libertatea. Dar o mare parte dintre soldaţi sunt negri din tribul Ahabiş,
care nu au venit să lupte pentru libertatea lor, ci pentru o soldă, ca mercenari.
Pe câmpul de bătălie de la Ohod, de la miază-noapte de Medina, toate femeile de vază din Mecca sunt
de faţă, căci este un vechi obicei arab ca femeile să-i însoţească pe bărbaţi la război. O astfel de prezenţă îi
inspiră şi îi înflăcărează pe luptători. Ea este necesară menţinerii moralului armatei arabe. Nimeni nu le
poate înlocui. „Femeile noastre ne privesc mereu luptând”, spune poetul. Ele sunt torţe care aprind sângele
nostru” (6).
în momentele dificile ale bătăliei, femeile îşi despletesc părul, îşi rup rochiile şi, cu pieptul gol, cu sânii
descoperiţi, înaintează, cerând soldaţilor să le urmeze.
356
Le promit dragostea lor atunci când vor ieşi biruitori. Nimeni nu rezistă acestei chemări. Astfel, prin femei,
multe lupte considerate pierdute s-au prefăcut în victorii.
Acum la începutul bătăliei musulmanii au un avantaj. Quraişiţii au dat înapoi de la primele atacuri.
Semnele anunţând victoria apăreau, de altfel, de partea musulmană. în zori, când coloana credincioşilor s-a
pus în mişcare cu doar cei doi cai pe care-i avea, unul dintre armăsari, dând din coadă, a făcut să iasă sabia
din teaca cavalerului. Pentru începutul bătăliei nu putea fi decât un semn bun. Era semnul unei victorii
sigure. Ca pentru a nu-l dezminţi, quraişiţii au continuat să se retragă.
în clipa în care armata din Mecca a început să se retragă în debandadă, arcaşii musulmani, cărora
Mahomed le poruncise să nu se clintească chiar dacă „ar vedea corbii devorând cadavrele lor”, îşi vor
părăsi poziţiile şi vor începe să jefuiască tabăra duşmană. Ei au crezut că nu mai aveau nevoie de disciplină
ca să-şi menţină poziţiile. Şi-au închipuit că duşmanul a început să fugă şi că bătălia era câştigată. Dar
femeile din Mecca au ieşit înainte şi, prin sudalme, încurajări, promisiuni, strigăte şi lacrimi, au reuşit să
oprească retragerea.
„Le-am văzut, spune un martor, ridicând picioarele şi arătând soldaţilor brăţările lor.” Datorită
femeilor, armata quraişită şi-a revenit. Lupta a devenit din nou aprigă. Nouă membri ai clanului Abd-al-
Dar au fost ucişi unul după altul, apărând stindardul Meccăi. După moartea celui de-al nouălea, drapelul
cetăţii Mecca a căzut. O femeie numită Amrah l-a ridicat. Mergea înaintea armatei. Poetul musulman
Thabit Hassan va scrie mai târziu despre aceste evenimente:
357
„Dacă o femeie harithită n-ar fi fost acolo,
Aţi fi fost vânduţi la piaţă ca sclavi (7).
Musab-ben-Umair purta stindardul musulman. A fost omorât. După tradiţie, un înger a luat atunci
stindardul şi i l-a dat lui Aii. Era singurul înger care a luat parte la bătălia de la Ohod şi care i-a ajutat pe
musulmani. Căci musulmanii erau vinovaţi de nesupunere, neputând fi apăraţi de puterile cereşti. în clipa
în care arcaşii profetului au căzut în păcatul neascultării, Khalid şi cavalerii păgâni pe care îi comanda s-au
năpustit în luptă. Ei vor ocupa poziţiile islamului. Situaţia a căpătat îndată o nouă turnură. Quraişiţii au
înaintat. Un sclav negru numit Wahşi alerga ca un om deznădăjduit pe câmpul de bătălie în căutarea lui
Hamza; aflându-l, l-a urmărit pas cu pas şi l-a ucis. Prin spate. El şi-a câştigat astfel libertatea. Nu doar că
Hint îl va elibera pe asasinul lui Hamza ci chiar pe câmpul de bătălie îşi va scoate toate brăţările, îşi va da
jos cerceii de la urechi şi colierele şi i le va dărui lui Wahşi.
Alţi sclavi îl vor căuta pătimaş pe profet pentru a-l ucide. îi vor căuta pe Abu-Bakr, Omar, Aii. Dar nici
unul nu a avut norocul lui Wahşi. în timpul bătăliei, Mahomed va fi rănit. Are două răni pe faţă şi un dinte
rupt. Cade într-un puţ camuflat. Deşi rănit, el omoară cu o lovitură de spadă pe quraişitul care-l ataca. în
timp ce Mahomed cade rănit, Suraqah, nomadul care a vrut să-l captureze la fuga din Medina şi care l-a
urmat şi s-a convertit, luptând în tabăra musulmană, este într-atât de tulburat de vederea rănii profetului, că
strigă cât poate de tare: „Mahomed a murit!” Vestea se răspândeşte n tabăra musulmană. Soldaţii islamului
sunt paralizaţi
358
pur şi simplu. Intră în panică. Apoi Suraqah neagă că a scos acest strigăt. Până la sfârşitul zilelor sale el va
nega, jurând că niciodată nu a anunţat moartea profetului. Explicaţia acestui fapt este una simplă. Nu el a
fost acela care a strigat că Mahomed a murit, ci diavolul care s-a folosit de vocea lui Suraqah pentru a
demoraliza armata musulmană.
Dezminţirea privitoare la pretinsa moarte a profetului va fi făcutăs foarte târziu. Luptătorii credincioşi,
în plină derută, au fugit de pe câmpul de bătălie. Mahomed cu câţiva prieteni, printre care Abu-Bakr şi
Omar, s-a retras pe o stâncă de bazalt negru de la marginea taberei din Ohod, unde avusese loc lupta.
Fatima şi Umm Khultum, cele două fiice ale profetului, care au luat parte la bătălie, au venit aproape de
tatăl lor şi i-au pansat rănile.
Fatima era soţia lui Aii. Umm Khultum era soţia lui Othmann cu care s-a căsătorit după moartea
Ruqaiei. Bătălia de la Ohod a luat sfârşit. Musulmanii au fost învinşi. O bună parte dintre luptătorii
islamului au murit ori au fost răniţi, iar restul au fugit.
Abu-Suffian soseşte mândru pe câmpul de bătălie. Quraişiţii au douăzeci şi cinci de morţi, musulmanii
şaptezeci. Abu-Suffian întreabă cu voce răstită, ca să fie auzit de cei din Medina, dacă Mahomed a murit
ori trăieşte. Porunca este de a nu răspunde. Omar, omul de care şi diavolului îi este teamă, nu poate să se
stăpânească însă; îi răspunde lui Abu-Suffian cu o voce şi mai puternică cum că profetul Mahomed trăieşte.
Abu-Suffian anunţă că războiul a luat sfârşit. Musulmanii au ucis şaptezeci de păgâni la Badr.
Quraişiţii au
359
ucis la Ohod şaptezeci de musulmani. Sunt chit. Nu e nici un motiv să mai continue lupta. Totuşi, Abu-
Suffian le aduce la cunoştinţă musulmanilor că le dă întâlnire anul viitor la târgul de la Badr, dacă ar dori
să se mai războiască (8). Armata quraişită se retrage. înainte să părăsească câmpul de luptă, Hint, soţia lui
Abu-Suffian, caută cadavrul lui Hamza. îi sfâşie pântecele. îi scoate ficatul şi-l mănâncă, aşa cum ajurat.
Taie urechile cadavrului, nasul, limba şi alte mădulare şi-şi face un colier, împodobită cu aceste bijuterii
stranii, dansează şi cântă. Beţia sângelui, ura şi cruzimea, a cuprins tabăra femeilor din Mecca. Una dintre
ele, Sulâfah-bint-Sad, caută cadavrul musulmanului care l-a ucis pe fiul ei în bătălia de la Badr, îl
decapitează şi-i ia capul, jurând că va face un vas din acest craniu şi că până în ziua de pe urmă a vieţii sale
nu va bea dintr-un alt vas (9).
Mahomed este contrariat de toate acestea. Trimite să fie căutat trupul mutilat al lui Hamza. Cavalerul
islamului, barraz Hamza, nu fusese doar un tovarăş credincios şi plin de eroism al profetului. Era şi unchiul
său. A fost unul dintre eroii care au purtat pe umeri întemeierea islamului.
înaintea cadavrului mutilat al prietenului său, Mahomed anunţă că pentru a răzbuna această ofensă va
mutila în prima bătălie treizeci de luptători duşmani. Dar abia ce grăieşte aceste cuvinte, că retractează cele
spuse. Zice: „Dacă faceţi răul, faceţi acelaşi lucru celui care v-a făcut să suferiţi, dar dacă înduraţi răul cu
răbdare, aceasta va fi cel mai mare bine pentru cei răbdători” (10).
Mahomed porunceşte să fie înmormântaţi cei morţi. Fiecare acolo unde a căzut. Morţii musulmani de la
Ohod sunt şuhada ori martiri căzuţi în războiul sfânt. Mahomed
360
recită de şaptezeci de ori pentru cei şaptezeci de musulmani martiri talbiya, rugăciunea pentru cei morţi.
Profetul interzice să fie spălate cadavrele, aşa cum o cere obiceiul arab înainte de înmormântare. El
spune credincioşilor că martirii morţi în luptă au fost spălaţi de îngeri. Ar fi inutil ca prietenii lor să se mai
ocupe de aceasta. Hamza, „leul lui Allah”, şi cei şaptezeci de şuhada au intrat direct în paradis.
Asasinul lui Hamza, sclavul negru Wahşi, dezertează din armata lui Abu-Suffian, vine înaintea lui
Mahomed şi-şi cere iertare. Mahomed nu-l pedepseşte pe asasin. Nimeni nu trece peste această iertare a
profetului. în ciuda acestui fapt, el îi cere asasinului să nu mai apară vreodată în faţa lui câtă vreme va trăi.
Ucigaşul lui Hamza va săvârşi alte crime, dar de această dată pentru cauza islamului. Printre alţii, îl va
ucide pe profetul Musailima. Va muri ca un alcoolic, la Emesa, la o vârstă foarte înaintată.
După îngropăciune, Mahomed face un bilanţ al celor petrecute. îşi pune prima întrebare: pentru ce
quraişiţii s-au retras şi nu au continuat să se bată după ce au câştigat prima bătălie şi au pus pe musulmani
în derută? Explicaţia vine de la sine: Abu-Suffian şi armata din Mecca s-au retras după victoria lor de la
Ohod pentru că au organizat bătălia în aşa fel ca Mahomed să fie ucis pe la spate la Medina de către
munafiquni şi triburile iudeilor. Abu-Suffian şi quraişiţii nu şi-au închipuit că Mahomed va ieşi din oraş
pentru a-i ataca, el care stăpâneşte Medina, ori că ar fi putut rezista într-o fortăreaţă. Ieşirea armatei
musulmane în câmp deschis şi interdicţia dată iudeilor şi ipocriţilor de a participa la luptă au dejucat
361
toate planurile Meccăi. Se crease o nouă situaţie. în ciuda victoriei obţinute, Abu-Sufian preferă să se
retragă pentru moment. însă el se gândeşte că va reveni în curând, pentru lupta decisivă din care iudeii şi
cei neutri din Medina nu vor lipsi.
Mahomed îi cheamă pe musulmani şi le vorbeşte. îi îndeamnă să nu se întristeze. Le recită cea de-a
treia sură din Coran în care se spune că Dumnezeu i-a pedepsit pe musulmani prin această înfrângere de la
Ohod, deoarece ei n-au ascultat cuvintele profetului şi pentru că arcaşii şi-au părăsit posturile pentru a jefui
(11). „în timp ce voi aţi luat-o la fugă răspândindu-vă, nu aţi auzit vocea profetului care vă chema la luptă.
Cerul v-a pedepsit pentru neascultarea voastră. Pierderea prăzii şi lipsa de har a lui Dumnezeu să nu vă lase
fără mângâiere! Toate faptele voastre sunt cunoscute de Dumnezeu.”
Mahomed spune musulmanilor învinşi că înfrângerile sunt la fel ca şi biruinţele lucrări ale lui
Dumnezeu. Mai mult, înfrângerea este un mijloc prin care Dumnezeu încearcă puterea credinţei celor
credincioşi.
îndată după înfrângere, iudeii din Medina vor începe o campanie de calomnii împotriva islamului. Ei
strigă din toţi rărunchii la toate răspântiile că „Mahomed nu este un profet. Mahomed a fost învins în
această bătălie. Niciodată, de când lumea, nu s-a văzut un profet învins. Cel care este învins nu este un
profet, ci un impostor”.
Mahomed va răspunde: „Câţi profeţi au luptat împotriva unor armate numeroase, fără să se descurajeze
de înfrângerile pe care le-au suferit, susţinând cauza cerului? Ei nu şi-au pierdut onoarea prin laşitate.
Dumnezeu iubeşte pe cei stăruitori” (12).
362
Musulmanii nu interpretează înfrângerea de la Ohod ca pe o biruinţă a Meccăi, ci ca pe o încercare la
care Dumnezeu i-a supus pe cei credincioşi. Dumnezeu a încercat astfel şi pe Iov şi pe toţi oamenii plini de
credinţă.
Tălmăcirea dată de Mahomed îi face pe musulmani să-şi recapete îndrăzneala. Ei se adună şi se întorc
în oraş într-o rânduială desăvârşită. Duşmanii văd deodată trupele islamului, în uniformă şi înarmate,
defilând ca după o victorie. Luptătorii spun că au fost supuşi unei simple încercări, hotărâte de Allah, şi că
victoria quraişiţilor nu are vreo altă însemnătate.
Ziua următoare, armata musulmană, într-o disciplină desăvârşită, părăseşte Medina. Soldaţii, aliniaţi, se
îndreaptă către soare-apune, spre marele deşert. Acolo ei îşi aşază tabăra. Era o demonstraţie de disciplină
care nu putea să nu impresioneze pe duşman. De altfel, o zi în tabără, în aer liber, face bine după o
înfrângere. La fel ca după o boală. Aerul puternic al deşertului ridică moralul. Între nemărginirea din înalt
şi nemărginirea de jos, înfrângerea de la Ohod putea fi socotită una nesemnificativă.
Mahomed şi musulmanii se vor reîntoarce la Medina plini de nădejde. Au petrecut trei zile în
nemărginirea imaculată a deşertului de nisip, în apropiere de Hamra-al-Assad, la opt mile depărtare de
Medina.
Din tabăra lor, musulmanii au observat mişcările armatei duşmane. Abu-Suffian s-a retras, cu
siguranţă, îndreptându-se către Mecca.
Reîntors la Medina, Mahomed este prevenit de atacul iminent pe care-l pregătea clanul Banu Nadir.
încearcă să evite confruntarea. Cei din tribul Banu Nadir refuză orice discuţie cu musulmanii. Se
baricadează
363
în cartierul lor. Mahomed ordonă asediul. Banu Nadir sunt chemaţi să părăsească oraşul. Nimeni nu trebuie
să trăiască într-un oraş dacă are de gând să fie de partea vrăjmaşului. Mahomed garantează celor din tribul
Banu Nadir integritatea persoanelor şi a bunurilor. Agricultorii, la fel ca şi artizanii, iau tot ceea ce au,
chiar şi uşile, ferestrele şi acoperişul caselor lor şi pleacă din Medina cu muzicanţii în frunte şi îmbrăcaţi în
haine de sărbătoare. Femeile poartă toate bijuteriile lor ca la marile sărbători. Toţi făgăduiesc că vor reveni
cu armata quraişită pentru a-l ucide pe Mahomed şi a nimici islamul. Era o zi tristă pentru musulmani. Dar
Mahomed nu era lipsit de mângâiere. O femeie din tribul Diwar, pe nume Flint-bint-Amr, al cărei unic fiu
murise în bătălia de la Ohod, îl caută pe profet şi-i vorbeşte plină de bucurie. Mahomed o întreabă dacă nu
era întristată de moartea fiului ei.
„Nu sunt tristă de moartea fiului meu, va răspunde Hint. Dacă tu eşti viu, profetul, toate celelalte
necazuri nu au nici o importanţă” (13).
365
LXII
Afaceri de familie
Omar cel dur, omul integru şi fără reproş din grupul care l-a sprijinit pe Mahomed la întemeierea
islamului are o fiică numită Hafsah, ce a fost căsătorită cu unul dintre cei dintâi luptători musulmani,
Khunais-ibn-Hudhaifah. Profetul a ţinut mult la Khunais. Datorită credinţei, a credincioşiei sale, dar şi
pentru că el a fost ginerele lui Omar. Khunais a căzut la Ohod. Este un martir al războiului sfânt un
şnhada.
Fiica lui Omar e cu totul altfel decât tatăl său. Hafsah, femeie de o rară frumuseţe, dar cu un
temperament emotiv şi plin de lirism, o poetă, una dintre puţinele femei învăţate din acele vremuri, nu se
poate consola cu pierderea soţului ei. Are douăzeci de ani.
Pentru a împăca lucrurile, Omar acţionează în felul lui, care este direct şi fără nuanţări. El merge la
Uthman, care a fost căsătorit cu Ruqaya, fiica profetului. Ruqaya şi Uthman au rămas fără vreo mângâiere.
Omar îi spune: „Soţia ta a murit. Tu eşti fără mângâiere. Ruqaya era foarte frumoasă şi e firesc ca tu să
suferi. Gândeşte-te că şi fiica mea, Hafsah, se află în aceeaşi situaţie ca şi tine. Soţul ei a murit la Ohod. Ea
e la fel de frumoasă ca şi Ruqaya, şi tu eşti un tânăr frumos cum a fost şi soţul ei
Khunais. Căsătoriţi-vă. Vă veţi alina durerile unul altuia. Veţi uita în puţină vreme de necazurile văduviei.”
Uthman nu este de acord. N-o poate uita pe Ruqaya dintr-odată. Nici n-o poate înlocui aşa cum ai
înlocui un obiect pierdut; doar Omar putea să privească lucrurile în acest fel aspru şi lipsit de nuanţe.
Refuzul lui Uthman de a se căsători cu Hafsah a fost considerat de Omar o ofensă. S-a tulburat. A fost
gata să scoată sabia. El e un om de tăria granitului. De îndată ce este rănit, scapără scântei. îi spune lui
Mahomed că ar vrea să-l ucidă pe Uthman. îi spune şi pentru ce anume. Mahomed, un bun cunoscător al
oamenilor, înţelege îndată că orgoliul lui Omar a fost rănit. îi spune lui Omar că are dreptate să se simtă
ofensat. Era o ofensă din pricina refuzului fiicei sale. Pentru a-l mângâia, profetul se va căsători cu Hafsah.
Era o mare onoare. Cea mai mare onoare. Omar este încântat. Nu se aştepta la o astfel de rezolvare a
situaţiei, i-o dă pe Hafsah de soţie lui Mahomed. Alături de Aişa, fiica lui Abu-Bakr, Hafsah, fiica lui
Omar, va fi soţia preferată a lui Mahomed.
În acest fel, Mahomed şi-a apropiat doi dintre primii săi locotenenţi şi sprijinitori: pe Abu-Bakr şi pe
Omar. Cât despre Uthman, Mahomed l-a chemat şi i-a propus să se căsătorească cu cea de-a doua fiică a
sa, Umm Kulthum. Uthman este de această dată încântat. Cu toate că Ruqaya a murit, căsătorindu-se cu
sora celei moarte, el continuă să fie astfel ginerele profetului.
 Cel de-al patrulea sprijinitor al lui Mahomed, Aii, se câsătorise deja cu altă fiică a acestuia, Fatima.
Astfel, Cei patru principali sprijinitori ai profetului au devenit rude. Între Mahomed şi prietenii săi era o
dublă legătură
366
de rudenie. Deşi alcătuiau o ummah comunitate întemeiată pe credinţă arabii nu au uitat că sângele era cel
mai puternic liant social. Când o societate este unită de sânge şi de credinţă, ea este mai puternică decât
granitul şi mai dură decât diamantul.
Hafsah, noua soţie, va introduce în familia profetului o nouă dimensiune, căci ea era poetă, dornică de
lecturi şi caligrafa (1). Va fi cea mai bună prietenă a Aişei.
La puţină vreme după această căsătorie, Mahomed va avea parte de o altă întâmplare. Pudoarea
profetului semăna cu frugalitatea sa. în această societate primitivă, biblică, oamenii păstrau în anumite
ascunzişuri ale sufletului lor o puritate de adolescent. De când locuieşte la Medina, Mahomed, care a trăit
la Mecca, oraş în care nu exista nici o floare, nici un fir de iarbă, a descoperit lumea vegetală şi mai cu
seamă finicii. îi priveşte şi-i studiază ca pe nişte minuni extraordinare ale naturii. însă Mahomed observă că
agricultorii din oaza Medinei se ocupau cu polenizarea curmalilor. Pudoarea lui este ofensată. Fecundarea
curmalilor cu ajutorul omului i se pare profetului o atingere a pudorii sale, o bruscare a naturii. Interzice
polenizarea curmalilor. Aşa cum în zilele noastre anumite religii interzic însămânţarea artificială. Anul
următor, recolta de curmale a fost compromisă. Mahomed va ridica interdicţia. Dar împotriva dorinţei sale.
Niciodată nu va mai lua parte la polenizarea curmalilor. (2). Morala şi pudoarea îi sunt rănite de această
îndeletnicire.
Aceeaşi întâmplare are loc şi pe un alt plan, la puţin timp după înfrângerea de la Ohod. Mahomed,
intrând în casa fiului său Zaid, o află pe Zainab, soţia acestuia, fără
367
voal, îmbrăcată sumar. La fel ca oricare femeie acasă, în acest ţinut torid. Aproape goală. Mahomed roşeşte
şi se retrage ruşinat. Zainab, în vârstă de treizeci şi opt de ani, este o femeie foarte frumoasă. Mahomed nu
doar că s-a ruşinat, ci s-a şi tulburat de trupul nurorii sale. S-a simţit vinovat, fiind tulburat de soţia fiului
său adoptiv, în această întâmplare, a procedat precum un adolescent; a dat acestui lucru aceleaşi proporţii
pe care le dăduse odinioară polenizării curmalilor. A făcut din el o problemă de morală. Mahomed l-a
chemat pe Zaid şi i s-a confesat. Zaid, care este un om realist, fără subtilităţi, nu înţelege pentru ce profetul
s-a tulburat pentru un lucru atât de anodin. Era doar o furtună într-un pahar cu apă. Drama era că Mahomed
nu putea înota într-un pahar cu apă. Zaid îi mărturiseşte profetului că el chiar se gândeşte să se despartă de
soţia sa. Dacă profetul vrea, poate să se căsătorească cu ea, Zaid ar fi bucuros. Dintr-odată, pe Mahomed îl
încântă ideea. El va putea astfel să repare greşeala de a fi fost tulburat de o femeie străină. însă problema
este mult mai complicată. Zaid este fiul adoptiv al profetului. Căsătoria lui Mahomed cu Zainab ar fi, prin
urmare, împotriva legilor arabe. în această situaţie, la prima vedere fără ieşire, apare îngerul Gabriel, care îi
spune profetului că-i acordă libertatea de a se căsători cu fosta soţie a fiului său adoptiv (3). Lui Gabriel i-a
fost milă de profet. Şi astfel o nouă problemă de familie îşi află rezolvarea. Zaid este mulţumit că a scăpat
de o femeie cu care nu se mai înţelegea; Zainab este bucuroasă de a fi devenit soţia profetului; Mahomed
este fericit de a fi legalizat şi reparat o ispită a ochilor; duşmanii lui Mahomed sunt bucuroşi că au parte
368
de un nou motiv de calomnie, prezentându-l pe fondatorul islamului ca pe un barbă-albastră care se însoară
cu soţiile fiilor săi.
Căci, în ochii duşmanilor, calităţile lui Mahomed se vor transforma în defecte. Calităţile şi meritele
sunt rezervate doar prietenilor şi aliaţilor... Duşmanii au doar defecte.
LXIII
Masacrul şi răstignirea musulmanilor la Mecca
Mecca oferă o primă pentru fiecare musulman ucis. Sulâfah nu este singura soţie quraişită care doreşte
să folosească un craniu de musulman ca vas de băut. Ura împotriva islamului şi împotriva lui Mahomed
este întreţinută ziua şi noaptea de triburile cultivatorilor şi artizanilor triburi care, după plecarea din
Medina, s-au stabilit în bună parte la Mecca, unde aveau ca singură treabă a-i întărâta pe quraişiţi împotriva
lui Mahomed. Aceste triburi vor încheia o alianţă militară cu Mecca împotriva islamului şi, deşi de religie
iudaică, vor pecetlui pactul dând jurământul „la zidul kaabei” (1).
Când află că o sumă mare a fost vărsată pentru fiecare musulman capturat, beduinii organizează o
vânare de oameni. Prizonierii sunt trimişi la Mecca, unde sunt bătuţi cu pietre ori daţi la moarte prin
tortură.
Un grup de misionari musulmani face un tur în ţinuturile de la miază-zi de Medina şi se opreşte aici.
După bătălia de la Ohod, anumiţi comandanţi de triburi de la miază-zi i-au cerut lui Mahomed să le trimită
oameni învăţaţi care să le arate în ce constă islamul. Mahomed a fost de acord. Aceşti oameni, în număr de
câteva zeci, erau conduşi de Amir-ben-Thabit.
370
Oamenii aflaţi la mâna Meccăi îi aşteptau pe misionarii musulmani pe cale, ca să-i captureze şi să
obţină de la quraişiţi, de la Nadir şi de la Qainuqa, primele oferte. Musulmanii s-au apărat. Toţi misionarii
mor în luptă, în afară de trei care sunt prinşi. Agresorii fac parte din tribul Hudhail. Ei îi conduc pe captivi
la Mecca pentru a-i vinde păgânilor. Unul dintre cei trei prizonieri, ştiind că quraişiţii nu-i cumpără decât
pentru a-i ucide în torturi nemaiîntâlnite, reuşeşte să scape. Populaţia tribului Hudhail pune mâna pe el şi-l
omoară cu pietre. Linşajul are loc în apropiere de localitatea Ad-Raji, nu departe de locul în care alţi
misionari au fost masacraţi. Musulmanul martir, masacrat de păgâni, este înmormântat în localitatea Az-
Zarhan. Ceilalţi doi sunt conduşi la Mecca. Fiecare vrea să-i cumpere. Unii sunt dispuşi să plătească orice
preţ pentru cei doi supravieţuitori ai masacrului. Ca la o licitaţie! Dar nu sunt decât doi captivi pentru o
mulţime care ar vrea să ucidă mii. Atunci, pentru a satisface setea de sânge a mulţimii, s-a decis că cei care
vor avea privilegiu să-i cumpere pe prizonieri vor trebui să-i ucidă de faţă cu mulţimea, ca şi cei săraci să
se poată bucura de acest spectacol. Nu ar fi fost drept ca doar cumpărătorii să se bucure de aceasta.
Moartea prin tortură a celor doi musulmani era un spectacol ales. Unul dintre cei doi captivi nu este altul
decât conducătorul misiunii masacrate, Amir-ben-Thabit. El a fost cumpărat de un duşman înverşunat al
islamului, Safwan-ibn-Umayah, omul care a încercat în mai multe rânduri să-l ucidă pe Mahomed. Safwan
este acum, după Abu-Suffian, cel mai important personaj din Mecca. îşi poate permite luxul extravagant de
a cumpăra pe unul dintre aceşti
371
oameni rari, viu: un musulman pe care să-l ucidă. Este un lucru de care toată lumea ar fi dorit să aibă parte.
însă doar oameni foarte bogaţi, precum Umayah, pot să-şi procure o astfel de satisfacţie (2).
Safwan încredinţează pe musulmanul cumpărat unui anume Nastas, cu misiunea de a-l ucide în public.
Craniul musulmanului ucis este îndată scos la licitaţie şi se obţine un preţ foarte ridicat (3). Dar se petrece
ceva ieşit din comun. în momentul în care cumpărătorul craniului decapitează cadavrul pentru a despărţi
capul de trup şi a face o cupă din care să bea vin, un roi de viespi acoperă cadavrul ca printr-o armură. îi va
fi cu neputinţă cumpărătorului să se apropie şi să ia capul. Va aştepta sfârşitul zilei, clipa în care viespile
vor zbura, ca el să poată intra în posesia bunului său, capul de mort pe care tocmai îl achiziţionase. Dar,
odată cu sosirea serii, o viforniţă s-a abătut asupra Meccăi, urmată de o tornadă; cadavrul musulmanului a
fost dus de furtună şi de ape. Craniul martirului nu va sluji drept cupă păgânilor.
Cel de-al doilea prizonier a fost răstignit la marginea Meccăi, în localitatea Tanim. Toată populaţia
oraşului a venit cu alai pentru a asista la supliciu. Bătut în cuie pe cruce, musulmanul captiv este insultat şi
torturat cu lovituri de lance până ce îşi dă duhul. Este primul musulman răstignit pentru credinţa sa.
Aceasta se petrecea în anul 625 (4). în loc să-i descurajeze pe oameni de la a mai îmbrăţişa islamul, acest
fapt nu a făcut decât să crească numărul convertirilor. Musulmanul linşat de Nastas şi cel care a fost
răstignit la Tanim au murit fericiţi, strigându-şi bucuria lor de a muri pentru Dumnezeu şi de a dobândi
Raiul. Lumea va afla, cu acest
372
prilej, că martirii merg în Rai. Cerul a fost întotdeauna o tentaţie pentru oameni. Mulţi se apropie acum de
islam pentru că islamul le făgăduieşte Raiul. Cei doi martiri de la Mecca sunt invidiaţi de mulţime, în loc
de a fi plânşi. Nu se vor afla ei în cel de-al şaptelea cer alături de Creatorul lumii?
Totuşi, vânătoarea musulmanilor va continua. în luna iulie 625, un grup de patruzeci de misionari care
mergea să convertească tribul Amin-ben-Sasaah, la cererea acestuia, este prins pe cale şi masacrat în
apropiere de un puţ (bir), numit Bir Manunah (5).
Deşertul în care caravanele întâlneau osemintele albe ale oamenilor şi cămilelor morţi de sete, va
odihni de acum înainte o nouă categorie de schelete: cele ale oamenilor care au murit nu de foame, nici de
sete, ci pentru că au crezut într-un Dumnezeu unic, fugind de rău şi făcând binele. Căci aceasta este la
origine definiţia islamului. Ca, de altfel, definiţia dintru început a tuturor marilor religii de pe pământ.
LXIV
Noua întâlnire de la Badr şi încercuirea Medinei
înainte de a părăsi câmpul de bătălie de la Ohod, în luna martie 625, Abu-Sufian îi strigase lui Omar:
„Dacă mai aveţi chef de încă o înfrângere veniţi la târgul de la Badr anul care vine!”
Şi Omar a răspuns: „Vom fi acolo” (1). în luna aprilie 626, data târgului anual, Mahomed va sosi la
Badr, în fruntea unei armate de o mie cinci sute de oameni şi cincizeci de cai. Târgul de la Badr ţinea opt
zile. îndată după sosirea armatei musulmane comandate de Mahomed, Abu-Suffian, care se afla acolo, a
făcut cunoscut faptul că nu putea să-şi hrănească cămilele din pricina secetei. Fără a aştepta sfârşitul
târgului, a plecat cu ai săi. Lupta dintre musulmani şi Mecca n-a mai avut loc. Retragerea lui Abu-Suffian
şi a două mii de soldaţi înarmaţi înaintea musulmanilor a micşorat prestigiul Meccăi în ochii beduinilor (2).
în acel an, musulmanii vor face afaceri nemaipomenite la târgul din Badr. Ei se vor întoarce bogaţi la
Medina. Dar nu vor putea să profite de acest nou prestigiu, pe care-l câştigaseră în lumea nomazilor arabi,
nici de beneficiile comerciale de care vor avea parte.
374
De această dată, Medina va fi încercuită din toate părţile. Toate triburile dimprejur şi mai cu seamă
Ghatafan şi Fazarah, care şi-au aşezat tabăra la miază-noapte de Medina, vor intra în alianţă cu Khaibarul
şi Mecca. O parte dintre evreii din Medina se aflau acum la Khaibar, oraş situat la două sute de kilometri
nord de Medina; ceilalţi sunt la Mecca, la patru sute de kilometri spre sud. Khaibarul este un oraş format
doar din evrei. „Evreii din Khaibar vor merge la ghatafaniţi şi le vor oferi toate curmalele din Khaibar,
timp de un an, dacă îi vor ajuta împotriva profetului. Aceştia vor fi de acord întru totul” (3). Fazariţii, care
locuiesc tot la nord de Medina, vecinii tribului Gatahafan, vor fi de acord şi ei cu alianţa propusă şi
finanţată de cetatea Khaibar.
La răsărit de Medina se afla tribul Banu Sualim. Şi acesta prin mijloace financiare va face alianţă cu
Khaibarul şi cu Mecca împotriva islamului. Către sud erau Mecca, tribul Kinanah şi tribul Thaqif. Cu toţii
duşmani ai islamului.
Astfel, Medina era încercuită din toate părţile. Caravanele sale nu au mai putut să iasă din oază, să
meargă în vreo anume direcţie. Toate punctele cardinale erau interzise. Cercul alianţei Mecca-Khaibar se
strângea din ce în ce mai mult în jurul Medinei. Or, Mecca şi Khaibar erau două oraşe foarte bogate. Ele
puteau să-i cumpere pe toţi nomazii din deşertul fără margini al Arabiei.
Odată cu această blocadă, o altă lovitură va fi dată de la cea mai mare distanţă. Ukaidir, comandantul
triburilor arabe dinspre miază-noapte, care stăpânea cetatea Dumat-al-Jandal, punct de trecere al tuturor
caravanelor spre Siria şi Mesopotamia, va interzice musulmanilor dreptul de tranzit prin ţinutul lor.
375
Era o lovitură ucigătoare, pe care nu doar Medina, ci nici un alt oraş din deşert nu ar fi putut să o
suporte. În deşert nu creştea nimic. în oaza Medinei existau câteva culturi de curmali şi de cereale. Dar
acestea nu erau suficiente pentru hrănirea populaţiei. Arabul îşi ducea viaţa din negoţ. Negoţul se făcea
însă cu ţările dinspre miază-noapte. A interzice musulmanilor calea către miază-noapte, către Siria şi
Mesopotamia, echivala cu a-i condamna la moarte.
Mahomed a luat act de aceste evenimente cu o tristeţe nespusă. Situaţia era gravă. Dar profetul era
musulman. Pentru el, faptele nu aveau prea mare importanţă. Miracolul era cu putinţă în fiecare clipă.
Principalul era să aibă tawakku, credinţă neclintită în Dumnezeu.
Acest fatalism ori lăsare desăvârşită în voia lui Dumnezeu pe care cultura occidentală o consideră o
capitulare a omului era un imbold pentru un musulman. Căci nu există mai mare nădejde decât aceea că
Dumnezeu poate să facă un lucru pe care realitatea faptelor prezente îl arată a fi cu neputinţă (4). Când ai o
asemenea credinţă, deznădejdea, îndoiala şi pesimismul sunt de neînchipuit.

LXV
Expediţia pe ţărmul Mării Roşii
încercuirea Medinei a fost încheiată. Era una totală. Axa Mecca-Khaibar adoptă, după operaţiunile de
izolare, următoarea strategie: îndepărtarea lui Mahomed din Medina şi, în absenţa lui, ocuparea oraşului cu
ajutorul partizanilor din interior, adică a celor din tribul quraiazah tăbăcarilor şi neutrilor munafiquni
condus de Abdallah-ibn-Ubaiy. Atacarea Medinei din afară trebuia să fie făcută de triburile cele mai
apropiate: Ghatafan, Fazarah şi Sulaim, cu ajutorul triburilor din Medina şi din Khaibar. Exterminarea
forţelor musulmane va fi aranjată cu precizia unui mecanism.
Printre triburile care vor face alianţă cu Mecca şi cu Khaibarul împotriva islamului se afla tribul Banu
Mustaliq. Acesta ducea o viaţă nomadă de-a lungul Mării Roşii, din dreptul Meccăi şi Medinei. Mahomed
fusese prevenit că Banu Mustaliq se înarma pentru a participa la atacul împotriva islamului. Fără să ezite,
Mahomed întreprinde o expediţie-surpriză împotriva tribului Banu Mustaliq.
Pentru a dejuca planurile duşmanilor, Mahomed îl cheamă pe Abdallah Ubaiy să comande expediţia.
Acelaşi Abdallah Ubaiy care în lipsa profetului ar fi trebuit să pună mâna pe cetate. Plecarea lui Mahomed
i-a
377
încântat pe antimusulmani. însă ei nu se aşteptau ca şeful lor să fie luat în expediţie. Abdallah Ubaiy va fi
obligat să accepte comanda oferită de Mahomed. Prin aceasta cucerirea Medinei a fost amânată atâta vreme
cât comandantul opozanţilor lipsea.
Ubaiy a plecat de la Medina cu Mahomed împotriva tribului Banu Mustaliq. Detaşamentul musulman
este infim: treizeci de oameni, dintre care zece muhajiruni şi douăzeci de ansari (1). Plecarea din Medina
are loc în luna decembrie a anului 627. Duşmanul este întâlnit pe coasta Mării Roşii, nu departe de
localitatea Qudaid şi de izvorul Al-Muraisi, la opt zile de cale către partea de apus a Medinei. (2) Forţele
tribului Banu Mustaliq sunt alcătuite din două sute de oameni. Cei treizeci de musulmani se bat cu ardoare.
Lupta se încheie prin victoria musulmanilor. Banu Mustaliq lasă pe câmpul de luptă zece morţi, iar
musulmanii unul singur. întreg tribul este făcut prizonier cu turmele şi cu oamenii lui. Mai târziu,
Mahomed va pronunţa vestita zicală: „Fa riqqallArabi!” nici o sclavie asupra arabilor (3)! Dar această
hotărâre nu este încă luată. Musulmanii capturează sute de oameni. Tribul Mustaliq, care este tocmit ca
mercenar în serviciul Meccăi şi al Khaibarului pentru a nimici islamul, este redus la sclavie în totalitatea
sa.
După obiceiul arab, sclavii sunt împărţiţi între luptători. Printre ei se află fiica şefului tribului. Plină de
îndrăzneală, fapt datorat frumuseţii sale, ea vine înaintea lui Mahomed şi-i spune: „O, trimisule al lui
Dumnezeu, eu Sunt fiica lui Al-Harith, conducătorul poporului meu. Vezi necazul care m-a cuprins şi starea de
sclavie în care mă aflu. Ajută-mă să-mi răscumpăr libertatea!” (4).
378
Mahomed, care ar fi putut să o răscumpere dacă ar fi vrut să-i împlinească dorinţa, ori să o ia ca sclavă,
dacă ar fi vrut să o facă concubina sa, a avut o reacţie neaşteptată: o cere pe Juwairiyah în căsătorie.
La prima vedere, gestul pare de neînţeles. însă este unul dintre acele acte spontane de abilitate şi de
curaj din care este ţesută biografia lui Mahomed.
Abdallah Ubaiy şi tovarăşii de război îl privesc pe Mahomed cu o dezaprobare totală, fără totuşi să
încerce să mărturisească acest sentiment. în acest timp, profetul, netulburat, porunceşte să fie celebrată
căsătoria. Abia în cea de a doua zi a nunţii, musulmanii vor începe să înţeleagă ce s-a petrecut. Mahomed îi
cheamă pe toţi luptătorii şi le spune că este nedrept şi nedemn pentru un profet să aibă un socru sclav. Toţi
vor fi de acord. Tatăl lui Juwairiyah este eliberat după o reuniune ţinută de noul său proprietar, căci sclavii
au fost împărţiţi prin tragere la sorţi. Musulmanul care l-a primit pe Harith, socrul profetului, este fericit să-
l elibereze şi să-şi manifeste astfel credincioşia şi prietenia faţă de Mahomed.
Problema, totuşi, se complică. Jurisprudenţa, după care nu este demn ca o rudă a profetului să fie sclav,
este reţinută în acest sens. Acum, toţi membri clanului Banu Mustaliq au devenit prin căsătorie rude ale
profetului. Ei sunt, prin urmare, eliberaţi cu toţii până la ultimul din respect pentru rudenia lor, trimisul lui
Dumnezeu.
În semn de recunoştinţă, primul lucru pe care-l fac sclavii eliberaţi este de a îmbrăţişa islamul, de a-i
jura credinţă lui Mahomed şi de a-şi oferi alianţa lor militară fără rezerve. Atunci, toţi tovarăşii profetului
vor înţelege pentru ce motiv Mahomed s-a decis într-o clipită să se
379
căsătorească cu o sclavă care, de altfel, îi aparţinea fără ca un ceremonial nupţial să fie necesar.
începând de la această dată, tribul Banu Mustaliq va deveni unul dintre cele mai credincioase islamului.
Totul s-a petrecut foarte rapid, fără nici un efort aparent şi prin surprindere, ca orice joc curat de inteligenţă
şi de diplomaţie. Puţin după semnarea alianţei cu Banu Mustaliq, Mahomed a poruncit reîntoarcerea la
Medina. După informaţiile primite, atacul asupra cetăţii era unul iminent.
Cu ocazia expediţiei pe ţărmul Mării Roşii, Abdallah Ubaiy, conducătorul neutrilor din Medina, a putut
să-şi dea seama din câteva pilde în privinţa fineţii şi eficacităţii militare, politice şi diplomatice cu care
acţiona Mahomed. în ciuda acestui fapt, Ubaiy, în loc să se apropie de profet, n-a făcut decât să-l urască şi
mai mult. El s-a gândit să-i dea lui Mahomed o lovitură ucigătoare, înainte chiar de sosirea la Medina.
Profetul simte noua primejdie, dar aşteaptă liniştit. Ştie că viaţa unui profet este, la fiecare pas, expusă la o
mulţime de primejdii.
LXVI
Colierul de Ţafari
Expediţia la Marea Roşie s-a încheiat. Un nou trib de beduini s-a aliat şi s-a convertit la islam. De acum
înainte, tribul Banu Mustaliq a trecut de partea profetului.
Abdallah Ubaiy este deznădăjduit înaintea succesului lui Mahomed. Acest pretendent la coroana
Medinei se tulbură pe neaşteptate şi trece la fapte. Expediţia pe care o comandă este formată din treizeci de
soldaţi. Ubaiy începe prin a-i asmuţi pe ansari împotriva muhajirunilor. Apoi, ansarii şi muhajirunii se
ridică împotriva lui Mahomed având ca pretext împărţirea pradei. Scandalul se preface în rebeliune.
„Profetul încearcă din toate puterile să-i împace pe oameni” (1). Pentru a linişti trupa revoltată şi pentru a o
aduce la tăcere prin oboseală, Mahomed suprimă timpurile de oprire şi mână atât cât e cu putinţă caravana.
După atâtea ore de mers, abia dacă este de acord cu o scurtă oprire. între Muraisi, locul în care bătălia
fusese dată, şi Medina, distanţa este de opt zile de cale. în timpul călătoriei, Mahomed descoperă toate
intrigile pe care le-a urzit Abdallah Ubaiy pentru a-i ridica pe musulmani unii împotriva altora şi apoi pe
toţi împotriva profetului. însă Mahomed este un cetăţean al Meccăi, un om a cărui principală însuşire este
hilmul -
381
adică stăpânirea de sine, sângele rece. Pare că nu-i pasă de nici un complot. îi arată lui Ubaiy aceeaşi
preţuire ca şi înainte. Totuşi, toţi soldaţii îi vor confirma vorbele grăite de Ubaiy: „Când ne vom întoarce la
Medina, cel mai tare îl va face să plece pe cel mai slab.” Şi multe alte ameninţări.
 Oamenii s-au liniştit. înţeleg că nu au fost decât instrumente ale lui Ubaiy, şi ei se apropie mai mult de
Mahomed. Fiul lui Abdallah Ubaiy află adevărul în privinţa complotului urzit de acesta împotriva lui
Mahomed, îl caută pe profet şi-i spune că nu poate să pledeze pentru salvarea părintelui său. Ubaiy a
complotat împotriva vieţii profetului. Merită să moară. Nu are circumstanţe atenuante. Tânărul Abdallah
Ubaiy îi cere totuşi o favoare lui Mahomed: ca acesta să-i îngăduie să-l ucidă el însuşi pe tatăl său cu
propria mână.
Spune: „Când te vei hotărî să-l ucizi pe tatăl meu, dă-mi poruncă, şi-ţi voi aduce capul lui. Toată lumea
din Medina ştie că nimeni nu este mai ataşat cu atâta pioşenie de tatăl său ca mine; dar dacă tu vei da
poruncă să fie executat de un altul, mă tem că deîndată, văzându-l mergând în mulţime pe ucigaşul lui
Abdallah Ubaiy, tatăl meu, inima mea nu-mi va da ghes să nu-l omor. Şi atunci eu ucid un credincios
pentru un rău-credincios şi voi merge în infern” (2).
Mahomed este nespus de impresionat de vorbele tânărului musulman. Fiul lui Abdallah Ubaiy nu este
singurul care, fără ezitare, pentru islam, ar omorî chiar şi pe propriul frate. Un alt tânăr, Hamza-ibn-Amr, a
căzut la Ohod, unde a luptat împotriva tatălui său, care comanda un detaşament quraişit; şi el a fost
probabil ucis de tatăl
382
său. Un alt tânăr musulman, Abu-Naila, l-a ucis pe polemistul antimusulman Kab. întrebat de fratele său
care se mira de această ucidere, pentru că Kab era fratele de lapte al lui Naila, el a răspuns: „Dacă tu,
fratele meu de sânge, erai un duşman al islamului şi al lui Dumnezeu, te-aş fi omorât cu propria mână fără
să mă mai gândesc” (3). Mişcat de o asemenea credinţă, fratele lui Naila s-a convertit şi el la islam.
Acum, că tânărul Ubaiy propune să-l ucidă pe tatăl său, Mahomed îi răspunde: „Nimeni nu-l va ucide
pe tatăl tău. Ne vom purta cu el cu căldură şi-i vom cinsti prietenia câtă vreme va fi cu noi” (4).
îndurarea lui Mahomed faţă de duşmanii săi era proverbială. Nimeni în istorie nu a iertat mai mult, mai
iute şi atât de complet pe duşmanii săi de moarte ca Mahomed. Profetul islamului întotdeauna a trecut peste
răzbunare.
Dar bătrânul munafiqun Abdallah Ubaiy nu a luat aminte la îndurarea lui Mahomed. Eşuând în
eforturile lui de a-i ridica pe luptători împotriva profetului, el pregătea, înainte de sosirea la Medina, o altă
lovitură pe care o credea mortală.
Aişa, fiica lui Abu-Bakr şi soţia lui Mahomed, a luat parte la expediţia de la Marea Roşie, după cum o
cerea obiceiul. Ea a călătorit într-o lectică închisă, din care cobora în timpul scurtelor opriri.
La una dintre aceste opriri, Aişa şi-a dat seama că şi-a uitat pe nisip colierul de perle de Ţafari ori perle
de Zofar. Coborând îndată din lectică, a mers să caute colierul. L-a găsit. Dar, la întoarcere, nu mai era
lectica. Caravana plecase. Aişa era acum singură în deşert. Oamenii care urcaseră lectica şi care o puseseră
pe cămilă nu şi-au dat
383
seama că aceasta era mai uşoară. Aceasta se datora faptului că Aişa nu era prea grea. Nu avea decât
cincisprezece ani. A început să plângă şi să alerge după caravană. Şi-a dat seama însă că totul era în zadar.
S-a aşezat pe nisip şi aştepta cu ochii în lacrimi ocrotirea lui Allah. Nu era ea oare prima femeie născută
din părinţi musulmani? După o vreme, a apărut un tânăr pe o cămilă. Era omul care mergea în spatele
caravanei musulmane. A recunoscut-o pe Aişa. A luat-o pe şa, în spate, şi adus-o la Medina. Vor ajunge
aici însă cu o zi întârziere.
Acest lucru, pricinuit de colierul cu perle de Ţafari, a fost un câştig pentru duşmanii lui Mahomed.
Abdallah Ubaiy a băgat de seamă lipsa Aişei, soţia preferată a profetului, şi a alertat triburile evreieşti din
Medina. Câteva ceasuri mai apoi, pamfletarii oraşului au aruncat pe piaţă sute de strofe satirice. Toată
lumea râdea de dispariţia Aişei şi de nefericirile conjugale ale lui Mahomed. Când Aişa s-a întors la
Medina pe aceeaşi cămilă cu tânărul Safiyan, mulţimea s-a prăpădit de râs. Iată-l pe Mahomed compromis!
Ubaiy, care a organizat toată această campanie, era în culmea bucuriei. De această dată, Mahomed se afla
într-o situaţie fără ieşire. însă profetul avea geniul de a găsi soluţii celor mai dificile Probleme, fără să
verse o picătură de sânge. De această dată, faptul i s-a părut totuşi cu neputinţă. Mahomed era în faţa unei
alternative: ori s-o pedepsească aşa cum trebuie pe Aişa pentru crima adulterului, ceea ce însemna moartea,
ori să o aibă în continuare de soţie dar, în acest de pe urmă caz, el n-ar fi putut să mai iasă în lume, ar fi fost
de râs înaintea tuturor arabilor. Căci este de neconceput ca un om normal să mai stea cu o femeie care a
384
căzut în desfrânare. Prima hotărâre a lui Mahomed a fost de a nu o primi pe Aişa. I-a poruncit să se
întoarcă la tatăl ei, Abu-Bakr, şi să aştepte. Mahomed ştia că dacă o va pedepsi pe Aişa pentru crima
adulterului va trebui să se despartă de Abu-Bakr, cel mai credincios prieten al său.
Mai multe zile la rând, timp în care Aişa plângea fără încetare, Mahomed s-a gândit în linişte. Populaţia
Medinei râdea din ce în ce mai mult de nefericirea sa. Era un om compromis. Profetul i-a chemat pe toţi
sprijinitorii lui. Le-a cerut părerea şi sfatul.
 Cea mai mare parte a lor nu a luat vreo poziţie. De altfel, în acele timpuri nu exista în Arabia decât o
singură soluţie după cele petrecute. Repudierea Aişei femeia care şi-a petrecut o zi în deşert singură, cu un
tânăr şi lapidarea ei pentru crima adulterului. Dar nimeni nu şi-a expus părerea. Nu era nevoie. Aii singur,
fiul adoptiv al lui Mahomed, va expune o părere generală prin aceste cuvinte: „Allah nu a pus nicicum
margine alegerii femeilor. Sunt atâtea” (5).
După ce i-a ascultat pe toţi sfătuitorii, Mahomed a luat deodată o hotărâre la care ca de obicei nu se
aştepta nimeni. A anunţat că îngerul Gabriel i-a făcut o descoperire. îngerul i-a arătat că Aişa era
nevinovată. Toţi cei care vorbiseră împotriva tinerei erau doar calomniatori cărora li se cuveneau flăcările
iadului (6).
Aişa, în lacrimi, va reveni acasă. Tatăl ei, Abu-Bakr, este fericit. Mahomed este fericit. Toţi
musulmanii sunt fericiţi. Şi toţi sunt recunoscători îngerului Gabriel care a descoperit adevărul.
Fitnahul, discordia, n-a prins rădăcină în acele clip e atât de grele pentru islam, pentru Medina şi pentru
profet.
385
Căci, la Mecca, o armată de zece mii de oameni pe picior de război era gata să pornească împotriva cetăţii
islamului. Singurii dezolaţi de a fi văzut că „afacerea colierului” nu l-a despărţit pe profet de cei mai
credincioşi sprijinitori ai săi, mai cu seamă de Abu-Bakr, şi n-a surpat familia lui sunt duşmanii islamului.
Colierul de Ţafari nu le-a folosit la nimic. însă, după moartea profetului, acest colier pierdut de Aişa va
provoca cea mai mare ruptură pe care o va suferi islamul: Aii şi Aişa se vor urî de moarte şi vor împărţi
islamul în două.

LXVII
Khandaq: linia de cretă a arabilor
Atacul de la Medina ar fi trebuit să aibă loc atunci când Mahomed şi armata musulmană ar fi fost
departe de oraş. Se aştepta deci plecarea lui Mahomed într-o maghazi, într-o expediţie. în toate chipurile el
a fost provocat, s-a făcut totul ca să iasă din Medina. Mahomed a luat aminte la planul duşmanilor săi. Dar,
pentru că drumul caravanelor era complet blocat în partea de miază-noapte, profetul a fost constrâns să-şi
asume riscul. Ieşind din Medina cu aproape întreaga sa armată, el s-a îndreptat către Dumat-al-Jandal,
oraşul care se afla la două săptămâni de cale către miază-noapte. Dorea să elibereze drumul caravanelor din
Medina către Siria şi Mesopotamia (1).
Pentru islam, riscul era unul imens. Dar, fără libertatea de a circula către miază-noapte, traiul era cu
neputinţă în Medina.
Ukaidir, regele din Dumat-al-Jandal, a încheiat o alianţă militară cu axa Khaibar-Mecca. El a interzis
trecerea caravanelor musulmane.
Mahomed a părăsit Medina în fruntea unei caravane de o mie de oameni. Traversând ţinutul triburilor
Gathafan aliaţi militari ai cetăţii Khaibar -, Mahomed l-a
387
chemat pe comandantul acestora, Uyainah-ibn-Hisn, un personaj pitoresc, să caute împreună un modus
vivendi (2). Uyainah va fi de acord cu cele propuse. El a recunoscut că a făcut o alianţă cu Khaibarul în
schimbul recoltei de curmale, dar era dispus să rupă pactul dacă i se plătea mai mult. în timpul discuţiei,
Uyainah i-a spus lui Mahomed că nu are prea mult timp la dispoziţie. Va merge la război. Alianţa lui cu
Khaibarul îl obliga să fie prezent în zilele care vor urma la marele atac împotriva Medinei. Trupele cetăţii
Mecca se aflau deja în drum spre Medina. Planul de atac împotriva islamului era astfel divulgat. Mahomed
verifică informaţia şi află că nu doar Mecca şi Khaibarul, ci şi multe alte triburi aliate cu Mecca se
îndreptau către Medina.
Pentru prima oară în viaţa sa, Mahomed face cale întoarsă. Renunţă pe loc la atacul împotriva cetăţii
Dumat-al-Jandal (3).
Revenit în grabă la Medina, Mahomed îi află pe Abdallah Ubaiy, pe munafiquni şi pe iudei nespus de
uimiţi să-l vadă întors. Ei ştiu că profetul, odată ce a aşezat armura de luptă, nu o scoate decât dacă
Dumnezeu a hotărât soarta bătăliei. Aşa este scris în Coran. Dar, în ciuda acestui fapt, Mahomed s-a întors
înainte de a ajunge pe câmpul de bătălie. Planurile lui Ubaiy şi ale iudeilor vor fi astfel dejucate. Mahomed
nu va lipsi în clipa în care Va fi atacată Medina (4).
încă de la întoarcerea lui Mahomed, vor sosi şapte °ameni din tribul Khuzah; ei îi vor spune profetului
ar
că mata din Mecca se afla în drum spre Medina. Era nevoie de 11 zile pentru a parcurge distanţa de la
Mecca la Medina. Ştafetele khuzah au făcut patru zile pentru
388
a-l preveni pe profet de pericol. Căci pericolul era unul mare. O armată de zece mii de oameni tocmai
părăsise Mecca. Oameni înarmaţi până-n dinţi. Aveau,de asemenea, trei sute de cai. Erau hotărâţi să nu se
întoarcă decât după exterminarea islamului (5).
 Mahomed se pregăteşte de luptă. Armata de zece mii de antimusulmani soseşte în oaza de la Medina în
ultima zi a lunii martie a anului 627. Războiul care va urma se va numi războiul khandaq, cuvânt care în
arabă înseamnă groapă ori tranşeu. Quraişiţii avansează pe calea pe care au parcurs-o cu prilejul bătăliei de
la Ohod, altfel spus ei urmează Wadil Aqiq şi îşi aşază tabăra în flancul colinei Ohod, regiune care le-a fost
favorabilă în lupta de dinainte (6).
Prima operaţiune pe care Mahomed a poruncit-o atunci când el a aflat de sosirea trupelor quraişite (pe
care musulmanii le numesc ahzab ori bande) a fost strângerea rapidă a recoltelor din întreaga oază.
Recoltele nu erau coapte. Ele au fost strânse totuşi, ca să nu cadă în mâinile duşmanilor. Vor fi depozitate
în incinta cetăţii.
Cea de-a doua operaţiune poruncită de Mahomed a fost construcţia la miază-noapte de Medina a unui
tranşeu ori khandaq. „Toată lumea lucrează la groapă! Profetul dă exemplu. Are târnăcopul în mână ziua
întreagă şi noaptea întreagă, musulmanii sapă şi cântă.”
Ideea construirii acestui tranşeu este atribuită unui persan pe nume Salman-al-Farisi.
Când tranşeul este gata, musulmanii iau poziţie între acesta şi oraş. Duşmanii, cei zece mii de
războinici veniţi de la Mecca şi Khaibar, se află în spatele Muntelui Ohod, de cealaltă parte a gropii.
Kandaqul face minuni.
389
„Arabii din secolul al VII-lea nu treceau cu vederea fortificaţiile şi vom vedea, de pildă, pe Mahomed
ciocnindu-se de fortificaţiile de la Taif. Dar groapa improvizată, neaşteptată de Medina, îi va tulbura
puternic pe invadatori, şi Abu-Suffian va avea nevoie de întreaga lui autoritate pentru a porni atacul. Un
grup de cavaleri, recunoscând un punct mai strâmt al şanţului, va trece pe aici şi se va întâni cu cei din
Medina. Aii îl va ucide pe comandant şi oamenii vor fugi în dezordine” (7).
Un alt biograf al lui Mahomed scrie: „Sigură pe biruinţa ei, armata celor zece mii de oameni se apropia
încet. Ea a observat îndată, în depărtare, castelele fortăreţei Medina, presimţind victoria şi fremătând de
dorinţă la gândul prăzii pe care urma să pună mâna. Deodată, ostaşii au băgat de seamă, în depărtare, ceva
nemaipomenit şi stânjenitor. Era marele şanţ pe care îl vor vedea limpede doar atunci când se vor fi
apropiat. Abu-Suffian era un bun negustor, dar îi lipseau inteligenţa şi priceperea în cele ale războiului.
Obstacolul neaşteptat l-a făcut să-şi piardă cumpătul. Niciodată nu văzuse ceva asemănător. A rămas
împietrit înaintea acestui tranşeu; şi, descumpănit, se uita de pe cealaltă parte. în mod vizibil, viclenia
adversarului l-a impresionat nespus. în spatele lui, armata celor zece mii privea şi ea şanţul şi era la fel de
surprinsă ca şi şeful ei. Cum să treci acest şanţ? Se ţinuse seama doar de o luptă plină de îndârjire, de o
nobilă apărare dusă de cavaleri îndrăzneţi, şi acum se izbeau de un şanţ! Copiii deşertului nu înţelegeau
nimic din aceasta. Se uitau unii la alţii, dădeau din cap şi nu ştiau ce să zică. Şanţul nu fusese niciodată
prevăzut în arta militară a arabă. Armata a fost
390
hipnotizată de şanţ ca o găină de o linie trasată cu creta pe pământ. A trebuit mai întâi ca emoţia care
cuprinsese armata să se risipească. Se vor gândi mai târziu la măsurile ce trebuiau luate. Situaţia grotescă
în care se aflau beduinii era caracteristică simplităţii lor. Şanţul neaşteptat suspendase, cu adevărat, marşul
celor zece mii.
Deşi comandanţii n-au luat încă o decizie, corturile au fost ridicate; şi, cum nu era nimic mai bun de
făcut, va începe asediul cetăţii. Căci, în realitate, ce puteau să facă cei zece mii împotriva unui şanţ?
Războiul era pentru ei lupta în câmp deschis. Nu vor înţelege altceva.
Armata profetului veghea în spatele şanţului. Totul cu bucuria unei izbânzi neprevăzute... Aştepta
evenimentele. Armata din Mecca înjura armata musulmană din toţi rărunchii şi pe toate glasurile: «Ce
luptători sunteţi voi dară? ţipau ei. Vă adăpostiţi în spatele unui şanţ? Ăsta este felul de a face un război
care să fie demn de arabi? Aşa s-au luptat părinţii şi bunicii noştri? Sunteţi nişte câini fricoşi, nu arabi!
Veniţi să arătaţi aici ce ştiţi să faceţi!»
Vitejii luptători ai profetului nu se vor lăsa intimidaţi. Bine aşezaţi şi protejaţi de şanţul lor larg, ei îşi
băteau joc de ţipetele păgânilor” (8).
Zilele treceau. Armata din Mecca, nemulţumită, se demoralizează. Deşi nopţile sunt reci, Mahomed îşi
petrece toată vremea pe marginea tranşeului, veghind alături de luptătorii săi. în fiecare noapte armata
quraişită încearcă fără izbândă să treacă tranşeul. în acest timp, cele două armate care se află faţă în faţă
prin viu grai îşi trimit „săgeţi arabe”, hija, strofele veninoase ale satirei.
Quraişiţii suferă din pricina acestui război al tranşeului. Musulmanii, de asemenea, suferă. în aceeaşi
măsură.
391
Temperamentul lor nu le îngăduie deloc să stea nemişcaţi înaintea şanţului. Cu toţii se simt umiliţi. Nu este
demn din partea unui bărbat să păzească un şanţ. Musulmanii nu-l menajează nici pe Mahomed. îi
reproşează profetului: „El ne-a promis comorile din Kesra şi ale lui Cezar, şi noi nu putem nici măcar să
mergem pe şa!” (9)
în polemicile fără sfârşit dintre cele două armate, care îşi aduc injurii, despărţite una de cealaltă prin
khandaq, sunt puse în discuţie tot felul de lucruri. Mecca foloseşte triburile beduinilor, care sunt alcătuite
din simpli mercenari. E acolo, de pildă, Uyainah-ben-Hisn, conducătorul tribului Gathfan, care a divulgat
profetului ziua atacului şi care l-a făcut să se întoarcă acasă. El se laudă că e plătit de Mecca şi de Khaibar
şi este mândru de solda pe care o primeşte. Solda lui Hisn este întreaga recoltă de curmale a cetăţii
Khaibar. Pentru aceste curmale luptă împotriva lui Mahomed.
Armata musulmană de deasupra tranşeului oferă lui Uyainah-ben-Hisn, omul care luptă pentru armata
cea mai ofertantă, o treime din recolta de curmale a Medinei cu condiţia să-l prăsească îndată pe Abu-
Suffian şi să ridice armele împotriva acestuia. începe târgul. Acesta durează zile şi zile. Hisn nu refuză, dar
cere mai mult. Musulmanii îi oferă încă şi mai mult. în cele din urmă, tranzacţia se încheie. Uyainah-ben-
Hisn s-a hotărât să treacă în tabăra musulmană cu tot tribul său pentru recolta de curmale din Medina.
Atunci conducătorul neutrilor din Medina, Abdallah Ubaiy, nu este de acord cu înţelegerea. El spune că
Medina nu poate şi nu trebuie să plătească acest preţ nespus de mare după părerea sa. Tranzacţia e anulată.
Hisn rămâne în tabăra vrăjmaşă (10).
392
Dar războiul nu s-a încheiat. în această luptă, Abusuffian se bazează, de asemenea, pe ajutorul
musulmanilor şi al evreilor din Medina, care trebuiesă-l atace pe Mahomed prin spate. Pentru a obţine
deschiderea acestui „cel de-al doilea front”, prin spatele musulmanilor, o delegaţie din tabăra lui Abu-
Suffian intră noaptea în Medina şi ia legătura cu tribul tăbăcarilor, Quraizah, pentru a ataca în acelaşi timp
din interior odată cu invadatorii.
Dacă aceste tratative între cei zece mii care îşi au tabăra în faţa Medinei şi tribul Quraizah care se află
în spatele musulmanilor îşi vor atinge scopul, geniala idee a khandaqului nu va sluji la nimic. Căci
musulmanii nu pot să lupte pe două fronturi.
Dându-şi seama de atacul ce ar putea veni din spate, musulmanii vor avea parte de mai multe zile şi
nopţi de panică. Coranul păstrează amintirea acestor zile de tulburare: „înconjuraţi de vrăjmaşi, voi vă veţi
întoarce privirile voastre nedumerite. Inimile voastre, pradă celor mai cumplite zvonuri, urzeau despre
Dumnezeu gânduri dintre cele mai felurite... Cei credincioşi au fost încercaţi şi s-au aflat pradă unor
tulburări nemaiîntâlnite” (11). Prin urmare, credincioşii erau cuprinşi de panică şi de disperare. Căci ei
ştiau că atacul din spate i-ar fi nimicit pe musulmani pe de-a-ntregul, pentru totdeauna.
Pactul semnat între Mecca şi tribul Quraizah nu era un secret pentru nimeni. Atacul acestui trib urma să
aibă loc fără doar şi poate. Tăbăcarii se pregăteau în mod deschis să dea bătălia cu musulmanii. Toată
lumea ştia că „un atac al tribului Quiraizah de la miază-zi prin spatele musulmanilor ar fi putut să pună
capăt ascensiunii
393
lui Mahomed” (12). Khandaqul de care musulmanii au fost atât de mândri la începutul ostilităţilor nu ar fi
putut să le fie de folos nici el. Musulmanii aveau nevoie de un ajutor mai eficace. Se vor ruga ca
Dumnezeu să le vină în ajutor. îngerul Gabriel îl sfătuieşte pe Mahomed: în afară de garda de veghe, care
urma să rămână lângă khandaq, trebuia să deschidă un al doilea front, un front secret. îngerul îl prevenea că
situaţia era una gravă.
în faţa Medinei, Mecca avea zece mii de luptători. Lăsând la o parte tribul Quiraizah care urma să atace
prin spate, în ciuda tratatelor de alianţă încheiate între Quiraizah şi Mahomed, acest atac era unul laş, grav,
aducător de moarte. Dar Mahomed a făcut o alianţă cu Dumnezeu. Şi aceasta era mai puternică decât cea
cu toate triburile arabe. Pe ea trebuia să se bazeze profetul. Prin aceasta va fi biruitor, deşi prins între doi
duşmani. Căci Dumnezeu poate să facă minuni. Omul nu poate să facă nimic.
Minunea a avut loc. Atunci când gravitatea situaţiei va atinge paroxismul, atunci când atacul tribului
Quiraizah nu mai era decât o problemă de ore, un om pe nume Nuaim-ibn-Masud a venit la Mahomed (13).
Era omul însărcinat să aibă în grijă ultimele detalii în privinţa pactului încheiat între armata lui Abu-
Suffian şi cea a tribului Quiraizah. El trebuia să pună la punct împotriva lui Mahomed atacurile din faţa şi
din spatele khandaqului. Omul a adăugat că, deşi era însărcinat cu dirijarea acestor operaţiuni, era de multă
vreme un simpatizant al islamului. NuAim i-a spus lui Mahomed că a venit pentru că doreşte biruinţa
islamului. Mahomed vede în acest fapt intervenţia directă a Domnului. îşi recapătă curajul. Dumnezeu îi
vine în ajutor atunci când
394
nimic, nici un om din jurul lui, nu putea să-l ajute. Mahomed îl sfătuieşte pe Nuaim să-şi continue misiunea
pe care i-au încredinţat-o duşmanii islamului, dar, înainte să transmită informaţiile de la o tabără la alta, să
vină să i le comunice lui. Profetul doreşte să schimbe cuvintele celor doi aliaţi, astfel încât ei să nu se poată
pune vreodată de acord.
Nuaim acceptă. Tribului Quraizah îi transmite, chipurile, mesajele lui Abu-Suffian. Nuaim spune:
„Sunt prietenul vostru de multă vreme. Vă sfătuiesc să vă gândiţi înainte de a acţiona” (14). El merge să le
spună că quraişiţii şi aliaţii lor care nu sunt locuitori ai Medinei se vor întoarce mai devreme sau mai târziu
la ei acasă şi-i vor lăsa aici cu totul singuri. El nu este încă sigur că vor ajunge să-l ucidă pe Mahomed.
„După părerea mea, va trebui să obţineţi garanţii înainte de a rupe pacea cu musulmanii şi de a-i ataca prin
spate. Cereţi, de pildă, celor din Mecca, ostatici pentru a fi siguri că ei vor continua războiul până la capăt
şi nu vă vor lăsa dintr-un motiv ori altul.”
Cuvintele lui Nuaim au un fundament logic. Evreii, luând act de aceasta, se vor gândi, în cazul dat,
foarte serios. Propunerea lui Nuaim trebuia studiată. în acest timp, Nuaim merge să-l caute pe Abu-Suffian
şi-i spune: „Prietenia mea pentru voi este binecunoscută. Tocmai am aflat că evreii Quraizah s-au aliat din
nou cu Mahomed şi că, pentru a-i mărturisi sinceritatea lor, i-au promis să-i dea un anumit număr de
personalităţi luate dintre voi, pe care ar putea astfel să le ucidă. Fiţi deci în gardă dacă evreii vă cer ostatici.
Mai mult, vă sfătuiesc să le propuneţi să atacaţi sâmbătă, ceea ce va arăta sinceritatea
395
lor în lupta împotriva lui Mahomed. Data ar fi, de altfel, o mai bună alegere la care musulmanii nu s-ar
putea aştepta şi succesul ar fi cu atât mai sigur şi mai uşor.”
Abu-Suffian s-a gândit la cuvintele lui Nuaim.
În acest timp, musulmanii au făcut să se răspândească zvonul în rândurile celor zece mii că evreii vor
cere de la quraişiţi câteva personalităţi din Mecca drept ostatici. Dar îndată ei îi vor da lui Mahomed pentru
ca acesta să-i ucidă!
întrebat de musulmani asupra exactităţii acestor zvonuri, Mahomed a răspuns: „Laallana-amamahum
bidhalik” - „poate le-am poruncit să acţioneze astfel” (15).
Aceste cuvinte ale lui Mahomed sunt aduse la Abu-Suffian. Ele nu lămuresc nimic. Sunt cuvinte
sibiline. Pot fi interpretate în toate felurile. Dar îndoiala şi neîncrederea pun stăpânire peste cele două
tabere. Delegaţia quraişită care trebuie să intre în Medina în noaptea următoare pentru a discuta limpede
asupra deschiderii celui de-al doilea front în spatele musulmanilor e cuprinsă de frică.
Nici un om din Mecca nu vrea să meargă în cartierul tribului Banu Quraizah. Le e tuturor teamă ca nu
cumva să fie făcuţi prizonieri de iudei şi predaţi lui Mahomed. în cele din urmă, se reuşeşte alcătuirea unei
delegaţii care are curajul de a se aventura în cartierul tribului Banu Quraizah.
Evreii, care sunt şi ei nespus de neîncrezători faţă de Abu-Suffian, cer ostatici quraişiţilor pentru a fi
siguri că nu vor fi abandonaţi odată lupta începută. Când află că iudeii vor ostatici, quraişiţii devin
neîncrezători la rândul lor. Această cerere de ostatici confirmă în ochii lor spusele lui Nuaim. Lăsând
întrebarea fără răspuns,
396
quraişiţii cer iudeilor să-l atace pe Mahomed prin spate în prima sâmbătă ce va urma. Iudeii nu văd în
această chemare decât intenţia quraişiţilor de a-i răni în sentimentele lor religioase, pentru a-i lăsa apoi pe
mâna lui Mahomed. Doar duşmanii pot să ceară iudeilor să se bată într-o sâmbătă. Căci toată lumea ştie că
un evreu care luptă sâmbăta este prefăcut în porc ori în maimuţă (16).
Din pricina acestor neînţelegeri, joncţiunea dintre duşmanii de dinainte şi cei din spatele frontului nu
mai are loc. Astfel de intrigi au la mijloc ceva infantil. Minunea este că intrigile atât de copilăreşti dau
rezultate. Aliaţii nu ajung la nici o înţelegere. Şi neîncrederea între Quraizah şi quraişiţi creşte de la o zi la
alta.
Au trecut două săptămâni de când Abu-Suffian şi cei zece mii au tabăra aşezată înaintea tranşeului.
Trupele sunt pline de tulburare. Faptul că Mahomed a strâns recoltele înainte de vreme naşte mari
dificultăţi în privinţa aprovizionării. Abu-Suffian se baza pe recolta din oaza Medinei. Or, recolta a fost
strânsă înainte de termen. Animalele celor din Mecca şi mai ales caii nu mai au hrană. Se începe să se
vorbească din ce în ce mai mult despre ridicarea asediului şi despre întoarcerea la Mecca.
Anumite triburi, la instigarea lui Mahomed, l-au părăsit deja pe Abu-Suffian. Altele se grăbesc să se
întoarcă pentru că în curând va începe armistiţiul lui Dumnezeu. Altele sunt, pur şi simplu, tulburate de
această situaţie care nu este nici o stare de război, nici una de pace. O situaţie cât se poate de ridicolă.
în timp ce demoralizarea şi lipsa hranei se răspândesc în tabăra celor zece mii ca o cangrenă o cumplită,
o furtună de nisip se ridică, smulgând toate corturile,
397
stingând focurile şi declanşând panică în inimile superstiţioase ale beduinilor. Ei sunt convinşi că această
furtună este opera lui Mahomed. Nu mai zăbovesc.
Abu-Suffian este obligat să dea ordin de plecare. Face aceasta cu atâta grabă, încalecă atât de repede pe
cămilă, că e deja în şa când scoate legătura de la cel de-al patrulea picior.
Războiul kandaqului a luat sfârşit. Cei din Mecca au opt morţi, iar musulmanii şase (17).
Abdallah Ubaiy, conducătorul partidei munafiqunilor (neutri), se va compromite definitiv cu prilejul
acestui război. El a ţinut partea în mod deschis partidei din Mecca. Munafiqunii (ipocriţii) care de cum au
ieşit din pântecele maicii lor nu au fost în stare să ia o hotărâre (18) o vor lua de această dată. Şi vor lua o
hotărâre greşită. Vor opta pentru partida care a pierdut. Mahomed se va ocupa de cei neutri mai târziu. El
va trebui să judece mai întâi trădarea tribului Quraizah. Or, Mahomed nu vrea deloc să se amestece în
această treabă. După constituţie, el este garantul suprem al dreptului. Renunţă la prerogativele sale şi lasă
această sarcină unui om dintr-un clan aliat tribului Quraizah. Cel care va judeca trădarea lor este desemnat
de ei înşişi şi se numeşte Sad-ben-Muadh. Toate triburile din Medina sunt obligate de constituţia cetăţii să
se întrajutoreze când Medina este atacată din afară. Şi nu doar că tribul Quraizah a refuzat să se alăture
apărării cetăţii lor împotriva armatei duşmane a celor zece mii, ci el a şi pactizat cu acest duşman, ridicând
armele împotriva concetăţenilor şi împotriva oraşului. Oamenii clanului sunt condamnaţi la moarte.
Sentinţa este fără drept de apel. Ea este executată.
LXVIII
Alegerea între Mecca şi Khaibar
Războiul tranşeului, războiul kandaqului a luat sfârşit. Duşmanii din interior ai Medinei au fost
eliminaţi. în ciuda acestui fapt, islamul se află la fel ca mai înainte strâns între ghearele unui cleşte, între
Mecca, la patru sute de kilometri către miază-zi, şi Khaibar, la două sute de kilometri spre miază-noapte.
Caravanele musulmanilor nu pot să se mişte. Blocada economică este aproape totală. Mai devreme ori mai
târziu, războiul din care fie păgânii, fie musulmanii, vor ieşi complet nimiciţi va avea loc. Or, duşmanii
islamului sunt mai uniţi ca niciodată. „Exista un pact între locuitorii Meccăi şi cei ai Khaibarului: în cazul
în care profetul ar merge către unul dintre aceste două popoare, celălalt va trebui să invadeze Medina” (1).
Islamul se afla la mijloc.
Din pricina blocadei economice, care interzicea trecerea caravanelor sale, islamul era obligat să atace
fie Mecca, fie Khaibarul. Nu exista altă soluţie decât cea a armelor. Cel puţin pentru moment. Khaibarul
era un oraş nespus de bogat. Locuitorii săi nu puteau fi însă corupţi, nici cumpăraţi, precum triburile
beduinilor. Ei nu puteau să fie convertiţi la islam, căci erau cu toţii evrei. Pentru evrei, Mahomed nu era un
profet. Era un arab. Iar pentru
399
a fi profet trebuie ca mai întâi să fii evreu. Dumnezeu nu Se adresează decât poporului ales.
Ar fi fost, de altfel, foarte dificil să corupi şi Mecca, unde se găseau duşmanii de moarte ai islamului şi
ai lui Mahomed. Abu-Suffian, Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl, Safwan-ben-Umaiyah, Hint, soţia lui Abu-
Suffian, şi toată clasa quraişiţilor care-l persecuta pe profet de douăzeci de ani.
Una dintre trăsăturile caracteristice ale arabilor este aceea de a putea să se agaţe fără dificultate de o
soluţie absurdă care pare că nu ar avea nici o şansă logică de a se realiza. Arabul nu ia în seamă logica
atunci când aceasta nu poate să-l ajute, se prinde de o credinţă irealizabilă şi luptă pentru aceasta cu toate
puterile sale, cu toată nădejdea sa, chiar dacă eşecul pare sigur. Şi, cel mai adesea, lucru de necrezut,
absurdul se realizează. Logica pare neputincioasă în faţa unei credinţe titanice şi fără margini. Aflat la
mijloc fie să atace Mecca, fie Khaibarul -, căci una dintre aceste cetăţi trebuia să fie atacată fără greş, dacă
Medina vrea să spargă blocada -, Mahomed a ales o a treia soluţie care i-a uimit pe toţi cei din jur. El i-a
anunţat că va face pelerinajul umrah la Mecca, însoţit de toţi credincioşii săi (2).
Mecca era cetatea duşmană. Cetatea din care Mahomed a fost izgonit. Acolo unde el a fost condamnat
la moarte şi la exil. Mecca era cetatea care a trimis împotriva lui Mahomed mii de războinici care să-l
extermine. Şi acum profetul va anunţa că va merge la Mecca să se roage! în pelerinaj! Prietenii profetului
încearcă să-l înţeleagă. Ar avea el de gând oare să cucerească Mecca? Profetul răspunde cu candoare că
merge ca să se
400
roage, nu ca să lupte. îi cheamă pe toţi credincioşii islamului să-l urmeze. I se atrage atenţia asupra faptului
că quraişiţii, de îndată ce vor putea pune mâna pe el, îl vor ucide şi că musulmanii care-l însoţesc vor fi
vânduţi ca sclavi ori omorâţi. Nimic nu poate să-l facă să renunţe la ideea sa. Vrea să meargă să se roage la
Mecca. Răspunde credincioşilor îngrijoraţi pentru viaţa sa: „Quraişiţii pot să-mi ceară ce vor în numele
îndurării şi eu le voi dărui chiar astăzi” (3).
Prin urmare, Mahomed este dispus să-şi dea viaţa quraişiţilor dacă aceştia i-o vor cere „în numele
îndurării”!
Astfel, nu mai era nici un obstacol între Mahomed şi Mecca.
Pregătirile de plecare vor începe. Suntem în anul 628.
LXIX
Călătorie la porţile Meccăi
în luna februarie 628, Mahomed va părăsi Medina şi se va îndrepta către Mecca ca să îndeplinească
pelerinajul evlaviei la kaaba. Acest pelerinaj există dintotdeauna. El consistă în câteva practici în cinstea
strămoşilor, pe care islamul le respectă fără să schimbe nimic. Mai întâi, credinciosul care merge în
pelerinaj intră în starea de haram, adică el posteşte, se abţine de la păcatele trupeşti, îşi rade capul şi se
îmbracă într-un costum numit iram, alcătuit doar dintr-o bucată de stofă, fără nici un ornament. Este starea
în care intră credincioşii din toate religiile lumii, de la cea mai primitivă la cea mai evoluată, atunci când
vor să se apropie de divinitate şi să se îndepărteze de lumea pământească.
Diferenţele nu sunt esenţiale. Actele de pietate nu diferă decât în detalii. Arabii, înainte, ca şi după
Mahomed, fac circum ambulationes, numite şi tawaf în jurul pietrei kaabei. Ei fac închinăciuni numite
rikat.
înaintea islamului, pelerinajul era precedat de mari sacrificii de animale şi se încheia printr-un
important târg.
Mahomed îi invită pe toţi credincioşii să-l însoţească. Primii care fac un pas înapoi sunt beduinii
nomazi. Ei ştiu că Mahomed este în război cu cetăţenii din Mecca şi
402
nu vor să ia parte la această întâlnire între cei care se războiesc. Mai mult, superstiţioşi fiind, beduinii nu
vor să ia parte la un război împotriva cetăţii sfinte, Mecca chiar dacă sunt musulmani. Islamul beduinilor
nu este atât de profund pentru a depăşi anumite tabuuri ante-islamice.
Există, totuşi, o categorie de musulmani care e în culmea fericirii când află căprofetul o cheamă să-l
însoţească la Mecca. Aceştia sunt muhajirunii, emigranţii din Mecca. Pentru orice arab, Mecca este cetatea
în care Adam a înălţat primul sanctuar, reconstruit apoi de Avraam. Mai mult, pentru un arab muhajirun,
Mecca este patria sa. Este oraşul de care s-a despărţit. Exilaţii sunt în culmea fericirii. Coloana musulmană
care pleacă din Medina numără două mii de oameni. Cea mai mare parte muhajiruni, exilaţi. Sunt şase ani
de când au părăsit Mecca împreună cu profetul lor. Calea de întoarcere este calea fericirii. Căci dacă pentru
orice om a trăi în exil este o povară, pentru un arab a muri departe de ai săi este considerat a fi cea mai
mare durere (1).
Ceremoniile şi pelerinajul la kaaba sunt îngăduite tuturor religiilor. Astfel că Mecca nu poate interzice
musulmanilor un pelerinaj care nu este interzis nimănui. Totuşi, quraişiţii nu pot să tolereze ca cel mai
mare duşman al lor, Mahomed, să intre în cetate.
Mahomed şi credincioşii săi nu au arme. Abu-Suffian nu este în Mecca. Ceilalţi quraişiţi nu ştiu ce
decizie ar putea fi luată. Principala sursă de venit a cetăţii este religia. în timpul lunii armistiţiului lui
Dumnezeu, oricine poate intra în Mecca. A interzice intrarea lui Mahomed pare de neconceput; şi, în
acelaşi timp, e de neconceput să-i îngădui să vină.
403
Se va folosi violenţa împotriva lui? în timpul armistiţiului lui Dumnezeu aceasta ar duce la ruinarea
târgurilor din care Mecca îşi extrage venitul. A discrimina o religie faţă de celelalte ar însemna ca Mecca
să nu mai fie Mecca, adică un paradis al toleranţei. Dar dacă li se va permite celor două mii de musulmani
şi profetului lor să intre în oraş, această masă de oameni ar putea să rămână aici. Prima hotărâre este
oprirea marşului lui Mahomed. Un detaşament de patruzeci de quraişiţi este trimis să hărţuiască coloana
musulmană. Toţi cavalerii din Mecca sunt luaţi prizonieri, însă Mahomed porunceşte să fie eliberaţi cu
armele lor şi nu cere pentru ei nici un fel de răscumpărare. După acest act de clemenţă nemaiauzit în deşert,
Mahomed şi musulmanii săi îşi continuă calea către Mecca.
întrebat despre atitudinea faţă de cavaleri, Mahomed atrage atenţia asupra faptului că el şi cei două mii
de musulmani sunt pelerini. Pelerinii nu fac prizonieri (2).
La puţină vreme după acest incident, coloana musulmană este oprită de un detaşament de două sute de
quraişiţi, comandat de Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl, duşmanul de moarte al lui Mahomed. în clipa în care
Ikrimah întâlneşte coloana musulmană, profetul şi cei două mii de credincioşi ai săi, aliniaţi într-o ordine
perfectă, se roagă întorşi cu faţa către Mecca. Era ora de rugăciune. Ikrimah nu are curajul să-i atace. El dă
înapoi, dar rămâne hotărât să-i interzică lui Mahomed intrarea în cetate.
Va trimite un ambasador la Mecca pentru a spune că vine doar ca pelerin. Ambasadorul musulman se
numea Khiraş-ibn-Umaiyah; era din tribul Khuzah şi avea nenumărate relaţii printre quraişiţi. Ikrimah, care
supraveghea
404
drumurile spre Mecca, l-a oprit pe ambasadorul musulman. Pentru a nu mai înainta, a tăiat venele tuturor
cămilelor. Khiraş şi prietenii săi au fost abandonaţi în deşert. E o minune că ei şi-au salvat viaţa. S-au
reîntors pe jos pentru a-şi relua locurile în rândurile musulmanilor (3). Mahomed nu protestează. Aşa cum
a făgăduit, el este dispus să îndure totul. Sosit la graniţa ţinutului sfânt căci nu doar oraşul, ci întreg ţinutul
dimprejurul Meccăi era considerat sfânt -, Mahomed s-a oprit. A poruncit ca animalele pentru jertfă să fie
consacrate după obiceiul arab. Islamul demonstrează astfel că n-a schimbat nimic din practicile exterioare
ale cultului. Mahomed a înţeles că pentru popor nu religia în sine este importantă, ci formele sale
exterioare. în consecinţă, el respectă ceremonialul exterior al cultului public. Credinţa şi cultul sunt mereu
în raport invers proporţional; când cultul public atinge punctul de vârf al dezvoltării sale, credinţa este
minimă. Când credinţa este cea mai ferventă, cultul aproape că nu există. Mahomed ştie că quraişiţii nu au
nici un dram de credinţă. Ei nu ţin decât la forma exterioară a cultului. Mahomed le arată că respectă aceste
forme.
Consacrarea animalelor se face marcându-le până la sânge prin wasm — semnul tribal. Apoi, se pune o
frânghie în jurul animalelor. Aceasta însemna că ele erau hotărâte sacrificiului (4). După consacrarea
animalelor, coloana musulmană îşi continuă drumul către Mecca. Ikrimah şi cavaleria quraişită le ţine din
nou calea.
Musulmanii sunt tulburaţi. Profetul le va porunci să străpungă prin forţă barajele cavaleriei quraişite ori
le va porunci să se retragă? Mahomed nu se opreşte la nici
405
una dintre aceste hotărâri. Porunceşte coloanei să meargă către Mecca pe o potecă ce nu era accesibilă nici
măcar caprelor!
Din această cauză, nu exista în acel punct un baraj quraişit. Poteca trece printr-un ţinut muntos, pietros
şi plin de prăpăstii, în regiunea Dhu 1-Hulaifa. Coloana musulmană, evitând astfel barajul şi drumul,
înaintează printre stânci. Nu a existat vărsare de sânge. Însă pelerinii trebuie să meargă aproape pe brânci.
Mahomed s-a hotărât să se împace cu Mecca. Pentru aceasta, primul lucru a fost să evite vărsarea de
sânge. Trebuia să închidă ochii la toate provocările.
Mahomed are o credinţă neclintită în Dumnezeu. El ştie că-şi va atinge scopul propus. Nu există nici un
fel de îndoială în această privinţă. Însă este greu de condus poporul pe aceste drumuri strâmte şi nebătute
ale credinţei absolute. Masele vor fără încetare semne vădite ale victoriei, explicaţii limpezi şi palpabile.
Ajuns la frontiera ţinutului sfânt, Mahomed se opreşte. El nu poate lămuri mulţimile în privinţa
motivului acestei opriri, care este împotriva dorinţei de a ajunge cât mai repede cu putinţă la Mecca. Chiar
dacă ar trebui să înfrunte violenţe, e mult mai bine decât de a face cale întoarsă.
Mecca începe să se vadă. Ea se află la unsprezece kilometri depărtare. Exilaţii o privesc sorbind-o din
ochi. Ar fi în stare să alerge aceşti ultimi kilometri.
În acest timp, Mahomed porunceşte un popas. Şi, pentru a fi primită o astfel de hotărâre fără murmur
de cei care ard de nerăbdare să intre în oraş, el cere ajutorul îngerului Gabriel. Deodată, cămila profetului
se poticneşte. îngenunchează.
406
Se ridică din nou, dar, în loc să înainteze, se retrage câţiva paşi şi îngenunchează iarăşi. Credincioşii se
gândesc că animalul profetului a obosit că pentru aceasta îngenunchează la fiecare pas şi refuză să
înainteze, tocmai acum când Mecca e înaintea ochilor lor.
însă Mahomed anunţă că animalul s-a oprit la porunca îngerului.
Dumnezeu a oprit cămila să intre în ţinutul sacru. Mahomed îi lămureşte pe credincioşi că un astfel de
lucru s-a petrecut şi cu elefantul lui Abraha, regele abisinian, care a vrut să cucerească Mecca. Sosit în
ţinutul sfânt, elefantul a îngenuncheat şi nu a mai vrut să înainteze. La fel ca şi cămila profetului. Era
voinţa lui Dumnezeu, şi musulmanii trebuiau să o respecte. Dumnezeu nu vrea ca profetul şi caravana sa să
intre în ţinutul sfânt. Cel puţin pentru moment.
Profetul coboară şi-i cheamă pe toţi musulmanii să facă la fel ca el. Umili, cu ochii plini de lacrimi,
musulmanii ascultă. Se opresc acum, când sunt aproape de capătul drumului. Nespus de greu! Mai cu
seamă pentru emigranţi, care au părăsit Mecca cu şase ani înainte. Şi care de atunci nu visează decât la
această clipă, la reîntoarcerea în oraşul lor...
Cum credincioşii se pregătesc pentru oprire, îşi dau seama că în acest loc nu se afla deloc apă. Erau
două mii de oameni şi sute de cămile. Nu puteau să-şi aşeze tabăra într-un loc în care nu exista apă. Un bun
pretext pentru a înainta. Cei care doreau să intre în Mecca tocmai găsiseră un motiv limpede de a o face.
însă Mahomed ştia că orice pas înainte era un pas în ţinutul sfânt. Dacă se vărsa aici o singură picătură
de
407
sânge, acest fapt ar fi fost totuna cu o pângărire a sanctuarului, cu un sacrilegiu. La aceasta, se adăuga
faptul că era luna sfântă. Mahomed şi-a ridicat mâinile către cer şi a cerut apă de la Allah. Era singurul
lucru care putea să-l ajute ca să nu săvârşească sacrilegiul de a pătrunde în ţinutul sfânt. O rugăciune,
desigur, absurdă. Dar tawakku încrederea absolută în Dumnezeu face ca logica să se topească precum untul
la soare. Ceea ce era cu neputinţă s-a înfăptuit. Realitatea a prins contur odată atinsă de flăcările credinţei
de nedezrădăcinat şi s-a prefăcut după voinţa focului, adică a credinţei. Unul dintre credincioşi i-a spus lui
Mahomed că chiar sub picioarele sale se afla un puţ cu apă din belşug. Trebuia doar săpat. Acesta era totul.
Minunea s-a înfăptuit. Câteva ceasuri mai târziu toată lumea avea apă mai mult decât îi trebuia. Şi ea n-a
mai fost constrânsă să înainteze.
Când tabăra a fost organizată la graniţa cetăţii Mecca, Mahomed l-a chemat pe Omar. împreună cu
Abu-Bakr, Omar era cel mai apropiat prieten al profetului. Şi el era socrul său. Mahomed i-a lămurit
motivul opririi. Apoi l-a rugat pe Omar să meargă la Mecca ca trimis al său, pentru a explica quraişiţilor
cum că musulmanii şi profetul vin pur şi simplu în pelerinaj şi-i roagă să nu-i împiedice.
Omar nici nu vrea să asculte. E plin de furie. Dacă Mahomed poate intra în oraş, la ce bun să mai ceară
permisiunea quraişiţilor? Omar nu sesizează nuanţele. E prea onest, prea corect, prea cinstit. Omar
cunoaşte doar tazakka, cuvânt care în arabă înseamnă dreptate şi desăvârşire morală. Pentru un om al
dreptăţii şi
408
al conştiinţei precum Omar, nu există decât dreptate şi nedreptate, bine şi rău, adevăr şi minciună. Omar
ştie că drumul islamului este bun deoarece el este dictat de Dumnezeu. în consecinţă, a intra în Mecca este
un lucru bun. Pentru ce musulmanii să nu intre în oraş dacă ar fi bine să meargă acolo?
Omar refuză misiunea pe care vrea să i-o încredinţeze profetul. El nu vrea să meargă la quraişiţi ca să le
ceară permisiunea de a face o faptă bună. Pentru a face binele nu se cere permisiunea.
Atunci Mahomed îl cheamă pe Uthman. Este ginerele profetului. Cel care s-a căsătorit cu Ruqaya. El a
emigrat cu aceasta în Abisinia, apoi s-a întors la Mecca şi l-a urmat pe profet în exil. La moartea Ruqayei
s-a căsătorit cu Umm Khultum, cealaltă fiică a lui Mahomed.
Uthman este o fire cu totul altfel faţă de Omar, un om elegant, superficial, care nu are niciodată o
atitudine tranşantă. Nu eşti om pe lume dacă ai o atitudine tranşantă. Uthman este de acord cu faptul de a
merge ca trimis al profetului la Mecca. Pleacă pe loc, cu gândul de a trata cu quraişiţii.
La puţină vreme după aceasta, în tabăra musulmană se va răspândi zvonul că ginerele profetul ar fi fost
arestat de quraişiţi, pus în lanţuri şi supus torturilor. După un timp însă, nemaiaflându-se nimic despre
Uthman, oamenii au început să murmure cum că ar fi fost ucis. Acest gând a provocat o mare tulburare în
tabăra musulmană. însuşi Mahomed este surprins. Nu şi-ar fi putut închipui că quraişiţii, „micii rechini”, ar
comite o astfel de faptă. Vestea nu s-a confirmat. Dar, în cazul în care ea ar fi fost adevărată, Mahomed s-
ar fi hotărât să ia alte măsuri. Cu totul diferite.
409
Mai întâi, Mahomed îi va aduna pe toţi credincioşii sub un copac la locul în care ei se opriseră în
localitatea Hudaibiya de la frontiera sacră a cetăţii Mecca. Copacul verde sub care a avut loc adunarea
musulmanilor este un samura. Mahomed cunoaşte exact în ce scop a întreprins această călătorie: vrea o
reconciliere cu Mecca. Chiar împotriva voinţei acesteia. Voinţa cetăţii Mecca n-are nici un fel de
importanţă atunci când este vorba despre voia lui Dumnezeu. în al doilea rând, împlinirea acestui pelerinaj
trebuia să demonstreze că „islamul nu era o religie străină, ci una arabă cu adevărat, şi că, mai cu seamă, ea
îşi avea centrul şi vatra la Mecca” (5).
Arestarea şi eventuala asasinare a lui Uthman îl vor forţa pe Mahomed să adopte altă linie de conduită
pentru realizarea planului său. Din această pricină i-a adunat pe credincioşi pe Hudaibiya. Le-a cerut să
jure solemn că vor urma poruncile profetului chiar dacă aceste porunci sunt împotriva dorinţei şi raţiunii
lor. Acest legământ de sub copac se numeşte bay at ar ridwan ori legământul supunerii. El va fi urmat de
un al doilea legământ numit bay a u alll mawat, legământul de a lupta până la moarte.
Profetul stă în picioare sub copac. (În acest loc se ridică astăzi o moschee.) Credincioşii vin unul după
altul şi dau cele două jurăminte înaintea profetului. Mahomed strânge mâna fiecăruia dintre ei. Primul
dintre cei două mii de credincioşi care dă jurământul este un musulman numit Sinan, care spune: „Jur să fiu
credincios în tot ceea ce vei porunci şi vei hotărî. Nu contează dacă aceasta este bine ori rău.”
410
Coranul vorbeşte astfel despre jurământul de sub copacul de la Hudaibiya: „Allah a fost foarte
mulţumit (radiya) de aceşti credincioşi atunci când ei au jurat credinţă desăvârşită sub copac” (6).
Mulţimea credincioşilor musulmani dă cu bucurie şi cu un entuziasm de nedescris jurământul de a lupta
până la moarte. Oamenii sunt convinşi cu toţii că acest jurământ va fi urmat îndată de atacul şi de cucerirea
cetăţii Mecca.
Jurământul solemn făcut în parte la Hudaibiya de a muri şi de a învinge şi de a-l urma pe profet, oricare
ar fi porunca pe care ar putea să o dea, va produce la Mecca o teamă cumplită. Quraişiţii au intrat în panică.
Dacă ei puseseră la cale asasinarea lui Uthman, încă nu comiseseră această crimă. Uthman era singurul
prizonier. Quraişiţii erau înfricoşaţi la gândul că Mahomed ar putea ataca şi devasta oraşul. Că el ar putea,
eventual, să-l incendieze şi să-i vândă pe locuitorii acestuia ca sclavi. Această teamă îi va face să-l
elibereze pe Uthman pe loc şi să-şi schimbe complet tactica faţă de Mahomed. Quraişiţii au adus la
cunoştinţă taberei musulmane că sunt dispuşi să înceapă îndată tratativele.
Quraişiţii nu se vor mărgini să spună doar vorbe împăciuitoare şi să-l elibereze pe Uthman. Îi vor
porunci lui Ikrimah să nu se mai apropie de tabăra musulmană. Mahomed va reuşi astfel printr-o manevră
abilă şi fără să verse măcar o picătură de sânge să întoarcă de partea sa o situaţie nespus de grea. în locul
soldaţilor comandaţi de Ikrimah, Mecca va trimite în tabăra lui Mahomed ambasadori pentru a trata cu
acesta. Dar mai ales pentru a spiona şi pentru a se informa care sunt
411
intenţiile lui Mahomed. Quraişiţii sunt derutaţi. Ei nu vor înceta să fie derutaţi de modul de a se comporta
al lui Mahomed. Şi aceasta până la moarte.
Primul om trimis de quraişiţi în tabăra musulmană pentru a sonda intenţiile lui Mahomed va fi Khulais-
ben-Alkama, un beduin. El a fost uluit de ceea ce a văzut.
Mahomed îi va spune că venea cu adevărat în pelerinaj şi că în afară de umrah nu avea vreun alt gând.
Pentru a proba sinceritatea sa, Mahomed a poruncit să i se arate vizitatorului animalele însemnate pentru
jertfa. Animalele aşteptau de multă vreme adunate laolaltă şi înfometate.
„Aşteptăm de atât de mult timp îngăduinţa de a intra în Mecca, încât animalele înfometate şi-au mâncat
propriul păr” (7). Beduinul observă că sărăcăcioasele cămile şi-au smuls una alteia perii de atâta foame.
E mişcat până la lacrimi de fervoarea religioasă a musulmanilor. Se întoarce la Mecca şi povesteşte
toate acestea quraişiţilor, susţinând că nu este deloc îngăduit să fie interzisă intrarea în cetatea sfântă a unor
oameni atât de evlavioşi. Quraişiţii sunt neîncrezători. Ei îl acuză pe ambasadorul beduin de naivitate.
Trimit alţi reprezentanţi în tabăra musulmană. însă aceşti emisari vor reveni cu toţii uluiţi în privinţa celor
văzute. Mai întâi, Mahomed era înconjurat de credincioşi care nu fac nimic altceva decât să ghicească
dorinţele profetului pentru a le îndeplini. Dacă profetul vrea un pahar cu apă, el nici măcar nu are timp să-l
ia, pentru că zece oameni se grăbesc să-l servească. Cei care nu vor reuşi să-l
412
servească pentru că le-au luat-o alţii înainte se simt nespus de nefericiţi. Veneraţia credincioşilor faţă de
Mahomed e atât de mare, că fiecare ar fi fericit să-şi dea viaţa pentru el. Era îndeajuns un semn al
profetului, ca toţi musulmanii să alerge grămadă ca să-şi dea viaţa lor. Au jurat cu toţii să împlinească cu
ochii închişi poruncile sale. Trimisul quraişit povesteşte cum de cinci ori pe zi aliniaţi cu o disciplină
nemaivăzută în deşert musulmanii se închină spre Mecca şi se roagă. Credinţa lor este uriaşă, desăvârşită.
Quraişiţii verifică aceste informaţii. Le verifică o dată şi încă o dată. Şi ei trebuie să recunoască că
spusele ambasadorilor sunt adevărate; ceea ce face să sporească neliniştea acestora în privinţa lui
Mahomed, a primejdiei pe care o reprezintă pentru Mecca. Mai mult, nimeni nu poate şti care sunt cu
adevărat intenţiile sale; şi aceasta este mai înfricoşător decât orice altceva.
în timp ce conducătorii Meccăi caută o ieşire din situaţie, Mahomed îi ţine încurcaţi pe compatrioţii şi
pe duşmanii săi, propunându-le un pact, un pact atât de avantajos pentru ei, cu adevărat de nerefuzat.
Mecca trimite o delegaţie ca să discute cu Mahomed. Acesta promite să părăsească frontiera cetăţii Mecca
şi să se întoarcă la Medina îndată după ce îl va semna.
Quraişiţii, care sunt duşmanii cei mai crunţi ai profetului, trebuie să-i fie de această dată recunoscători,
pentru că au fost salvaţi, îndepărtându-se şi oferindu-le o soluţie pe care nici măcar nu îndrăzneau să i-o
propună.
Cum a ajuns Mahomed să le propună duşmanilor săi un pact dezavantajos pentru el? Explicaţia este
una simplă: toate marile realizări omeneşti au un aspect aparent
413
de înfrângere; în cazul de faţă, înfrângerea nu era decât o aparenţă.
După primele discuţii, Mecca trimite un reprezentant îndrituit cu puteri depline, pentru a semna un
acord cu Mahomed. Ambasadorul se numeşte Suhail-ben-Amr. în arabă „suhala” înseamnă „uşor”.
Văzându-l sosind pe acest om, Mahomed face un joc de cuvinte: „Iată pacea care devine uşoară: suhala!”
(8).
Aii, fiul adoptiv al profetului, povesteşte cum a avut loc semnarea acestui pact: „Atunci profetul m-a
chemat. El mi-a poruncit: «Scrie: în numele lui Allah cel preaîndurător»”.
Suhail, reprezentantul cetăţii Mecca, l-a întrerupt pe Aii, care scria şi pe Mahomed, care dicta,
protestând că nu este de acord cu acest termen: „Nu cunosc aceasta” (adică pe Allah...) Scrie mai bine: „În
numele Tău, Doamne.”
Mahomed nu spune nimic. îi porunceşte lui Aii să scrie ceea ce dictează reprezentantul cetăţii Mecca.
„Şi eu am scris”, a spus Aii.
Mahomed dictează: „Acesta este acordul încheiat între Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, şi Suhail-
ben-Amr.”
Ambasadorul din Mecca îl întrerupe pe Aii din nou. Nu este de acord: „Mahomed, dacă tu afirmi că eşti
trimisul lui Dumnezeu, eu nu voi mai putea să-ţi spun nimic. Scrie numele tău şi numele tatălui tău, aşa
cum fac arabii.”
Mahomed nu se opune. îi spune lui Aii: „Scrie, aşadar!” Aii refuză. Mahomed ia pana şi scrie chiar el.
„Şi n-avea un scris frumos”, notează Aii.
414
Iată textul pactului:
„în numele Tău, Doamne. Acesta este tratatul pe care Mahomed-ben-Abdallah l-a încheiat cu Suhail-
ben-Amr. Ei au convenit să înceteze războiul vreme de zece ani. în acest timp, oamenii trebuie să fie în
siguranţă şi nimeni să nu pună mâna pe altcineva. Oricine dintre quraişiţi va veni la Mahomed fără
permisiunea protectorului ori celui care îl are în pază, Mahomed trebuie să-l trimită lor. Oricine dintre cei
ai lui Mahomed va veni la quraişiţi nu va trebui să-i fie trimis înapoi. între noi, răul trebuie să fie înlăturat.
Nu trebuie să fie între noi nici jaf, nici spoliere. Oricine vrea să intre într-un pact şi o alianţă cu Mahomed
poate să o facă şi oricine vrea să încheie un pact şi o alianţă cu quraişiţii poate să o facă. Trebuie să vă
retrageţi în acest an şi să nu intraţi în Mecca împotriva voinţei noastre. Anul viitor, noi vom veni în
întâmpinarea voastră şi voi veţi intra aici cu prietenii voştri şi veţi rămâne trei zile. Cu armele cavalerilor şi
spadele în teacă. Nu veţi intra purtând altceva” (9).
Mahomed a semnat cu numele de Mahomed-ben-Abdallah. Prin urmare, el s-a retras şi nu a intrat în
Mecca în acel an. Dar va intra anul următor pentru trei zile, în timp ce locuitorii din Mecca vor părăsi
cetatea. Ceea ce era dureros era obligaţia pentru Mahomed de a reda cetăţii Mecca pe toţi musulmanii care
se refugiază la Medina. în timp ce Mecca nu era obligată să-i dea înapoi pe cei care fug din Medina. Dar
pentru Mahomed ceea ce era principal era acordul de neagresiune, încheiat pe zece ani. în timpul acestui
interval putea să semneze alianţe cu cine dorea şi să lupte cu cine voia. Mecca urma să nu se amestece.
415
Acordul semnat de Mahomed cu reprezentantul cetăţii Mecca va isca o indignare profundă în tabăra
musulmană. Din pricina jurământului dat cu câteva zile înainte, credincioşii nu se vor revolta împotriva
profetului. Însă toată lumea îi este ostilă. Toţi credincioşii sunt indignaţi şi umiliţi. Ei au ajuns până la
porţile Meccăi şi, fără să fie învinşi, îşi iau ei înşişi obligaţia ruşinoasă de a face cale întoarsă. Era o ofensă
pe care mândria arabă o îndura cu greu. De aici se poate vedea cât de mare a fost înţelegerea de mai
dinainte a lucrurilor de către Mahomed care, înainte de a-i supune pe cei credincioşi la această umilinţă, le-
a cerut să jure în parte şi solemn că vor face voia profetului chiar de nu vor fi de acord cu aceasta şi că o
vor împlini cu ochii închişi. Doar prin acest legământ a putut fi menţinut calmul. Omar, omul a cărui
existenţă era dreaptă precum ascuţişul săbiei, şi-a arătat mânia cu voce tare în faţa profetului. Mahomed e
liniştit cu cei care puteau să fie liniştiţi şi-i lasă să ocărască pe cei care nu puteau să se stăpânească. El şi-a
ras capul şi a săvârşit jertfele tradiţionale. Unii dintre credincioşi îl vor urma. împotriva voinţei lor însă.
Alţii se vor opune. Căci jertfele trebuiau să se facă la Mecca, nu în apropierea acesteia. Mahomed a făcut
pelerinajul său până în apropiere, la Hudaibiya. Ca şi cum ar fi fost la Mecca. în aparenţă, disciplina era
salvată. Dar ea, în acel moment, în ciuda legământului, era pe cale de a se preface în revoltă deschisă şi
generală împotriva lui Mahomed, atunci când fiul lui Suhail, reprezentantul Meccăi la semnarea pactului, a
venit să ceară azil în tabăra musulmană. Fiul lui Suhail, pe nume Abu-Djandal,
416
era un musulman. Trecuse multă vreme de când tatăl său, un mare duşman al islamului, îl ţinea închis.
Acum Abu-Djandal evadase şi venea să ceară protecţia fraţilor săi întru credinţă. După tratatul recent
semnat, Mahomed nu avea dreptul să-l primească. Mai mult, Mahomed era obligat să-l dea pe mâna
quraişiţilor. în speţă, a tatălui său.
Musulmani vor insista ca Abu-Djandal să nu fie predat. Mahomed nu vrea să-i înţeleagă. îl cheamă pe
Suhail şi-i înapoiază fiul căruia îi era promisă tortura, poate chiar moartea. El va muri pentru că a comis
crima de a fi musulman. Martir musulman dat chiar de profetul islamului!
Musulmanii sunt în culmea indignării. Mahomed nu cedează. Şi iată că, chiar în momentul în care
spiritele clocotesc de revoltă, el declară că tratatul de la Hudaibiya, pe care tocmai îl semnase, era „o
victorie strălucită” (10). Mahomed răspunde credincioşilor, fără să ţină seama de revolta lor, că pelerinajul
nu trebuia să ajungă neapărat până la Mecca; el putea fi considerat ca şi săvârşit atunci când pelerinul află
închisă calea către cetatea sfântă. în cazul de faţă, coloana celor două mii de credincioşi a avut drumul
închis. Prin urmare, ei au îndeplinit pelerinajul acolo unde au fost nevoiţi să se oprească; şi se vor întoarce
având săvârşită pe deplin datoria lor (11).
Cât despre predarea lui Abu-Djandal, fratele lui de credinţă, Mahomed le spune musulmanilor că nu
trebuie să fie scandalizaţi de aceasta. Era o aplicare a clauzelor tratatului. A refuza protecţia unui
musulman nu era o nenorocire. „Dacă unul dintre ai noştri s-ar refugia la Mecca, nu ar fi decât un apostat,
şi noi n-avem nevoie
417
de trădători. Astfel, nu-l vom cere nicicum. Ce vom face dintr-un trădător? Pentru aceasta, clauza de
extrădare şi de predare a fugarilor este unilaterală. Dacă cineva din Mecca vine la noi şi dacă noi îl dăm
păgânilor, el va fi persecutat de aceştia. Va muri poate ca martir. Şi cea mai mare cinste îl aşteaptă alături
de Domnul.”
în acest fel, Mahomed a lămurit tratatul care era după Coran - „o victorie strălucită”. Cât despre pactul
de neagresiune timp de zece ani, acesta va ajuta islamul să-i lichideze pe toţi duşmanii din împrejurările
Medinei fără ca Mecca să le vină în ajutor. Mahomed n-a semnat ca trimis al lui Dumnezeu, ci doar ca
„Mahomed-ben-Abdallah”, ceea ce musulmanii îi reproşează, însă profetul nu vede nici un fel de rău în
aceasta. El nu spune nicăieri „că nu este trimis al lui Dumnezeu”. Nu a negat aceasta. Era un adevăr.
Omiterea calităţii de „trimis al lui Dumnezeu” răspundea unei cereri copilăreşti a păgânilor. Şi ar fi fost o
naivitate să nu satisfaci o cerinţă puerilă. Aceasta nu-i costa nimic pe musulmani. Credincioşii îl ascultau
cu atenţie pe profet. Fără nici un entuziasm însă. Faptul că ei nu au intrat în Mecca şi că au fost forţaţi să se
întoarcă era o umilinţă mult prea mare. Cei mai îndureraţi şi cei mai umiliţi sunt cei mai curaţi dintre
musulmani. Mai cu seamă Omar. El îi strigă lui Mahomed: „Nu suntem noi pe adevărata cale şi păgânii se
află în rătăcire? Dacă este aşa, pentru ce adevărul să suporte umilinţe?”
Rezultatul tratatului va arăta însă roade fulgerător. Vizibil încă de la întoarcerea de la Medina.
Beduinii, care au o teamă superstiţioasă de forţa militară economică şi religioasă a Meccăi, ezită să ia
armele
418
împotriva ei. Mahomed, semnând un pact cu Mecca, beduinii vor putea să-l urmeze. Primii care vor
îmbrăţişa islamul vor fi cei din tribul Khuzah. Vor veni şi alţii. între beduini şi islam nu va mai exista
obstacolul Meccăi, cetatea sanctuarului. Chiar Omar va fi nevoit să recunoască, la puţină vreme de la
semnarea tratatului de la Hudaibiya, că s-a înşelat şi că profetul a avut dreptate. Acest tratat era „o victorie
strălucită pentru islam” cu adevărat. Viitorul nu poate decât să confirme, fără doar şi poate, acest fapt.
Mecca recunoscuse, iată, islamul. Anul următor în 629 musulmanii vor veni la kaaba ca un „popor”
adevărat, o ummah. Ei erau recunoscuţi în mod oficial.
LXX
Luptătorii solitari ai islamului
Cum era de aşteptat, caravana musulmană, ca un cortegiu funerar, va reveni de la Hudaidiya la Medina.
Credincioşii n-au intrat în Mecca. Ei au semnat un tratat umilitor cu păgânii. Un compromis ofensator.
Beduinii dispreţuiesc compromisul. „Noi nu cunoaştem decât un singur drum, şi acesta este drept precum
ascuţişul săbiilor noastre (1)”. Incidentul cu Abu-Djandal, predat păgânilor pentru a fi închis şi torturat
deoarece era musulman, a provocat o puternică emoţie în rândurile lor. Mahomed nu l-a putut apăra pe
Abu-Djandal. Profetul l-a predat pe credincios duşmanilor săi. A oferi protecţie persecutaţilor era una
dintre primele legi lăsate omului trăitor în deşert. în cazul dat, nu era vorba doar despre o violare flagrantă
a acestei legi; era pur şi simplu un fapt de neiertat pentru că Mahomed însuşi nu a acordat protecţie unui
om persecutat din pricina credinţei sale. Tarafa, cel mai mare poet din Arabia preislamică, Scrie: „în ziua
morţii mele, prietenii mă vor vedea surâzând, căci voi fi cunoscut singurele trei bucurii care fac frumuseţea
vieţii: am apărat oamenii în primejdie de lângă mine, am băut vin şi am scurtat timpul zilelor ploioase
mângâind femei frumoase” (2).
420
Una dintre cele trei bucurii care fac farmecul vieţii, ocrotirea celor persecutaţi, a fost călcată în picioare
de profet. în vreme ce înaintau întristaţi către miază-noapte, musulmanii vor fi nevoiţi să ia parte la o scenă
şi mai cumplită. Un alt musulman, evadat din Mecca, a prins din urmă coloana credincioşilor şi a cerut
ocrotire profetului împotriva păgânilor (3). Fugarul se numea Abu-Busair. Mahomed l-a ascultat fără să
scoată vreun cuvânt, după care s-a resemnat. Aceasta putea fi o cursă întinsă de quraişiţi, care-l vor acuza
îndată de a fi încălcat tratatul de la Hubaibiya. Dar, vai, nu era o cursă! Abu-Busair era cu adevărat un
musulman persecutat din pricina credinţei sale. în curând, după fugar, vor sosi doi quraişiţi. Ei vor cere ca
Abu-Busair să le fie predat conform convenţiei semnate mai înainte, prin care Mahomed se angajase să-i
predea pe cei care căutau refugiul la el. Mahomed nu a ezitat nici o clipă. L-a predat soldaţilor păgâni pe
musulmanul care i-a cerut protecţie. Abu-Busair a fost legat şi maltratat în faţa fraţilor lui de credinţă. Apoi
el a fost urcat pe o cămilă, întins ca un răstignit şi dus la Mecca. De această dată, Omar şi alţi musulmani
vor avea o ieşire violentă faţă de Mahomed. Mahomed era neiertător. El voia să respecte pactul semnat cu
Mecca. Pentru a rămâne în bune relaţii cu cetatea sfântă părea dispus să plătească orice preţ.
Dar Abu-Busair era un luptător adevărat. A fi predat păgânilor de către însuşi trimisul lui Dumnezeu nu
era o faptă care să-l demoralizeze. S-a întărit în credinţa sa. în drum către Mecca, a reuşit să-şi scoată
legăturile care-l ţineau răstignit pe spatele cămilei. A coborât şi a ucis pe unul dintre păzitori. Cel de-al
doilea paznic şi-a aflat scăparea prin fugă.
421
Pentru a doua oară Abu-Busair a venit în tabăra musulmană şi a cerut protecţie. De această dată el
trebuia nu doar să dea socoteală quraişiţilor pentru credinţa lui în islam, ci şi pentru uciderea păzitorului.
Mahomed a poruncit ca fugarul să fie închis. Va aştepta sosirea gărzilor quraişite, cărora îl va preda pentru
a doua oară pe fugar, între timp, va sosi în tabără cel de-al doilea paznic al lui Busair, care reuşise să-şi
salveze viaţa prin fugă. Mahomed îl predă pe prizonier şi-i cere să-l conducă la Mecca. Aşa cum quraişiţii
îi porunciseră. Dar gardianul nu a îndrăznit să plece singur cu Busair. A rămas cu caravana musulmană,
aşteptând ca ceilalţi tovarăşi să vină să-l ducă pe prizonier. Abu-Busair va reuşi încă o dată să-şi deznoade
legăturile cu care musulmanii îl vor prinde. Se va elibera. Mai înainte el va anunţa că va reveni în ummah,
unde îi era locul atunci când Mahomed va fi dispus să-l primească. Aşteptând acea zi, va lupta de unul
singur pentru biruinţa islamului.
Apoi Abu-Busair s-a pierdut în deşert de unul singur. Aşa cum povesteşte poetul Şanfara: „Fraţii mei,
nu mă urmaţi! Vreau prieteni noi. Luna lunecă pe cer. E ceasul. Rămâneţi cu bine! Mă îndrept către o
pustnicie în care amărăciunea şi ura nu mă vor mai hărţui. Voi fi în stare să mă călăuzesc în noapte şi-n
singurătate.
Acolo, singurii mei prieteni vor fi panterele pline de tărie, lupul care nu oboseşte niciodată şi hiena cu
coama zbârlită”(4).
Mahomed, aflând despre evadarea lui Abu-Busair, va exclama plin de admiraţie: „Ce om îndrăzneţ!
Dacă ar fi avut măcar câţiva prieteni...”
Prietenii nu vor întârzia să apară. De aici înainte, musulmanii persecutaţi nu se vor mai refugia la
Medina,
422
unde Mahomed i-ar fi dat pe mâna persecutorilor, după clauzele acordului. Persecutaţii se vor refugia la
Dhu 1 Marwah unde tocmai se crease în jurul lui AbU-Busair o comunitate a musulmanilor independenţi, o
ummah diferită faţă de cea din Medina. Aceşti musulmani singuratici atacau caravanele quraişiţilor,
ieşindu-le în cale. Ei nu erau legaţi de tratatul de la Hudaibiya care interzicea să fie adusă atingere cetăţii
Mecca. Vor deveni, în puţină vreme, atât de numeroşi şi atacurile lor împotriva caravanelor din Mecca atât
de dese, că Mecca va cere lui Mahomed să-i păstreze pe fugarii care vin la el; el nu va mai fi obligat să-i
predea Meccăi.
Astfel că restituirea prizonierilor această primă şi dureroasă obligaţie a pactului de la Hudaibiya era
anulată la câteva luni de la semnarea tratatului. Musulmanii nu vor mai avea mustrări de conştiinţă. Alte
paragrafe umilitoare ale convenţiei vor cădea şi ele unele după altele. Vor rămâne doar articolele care
favorizau islamul. Mahomed va spune atunci, după cum ne arată Coranul (5): „Paradisul aparţine celor
răbdători. Doar cei care au răbdare vor fi mântuiţi.”
Musulmanii îşi dau seama că Mahomed a avut dreptate atunci când a semnat tratatul de la Hudaibiya.
Ei se simt vinovaţi de nedreptate şi de lipsă de încredere faţă de profet. Ummah va ieşi din această
încercare cimentată, mult mai solidă. Dar aceasta a fost o încercare dură. Şi care ar fi putut eşua.
LXXI
O căsătorie „in absentia”
De la întoarcerea la Medina, Mahomed nu a avut decât un singur gând: stabilirea prieteniei cu Mecca.
Coranul spune: „Se poate ca Dumnezeu să facă prietenie între voi şi duşmanii voştri” (1).
In acest timp, Mecca cade pradă foametei din pricina secetei. Mai mult, conducătorul importantului trib
din Yamamah şi Nadjd, care era grânarul cetăţii Mecca, a îmbrăţişat islamul. Numele lui era Thumamah-
ibn-Uthal (2). El a oprit livrările de cereale către Mecca. Aşa cum era de aşteptat, populaţia înfometată a
Meccăi i-a trimis o petiţie lui Mahomed şi l-a rugat să intervină pe lângă prietenul său Thumamah ca acesta
să reia livrările de cereale în acele timpuri de foamete. Mahomed a satisfăcut îndată cererea celor din
Mecca. Mai mult, el a trimis cinci sute de monede de aur ca să fie împărţite săracilor din Mecca (3). Abu-
Suffian ţipă: „Mahomed vrea să atragă populaţia din Mecca şi să-i corupă pe cei tineri!” (4).
Atunci Mahomed a trimis din Medina o mare cantitate de curmale lui Abu-Suffian personal şi i-a cerut
în Schimb piei tăbăcite. în acele zile de foamete, toată lumea căuta curmale şi nimeni nu cumpăra piei. Abu-
Sufian
424
s-a gândit să refuze. Dar nu putea. A primit curmalele şi a scăpat de pieile pe care nimeni nu i le cumpăra.
Acest fapt l-a obligat să nu-l mai atace pe faţă pe Mahomed. Căci cei din Mecca au început să-l considere
pe Mahomed ca pe un aliat şi un binefăcător ocazional, nu doar ca pe un duşman de moarte.
Totuşi, vrăjmăşia quraişiţilor era departe de a se stinge. Mahomed a vrut să nimicească această ură. în
acest scop, era dispus să facă orice. Ştia că tot ceea ce face era pentru Dumnezeu. Detaliile de care profetul
trebuia să ţină seama pentru a realiza această conciliere cu Mecca puteau părea uneori ridicole. Dar unui
credincios nu-i este teamă de ridicol. Cel căruia îi este teamă nu este un profet. El chiar nu-L iubeşte pe
Dumnezeu. Astfel, Talmudul spune: „Dumnezeu cere o dragoste desăvârşită” (5).
Profetul ne cere „să-L iubim pe Domnul din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi cu toată
puterea noastră...” (6). El cere o dragoste desăvârşită, care nu cruţă nici bogăţia, nici trupul, nici cinstea...
Există oameni pentru care trupul este mai de preţ decât sufletul; alţii pentru care banii valorează mai mult
decât trupul. Pentru aceea, se spune: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu toată puterea ta” (7).
„Din toată inima ta, adică cu toate simţămintele tale bune şi rele. Cu tot sufletul tău, chiar dacă ar trebui
să-ţi fie luat. Cu toată puterea ta, adică dăruindu-I toate bunurile tale” (8).
Pentru cel care are o asemenea credinţă căreia el îi sacrifică trupul, cinstea şi bunurile nu mai există
obstacole. Nici absurd. Nici ridicol. Nu mai există decât
425
certitudinea biruinţei. Mahomed speră să lege prietenie cu Mecca şi să convertească la islam sfânta cetate.
De această izbândă nu se îndoieşte nici măcar pentru o clipă. Se ocupă de toate detaliile care pot favoriza
clanul său. în această perioadă, Mahomed află că fiica lui Abu-Suffian, Umm Habibah, a rămas văduvă.
Umm fusese căsătorită cu vestitul hanif Ubaidallah-ibn-Djaş. El a emigrat cu aceasta în Abisinia, în
prima perioadă a persecuţiilor musulmanilor din Mecca. Mai apoi, Ubaidallah a părăsit islamul şi a devenit
creştin în Abisinia. Acum murise. Mahomed cere mâna lui Umm Habibah. Luând pe Umm Habibah de
soţie, devenea ginerele lui Abu-Suffian, care era cel dintâi duşman al său şi comandantul trupelor din
Mecca. Mai mult, Umm Habibah făcea parte din puternica familie Umaiyah. încheind această căsătorie,
Mahomed devenea rudă a familiei Umaiyah, a lui Hint şi a tuturor duşmanilor săi de moarte. Era o cale ca
nici o alta de a se apropia de duşmanii săi şi de a-i îmblânzi.
Cum Umm Habibah se afla în Abisinia şi cum era sigur că tatăl său şi famila ei se vor opune planului
lui Mahomed, profetul va trimite un ambasador în Abisinia pentru a o cere pe Umm în căsătorie şi a o
aduce cât se poate de repede la Medina.
Dar pe drumul de întoarcere ea ar fi putut fi răpită de familie înainte să devină soţia lui Mahomed. Ca
să evite astfel de riscuri, Mahomed îi va trimite lui Negus o scrisoare prin care îl roagă să-l căsătorească
fără întârziere în absentia cu fiica lui Abu-Suffian ce locuia în ţara sa (9).
Căsătoria a fost celebrată de către Negus în Abisinia. După ceremonie, Umm Habibah-bint-abu-Suffian
426
va veni la Medina. Va juca un rol important în convertirea cetăţii Mecca, adică a rudelor şi a familiei
tinerei.
începând cu această dată, ori de câte ori Abu-Suffian va vorbi despre Mahomed el va trebui să-şi
amintească că el îi era ginere. Cineva din familia sa. O ramură a arborelui său familial, singurul arbore care
creşte în deşertul de nisip fără margini.
LXXII
Khaibar: căderea unui castel
Luna mai a anului 628. Mahomed se hotărăşte să profite de tratatul de la Hubaibiya care obliga Mecca
la neutralitate. El înaintează către miază-noapte pentru a face drumul caravanelor liber şi a sparge blocada
economică a Medinei, blocadă ai cărei autori erau cetatea Khaibar şi aliaţii acesteia.
Khaibarul se afla la o sută cincizeci de kilometri în linie dreaptă către miază-noapte de Medina, în oaza
Wadil-Qura. Khaibar înseamnă în evreieşte „castel”. O oază nespus de fertilă. Izvoarele deveneau aici
râuri şi făceau posibile irigaţiile. Oraşul Khaibar avea opt castele fortificate. El putea să pună pe picioare în
caz de război douăzeci de mii de soldaţi (1). Din toate părţile, această oază era înconjurată de un deşert
vulcanic, de un pământ dezolant. La început, oraşul a fost arab. Către anul 530 după Iisus Hristos,
Khaibarul se afla printre aliaţii lui Dhu Nuwas, stăpânul cu cârlionţii lungi; după această dată însă nu va
mai exista un singur arab în oraş. Au dispărut cu toţii. Populaţia va fi alcătuită doar din evrei. Locuitorii din
Khaibar erau nespus de bogaţi. Cetatea era un centru comercial. împrumuta bani şi bijuterii întregii Arabii
(2).
428
Regiunea Khaibar era una umedă, toţi locuitorii fiind atinşi de malarie. Arabii se mirau întotdeauna
văzând că evreii puteau să trăiască într-un astfel de loc. Laaceasta, evreii răspundeau că pentru a nu te
îmbolnăvi trebuie înainte de a intra în oraş să stai în patru labe şi să răgi precum măgarul. Beduinii, oameni
naivi din fire, au luat această glumă în serios. Intrând în oraş, ei se puneau în patru labe şi răgeau precum
măgarii, numind aceasta ta şir ori „tăiere”.
Evreii aveau pentru folosul lor personal o altă reţetă care le permitea să reziste în climatul sufocant şi la
boală: beau vin, mâncau usturoi, locuiau în cartierele înalte, evitau să rămână în văi şi părăseau Khaibarul
între „apusul Pleiadelor şi răsăritul lor”.
Când locuitorii din Khaibar au aflat că Mahomed a semnat un pact de neagresiune cu Mecca, ei au
înţeles că profetul a făcut aceasta pentru a ataca Khaibarul... Căci tratatul dintre Mecca şi Khaibar stipula
că dacă Mahomed se îndreaptă către una dintre cele două cetăţi, cealaltă trebuia să atace Medina (3).
Acum, Mahomed se îndrepta cu armata sa către Khaibar fără să se teamă că Mecca va ocupa Medina în
absenţa sa. în calea lui, Mahomed încearcă să atragă de partea sa tribul Gathafan (4). Cei din trib refuză.
Aliaţi ai Khaibarului, ei sunt plătiţi în curmale, primind întreaga recoltă. Mahomed continuă să înainteze.
Armata lui este alcătuită din o mie cinci sute de luptători. Pe lângă cei douăzeci de mii de soldaţi pe care
poate să-i opună lui Mahomed, Khaibarul deţinea un armament superior pentru acea epocă: catapultele.
Castelele fortificate din Khaibar sunt din piatră, fiind considerate de neînfrânt
429
(5). Disciplina armatei musulmane şi voinţa ei de a învinge fac o deosebită impresie asupra ghatafanilor.
Deşi aceştia refuză să denunţe alianţa cu Khaibarul şi să se alieze cu islamul, hotărăsc, totuşi, să-şi menţină
neutralitatea pe tot parcursul luptei.
Sosiţi în faţa cetăţii, musulmanii încep îndată asediul. Însă Mahomed se îmbolnăveşte. E doborât de
malarie. Luptă cu febra, dar febra este mai puternică. Cedează comanda armatei musulmane lui Abu-Bakr.
Şi Abu-Bakr se îmbolnăveşte şi renunţă la luptă. Comanda este luată de Omar care, bolnav la rândul său, i-
o încredinţează lui Aii. Acesta, cu ochii umflaţi şi roşii de febră, se confruntă cu toate tehnicile de luptă,
dintre cele mai ciudate, ale khaibarenilor. Aii este un barazzar. După o luptă crâncenă, din care va ieşi
învingător, Aii, abia ţinându-se pe picioare, lansează atacul final. Este a zecea zi a bătăliei. Ultimul dintre
cele opt castele-fortăreaţă cade. Khaibarul este cucerit. (6)
în privinţa prăzii, cronicarul scrie: „în timpul campaniei de la Khaibar, când profetul a ocupat
plantaţiile de curmali şi câmpurile şi i-a asediat castelele, locuitorii vor cere pace cu condiţia ca aurul,
argintul şi armele să-i revină lui Mahomed, în timp ce locuitorii din Khaibar să poată păstra tot ceea ce ar
putea să ducă animalele lor de povară, cu condiţia să nu ascundă ceva. Dacă ar fi făcut una ca aceasta, ar fi
pierdut protecţia şi orice garanţie” (7).
Aişa, soţia lui Mahomed, va spune că după bătălia de la Khaibar ea va mânca probabil pentru prima
oară în viaţă curmale pe săturate. „Acum noi avem belşug de curmale.” Acelaşi hadith spune că musulmanii
nu au luat
430
ca pradă nici aur, nici argint, ci mai cu seamă curmale, oi şi mobilă (8).
Mahomed trimite săracilor de la Mecca 9 parte din pradă.
La Khaibar, cei mai mulţi dintre locuitori vor rămâne pe loc, ataşaţi de culturile lor. Regimul de
ocupaţie nu este unul sever. Totuşi Mahomed introduce aici câteva reforme care par o clemenţă, ţinând
seama de moravurile epocii. în primul rând, profetul interzice mutah, căsătoria temporară pe care soldaţii
ocupanţi aveau obiceiul să o facă cu femeile celor învinşi. Intrarea soldaţilor în grădini şi pe plantaţii era
strict interzisă. Căci un soldat, atunci când este ocupant, nu intră în grădini decât pentru a fura ori, mai cu
îngăduinţă spus, pentru a rechiziţiona (9).
Pentru a ameliora relaţiile dintre musulmani şi învinşi, Mahomed ia de soţie o evreică din Khaibar,
numită Safiyah. Atunci când un soldat musulman este ucis pe la spate, se cere socoteală populaţiei care
trebuie să achite preţul sângelui. Civilii jură că nu l-au omorât. Cazul ajunge la Mahomed (10). Ca de
fiecare dată profetul îi crede pe cei din Khaibar pe cuvânt şi plăteşte din caseta lui personală preţul sângelui
pentru soldatul ucis (11). După căderea castelelor fortificate din Khaibar, Mahomed cucereşte întreaga
oază Wadi 1-Qura şi localităţile Fadak şi Taima (12). în timp ce musulmanii sunt reţinuţi în campania de la
Khaibar, Jafar, fiul lui Abu-Talib şi fratele de lapte al lui Mahomed, se întoarce din Abisinia în acelaşi timp
cu Amr-ben-Omaiya. Erau ultimii musulmani care se reîntorceau din Abisinia unde îşi aflaseră odinioară
refugiul.
431
După ocuparea Khaibarului, Mahomed va restitui evreilor sinagogile, cărţile şi obiectele de cult. Nu
stăruie să-i convertească (13).
înainte ca Mahomed să părăsească Khaibarul, o evreică pe nume Zainah-bint-al-Harith îi dă o coastă de
ied, felul său de mâncare preferat, care pe Zainah o otrăvise. Mahomed ia o bucată şi o scuipă imediat. Un
prieten al profetului, Biş-ben-Bara, mănâncă şi moare. Zainah, cea care a adus otrava, este prinsă. Ea spune
că nu este vinovată. Zice: „Este adevărat că i-am dat lui Mahomed o mâncare otrăvită. Dacă era profet,
trebuia să ştie că hrana era otrăvită şi să nu mănânce. Prin urmare, nu e vorba de otrăvire. Dacă ar fi mâncat
şi ar fi murit, ar fi însemnat că nu e profet, ci un impostor. Aşadar, nu sunt vinovată. Cel care omoară un
impostor nu e vinovat. Mahomed a mâncat, dar a scuipat. Este deci un profet.”
înainte să moară, Mahomed va spune că el moare în urma otrăvii dată de Zainah la Khaibar. în acest fel
are dreptul la titlul de „mort ca martir”, otrăvit de duşmani în timpul unei campanii militare. însă Mahomed
va muri la mai mulţi ani după otrăvire (14).
LXXIII
629: primul pelerinaj musulman la Mecca
în anul 628, quraişiţii i-au interzis lui Mahomed să săvârşească umrah, pelerinajul la kaaba. Prin tratatul
de la Hudaibiya, Mahomed a obţinut dreptul de a face acest pelerinaj un an mai târziu, vreme de trei zile. în
anul 629, în timpul lunii armistiţiului lui Dumnezeu, Mahomed, în fruntea unei coloane de două mii de
musulmani neînarmaţi, îşi face intrarea în Mecca (1). Sunt pelerini. Toţi cetăţenii din Mecca au părăsit
oraşul. Au lăsat casele lor goale şi s-au retras pe Muntele Qainuqa, de unde se vede sanctuarul. Quraişiţii
privesc uimiţi trupele disciplinate ale pelerinilor musulmani care defilează pe străzi. Muezinul negru Bilal,
care în primii ani ai islamului a fost răstignit gol pe nisip de Abu-Jahl, se află acum pe o terasă care domină
oraşul şi-i cheamă pe credincioşi la rugăciune. Mahomed şi credincioşii reveniţi în oraşul lor după şapte ani
de exil fac înconjurul kaabei, tawaf. Cu toţii sunt plini de emoţie, cu ochii în lacrimi.
 Cei din Mecca, îngrămădiţi pe colina Qainuqa, se cutremură auzindu-l pe Bilal care cheamă la
rugăciune în numele lui Allah. Ei aşteaptă ca idolii de la kaaba să provoace o catastrofă, să facă să pice
cerul peste capetele
433
musulmanilor. Pentru prima oară numele lui Allah răsună în întreaga Meccă.
îndată după celebrarea ritualului, Mahomed vrea să strângă legăturile cu duşmanii pe care doreşte să şi-
i facă prieteni. O ia de soţie pe Maimunah-bint-al-Harith, cumnata lui Abbas. Maimunah reprezintă un
important capital diplomatic în cucerirea paşnică a cetăţii Mecca. Ea are opt surori care sunt căsătorite la
Mecca cu personalităţi de prim rang. Cel care e rudă cu Maimunah e rudă cu Mecca. Cronicarul spune
astfel despre Hint, mama lui Maimunah: „Nu se cunoaşte nici o femeie arabă care să aibă o atât de nobilă
înfăţişare ca Hint” (2).
Căsătorindu-se cu Maimunah, Mahomed vrea mai cu seamă să şi-l facă aliat pe Khalid-ibn-al-Walid,
militarul arab cel mai destoinic; cel care cu cavaleria sa l-a învins pe profet la Ohod. Khalid este nepotul lui
Maimunah şi ea l-a crescut ca pe propriul fiu. După această căsătorie, el devine într-un anume fel fiul lui
Mahomed.
Cel de-al doilea motiv pentru care Mahomed a încheiat această căsătorie este că el vrea să-i cheme
astfel la un prânz pe toţi quraişiţii. Iar o nuntă era un pretext pentru o invitaţie.
Trei zile mai târziu, în timp ce profetul făcea pregătirile pentru banchetul la care întreaga Meccă urma
să fie invitată, o delegaţie de cetăţeni de pe Muntele Qainuqa a venit la profet şi i-a cerut să părăsească
oraşul îndată, aşa cum era stabilit. El nu putea să rămână la Mecca nici măcar un ceas mai mult după cele
trei zile înscrise în tratatul de la Hudaibiya. Delegaţia quraişită care-l soma pe Mahomed să plece era
condusă de Khuwaitab-ben-Abd-ab-Ozza (3).
434
Astfel, Mahomed nu-şi va împlini planul prin care urmărea să-i adune pe quraişiţi în jurul lui cu prilejul
unui banchet. S-a supus şi a plecat. Acum, că profetul cu credincioşii săi mergea către Medina, quraişiţii
vor alerga după el. Primul care i-a prins din urmă pe musulmani şi a cerut să se convertească la islam a fost
Khalid, marele general, nepotul lui Maimunah; cel pe care Mahomed îl va numi mai târziu „Khalid Saif
Allah” - „Khalid, sabia lui Allah”.
în timp ce Khalid alerga după coloana musulmană ca să se convertească, el s-a întâlnit cu altă
personalitate importantă, Amr-ibn-al-As, care venea din Abisinia şi care căuta şi el să prindă din urmă
coloana lui Mahomed. Pentru acelaşi motiv ca şi Khalid: dorea să devină musulman (4).
Khalid şi Amr nu erau decât avangarda cetăţii Mecca, ce voia să se alăture lui Mahomed. Cel mai
important personaj, cetăţean din Mecca, care va sosi la Medina şi căuta să-l întâlnească pe Mahomed nu va
fi nimeni altcineva decât însuşi Abu-Suffian.
Problema care-l aducea pe Abu-Suffian la Medina era aceasta: conform tratatului de la Hudaibiya,
Mahomed şi Mecca aveau toată libertatea ca fiecare să se alieze ori să facă război cu cine vrea şi să
păstreze neutralitatea una faţă de cealaltă în conflictele în care se aflau. Tribul khuzait, aliat cu Mahomed, a
fost atacat de tribul bakrit, aliat al Meccăi. Părea ca Mecca să fi procurat bakriţilor arme şi soldaţi. Existau
chiar în această privinţă probe flagrante. Şi ele conduceau automat la ruptura pactului de la Hudaibiya.
Mecca a început să se teamă. După cucerirea Khaibarului, musulmanii vor
435
stăpâni cea mai mare parte a Arabiei de miază-noapte. Mecca avea tot interesul să evite astfel conflictul cu
Mahomed. Abu-Suffian a venit la Medina pentru a aplana acest conflict. A venit acasă la Mahomed, căci
acesta acum era ginerele lui Abu-Suffian, după căsătoria în absentia, celebrată de Negus. Umm Habibah l-
a primit pe tatăl ei cu ostilitate. Când Abu-Suffian a intrat în camera fiicei sale, aceasta l-a împins şi a tras
covorul care era întins pe podea. Abu-Suffian a cerut lămuriri în privinţa acestei primiri ciudate. Fiica lui i-
a spus: „Acest covor e cel pe care doarme profetul şi ar fi un sacrilegiu să i se îngăduie unui păgân să-şi
pună picioarele pe el.” Păgânul era tatăl său. Abu-Suffian a rugat-o pe fiica lui să mijlocească la Mahomed
evitarea unui conflict (5). Umm Habibah a răspuns că singurul lucru ce ar putea fi făcut era să meargă la
moschee şi să discute el însuşi cu profetul.
Abu-Suffian a mers, aşadar, la moschee. Mahomed l-a primit. Abu-Suffian îi va spune profetului că
Mecca nu a înarmat tribul Banu Bakr, că e vorba doar de o simplă neînţelegere. Dar dacă Mahomed crede
că quraişiţii nu au dreptate, Mecca este gata să plătească toate daunele. Căci Mecca ţine cu orice preţ să
evite un conflict cu islamul.
„Dacă nu aţi schimbat nimic, n-aveţi de ce să vă temeţi”, i-a răspuns Mahomed, înţelegând prin aceasta
că dacă Mecca nu a făcut nici un lucru rău ea n-are de ce să se teamă. Abu-Suffian s-a întors la Mecca plin
de tulburare. Vremurile erau altele. Mecca depindea acum de Mahomed. De hotărârile sale. Căci islamul
devenise mai puternic decât Mecca.
LXXIV
Mutah: cele nouă săbii ale lui Khalid
Acum, islamul este puterea cea mai importantă în nemărginirea de nisip a Arabiei. Mahomed trimite
scrisori suveranilor din apropiere, pentru a-i chema la islam. El scrie împăratului Persiei, împăratului
Bizanţului, lui Negus, suveranului Egiptului şi multor altora. Printre cei cărora le scrie în calitate de profet
al lui Allah şi de vecin se află suveranul imperiului ghasanid. Se numeşte AlHarith-ibn-Abi-Şamir; este un
vasal al Bizanţului. Ambasadorul care duce scrisoarea lui Mahomed e Al-Harith-ibn-Umair. încă de la
intrarea în ţinutul ghasanid, acesta este ucis de un guvernator pe nume Şurahbil-ibn-Amr (1). Crima s-a
petrecut în anul 628. Mahomed trimite drept represalii o armată de trei mii de oameni. Regele ghasanid Al-
Harith încearcă să semene zâzanie în mica curte de la Medina, invitând la el pe poetul musulman Kab-ibn-
Umair. Poetul rupe scrisoarea prin care era invitat (2). în acelaşi timp, ghasanizii se pregătesc să se opună
musulmanilor pe calea armelor. Ei cer ajutorul Bizanţului, căruia îi sunt vasali.
împăratul Bizanţului, care urma să lupte cu împăratul Persiei, a mobilizat o armată de o sută de mii de
oameni. Aşteptând războiul cu Persia, Bizanţul trimite împotriva
437
a trei mii de musulmani armata sa imensă de o sută de mii de luptători înarmaţi până-n dinţi.
Musulmanii sunt comandaţi de Zaid-ibn-Haritah, fiul adoptiv al lui Mahomed. Când văd desfăşurată
această armată imensă, li se taie respiraţia. Sunt însă obligaţi să accepte lupta. Zaid, fiul profetului, este
ucis. Armata musulmană bate în retragere. Jafar, fiul lui Abu-Talib, întors de puţină vreme din Abisinia,
preia comanda. O nouă bătălie va fi dată în regiunea Mutah (3). Jafar este ucis. Comanda armatei
musulmane trece în mâinile unui ansar, pe nume Abdallah-ibn-Rawahah. Este ucis şi el. Detaşamentul
musulman este masacrat de-a dreptul. însă în rândurile celor credincioşi se află Khalid, învingătorul lui
Mahomed de la Ohod. Acum el luptă pentru victoria islamului. Ia comanda trupelor musulmane. Ucide în
luptă, cu propria spadă, pe comandantul trupelor duşmane, numit Malik-ibn-Zafilah-al-Balawi, pune
armata adversarilor în derută, ia o pradă importantă şi se retrage. Bătălia de la Mutah s-a încheiat. Când
află despre dezastru, Mahomed va trimite ajutor pe mare (4).
Tradiţia povesteşte că în această luptă vestitul Khalid a rupt nouă săbii înainte de a câştiga bătălia finală
(5). Moartea lui Jafar şi cea a lui Zaid îl vor marca profund pe Mahomed. Primul era prietenul lui din
copilărie şi fratele său de lapte. Cel de-al doilea era sclavul care fusese eliberat şi adoptat şi unul dintre
primii patru musulmani din lume.
în călătoria lui la cer miraj mahomed a întâlnit o femeie fermecătoare, cu buzele precum trandafirii
roşii; şi când el a întrebat-o cine era, i s-a răspuns: logodnica lui Zaid din Rai (6). Acum, Zaid se află cu
acea frumuseţe în Raiul lui Allah.
438
Acest îndoit doliu şi dezastrul de la Mutah nu vor opri marşul islamului. în cursul acelui an, toate
triburile din Hedjaz se vor converti. O izbândă capitală. Cel care era stăpânul Hedjazului fâşia lungă de mai
bine de o mie de kilometri de pe ţărmul Mării Roşii era stăpânul întregii Arabii. Şi islamul era acum
stăpânul Hedjazului. Cu excepţia, totuşi, a cetăţii Mecca. Dar cetatea sfântă nu va mai avea multă vreme
până la cădere.
LXXV
Marşul asupra Meccăi
Mahomed a pregătit marşul împotriva cetăţii Mecca. Quraişiţii sunt plini de tulburare. Conflictul dintre
tribul Banu Kuzah, aliat al islamului, şi Banu Bakr, aliat al Meccăi, era un motiv suficient pentru revocarea
tratatului de la Hudaibiya şi începerea ostilităţilor. Pentru a aplana acest conflict, Abu-Suffian venise la
Medina şi stătuse de vorbă cu profetul la moschee, spunând că Mecca era dispusă să plătească toate
daunele care i s-ar cere, numai să nu aibă parte de un război. Mahomed răspunsese atunci sibilinic. Astfel,
Abu-Suffian s-a întors la Mecca plin de teamă. Pe drum, el s-a întâlnit cu Budail, conducătorul tribului
Kuzah, care venea şi el de la Medina. întrebat, kuzahul a negat că a fost la Medina şi s-a întâlnit cu
Mahomed. Abu-Suffian, ca un bun beduin ce era, va merge să cerceteze balega cămilelor din caravana lui
Budail. Balega era plină cu sâmburi de curmale de la Medina; prin urmare, conducătorul clanului Budail
fusese, fără doar şi poate, în acel oraş.
Faptul că ţinuse această călătorie secretă însemna că pregătea ceva grav împreună cu Mahomed. Iar
acest eveniment grav nu putea fi decât un atac împotriva cetăţii Mecca. Abu-Sufian îi va aduna pe quraişiţi
şi le
440
va spune că totul este pierdut. Mahomed va ataca Mecca. Şi Mahomed era nespus de puternic pentru a
putea fi învins. în acest timp, Mahomed va porunci închiderea oraşului Medina. Nimeni nu avea
permisiunea să intre aici, nici să iasă, nici să întreţină vreo legătură cu cineva din afară. Era limpede: se
urzea ceva foarte important în oraş. Nici cei mai buni prieteni ai lui Mahomed nu ştiau ce campanie
pregăteşte. Unii spuneau că Mahomed este gata să declanşeze o campanie împotriva Bizanţului ca să
răzbune masacrul de la Mutah. Alţii spuneau că armata profetului va porni un război împotriva tribului
Banu Sulaim, care ofensase grav Medina. Alţii încă erau de părere că el ar putea să dea un atac împotriva
Meccăi. Nimeni nu îndrăznea să-şi închipuie însă că va ataca cu adevărat cetatea sfântă.
Un locuitor al Medinei, Hatib-ibn-Abi Baltaah, va scrie familiei sale la Mecca că Mahomed va veni cu
armata sa pentru a cuceri cetatea. Această scrisoare nu avea alt scop decât să avertizeze familia ca ea să se
pună la adăpost. Mahomed pune mâna pe acest mesaj. Căci supravegherea era una desăvârşită. Dar profetul
îl iartă pe cel care a divulgat secretul. Avea suficiente probe să creadă că Hatib a făcut aceasta doar pentru
a face un serviciu familiei sale (1). Măsurile de supraveghere au devenit mai severe (2). Chiar Abu-Bakr,
cel mai apropiat susţinător şi prieten al lui Mahomed, nu ştia de planurile lui Mahomed. Abu-Bakr o roagă
pe fiica lui Aişa soţia profetului să-i lămurească intenţiile acestuia şi scopul pregătirilor. Aişa nu ştie mai
mult decât tatăl ei.
Ea răspunde: „Nu ştiu. Poate că pe tribul Banu Sulaim îl are în vedere. Poate pe cei din tribul Hawazin”
(3). Toate
441
triburile aliate ale islamului primesc ordinul de a fi gata de atac.
În cea de-a zecea zi a lunii Ramadan a anului 630, Mahomed iese din Medina în fruntea unei armate
foarte disciplinate de mai bine de zece mii de oameni. în drumul său, triburile beduinilor Aslam, Ghafar,
Muzaina, Sulaim, Djuhaina, Tamun, Qais, Asad şi multe altele se raliază trupelor musulmane (4).
Disciplina religioasă este la fel de severă aici ca şi disciplina militară. Toată armata musulmană,
mergând împotriva cetăţii Mecca, ţine postul Ramadanului. Sosit la Qudaid, Mahomed porunceşte
întreruperea postului: credincioşii care călătoresc sunt scutiţi de acesta prin lege.
Al-Abas, unchiul profetului, care este dotat cu antenele ultrasensibile ale oamenilor de la bursă şi ale
cămătarilor, simte că Mecca este pierdută. Nu aşteaptă sosirea lui Mahomed. Nici devalorizarea bunurilor.
Vinde totul şi cu întreaga sa familie pleacă în întâmpinarea armatei islamului. Când ajunge în faţa lui
Mahomed, în localitatea Al-Djufa, Abbas se converteşte.
Sosit în apropiere de Mecca, Mahomed porunceşte să fie pregătită tabăra de noapte pe o colină ce
domină oraşul sfânt. Fiecare soldat va aprinde un foc, astfel încât quraişiţii să-şi poată da seama de cât de
mare este armata ce vine împotriva lor.
în timpul nopţii, Abu-Suffian părăseşte oraşul şi se refugiază în tabăra musulmană. La fel ca şi Abbas,
Abu-Suffian îşi dă seama că partida este pierdută şi că cetatea nu va putea face faţă. Abbas cu cămila albă a
profetului care face oficiul de liberă trecere în tabăra musulmană îl conduce pe Abu-Suffian la cortul lui
Mahomed.
442
El va rămâne până dimineaţă. Cei doi duşmani de moarte împăcaţi acum tratează în privinţa felului de
ocupare a cetăţii Mecca.
în zori, armata islamului începe ocuparea cartierelor de la periferie şi a văilor. Armata din Mecca nu a
primit nici un ordin. Comandanţii au dispărut. După ce musulmanii au încercuit oraşul, ocupă defileele şi
suburbiile. Abu-Suffian îşi face apariţia şi îşi cheamă compatrioţii să se supună lui Mahomed fără vărsare
de sânge. Orice rezistenţă spune el ar fi o mare greşeală.
„Ucideţi acest burduf de grăsime!” ţipă Hint, soţia lui Abu-Suffian. Se năpusteşte în mulţime ca să-l
linşeze pe soţul ei care s-a înţeles cu duşmanul şi care, în calitate de comandant militar al cetăţii Mecca, îi
cheamă pe cetăţeni să capituleze, să nu lupte. Hint vrea să-l ucidă ea însăşi; dar mulţimea o opreşte.
Mulţimea nu mai poate fi asmuţită împotriva lui Mahomed. Toţi ştiu că sunt înconjuraţi din toate părţile şi
că cel mai bun lucru de făcut este resemnarea, supunerea faţă de ocupant.
în acest timp vestitorii armatei musulmane apar pe străzi. Ei strigă către mulţime să nu-i fie teamă. Ca
fiecare să-şi păstreze calmul şi să rămână acasă, la adăpost. Mahomed promite că nu va exista vreo siluire
nici împotriva bunurilor, nici împotriva oamenilor: „Oricine se va închide în casa sa ori va intra în casa lui
Abu-Suffian va fi în siguranţă.”
în urma vestitorilor vine armata musulmană. în patru coloane. Prima coloană este comandată de Aii
care poartă stindardul profetului. Az-Zubair comandă coloana din partea stângă, care intră în Mecca pe
poarta Kuda. Khalid-al-Walid, „sabia lui Allah”, comandă pe cea din dreapta, care intră în cetate prin
cartierele de jos. Khalid trece prin ţinutul propriului clan. El este atacat de un grup de quraişiţi aflaţi sub
conducerea lui Ikrimah-ibn-Abu Jahl. Va fi singura rezistenţă pe care o va întâmpina armata islamului la
intrarea în cetatea sfântă. O scurtă încăierare. în urma acesteia au fost cincisprezece morţi: doi musulmani
şi treisprezece păgâni. Khalid va lichida această piedică nesemnificativă şi-şi va continua marşul. Cea de-a
patra coloană este comandată de Sa d-ben-Ubadah. Toate cele patru coloane vor face joncţiunea înaintea
sanctuarului kaabei.
Mahomed soseşte pe o cămilă albă. Va înconjura piatra sacră. Mama lui Uthman-ben-Talha, păzitorul
443
 sanctuarului, nu vrea să predea cheile. Ţipă spunând că este o profanare. Mahomed intră totuşi în
sanctuar însoţit de Uthman-ben-Talha, Aii, Usama-ben-Zaid şi de Bilal.
La ieşirea din sanctuar, Mahomed vorbeşte mulţimii. El vesteşte că toate privilegiile jahilyiei, din
vremurile preislamice ori vremurile de neştiinţă, sunt abolite. Este menţinut doar privilegiul aprovizionării
cu apă care a fost încredinţat cândva lui Abd al-Muttalib, bunicul profetului, şi care acum era împlinit de
Abbas. Acesta trebuia să îndeplinească de asemenea şi îndeletnicirile de sawiq adică însărcinat cu
aprovizionarea ori intendenţa. Se menţinea, de asemenea, funcţia de sadana ori paza sanctuarului kaabei!
Othman-ben-Talha va continua să îndeplinească această funcţie. Până astăzi, descendenţii săi o
îndeplinesc.
Apoi Mahomed a poruncit ca idolii să fie sfărâmaţi, în mod oficial, erau trei sute şaizeci de idoli.
Quraişiţii şi-au întors privirile pentru a nu vedea un sacrilegiu atât
444
de abominabil. Ei sunt convinşi că idolii nu se vor lăsa zdrobiţi. însă idolii sunt de piatră. Zeii nu fac nici o
mişcare. Musulmanii îi sparg unul după altul. Mahomed porunceşte să fie şterse toate frescele şi să fie
distruse basoreliefurile din sanctuar „în afară de ceea ce se află sub mâinile mele” (5). Sub mâinile lui
Mahomed se afla chipul Fecioarei Maria, purtându-L în braţe pe Iisus. Se spune că el a păzit acest chip la
fel ca şi pe cel al lui Avraam (6). După alte izvoare nimic nu a mai fost cruţat. Nici măcar o singură
pictură.
Tradiţia atribuie lui Mahomed următoarele cuvinte după distrugerea idolilor: „Ţinutul sacru n-a fost
profanat de nimeni înaintea mea şi nu va fi profanat de nimeni după mine. El nu este profanat de mine
decât pentru o clipă”(7).
Mecca a fost cucerită pe cale militară anwatan.
Populaţia unui oraş cucerit pe calea armelor devine în mod automat captivă. Sclavă. Sclavii pot să fie
ucişi ori vânduţi. însă Mahomed îi eliberează pe toţi cetăţenii din Mecca. Din acest motiv ei poartă numele
de attalaqa ori „sclavi eliberaţi” (8).
După ce a proclamat eliberarea şi amnistia generală fără nici o excepţie Mahomed îşi spune rugăciunea,
apoi întreabă mulţimea: „Ce aşteptaţi de la mine?”
Quraişiţii răspund: „Tu eşti nobilul fiu al unui nobil părinte.”
Mahomed continuă: „Nimeni nu vă va spune nimic astăzi. Mergeţi acasă! Sunteţi liberi!”
Mulţimea se împrăştie. Mahomed rămâne la kaaba. Nu mai are o casă la Mecca. Casa Kadidjei,
frumoasa casă cu etaj, a moştenit-o Aqil, fratele lui Aii. Acesta a
445
vândut-o. Lui Mahomed îi plăcea acea casă. Prietenii săi îl sfătuiesc să o ia din nou. Este doar cuceritor.
Are acest drept. Mahomed refuză. A promis că nu se va atinge nici de bunuri, nici de oameni. îşi respectă
cuvântul dat. Ar fi fost fericit să doarmă în casa sa după ani de exil; cu toate acestea, se aşază la Al-Khaif.
Cum Bilal, muezinul negru, îi cheamă pe credincioşi la rugăciune, Attab-ben-Asin va protesta pentru că
Bilal s-a urcat pe terasa sanctuarului. Mahomed nu ia nici o măsură împotriva lui Attab. Acesta este mirat
de clemenţa profetului. Se vedea deja linşat. Ucis. Şi nimeni nu-i face rău, deşi l-a insultat pe Bilal, pe
profet şi islamul.
Nespus de ruşinat, Attab vine la Mahomed după câteva zile şi cere să se convertească. Mahomed este
de acord; şi, mai mult, îi încredinţează postul de guvernator al oraşului, post pe care îl avusese înainte de
venirea musulmanilor (9).
Ikrimah fiul lui Abu-Jahl, duşmanul cel mai de temut al lui Mahomed a fugit. Soţia lui Ikrimah vine să
ceară iertare pentru soţul ei. Mahomed îl iartă. Cum Ikrimah duşmanul său cel mai sângeros a fost iertat,
era normal ca toţi duşmanii să fie iertaţi de acum înainte.
Cea care va obţine în curând iertarea va fi Hint, soţia lui Abu-Suffian. Era un moment nespus de
tulbure pentru Mahomed. Hint mutilase trupul lui Hamza şi ea îi mâncase ficatul. A dansat împodobită cu
un colier făcut din urechile, nasul şi limbile musulmanilor mutilaţi. însă Mahomed o iartă chiar şi pe Hint.
Toţi duşmanii au fost iertaţi. Radical. Definitiv. Fără umbră de ranchiună. Printre aceştia se află şi Safwan-
ibn-Umaiyah, omul
446
care a încercat de atâtea ori să-l ucidă pe profet fie cu propria mână, fie prin ucigaşi plătiţi. Safwan îi spune
lui Mahomed că a luat cunoştinţă de măsurilede amnistie, dar că el nu se va converti niciodată la islam.
Mahomed îi dă întâlnire peste patru luni. La câteva zile după această discuţie, Safwan va împrumuta
armatei musulmane o sută de armuri şi cinci mii de drahme. După bătălia de la Hunain, Mahomed îl va
recompensa pe Safwan pentru aceste împrumuturi şi-i va dărui toate oile capturate. Safwan se va converti.
Generozitatea profetului îl copleşea. Comoara sanctuarului kaabei urca la şaptezeci de mii de uncii de aur.
De aceasta nu se atingea nimeni niciodată (10).
După câteva zile de la cucerirea cetăţii Mecca, două mii de quraişiţi vor îmbrăţişa islamul.
 Apoi populaţia cetăţii Mecca va fi chemată să depună jurământul. Oamenii defilează şi depun
jurământul baya înaintea lui Omar. Cetăţenii din Mecca jură să fie credincioşi lui Allah şi profetului. Să
renunţe la idoli. Să nu comită violuri, adulter ori furt; să facă bine şi să se ferească de rău în toate
împrejurările.
Printre cei care depun jurământul se află şi Hint. Nici măcar un singur duşman de moarte al profetului
nu lipseşte. Toţi îi jură credinţă (11).
Cu acest prilej, li se interzice credincioşilor consumul de vin, de carne de porc şi de animale moarte.
Este interzis, de asemenea, să se dea bani celor ce ghicesc. Pentru a consola victimele din tabăra duşmană
şi pentru a stabili legături de rudenie cu cei învinşi, Mahomed o ia de soţie pe Mulaika, fiica lui Dawud-
des-Laith, ucis de musulmani în luptă (12). în timpul solemnităţilor, ansarii
447
îl întreabă cu teamă pe Mahomed dacă nu cumva are intenţia de a-i abandona şi de a rămâne în cetatea
natală mecca.
El le va răspunde: „Allah m-a pus la adăpost. Voi trăi unde trăiţi voi şi voi muri unde muriţi voi” (13).
Astfel, Mahomed rămâne credincios jurământului pe care l-a depus în defileul Aqaba. Pentru a face
dovada acestei asigurări, Mahomed spune rugăciunea călătorilor şi se întoarce la Medina. Şederea lui la
Mecca a durat cincisprezece zile. în clipa plecării sale aproape întreaga populaţie a cetăţii era musulmană.
LXXVI
Prima victorie a Meccăi musulmane
Mahomed a cucerit Mecca aproape fără să întâmpine vreo rezistenţă. în mai puţin de două săptămâni
întreaga populaţie a devenit musulmană. Şi îndată după aceasta Mecca a început să lupte sub comanda lui
Mahomed pentru islam. Prima victorie a Meccăi musulmane va fi aceea de la Hunain.
La miază-zi de Mecca cetatea quraişiţilor trăia un mare trib numit Hawaz. Teritoriul acestuia se
întindea de la porţile Meccăi până în Yemen, în sudul Arabiei. Hawazinii erau duşmanii din neam în neam
ai quraişiţilor, aşa cum se întâmplă între vecini. Ei au încălcat în mai multe rânduri armistiţiul lui
Dumnezeu şi au susţinut împotriva quraişiţilor mai multe războaie de fijar ori războaie de profanare. într-
unul dintre aceste războaie împotriva hawazinilor a murit tatăl Kadidjei. Mahomed, adolescent fiind, a
participat şi el la acel război alături de unchiul său Abu-Talib.
O parte dintre hawazini duc o viaţă nomadă între Marea Roşie şi deşert la apus de Hedjaz. Cât despre
clanul sedentar Thaqif, acesta locuieşte în cetatea Taif. Mahomed a avut o doică din tribul hawazin Banu
Sad. Acest trib, la fel ca ceilalţi hawazini, Banu Bakr, Hilal, Sulaim
449
(1), era ostil islamului şi lui Mahomed. Ukaz, oraş în care aveau loc vestitele târguri şi întreceri între poeţi,
era situat pe teritoriul hawazit. La Taif se afla, de asemenea, statuia vestitului idol Al-Lat. La Taif oraş
situat la înălţime mahomed a venit să ceară protecţie atunci când a fost exclus din clanul său. Aici a fost
bătut cu pietre, rănit şi izgonit din cetate în miez de noapte. La trei zile după ocuparea cetăţii Mecca,
Mahomed a trimis detaşamente de musulmani ca să nimicească idolii din regiunile învecinate. Khalid,
sabia lui Allah, a fost trimis la Nakhlah, la jumătate de cale între Mecca şi Taif, pentru a distruge statuia lui
Al-Ozza (2). Era unul dintre idolii despre care vorbesc versetele satanice din Coran.
Distrugerea idolilor, alături de ura ereditară, va fi considerată de hawazini o provocare din partea
quraişiţilor. Ei decretează mobilizarea şi pornesc un război împotriva cetăţii Mecca.
Pentru a nu fi ispitiţi să părăsească câmpul de bătălie, hawazinii aduc cu ei pe soţiile lor, copiii lor,
turmele, pe scurt, tot ceea ce aveau. Apărând astfel pe câmpul de bătălie, ei nu pot să încheie un război
decât pierzând tot ceea ce aveau, chiar şi viaţa lor, sau obţinând biruinţa. Ei nu-şi vor lăsă nici o portiţă de
retragere. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Quraişiţii, informaţi mai dinainte de hawazini, vor strânge rândurile în jurul lui Mahomed. Ultimele
rămăşiţe de duşmănie şi de ranchiună s-au topit. Mahomed şi Mecca au un duşman comun. Duşmanii lui
Mahomed mai cu seamă Safwan dau bani şi arme armatei musulmane. Căci doar Mahomed poate să-i ajute
pe quraişiţi să-i învingă pe hawazini.
450
Pe 27 ianuarie 631, Mahomed părăseşte Mecca în fruntea unei armate de douăsprezece mii de oameni.
în seara de 30 ianuarie îşi aşază tabăra în regiunea muntoasă Wadi-Hunain (3).
Armata duşmană, alcătuită aproape pe de-a-ntregul din nomazi, numără douăzeci de mii de oameni.
Este cea mai puternică armată de nomazi ce putea fi formată în acea perioadă. Comandantul hawazinilor se
numeşte Malik-ben-Auf. A doua zi, armata musulmană, în poziţie de luptă, merge în întâmpinarea
duşmanului. Nu e încă ziuă. Deodată când porneşte prin defileu musulmanii sunt atacaţi din toate părţile cu
o mulţime de arme de către grosul nomazilor. Se creează derută. Cavaleria musulmană bate în retragere, la
galop. Şi aceasta demoralizează restul armatei. Musulmanii, abia treziţi în aceste prime ceasuri ale zorilor,
sunt luaţi prin surprindere şi nu reuşesc să-şi păstreze sângele rece.
 Coranul dă despre această înfrângere a islamului o lămurire diferită. El spune că musulmanii erau prea
mândri de izbânda lor împotriva Meccăi, de numărul şi de armele lor. Şi Dumnezeu i-a pedepsit pentru
toate acestea: „Dumnezeu v-a apărat în multe rânduri, iar la Hunain, când voi aţi fost în număr mare, nu v-a
ajutat la nimic aceasta. Oricât de larg ar fi, pământul a fost acum strâmt pentru voi; aţi întors spatele şi aţi
rupt-o la fugă. Apoi, Dumnezeu Şi-a coborât ocrotirea asupra trimisului Său şi a celor credincioşi lui. El a
făcut să
451
coboare armate nevăzute vouă pe urmele celor care nu credeau. Aceasta a fost plata necredincioşilor”
(4).
Iată cum s-au petrecut lucrurile: Mahomed, văzând armata musulmană în derută, a recurs la singurele
mijloace de care dispunea atât ca om, cât şi ca profet şi comandant. S-a căţărat pe o stâncă şi a strigat celor
care fugeau: „Eu sunt profetul cel adevărat. Sunt fiul lui Abd al-Muttalib. După mine, ansari! După mine,
prieteni de la copacul din Hudaibiya!”
La chemarea profetului, luptătorii vor alerga strigând: „Abbaika”, iată-ne lângă tine! (5)
Musulmanii îşi vor reveni. Vor relua lupta. Cuvintele profetului i-au pus pe jar. Unii luptători au înţeles
că Dumnezeu îi ajută pe musulmani, căci cărămizi negre cădeau din cer asupra soldaţilor duşmani şi-i
zdrobeau. Alţii vor vedea furnici care, pogorându-se din cer, vor năvăli peste tabăra hawazită. Şi cei ale
căror suflete erau mai curate au putut vedea chiar îngeri cincisprezece mii de îngeri care vor pogorî din cer
şi vor pune armata păgână în derută (6).
Victoria a fost de partea islamului. Musulmanii s-au îndreptat către Autas. în această localitate se aflau
masate trupele, femeile şi bunurile vrăjmaşului. Au pus mâna pe ele şi i-au dus pe toţi la Ja ikranah, la
cincisprezece kilometri miază-noapte de Mecca.
Mahomed a poruncit să fie aduse îndată la Mecca hainele şi bunurile pentru captivi; apoi el s-a
îndreptat către Taif, pentru a cuceri „cetatea întărită”. Căci Taif-ul era înconjurat de ziduri. Musulmanii vor
folosi catapulte. Atacul va începe dinspre suburbia de miază-zi numită Lyah, unde au distrus castelul lui
Malik-ben-Auf, comandantul trupelor hawazine. în afară de catapulte s-au folosit şi un fel de „blindate”,
făcute cu piei de cămilă. Persanul Salman, care a inventat khandaqul tranşeul pentru apărarea cetăţii Mecca
-, va născoci pentru cucerirea
452
Taif-ului un car de asalt construit ca o ţestoasă uriaşă (7).
Cu toate aceste arme noi, cu tot entuziasmul asediatorilor, Taiful nu va cădea. Populaţia s-a baricadat şi
rezista. Mahomed a folosit atunci linguşirea. El a făgăduit libertate tuturor celor care se vor preda; însă
doar optzeci de oameni s-au predat şi s-au convertit (8).
Eşuând prin făgăduinţe, Mahomed a folosit ameninţarea. Le-a adus la cunoştinţă thaqifiţilor blocaţi la
Taif că, dacă vor refuza să se predea, va distruge sistemul de irigaţii, va tăia curmalii şi va nimici recoltele.
Cu toate acestea, Taiful nu a vrut să capituleze. Mahomed a schimbat tactica. După patruzeci de zile de
asediu a anunţat că Taiful nu poate fi luat decât „aşa cum ai prinde o vulpe în vizuina ei cu răbdare” (9).
Mahomed s-a întors la Jaikranah. Cei şase mii de prizonieri au fost împărţiţi de luptători, devenind
sclavii acestora (10).
În acest timp, o femeie a venit la Mahomed şi i-a spus: „Sunt sora ta de lapte, Sima.” Era o hawazină
din tribul Sa d. Ea era captivă şi urma să fie făcută sclavă. I-a arătat o cicatrice. Era o amintire de la
Mahomed care a rănit-o fără să vrea într-o zi când se jucau pe când erau copii, când amândoi erau crescuţi
de doica Halima. Mahomed, încântat de această întâlnire, îi va propune Şimei să rămână, copleşită de
cinste, în tabăra musulmană. Sima refuză. Vrea să fie liberă. Dar, înainte de a se întoarce în deşert, unde
trăia clanul ei nomad, a cerut lui Mahomed să-l elibereze pe iubitul ei. Era un nomad care arsese de viu un
musulman. Mahomed l-a eliberat pe iubitul captiv al Şimei şi i-a lăsat să plece (11).
453
Eliberarea Şimei şi a iubitului ei fără vreo răsplată, doar pentru că ea era sora de lapte a profetului, îi va
uimi pe beduini. O delegaţie de hawazini nomazi va veni la Mahomed şi cu candoarea de nelecuit a
primitivilor îi va cere să-i elibereze pe toţi prizonierii hawazini, pe motivul că ei sunt cu toţii „rude de
lapte”. Mahomed îi ceartă. Le spune că au venit prea târziu. Bunurile şi oamenii fuseseră deja împărţite.
Dar nomazii insistă asupra acestei „rudenii de lapte”. Mahomed le răspunde că singurul lucru pe care ar
putea să-l facă pentru ei era să elibereze prizonierii pe care îi deţinea el. Abu-Bakr va elibera şi el pe toţi
prizonierii pe care îi primise la împărţirea sclavilor. Omar, Aii, toţi musulmanii, până la ultimul, vor face la
fel ca Mahomed. Seara, toţi captivii sunt eliberaţi. Ei se vor converti. Se vor întoarce în deşertul lor,
lăudându-l pe Allah şi pe profetul lui (12).
Comandantul militar hawazin, curajosul Melik-benauf, va primi, pe lângă libertate, toate bunurile ce-i
fuseseră confiscate şi, de asemenea, o sută de cămile şi alte daruri. Malik nu se aştepta la o asemenea
purtare faţă de el. Drept recunoştinţă, devine musulman şi unul dintre cei mai pătimaşi misionari ai
islamului (13).
Un om de vază din Taif, Urwath-ibn-Mas ud, care s-a convertit şi care s-a întors îndată la Taif pentru a
răspândi islamul, a fost ucis. El a fost linşat de concetăţenii săi (14). Taifienii nu au vrut să cedeze.
Cum Mahomed convertise întreaga regiune la islam, a considerat că oraşul Taif nu mai reprezenta nici
un fel de primejdie. El părea precum o insulă într-o regiune în care toţi deveniseră aliaţii lui Mahomed.
Profetul a dat poruncă lui Abu-Sufian, căpitan al islamului de acum, să continue asediul Taifului. Se va
întoarce la Mecca.
454
Trupele musulmane erau nemulţumite de profet. Ansarii vor protesta. Considerau că au fost nedreptăţiţi
la împărţirea pradei, ca ultimii luptători. Mahomed, pe cămila lui albă, îi vede sosind pe ansari care i se
plâng. Smulge un fir de păr de la o cămilă şi spune: „Oameni, nu voi păstra nimic din prada voastră, nici
cât un fir de păr, în afara drepturilor care vă vor reveni tuturor îndată!” (15).
Ansarii îi reproşează lui Mahomed că a dat quraişiţilor cu mult mai mult decât lor. Era adevărat.
Mahomed a dat fără să socotească, a făcut mari daruri quraişiţilor. Neglijându-i pe ansari. A făcut aceasta
pentru a-i atrage pe quraişiţi la islam. Locuitorii cetăţii Mecca sunt al-mu allahah qulubu hum ori „cei ale
căror inimi trebuie să fie împăcate”.
Mahomed recunoaşte că a dat mult quraişiţilor. Dar le spune ansari lor: „Nu vă consideraţi mulţumiţi că
aceşti oameni au mers cu cămilele lor şi cu oile lor, în timp ce voi vă întoarceţi la Medina cu trimisul lui
Dumnezeu? Doamne, păzeşte-i pe ansari, pe fiii ansarilor şi pe fiii fiilor ansarilor şi în ziua judecăţii ei să
se afle în cer cu mine!”
Ansarii vor plânge de emoţie. Le-a părut rău că au vorbit de cămile şi de oi. Că au cerut pradă, când ei
îl aveau pe profet.
Câteva zile mai târziu, Mahomed va părăsi Mecca luându-i pe ansari, pe fraţii săi şi pe prietenii de
aceeaşi credinţă, cu care încheiase pactul la Aqaba şi ummah, comunitatea de credinţă şi frăţie în
Dumnezeu. El s-a întors cu ansarii la Medina. La Mecca, profetul a lăsat un khalifaun înlocuitor. Primul
înlocuitor al profetului la Mecca a fost un tânăr de mai puţin de treizeci de ani din clanul omayd, clanul lui
Abu-Sufian.
455
La puţină vreme după întoarcerea lui Mahomed la Medina a sosit o delegaţie din Taif care a fost de
acord cu capitularea şi cu convertirea la islam. Cu toate acestea, taifienii cereau să li se îngăduie la fel ca
mai înainte prostituţia, cămătăria, băuturile alcoolice şi multe alte lucruri. Fiind privaţi de toate acestea, le
era foarte greu (16). Mahomed nu s-a supărat, nu a fost de acord cu toate aceste cereri, dar i-a scutit pe
taifieni de rugăciune, de taxe şi de armată. Prietenii profetului au dorit lămuriri în această privinţă. Ei nu
înţelegeau cum cineva poate fi musulman doar pe jumătate. Mahomed le-a răspuns că din clipa în care
taifienii vor deveni cu adevărat musulmani ei vor înţelege gravitatea lucrurilor pe care le cer — de a fi
scutiţi acum şi-şi vor reveni de la sine. înainte de moartea lui Mahomed, taifienii vor veni să ceară să
adopte toate practicile musulmane. Ei nu vor mai fi scutiţi de post şi de rugăciune. Mai mult, vor cere să
trimită soldaţi care să lupte pentru islam. Mahomed a avut dreptate arătându-se tolerant.
LXXVII
Cel de-al nouălea an al islamului
Suntem în anul 631. Este al nouălea an de când Mahomed a fugit noaptea din Mecca pentru a nu fi
asasinat. L-a lăsat pe Aii, care se culcase în patul profetului pentru a-i face să creadă pe asasini că el era
gata să adoarmă în casa sa, ca să-i îngăduie lui Mahomed, în acest timp, să fugă cu Abu-Bakr. Nouă ani s-
au scurs de la şederea în peştera plină de şerpi şi de la călătoria către Medina, unde călătorii au fost
urmăriţi de beduinii care voiau să pună mâna pe Mahomed, căci pe capul său se pusese un preţ. Cei care
urmau să-l aducă mort sau viu duşmanilor săi ar fi primit o sută de cămile drept recompensă de la cetăţenii
din Mecca.
Nouă ani au trecut de la fuga din Mecca, de la Hegira. Astăzi, Mecca este cucerită. Toţi cei care au vrut
să-l ucidă pe Mahomed şi care au luptat împotriva lui sunt acum locotenenţii săi credincioşi, slujitorii lui.
Ikrimah, fiul lui Abu-Jahl, este conducătorul trupelor musulmane şi Qadaqat al hawazinilor (1). Va muri ca
erou pe câmpul de luptă. Acum spune: „Am luptat cu toate puterile mele împotriva adevărului lui
Dumnezeu. Pentru ce să nu lupt cu mai multă putere pentru Adevăr?” (2).
Abu-Suffian, care a comandat armatele quraişite împotriva lui Mahomed la Ohod, la khandaq, este
guvernator al islamului la Najran. Khalid este comandant musulman.
Mecca este cucerită şi toţi quraişiţii sunt musulmani. Şi nu doar Mecca. întreaga Peninsulă Arabică
acest paralelogram de nisip de trei milioane de kilometri pătraţi este cucerită pe de-a-ntregul. Islamizată. în
zece ani, armatele lui Mahomed au cucerit, în medie, opt sute douăzeci şi doi de kilometri pătraţi pe zi (3).
Iar în primele trei bătălii musulmanii erau atât de săraci, încât nu aveau decât o cămilă la doi oameni şi nici
măcar un cal. La bătălia de la Badr, armata musulmană a aliniat pe front doi cai şi trei sute treizeci de
oameni. La Hunain însă ea a avut o mie de cai, iar în bătălia de la Tabuk, din 630, a avut zece mii.
Ascensiunea islamului era una vertiginoasă.
Prima luptă musulmană a fost dată de un grup de patru oameni la Nakhlah. A doua, la Badr, cu trei sute
treizeci. Au fost şapte sute de musulmani la Ohod. Trei mii la Khandaq. Zece mii la cucerirea Meccăi,
douăsprezece mii la Hunain şi treizeci de mii la Tabuk.
Cât despre pierderile de vieţi omeneşti ale islamului, acestea au fost neînsemnate. La Badr, au fost ucişi
paisprezece musulmani. La Ohod şaptezeci. în lupta împotriva triburilor Banu Mustaliq a fost un singur
mort şi şase în bătălia de la Khandaq. Doi oameni vor muri în bătălia pentru cucerirea Meccăi. Niciodată în
decursul istoriei nu s-au cucerit atât de multe teritorii cu atât de puţine pierderi.
Arabia a devenit musulmană. Adică oamenii care trăiesc aici respectă cei „cinci stâlpi ai islamului”.
Aceştia sunt:
457
1) Taşahhudul ori mărturisirea de credinţă: „Nu e alt Dumnezeu în afară de Allah şi Mahomed este
trimisul lui Dumnezeu.”
2) Salatul ori rugăciunea zilnică care se face de cinci ori pe zi.
3) Salinul ori postul timp de treizeci de zile ale lunii Ramadan.
4) Zakatul ori dijma legiuită.
5) Hajjul ori pelerinajul la Mecca.
în acest al nouălea an de la Hegira, Mahomed, puţin suferind, se află la Medina. Este anul numit am-al-
Wufud ori „anul ambasadorilor” (4). Profetul primeşte ambasadorii şi delegaţiile triburilor aflate sub
control musulman.
în nouă ani, cu toate că este conducător religios, militar şi politic al unui teritoriu imens, Mahomed n-a
schimbat nimic din modul său de viaţă. îi primeşte pe ambasadori cu cea mai mare simplitate. Plecăciunile
458
sunt interzise (5). Bilal, muezinul negru, îi întâmpină şi-i conduce pe ambasadori. Aceştia locuiesc în
casa oaspeţilor de la Ramla-bint-al-Harith, la Najjariyaa. Atunci când nu mai este loc în casă, ambasadorii
locuiesc în corturi, în curtea moscheii.
Evreii şi creştinii nu sunt obligaţi să îmbrăţişeze islamul, la fel ca idolatrii. în statul musulman ei se
bucură de privilegii speciale. Populaţia din Najran, cu toate că cu mulţi ani înainte fusese masacrată de Dhu
Nuwas, este creştină.
Două scrisori de la Mahomed stabilesc drepturile şi îndatoririle creştinilor în statul musulman. Iată
textul: „în numele lui Dumnezeu cel îndurător şi preamilostiv:
459
profetul Mahomed către episcopul Abul-Harith, episcopilor din Najran, preoţilor şi celor care îi urmează, la
fel ca şi monahilor: acestora le revine tot ceea ce au, fie puţin, fie mult, bisericile lor, locurile lor de
rugăciune şi mănăstirile lor. Acestora, de asemenea, fie ocrotirea lui Dumnezeu şi a trimisului Său! Nici un
episcop nu va fi mutat din scaunul lui episcopal, nici un monah din mănăstirea lui, nici un preot din parohia
lui. Nici unul din drepturile lor, nici din puterile lor, nu vor fi schimbate; şi nici un obicei cu care ei s-au
deprins. Asupra acestora, ocrotirea lui Dumnezeu şi a trimisului Său va fi garantată pentru totdeauna, câtă
vreme ei se vor purta cu sinceritate şi vor lucra după datoriile lor. Ei nu vor fi supuşi opresiunii, nici ei
înşişi nu vor fi opresori” (6).
O delegaţie a creştinilor din Najran a venit la Medina în acest al nouălea an după Hegira. Ea va fi
primită de Bilal, ca de obicei. „Hainele şi cămilele lor îi vor uimi pe cei din Medina (7). Delegaţia creştină
este alcătuită din episcopul Abu Hrithah-ibn-Alqamah, Aqib, vicarul Abd-al-Masih şi conducătorul
caravanei Al-Aiham. Episcopul şi preoţii poartă sutane şi ornamente preoţeşti. Ei îi cer lui Mahomed
îngăduinţa de a celebra slujbele creştine. Mahomed le pune la dispoziţie moscheea din Medina, unde
episcopul şi preotul din Najran se întorc către răsărit pentru slujbă. Nimeni niciodată nu l-a întrecut pe
Mahomed în toleranţă. De altfel, el i-a considerat întotdeauna pe creştini ca fraţii cei mai apropiaţi de
islam.
Coranul spune: „Printre creştini veţi afla oameni cumsecade şi ataşaţi de musulmani, deoarece ei sunt
preoţi şi oameni evlavioşi dedicaţi smereniei. Când aud citindu-se
460
din Coran îi veţi vedea plângând de bucurie că au cunoscut Adevărul. Doamne, spun ei, credem!” (8).
În timp ce Mahomed organizează statul musulman, în acest an „al ambasadorilor”, Abu-Bakr a fost
însărcinat cu conducerea hajjului — marele pelerinaj în fruntea a trei sute de credincioşi. în drum către
Mecca, Abu-Bakr se întâlneşte în localitatea Abu-Hulaifa cu Aii, fiul adoptiv al lui Mahomed.
Profetul are o comunicare importantă să le facă. în acel an - 631 idolatrii erau pentru ultima oară primiţi
să ia parte la pelerinaj. în puţină vreme, pelerinajul de la Mecca va fi rezervat doar musulmanilor. în anul
următor în 632 marele pelerinaj va fi condus de Mahomed însuşi şi nici un păgân nu va mai lua parte la
acesta. Nimeni, în afară de musulmani.
LXXVIII
Predica de rămas bun a profetului Mahomed
în anul 632, anul al zecelea de la Hegira, la sfârşitul lunii Dhul Hijja (februarie), Mahomed merge în
pelerinaj la Mecca. împlineşte toate ritualurile care prin exemplul său vor fi astfel consacrate.
Musulmanul care merge în pelerinaj se pune în starea de ihram ori consacrare. Se îmbracă în veşmânt
fără cusătură, numit ihram, alcătuit din două părţi: izar, o parte de stofă ce-i înconjoară trupul de la pântece
la genunchi, şi rida, o altă bucată de stofă care acoperă partea umărului stâng, spatele şi pieptul şi care se
înnoadă în partea dreaptă. Capul trebuie să rămână gol. Sunt permise doar sandalele. Cât despre femei, ele
se îmbracă într-un veşmânt din cap până-n picioare (1). Starea de ihram interzice legăturile trupeşti,
îngrijirea trupului, vânătoarea, smulsul plantelor, vărsarea de sânge.
La Mecca, Mahomed face de şapte ori înconjurul kaabei, tawaf. Face sa y drumul în pas grăbit între
colinele Safa şi Marwa în amintirea lui Agar, care căuta apă pentru Ismael. Urmează mersul la Mina unde,
după rit, se aruncă şapte pietre asupra a trei grămezi de piatră, djara. Pelerinajul se încheie prin sacrificiul
unui berbec
462
a cărui carne este împărţită săracilor. Aceasta e sadaqa, milostenia.
Mahomed este urmat în acest pelerinaj de paisprezece mii de credincioşi.
La Arafat, pe Muntele Mulţumirii, Jabal-ar-Rahmah, le vorbeşte credincioşilor adunaţi în jurul lui. Căci
nu sunt decât credincioşi. Cu un an înainte, profetul, prin mijlocirea lui Aii, interzisese păgânilor să ia parte
la pelerinaj.
Era vineri, nouă Dhul Hijja.
„Tradiţia arată că profetul era neliniştit, că vocea lui slabă ar fi putut să fie neînţeleasă de o parte dintre
cei de faţă. El aşază atunci alături de sine pe o stâncă pe muezinul-model Bilal care, cu vocea lui puternică,
repetă toate cuvintele spre mulţime” (2). Oameni cu voce puternică sunt aşezaţi în mai multe locuri pentru
a repeta cuvintele profetului. Ca un ecou multiplicat de sute şi sute de ori, vorbele lui Mahomed sunt
răspândite şi rezonează în deşertul nemărginit al Arabiei.
Această khutba ori predică rostită de Mahomed este numită „predica de rămas bun”. Este „un legământ
care rezumă, precum o chartă, drepturile ca şi datoriile omului, adevăratul testament al profetului, căci el
va muri trei luni mai târziu” (3). înainte ca profetul să vorbească, Rabi a-ben-Omayya strigă:
„Trimisul lui Allah vă spune:
ştiţi voi ce lună este aceasta?
lună sfântă, răspunde mulţimea.
ştiţi voi ce pământ este acesta?
pământ sfânt, răspunde mulţimea.
ştiţi voi ce zi este aceasta?
ziua marelui pelerinaj.”
Profetul spune atunci: „Allah a sfinţit pentru voi oamenii şi bunurile voastre, până în ziua în care voi
veţi fi împreună cu El, aşa cum sunt sfinte luna aceasta, pământul acesta şi ziua aceasta” (4).
Apoi Mahomed începe predica de rămas bun: „Slavă lui Dumnezeu: Îl lăudăm, îi cerem ajutor, îi cerem
iertare şi ne întoarcem către El; şi căutăm ocrotire după Dumnezeu împotriva păcatelor sufletelor noastre şi
faptelor noastre rele. Oricine este îndrumat de Dumnezeu nicicum nu rătăceşte; şi oricine se îndepărtează
de El, nimeni nu-l povăţuieşte. Mărturisesc că nu este Dumnezeu în afara lui Dumnezeu; El singur, căci nu
are nici un asociat; şi mărturisesc că Mahomed este slujitorul şi trimisul Lui.
Vă prescriu, o, slujitori ai lui Dumnezeu, teama de Dumnezeu şi vă cer să ascultaţi de El. Caut, astfel,
să încep prin ceea ce este cel mai bun.
Aşadar, o, popor, ascultă ceea ce lămuresc, căci nu ştiu dacă voi mai putea să vin aici peste un an.
O, popor, într-adevăr sângele vostru, bunurile voastre şi cinstea voastră sunt de neîncălcat până la
întâlnirea Domnului vostru. La fel, de neîncălcat ca chiar această zi, în această lună, în acest ţinut sfinţit.
Mi-am împlinit bine îndatorirea mea? O, Doamne, dă-mi mărturie!”
„Cu ajutorul lui Allah!, răspunde mulţimea. Cu ajutorul lui Allah, dăm mărturie!” (5).
Profetul dă apoi mai multe porunci care trebuie ţinute:
„Cine primeşte un lucru, să-l dea celui care i l-a încredinţat.
Şi interesul (cămătăria) timpului de neştiinţă este şters, dar voi aveţi dreptul la capitalul vostru; să nu
fiţi
463
nici opresori, nici oprimaţi. Dumnezeu a poruncit să nu mai existe dobândă. Şi prima prin care încep este
dobânda cuvenită unchiului meu Abbas ibn-Abd al-Muttalib care va fi anulată.
Şi cei care au murit în timp de neştiinţă sunt iertaţi.
 Şi moartea cu voie va fi pedepsită de legea talionului; şi moartea voită cu râvnă ori moartea cu un băţ,
ori cu o piatră, aceasta va costa o sută de cămile ca preţ al sângelui. Oricine va cere mai mult este un om al
vremurilor de neştiinţă.
Am împlinit aşadar bine datoria mea? O, Doamne mărturiseşte!
Aşadar, o, popor, satan, într-adevăr, a deznădăjduit să fie adorat în pământul vostru. Dar el va fi fericit să
fie ascultat în alte lucruri decât acesta: în acelea dintre faptele voastre pe care voi le consideraţi ca lipsite
de valoare. Păziţi-vă deci de el pentru religia voastră.
464
O, popor, într-adevăr, aşezarea unei lumi profane în mijlocul lunilor de armistiţiu ale lui Dumnezeu
este o adăugire a relei credinţe; sunt rătăciţi prin această adăugire cei care s-au dat relei credinţe: ei
profanează această lună în timpul unui an şi o fac sfântă în timpul altui an, pentru a lua aminte din afară la
numărul lunilor sfinţite ale lui Dumnezeu; ei profanează ceea ce Dumnezeu a sfinţit şi sfinţesc ceea ce
Dumnezeu a făcut profan. Şi, într-adevăr, timpul a revenit la starea în care Dumnezeu le-a creat, ziua în
care El a făcut cerurile şi pământul (anul cu aşezarea lunii şi fără aşezare coincizând atunci). Şi, într-
adevăr, numărul lunilor după Dumnezeu este de douăsprezece, în Cartea lui Dumnezeu, în ziua în care El a
creat cerul şi pământul. Din aceste douăsprezece
465
luni patru sunt sfinte, dintre care trei la rând şi una aparte: Dhu l-Qadah, Dhul-Hidjdjah şi Muharram şi
Radjab a Mudariţilor, care se află între Jumada şi Şaban.
Mi-am îndeplinit cu bine sarcina mea? O, Dumnezeule, mărturiseşte!
Aşadar, o, popor, cât despre soţiile voastre, ele au un drept asupra voastră şi voi aveţi un drept asupra
lor; pentru voi se cuvine ca ele să nu lase să intre în patul vostru nimeni în afară de voi şi ele să nu lase în
casele voastre să intre pe nimeni pe care voi nu-l iubiţi, fără de îngăduinţa voastră; şi ele să nu săvârşească
fapta desfrânării. Şi dacă fac una ca aceasta, Dumnezeu vă îngăduie cu adevărat să le alungaţi şi să faceţi
paturi separate şi să le loviţi, dar nu atât de aspru. Şi dacă ele încetează şi vă ascultă, se cuvine să le daţi
hrană şi îmbrăcăminte de trebuinţă. Şi să aveţi faţă de soţiile voastre cea mai bună purtare, căci, într-
adevăr, ele sunt ca nişte prizonieri la voi şi nu pot să facă nimic de la ele însele. Şi într-adevăr, voi le-aţi
luat ca pe un dar de la Dumnezeu şi se cuvine să vă purtaţi cu ele după cuvântul lui Dumnezeu. Temeţi-vă
dar de Dumnezeu în ceea ce le priveşte pe femei şi purtaţi-vă bine cu ele.
Am împlinit eu, aşadar, sarcina mea bine? O, Dumnezeule, mărturiseşte!
O, popor, într-adevăr, credincioşii sunt fraţi şi bunurile unui frate sunt de neîncălcat în afară de
bunăvoirea sa.
Am împlinit eu, aşadar, cu bine datoria mea? O, Dumnezeule, mărturiseşte!
Să nu vă faceţi deci rău-credincioşi după moartea mea, strângându-vă gâturile unii altora. Şi, într-
adevăr,
466
am lăsat după voi ceea ce ar putea să împiedice rătăcirea: Cartea lui Dumnezeu şi Tradiţia profetului Său.
Am îndeplinit eu, aşadar, cu bine îndatorirea mea? O, Dumnezeule, mărturiseşte!
O, popor, într-adevăr, Domnul vostru este unul şi strămoşul vostru este unul. Descindeţi cu toţii din
Adam şi el a fost creat din pământ. Cel mai demn dintre voi după Dumnezeu este cel care se teme de El cel
mai mult. Şi nici un arab nu este mai mare ca cineva care nu este arab, în afară de evlavie.
Am împlinit aşadar bine datoria mea? O, Dumnezeule, mărturiseşte!”
La aceasta mulţimea răspunde: „Da!”
Şi a adăugat:
„O, voi, toţi cei de faţă, faceţi să ajungă aceste cuvinte la cei care lipsesc.
O, popor, cu adevărat Dumnezeu a lăsat pentru fiecare moştenitor partea lui de moştenire. Nu este
aşadar îngăduit să faci un testament pentru un moştenitor mai mult decât partea care-i este datorată.
Testamentul unui străin nu trebuie să depăşească o treime din întregul moştenirii. Şi copilul aparţine
căminului şi mamei; şi bărbatul care a săvârşit adulter este ucis cu pietre. Oricine va revendica rudenia
altcuiva decât tatăl său şi oricine va cere o altă ocrotire decât pe aceea a ocrotitorilor lui, aceluia blestemul
lui Dumnezeu, al îngerilor şi al tuturor oamenilor. Nu se va primi de la ei în ziua judecăţii nici o plată, nici
altceva (răsplată). Şi pacea asupra voastră!” (6)
Khutba predica de rămas bun a profetului a iscat o emoţie sfâşietoare printre cei o sută patruzeci de
467
Mii de credincioşi care au repetat în inima lor, până la sfârşit, fiecare cuvânt al lui Mahomed.
întrebările repetate ale profetului, balaghtu, adică „am împlinit eu bine datoria mea?”, desparte fiecare
sfârşit de capitol, şi răspunsul afirmativ al mulţimii care mărturiseşte că a împlinit bine misiunea lui de
profet pe pământ dau acestui discurs caracterul unei grave şi solemne opere muzicale, care face să se
cutremure deşertul arab precum un cor de mii de voci ar face să tremure bolţile unei catedrale. întrebarea
obsedantă, tulburătoare: „balaghtu?” va rămâne gravată în minţile, în inimile, în carnea credincioşilor.
Acest pelerinaj va fi numit hajj-al-balagh, în amintirea întrebării obsedante „balaghtu?”
„Am împlinit bine?”
Dar, de obicei, predica e numită hajj-al-wada, „pelerinajul de rămas bun”.
Islamul va fi, de acum, marcat de predica lui Mahomed care, astăzi consideră ziua de sărbătoare a
predicii ca cea mai mare sărbătoare a sa marea Sărbătoare ori îd-al-kabir.
LXXIX
Sfârşitul vieţii pământeşti şi sfârşitul misiunii profetului
Mahomed are şaizeci şi trei de ani. Pelerinajul de rămas bun a luat sfârşit. îngerul Gabriel se arată şi
dictează aceste versete profetului bolnav: „Astăzi am pus pecetea religiei voastre. Harurile mele asupra
voastră s-au împlinit. M-am desfătat să vă dăruesc islamul ca din, ca lege” (1).
Mahomed se va întoarce la Medina. E mereu bolnav. Misiunea lui a început pe Jabal an Nur, „Muntele
luminii”, în anul 610. în acel timp, Gabriel i-a poruncit: „Citeşte, în numele Domnului!” (2).
Doisprezece ani mai târziu, Mahomed va trece prin peştera şerpilor, Jabal-Thaur, din apropiere de
Mecca, unde a rămas cu Abu-Bakr, ameninţat cu prinderea şi cu moartea. Coranul povesteşte (3): „Allah a
apărat pe profetul vostru atunci când, prigonit de necredincioşi, cu un singur prieten, profetul îi spunea
acestuia când ei erau amândoi în peşteră: «Nu te întrista nicicum! Allah este cu noi.» Aceasta era în anul
622.”
Există, în sfârşit, al treilea munte, Jabal-al-Rahmah, muntele mulţumirii, la Arafat, şi al treilea
eveniment. Acesta s-a petrecut în anul 632, la zece ani după Hegira. Aici Mahomed a pronunţat predica de
rămas bun.
469
Iar acum, la trei luni după întâlnirea cu credincioşii iată, a sosit adjalul, sfârşitul vieţii.
Într-o noapte, Mahomed s-a trezit. Era a doua lună din cel de-al unsprezecelea an al Hegirei. Suntem în
anul 632. în plină noapte, Mahomed merge să-i salute pe morţi ori, mai degrabă, pe morţii căzuţi în bătălia
de la Ohod, care sunt înmormântaţi în cimitirul din Baqi (4). întors acasă, aude văitându-se o femeie care
se plânge de o durere de cap. îi spune: „Dar pe mine mă doare capul, nu pe tine!” Se simte atât de bolnav,
încât cere celor din jurul său să-i aducă şapte găleţi de apă de la şapte puţuri. Un om din deşertul fără
margini nu visează niciodată decât la un singur remediu: apa. E visul lui suprem. Căci omului deşertului îi
este sete în fiecare zi. „Şi noi bem apa noastră pe arginţi” (5). Apa este un medicament eficace pentru
aproape toate bolile. După ce şi-a potolit setea cu apă de la şapte puţuri diferite din oraşul Medina,
Mahomed se simte mult mai bine (6).
Locuieşte aproape de moschee. Casa lui are doar parter, construită chiar pe pământ şi înconjurată de o
curte în care pasc câteva capre (7). A doua zi, Mahomed e cu capul bandajat. Se duce la moschee. Urcă la
amvon, în minbar. Vorbeşte celor care sunt căzuţi în lupte pentru biruinţa islamului, mai cu seamă morţilor
căzuţi la Ohod, pe care el i-a cercetat în timpul nopţii la cimitirul din Medina. Apoi Mahomed îi anunţă pe
credincioşi că „unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, dintre cei care sunt la moschee, va trece în curând la
Ziditorul”. Toţi oamenii vor înţelege că Mahomed îşi vesteşte propriul sfârşit. Credincioşii vor începe să
plângă. Profetul le face semn să se oprească. Mai are să le spună lucruri foarte importante. Le spune că
vrea
470
să plece din această lume cu sufletul curat şi cu conştiinţa împăcată. îi întreabă dacă a făcut rău cuiva.
„Dacă am rupt spatele cuiva, iată spatele meu. Legea talionului.
Dacă am rănit cinstea cuiva, iată cinstea mea. Legea talionului.
Ura n-a fost în firea mea, nici în faptele mele.
îl voi iubi pe acela dintre voi toţi care va continua asupra mea dreptul său, dacă este vreunul, ori care
mă va elibera de aceasta. Atunci voi fi cu Dumnezeu, având sufletul împăcat” (8).
Un om căruia Mahomed îi datora trei drahme trei monede de argint se ridică şi le cere. El a luat vorbele
profetului ad litteram. în felul celor care sunt curaţi cu inima. Profetul cere să i se plătească pe loc datoria,
căci aceasta era una reală. Apoi el îi roagă pe credincioşi să nu-l lase să moară fără să spună dacă le-a făcut
rău şi fără să îi ceară socoteală în cazul în care le-a făcut.
„Nu vă temeţi nicicum de tulburare. Tulburarea de aici este mai puţin apăsătoare decât cea de sus.”
Mahomed nu poate să se desprindă de credincioşii săi. El le vorbeşte despre o mulţime de lucruri care îi
vin în minte. Vorbeşte de Usama, fiul lui Zaid, căruia i-a încredinţat comanda trupelor în timpul expediţiei
în Siria. îi ia apărarea. Spune că Usama merita această comandă pentru calităţile sale personale şi ca un
omagiu adus tatălui său, sclavul eliberat Zaid, fiul adoptiv al profetului, mort la Mutah. Mahomed vorbeşte
apoi ansarilor: „Muhajirunilor, emigranţilor, vă cer să vă purtaţi cum se cuvine cu ansarii! Ei au fost
tezaurul credinţei mele şi la ei am aflat ocrotire. Faceţi bine ansarilor şi
iertaţi-i de fiecare dată când fac o greşeală. Lumea se va mări, dar ansari vor rămâne aceia care au fost.”
 Mahomed spune că ansarii au fost pentru el precum hainele pentru trupul său: „Ansarii şi-au îndeplinit
misiunea lor şi nu au de aici înainte decât drepturi, nu îndatoriri.” Mahomed porunceşte ca mormântul său
să nu fie loc de închinare. El părăseşte moscheea, în vreme ce mulţimea plânge şi-l roagă să nu plece.
A doua zi începe agonia lui Mahomed. Timp de câteva zile el suferă nespus. Pretinde că otrava dată de
evreica din Khaibar îl ucide: „Am suferit din când în când din pricina acestei otrăvi; dar acum ea mi-a
crăpat o venă la gât” (9).
471
în timpul bolii profetului, Abu-Bakr slujeşte în locul acestuia. într-o zi, Mahomed, de pe patul lui de
suferinţă, aude vocea lui Omar care recită din Coran în moschee. Mahomed este contrariat. într-o altă zi
simţindu-se mai bine merge la moschee, susţinut de oameni. Abu-Bakr slujeşte. Vrea să-i cedeze locul.
Mahomed îi porunceşte să continue şi se retrage dus de oamenii care-l susţin. Luni, cea de-a treia zi a lunii
rabi, în anul al unsprezecelea al Hegirei, adică pe 8 iunie 632, Mahomed va muri. Sunt de faţă Aii, fiul lui
adoptiv, vărul şi ginerele său, şi unul dintre primii săi prieteni credincioşi, Al-Fadl, şi Kutham, fiii lui
Abass, verii săi, care l-au dus pe braţele lor în ultimele zile.
Este de faţă Usama-ben-Zaid-Harithah, fiul lui Zaid. Şi, de asemenea, sclavul eliberat Şuqran şi Aus-
ben-Khuli, ca şi toate soţiile, începând cu Aişa.
La moartea sa, Mahomed nu are nimic, nici o avere, înainte de a-şi da sufletul, îşi aminteşte că Aişa are
şapte dinari. O cheamă şi-i porunceşte să dea aceşti bani săracilor
472
fără întârziere: „Mi-e ruşine să mă întâlnesc cu Dumnezeu cu şapte dinari de aur în buzunarul meu”, spune
el.
Cei care-l înconjoară îl văd fericit de a-şi fi amintit de aceşti bani şi de a fi putut să scape de ei înainte
să moară. Mahomed a spus întotdeauna: „Noi, profeţii, nu lăsăm moştenire” (10).
Când s-a făcut inventarul la ceea ce a lăsat, s-au găsit un catâr alb, arme, mai cu seamă săbii, şi câteva
crâmpeie de pământ.
Luni dimineaţa înainte de moartea sa -, cum starea lui Mahomed se înrăutăţea, a fost constrâns să ia
leacuri. Aceasta l-a supărat nespus pe profet. Când şi-a revenit, i-a forţat pe cei care l-au obligat să ia
leacuri să ia şi ei (11).
Apoi, Mahomed a cerut să se spele pe dinţi. Este ultimul lucru pe care l-a cerut în timpul vieţii lui
pământeşti. Căci Mahomed a avut cultul curăţeniei. I-a plăcut întotdeauna să repete: „Curăţenia este
jumătate din cult.”
Aişa povesteşte: „Eram tânără, nu înţelegeam nimic în simplitatea mea. Profetul şi-a dat ultima suflare
în braţele mele şi eu n-am ştiut nicicum. Când alte femei de faţă vor începe să plângă, am înţeles ce s-a
petrecut şi am început să plâng şi eu împreună cu celelalte” (12).
în clipa în care Mahomed a murit, pecetea profeţiei, acea marcă pe care o purta între cei doi umeri, a
dispărut. La moartea unui profet, misiunea lui ia sfârşit. Misiunea fiind încheiată, pecetea s-a retras.
Mahomed va fi înmormântat chiar în locul în care a murit. Un vechi obicei arab cere ca un comandant
să fie înmormântat sub cort, acolo unde el şi-a dat sufletul.
Au fost chemaţi doi gropari pentru a săpa mormântul profetului. Căci la Mecca mormântul este drept,
în vreme ce la Medina se sapă o nişă lângă groapă şi acolo se pune trupul. S-a hotărât să se facă mormântul
după obiceiul groparului care va sosi primul. Au fost chemaţi unul din Mecca şi unul din Medina. Mai întâi
a venit cel din Medina.
Şuqran va îmbrăca pe profet cu haina sa „ca nimeni să nu o mai poarte şi pentru ca el să fie
înmormântat cu ea”.
473
Apoi trupul a fost spălat, dar nu a fost dezvelit deloc din respect. Trupul lui Mahomed a fost înfăşurat
într-un covor roşu şi înmormântat fără sicriu, după obiceiul arab. I s-a aşezat capul întors către dreapta, ca
el să privească spre Mecca, şi obrazul drept descoperit, ca să poată să atingă pământul. Pe mormânt s-a
sădit o crenguţă verde. în câteva zile creanga va fi pârlită de soare şi se va preface în praf.
Peste câţiva ani, din trupul pus în pământ nu va mai rămâne nimic. Deşertul nu păstrează trupurile care
îi sunt încredinţate. Din om nu rămâne decât ceea ce el a creat cu spiritul lui.
Mahomed nu a lăsat urmaşi.
La un moment dat, cu câteva ceasuri înainte de moarte, a vrut să îşi dicteze învăţăturile sale. A cerut un
scrib căruia să-i dicteze ultimele lui dorinţe. Aişa a trimis să-l caute pe Abu-Bakr. Hafsa a trimis să-l caute
pe Omar. Alţii au trimis să-l caute pe Aii. Când Mahomed a văzut că veniseră mai mulţi, deşi el nu
chemase decât unul singur, le-a spus să plece toţi trei. După moartea lui, se vor descurca. Allah va hotărî pe
cel care îi va succeda profetului.
474
Când mulţimea a aflat de moartea profetului, va începe jalea. Atunci Omar a mers la moschee şi a
interzis musulmanilor să spună că profetul a murit. A tras spada şi a strigat: „Oricui va crede că trimisul lui
Dumnezeu a murit îi voi tăia gâtul. Mahomed nu a murit: el s-a dus doar la Dumnezeu, aşa cum Moise s-a
dus acolo, pentru a se reîntoarce îndată la ai săi, ca să-i îndrume până în ziua învierii” (13).
Atunci Abu-Bakr a intrat în moschee şi a spus: „Omar, taci!”
S-a adresat mulţimii şi a spus că Mahomed nu era decât un trimis al lui Dumnezeu. Asemenea altor
trimişi care au venit să înveţe adevărul şi care au murit: „Popor, oricine ar adora pe Mahomed, să ştie că el
a murit cu adevărat! Dar oricine adoră pe Dumnezeu, să ştie că Dumnezeu este viu şi nu moare niciodată!”
Omar s-a prăbuşit la pământ de durere şi mare a fost plânsul său (14).
Şi a fost sfârşitul vieţii lui Mahomed.
Sfârşit
Referinţe
I
(1) Al Baladhuri, Ansab al-achrâf (ms. Reissultkuttab, Istanbul, 2 vol.), p. 28.
(2) R.H. Kiernan, LExploration de L’Arabie (tr. fr. Paris, 1938), p. 34.
(3) Kiernan, 34.
(4) At-Tabari. Tarich ar-rusul wal-muluk (Annales), Ed. de Goeje, Leiden, 1879-1901, pp. 926, 927.
(5) Kiernan, 34.
(6) Ibn Hicham, Kitab Rasul Allah (Das Leben Muhammeds nach Ibn Ishâk, editată de Ibn
Hishâm), Éd. Wuestenfeld, 2 vol. Göttingen, 1859-1860, p. 20.
(7) As-Suhaili, Ar-Raudal wmf Cairo, 1332, 1, 35.
(8) Ibn Hicham, 27.
(9) Ibn Kathir, Tafsir, IV, 549-552, cf. Hamidullah, 191.
(10) Coran, 85, 8,9, 10.
(11) Muhammad Hamidullah, Le Prophète de l’islam, Paris, 1959, p. 190.
(12) Lammens, L’Arabie occidentale avant l Hégire, Beirut, 1928.
(13) Ibn Hicham, 97.
(14) Iov, 9, 32,33.
II
(1) Maurice Gaudeproy-Demombynes, Mahomet, Paris, 1957, p. 321.
(2) H. Massé, L Islam, Paris, 1961, p. 129.
(3) Al-Aini, Umdat al-qarifi charh al-Bukhari, Cairo, 1308, VII, 317.
(4) At-Tabari, Djami al bayanfi tafsir al-Qur an, Cairo, 1903, 1, 2, 35.
(5) Ibn Djubair, cf. Demombynes, 378.
(6) Tabari, Annales, I, 193.
(7) Aini, 7,320.
(8) Aini, ibidem.
476
(9) Facerea 16, 1,2.
(10) Facerea 16, 11,12.
(11) Régis Blachère, Le Problème de Mahomet, Paris, 1953, p. 23.
(12) Baladhuri, Ansab, I, 22.
(13) Ibn Sad, Thabaqât (Ibn Sad, Biographien), Éd. Sachau, 9 vol. Leiden, 1905,1, 1,2,3.
(14) Ibn Hicham, 71.
(15) Baladhuri, I, 24.
(16) Suhaili, 1,97.
(17) Ibn Habib, Munammaq, cf. Hamidukkah, 539.
(18) Beruni, Al-Jamahirfi marifat al Jawahir, Haiderabad, 1555, p. 66.
III
(1) Facerea 12, 1-2.
(2) Tabari, Annales, I, 1074.
(3) Ibn Habib, Muhabbar, cf. Hamidullah, 539.
(4) Azraqi, Akhbâr Makkah, Leipzig, 1855, p. 113.
(5) Tirmidi, AI-Djani as-Salih, 7, 116.
(6) Robert Montagne, La civilisation du désert, Paris, 1947.
(7) Samouil-Ibn-Adia, Chants d’amour et de guerre de l’islam. Éd. Robert Lafont, Marsilia, 1942.
(8) Ibn Hicham, 97.
IV
(1) Hamidullah, 123.
(2) Hamidullah, 418.
(3) Ibn Hicham, 97; Tabari, Annales, I, 1074.
(4) Hamidullah, 181.
V
(1) Baladhuri, I, 29.
(2) Baladhuri, I, 29.
(3) Richard Bell, Who were the Hanifs?, Moslim World, XX, 1930, pp. 120-124.
(4) Tot Andrae, Mohammed, the Man and his Faith, Londra, 1956,
p. 111.
(5) Ibn Hicham, 120.
(6) Ibn Sad, I, 1,59.
(7) Washington Irving, Vie de Mahomet (tr. fr.), Paris, 1865), p. 26.
(8) M. Gaudeffoy Demombynes, Les Institutions musulmanes, Paris, 1921, p. 56.
(9) Baladhuri, Ansab, I, 41.
477
vi
(1) Eduard Classer, Zwei Inschriften Ueber den Dambruck von Marib. Mitteilungen der
Vorderasiatische Gesellschaft, Heft 6, Berlin, 1897.
(2) G. Ryckmans, Trois mois de prospection en Arabie (Comptes rendus Acad. Ins. 1952); Les
Traces de Saba, Bibliotheca Orientalis, 1952.
(3) Glasser, idem.
(4) Ibn Hicham, 28.
(5) Ibn Sad, 1,55,56.
(6) Ibn Sad, I, 56.
(7) Suhaili, I, 40.
(8) Ibn Hicham, 30.
(9) Ibn Kathir, Tafsir, IV, 550.
(10) Maqrizi, Al-Khabar-an al-bachar, IV, 73 (Ms. Ayasolla), cf. Hamidullah, 101.
(11) Ibn Hicham, 32.
(12) Ph. Lippens, Expéditions en Arabie centrale, Paris, 1956.
(13) Hamidullah, 317.
(14) Ibn Hicham, 31.
(15) Suhaili, 1,43.
(16) Coran, 14, 40.
(17) Ibn Hicham, 30.
(18) Coran, 5, 1-5.
VII
(1) Ibn Hicham, Sir at, cf. Ibn Qayym Al-Jauziyya, Zad al-maad, Le Caire, 1324, p. 87 §i Tor
Andrae, p. 35.
(2) Coran, 61,6.
(3) Ioan 14, 15, 16, 18.
(4) Ibn Saad, 57.
(5) Ibn Sad, 62, 64, 106, 109, 111.
(6) T.E. Lawrence, Seven Pillars of Wisdom, Londra, 1949, p. 37.
(7) Aini, Umdat al qari ft charch al-Bukhari, Cairo, 1308 şi Demombynes, 369.
(8) Tabari, Annales, I, 1756.
VIII
(1) W. Montgomery Watt, Mahomet à La Mecque (tr. fr. Paris, 1958), p. 46.
(2) Ieremia 35, 6, 7.
(3) Chant d’amour et de guerre de l’islam.
(4) Al-Waqidi, Kitab al-Maghazi (tr. J. Wellhausen, Berlin, 1882),
p. 252.
478
(5) R. Montagne, La civilisation du désert.
(6) Lamartine, Récit de Fatalla.
(7) Plângerile lui Ieremia 5, 9, 10 şi 4.
(8) Jean-Louis Burckardt, Voyages en Arabie (tr. Eryes, fi335).
(9) Abu Dawud, 16, cf. Hamidullah, 669.
(10) Baladhuri, Ansab, I, 42.
(11) YaQudi, Tarikh, Leyde, 1883, 7 şi 8.
(12) Ibn Hicham, 103 şi urm.
(13) Ibn Hicham, 104.
(14) Bukhari, 63, 31.
IX
(1) Ibn Hicham, 105.
(2) Ibn Hicham, 106.
(3) Ibn Hicham, 115, 116, 117.
(4) Ibn Sad, I, 1, 131, 132.
(5) Ibn Hicham, 116.
(6) Ibn Sad, I, 1,98.
(7) Coran, 12, 4, 5.
(8) Ibn Hicham, 856 şi 857.
(9) Ibn Sad, I, 1, 95; Ibn Hicham, 117.
x
(1) As-Suyuti, Raf cha n al-hubchan, cf. Hamidullah, 193.
(2) Ibn Sad, I, 1,62.
(3) Ibn Sad, I, 1,73.
(4) Hamidullah, 122 şi 377.
(5) Baladhuri, I, 253.
(6) Facerea 1,4, 10, 12, 18,21.
(7) Baladhuri, I, 35.
(8) Baladhuri, I, 36.
(9) Halabi, Insan al-uyunfi sirat al amin al-mamun, Cairo, 1, 149.
(10) Ibn Sad, I, 109.
(11) Demombynes, 61.
XI
(1) Régis B lachère, 31.
(2) Ibn Hicham, 115, 116, 117.
(3) Ibn Hicham, ibidem.
(4) Ibn Hicham, 120.
(5) Saint Augustin, Contr. Faust.
(6) Tor Andrae, 105.
479
(7) Ibn Sad, I, 1, 131, 132, 133.
(8) Tabari, Annales, 1, 1126; Ibn Sad 1, 106, 108.
(9) Hicham, 117.
Xii
(1) Ibn Sad, 1, 1, 80; Ibn Hicham, 106.
(2) YaQuhi, II, 14.
(3) Suhaili, I, 92.
(4) Ibn Sad, I, 1, 80.
(5) Tabari, Annales, I, 1126 şi 1127; Suhaili, I, 112.
(6) Ibn Al-Kalbi, Jamharat al-ansab, cf. Hamidullah, 606.
(7) Ibidem.
(8) Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(9) Abu Hilal Al-Askari, cf. Carlo A. Nallino, La littérature arabe, Paris, 1950, p. 35.
(10) Kitab Al-Aghani, Le Caire, 1285, IV, 7.
(11) Suyuti, Muzhir, II, 297, Le Caire, 1325.
(12) Demombynes, 60.
(13) Ibn Qutayba, Cha ir. Ed. Goeje, Leiden, p. 382.
(14) Nallino, 40.
(15) Hamidullah, 605.
( 16) Hamidullah, 605.
(17) Mohammed Essad Bey, Mahomet, Paris, 1934, p. 47.
(18) Aghani, 14, 41; Abu NuAim, Dalail al-nabuwwa, 28, Hayderabad, 1320.
(19) Babya Ibn Paquda, Introduction aux devoirs du coeur (Cinquième Portique).
XIII
(1) Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(2) Coran, 103, 3.
(3) Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(4) Tabari, II, 35.
(5) Abu Dawud, Sunan, 40, 90, cf. Hamidullah, 52.
(6) Ibn Hanbal, Musnad, III, 425, Cairo, 1368.
(7) Ibn Hicham, 118; Ibn San, I, 1, 80.
(8) Hamidullah, 47.
(9) Coran, 106, 1-4.
(10) Ibn Sad, I, 1, 81.
(11) Suhaili, 1,91.
(12) Ibn Manzur, Lisdn al-arab, cf. Hamidullah, 47.
(13) Suhaili, I, 91.
(14) Aghani, 16, 66.
480
(15) Baladhuri, Ansab, I, 58.
(16) Suhaili, I, 92.
XIV
(1) Ibn Sad, I, 1, 82.
(2) Ibn Hicham, 119; Ibn Sad, 84; Suhaili, 121.
(3) Suhaili, I, 121.
(4) Ibn Saiyd An-Bas, cf. Hamidullah, 51.
(5) Bukhari, 89, 5.
(6) Bukhari, 86, 13.
(7) Ibn Hicham, 954.
(8) Murtada Zabidi, cf. Hamidullah, 54.
(9) Ibn Sad, I, 1, 114, 149, 170.
(10) Tabari, Annales, I, 1159, 1769.
(11) Ibn Sad, I, 1, 11 şi 134.
(12) Hamidullah, 55.
(13) Suhaili, I, 123; Tabari, Annales, I, 1129.
(14) Ibn Sad, I, 1,84, 85.
(15) Ibidem.
(16) Ibn Habib, Muhabbar, 79.
(17) Tabari, Annales, 1, 1784.
(18) Suhaili, cf. Hamidullah, 58.
(19) Ibn Sad, I, 1,71.
(20) Suhaili, I, 164.
(21) Coran, 93, 6, 7.
XV
(1) Bahya ibn Baquda, Introduction aux devoire du coeur (Neuvième Portique).
(2) Facerea 16, 2, 20.
(3) Neemia, 9, 8.
(4) Ieremia, 22, 15.
(5) Bahya ibn Baquda, ibidem.
(6) Baladhuri, I, 253.
(7) Ibn Sad, I, 2, 119.
(8) Ibn Sad, I, 2, 155.
(9) Coran, 76, 5; 83, 26.
(10) Suhaili, I, 146.
(11) Ibn Sad, I, 7, 85; Aini, I, 75.
XVI
(1) Ibn Hicham, 54 şi 123.
(2) Ibn Hicham, 124.
481
(3) Bukhari, 8, 8.
(4) W. Montgomery Watt, Mecque, 51.
XVII
(1) ibn Hicham, 152.
(2) Baladhuri, Ansab, 37.
(3) ibn Hicham, 152.
(4) Bukhari, I, 2.
(5) Joseph Pitt, A Faithfull Acount of the Religion and Manners of the Mahometans, cf. Kiernan.
(6) Hamidullah, 70.
(7) Essad Bey, 70.
(8) Ibidem.
(9) Essad Bey, 71.
(10) Coran, 97, 1, 5.
(11) ibn Hicham, 126.
(12) Coran, 96, 1,5.
(13) Tabari, Annales, I, 1147 şi 1155.
(14) ibn Hicham, 150 şi urm.
(15) Tor Andrae, 29.
XVIII
(1) Sainte Thérèse DAvila, El castillo interior, Morada VI, III, 12.
(2) Tabari, Annales, 1147?i 1155; ibn Hicham, 151.
(3) Idem.
(4) Baladhuri, Ansab, I, 47.
(5) ibn Hicham, 154.
(6) Suhaili, I, 157.
(7) Tabari, Annales, 1147.
XIX
(1) Tabari, Annales, 1, 1155.
(2) Coran, 93, 1 şi 5.
(3) Tabari, Annales, I, 1169.
(4) Coran, 35, 24.
(5) Coran, 10, 47.
(6) Coran, 13, 7.
(7) Coran, 16, 36.
(8) Coran, 22, 67.
(9) Coran, 5, 48.
(10) Coran, 2, 129.
(11) Coran, 42, 50, 52.
482
(12) Coran, 87, 18-19.
(13) Demombynes, 333.
(14) Coran, 85, 21-22.
(15) Savary, Le Coran, Paris, 1958, p. 563.
(16) Demombynes, 335.
XX
(1) Ibn Sad, I, 1, 132.
(2) Coran, 75, 16, 20.
(3) Coran, 25, 35.
(4) Coran, 2, 213.
(5) E. Dermenghem, Mahomet, Paris, 1960, p. 87.
(6) Nabhani, 96, cf. Tor Andrae, 41.
(7) Baihaki, Data il al-nubuwwa, Cod. Tomberg, 232, cf. Tor Andrae, 116.
(8) Aini, 7, 307.
(9) Bukhari, 32, 79.
(10) Coran, 26,214-215.
(11) Coran, 6, 163.
XXI
(1 ) Coran, 26,214.
(2) Coran, 21,6.
(3) Ieremia 9, 7.
(4) Baladhuri, Ansab, I, 53.
(5) Tabari, Annales, 1, 1191.
XXII
(1) Tabari, Annales, I, 1173.
(2) Coran, 15,94-95.
(3) Baladhuri, Ansab, 58-59.
(4) Baladhuri, 55.
(5) Clément Huart, La Littérature arabe, Paris, 1902.
XXIII
(1) Coran, 15, 95.
(2) Baihaki, Dala il al nubuwwa, Cf. Tor Andrae, 116.
(3) Coran, 11,65.
(4) Coran, 11, 66.
(5) Baladhuri, I, 56.
(6) Baladhuri, I, 56.
(7) Coran, 111,3,4-5.
483
XXIV
(1) Robert Montagne, La Civilisation du désert.
(2) Ernest Renan, cf. R. Montagne, la Civilisation du désert.
(3) Le Code pénal français, art. 327.
(4) E. Dermenghem, 47.
XXV
(1) Ibn Hicham, 133.
(2) Coran, 2, 213.
(3) Coran, 55, 13.
(4) Demombynes, 314.
(5) Essad Bey, 105.
(6) Tabari, Annales, I, 1160.
(7) Bukhari, 10, 54.
(8) Ibn Hicham, 206.
(9) Ibn Hadib, Muhabbar, 81, 82, cf. Hamidullah, 111.
(10) Ibn Hajar Al-Asqalani, Al lsabah, nr. 1494, Calcutta, 1856, cf. Hamidullah, 78.
(11) Ibidem.
(12) Ibn Hicham, 806.
XXVI
(1) Baladhuri, I, 56.
(2) Suhaili, II, 268.
(3) Tor Andrae, 119.
(4) Baladhuri, I, 52; Ibn Hicham, 166.
XXVII
(1) Coran, 11,29.
(2) R.H. Kiernan, 177.
(3) Ibidem.
(4) J.L. Burckardt, Voyages enArabie (tr. fr. 1835).
(5) Muslim, Sahib, 44, 133.
(6) Abu-NuAim, Dalail al-nubuwwak, Heiderabad, 1320, 84, 85.
(7) Bukhari, 63,31.
XXVIII
(1) Ieşirea 34, 30,35.
(2) Baladhuri, I, 70.
(3) Ibn Hicham, 258.
(4) Ibn Al-Qaiym Al-Juziyah, Al Furusiyah, Cairo, p. 32, cf. Hamidullah, 83.
(5) Pilde 26, 5.
484
XXIX
(1) Coran, 2, 93.
(2) Essad Bey, 104.
(3) Ibn Hicham, 185.
XXX
(1) Samouil Ibn Adia, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(2) Hamidullah, 84.
(3) Baihali, Dalailal-nubuwwa, Cod. Tomberg, 232, fol. 85 a, cf. Tor Andrae, 125.
(4) Samouil Ibn Adia, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(5) Sharaf Ali Ibn Al-Wali, Rijad al-Jinan, 342, Bombay, 1312.
(6) Coran, 15,32.
(7) Coran, 15, 34.
(8) Sharaf Ali Ibn Al-Wali, Rijad al-Jinan, 343.
(9) Suhaili, I, 217.
(10) Ibn Hazm, Jawami as-strah, p. 51, Cairo, 1956.
XXXI
(1) Ibn Hicham, 167.
(2) Ibn Hicham, 168.
(3) Ibn Hicham, 171.
(4) Ibn Hicham, 185.
(5) Coran, 51, 5, 6; 106, 1,4.
(6) Coran, 41, 6, 13.
(7) Ibn Hicham, 186.
(8) Coran, 17, 92, 94, 95.
(9) Coran, 74.
(10) Coran, 54, 12.
(11) Tabari, Annales, I, 1192.
(12) Coran, 53, 19, 20, 20 bis?i 20 ter.
(13) Tabari, Tafsir, 17, 119.
(14) Coran, 53, 23.
(15) Tabari, Annales, 1193.
(16) Ibn Sad, I, 1, 137.
XXXII
(1) Thabari, Annales, I, 1180.
(2) Coran, 28, 57.
(3) Pilde 28, 5.
(4) Thabari, Annales, I, 1180.
(5) Ibn Hicham, 209.
485
(6) Suhaili, 2, 250.
(7) Suhaili, I, 212.
(8) Suhaili, I, 212.
(9) Hamidullah, 196.
(10) Thabari, Annales, I, 1182.
(11) Ibn Hicham, 217-221.
(12) Thabari, Annales, 1, 1182.
(13) Ibn Hicham, 218.
(14) Bukhari, 65, 36.
(15) Ibn Hicham, cf. Tor Andrae, 111.
(16) Ibn Sad, I, 2, 15; Baladhuri, I, 90; Suhaili, 783.
(17) Thabari, Annales, I, 1767.
(18) Baladhuri, cf. Hamidullah, 88.
XXXIII
(1) Ibn Hicham, 207.
(2) Ibn Sad, 3, 1, 116.
(3) Waliullah Ad-Dihlawi, Hujjatallah al-balighah, 101, Cairo, 1333, cf. Hamidullah, 89.
(4) C. Huart, La Littérature arabe, Paris, 1902.
(5) R.R. Khawan, La Poésie arabe, Paris, 1960, 13.
(6) Ibn Hicham, 246.
XXXIV
(1) Thabari, Annales, I, 1148.
(2) Thabari, Annales, I, 1148.
(3) Baladhuri, 106, 110.
(4) Thabari, Annales, I, 1190.
(5) Demombynes, 101.
(6) Essad Bey, 43.
(7) Hamidullah, 90.
(8) Hamidullah, 91.
(9) Ibn Sad, 3, 1, 122.
(10) Thabari, Annales, I, 1196; Ibn Sad, 3, 1, 125.
XXXV
(1) Cântarea Cântărilor 3, 6.
(2) Cântarea Cântărilor 7, 8.
(3) Cântarea Cântărilor 7, 2-5.
(4) Ibn Sad, I, 7, 85.
(5) Ibn Hicham, 230.
(6) Demombynes, 103.
486
(7) Coran, 9, 114.
(8) Coran, 9, 115.
XXXVI
(1) Bukhari, 8, 1; Ibn Hicham, 263 şi urm.; Muslim, Sahih, cap.: Miqradj.
(2) Bukhari, 59, 6; 63, 39.
(3) Demombynes, 94.
(4) Ibn Hajar al-Asqalani, Al-Isabah, Calcutta, 1856, 961.
XXXVII
(1) Coran, 11,93.
(2) Hamidullah, 317.
(3) Ibn Khallikan, nr. 831, cf. Hamidullah, 317.
(4) Ibn Hicham, 131.
(5) Aghani, 12, 49.
(6) Suhaili, I, 260.
(7) Coran, 72, 12.
(8) Coran, 72, 1.
(9) Thabari, Annales, I, 1203.
(10) Hamidullah, 545.
XXXVIII
(1) Samouil ibn Adia, Chants d’amour et de guerre de I Islam.
(2) T.E. Lawrence, Seven Pillars of Wisdom, Londra, 1949, 37.
(3) Lawrence, 37.
(4) Ibn Hicham, 281.
(5) Ibn Hicham, 282.
(6) Samouil ibn Adia.
(7) Thabari, Annales, I, 1162.
(8) Baladhuri, I, 111.
(9) Ibn Hicham, 144.
(10) Ibn Hicham, 217.
(11) Bukhari, 67, 4; 67, 7; 67, 98.
XXXIX
(1) Ibn Hicham, 287.
(2) Thabari, Annales, I, 1210.
(3) Tor Andrae, 114.
(4) Ibn Hicham, 411; Suhaili, II, 51.
(5) Hamidullah, 104.
(6) Baladhuri, I, 111; Ibn Hicham, 290.
487
(7) Thabari, Amiales, I, 1214 şi 1220; Baladhuri, 111.
(8) Hamidullah, 133.
XL
(1) Ibn Hicham, 296; Ibn Sad, 148; Thabari, Annales, I, 1214, 1220.
(2) Thabari, Tafsir, IX, 163.
(3) Ibn Hicham, 297.
(4) Baladhuri, I, 119.
(5) Thabari, Annales, I, 1220.
(6) Coran, 49, 10.
(7) Coran, 49, 13.
(8) Coran, 2, 196.
(9) Coran, 14, 38.
(10) Demombynes, 109.
XLI
(1) Maqrizi, Khitat, 2 vol. Cairo, 1270,1, 433.
(2) Ibn Hicham, 301.
(3) Baladhuri, I, 119.
(4) Coran, 2, 189.
(5) Lawrence, 36.
XLII
(1) Coran, 59, 8.
(2) Kattani, I, 297.
(3) Essad Bey, 105.
(4) Ibn Habib, Muhabbar, 81.
(5) Kattani, 298.
(6) Ibn Hicham, 320.
(7) Maqrizi, Imtă al-Asma, Cairo, 1941,1, 38.
(8) Coran, 2, 207.
(9) Essad Bey, 43.
XLIII
(1) Hamidullah, 524.
(2) Ibn Hicham, 323, 324, 325.
XLIV
(1) Coran, 7, 188; 17,95.
(2) Ibn Hicham, 325.
(3) Ibn Sad, VIII, 75.
488
(4) Ibn Hicham, 325,333.
(5) Coran, 8, 30.
(6) Orwa Ben el Ward, Chants d’amour et de guerre de l islam.
XLV
(1) Hamidullah, 107.
(2) Ieşirea 34, 29.
(3) Hamidullah, 107.
(4) Ibn Hicham, 325, 326, 328.
(5) Coran, 9, 40.
(6) Baladhuri, I, 122.
(7) Ibn Sad, 3, 1, 153.
(8) Ibn Hicham, 332.
(9) Maqrizi, Inta al-Asma, I, 173; I, 511; I, 433.
(10) Suhaili, II, 10
(11) Tabari, Annales, I, 1784.
XLVI
(1) Ibn Sad, 1,295.
(2) Ibn Hicham, 377.
(3) Hamidullah, 377.
(4) Ibn Hicham, 313.
(5) Ibn Hicham, 313.
(6) Hamidullah, 122.
(7) Coran, 9, 110.
(8) Ibn Sad, I, 1, 152.
(9) Tor Andrae, 13.
XLVII
(1) Suhaili, I, 270.
(2) Ibn Sad, I, 137.
(3) Coran, 46, 9.
(4) Coran, 46, 13.
(5) Bukhari, 20, 2, 4.
(6) Tabari, Annales, I, 1260, 1288.
(7) Ibn Hicham, 340.
XLVIII
(1) Ibn Hicham, 337-340; Suhaili, II, 13.
(2) Ibn Hicham, 106.
(3) Ibn Sad, I, 1,73.
489
(4) Aini, 5, 137.
(5) Tabari, Annales, I, 1257.
(6) Hamidullah, 628.
(7) Ibn Sad, 1, 1,2, 13.
(8) Demombynes, 114.
(9) Hamidullah, 116.
(10) Coran, 2, 109.
(11) Tabari, Annales, 1, 1258.
(12) Demombynes, 113.
(13) Coran, 8, 75,76.
(14) Tabari, Annales, I, 1260-1288.
(15) Maqrizi, 1, 50.
(16) Bukhari, 3, 37.
(17) Tor Andrae, 139.
XLIX
(1) Coran, 2, 109.
(2) Coran, 2, 136, 138, 143, 144.
(3) Coran, 2, 140.
(4) Maqrizi, 1, 49.
(5) Maqrizi, 1, 38.
(6) Hamidullah, 119.
L
(1) Ibn Hicham, 341-344.
(2) Hamidullah, 133.
(3) Abu Ubaid Al-Qasim Ibn Sallam, AlAmwal, Cairo, 3135.
(4) Coran, 3, 64 (tr. Hamidullah, 131).
(5) Coran, 2, 59.
(6) Coran, 5, 70.
(7) Watt, Medine, 222.
(8) Coran, 4, 136-142.
LI
(1) Ibn Habib, Muhabbar, 270-274.
(2) Ibn Habib, ibidem.
(3) Abu Dawud, 19,23.
(4) Ibn Hicham, 551.
(5) Ibn Sad, 1,11, 182.
(6) Baladhuri. I, 253.
(7) Ibn Sad, I, II, 155.
(8) Ibn Sad, I, II, 119.
490
(9) Washington, Irving, 151.
(10) Muslim, 2, 1.
(11) Chants d’amour et de guerre de l’islam.
LII
(1) Ibn Hicham, 551.
(2) Pilde 28, 5.
(3) Montagne, La civilisation du desert.
(4) Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(5) Ludovico di Vartema, Voyages, cf. Kieman.
(6) Louis Mercier, La Chasse et les sports chez les Arabes, Paris, 1927.
(7) Khoulthoum, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
LIII
(1) W. Watt, Mahomet à Médine, Paris, 1959, 14.
(2) Ibn Hicham, 551.
(3) Ibn Hicham, 422.
(4) Lawrence, 38.
(5) Lawrence, 40.
(6) Coran, 85, 11.
(7) Coran, 76, 5, 6.
(8) Coran, 76, 11-23.
(9) Coran, 88, 10-17.
(10) Demombynes, 483.
(11) Coran, 52, 19-26.
(12) Coran, 56, 15; 56, 22-23.
(13) Ibn Farhun, Dibadj, 152, cf. Demombynes, 483.
(14) Tor Andrae et Ahrens, Mohamet als Religionstiter, Leipzig, 1935, cf. Demombynes, 483.
491
LIV
(1) Ibn Sad, II, 1,3.
(2) Ibn Sad, I, 1,84.
(3) Nabhani, Al anwar al-muhammadiyya min al-mawahib al ladunyya, Cairo, 1320, 22.
(4) Taimiya, Fatawa, II, 242.
(5) Hamidullah, Wathaiq, nr. 159.
(6) Ibn Sad, II, 1,3.
(7) Ibn Hicham, 430.
(8) Lawrence, 36.
(9) Muslim, Sahih, 44, 133.
(10) Bukhari, 86,25.
(11) Bukhari, 86, 25.
(12) Hamidullah, Wathaiq, nr. 161.
(13) Hamidullah, Wathaiq, nr. 151.
(14) Ibn Sad, I, 2, 68.
(15) Ibn Hicham, 423.
LV
(1) Waqidi, 33; al-Waqidi, Kitab almaghazi (tr. J. Wellhausen, Muhammed în Medina: Das ist
Wakidis Kitab al-Maghazi în verkurzer deutsche Wiedergabe, Berlin, 1882).
(2) Tabari, cf. Watt, Medina.
(3) Ibn Hicham, 423.
(4) Tabari, Annales, I, 1278.
(5) Suhaili, 1,41,42.
(6) Munammag, 177.
(7) Demombynes, 123.
(8) Coran, 2,214-215.
(9) Ibn Cayyim Al-Jauziyya, Zadal-Ma ad, 1,341.
LVI
(1) Waqidi, 34-39.
(2) Tabari, Annales, I, 1289.
(3) Monatgne, La civilisation du desert.
(4) Ibn Hicham, 588.
(5) Tabari, Annales, I, 1312.
(6) Hamidullah, 533.
(7) Ibn Hicham, 430.
(8) Chammi, Sirah (Ms. de La Mecque), cf. Hamidullah, 547.
(9) Aini, 6, 139; 8, 144.
(10) Coran, 8, 16.
(11) Bukhari, 2, 290.
(12) Ibn Hicham, 444.
(13) Coran, 8, 11.
(14) Watt, Medine, 24.
(15) Tabari, Annales, I, 1317, 1318.
(16) Aini, 8, 167; Thabari, Annales, 1, 1327.
(17) Khoulthoum, Chants damor et de guerre de l’islam.
(18) Baladhuri, I, 56; Waqidi, 78; Tabari, Annales, I, 1343-1345; Ibn Hicham, 459.
 (19) Coran, 8, 17-19.
(20) Ibn Hicham, 458; Waqidi, 78.
(21) Tarafa, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
492
(22) Tarafa.
(23) Tarafa, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(24) Tabari, Annales, I, 1333.
(25) Muslim,!, 147.
(26) Muslim, 34, 57.
(27) Ibn Sad, I, 1, 91.
(28) Suhaili, II, 92.
(29) Ibn Hijar, Isabah, nr. 8336, cf. Hamidullah, 146.
(30) Ibn Hanbal, I, 247.
(31) Tabari, Annales, I, 1342-1354.
(32) Bukhari, 56, 140; Ibn Hicham, 454.
(33) Ibn Hicham, 459; Tabari, Annales, I, 1338.
(34) Coran, 76, 7-8.
(35) Ibn Hicham, 444.
(36) Ibn Hicham, 555.
(37) Tabari, Annales, I, 1346 şi urm.
(38) Tabari, Annales, I, 1323-1341.
(39) Aini, 6, 223.
(40) Ibn Hicham, 927; Maqrizi, 496.
LVII
(1) Suhaili, I, 205.
(2) Baladhuri, I, 56.
(3) Ibn Sad, II, 1,6.
(4) Tabari, Annales, I, 1346.
(5) Demombynes, 615.
(6) Ibn Hicham, 464-470.
(7) Hamidullah, 150.
(8) Waqidi, 73.
(9) Tabari, Annales, I, 1326.
LVIII
(1) Tabari, Annales, I, 1541.
(2) Ibn Sad, 1,2, 91.
(3) Ibn Hicham, 471.
(4) Ibn Hicham, 473.
(5) Aini, 8, 148.
(6) Coran, 111, 1-5.
LIX
(1) Suhaili, II, 228.
(2) Hamidullah, 147.
493
(3) Watt, Medine, 34.
(4) Ibn Hicham, 444.
(5) Waqidi, 94.
(6) Sarakhsi, Charch as-siyar al-kabir, I, 186 (Haiderabad).
(7) Baladhuri, Ansab, I, 181.
LX
(1) Tor Andrae, 148.
(2) Waqidi, 98.
(3) Coran, 103, 3.
(4) IbnSad, 2,1, 18.
(5) Hamidullah, 136.
(6) Ibn Hicham, 545.
(7) Burhanuddin Al-Marghinani, cf. Hamidullah, 383.
(8) Ibn Hicham, 546; Tabari, Annales, I, 1362; Ibn Sad, 2, I, 19; Waqidi, 92.
LXI
(1) Waqidi, 101-148.
(2) Tabari, Annales, 1, 1383-1427.
(3) Ibn Hicham, 558 şi urm.
(4) Hamidullah, 150.
(5) Hamidullah, 151.
(6) Khoulthoum, Chants d’amour et de guerre de l’islam.
(7) Maqrizi, 126.
(8) Ibn Hicham, 666; Waqidi, 17.
(9) Baladhuri, I, 154.
(10) Coran, 16, 127.
(11) Coran. 3, 145-147.
(12) Coran, 3, 140.
(13) Maqrizi, I, 147; Ibn Habib, Muhabbar, 404.
LXII
(1) Hamidullah, 453.
(2) Muslim, 43, 139-141; Ibn Hanbal, I, 162.
(3) Coran, 33, 36-40.
LXIII
(1) Aini, 8, 189.
(2) Ibn Hicham, 561-562.
(3) Tabari, Annales, 1, 1431-1434.
494
(4) Ibn Hicham, 638; Maqrizi, I, 176.
(5) Waqidi, 224 şi urm.
LXIV
(1) Waqidi, 169.
(2) Ibn Hicham, 667.
(3) Baladhuri, I, 165.
(4) Tor Andrae, 62, 63.
LXV
(1) Tabari, Annales, I, 1500.
(2) Baladhuri, I, 164.
(3) Sarakhsi, Mabsut, X, 118.
(4) Ibn Hanbal. Muhabbar, 90.
(5) Ibn Hicham, 725-729; Waqidi, 175-190.
LXVI
(1) Maqrizi, 199-203.
(2) Ibn Hicham, 727.
(3) Tabari, Annales, I, 1378.
(4) Tabari, Annales, I, 1515.
(5) Ibn Hicham, 730.
(6) Coran, 24, 11-20.
LXVII
(1) Masudi, Tanbih, 248; Ibn Sad, II, 1, 44.
(2) Ibn Sad, II, 1,44 şi 45.
(3) Ibn Hicham, 668.
(4) Shami, Slrah (Ms.), cf. Hamidullah, 159.
(5) Ibn Hicham, 673.
(6) Waqidi, 190-210.
(7) Demombynes, 151.
(8) Essad Bey, 203.
(9) Demombynes, 151.
(10) Ibn Hicham, 676; Tabari, Annales, I, 1474.
(11) Coran, 33, 10-11.
(12) Watt, Medine, 55.
(13) Sarakhsi, Charch as-siyar al-kabir, I, 85.
(14) Ibn Hicham, 680-682.
(15) Ibn Hajar, Isabah, nr. 3074, cf. Hamidullah, 161.
(16) Demombynes, 153.
495
( 17) Tabari, Annales, I, 1499.
( 18) Tabari, Annales, I, 1488.
LXVIII
(1) Sarakhsi, Charch as-siyar al-kabir, I, 201.
(2) Ibn Hicham, 740; Waqidi, 24; Ibn Sad, I, 69; Tabari, Annales, I, 1528.
(3) Ibn Hicham, 742-743.
LXIX
(1) Ibn Hicham, 740-755, Tabari, Annales, I, 1528.-1551; Waqidi, 241-264.
(2) Tabari, Annales, 1, 1542.
(3) Maqrizi, 1, 289.
(4) Aini, 8, 278.
(5) Watt, Medina, 65.
(6) Coran, 48, 18.
(7) Waqidi, 252.
(8) Tabari, Annales, I, 1549.
(9) Ibn Hicham, 747; Ibn Sad, 1, 1, 70; Waqidi, 257.
(10) Coran, 48, 1.
(11) Hamidullah, 168.
LXX
(1) Samouil ibn Adia, Chamts d’amour et de guerre de l’islam.
(2) Tarafa, Chamts d’amour et de guerre de l’islam.
(3) Ibn Hicham, 751.
(4) Chanfara, Chamts d’amour et de guerre de l’islam.
(5) Coran, 103, 3.
LXXI
(1) Coran, 60, 7.
(2) Ibn Hicham, 998.
(3) Ibn Hicham, 997-998.
(4) Sarakusi, Mahsût, X, 92.
(5) Talmud, Yoma, 82 bis, cf. Bahya Ibn Paquda (Introduction au devoirs du Coeur, Dixième
Portique).
(6) Deuteronomul 6, 5.
(7) Talmud, Yoma, 82 bis.
(8) Talmud, Yoma, 82 bis.
(9) Ibn Hicham, 741-783; Ibn Hicham, Muhabbar, 89; Baladhuri, 1, 212.
496
LXXII
(1) Hamidullah, 391.
(2) Hamidullah, 391.
(3) Saraksi, I, 3.
(4) Ibn Hicham, 757.
(5) Hamidullah, 393.
(6) Tabari, Annales, I, 1577.
(7) Abu Dawud, Khaibar, 19, 24, cf. Hamidullah, 393.
(8) Demombynes, 171.
(9) Suhaili, II, 239.
(10) Sarakhsi, I, 92.
(11) Ibn Hicham, 111.
(12) Baladhuri, Futuh, 33-35.
(13) Demombynes, 173.
(14) Bukhari, 64, 41; Aini, 8, 325; Tabari, Annales, I, 1584.
LXXIII
(1) Tabari, Annales, I, 1597.
(2) Ibn Habib, Muhabbar, 109.
(3) Ibn Hicham, 790.
(4) Ibn Hicham, 717.
(5) Ibn Hicham, 806.
LXXIV
(1) Ibn Sad, 2, 1,92.
(2) Ibn Hicham, 911, 791.
(3) Ihsan An-Namir, Majallat al-hajj, Mecca, 1958, XII, 162, cf. Kamidullah, 224.
(4) Ibn Asakir, Tarich dimachq I, 394, cf. Hamidullah, 225.
(5) Tabari, Annales, I, 1620.
(6) Tabari, Annales, I, 1607.
LXXV
(1) Ibn Hicham, 809.
(2) Abu Yusuf, Kitab al-khardj, Cairo, 1302, 253.
(3) Maqrizi, I, 361.
(4) Tabari, Annales, I, 1620-1630; Ibn Hicham, 820 şi urm.
(5) Azraqi, Akhbar makkah, 113, cf. Hamidullah, 174.
(6) Maqrizi, I, 385.
(7) Demombynes, 187.
(8) Tabari, Annales, I, 1642.
497
(9) Ibn Hicham, 887.
(10) Ibn Hicham, 826.
(11) Tabari, Annales, 1643.
(12) Tabari, Annales, I, 1647.
(13) Tabari, Annales, I, 1643.
LXXVI
(1) Tabari, Annales, 1, 1658.
(2) Ibn Sad, 2, 1, 105.
(3) Waqidi, 357, 363; Ibn Hicham, 845.
(4) Coran, 9, 25-26.
(5) Ibn Sad, I, 1, 5; Tabari, Annales, I, 1680.
(6) Demombynes, 196.
(7) Tabari, Annales, I, 1669.
(8) Baladhuri, I, 237.
(9) Ibn Sad, 2, 1, 115.
(10) Ibn Hicham, 877.
(11) Ibn Hicham, 856.
(12) Ibn Hicham, 876-879; Ibn Sad, I, 1,73-73; 2, 1, 110-115.
(13) Maqrizi, I, 450.
(14) Ibn Hicham, 914.
(15) Tabari, Annales, I, 1680.
(16) Hamidullah, 327.
LXXVII
(1) Ibn Al-Athir, Usadal-ghdbah, 5 vol. Cairo, 1869, 4, 5.
(2) Baladhuri, Futuh al buldan, Leyde, 1860, 59.
(3) Hamidullah, 454.
(4) Waqidi, 39, 168, 285, 358, 395.
(5) Maqrizi, I, 509.
(6) Hamidullah (Wathaiq, 94, 95), 416, 417.
(7) Ibn Hicham, 416, 401, 411, 380.
(8) Coran, 5, 85-86.
LXXVIII
(1) Masse, L’islam, 131.
(2) Demombynes, 218.
(3) Hamidullah, 179.
(4) Tabari, Annales, I, 1755.
(5) Tabari, Annales, I, 1753.
(6) Hamidullah, 179, 180, 181.
498
LXXIX
(1) Coran, 5, 5.
(2) Coran, 91, 1.
(3) Coran, 9, 40.
(4) Tabari, Annales, I, 1753.
(5) Plângerile lui Ieremia 5, 4.
(6) Hamidullah, 690.
(7) Ibn Hicham, 1006.
(8) Tabari, Annales, I, 1801; Ibn Hanbal, II, 317; III, 33.
(9) Ibn Hicham, 765.
(10) Hamidullah 701.
(11) Ibn Hicham, 1007.
(12) Ibn Hanbal, 4, 74, 75; Ibn Sad, 2, 132, 133; 2, 2, 57.
(13) Hamidullah, 695.
(14) Hamidullah, 696.
Cuprins
I. Să mori ars de viu pentru Dumnezeul tău 7
II. Tranzacţia cu un Dumnezeu necunoscut 18
III. Sacrificiul lui Abd al-Muttalib 27
IV. Preţul sângelui 34
V. Abdallah, robul lui Dumnezeu şi tatăl Profetului 39
VI. Războiul dintre rândunele şi elefanţi 43
VII. Naşterea profetului Mahomed 51
VIII. Minuni în deşert 56
IX. Inima şi greutatea profetului 67
X. Moartea Aminei, mama profetului 72
XI. Pământuri fără ierburi rele 79
XII. Aurul arabilor 86
XIII. Ca dreptatea să nu moară 95
XIV. Căsătoria profetului 100
XV. Mahomed în familie 106
XVI. Mahomed printre concetăţenii din Mecca 110
XVII. întâlnirea lui Mahomed cu Dumnezeu 114
XVIII. Teama de diavol 120
XIX. întemeierea islamului 124
XX. Cei dintâi musulmani 129
XXI. Chemarea la islam 132
XXII. Cea de-a doua chemare la islam 136
XXIII. încercări de ucidere 140
500
XXIV. Negri, sclavi şi străini 143
XXV. Muezinul negru 146
XXVI. Sângele pe calea lui Dumnezeu 153
XXVII. Cerul asasinului 157
XXVIII. Cerul campionului 163
XXIX. Hamza, cavalerul islamului 166
XXX. Omar, omul de care diavolului îi este teamă 169
XXXI. încercări de reconciliere 176
XXXII. Fuga în Abisinia 184
XXXIII. Fuga lui Abu-Bakr 191
XXXIV. Mahomed expulzat din Mecca 195
XXXV. Porunca de a nu plânge 201
XXXVI. Călătoria la cer 206
XXXVII. Mahomed este izgonit cu pietre din cetatea Taif 214
XXXVIII. Un profet trebuie să aleagă viaţa ori moartea?. 219
XXXIX. Jurământul femeilor 225
XL. Jurământul de război 230
XLI. Pentru a-i captura pe ansari 233
XLII. Teroarea împotriva muhajirunilor 236
XLIII. Un nou plan pentru asasinarea profetului 240
XLIV. Hegira 244
XLV. Peştera şerpilor 249
XLVI. Medina, cetatea profetului Mahomed 256
XLVII. Adio moscheii celor două qibla 263
XLVIII. Moscheea din Medina 266
XLIX. A întoarce faţa către Mecca 272
L. Constituţia cetăţii-stat Medina 276
LI. Mecca declară război lui Mahomed 281
LII. Cea dintâi bătălie este anulată 285
LIII. Şi a doua bătălie este anulată 291
501
LIV. Islamul şi beduinii 298
LV. Alegerea între Dumnezeu şi „armistiţiul lui Dumnezeu” 305
LVI. Legendara bătălie de la Badr 312
LVII. Doliu în familia profetului 331
LVIII. Moartea unui duşman 337
LIX. Expediţia făinii de orz 341
LX. Plecarea artizanilor din Medina 344
LXI. Ohod: înfrângerile sunt şi ele lucrarea lui Dumnezeu 350
LXII. Afaceri de familie 364
LXIII. Masacrul şi răstignirea musulmanilor la Mecca 369
LXIV. Noua întâlnire de la Badr şi încercuirea Medinei 373
LXV. Expediţia pe ţărmul Mării Roşii 376
LXVI. Colierul de Ţafari 380
LXVII. Khandaq: linia de cretă a arabilor 386
LXVIII. Alegerea între Mecca şi Khaibar 398
LXIX. Călătorie la porţile Meccăi 401
LXX. Luptătorii solitari ai islamului 419
LXXI. O căsătorie „in absentia” 423
LXXII. Khaibar: căderea unui castel 427
LXXIII. 629: primul pelerinaj musulman la Mecca 432
LXXIV. Mutah: cele nouă săbii ale lui Khalid 436
LXXV. Marşul asupra Meccăi 439
LXXVI. Prima victorie a Meccăi musulmane 448
LXXVII. Cel de-al nouălea an al islamului 456
LXXVIII. Predica de rămas bun a profetului Mahomed 461
LXXIX. Sfârşitul vieţii pământeşti şi sfârşitul misiunii profetului 468
Referinţe 475
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro
www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618
www.librariasophia.ro