Pustnicii nevazuti din Muntele Rarau.

Cei ce isi prorocesc moartea Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan , cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sih astri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a a uzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a hotarat exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe u cenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana pest e dansul.A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciuni i, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. Un om cu viata ingereasca a fost socotit schimonahul Zosim a. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in gro apa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh put ernic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de ase menea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti unii poate chiar sfinti -, dar s i de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gr opi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici d e-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce co clauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste a proape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de l a duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bo rdeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia tot i calugarii manastirilor din jur ii zic ingrijitorul sihastrilor . Fratele Ioan Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron. In Campulung Moldovenesc, oraselul cotro pit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar c a acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri c iudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzi t de asa ceva. In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul as ta? , a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvone ste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si parano rmal , care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana a proape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacita tea de a se face nevazut ( cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii dac a-i om sau naluca ), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca di n acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Rar aul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti? Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doa r prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura pad urilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios s

i umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci d e ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de como ri ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, de profesie , N icolae Iurniuc cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiil e batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se rat acise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca parca din pamant , in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana l a o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele. Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga , supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau ga zduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, tre cand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au int ors. El le-a spus buna seara , dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au zavorat sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimi c. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drum eti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bo rdeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazd uia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesm eti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le la sa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingadui au sa urce. Le sapa el insusi bordeiele era mare mester la asta -, le taia lemne , atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vi na acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am ho tarat sa mergem impreuna. Calatorie in munti: Reporterul si calauza sa Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilomet ri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornur ile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se t ermina, urcam pieptis. O padure intinsa, apocaliptica parca, pustiu inghetat si fa ntastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepu stiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), d aca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Tre cem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica . Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri , uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, aco lo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Da r acolo este. Casa cu sihastri Cel ce vorbeste cu sfintii E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si

rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni -i zic ca si-l inchipuiau altfel , mai monahal, asa . Scorbura cu sihastre Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la man astirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fii ndca nu i-a placut sa i se zica sarut mana , n-a vrut nicicand sa fie cineva , sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi pa rinte , iar el aproape se amuza habar n-am de ce-mi zic asa! -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca sa desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles dorul de singuratate . Un dor pe care l-a avut inca din copilarie, care e innascut , crede, caci nu i-au placut niciodata asezaril e omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa tr aiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datori a, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi a ni complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai ace lasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in car e sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manas tirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija . Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea a cestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Loc alnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioa n, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor. Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se si mte doar un administrator , deloc la locul lui, care sta aici doar cu ascultare . Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in groapa (chilia) lui din varful Giumalaului, unde era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om . Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, da ndu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent sa dam raportul de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri delicate , dar nu-l inte reseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am in talnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. De ocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inau ntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, vis colul loveste in ferestrele casutei, din toate partile. O aratare a muntilor Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti p ribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. C ert este ca, pana la urma, a recunoscut Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L -am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foa rte usor si frumos mirositor. Cabanuta cu sihastri A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare pr ofet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu parintele Daniil-Sandu Tudor de la Ru gul Aprins. Impreuna au fost ca o manusa , la manastirea Rarau, dar Zosima era chia r mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din 59, prig onit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa u n timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna . Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca se facea nev azut din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l ved

eai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roatamprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in dou a bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ing aduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mere u descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori apr oape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a l asat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reus it sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos! N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa u sor rastalmacite Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi perm it sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. V a zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lu mea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Siha strul Calinic si inca unul Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor , iarna asta Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. In tr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi . Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar c ateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul . Femeile zavorate

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasc a pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi p reluat de la ei in sufletul sau! Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbes c deseori cu reala invidie: Mult ti s-o dat, frate Ioane, da si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc! . La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca mul ti ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chi ar nu face mare lucru. Doar cara. In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda E formidabil cu cat firesc vorbeste despre vecinii lui din munti, insi parca despr insi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara , in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l p e Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestr ele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra R osie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parc a numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamen ii astia au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa prive sc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, da

r putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici sa il vada . Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii man astirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra ziduril or, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia s i azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Ra rau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foa rte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate d e ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice zavorate , retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucure sti. Si altele si altele Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine exact douazec i si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batran a, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici eu fac cam o ora. Si am inteles d e la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi . Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimit e doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor undeva sub Ceahlau -, una absol venta de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Ra rau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sap e bordeiele. Urcusul spre Rai Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il aleg pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfi ntita. In primul rand, fiindca stie muntii. A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intune cimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care s e duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani s ta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si cr estina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera crucea sa, pe care a trebuit sa o duca. Can d, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis bine , dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine ? , i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri sapteore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napu stit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu braz i smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: Nu o sa po t ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi? . De cate va ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obs tea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea frig uroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai viet ii. Mai mult decat fericiti sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chili a aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu -n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regu lile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat gr av un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manc a, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre prim avara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manas tire, s-au mirat foarte: Cum ai rezistat, omule bun?! . Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.

Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a sta t acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o b anuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. Va spun: eram deasupra l umii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor Uitai de foame, de frig . Muntii astia Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau v ecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mis treti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu de-a dara De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnez eu nu stiu cum sa va zic cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprin de cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copi l . Maica fara nume Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta pri n padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare foarte specia la . Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme d in munte. Frate Ioane , i-a zis, eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine d ecat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si no ua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma. Cabana fratelui Ioan N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat -o aici? . Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic sa apropiat de el si i-a spus: Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gases ti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa p ornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oric ui i se arata sihastrii astia cu viata nelumeasca . S-a dus chiar in ziua aia. Se gan dea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelu i ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giuma laului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. Asta a fost canon ul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, ob oseala, foame Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si t otusi, erau unele zile in care parca o vedeam , simteam ca trebuie sa fie acolo, un deva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum s a explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa um blu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai ab atut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai l a doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam l ocul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, i ntr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de m ahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo . Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelu i, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cru ce. Cum a putut ajunge pana aici? Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in man a. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: Doamne ajuta . O intreb : Nu sunteti cumva maica fara nume? . Ea, c-o voce asa, pierduta: Nuuu, is o biata m aica ratacita pe-aicea . Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai in selai asa usor. Zic: Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n

-o stie nimeni in muntii astia!

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa m a ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. Da de ce tot te dai in spate, de ce te temi? , zicea. Ma d adeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un ra u, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vr ut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproap e de mine, maica mi-a soptit: Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu de tin e . Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbu cnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet , sa intram in bordei. Hai la rugaciune , a zis. Hai la rugaciune , ca o mama. Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micu t, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea cu toata fi inta Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajun geam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Ata t. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea d oar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciod ata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maic a cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo , si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.