Serafim de Sarov (1759-1833)

Sfântul cuvios Serafim de Sarov (1759-1833)
(2 ianuarie/19 iulie)
La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a
născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă
la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea
către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de
Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei
Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov. În calendarul
creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi
mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la
care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de
naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.
Index
Slujba Sfântului Serafim din Sarov .................................................................. 4
Utrenia Sfântului cuvios Serafim din Sarov (2/15 ianuarie si 19 iulie/1 august)
.....................................................................................................................27
Acatistul Sfântului Serafim de Sarov, mare făcător de minuni .......................44
Rugăciunea întâi către Sfântul Serafim .......................................................54
Rugăciunea a doua către Sfântul Serafim ...................................................55
Paraclisul Sfântului Serafim de Sarov ............................................................56
Imnografie ....................................................................................................69
Sinaxar - Pomenirea Sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov ................70
Vieţile Sfinţilor - Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov ...................................86
Proloage - Sfântul Serafim de la Sarov, mare făcător de minuni 2 ianuarie (15
ianuarie) .......................................................................................................98
Moaştele Sfântului cuvios Serafim de Sarov ................................................ 112
Sinaxar - Aflarea moaştelor Sfântului Serafim de Sarov ............................ 113
Aflarea moaştelor Sfântului cuvios Serafim de Sarov, Rusia (19 iulie) ....... 113
Canonizarea Sfântului Serafim de Sarov, filmări vechi de mai bine de un
secol: Documentar video (19 iulie) ........................................................... 124
Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim ........................................... 136
Sfântul Serafim de Sarov - Despre dobândirea Duhului Sfânt - Conversaţia
Sfântului Serafim cu N.A. Motovilov......................................................... 137
Sfântul Serafim de Sarov - Învăţături către monahul începător ................ 162
Sfântul Serafim de Sarov – Despre rugăciune ........................................... 164
Sfântul Serafim de Sarov - Scurtă pravilă de rugăciune .......................... 166
Sfântul Serafim de Sarov - Despre păstrarea păcii sufleteşti ..................... 169
Sfântul Serafim de Sarov - Despre pacea sufletească ................................ 171
Sfântul Serafim de Sarov - Cu ce trebuie să ne înzestrăm sufletul? ........... 173
Sfântul Serafim de Sarov - Despre grija de suflet ...................................... 174
Sfântul Serafim de Sarov - Despre luarea aminte de sine.......................... 176
Sfântul Serafim de Sarov - Despre tăcere.................................................. 177
Sfântul Serafim de Sarov - Despre tristeţe ................................................ 178
Sfântul Serafim de Sarov - Despre izolare şi tăcere ................................... 180
Sfântul Serafim de Sarov - Despre neosândirea aproapelui ...................... 182
Sfântul Serafim de Sarov - Despre datoria subalternilor faţă de superiorii lor
................................................................................................................. 183
Sfântul Serafim de Sarov - Despre gânduri şi mişcările trupeşti ................ 185
Sfântul Serafim de Sarov - Despre vorbirea multă .................................... 186
Sfântul Serafim de Sarov - Despre lepădarea de lume .............................. 188
Sfântul Serafim de Sarov - Despre post şi mâncare ................................... 189
Sfântul Serafim de Sarov - Despre nevoinţe.............................................. 192
Sfântul Serafim de Sarov - Despre cunoaşterea lucrărilor inimii ............... 194
Seminţe pline de Duh Sfânt din înţelepciunea Sfântului Serafim de Sarov 196
Sfântul Serafim de Sarov - Cugetări alese ................................................. 199
Duhul Sfânt – untdelemnul fecioarelor înţelepte.Oare l-am dobândit? .... 202
Proorocirile Sfântului Serafim de Sarov .................................................... 204
Sfântul Serafim de Sarov - “Dă tot ce ai şi, dacă n-ai, roagă-te” ............. 206
Sfântul Serafim de Sarov - Urşii, lupii şi iarba caprei .............................. 208
Sfântul Serafim de Sarov - O mie de zile în genunchi pe o piatră............ 210
Sfântul Serafim – Un serafim printre oameni (pdf) ...................................... 213
Predici şi editoriale despre Sfântul Serafim de Sarov ................................... 214
Sfântul Ioan Maximovici despre cuviosul Serafim de Sarov ...................... 215
Sfântul ierarh Serafim (Sobolev) - Cuvânt la pomenirea Sfântului Serafim,
făcătorul de minuni din Sarov: Despre atitudinea îngăduitoare faţă de
neajunsurile aproapelui ........................................................................... 218
Sfântul Ioan de Kronstadt – Descoperire cerească arătată în vis ............... 221
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - Din Ierihon către Sion – Bucuria prea
cuviosului Serafim de la Sarov .................................................................. 231
Părintele Serghei Bulgakov: Serafim de Sarov - Cărbunele înflăcărat ........ 244
Ucenica Sfântului Serafim de Sarov - Iată dragostea întru Hristos ! .......... 250
Sfântul Serafim - Bătrânul cu duh de copil ................................................ 253
Sfântul Serafim de Sarov - Atenţie la inima rece şi la purtarea linguşitoare!
................................................................................................................. 256
Augustin Păunoiu - Sfântul Serafim de Sarov, înger pământesc şi om ceresc
................................................................................................................. 269
Mănăstirea Diveevo .................................................................................... 274
Lumea credinţei - La izvorul Sfântului Serafim de Sarov .............................. 293
Sfântul Serafim de Sarov şi icoana Umilenie ................................................ 304
Acatistul Maicii Domnului Umilenia (Floarea Smereniei) .......................... 309
Pravilă mică de rugăciune - Bogorodişnaia (Bogorodicina) (Născătoare de
Dumnezeu).................................................................................................. 322
Minunile Sfântului Serafim de Sarov în biserica din Chișinău ce îi poartă
hramul ........................................................................................................ 327
Icoana Sfântului Serafim de Sarov din Paris! ............................................... 328
Coliba pustnicească a Sfântului cuvios Serafim de Sarov ............................. 331
Reprezentări iconografice din viaţa Sfântului Serafim de Sarov ................... 334
Obiecte personale ale Sfântului Serafim de Sarov ....................................... 339
Icoane - Sfântul care ne întâmpină pe toţi cu ,,Hristos a înviat! Bucuria mea"
................................................................................................................... 346
Slujba Sfântului Serafim din Sarov
La Vecernia mică
La
1. Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele,
când strig către Tine.
2. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor
mele, jertfă de seară.
3. Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.
4. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc
păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii
lor.
5. Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să
nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor.
6. Prăbuşească-se de pe stâncă judecătorii lor. Auzi-se-vor graiurile mele că s-au
îndulcit,
7. Ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele lor lângă iad.
8. Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei, spre Tine am nădăjduit, să nu
iei sufletul meu.
9. Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac
fărădelege.
10. Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii, ferit sunt eu până ce voi trece.
Se pun stihirile pe 4, glasul al 4-lea:

Adunându-ne astăzi popoarele cele cu numele lui Hristos numite, cu cântări de
laudă să încununăm pe îngerul cel pământesc şi omul cel ceresc, şi către el cu
căldură să strigăm: O, fericite părinte Serafime, al pustnicilor laudă prea slăvită,
roagă-te pentru noi către Domnul, să se miluiască sufletele noastre.
Iubind din tinereţe înfrânarea şi blândeţile, părinte Serafime, prin curăţia minţii
şi a inimii dragostea lui Hristos ţi-ai agonisit, prin care şi de Dumnezeu te-ai
apropiat. Pe Acela roagă-L acum să mântuiască din nevoi pe cei ce cu credinţă
săvârşesc cinstită pomenirea ta.
Mulţimea popoarelor celor cu numele lui Hristos numite, adunându-se astăzi,

întru prea slăvirea cinstitelor tale moaşte, cuvioase părinte Serafime, toţi s-au
umplut de bucurie şi de veselie, căci te-ai arătat bolnavilor vindecare şi
şchiopilor umblare, celor ce cu credinţă aleargă la racla cu sfintele tale moaşte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Veseleşte-te şi te bucură întru Domnul, locaşul Sarovului, că întru tine a răsărit

lu-mină pentru pământul Rusiei şi pentru întreg pământul. Împodobeşte-te şi
dăn-ţuieşte Biserica lui Dumnezeu şi mulţimile monahilor dimpreună vă
bucuraţi, popoare iubitoare de praznice săltaţi şi împletind cunună de flori
duhovniceşti, cântaţi cu David: „Cinstită este înaintea Domnului moartea
cuviosului Lui", căci aceasta cuviosului Serafim început al slavei se face; căreia
părtaşi şi pe noi ne fă cu rugăciunile tale, prea fericite.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)
La stihoavnă
Se pun stihirile, glasul al 3-lea:
Ieşind din locaşurile părinteşti, cuvioase părinte Serafime, şi ajungând în oraşul

Kiev, ai luat acolo blagoslovenie de la moaştele făcătorilor de minuni spre
biruinţa luptei celei pentru mântuire. Această binecuvântare trimite-ne-o şi nouă,
celor ce săvârşim întru tot sfântă şi prea cinstită pomenirea ta.
Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor Lui.
Ispitirea cea mare întru ascultare spre lupte călugăreşti, cuvioase părinte
Serafime, cu dragoste ai primit-o şi ai făcut pe fraţi a se mira de răbdarea şi
dragostea ta: roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Stih: Fericit bărbatul care se teme de Domnul întru poruncile Lui va voi foarte.
Cu sfatul egumenului întărit fiind, în loc pustiu lângă Sarov te-ai sălăşluit,
părinte, şi acolo te-ai sârguit a te îndeletnici cu osteneala rugăciunii şi lăcaş
Sfântului Duh te-ai arătat: roagă pe Hristos Dumnezeu pentru noi toţi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)
Înainte stătătoare şi acoperământ tu eşti, Preacurată; izbăveşte-ne pe noi din

aspre nevoi şi înconjurări şi cu dumnezeieştile tale rugăciuni mântuieşte
sufletele noa-stre.
Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură
ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor;
lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău bine credincios.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.


Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne, miluieşte !

Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Troparul Sfântului Serafim (vezi la sfârşitul Vecerniei mari).

La Vecernia mare
După Psalmul 103,

1. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu,
măritu-Te-ai foarte.
2. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu
lumina ca şi cu o haină;
3. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale
lui;
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc;
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul
veacului.
7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape.
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.
9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
10. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere
pământul.
11. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
12. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
13. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.
14. Cel ce adapi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor
Tale se va sătura pământul.
15. Cel ce răsări iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;
16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
17. Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.
18. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo pă-
sările îşi vor face cuib.
19. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile
scăpare iepurilor.
20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
22. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.
23. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca.
24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
25. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Um-
plutu-s-a pământul de zidirea Ta.
26. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este
nu-măr, vietăţi mici şi mari.
27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.
28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de
bunătăţi;
30. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi
şi în ţărână se vor întoarce.
31. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.
32. Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.
33. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de
munţi şi fumegă.
34. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi.
35. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.
36. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecu-
vântează, suflete al meu, pe Domnul.
se cântă: Fericit bărbatul..., starea întâi. La Doamne strigat-am..., se pun stihirile

pe 8, glasul al 5-lea: Podobie: Cuvioase părinte...
Astăzi adunările credincioşilor se bucură întru pomenirea ta, cuvioase părinte

Serafime, şi strigă cu mare glas: Tu, pentru dragostea lui Hristos toate cele fru-
moase ale lumii lăsându-le şi în pustia Sarovului sălăşluindu-te, nicicum nu te-ai
înfricoşat de năpădirile vrăjmaşilor celor nevăzuţi, ci toate acestea cu
rugăciunile tale ca praful le-ai împrăştiat. Pentru aceasta, roagă-te lui Dumnezeu
să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.
Fericit este locaşul de la Diveevo, cel ce te are pe tine, cuvioase părinte

Serafime, vistierie a faptelor bune, vas al curăţiei, păzitor al nevinovăţiei,
primitor de dar, izvor vindecător, doctor fără de plată al bolnavilor, pustnic
adevărat, mângâietor întru necazuri, adăpostire lină celor înviforaţi de patimile
lumeşti. Iar nouă, celor ce săvârşim cinstită pomenirea ta, roagă-te Sfinte părinte
Serafime, să ni se dă-ruiască pace şi mare milă.
De când ai intrat, cuvioase, în pustiul Sarovului, te-ai lepădat de voia ta până la

sfârşitul vieţii şi ai arătat mare ascultare către toţi. Căci supărările şi înjosirile le-
ai răbdat bucurându-te, loviri şi răni de la oamenii cei răi ai luat, pentru care te-
ai şi rugat, sfinte. Iar, noi, slăvind prea cinstită pomenirea ta, îţi cerem să te rogi
Domnului, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.
Minunate sunt tainele Tale, Hristoase Dumnezeule, că pe cuviosul Serafim l-ai

dăruit nouă luminător, bine credinciosului nostru popor biruinţă tare asupra po-
trivnicilor, călugărilor şi tuturor binecredincioşilor creştini rugător, iar sfântului
locaş laudă şi întărire; roagă-te sfinte, Domnului, să dăruiască sufletelor noastre
pace şi mare milă.
O, prea slăvită minune, al creştinătăţii luptător în Sarov se arată şi către

Dumnezeu rugător fierbinte, prea minunatul Serafim, pentru noi se face.
Veseleşte-te locaşule de la Diveevo, care ai întru tine moaştele prea cuviosului;
săltaţi mulţimile cre-dincioşilor, cei ce aveţi apărător întru nevoi pe minunatul
Serafim, şi strigaţi către el: Bucură-te, lumină a pământului rusesc şi a toată
lumea, cel ce izgoneşti departe mulţimile potrivnicilor şi te roagă lui Dumnezeu
să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.
O, prea slăvită minune, că iată, în locaşul Sarovului, fericitul Serafim ni se arată

nouă stâlp neclintit al creştinătăţii cu adevărat. Pentru aceasta, soboarele celor de
Dumnezeu înţelepţiţi, suiţi-vă cu duhul la înălţime, strigând către dânsul: Prea
cuvioase părinte Serafime, roagă-te lui Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre
pace şi mare milă.
Slavă..., glasul al 5-lea:
Veniţi adunările credincioşilor, cu cântări de laude să prea slăvim astăzi pe

minu-natul părinte şi aşa să strigăm lui: Cuvioase părinte Serafime, cu adevărat
te- ai învrednicit de viaţa cea dumnezeiască, primind de la Dumnezeu cununa
slavei celei nestricate. Pentru aceasta, locaşul Sarovului se laudă cu tine, iar
oamenii privind cinstita raclă cu moaştele tale şi minunile ce se fac, slăvesc pe
Domnul, Cel ce te-a proslăvit pe tine; Căruia roagă-te, Sfinte Serafime, să
dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă.
Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; În Marea Roşie...
Vohod: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a
Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina
cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic
eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce
dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.
Prochimenul zilei
Paremiile
Din Înţelepciunea lui Solomon, citire:
Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În

ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume
li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi o pedepsire, dar ei sunt în
pace. Chiar dacă în faţa oamenilor ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină
de nemurire. Şi, fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci
Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare,
aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua
răsplătirii şi ca nişte scântei ce se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor
neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei în veci.
Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei
credincioşi vor petrece cu El în iubire căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor
Lui.
Drepţii vor fi vii şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei.
Pentru aceasta vor primi din mâna Domnului împărăţia frumuseţii şi cununa cea
strălucitoare, căci El îi va ocroti cu dreapta Sa şi cu braţul Său asemenea unui
scut îi va acoperi. El va face arme din mânia Sa şi cu ele va întări făptura
mâinilor Sale ca să răsplătească vrăjmaşilor. Din dreptate El îşi va face platoşă şi
din judecata cea nefăţarnică îşi va face coif. Din sfinţenia Sa va face pavăză
nebiruită; iar din cumplita Sa mânie va face sabie ascuţită şi lumea va porni
război împreună cu El împotriva celor fără de minte. Săgeţile fulgerului Său
sevor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic
încordat al norilor. Mânia Lui ca o praştie va azvârli noian de grindină. Apele
mării se vor întărâta asupra lor şi râurile îi vor îneca vijelios, duhul puterii
dumnezeieşti se va ridica împotriva lor şi ca viscolul îi va vântura. Astfel,
fărădelegea va aduce pustiire pe pământ şi răutatea va răsturna scaunele celor
puternici. Ascultaţi dar, judecaţi marginile pământului. Băgaţi în urechi, voi, cei
ce stăpâniţi peste mulţimi şi care vă mândriţi cu mulţimea popoarelor voastre.
Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt.
Dreptul de va ajunge să se sfârşească, întru odihnă va fi. Că bătrâneţile cinstite

nu sunt cele aduse de o viaţă lungă nici cele ce se numără cu numărul anilor;
înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o
viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia
între păcătoşi, s-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe
mintea lui, sau înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul lui. Căci vraja viciului
întunecă cele bune şi neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate.
Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi. Sufletul lui era
plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul s-a grăbit să-l scoată din mijlocul
răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că
adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de
sfinţii Săi.
La Litie
Se pun stihirile cuviosului, glasul al 2-lea:

Cu ce cununi de laudă vom încununa pe ostenitorul cel mare, pe cuviosul
Serafim. Că acela ca un învăţător bun întru tăria credinţei şi a faptelor bune s-a
arătat, povăţuind prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate şi prin viaţa sa cea
asemenea îngerilor, pe cei ce veneau către dânsul. Pentru aceea, strigăm lui:
roagă-te, cuvioase, lui Hristos Dumnezeu, ca să se întărească credinţa
dreptmăritoare şi să se mântuiască sufletele noastre.
Veniţi mulţimea călugărilor, cu bună cucernicie să lăudăm astăzi pe cuviosul

Serafim, ucenicul cel adevărat al Mântuitorului, care a călcat înşelăciunea
lumească, a luat pe umerii săi jugul lui Hristos şi a ruşinat oştirile demonice,
strigând către el aşa: Nu ne uita pe noi, părinte Serafime, pe cei ce lăudăm şi
cinstim sfântă pomenirea ta.
Prea luminată şi dumnezeiască pomenirea ta, cuvioase Serafime, a uimit pe îm-

păraţi, pe voievozi şi pe ierarhi, căci în trup fiind, ca unul fără de trup pe
vrăjmaşii cei nevăzuţi i-ai ruşinat, iar tot ţinutul Tambovului şi sfântul locaş de
la Diveevo, având sfintele tale moaşte, se laudă că de la acestea se dă sănătate
tuturor celor care cu credinţă aleargă către cinstită racla ta. Aşadar, luminaţi
fiind prin tine, strigăm ţie, prea cuvioase: Roagă-te să se mântuiască sufletele
noastre.
Bucură-te astăzi pământule al Rusiei şi întregule pământ şi te veseleşte locaşule

sfinte din Sarov. Iar mulţimile credincioşilor, adunându-ne astăzi, să prea mărim
pe cuviosul părinte, pe păstorul şi dascălul, pe de Dumnezeu înţelepţitul
învăţător al celor rătăciţi, pe vindecătorul cel grabnic al tuturor bolnavilor, pe
podoaba cea mare a pământului rusesc. Şi pe acesta lăudându-l aşa, să-i zicem:
prea cuvioase Serafime, mântuieşte-ne pe noi cu rugăciunile tale.
Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; Biserică şi uşă eşti...
La Stihoavnă
Se pun stihirile, glasul al 5-lea:
Podobie: Bucură-te, Cruce...
Bucură-te dimpreună vorbitorule cu îngerii, prea cuvioase Serafime, că vieţuind

cu bună cucernicie pe pământ, pe mulţi din cei ce veneau către tine frica
Domnului i-ai învăţat. Luminat fiind de darul Preasfântului Duh, priveai cele ce
erau să fie, ca pe cele de acum şi de umilinţă şi multă bucurie sufletele celor
necăjiţi le-ai umplut. Pentru aceea, strigăm ţie: roagă-te Domnului pentru cei ce
te cinstesc pe tine.
Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor Lui.
Bucură-te învăţător prea minunat al celor rătăciţi care te-ai învrednicit a vedea în
biserică pe Hristos Domnul cu arhanghelii şi cu îngerii, iar acum, în ceruri de-a
pururea te îndulceşti, sfinte, de privirea Aceluia. Roagă-te pentru noi cei ce cu
credinţă săvârşim pomenirea ta.
Stih: Fericit bărbatul care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte.
Bucură-te, cuvioase Serafime, cela ce ai povăţuit pe toţi să păzească credinţa lui

Hristos cea adevărată, şi dorind de viaţă prea înaltă, ai urât bogăţia cea
trecătoare. Iar acum priveşti podoaba cerului cea nespusă şi te desfătezi de
cântarea îngerească cea prea dulce. Pentru aceasta, roagă-te Domnului să ne
dăruiască nouă pace şi mare milă.
Prea cuvioase părinte Serafime, cine va putea mărturisi toate ostenelile şi

durerile tale? Sau ce limbă va putea spune viaţa ta cea aspră din pustie,
privegherile şi posturile, încă şi petrecerea în singurătate, tăcerea şi necontenita
rugăciune? Cu adevărat te-ai arătat podoabă a pustnicilor şi rugător neruşinat
către Dumnezeu. Pentru aceasta, strigăm către tine: Bucură-te, al vieţii
călugăreşti îndreptător; bu-cură-te întru nevoi şi necazuri mare mângâiere şi
pentru noi toţi cald mijlocitor. Roagă-te, sfinte, să se mântuiască sufletele
noastre.
Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu; Făcătorul si Izbăvitorul meu...
Troparul, glasul al 4-lea: Din tinereţe ai iubit pe Hristos, fericite, şi Aceluia

Unuia cu râvnă dorind a-I sluji, întru osteneli şi rugăciune necontenită în pustie
te-ai luptat, iar cu inima cea umilită dragostea lui Hristos agonisindu-ţi, iubit
ales al Maicii lui Dumnezeu te-ai arătat. Pentru aceasta, strigăm ţie: Mântuieşte-
ne pe noi cu rugăciunile tale, prea cuvioase părinte Serafime.
Slavă..., glasul al 3-lea
Propovăduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite,
între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pe Cel smerit şi blând ai
văzut, şi inima Aceluia o ai cunoscut; pentru aceasta, prin graiurile tale toţi
luminându-ne, Sfinte Serafime, de Dumnezeu însuflate, proslăvim Duhul, Care
pe tine te-a proslăvit.
Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; Pe tine ceea ce ai mijlocit....
La Utrenie
După prima catismă, se pune sedealna, glasul al 3-lea:
Podobie: De frumuseţea fecioriei tale şi de prea luminată curăţia ta Gavriil mi-

rându-se, a strigat ţie, Născătoare de Dumnezeu: Ce laudă vrednică voi aduce
ţie? Sau cum te voi numi pe tine? Nu mă pricep şi mă minunez! Pentru aceasta,
precum mi s-a poruncit, strig ţie: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har.
Cu semnul crucii şi cu rugăciunea ispitele vrăjmaşului biruind, prin post şi prin

înfrânare bine ai plăcut Domnului. Pentru aceea, ai luat darul facerii de minuni,
dând vindecare tuturor celor ce cu credinţă aleargă la racla moaştelor tale, prea
cuvioase Serafime. Roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de păcate
celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea ta.
Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei
După a doua catismă, se pune sedealna, glasul 1:

Întru adâncul pustiei Sarovului ţi-ai plecat genunchii tăi pe piatră, ridicând prea
cuvioasele tale mâini către Domnul, pentru care ai luat de la Domnul,
Mântuitorul lumii, darul Duhului Sfânt, spre a vindeca trupurile celor ce
pătimesc şi spre a lumina sufletele credincioşilor. Pentru aceasta, strigăm ţie:
roagă, prea cuvioase, pe Hristos Dumnezeu, să ne mântuim noi cei ce prăznuim
sfântă pomenirea ta.
Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu
Polieleu:
Robii, Robii Domnului lăudaţi numele Lui.Aliluia
Cei ce staţi în casa Domnului în curţile Lui. Aliluia
Lăudaţi pe Domnul că este bun Domnul. Aliluia

Cântaţi numele Domnului că este bun. Aliluia
Că pe Iacov şi-a ales Lui de moştenitor. Aliluia

Şi pe Israel urmaş în legea sa. Aliluia
Că eu am cunoscut că este mare Domnul. Aliluia

Şi Domnul nostru peste tot ce este viu. Aliluia
Toate câte le-a voit în ceruri sus El le-a tocmit. Aliluia

Prin adânc şi pe pământ pe toate le-a zidit. Aliluia
El ridică nori prin nori spre ploaie tuturora dând. Aliluia

Soare, vânt şi fulgere arzând El le-a făcut. Aliluia
Trimis-a semne şi minuni în mijlocul acelei lumi. Aliluia

Lui faraon cel împietrit şi paznicilor lui. Aliluia
Că neamuri multe a bătut şi pe-mpăraţi a doborât. Aliluia
Pe Og şi pe Sihon şi pe cei necredincioşi. Aliluia
Şi-a dat pământul lor poporului iubit al Său. Aliluia

Ca moştenire veşnică la toţi le-a dăruit. Aliluia
Bine este cuvântat Domnul nostru Dumnezeu. Aliluia

Bine este cuvântat Domnul nostru. Aliluia
Mărimurile
Stihira: Fericimu-te pe tine, prea cuvioase părinte Serafime, şi cinstim sfântă

pomenirea ta, povăţuitorule al călugărilor, şi împreună vorbitorule cu îngerii.
Stihuri:
1.Auziţi acestea toate popoarele. Ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume.
2.Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.
3.Doamne, iubit-am bună cuviinţa casei Tale şi locul sălăşluirii slavei Tale.
4.Gura dreptului grăieşte înţelepciune şi limba lui rosteşte dreptate.
5.Întru pomenire veşnică va fi dreptul, de auzul rău nu se va teme.
6.Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor Te vor lăuda.
Slavă...
Slavă Ţie, Treime Sfântă: Părinte, Cuvinte şi Duhule Sfinte, zicând: Slavă
Ţie, Dumnezeule.
Şi acum...
Bucură-te, ceea ce eşti plină de daruri, Marie, Domnul este cu tine, zicând: Şi
prin tine cu noi.
După Polieleu, se pune sedealna, glasul al 2-lea:

Podobie: Fundul adâncului...
Strălucit-a, sfinte, viaţa ta cea cu fapte bune, acum în pământul rusesc şi de toţi
eşti slăvit cu cântări de laude. Căci tu, ca şi Ilie suindu-te în căruţa bunătăţilor, ai
zburat cu sufletul la cer şi acolo, după dreptate, cu cunună te-ai încununat. Deci
noi, mulţumind, strigăm ţie fericite Serafime: roagă pe Hristos Dumnezeu, să
dăruiască iertare de păcate celor ce cinstesc cu dragoste sfântă pomenirea ta (de
2 ori).
Preacurată Fecioară, miluieşte-ne pe noi cei ce alergăm cu credinţă la tine, prea

milostivă, şi cerem apărarea ta cea fierbinte. Şi ca Maica Dumnezeului Celui
Preaînalt, roagă pe Fiul Tău, Hristos Dumnezeul nostru, să se mântuiască robii
tăi.
Antifonul întâi al glasului al 4-lea
Prochimenul, glasul al 4-lea: Cinstită este înaintea Domnului, moartea

cuvioşilor Lui.
Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate care mi-a dat mie.
Toată suflarea...
Evanghelia de la Matei:
«Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Toate sunt mie de la Tatăl Meu şi nimeni nu
cunoaşte pe Fiul, numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, ci numai
Fiul şi cui va voi Fiul să-i descopere. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă
învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară».
După Psalmul 50
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor
Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de
păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu
înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit, şi rău înaintea Ta am făcut,
aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu. Că
iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată
adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai
arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor
oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate
fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi
Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa
Ta, şi Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii
Tale, şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile
Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de
sânge Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de
dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
Că de-ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui
Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile
Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot;
atunci vor pune pe altarul Tău viţei.
se pune stihira, glasul al 5-lea: Astăzi, credincioşii, duhovniceşte prăznuind, în

ziua cea vestită a cuviosului părinte şi cu cucernicie bucurându-ne, aceluia cu
căldură să-i strigăm: Bucură-te, fericite Serafime; bucură-te, omule ceresc şi
îngerule pământesc; bucură-te, cel ce pe mulţi pe calea mântuirii i-ai îndreptat;
bucură-te, a creştinilor noştri laudă, a Rusiei şi a întregului pământ întărire.
Roagă-te pentru sufletele noastre.
La Canoane
Se pune canonul Născătoarei de Dumnezeu (de la Paraclis), cu irmosul pe 6, şi

al Sfântului, cu irmosul pe 8.
Canonul cuviosului Serafim

Cântarea 1
Irmos: Ca pe uscat umblând Israil cu picioarele prin adânc, pe Faraon văzându-l

înecat a strigat: să-I cântăm lui Dumnezeu cântare de biruinţă.
Stih: Sfinte prea cuvioase părinte Serafim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Doamne, deschide-mi buzele mele cele nevrednice şi-mi dă cuvântul

înţelepciunii, ca după vrednicie să cânt pomenirea fericitului Serafim, care acum
cu îngerii se roagă Ţie să ne izbăveşti pe noi de toată reaua înconjurare.
Mare rugător ai fost către Născătoarea de Dumnezeu, cuvioase, pe care a o

vedea cu apostolii, te-ai învrednicit. Nu înceta şi acum a cerceta cu rugăciunile
tale pe fiii tăi.
Din tinereţile tale, Sfinte Serafime, ţi-ai supus mintea ta Domnului şi patimile
trupului cu înfrânarea cea tare liniştindu-le, te-ai împodobit cu toate faptele
bune, prea înţelepte.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)
Întru tot bună Stăpână, născând cu trup pe Preabunul Dumnezeu, inima mea cea
înrăutăţită de patimi curăţeşte-o, ca să te slăvesc pe tine cu credinţă şi cu
dragoste.
Catavasia: Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul, şi cuvânt

răspunde-voi Împărătesei Maici şi mă voi arăta luminat prăznuind şi voi cânta
minunile ei bucurându-mă.
Cântarea a 3-a
Irmos: Nu este sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, care ai înălţat
crucea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii
Tale.
Stând înaintea lui Dumnezeu cu îngerii, cuvioase, prin solirile tale, roagă-te
pentru toată lumea, ca bântuielile vrăjmaşilor să se şteargă şi să se dăruiască
drept credin-ciosului nostru popor biruinţă asupra potrivnicilor.
Prin credinţă şi prin dragoste din tinereţe te-ai lipit de Stăpânul puterilor celor de
sus, prea cuvioase Serafime şi strălucind în pustia Sarovului precum soarele, ai
fost mângâietor întru necazuri celor ce aleargă către tine; roagă-te să ne mântuim
noi.
Slavă...
Stâlp neclintit te-ai arătat, sfinte, celor ce se roagă ţie, şi adăpostire tuturor celor
ce aleargă la lăcaşul tău de la Diveevo şi iau vindecările din darul tău cel
nesecat.
Şi acum...,
Strămoaşa Eva a auzit: Întru dureri vei naşte fii!, iar tu, prea curată Fecioară,
auzind: Bucură-te, Domnul este cu tine!, cu glasul cel de bucurie ai îndepărtat
durerea strămoaşei.
Sedealna, glasul al 4-lea: Marea patimilor vieţii cu înfrânarea biruind şi la

limanul nepătimirii alergând, vas al înfrânării te-ai arătat, prea cuvioase
Serafime; roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă. (de 2 ori)
Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu.
Cântarea a 4-a
Irmos: Hristos este puterea mea, Dumnezeu şi Domnul, cinstita Biserică cu

dumnezeiască cuviinţă cântă strigând, din cuget curat întru Domnul prăznuind.
Astăzi luminat prăznuieşte locaşul din Sarov pomenirea ta cuvioase, şi te roagă

pe tine: Cere de la Domnul pace lumii şi sufletelor noastre mare milă.
Cu ostenelile tale cele mari, sfinte, ai înflorit ca un crin, îndulcind prin cuvintele
cele cu dumnezeiască roadă şi prin viaţa ta cea fără prihană inimile celor ce
aleargă la tine. Roagă-te şi acum, ca să aflăm milă de la Hristos, Mântuitorul
nostru.
Slavă...
Cu mijlocirile tale pentru noi, roagă pe Dumnezeu prea cuvioase Serafime,

risipind mâhnirea întunericului păcatului, iar prin nepătimire, prin credinţă şi
prin dragoste, împodobeşte pe toţi cei ce cinstesc prea slăvită pomenirea ta.
Şi acum...,
Bucură-te, Stăpână Fecioară, podoaba bisericilor, tăria şi lauda creştinilor;

roagă-te neîncetat lui Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi cu
rugăciunile tale.
Cântarea a 5-a
Irmos: Cu dumnezeiască strălucirea Ta, Bunule, sufletele celor ce aleargă la
Tine cu dragoste, mă rog, luminează-le, ca să Te vadă Cuvinte al lui Dumnezeu,
pe Tine adevăratul Dumnezeu, care chemi din negura greşelilor.
Pentru toţi cei ce veneau la tine ai fost învăţător adevărat şi către Născătoarea de
Dumnezeu mare rugător. Şi acum, nu înceta, sfinte, a te ruga pentru fiii tăi, ca
cel ce ai mare îndrăznire către Dumnezeu.
Cuvioase Serafime, ajută acum pe toţi cei numiţi cu numele lui Hristos să intre
în biserica locaşului de la Diveevo, la cinstitele tale moaşte, şi închinându-se în
faţa lor să ceară de la tine vindecare, sănătate şi mântuire, slăvind pe Hristos.
Slavă...
Noaptea, când tu te rugai lui Dumnezeu, prea cuvioase, vrăjmaşul cel nevăzut a
vrut să te înfricoşeze, dar fiind ruşinat de rugăciunea ta, a pierit întru tot
vicleanul.
Şi acum...,
Roagă-te lui Dumnezeu, pe care L-ai născut, prea curată Marie, să dea robilor tăi
iertare de greşeli.
Cântarea a 6-a
Irmos: Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău

cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea Mult
milostive.
Sfânt sufletul tău locaş a fost al lui Dumnezeu, în care Tatăl şi Sfântul Duh S-au
sălăşluit. Deci te rugăm pe tine, prea cuvioase, năvălirile vrăjmaşului le
depărtează de la cei ce te cinstesc pe tine, şi dăruieşte poporului nostru pace şi
sănătate.
Luptele şi ostenelile tale cele mari din pustie şi dulceaţa învăţăturii tale le
cinstim, prea cuvioase Serafime, prin care pe mulţi din cei ce veneau la tine i-ai
luminat şi i-ai învăţat să laude Treimea cea de o fiinţă.
Slavă...
Cu viaţă curată urmând Stăpânului Hristos, călătoria cea bună ai săvârşit sfinte.
Iar suindu-te la locaşurile cele veşnice, fericite, priveşti acolo ceea ce îngerii
văd. Deci, cinstind pomenirea ta, pe Hristos Îl slăvim.
Şi acum...,
Către tine alerg acum prea curată, mântuieşte-mă cu rugăciunile Tale şi mă

apără; căci câte le voieşti le şi faci, ca o Maică a Celui Atotputernic.
Condacul, glasul al 3-lea: Părăsind, sfinte, frumuseţea lumii şi cele stricăcioase

ale ei, în mănăstirea din Sarov te-ai sălăşluit. Şi acolo îngereşte vieţuind te-ai
arătat multora cale spre mântuire. Pentru aceea şi Hristos pe tine, Sfinte Părinte
Serafime, te-a proslăvit şi cu darul vindecărilor şi al facerii de minuni te-a
îmbogăţit. Pentru care, strigăm ţie: Bucură-te, Sfinte prea cuvioase Părinte
Serafime.
Icosul: Lăsând rudele şi prietenii, iar bogăţia ca un praf socotind-o, în pustia

Sarovului te-ai sălăşluit şi împotriva patimilor ca un fără de trup luptându-te,
dimpreună cu îngerii a petrece te-ai învrednicit. Înţelepciune duhovnicească
luând, dă-ne şi nouă, cuvioase, cu cântări întru cunoştinţă să te slăvim pe tine,
zicându-ţi aşa:
Bucură-te, fericite Serafime, omule ceresc şi îngere pământesc;
bucură-te întru dragoste lui Hristos următorule;
bucură-te locaş al Duhului Sfânt;
bucură-te al celor mâhniţi mare bucurie;
bucură-te izvorule al vindecării;
bucură-te, al sufletelor celor necăjite dulce mângâiere;
bucură-te liman lin al călugărilor şi învăţător prea înţelept;
bucură-te lauda pământului Rusiei;
Bucură-te, Sfinte prea cuvioase Părinte Serafime.
Sinaxarul Sfântului Serafim
În luna iulie, în ziua a nouăsprezecea, facem pomenirea Sfântului prea cuvio-

sului Părintelui nostru Serafim, făcătorul de minuni, care s-a nevoit în Pustia
Sarovului si care s-a săvârşit cu pace în anul 1833.
Sfântul Serafim din Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia,
primind la botez numele de Prohor. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Mosnin, erau
oameni înstăriţi, însă evlavioşi şi foarte milostivi. Rămas orfan de tată la 3 ani,
micuţul Prohor a fost crescut de mama sa. Încă din copilărie s-a bucurat de
vădită ocrotire a Maicii Domnului.
La şapte ani, din neatenţie, a căzut din turnul clopotniţă al catedralei (închinate
icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oraş. Oricine s-ar fi zdrobit căzând de
la o asemenea înălţime, însă el nu a păţit absolut nimic.
Altă dată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în
însănă-toşirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va
tămădui. Aşa s-a şi întâmplat. Scoţându-se în procesiune pentru secetă icoana
Maicii Domnului şi începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurteze
drumul şi să treacă prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul şi s-
a trecut cu icoana peste el. După aceasta s-a făcut perfect sănătos. Cu cât trecea
timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lumea
aceasta.
La 17 ani, primind binecuvântarea mamei, care i-a dăruit şi o cruce de care

sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa monahală la
Lavra Pecerska de la Kiev.
După o vreme, îndrumat de Părintele Dositei din pustia Kitaev, a mers să îşi
petreacă restul vieţii în Mănăstirea Sarovului.
În ajunul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul

Prohor a intrat în Mănăstirea Sarovului. Aici a petrecut în ascultare şi felurite
nevoinţe, ceea ce i-a atras mai mare dragoste şi respect din partea celorlalţi
părinţi.
În anul 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit rău, zăcând la pat cu tot trupul umflat.
Fără să cârtească a răbdat această suferinţă vreme de trei ani. El nu a acceptat să
fie chemat vreun doctor, însă a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine. Întreaga
obşte a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-
a împărtăşit, cuviosului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de Sfinţii
apostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: Acesta este din
neamul nostru, apoi, punând prea sfântă mâna sa pe capul lui, îndată în partea
dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia
care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat întru totul, însă cicatricea a
rămas spre mărturie şi era atât de adâncă încât ucenicul Sfântului Serafim îşi
aminteşte că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii
Domnului părinţii au ridicat o biserică unde Sfântul Serafim s-a împărtăşit mai
întotdeauna cu Sfintele Taine, până la sfârşitul vieţii.
După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc,
pri-mind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. În
1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah.
Curând după aceasta, împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea

bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras la pustie, într-o
chiliuţa din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câţiva kilometri de
mănăstire. Aici şi-a făcut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o
petrecea muncind, în rugăciune neîncetată şi citind Noul Testament cu precădere
Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile şi alte nevoinţe.
După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obişnuia să plece din chilia sa
seara şi, pe o piatră anume, priveghea toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa
se întorcea la chilie şi priveghea pe o altă piatră, toată ziua. Această nevoinţă a
ţinut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi.
În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primeşte bani de la
oameni, au gândit să-l prade. Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut opune
rezistenţă, Sfântul Serafim şi-a încrucişat mâinile pe piept şi le-a zis: "Faceţi ce
vreţi", iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi
nişte cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-
au dus la mănăstire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şi Maica Domnului i s-a
arătat şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odinioară.
În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în grijă mănăstirea de maici Diveevo, el

mărturisea: Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu
s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără
consimţământul ei. Pe calea pe care a păşit Maica Domnului, Sfântul Serafim a
pus să se sape şanţ, ce stă mărturie până astăzi, închipuind urmele paşilor Maicii
Domnului.
În data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Serafim de Sarov a fost aflat adormit întru
Domnul în chilia sa, la rugăciune, în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în
faţa icoanei Maicii Domnului. Prăznuirea lui se face pe 2 ianuarie, data
adormirii sale şi pe 19 iulie, data naşterii canonizării lui.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,

miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Cântarea a 7-a
Irmos: Dătător de rouă s-a arătat cuptorul pentru cuvioşii tineri, iar pe haldei
arzându-i porunca lui Dumnezeu, pe muncitor l-a plecat a striga: Bine eşti
cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.
Minunată s-a arătat viaţa ta, sfinte, plină fiind de darul dumnezeiescului Duh. Cu
adevărat şi fericitul sfârşit al drepţilor ai luat, întru Hristos bucurându-te. Iar noi,
către Cel ce te-a prea slăvit pe tine strigăm: Dumnezeul părinţilor noştri, bine
eşti cuvântat.
Mulţime de popoare adunându-se astăzi în sfântul locaş, cuvioase Serafime, se

închină cinstitelor tale moaşte de la care toţi primim vindecări.
Slavă...
În tot pământul a ieşit vestirea aceasta, că în Sarov prea slăvit făcător de minuni
s-a arătat, mulţime de vindecări vărsând spre toţi care cu credinţă vin aici şi
cântă: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.
Şi acum...,
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ceea ce ai născut mai presus de cuvânt pe

Cuvântul, Ziditorul tău, pe Acela roagă-L să miluiască sufletele noastre.
Cântarea a 8-a
Irmos: Din văpaie cuvioşilor rouă ai izvorât şi jertfa dreptului cu apă o ai ars; că
toate le faci, Hristoase, cu singură voirea: pe Tine Te prea înălţăm întru toţi
vecii!
Patimile trupului domolind şi lumii omorându-te, cuvintele vieţii de veci în

inima ta ai primit, fericite, pe toţi cei ce veneau către tine învăţându-i să strige:
pe Domnul, lucruri lăudaţi-L şi-L prea înălţaţi pe El în veci.
Întru prea slăvirea cinstitelor tale moaşte, locaşul din Sarov s-a umplut de
bucurie, Sfinte Serafime, iar popoarele toate, lui Dumnezeu, Celui minunat întru
sfinţii Săi, au strigat: pe Domnul cântaţi lucruri şi-L prea înălţaţi pe El în veci.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
De darul Dumnezeiescului Duh plin fiind, prea cuvioase Serafime, oamenilor

celor credincioşi, care săvârşesc sfântă pomenirea ta, le ceri cu rugăciunile tale
iertare păcatelor, cântând ei: tineri binecuvântaţi, preoţi lăudaţi, popoare prea
înălţaţi pe Domnul în veci.
Şi acum...,
Mijlocitoarea mântuirii noastre te-ai arătat, de Dumnezeu Născătoare, care ai

născut pe Mântuitorul şi Stăpânul tuturor; pentru aceea te rugăm pe tine, învre-
dniceşte mântuirii pe toţi cei ce te cântă pe tine întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a
Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu

cutează a căuta cetele îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor
Cuvântul întrupat; pe Carele slăvindu-L cu oştile cereşti, pe tine te fericim.
Puţină lauda noastră ce se cântă ţie cu buze nevrednice, cuvioase, nu o trece cu

vederea, ci o primeşte şi pe toţi cei ce te prea slăvesc pe tine sfinţeşte-i; din
nevoi, din necazuri şi din munca de veci izbăveşte-i, ca pururea să te cântăm pre
tine.
Cerul nopţii şi zăduhul zilei când petreceai osebit în pustie, vitejeşte suferind,
casa înţelepciunii lui Dumnezeu te-ai făcut şi la lumina cea neînserată ai ajuns;
roagă-te să ne mântuim noi.
Slavă...,
Se slăveşte astăzi locaşul, întru care jugul lui Hristos a-l primi bine ai voit; căci
acolo în pustie zilele tale petrecându-ţi, cu învăţăturile tale pe mulţi din cei ce
veneau la tine i-ai înţelepţit şi i-ai învăţat să fie fii Bisericii lui Hristos.
Şi acum...
Tu eşti tăria noastră, tu eşti lauda şi bucuria, păzitoarea noastră, apărare, liman şi
mijlocitoare nebiruită: Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuieşte- ne pe
noi.
Luminânda
Veniţi toţi credincioşii, cu cântări sfinţite să lăudăm pe cel prea slăvit pentru
minuni, pe cuviosul Serafim, pe luminătorul cel din nou al pământului rusesc, pe
cel împreună vorbitor cu îngerii şi pe rugătorul cel cald către Dumnezeu pentru
cei ce cinstesc sfântă pomenirea lui.
Slavă..., tot aceasta. Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu
La laude
Se pun stihirile pe 4, glasul al 8-lea:

Podobie: O, prea slăvită minune! Izvorul vieţii în mormânt se pune, şi scară
către Cer mormântul se face; veseleşte-te Ghetsimanì, a Născătoarei de
Dumnezeu sfântă casă. Să strigăm credincioşii, pe Gavriil având începător
cetelor: cea plină de dar bucură-te, cu tine este Domnul, Cel ce dă lumii prin tine
mare milă.
Sosit-a praznicul cel prea cinstit al locaşului din Sarov, pomenirea prea
cuviosului Serafim, căruia acum aşa să-i strigăm: Bucură-te, al pustnicilor
luminare şi întărire, călugărilor stea, precum magilor, care le arăţi calea spre
locaşurile cereşti, a preoţilor laudă prea slăvită, al dragostei şi al întregii
înţelepciuni izvor de-a pururea curgător, luminătorule prea strălucite al
cunoştinţei celei duhovniceşti; bucură-te mare îndreptător al facerii de bunătăţi.
(de două ori)
Fericite părinte Serafime, cu adevărat lui Hristos ai urmat, cu iubirea de fraţi şi

cu nerăutatea pe toţi la sine trăgând; cu blândeţile dar şi cu smerenia pe mulţi
calea facerii de bine învăţând. Pentru aceasta, fericim cu dragoste pomenirea ta,
Sfinte Serafime.
Sălăşluitu-te-ai în pustie, cuvioase, şi acolo umplându-te de înţelepciune duhov-

nicească, la înălţimea faptelor bune te-ai suit. Pentru aceea, strigăm ţie: bucură-
te, fericite Serafime, podoaba Bisericii, buna mângâiere a preoţilor,
înfrumuseţarea şi lauda călugărilor; roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască
lumii pace şi sufletelor noastre mare milă.

Veniţi soboarele călugărilor şi ceata pustnicilor; veniţi mulţimea noroadelor,
cele cu numele lui Hristos numite, cu cântări să cinstim pe pustnicul cel
adevărat, strigând: Bucură-te, cel îndreptat pe calea cea strâmtă a urmelor
Stăpânului Hristos şi grabnic ajutător în nevoi şi în necazuri al celor ce aleargă
către tine şi al mântuirii mijlocitor prea ales; bucură-te, cel înfrumuseţat cu darul
proorociei, care spuneai cele ce vor să fie ca pe cele de acum. Roagă-te, prea
cuvioase Serafime, pentru cei ce cu credinţă şi cu dragoste cinstesc sfântă
pomenirea ta.
Şi acum...,
Născătoare de Dumnezeu, tu eşti viţa cea adevărată, care ai odrăslit nouă rodul
vieţii, ţie ne rugăm, roagă-te, Stăpână, cu Sfinţii apostoli, să se miluiască
sufletele noastre.
Doxologia mare. Ecteniile şi otpustul.
La Liturghie
Fericirile din canonul întîi, cîntarea a 3-a şi din cel de al doilea cîntarea a 6-a.
Prochimenul, glasul al 4-lea: Scumpă este înaintea Domnului moartea

cuvioşilor Lui.
Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie?
Apostolul către Galateni V, 22-VI, 2, Evanghelia de la Luca VI, 17-23.
Chinonicul: Întru pomenire veşnică va fi dreptul de auzul rău nu se va teme.

Aliluia (de trei ori).
Utrenia Sfântului cuvios Serafim din Sarov (2/15 ianuarie si 19 iulie/1
august)
La Utrenie
La Dumnezeu este Domnul... se cântă troparul cuviosului, de două ori,
Podobie: Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare
de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat, Dumnezeu întrupându-Se întru
unire neamestecată și crucea de bunăvoie pentru noi primind; prin care, înviind
pe cel dintâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre. (o dată)
După catisma întâi, se cântă sedealna, glasul al 4-lea: Cu semnul crucii şi cu

rugăciunea, ispitele vrăjmaşului biruind, cu postul şi cu înfrânarea bine ai plăcut
Domnului. Pentru aceea, ai luat darul facerii de minuni, dând vindecare tuturor,
celor ce cu credinţă aleargă la racla cu moaştele tale, cuvioase Serafime, roagă
pe Hristos Dumnezeu, să dăruiască iertare de păcate celor ce cu dragoste
cinstesc sfântă pomenirea ta. (de 2 ori)
Înfricoşată minunea zămislirii şi chipul cel negrăit al naşterii întru tine s-a
cunoscut, pururea Fecioară curată, îmi spăimântează mintea mea şi-mi
minunează gândul. Slava ta, Născătoare de Dumnezeu, s-a răspândit la toţi, spre
mântuirea sufletelor noastre.
După a doua catismă, sedealna,glasul 1-îi: Întru adâncul pustiei Sarovului ţi-ai
plecat genunchii tăi pe piatră, ridicând, prea cuvioase, mâinile tale către
Domnul. Pentru aceea, ai luat de la Mântuitorul darul Duhului Sfânt, spre a
vindeca trupurile celor ce pătimesc şi ca să luminezi sufletele credincioşilor.
Pentru aceasta, strigăm ţie: “Roagă, cuvioase, pe Hristos Dumnezeu, să ne dă-
ruiască să ne mântuim noi cei ce prăznuim sfântă pomenirea ta!” (de 2 ori)
Primind rugăciunea de la noi, cei ce alergăm sub acoperământul tău, prea curată
Fecioară, nu înceta a ruga pe Iubitorul de oameni, să se mântuiască sufletele
noastre.
Se cântă polieleul: „Robii Domnului”.
Apoi aceste mărimuri:

Fericimu-te pe tine, prea cuvioase Părinte Serafim, şi cinstim sfântă pomenirea
ta, po-văţuitorule al călugărilor şi împreună vorbitorule cu îngerii.
Cu aceste stihuri:
1. Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi El a căutat spre mine, şi a auzit rugă-
ciunea mea.
2. Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untde-
lemnului.
3. Pentru cuvintele buzelor Tale, eu am păzit căi aspre.
4. Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu
veselie.
5. Să ştiţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său.
6. Cântaţi Domnului cei cuvioşi ai Lui şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui.
Iar după sfârşitul stihurilor, se cântă:

Slavă..., glasul 1-îi:
Slavă Ţie, Treime Sfântă: Părinte, Cuvinte şi Duhule Sfinte, zicând: Slavă Ţie
Dumnezeule.
Şi acum..., acelaşi glas:
Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine, zicând: şi
prin tine cu noi.
Aliluia, Aliluia, Aliluia, Slavă Ţie Dumnezeule. (de 3 ori)
După polieleu, Sedealna, glasul al 7-lea: Strălucit-a viaţa ta cea cu fapte bune,
cuvioase, acum în pământul nostru, şi de la toţi te slăveşti cu cântări de laude, că
tu ca Ilie, suindu-te în căruţa bunătăţilor, cu sufletul la ceruri ai zburat şi acolo,
după dreptate, cu cunună prea strălucită te-ai încununat. Deci mulţumind,
strigăm ţie, fericite Serafime: Roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare
de păcate celor ce cinstesc cu dragoste sfântă pomenirea ta! (de 2 ori)
Slavă...,Şi acum..., a Născătoarei
Preacurată Fecioară, miluieşte-ne pe noi, cei ce alergăm cu credinţă la tine,

milostivă, şi cerem apărarea ta cea fierbinte; şi ca Maica Dumnezeului Celui
Preaînalt, roagă pe Fiul tău, pe Hristos Dumnezeul nostru, să se mântuiască robii
tăi.
Antifonul întâi, glasul al 4-lea. Din tinereţile mele...
Prochimen, glasul al 4-lea: Scumpă este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor

Lui.
Stih: Ce voi răspunde Domnului pentru toate care mi-a dat mie.
Toată suflarea...
Evanghelia de la Matei XI, 27-30
Psalmul 50
1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu
întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii
Tale mi-ai arătat mie.
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele
smerite.
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
11. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru
cele dinlăuntru ale mele.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
14. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor
întoarce.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii
mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
17. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi.
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile
Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor
pune pe altarul Tău viţei.
Slavă..., glasul al 2-lea
Pentru rugăciunile prea cuviosului Serafim, Milostive, curăţeşte mulţimea

greşelilor noastre.
Şi acum...,
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea

Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare milă Ta şi, după mulţimea

îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile noastre.
Şi stihira, glasul al 6-lea: Astăzi credincioşii, duhovniceşte prăznuind în ziua

cea vestită a cuviosului părinte şi cu cucernicie bucurîndu-ne, aceluia cu căldură
să-i strigăm: “Bucură-te, fericite Serafime; bucură-te, omule ceresc şi înger pă-
mântesc; bucură-te, care pe mulţi pe calea mântuirii ai îndreptat; bucură-te, al
poporului nostru întărire, roagă-te pentru sufletele noastre!”
Canoanele - Canonul înainteprăznuirii pe 6, iar dacă nu este înainteprăznuire,

Paraclisul Maicii Domnului cu irmosul pe 6 şi două canoane ale cuviosului, pe 8
glasul al 8-lea.
Canonul întâi
Cântarea întâi
Irmos: Ca pe uscat umblând Israil, cu urmele prin adânc, pe gonaciul Faraon

văzându-l înecat, a strigat: „Lui Dumnezeu cântare de biruinţă să-I cântăm!”
Doamne, deschide-mi buzele mele cele nevrednice şi-mi dă cuvântul înţe-

lepciunii, ca, după vrednicie, să cânt pomenirea fericitului Serafim, care acum
cu îngerii se roagă Ţie, ca să ne izbăveşti pe noi de toată înconjurarea cea rea.
Mare rugător ai fost către Născătoarea de Dumnezeu, cuvioase, pe care a o

vedea cu apostolii te-ai învrednicit, nu înceta şi acum a cerceta cu rugăciunile
tale pe fii tăi.
Din tinereţile tale, cuvioase, ţi-ai supus mintea ta Domnului şi, patimile trupului
cu înfrânarea cea tare liniştindu-le, te-ai împodobit cu toate faptele bune, prea
înţelepte.
Al Născătoarei
Întru tot bună Stăpână, născând cu trup pe Preabunul Dumnezeu, inima mea cea
înrăutăţită, de patimi curăţeşte-o, ca, cu credinţă şi cu dra-goste, să te măresc pe
tine.
Alt canon
Cântarea întâi
Irmos: Apa trecând-o ca pe uscat israiliteanul şi, din răutatea egiptenilor scăp-
ând, striga: „Izbăvitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm!”
După porunca Stăpânului Hristos, pe calea cea strâmtă şi îngustă ai intrat,

cuvioase, întru împărăţia cerurilor, urând calea cea lată şi largă. Şi acum roagă-
te pentru noi, cei ce facem prea slăvită pomenirea ta.
Din tinereţe suindu-te pe muntele nepătimirii şi luând crucea ta, fără de a te mai
întoarce înapoi, ai urmat lui Hristos şi duhovnicească înţelepciune agonisind, ai
ajuns la Ierusalimul cel de sus, cuvioase, roagă pentru noi, pe Cel Unul, Iubitor
de oameni.
Slavă...,
Stând acum, cuvioase, înaintea scaunului lui Dumnezeu, iubitoarelor de Hristos

popoare din pământul nostru le cere, cu rugăciunile tale, mântuire, cuvioase.
Şi acum..., a Născătoarei
Al celor ce cu credinţă şi cu dragoste aleargă la tine, şi cu frică te cântă, auzi

glasul cel de rugăciune, Stăpână.
Catavasia: Deschide-voi gura mea...
Canonul întâi
Cântarea a 3-a
Irmos: Nu este Sfânt precum Tu, Doamne Dumnezeul meu, Cel ce ai înălţat
fruntea credincioşilor Tăi, Bunule şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii
Tale.
Stând înaintea lui Dumnezeu cu îngerii, cuvioase, cu rugăciunile tale, roagă-te

pentru toată lumea, ca bântuielile vrăjmaşilor să se şteargă şi biruinţa asupra
potrivnicilor bine credinciosului nostru popor să se dăruiască.
Din tinereţe cu credinţă şi cu dragoste te-ai lipit de Stăpânul puterilor celor de

sus, cuvioase Serafime şi, strălucind în pustia Sarovului, ca soarele ai fost
mângâietor întru scârbe celor ce aleargă către tine: roagă să ne mântuiască pe
noi.
Stâlp neclintit, cuvioase, te-ai arătat celor ce se roagă şi adăpostire tuturor celor
ce aleargă la locaşul din Sarov de a lua vindecările darului celui nesecat.
Al Născătoarei
Strămoaşa Eva a auzit: „întru scârbe vei naşte”. Iar tu, Fecioară curată, auzind:
“Bucură-te, Domnul este cu tine,” cu glasul cel de bucurie ai depărtat scârba
strămoaşei.
Alt canon
Cântarea a 3-a
Irmos: Doamne, Cel ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit

Biserica, Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta, Cel ce eşti marginea
doririlor şi credincioşilor întărire, Unule Iubitorule de oameni.
Roagă-te, fericite, lui Hristos Dumnezeu ca să ne izbăvim noi de foamete, de

nevoi, de moarte năprasnică, de greşeli ascunse şi de gânduri viclene, ca, cu
inimă curată, să strigăm lui Hristos: „Cu rugăciunile cuviosului, mântuieşte-ne
pe noi, Doamne!”
Cu blândeţea şi cu smerenia, urmând Stăpânului Hristos, cu adevărat ai fost

tuturor toate, pe bogaţi şi pe săraci învăţându-i bună cucernicie; cele viitoare, ca
pe cele de acum le-ai prevăzut, roagă pe Hristos Dumnezeu, cuvioase, ca să
dăruiască lăsare greşelilor noastre.
Slavă...,
Izbăveşte locaşul tău, cuvioase, de toată asupreala vrăjmaşilor şi îl umple pe el

de dragoste şi de dar, ca să nu se rănească de cele lumeşti, ci să ajungă la
bunătăţile cele de suflet mântuitoare cu rugăciunile tale.
Şi acum..., Al Născătoarei
Aşteptarea şi nădejdea noastră tu eşti, Preasfântă Stăpână, mântuieşte stăpânirea

cea dreptmăritoare şi pe poporul tău care se roagă şi cheamă numele tău.
Sedealna, glasul 4: Marea patimilor vieţii cu înfrânarea biruind şi la limanul

nepătimirii alergând, vas al înfrânării te-ai arătat, cuvioase Serafime, roagă pe
Hristos Dumnezeu, să dăruiască nouă mare milă. (de 2 ori)
Când voi sta înaintea Ziditorului meu, la ziua judecăţii Celui preadrept, atunci,
Stăpână, stai de faţă şi mă izbăveşte de munca de veci, ca să nu mă pogor în iad,
ci să mă mântuiesc cu apărarea ta, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu.
Canonul întâi
Cântarea a 4-a
Irmos: Hristos este puterea mea, Dumnezeu şi Domnul, cinstita Biserică, cu

dumnezeiască cuviinţă cântă strigând, din cuget curat întru Domnul prăznuind.
Astăzi luminat prăznuieşte locaşul din Sarov pomenirea ta, cuvioase, şi te roagă
pe tine: „Cere la Domnul lumii pace şi sufletelor noastre mare milă!”
Cu ostenelile tale cele mari, cuvioase, ca un crin ai înflorit, îndulcind cu

cuvintele cele cu dumnezeiasca roadă şi cu viaţa ta cea fără prihană, inimile
celor ce aleargă la tine. Şi acum, roagă-te ca să aflăm milă şi har de la Hristos,
Mântuitorul nostru.
Cu rugăciunile tale pentru noi roagă pe Dumnezeu, cuvioase Serafime şi

risipeşte scârba întunericului păcatului, cu nepătimirea, cu credinţa şi cu dra-
gostea împodobeşte pe toţi, cei ce cinstesc prea slăvită naşterea ta.
Al Născătoarei
Bucură-te,Stăpână Fecioară, podoaba Bisericilor, tăria şi lauda bine credin-

ciosului nostru popor, neîncetat roagă-te lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească
de nevoi cu rugăciunile tale.
Alt canon
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am, Doamne, taina rânduielii Tale, cunoscut-am lucrurile mâinilor

Tale şi am prea slăvit dumnezeirea Ta.
Nu numai locaşul tău cel sfânt din Sarov, ci şi tot pământul nostru te are pe tine,
fericite, fierbinte rugător şi grabnic ajutător, şi nebiruit apărător, şi mijlocitor
pentru sufletele noastre.
Fii pentru noi rugător şi mijlocitor către Preasfânta Treime, şi îndeamnă spre ru-
găciune cu tine cetele sfinţilor, a căror viaţă tu ai râvnit-o, cuvioase şi te roagă
împreună cu ei pentru pacea şi întărirea a toată lumea, ca viaţă lină şi fără
gâlceavă să vieţuim în veacul de acum, iar în cel viitor, viaţa de veci să moş-
tenim.
Slavă...,
Între pustnici mare fiind tu, cuvioase, viaţă strâmtă, călugărească, în pustie ai pe-
trecut şi pe aceasta întru rugăciune umilită o ai şi săvârşit, roagă să ne mântuim
noi.
Preacurată de Dumnezeu Născătoare, tu eşti scăparea şi întărirea noastră, roagă
pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru, ca să ne dăruiască nouă lăsare greşelilor şi
mântuire.
Canonul întâi
Cântarea a 5-a
Irmos: Cu dumnezeiască strălucirea Ta, Bunule, sufletele celor ce aleargă la

tine cu dragoste, mă rog luminează-le, ca să Te vadă, Cuvântule al lui
Dumnezeu, pe Tine, adevăratul Dumnezeu, care chemi din negura greşelilor.
Pentru toţi cei ce veneau la tine ai fost învăţător adevărat şi către Născătoarea de
Dumnezeu mare rugător. Şi acum, cuvioase, nu înceta a te ruga pentru fii tăi, ca
cel ce ai mare îndrăznire.
Fă să între oamenii cei numiţi acum cu numele lui Hristos în biserica locaşului
din Sarov la cinstitele tale moaşte, cuvioase Serafime, căzând să ceară de la tine
vindecare, sănătate şi mântuire, mărind pe Hristos.
Noaptea, când te rugai tu lui Dumnezeu, cuvioase, vrăjmaşul cel nevăzut a vrut
să te înfricoşeze, iar ruşinat fiind cu rugăciunea ta, a pierit întru tot vicleanul.
Al Născătoarei
Roagă-te lui Dumnezeu, pe care L-ai născut, prea curată Marie, să dea robilor tăi
iertare greşelilor.
Alt canon
Cântarea a 5-a
Irmos: Luminează-ne pe noi, Doamne, cu poruncile Tale şi, cu braţul Tău cel
înalt, pacea Ta dă-ne-o nouă, Iubitorule de oameni.
Cu postul şi cu rugăciunea cea neîncetată ai prea slăvit, cuvioase, locaşul Saro-

vului. Cu ulei de la icoana Stăpânei ungând pe cei neputincioşi şi cu aceia
vindecări multe luând, acum roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Ierarhilor şi preoţilor, bucuraţi-vă împreună cu călugării din Sarov şi oamenii cei

simpli, împreună cântaţi pe fericitul părinte, al celor învăluiţi de scârbe, adă-
postire lină, pe doctorul cel grabnic al neputinţelor trupeşti şi sufleteşti.
Slavă...,
Adă rugăciunile tale, cuvioase, ca o jertfă bine primită şi fără prihană înaintea
Preasfintei Treimi şi nu ne uita pe noi, cei ce acum săvârşim pomenirea ta, dă
milă celor ce ne urăsc, ne necăjesc şi vrăjmăşesc asupra noastră, şi izbăveşte pe
toţi de toată scârba.
Stăpână, îndreptează mintea mea cea învăluită de multe patimi, mântuieşte, Năs-
cătoare de Dumnezeu, pe cei ce aleargă la tine, că alt ajutor afară de tine nu ştim,
curată.
Canonul întâi
Cântarea a 6-a
Irmos: Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău

cel lin alergând, strig către Tine: „Scoate din stricăciune viaţa mea, mult Mi-
lostive!”
Sfânt sufletul tău locaş a fost lui Dumnezeu, în care Tatăl, Fiul şi Sfântului Duh
S-au sălăşluit, deci te rugăm pe tine, cuvioase, năvălirile vrăjmaşului le depăr-
tează de la cei ce te cinstesc pe tine şi dăruieşte bine credinciosului poporului
nostru pace şi sănătate.
Luptele şi ostenelile tale cele mari din pustie şi dulceaţa învăţăturilor tale le
cinstim, cuvioase Serafime, prin care pe mulţi din cei ce veneau la tine i-ai
luminat şi i-ai învăţat să laude Treimea cea de o fiinţă.
Cu viaţă curată, urmând Stăpânului Hristos, curgerea cea bună ai săvârşit,

cuvioase, iar, suindu-te la locaşurile cele veşnice, fericite, priveşti acolo ceea ce
văd îngerii, deci, cinstind pomenirea ta, pe Hristos Îl mărim.
Al Născătoarei
Către tine alerg, prea curată, mântuieşte-mă cu rugăciunile tale şi mă apără, căci,
câte le voieşti, le şi poţi, ca o Maică a Celui Atotputernic.
Alt canon
Cântarea a 6-a
Irmos: Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul şi Lui voi spune scârbele mele,
că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea de iad s-a apropiat, şi ca Iona
mă rog: „Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă!”
Plini suntem noi toţi de păcate, iar rugăciunile tale, cuvioase Serafime, ca o
tămâie cu bun miros către Domnul se înalţă. Acum te rugăm pe tine, marea
credinţei celei rele, ce se tulbură în pământul nostru usuc-o şi cere de la Domnul
mântuire sufletelor noastre.
Cu adevărat fericit ai fost, cuvioase Serafime, agonisind cu sărăcia bogăţie, şi cu

plângerea bucurie, pe care cu îmbelşugare o dădeai celor ce veneau la tine şi
acum raze de minuni verşi, şi vindeci pe toţi cei ce aleargă către tine.
Slavă...,
În pustie izvor de apă săpând, cu mâinile tale, cuvioase, pe oamenii cei însetaţi
ce veneau i-ai adăpat şi acum multor neputincioşi, cu apa izvorului aceluia,
bolile le vindeci. Cu adevărat că minunat rugător şi făcător de minuni pentru
toţi, cuvioase, Stăpânul pe tine te-a arătat.
Cu adevărat pe tine, Maică a lui Dumnezeu, te mărturisim, adevărată Născătoare

de Dumnezeu, căci, cu naşterea ta, din osânda stricăciunii ne-am izbăvit, pentru
mila Iubitorului de oameni Dumnezeu şi la viaţa cea nestricăcioasă am fost
chemaţi.
Condac, glasul al 2-lea: Părăsind, cuvioase, frumuseţea lumii şi cele stricăcioase

ale ei, în mănăstirea din Sarov te-ai sălăşluit şi acolo, îngereşte vieţuind, te-ai
arătat multora cale spre mântuire. Pentru aceea, şi Hristos pe tine, părinte
Serafime, te-a prea slăvit şi cu darul vindecărilor, şi al facerii de minuni te-a
îmbogăţit. Deci strigăm ţie: Bucură-te, Serafime, părinte prea cuvioase!
Icos: Lăsând rudele şi prietenii, bogăţia ca un praf socotindu-o, în pustiul

Sarovului te-ai sălăşluit şi împotriva patimilor ca un fără de trup luptându-te,
dimpreună cu îngerii a petrece te-ai învrednicit. Înţelepciune duhovnicească
luând, dă-ne şi nouă, cuvioase, întru cunoştinţă cu cântări să te slăvim pe tine,
acestea zicându-ţi:
Bucură-te, Serafime fericite, omule ceresc şi îngere pământesc;
Bucură-te, întru dragostea lui Hristos ur-mătorule;
Bucură-te, locaş al Duhului Sfânt;
Bucură-te, celor mâhniţi mare bucurie;
Bucură-te, izvorule de vindecări;
Bucură-te, al sufletelor celor scârbite dulce mângâiere;
Bucură-te, liman lin al călugărilor şi învăţător prea înţelept;
Bucură-te, lauda pământului nostru;
Bucură-te, Serafime, părinte prea cuvioase.
Canonul întâi
Cântarea a 7-a
Irmos: Dătător de rouă cuptorul l-a făcut îngerul cuvioşilor tineri, iar pe haldei
arzându-i porunca lui Dumnezeu, pe muncitorul l-a plecat a striga: "Bine eşti
cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!”
Minunată s-a arătat viaţa ta, cuvioase, plină fiind de darul dumnezeiescului Duh,
fericit cu adevărat sfârşit al drepţilor ai luat, întru Hristos bucu-rându-te. Iar noi,
către Cel ce te-a prea slăvit pe tine, strigăm: „Dumnezeul părinţilor noştri, bine
eşti cuvântat!”
Mulţime de popoare adunându-se astăzi în sfântul locaş, cuvioase Serafime, se

închină cinstitelor tale moaşte, de la care toţi primim vindecări, neîncetat stri-
gând: „Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!”
În tot pământul a ieşit vestirea aceasta, că în Sarov prea slăvit făcător de minuni
s-a arătat, mulţime de vindecări vărsând spre toţi care cu credinţă vin acolo şi
cântă: „Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!”
Al Născătoarei
Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ceea ce ai născut mai presus de cuvânt pe

Cuvântul, Ziditorul Tău, pe Acela roagă-L cu cuviosul Serafim, să miluiască
sufletele noastre.
Alt canon
Cântarea a 7-a
Irmos:Tinerii care au mers din Iudeea în Babilon, cu credinţa Treimii au călcat

văpaia cuptorului cântând: "Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri!”
Miluieşte-ne pe noi, Doamne şi de tot răul vătămător de suflet ne apără pentru

rugăciunile plăcutului Tău, cuviosul Serafim, ca toţi cu umilinţă să strigăm Ţie:
„Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!”
Cine nu se va minuna, cine nu va prea slăvi adâncul cel neurmat al milostivirii

Tale, Doamne, că ai arătat la toată lumea pe plăcutul Tău, pe cuviosul Serafim,
fierbinte rugător pentru noi, cei ce strigăm Ţie: „Dumnezeul părinţilor noştri,
bine eşti cuvântat!”
Slavă...,
Această cântare de mulţumire, ce se aduce de la noi ţie, cuvioase Serafime,

primeşte-o şi nouă tuturor, celor ce prăznuim sfântă pomenirea ta şi ne închinăm
raclei moaştelor tale, vindecare ne dăruieşte, care cântăm: „Dumnezeul
părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!”
Tu eşti, Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, scăparea şi întărirea noastră, roagă

pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru, să ne dea nouă mântuire şi lăsare greşelilor.
Canonul întâi
Cântarea a 8-a
Irmos: Din văpaia cuvioşilor rouă ai izvorât şi jertfă dreptului cu apă o ai ars, că
toate le faci, Hristoase, cu singură voirea Ta. Pe Tine Te înălţăm întru toţi vecii.
Patimile trupului domolind şi lumii omorându-te, cuvintele vieţii de veci cu

inima ta ai primit, fericite, învăţând pe toţi cei ce veneau către tine să strige: „Pe
Domnul cântaţi, lucruri şi-L prea înălţaţi pe El în veci!”
Întru prea slăvirea cinstitelor moaştelor tale, cuvioase, locaşul din Sarov s-a
umplut de bucurie, iar popoarele toate lui Dumnezeu, Celui minunat întru sfinţii
Săi, strigau: „Pe Domnul cântaţi, lucruri şi-L prea înălţaţi pe El în veci!”
De darul dumnezeiescului Duh plin fiind, cuvioase Serafime, oamenilor celor

credincioşi, care săvârşesc sfântă pomenirea ta, le cere, cu rugăciunile tale,
iertare de păcate, cântând: „Fiilor, binecuvântaţi, preoţi, lăudaţi, popoare, prea
înălţaţi pe Domnul în veci!”
Al Născătoarei
Mijlocitoare a mântuirii noastre te-ai arătat, de Dumnezeu Născătoare, care ai

născut pe Mântuitorul şi Stăpânul tuturor. Pentru aceea, te rugăm pe tine:
mântuirii învredniceşte-i pe toţi, care te prea slăvesc pe tine întru toţi vecii.
Alt canon
Cântarea a 8-a
Irmos: Pe Împăratul ceresc, pe Care Îl laudă oştile îngereşti, lăudaţi-L şi-L prea
înălţaţi întru toţi vecii.
Vieţii tale celei cu fapte bune, cuvioase, pizmuind vrăjmaşul cel întru tot
viclean, a vrut să îţi pună împiedicare. Iar tu, cu darul lui Dumnezeu şi cu
rugăciunile Stăpânei ruşinând pe el, ai prea slăvit pe Dumnezeu cu cântare
cântând: „Pe Domnul cântaţi, lucruri şi-L prea înălţaţi pe El în veci!”
Precum fulgerul strălucind luminează cele de sub cer, aşa şi vestea pentru
minunile tale, cuvioase, a ieşit în tot pământul, deci noi, minunându-ne de slava
ta, cântăm: „Prunci, binecuvântaţi, preoţi, lăudaţi, popoare, prea înălţaţi pe Dom-
nul în veci!”
Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
Mintea noastră ce se tulbură de gânduri deşarte şi de patimi vindec-o, cuvioase,

valurile necredinţei celei rele în pământul nostru alină-le, inimile noastre cele
slăbănogite cu grijile lumeşti le întăreşte, ca să slăvim pe Hristos, cel împreună
lucrător întru toţi vecii.
Bucură-te, scaunul Domnului cel în chipul focului; bucură-te, strălucirea razei

celei nefireşti; bucură-te, norule al Soarelui celui drept ce a strălucit, al lui
Hristos, Mântuitorul nostru, pe care Îl prea înălţăm întru toţi vecii.
Canonul întâi
Cântarea a 9-a
Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu

cutează a căuta cetele îngereşti, iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor
Cuvântul întrupat, pe care mărindu-L cu oştile cereşti, pe tine te fericim.
Puţină lauda noastră, ce se cântă ţie cu buze nevrednice, cuvioase, nu o trece cu

vederea, ci o primeşte şi pe toţi cei ce te prea slăvesc pe tine sfinţeşte-i, din
nevoi şi din necazuri, şi din munca de veci izbăveşte-i, ca pururea să te cântăm
pe tine.
Gerul nopţii şi zăduhul zilei, când petreceai osebit în pustie, vitejeşte suferind,
casă înţelepciunii lui Dumnezeu te-ai făcut şi la lumina cea neînserată ai ajuns,
roagă să ne mântuim noi.
Se slăveşte astăzi locaşul întru care jugul lui Hristos a-l primi bine ai voit, căci
acolo, în pustie, zilele tale petrecându-ţi, cu învăţăturile tale pe mulţi din cei ce
veneau la tine i-ai înţelepţit şi i-ai învăţat să fie fii Bisericii lui Hristos.
Al Născătoarei
Tu eşti tăria noastră, tu eşti laudă şi bucurie, păzitoarea noastră, apărare, liman şi
mijlocitoare nebiruită. Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, mântuieşte-ne pe
noi.
Alt canon
Cântarea a 9-a
Irmos: Pentru tine fiind mântuiţi, cu adevărat, Fecioară curată, pe tine te

mărturisim Născătoare de Dumnezeu, mărindu-te cu oştile cereşti.
Părinţilor celor mari, care de demult în post şi în osteneli au petrecut, râvnind,

cuvioase, toate zilele vieţii tale întru rugăciune, în lacrimi şi în osteneli ai
petrecut, până ai ajuns la locaşurile cereşti. Pentru aceea, după vrednicie, pe tine
te fericim.
Cu putere tare te-a încins pe tine Hristos Dumnezeu şi te-a întărit ca să biruieşti
cursele diavoleşti, cuvioase. Pentru aceea, acum te rugăm pe tine, roagă pe
Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca să ne izbăvească pe noi pe toţi de asupririle
vrăjmaşului şi de ispite şi să mântuiască sufletele noastre.
Slavă...,
În bolile şi scârbele noastre către tine, cuvioase, alergăm şi, din adâncul su-
fletului, strigăm: „Fii nouă liman neînviforat şi al bolilor grabnic vindecător, şi
ne izbăveşte pe noi de toată neputinţa şi nevoia, ca neîncetat să te mărim pe
tine!”
Pe Unul din Treime, pe Cuvântul şi Fiul ai născut, Fecioară prea curată, pe care
cu cuvioşii şi cu drepţii roagă-L pentru robii tăi, cei ce cu credinţă cer iertare
greşelilor.
Luminânda: Veniţi, toţi credincioşii, cu cântări sfinţite să lăudăm pe cel prea

slăvit întru minuni, pe cuviosul Serafim, pe luminătorul cel nou al pământului
nostru, pe cel împreună vorbitor cu îngerii şi pe rugătorul cel cald către
Dumnezeu pentru cei ce cinstesc sfântă pomenirea sa.
După Dumnezeu, nădejdea noastră spre tine având, prea curată de Dumnezeu
Născă-toare, ne rugăm ţie: „Pe Cel ce S-a născut din tine roagă-L să dăruiască
lumii pace şi mare milă.”
La Laude
Stihirile pe 4, glasul al 8-lea:
Sosit-a praznicul cel prea cinstit al locaşului din Sarov, pomenirea cuviosului
Serafim, căruia acum aşa să-i strigăm: “Bucură-te, al pustnicilor luminare şi
întărire, al călugărilor stea, precum magilor, cărora le arăţi calea spre locaşurile
cereşti, al preoţilor laudă prea slăvită, al dragostei şi al întregii înţelepciuni izvor
de-a pururea curgător, luminătorule prea strălucite al cunoştinţei celei duhov-
niceşti; bucură-te, mare îndreptător al facerii de bunătăţi!” (de 2 ori)
Fericite părinte Serafime, cu adevărat lui Hristos ai urmat, cu iubirea de fraţi şi

cu nerăutatea pe toţi la sine atrăgând, cu blândeţe, dar şi cu smerenia pe mulţi
calea facerii de bine învăţând. Pentru aceasta, cu dragoste fericim, cuvioase,
pomenirea ta.
Sălăşluitu-te-ai în pustie, cuvioase şi acolo, umplându-te de înţelepciunea du-

hovnicească, la înălţimea faptelor bune te-ai suit. Pentru aceea, strigăm ţie:
“Bucură-te, podoaba Bisericii, bună mângâiere a preoţilor, înfrumuseţarea şi
lauda călugărilor. Fericite Serafime, roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască
lumii pace şi sufletelor noastre mare milă!”
Veniţi, soboarele călugărilor şi ceata pustnicilor, veniţi mulţimea popoarelor,

cele cu numele lui Hristos numite, cu cântări să cinstim pe pustnicul cel adevărat
strigând: “Bucură-te, cel îndreptat pe calea cea strâmtă a urmelor Stăpânului
Hristos şi grabnic ajutător în nevoi şi în scârbe celor ce aleargă către tine, şi al
mântuirii mijlocitor prea ales; bucură-te, cel înfrumuseţat cu darul proorociei
care spuneai cele ce vor să fie ca pe acestea de acum: roagă-te, cuvioase
Serafime, pentru cei ce cu credinţă şi cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea ta!”
Şi acum..., a Născătoarei
Născătoare de Dumnezeu, tu eşti viţa cea adevărată, care ai odrăslit nouă rodul
vieţii, ţie ne rugăm, roagă-te, Stăpînă, cu sfinţii apostoli, să se miluiască
sufletele noastre.
Slavoslovia mare, ecteniile şi Otpustul
La Liturghie
Fericirile din canonul întâi, cântarea a 3-a şi din cel de al doilea cântarea a 6-a.
Prochimenul, glasul al 4-lea: Scumpă este înaintea Domnului, moartea cu-
vioşilor Lui. Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?
Apostolul către Galateni V, 22-VI, 2,

Evanghelia de la Luca VI, 17-23.
Chinonicul: Întru pomenire veşnică va fi dreptul de auzul rău nu se va teme.

Aliluia (de trei ori).
Acatistul Sfântului Serafim de Sarov, mare făcător de minuni
Rugăciunile începătoare
În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi

toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Amin.

Amin.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici

un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii
robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi

foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi
suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca

să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi,
că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.
Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a
îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă,
să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin
prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !
Condacul 1
Făcătorule de minuni şi prea minunate cuviosule cel ales al lui Hristos, grabnic
ajutătorule şi rugătorule al nostru, Sfinte Părinte Serafime, mărind pe Domnul
cel ce te-a prea slăvit pe tine, cântare de laudă îţi aducem ţie. Tu dar, ca cel ce ai
mare îndrăzneală către Domnul, din toate nevoile slobozeşte-ne pe noi, cei care
strigăm către tine: Bucură-te, prea cuvioase Părinte Serafime, mare făcător de
minuni din Sarov!
Icosul 1
Creatorul îngerilor te-a ales pe tine de la început ca să preaslăveşti prin viaţa ta
cea minunată numele Sfintei Treimi, căci te-ai arătat cu adevărat înger pe
pământ şi serafim în trup şi, ca o rază prea luminată a veşnicului soare al
dreptăţii, viaţa ta a strălucit. Iar noi văzând nevoinţele tale cele prealăudate, cu
evlavie şi cu bucurie ţie cântăm acestea:
Bucură-te, dreptarul credinţei şi al evlaviei;
Bucură-te, chipul blândeţei şi al smereniei;
Bucură-te, mărirea cea preaslăvită a drepţilor;
Bucură-te, mângâierea cea lină a mâhniţilor;
Bucură-te, lauda prea iubită a monahilor;
Bucură-te, ajutorarea prea minunată a trăitorilor în lume;
Bucură-te, slava şi apărarea Ţării ruseşti;
Bucură-te, împodobirea Sfântă a pământului Tambovului;
Bucură-te, prea cuvioase Părinte Serafime, mare făcător de minuni din
Sarov!
Condacul al 2-lea
Văzând maica ta prea cuvioasă, Părinte Serafime, dragostea ta cea fierbinte către
viaţa călugărească, a cunoscut voia Domnului cea Sfântă pentru tine şi, ca pe un
dar desăvârşit lui Dumnezeu aducându-te, te-a binecuvântat pe calea cea îngustă
a călugăriei cu a sa Sfântă cruce pe care tu ai purtat-o la piept până la sfârşitul
vieţii, arătându-ţi dragostea ta cea mare către Cel ce s-a răstignit pentru noi,
Hristos, Dumnezeul nostru, căruia toţi cu umilinţă să-I cântăm: Aliluia!
Icosul al 2-lea
Cuget ceresc ţi s-a dăruit ţie, Sfinte al lui Dumnezeu, căci din tinereţile tale, ne-
contenit năzuind la cele cereşti, ai lăsat casa părintească pentru împărăţia lui
Dumnezeu şi adevărul ei. Pentru aceasta primeşte de la noi laudele acestea:
Bucură-te, fiu de Dumnezeu ales, al oraşului Kursk;
Bucură-te, al părinţilor celor cucernici odraslă prea slăvită;
Bucură-te, cel ce ai moştenit virtuţile maicii tale;
Bucură-te, cel ce ai învăţat de la dânsa evlavia şi rugăciunea;
Bucură-te, că de la maica ta la lupte duhovniceşti, cu crucea ai fost binecuvântat;
Bucură-te, că până la moarte această binecuvântare cu sfinţenie o ai păstrat;
Bucură-te, că din dragoste către Domnul casa părintească o ai lăsat;
Bucură-te, cel ce frumuseţile lumii acesteia de nimic le-ai socotit;
Sarov!
Condacul al 3-lea
Din tinereţile tale puterea celui Preaînalt cu adevărat te-a acoperit, prea
cuvioase, tu, căzând din înălţimea bisericii, nevătămat păzindu-te pe tine
Domnul, iar atunci când de boală cumplit pătimeai, însăşi Stăpâna lumii s-a
arătat aducându-ţi vin-decare din ceruri căci din pruncie drept ai slujit lui
Dumnezeu neîncetat cântându-I: Aliluia!
Icosul al 3-lea
Având stăruinţa către lucrarea vieţii călugăreşti celei asemenea îngerilor, ai mers
la Sfânta cetate a Kievului pentru a te închina Cuvioşilor de la Pecerska, primind
din gura cuviosului Dositei porunca să-ţi îndreptezi calea ta în Pustia Sarovului,
căci cu credinţă venind de departe ai sărutat acel Sfânt loc şi, acolo sălăşluindu-
te, ai sfârşit viaţa ta cea plăcută lui Dumnezeu. Iar noi minunându-ne de o aşa
purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru tine, cu umilinţă iţi cântăm:
Bucură-te, cel ce de lumeasca deşertăciune te-ai lepădat;
Bucură-te, cel ce patria cerească cu ardoare o ai dorit;
Bucură-te, că pe Hristos din toată inima L-ai iubit;
Bucură-te, căci jugul cel bun al lui Hristos asupra ta l-ai luat;
Bucură-te, cel ce ai fost desăvârşit ascultător;
Bucură-te, păzitorul cel adevărat de poruncile dumnezeieşti;
Bucură-te, cel ce mintea şi inima ta, prin rugăciune, către Dumnezeu le-ai
întărit;
Bucură-te, stâlpul cel neclintit al Ortodoxiei;
Sarov!
Condacul al 4-lea
Viforul năpastelor celor rele potolindu-l, ai străbătut toată calea cea îngustă şi
îndurerată a nevoinţei călugăreşti purtând jugul vieţii pustniceşti al zăvorârii, al
tăcerii şi al privegherii de multe nopţi şi astfel, prin harul dumnezeiesc urcând
din putere în putere, de la fapte către contemplarea lui Dumnezeu, te-ai mutat în
locaşurile de sus unde cu îngerii îi cânţi lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 4-lea
Auzind şi văzând viaţa ta cea Sfântă, prea cuvioase Părinte Serafime, obştea
toată s-a mirat de tine şi, venind, lua învăţătură din cuvintele şi din faptele tale
slăvind pe Domnul cel ce este minunat întru Sfinţii Săi. Iar noi cu credinţă şi cu
dragoste te lăudăm, prea cuvioase Părinte, cântându-ţi aşa:
Bucură-te, cel ce cu totul jertfă lui Dumnezeu te-ai adus;
Bucură-te, cel ce înălţimea nepătimirii ai ajuns;
Bucură-te, ostaşule al lui Hristos, cel cu bună biruinţă;
Bucură-te, bun şi credincios slujitor al Cerescului Stăpân;
Bucură-te, înainte stătătorule cel neînfricat pentru noi către Domnul;
Bucură-te, rugătorule al nostru cel neobosit către Născătoarea de Dumnezeu;
Bucură-te, al crinului din pustie minunată mireasmă;
Bucură-te, al harului dumnezeiesc vas fără prihană;
Sarov!
Condacul al 5-lea
Lumina dumnezeiască a strălucit în casa ta, prea cuvioase, atunci când tu,
bolnav fiind şi pe patul morţii zăcând, însăşi Preacurata Fecioară a venit la tine
cu Sfinţii apostoli Petru şi Ioan şi a zis: "Acesta este din neamul meu!"- şi s-a
atins de capul tău. Îndată dar, făcându-te sănătos, cu mulţumire lui Dumnezeu ai
cântat: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Văzând pizmaşul neamului omenesc viaţa ta cea curată şi sfântă, prea cuvioase
Părinte Serafime, a vrut să te piardă pe tine trimiţând asupra ta oameni răi care
fără milă te-au bătut lăsându-te abia viu. Tu însă, Părinte Serafime, ca un miel
blând pe toate le-ai îndurat rugându-te Domnului pentru prigonitorii tăi. De
aceea, minu-nându-ne de a ta nerăutate, noi toţi iţi cântăm ţie:
Bucură-te, căci cu blândeţea şi smerenia ta lui Hristos Dumnezeu I-ai fost
următor;
Bucură-te, căci cu nerăutatea ta pe duhul răutăţii l-ai biruit;
Bucură-te, al curăţiei sufleteşti şi trupeşti sârguincios păzitor;
Bucură-te, pustnice cu darurile Duhului plinit;
Bucură-te, ascetule de Dumnezeu prea slăvit şi înainte văzător;
Bucură-te, povăţuitorule al monahilor cel minunat şi de Dumnezeu înţelepţit;
Bucură-te, a Sfintei Biserici laudă şi bucurie;
Bucură-te, a Mănăstirii Sarovului slavă şi lăudare;
Sarov!
Condacul al 6-lea
Pustia Sarovului propovăduieşte nevoinţele şi ostenelile tale, de Dumnezeu
purtă-torule, plăcutule al lui Hristos, căci desişurile şi pădurile ei de bună
mireasmă cu rugăciunea ta le-ai umplut. Urmând lui Ilie, proorocul lui
Dumnezeu, şi Bote-zătorului Ioan, te-ai arătat vlăstar pustiei mult roditoare prin
darurile Duhului Sfânt cu a cărui putere multe şi prea slăvite fapte ai săvârşit,
îndemnând pe credincioşi să-I cânte lui Dumnezeu, dătătorului de bunătăţi:
Aliluia!
Icosul al 6-lea
Răsărit-a întru tine, fericite Serafime, un nou ales de Dumnezeu, văzător
asemenea lui Moise căci, fără prihană slujirea la altarul Domnului săvârşind, te-
ai învrednicit a-L vedea pe Hristos în Biserică, cu puterile cele netrupeşti
venind. Iar noi, de această bunăvoinţă a lui Dumnezeu minunându-ne, iţi cântăm
ţie acestea:
Bucură-te, văzătorule de Dumnezeu prea slăvit;
Bucură-te, cel ce cu Lumina cea întreit strălucită ai fost luminat;
Bucură-te, al Preasfintei Treimi slujitor credincios;
Bucură-te, al Duhului Sfânt lăcaş împodobit;
Bucură-te, cel ce pe Hristos împreună cu îngerii, cu ochii trupeşti L-ai văzut;
Bucură-te, că încă în trupul cel putrezitor fiind, dulceaţa Raiului mai înainte ai
gustat;
Bucură-te, cel ce cu pâinea vieţii ai fost îndestulat;
Bucură-te, cel ce cu apa nemuririi ai fost adăpat;
Sarov!
Condacul al 7-lea
Voind iubitorul de oameni, Dumnezeu să arate întru tine, prea cuvioase, a Sa
nespusă milostivire către oameni, cu adevărat luminător de Dumnezeu strălucit
te-ai arătat, căci cu faptele şi cuvintele tale pe toţi îi aduci la evlavia şi la
dragostea dumnezeiască. Astfel, cu strălucirea faptelor tale fiind luminaţi şi cu
pâinea învăţăturii tale fiind îndestulaţi, pe tine cu sârguinţă te mărim şi lui
Hristos, Celui ce te-a prea slăvit pe tine îi cântăm: Aliluia!
Icosul al 7-lea
Văzându-te pe tine nou ales al lui Dumnezeu, din locuri îndepărtate au alergat la
tine credincioşii în necazuri şi suferinţe fiind, iar tu pe cei apăsaţi de nevoi nu i-
ai depărtat, revărsând vindecări, dăruind alinare, cu rugăciunile pentru ei
mijlocind. Pentru aceasta în tot pământul rusesc vestea minunilor tale se
răspândea, iar fiii tăi duhovniceşti te slăveau pe tine aşa:
Bucură-te, păstorul nostru cel bun;
Bucură-te, părinte milostiv şi blând;
Bucură-te, lecuitorul nostru cel grabnic ajutător şi plin de har;
Bucură-te, tămăduitorul neputinţelor noastre cel milostiv;
Bucură-te, în nevoi şi împresurări grabnic ajutătorule;
Bucură-te, mai înainte văzătorule al celor ce vor să fie;
Bucură-te, înainte văzătorule şi mustrătorule al greşealelor celor ascunse;
Sarov!
Condacul al 8-lea
Străină minune vedem la tine, preacuvioase, căci, împovărat de ani, slăbit şi
obosit fiind, o mie de zile şi o mie de nopţi pe piatră în rugăciune ai petrecut.
Cine este dar îndreptăţit să vestească suferinţele şi luptele tale pe care le-ai
răbdat, fericite Părinte, ridicându-ţi mâinile către Dumnezeu, pe Amalec cel
închipuit biruindu-l şi Domnului cântându-I: Aliluia!
Icosul al 8-lea
"Întru totul eşti dorire, întru totul dulceaţă, preadulce Iisuse!" - Aşa strigai în
rugăciune, Părinte, în liniştea deplină a pustiei tale. Iar noi, cei întunecaţi cu
deşertăciunile şi în păcate toată viaţa petrecând, dragostea ta către Dumnezeu
prea mărim şi ţie îţi cântăm aşa:
Bucură-te, mijlocitorul mântuirii celor ce te iubesc şi te cinstesc pe tine;
Bucură-te, cel ce aduci pe păcătoşi la îndreptare;
Bucură-te, sihastru tăcut şi prea minunat;
Bucură-te, rugătorul pentru noi cel stăruitor;
Bucură-te, cel ce ai arătat înflăcărată dragoste către Domnul;
Bucură-te, cel ce cu focul rugăciunii săgeţile vrăjmaşului le-ai ars;
Bucură-te, lumânare nestinsă prin rugăciune, în pustie strălucind;
Bucură-te, luminătorule ce încălzeşti şi luminezi cu daruri duhovniceşti;
Sarov!
Condacul al 9-lea
Toată firea îngerească s-a mirat de această deosebită vedere când Stareţului în
ză-vorâre aflat, Împărăteasa Cerului şi a Pământului S-a arătat, poruncindu-i să
iasă din pustie şi să nu-i oprească pe oamenii credincioşi să vină la el, ci pe toţi
să-i înveţe a cânta lui Hristos: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Ritorii cei mult vorbitori nu se pricep a spune puterea dragostei tale, fericite,
căci împlinind porunca Maicii Domnului, tuturor ce veneau la tine în slujire te-ai
predat, iar celor nepricepuţi ai fost sfetnic bun, celor întristaţi mângâietor, celor
rătăciţi blând povăţuitor, celor bolnavi lecuitor şi tămăduitor. Pentru aceasta ţie
îţi cântăm aşa:
Bucură-te, că din lume în pustie te-ai sălăşluit ca să agoniseşti virtuţi;
Bucură-te, că din pustie în mănăstire te-ai întors ca sămânţa virtuţilor să o
semeni;
Bucură-te, cel ce eşti luminat de harul Duhului Sfânt;
Bucură-te, cel ce eşti plin de blândeţe şi smerenie;
Bucură-te, al celor ce aleargă către tine Părinte iubitor de fii;
Bucură-te, cel ce îmbărbătare şi întărire prin cuvinte de iubire acestora le dai;
Bucură-te, că pe cei ce veneau la tine bucurie şi comoară îi numeai;
Bucură-te, că pentru dragostea ta cea Sfântă de bucuriile Împărăţiei Cereşti te-ai
în-vrednicit;
Sarov!
Condacul al 10-lea
La sfârşitul mântuitoarelor nevoinţe ajungând, prea cuvioase, în rugăciune ple-
cându-ţi genunchii, sufletul tău cel Sfânt în mâinile lui Dumnezeu l-ai dat, pe
care Sfinţii îngeri l-au înălţat sus, la Tronul Atoateţiitorului, ca împreună să te
înfăţişezi întru slava cea neînserată, cântare de laudă cântând Cuvântului celui
mai Sfânt decât Sfinţii: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Zid tuturor Sfinţilor şi mângâiere monahilor fiind, prea sfinte, Fecioara ţi s-a
arătat înaintea sfârşitului tău vestindu-ţi că aproape este strămutarea ta către
Domnul. Deci noi, minunându-ne de o aşa cercetare a Maicii Domnului, îţi
cântăm aşa:
Bucură-te, că pe Împărăteasa Cerului şi a Pământului la faţă ai văzut-o;
Bucură-te, că prin arătarea Maicii Domnului te-ai umplut de bucurie;
Bucură-te, cel ce ai primit de la ea vestea mutării tale la cele cereşti;
Bucură-te, că prin glasul tău cel fără prihană sfinţirea vieţii tale ai arătat;
Bucură-te, că în rugăciune înaintea icoanei Maicii Domnului duhul tău cel
smerit lui Dumnezeu i l-ai dat;
Bucură-te, căci cu sfârşitul tău fără durere, prevestirea ta mai înainte o ai
împlinit;
Bucură-te, cel ce cu cununa nemuririi de mâna Atoateţiitorului ai fost încununat;
Bucură-te, că fericirea Raiului împreună cu toţi Sfinţii ai moştenit;
Sarov!
Condacul al 11-lea
Cântare neîncetată Preasfintei Treimi înălţând prea cuvioase, prin întreaga ta
viaţă mare ascet al evlaviei te-ai arătat: celor rătăciţi spre povăţuire, celor
bolnavi cu tru-pul şi cu sufletul spre tămăduire, iar noi, mulţumindu-I lui
Dumnezeu pentru mulţimea cea nemăsurată a milelor Lui, neîncetat îi cântăm:
Aliluia!
Icosul al 11-lea
Făclie dătătoare de lumină în timpul vieţii fiind, Părinte de Dumnezeu fericit, şi
după moarte ca o stea strălucitoare a pământului rusesc ai luminat, căci reverşi
de la cinstitele tale moaşte râuri de minuni celor ce cu credinţă şi cu dragoste
aleargă către tine. Iar noi, ca celui ce eşti fierbinte rugător pentru toată lumea şi
făcător de minuni, ţie-ţi cântăm acestea:
Bucură-te, cel ce cu mulţimea minunilor de Dumnezeu eşti prea slăvit;
Bucură-te, cel ce cu dragostea ta lumea întreagă o ai luminat;
Bucură-te, iubirii lui Hristos urmaşule cel credincios şi drept;
Bucură-te, mângâierea tuturor celor ce cer de la tine ajutor;
Bucură-te, izvor nesecat al minunilor;
Bucură-te, al celor bolnavi şi neputincioşi lecuitor;
Bucură-te, al apei celei tămăduitoare, fântână nesecătuită;
Bucură-te, că toate marginile pământului nostru cu dragostea ta le-ai cuprins;
Sarov!
Condacul al 12-lea
Cunoscând harul şi îndrăzneala ta cea mare înaintea lui Dumnezeu cădem la
tine, prea cuvioase Părinte, roagă-te fierbinte către Domnul ca să apere Sfânta
Biserica Sa de necredinţă şi dezbinare, de nevoi şi necazuri, ca să cântăm
împreună cu tine Făcătorului de bine, Dumnezeului nostru: Aliluia!
Icosul al 12-lea
Cântând prea slăvirea ta te fericim pe tine, prea cuvioase Părinte, ca pe un
puternic mijlocitor pentru noi către Domnul, ca pe un mângâietor şi apărător, şi
cu dragoste iţi cântăm ţie acestea:
Bucură-te, lauda Bisericii Ortodoxe;
Bucură-te, scut şi îngrădire a creştinătăţii;
Bucură-te, călăuză ce-i îndreaptă pe toţi către ceruri;
Bucură-te, apărătorul şi ocrotitorul nostru;
Bucură-te, cel ce cu puterea lui Dumnezeu multe minuni ai săvârşit;
Bucură-te, cel ce cu veşmântul tău pe mulţi bolnavi ai vindecat;
Bucură-te, cel ce toate uneltirile diavoleşti le-ai biruit;
Bucură-te, cel ce jivinele sălbatice cu blândeţea ta le-ai supus;
Sarov!
Condacul al 13-lea (se zice de trei ori)

O, prea minunate Sfinte şi mare făcător de minuni, prea cuvioase Părinte
Serafime, primeşte această sărmană rugăciune a noastră ce se înalţă spre lauda ta
şi stând acum înaintea Tronului Împăratului împăraţilor, al Domnului nostru
Iisus Hristos, roagă-te pentru noi toţi ca să aflăm mila Lui în Ziua Judecăţii, cu
bucurie cântându-I: Aliluia!
Apoi iarăşi se zice:

Icosul întâi
Creatorul îngerilor te-a ales pe tine de la început ca să prea slăveşti prin viaţa ta
cea minunată numele Sfintei Treimi, căci te-ai arătat cu adevărat înger pe
pământ şi serafim în trup şi, ca o rază prea luminată a veşnicului soare al
dreptăţii, viaţa ta a strălucit. Iar noi văzând nevoinţele tale cele prea lăudate, cu
evlavie şi cu bucurie ţie cântăm acestea:
Bucură-te, dreptarul credinţei şi al evlaviei;
Bucură-te, chipul blândeţei şi al smereniei;
Bucură-te, mărirea cea prea slăvită a drepţilor;
Bucură-te, mângâierea cea lină a mâhniţilor;
Bucură-te, lauda prea iubită a monahilor;
Bucură-te, ajutorarea prea minunată a trăitorilor în lume;
Bucură-te, slava şi apărarea Ţării ruseşti;
Bucură-te, împodobirea Sfântă a pământului Tambovului;
Sarov!
Condacul întâi
Făcătorule de minuni şi preaminunate cuviosule cel ales al lui Hristos, grabnic
cel ce te-a preaslăvit pe tine, cântare de laudă îţi aducem ţie. Tu dar, ca cel ce ai
strigăm către tine: Bucură-te, prea cuvioase Părinte Serafime, mare făcător de
minuni din Sarov!
După aceasta se zice:

Rugăciunea întâi către Sfântul Serafim
O, prea minunate Serafime, mare făcător de minuni din Sarov, pentru toţi cei ce
aleargă la tine ajutătorule cel grabnic ascultător, în zilele vieţii tale nimeni de la
tine sărman n-a ieşit, ci tuturor plăcută le-a fost vederea feţei tale şi glasul cel cu
bună întâmpinare a cuvintelor tale.
Pe lângă acestea şi darul tămăduirilor, darul înainte vederii şi darul vindecărilor

sufletelor celor neputincioase cu îmbelşugare în tine s-au arătat. Iar când te-a
chemat pe tine Domnul de la ostenelile cele pământeşti la odihna cea cerească,
niciodată dragostea ta n-a lipsit de la noi şi nu este cu putinţă a număra minunile
tale care s-au înmulţit ca stelele cerului căci iată, în toate marginile pământului
te arăţi oamenilor credincioşi şi le dăruieşti tămăduiri.
Pentru aceasta şi noi strigăm ţie: O, prea bunule şi blândule cuvios al lui
Dumne-zeu, rugătorule cel cu îndrăzneală pentru noi, care niciodată nu
depărtezi pe cei ce te cheamă pe tine, înalţă pentru noi binefăcătoarea ta
rugăciune către Domnul puterilor ca să întărească poporul nostru binecredincios
şi să ne dăruiască nouă cele de trebuinţă în viaţa aceasta şi toate cele de folos
pentru mântuirea sufletelor noastre, ca să ne păzească de căderi în păcat şi să ne
înveţe pocăinţa cea adevărată, ca fără de piedici să intrăm în Împărăţia Cerurilor
unde tu acum străluceşti în slavă neapusă, şi să cântăm cu toţi Sfinţii, lăudând
Treimea cea de Viaţă dătătoare, în veci! Amin.
Rugăciunea a doua către Sfântul Serafim
O, prea sfinte cuvioase şi de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din

slava ta cea de sus către noi cei smeriţi şi neputincioşi, împovăraţi cu multe
păcate, care cerem de la tine ajutor şi mângâiere.
Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate şi ajută-ne ca să păzim fără

de prihană poruncile Domnului, să ţinem cu tărie credinţa ortodoxă, cu sârguinţă
să-I aducem lui Dumnezeu pocăinţă pentru păcatele noastre în evlavie
creştinească, cu harul bine să sporim şi să fim vrednici de ajutorul şi mijlocirea
ta pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pe noi, cei ce cu credinţă şi cu

dragoste ne rugăm ţie şi nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de
ocrotirea ta. Acum şi în ceasul sfârşitului nostru ajută-ne şi apără-ne cu
rugăciunile tale de săgeţile cele pline de răutate ale diavolului, ca să nu ne
stăpânească puterea lui ci, cu ajutorul tău, să ne învrednicim a moşteni fericirea
lăcaşurilor Raiului.
Căci în tine ne punem astăzi nădejdea, Părinte milostive, fii pentru noi cu
adevărat călăuză spre mântuire şi adună-ne la lumina cea neînserată a vieţii
veşnice prin mijlocirea ta cea bineplăcută, la Tronul Sfintei Treimi, ca să slăvim
şi să cântăm împreună cu toţi Sfinţii numele cel vrednic de închinare, al Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Paraclisul Sfântului Serafim de Sarov
[Preotul: face obişnuitul început, zicând: Binecuvântat este Dumnezeul nostru.]
Citeţul: Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!



Amin.

Amin.
Doamne, miluieşte ! (de 12 ori)

Amin.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Împăratul nostru Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul
nostru.
Apoi:
Psalmul 142:
Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta,
auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni
din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa
mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din
veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul
meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate
lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine
mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne,
că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn
celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi
este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul
meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac
voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la
pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru
dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe
vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul
Tău.
Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine
întru numele Domnului. (de 3 ori), apoi:
Troparul, glasul al 4-lea: Din tinereţe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, şi numai
Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să Îi slujeşti, prin rugăciune neîntreruptă în
pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinţă dobândind iubirea lui Dumnezeu
şi arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta, ne rugăm ţie: Miluiieşte-
ne pe noi cu rugăciunile tale, prea cuvioase Serafime, părintele nostru.
Slavă... Şi acum..., acelaşi glas:
Nu vom tăcea nicicând, de Dumnezeu Născătoare, a spune pururea puterea ta

noi, nevrednicii, că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi scăpat pe
noi de atâtea primejdii, sau cine ne-ar fi păzit pe noi până acum slobozi ? Noi de
la tine, Stăpână, nu ne vom depărta, că tu mântuieşti pe robii tăi pururea din
toate nevoile.
Psalmul 50
Ta, şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii
Canonul Sfântului Serafim de Sarov
Cântarea 1
Irmos: Pe Faraon, cel ce se purta în car, l-a cufundat toiagul lui Moise, cel ce a
făcut minuni oarecând, în chipul Crucii lovind şi despărţind marea şi pe Israel
mergătorul pedestru l-a izbăvit; pe cel ce cântă cântare lui Dumnezeu.
Gândurile inimii mele ca nişte spice dănţuiesc întru adierile Duhului, dar
clătinarea lor închipuie lămurit şi nepriceperea mea de a aduce ţie, cuvioase
Serafim, roadele laudelor îngereşti cu care să împodobesc masa cea
duhovnicească aşezată întru cinstirea ta; dar, te rog, fericite, nu te întoarce nici
dinspre mine, cel biruit de întu-nericul minţii, ci mă ajută a umple hambarul cel
de sus cu grânele cuvintelor înţele-pciunii.
Ca un soare eşti între Sfinţi, strălucind cu razele minunilor tale tot pământul, pe
care neîncetat îl păzeşte cu legătura păcii lui Hristos de toată tulburarea
vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.
Din pământul Rusiei ai răsărit ca o mlădiţă a Vieţii, plină de roadele faptelor

bune, cu care hrăneşte înţelegător şi inimile noastre cele spurcate cu multe
gânduri rele.
Şi acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Stăpâna lumii, ca una ce te-ai arătat lumii pe pământ oglindă a cereştii frumuseţi
a Treimii, arată şi inima mea, cea întinată de multe păcate, oglindă a vederilor
duhovniceşti.
Cântarea a 3-a
Irmos: Tu eşti tăria mea, Doamne, Tu şi puterea mea, Tu, Dumnezeul meu, Tu
bucuria mea, Cel ce n-ai lăsat sânurile părinteşti şi a noastră sărăcie ai cercetat-
o. Pentru aceasta, cu profetul Avacum, strig către Tine: Slavă puterii Tale,
Iubitorule de oameni!
Din copilărie s-a arătat că mâna Domnului te ocrotea nevăzut pe tine, alesul lui
Hristos, ca mai apoi să ocroteşti cu rugăciunile tale sufletele cele înviforate de
multe necazuri.
De pe schela turnului clopotniţei ai căzut, dar ai rămas nevătămat, primind tămă-

duire de la Stăpâna lumii când erai cuprins de cumplita boală; mila Domnului
arătată ţie fă să se reverse acum, Sfinte Serafim, şi asupra celor cuprinşi de
multe boli şi necazuri.
De bucurie s-a umplut inima maicii tale când a auzit hotărârea ta de a-I sluji lui
Hristos în mănăstire, iar noi, veselindu-ne de biruinţele tale în stadia cea duhov-
nicească, te avem scut de apărare împotriva vrăjmaşilor nevăzuţi.
Împreună cu Sfântul Serafim, roagă-Te, Maica Luminii, ceea ce eşti mai slăvită
decât serafimii, să ne izbăvim noi din cursele celui viclean.
Stihiri:
Vasul inimii tale a fost pecetluit de binecuvântările dumnezeieşti revărsate prin

rugăciunile Sfinţilor ale căror moaşte se cinsteau în peşterile din Kiev; aceştia
nevăzut ţi-au călăuzit paşii, părinte, spre ţinuturile în care aveai să te
desăvârşeşti duhovniceşte .
Maica Vieţii, cu rugăciunile tale scapă de cumplita pedepasă pe cei ce te cinstesc

pe tine şi ne dă tuturor împăcare cu Ziditorul mai înainte de a sta înaintea Lui în
ceasul judecăţii.
Sedealna, glasul al 2-lea: Primind cu toată inima sfatul cuvioasei Dositeea de a

te retrage la Mănăstirea din pustia Sarovului, ca un porumbel ai zburat către
locul nevoinţelor duhovniceşti, unde ai aflat pe Hristos odihnindu-se pe culmile
inimii tale împreună cu Tatăl şi cu Duhul, Cel ce S-a arătat lumii în chip de
porumbel.
Cântarea a 4-a
Irmos: Nepăzind poruncile Tale, Stăpâne, cu mintea mea intrând în patimile

desfă-tărilor, am fost golit de har şi pentru răni zac gol; ci mă rog Ţie,
Mântuitorule, mântuieşte-mă!
Toate ascultările încredinţate le-ai plinit cu multă râvnă, prea fericite Serafime,
pe toţi uimindu-i cu smerenia şi desăvârşita ta ascultare; cu rugăciunile tale,
scoate-ne pe noi, cei leneşi, din cursele multor ispite.
Adesea te retrăgeai în pădure, alinându-i şi acesteia dorul de Dumnezeu cu

adierea rugăciunii lui Iisus, cu care umbreşte şi codrul inimii noastre, întru care
s-au să-lăşluit fiarele tuturor patimilor.
Cumplita boală a hidropiziei te-a ţinut în legăturile ei vreme de trei ani, dar
Maica Domnului te-a tămăduit în chip minunat, ca veşnic să-i fii recunoscător şi
să te rogi ei şi pentru tămăduirea sufletelor şi trupurilor noastre.
Cunoscându-te pe tine cetate neclintită a Împăratului Slavei, roagă-L pe Acesta

să ne sălăşluiască şi pe noi în cămările cereşti.
Cântarea a 5-a
Irmos: Căutând cu ochiul Tău cel neadormit, milostiveşte-Te spre mine, cel cu-
prins de dormitarea trândăviei, şi care slujesc somnului desfătărilor în patul
patimilor; Cel ce ţi-ai plecat capul pe Cruce şi ai înviat de bunăvoie, micşorând
Hristoase, noaptea păcatului, Cel ce eşti lumina dreptăţii.
Locul arătării minunate a Maicii Domnului, care te-a vindecat de boală, a slujit
pentru înălţarea unei bolniţe; vino, însă, Sfinte Serafim, şi sfinţeşte şi lăcaşurile
inimilor noastre cu untdelemnul rugăciunii tale.
După opt ani de alergare pe treptele desăvârşirii ai fost călugărit, numele tău
fiind icoană vie a dragostei tale pentru Dumnezeu, Cel ce te-a chemat la
înălţimea vieţuirii îngereşti.

Dragostea şi râvna ta pentru rugăciune te-au arătat ca pe un adevărat serafim
aprins de focul cel nematerialnic, cu care arde toată spurcăciunea gândurilor
noastre lumeşti.
Moştenitor al binecuvântărilor tale l-ai arătat, Preacurată, pe Sfântul Serafim de

Sarov, pururea ocrotindu-l sub acoperământul rugăciunilor tale; deci, nu te
întoarce nici dinspre noi, cei ce ne-am pus întru tine toată nădejdea noastră de
mântuire.
Cântarea a 6-a
Irmos: Rugăciunea mea voi înălţa către Domnul şi Lui voi spune mâhnirile
mele; că sufletul meu s-a umplut de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad. Dar
ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă!
În timpul slujbelor din biserică lucruri minunate îţi arăta Domnul şi pe îngerii
împreună slujitori, cu care roagă-te acum să stăm şi noi cu frică de Dumnezeu în
lăcaşurile Sale.
În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare ai văzut pe Domnul Hristos înconjurat
de puterile îngereşti; Acestuia roagă-te Sfinte Serafim, ca unul ce ai mare
îndrăzneală către Dânsul să ne dea nouă a vedea păcatele noastre şi a sta cu
umilinţă şi cu sme-renia vameşului în sfintele Sale lăcaşuri, strigând: ,,Iisuse al
meu, Fiul lui Dumne-zeu, miluieşte-mă !"
În chilia din pădure adesea te retrăgeai, dăruindu-te cu totul rugăciunii lui Iisus,
pe Care roagă-L să Se odihnească şi în chilia cea smerită şi sărăcăcioasă a inimii
noastre .
Fiind Tu slava cetelor îngereşti şi pe pământ oamenilor candelă nestinsă a rugă-

ciunii, cu ale tale rugăciuni învredniceşte-ne pe noi, cei mult greşiţi, slavei
Împăratului Ceresc.
Stihiri:
Urmând dorului de pustnicie, după hirotonirea întru ieromonah şi mai mult te-ai
odihnit în inima pustiei, purtând în inima ta pe Cel ce stăpâneşte peste toată făp-
tura; Acestuia roagă-te, Sfinte cuvioase Părinte Serafim, să îmblânzească
patimile cele ascunse în pustia inimii noastre cu biciul sfintei rugăciuni.
Preacurată, care prin cuvânt negrăit ai născut pe Cuvântul în zilele cele mai de
apoi, roagă-te Lui, ca una ce ai îndrăznire de Maică.
Condacul, glasul al 3-lea: Frumuseţea lumii şi cele trecătoare lăsând, prea cu-
vioase, te-ai sălăşluit în Mănăstirea Sarovului, şi acolo, îngereşte vieţuind,
multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta şi Hristos te-a prea slăvit pe
tine, Părinte Serafime, îmbogăţindu-te cu darul tămăduirilor şi al minunilor.
Drept aceea, îţi cântăm ţie: Bucură-te, prea cuvioase Serafime, părintele nostru.
Psalmul 50
Ta, şi Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii

Pentru rugăciunile cuviosului Tău, Serafim, Milostive, curăţeşte mulţimea
Şi acum..., acelaşi glas:
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea

Stih: Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndu-

rărilor Tale curăţeşte fărădelegile noastre.
Cu toată luarea aminte citind, cuvioase, Evanghelia lui Hristos şi scrierile

Sfinţilor Părinţi, ca o albină te-ai hrănit cu mierea înţelepciunii, îndulcind şi
minţile cele neputincioase cu picăturile cuvintelor tale.
Cântarea a 7-a
Irmos: Chipului celui de aur neînchinându-se tinerii lui Avraam, s-au lămurit ca
aurul în topitoare; că în cuptorul cel de foc ca într-o cămară luminată dănţuiau
cântând: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri!
Cu cântarea imnelor celor bisericeşti ţi-ai îndulcit dorul de desăvârşire, acestea

slu-jindu-şi ca nişte trepte spre ajungerea la Împăratul luminilor, pe Care roagă-
L, prea fericite, să ne dea nouă înţelepciune spre înţelegerea duhovniceştilor
cuvinte.
Cu postul cel aspru ai veştejit săltările trupului şi ca un înger ai zburat cu mintea

aprinsă de focul Duhului la Soarele Cel mai înainte de Soare, Cel împreună
şezător pe scaun cu Tatăl.
Pe stâncă ai petrecut o mie de nopţi şi o mie de zile întru rugăciune, văzând cu

ochii minţii pe Soarele dreptăţii strălucind pe cerul inimii tale.
Ca Una ce ai născut şi ai purtat în braţe pe Împăratul Cel fără de moarte, din

moartea păcatului scoate pe robii tăi, cei ce dorm întru întunericul patimilor.
Cântarea a 8-a
Irmos: Văzându-Te soarele întins pe Cruce, şi-a strâns razele şi tot pământul s-a
clătinat cu cutremur, Împărate al tuturor, văzându-Te de voie pătimind, Cel ce
eşti din fire nepătimitor. Pentru aceasta, Te rog Hristoase: Tămăduieşte ca un
doctor patimile sufletului meu!
De hoţi fiind călcată chilia ta, ai suferit de la aceştia răni înfricoşătoare, dar
Împă-răteasa Cerurilor arătându-se ţie cu Sfinţii apostoli Petru şi Ioan, te-a
tămăduit.
Înălţimea iubirii de vrăjmaşi ne-ai arătat Părinte, iertând pe cei răufăcători şi

rugân-du-te să nu fie ei pedepsiţi; roagă-te să ni se dea şi nouă putere a ierta din
inimă pe cei ce ne necăjesc pe noi.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
Înţelegând că pacea lui Hristos revărsată în inimi este comoara cea ascunsă în
ţarină care mântuieşte mii de suflete, pe aceasta o ai dobândit prin însutite
osteneli şi te rogi acum să fie întărite şi sufletele noastre cu legătura păcii
Domnului.
Ca un soare al slavei luminezi toată Biserica, Preacurată, ceea ce cu lumina

rugă-ciunilor tale risipeşti întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
Cântarea a 9-a
Irmos: Eva prin păcatul neascultării blestem înăuntru a adus, iar tu Fecioară de
Dumnezeu Născătoare, prin odrasla purtării în pântece, lumii binecuvântare ai
înflorit; pentru aceasta toţi te slăvim.
Urmând voii Domnului, ai deschis uşa noii tale chilii tuturor sufletelor necăjite,
punând în slujba oamenilor darurile dobândite de la Dumnezeu: darul înainte
vederii, al facerii de minuni şi alte daruri ale Duhului.
Tainele dobândirii harului Duhului Sfânt ai descoperit lui Motovilov, ucenicul

tău iubit, dar nu ne lipsi nici pe noi Părinte, de ocrotirea lui Hristos prin ale tale
sfinte mijlociri.
Cu multă dragoste te-ai îngrijit de orfani şi de maicile de la Mănăstirea Diveevo,

însă nu ne uita nici pe noi, oile cele rătăcite, Sfinte, ci ne călăuzeşte către staulul
cel ceresc al lui Hristos.
Roagă-te, Preacurată, să ne izbăvim noi de întunericul păcatelor şi să-L vedem

pe Soarele slavei strălucind cu razele înţelepciunii Sale.
Cuvine-se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea

pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti
mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Bucură-te, comoara cea duhovnicească a călugărilor, solitorul păcii lui Hristos,

lauda Bisericii Ortodoxe, mângâierea cea dulce a celor necăjiţi, împodobitorul
pustiei cu strălucirile rugăciunii, nu înceta a soli Bisericii pace şi întărire pe
piatra dreptei credinţe.
Fiu prea iubit al Maicii Domnului fiind, te-ai bucurat din plin de minunată
ocrotirea ei în boli şi în necazuri, dar acum adu-ţi aminte Părinte, şi de noi, cei
încercaţi în focul multor ispite, pe care îl stinge cu ploaia rugăciunii tale.
Cunună prea slăvită eşti monahilor, căci părăsind toate desfătările acestei lumi
trecătoare, ai iubit nevoinţele pentru dobândirea Împărăţiei celei veşnice, pe care
roagă-te să o moştenească şi cei ce te cinstesc pe tine.
Bucurie ai picurat în sufletele cele biruite de mâhnire şi cuvintele tale s-au făcut
multor sufletele temelie a unei noi vieţi renăscute prin pocăinţă, pe piatra căreia
întăreşte şi inimile noastre.
De multe descoperiri şi bucurii duhovniceşti te-ai învrednicit pentru curăţirea

vieţuirii tale întru Duhul; nu înceta a soli şi pentru noi izbăvire din robia
patimilor celor necurate.
Cu serafimii slujind Făcătorului a toate şi cântarea întreit sfântă aducând Celui
mai presus de toată lauda omenească şi îngerească, adu-ţi aminte şi de cei ce te
măresc pe tine, mijlocindu-ne sfârşit cu pace, izbăvire de veşnicele chinuri şi
răspuns bun la judecata lui Hristos.
Cetele puterilor netrupeşti, cu Botezătorul, cu apostolii lui Hristos, cu Sfântul

Serafim şi cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, faceţi rugăciune ca să ne
mântuim noi toţi.


Amin.

Amin.
Troparul, glasul al 5-lea: Cu nevoinţele cele mai presus de fire te-ai asemănat
serafimilor, cu care roagă-te acum, prea fericite Părinte Serafim, să ni se dea
nouă înţelepciune a lăuda nevoinţele vieţuirii tale celei îngereşti.
Alt tropar, glasul al 2-lea: Trecut-ai la cele veşnice pe când te aflai în rugăciune
înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu care roagă-te, Sfinte
Serafim, să fim şi noi moştenitori ai vieţii celei de-a pururea fericite.
Stăpână, primeşte rugăciunile robilor Tăi şi ne izbăveşte pe noi de toată nevoia
şi necazul.
Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub sfânt
acoperământul tău.
Pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, Doamne, şi ale Născătoarei de Dumne-

zeu, pacea Ta dă-ne-o nouă şi ne miluieşte pe noi, ca un Îndurat. Amin!
Imnografie
Troparul Sfântului Serafim: Din tinereţe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, şi

numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujeşti, prin rugăciune neîntreruptă
în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilinţă dobândind iubirea lui
Dumnezeu şi arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ţie:
Mântuieşte-ne pe noi cu rugăciunile tale, prea cuvioase Serafime, Părintele
nostru.
Condacul Sfântului Serafim: Frumuseţea lumii şi cele trecătoare lăsând, prea

cu-vioase, te-ai sălăşluit în Mănăstirea Sarovului şi acolo, îngereşte vieţuind,
multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta şi Hristos te-a prea slăvit pe
tine, Părinte Serafime, îmbogăţindu-te cu darul tămăduirilor şi al minunilor.
Drept aceea iţi cântăm ţie: Bucură-te, prea cuvioase Serafime, Părintele nostru.
Sinaxar - Pomenirea Sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov
Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie
1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era
comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe
care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a
rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă.
După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei.
Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe
schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut
muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii.
Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.
Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi

cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât
Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel
mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în
pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl
va vindeca.
Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu
Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să
sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.
Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui
Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-
a binecuvântat în drumul lui spre monasticism, dăruindu-i o cruce de aramă pe
care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui.
Prochorus a pornit pe jos împreună cu alţi pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-
i venera pe Sfinţii Peşterilor.
Prochorus l-a vizitat pe Părintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina),
care i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi
acolo să-şi câştige mântuirea. Trecând pe la casa părintească Prochorus şi-a luat
rămas bun de la mama şi rudeniile sale.
În ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era stareţ Părintele

Pahomie. Acesta l-a primit şi l-a dat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la
multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi
prescură şi lucra în tâmplărie.
Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul
Însuşi. Prin munca constantă el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea
să spună mai târziu, “cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Aceasta se
vindeca prin rugăciune, abţinerea de la conversaţii plictisitoare, prin muncă
asiduă, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin răbdare, deoarece acedia
este hrănită de micimea sufletului, neglijenţă şi vorbă fără rost”.
Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abţinea de la mâncare

în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica
Rugăciunea lui Iisus. După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de
hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui,
Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala
l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire
din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-
l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: ”Sfinte părinte, eu m-am
încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al
trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.”
Apoi a cerut să i se citească o molitfă pentru sănătate. În timp ce restul

părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut
Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul
spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: “Acesta este
unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi
imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută
de Preacurată. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus
vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.
La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una
din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf.
Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din
lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică.
După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu
numele de Serafim, nume care reflectă dragostea lui vie pentru Domnul şi
dorinţa sa nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit
ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea în biserică zilnic, rugându-se permanent şi după
terminarea slujbelor. Domnul îi îngăduia să aibă viziuni în timpul slujbelor
bisericeşti, de multe ori văzând îngeri care slujeau laolaltă cu preoţii.
În timpul Sfintei Liturghii din marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul

Pahomie şi părintele Iosif, Sfântul Serafim a mai avut o viziune. După
introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţa cuvintele:
“O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne”, după care ridică
patrafirul spunând: “În vecii vecilor”. Dintr-o dată a fost orbit de o lumină
strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos
intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup.
Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în
icoana sa din dreapta uşilor altarului.
Sfântul Seraphim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai
putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de
mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de
la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit
şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia
lui din pădure.
În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi

Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen
Pahomie, Sfântul Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al
mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, la o distanţă de
5 km de mănăstire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” şi unde s-a
dedicat rugăciunii solitare. El mergea la mănăstire doar sâmbăta, înainte de
privegherea de toată noaptea şi se întorcea la chilia sa din pădure după
Liturghia de duminică unde se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Pustnicul Serafim îşi petrecea timpul cu nevoinţe ascetice. Pravila sa de

rugăciune se baza pe cele rânduite de Sfântul Pahomie pentru mănăstirile antice
din deşert. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime
Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi
Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe
care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o
grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară
de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. În prima Duminică a postului mare
nu mânca nimic până sâmbătă, când primea Sfintele Taine.
Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii

încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Din când
în când îl mai vizitau schimonahul Marcu cel Tăcut şi arhidiaconul Alexandru
care locuiau şi ei în pustie. De multe ori îl găseau în contemplaţie şi se retrăgeau
în linişte ca să nu-l deranjeze.
În căldura verii, dreptul pustnic obişnuia să culeagă muşchi dintr-o mlaştină

pentru fertilizarea grădinii, iar când ţânţarii îl înţepau rău de tot el suporta
spunându-şi:” Patimile sunt omorâte prin suferinţă şi durere”.
Singurătatea lui era deranjată de multe ori de călugări şi mireni care îl căutau
pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, pustnicul
a interzis femeilor să-l viziteze, după care, primind un semn de la Dumnezeu
că dorinţa îi este ascultată, în cele din urmă a refuzat să mai primească
vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de
crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces.
Doar păsările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a
trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca
sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din
mâna lui urşii, raşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un
prieten urs care i se supunea întrutotul şi îl ajuta la diferite treburi.
Pentru a alunga vicleşugurile vrăjmaşului, Sfântul Serafim şi-a intensificat

nevoinţele şi a început o luptă ascetică nouă, imitându-l pe Sfântul Simeon
Stâlpnicul (1 septembrie), şi anume, în fiecare noapte se urca pe o stâncă
uriaşă din pădure sau pe una mică din chilia lui şi nu se odihnea decât foarte
puţin. Stătea în picioare sau în genunchi şi se ruga cu mâinile ridicate:
“Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Sfântul s-a rugat aşa timp de
1000 de zile şi nopţi.
Odată, pe când lucra în grădină, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri
valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, Sfântul nu a
ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie
vor pieri” (Mt. 26: 52).
Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-
au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l
arunce în rău dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind
nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi
cunoştinţă, se târa până în chilie şi rămase aşa toată noaptea.
Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii

văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp
de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au
rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa

Cerului împreună cu apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea
divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea
îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ
pentru tot restul vieţii. Sfântul Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la
mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui
şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.
În 1807 stareţul Isaia a adormit intru Domnul. Sfântul Serafim a fost rugat să-i ia
locul dar acesta a refuzat. El trăise în singurătate trei ani complet rupt de lume,
cu excepţia călugărului care-i aducea de-ale gurii o dată pe săptămână. Dacă
întâlnea un om în pădure, sfântul se arunca cu faţa la pământ până când acesta
trecea mai departe. Sfântul Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria
întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: “Dobândeşte spiritul păcii şi mii de
suflete se vor salva în jurul tău.”
Noul stareţ al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu fraţii călugări l-au rugat
pe Sfântul Serafim să vină să oficieze Sfintele Slujbe de duminică la mănăstire
ca mai demult, sau să se mute de tot la mănăstire.
Sfântul a ales ultima variantă deoarece îi era prea greu să se deplaseze la
mănăstire în fiecare duminică. În primăvara anului 1810, el s-a întors la
mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie.
Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I

s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a
urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile
divine ale inaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el
şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească
tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.
În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi,

ieromartirul Clement al Romei şi Sfântului Petru Arhiepiscopul Alexandriei,
i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se
dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi
împărţi timpul între viaţă din pădure şi viaţa în mănăstire. El nu s-a întors la
vechea lui chilie pustnicească ci s-a retras într-un loc mai aproape de
mănăstire iar uşile ei erau deschise atât pentru pelerinii mireni cât şi pentru
călugări.
Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca
neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de
har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi
blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele:
“Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!”
El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: “Părintele Serafim
arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!”
Părintele era deseori văzut cum căra după sine sprijinindu-se în băţ, un sac cu
pietre. Când era întrebat de ce face acel lucru, sfântul răspundea cu smerenie:
“Îl încerc şi eu aşa cum mă încearcă el pe mine”.
În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sfântul Serafim s-a dedicat orfanilor de
la mănăstirea de maici Diveyevo. În perioada când era arhidiacon el l-a însoţit
pe răposatul părinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe
stareţa mănăstirii, o ascetă - Maica Alexandra şi părintele Pahomie i-a dat
binecuvântare sfântului să aibă grijă de atunci încolo de orfanii mănăstirii. El a
fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl cercetau pentru orice
problemă sufletească sau materială.
Sfântul Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la

mănăstirea Diveyevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica
Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi
prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrană vieţuitorilor mănăstirii
Diveyevo.
Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre

binefăcătorii mănăstirii, angajându-se la nevoinţa sărăciei voluntare, după cum l-
a sfătuit sfântul.
Elena Vasilievna Manturova, una din surorile mănăstirii, a acceptat să moară în

locul fratelui ei, din supunere faţă de sfânt, deoarece mai era nevoie de acesta în
viaţa pământească.
Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În
1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit
renumită “Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”.
Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831,

manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a
zăcut aproape 70 de ani. Scrierea a fost găsită de autorul S. A. Nilus, care căuta
informaţii despre viaţa Sfântului Serafim. Această conversaţie este o adevărată
comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae
Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim ştia că
Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie.
Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea

Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale
rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.
Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu
Duhul Sfânt.
Sfântul Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul
Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai
mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: “Noi acum suntem
amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”
Motovilov i-a răspuns: “Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează
ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele”.
Sfântul Serafim i-a răspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi
tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului
Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa”. Apoi sfântul l-a
asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei
experienţe toată viaţa lui. “Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să
înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”
Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de

minuni. Cu un an şi 10 luni înainte de săvârşirea sa, de sărbătoarea
Buneivestiri, sfântului i-a fost îngăduită încă o arătare a Maicii Domnului
împreună cu cei doi apostoli şi cu alte 12 fecioare muceniţe (Sfintele Varvara,
Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina,
Iustina, Iuliana şi Anisia). Preasfânta Fecioară vorbi îndelung cu călugărul,
încredinţându-i în grija sa pe surorile mănăstirii Diveyevo. În final Ea i-a
spus: “În curând, prea iubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la mănăstire
a fost martoră la apariţia Maicii Domnului pentru că părintele a invitat-o.
În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut pe sfânt
înălţat de la pământ în timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu stricteţe
de către Sfântul Serafim să-l dezvăluie decât după moartea lui.
Sfântul Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata
sa “plecare”. În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în
anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut.
Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul
catedralei Adormirii. În January 1, 1833 Părintele Serafim a venit la biserica
Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a
împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas
bun, cu cuvintele: “Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în
trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi”.
În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la

utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să
lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
“În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc”, spuse el cândva, “dar când voi
muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde”.
Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în
genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept.
Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa
Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată
viaţa.
Sfântul Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei

care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.
Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă
în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la
răsărit de Moscova.
Vieţile Sfinţilor - Cuviosul Părinte Serafim de la Sarov
Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra
pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al
Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile
întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi
dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta copilăriei de arătarea milei
Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea
Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale.
Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru
folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi
noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza
ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au
părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie. Când, crezându-se că va
muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru calea din urmă, Preasfânta
Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli
Petru şi Ioan Teologul. Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: "Acesta
este din neamul nostru!".
Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei
apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah,

primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai
mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzând de
dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune,
înainte de a săvârşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele
nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mângâieri
duhovniceşti.
Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut

în păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de darurile lui
Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-
se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a

primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul pădurii, la 6-7
km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică
grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfântul Munte", gândindu-se la
Athos. El petrecea acolo toată săptămâna, întorcându-se la mânăstire numai
duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor
Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul
lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare
asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la
suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o
Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite
locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan,
Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El
retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru
Iisus Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea

adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încât în
afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de
îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, având
mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mânăstire, apoi numai cu roadele

grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi
animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o
pisică.
Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea a

netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars
de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gânduri de slavă
deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş
alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor
se înteţea tot mai mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el
petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau
îngenuncheat, repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii
milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru
totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că n-au găsit la
sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui
topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate
că avea o constituţie robustă, blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se
apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş sufe-
rinţelor Domnului.
În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se târască până la

mânăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat
printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul
uceniciei sale în mânăstire.
A rămas totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât cu
mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate
spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată
însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputând veni la mânăstire cu
regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii.
De fiecare dată când întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la
pământ, fără a scoate un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta.
El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere
şi fără abatere.
Între timp, egumenul mânăstirii muri şi unii călugări au început să se arate

duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit de comuniunea cu
Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mânăstire. Sfântul s-a
supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strâmtă, unde a început o
nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra
nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de
copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mângâietoare",
numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o
candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi
interpretând în fiecare săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără
încetare, cu inima priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri
în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.
La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsând să intre pe
cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legământul tăcerii, chiar când era
vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit
vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din
roadele experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la
stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea lor
pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru
Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin
starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de
statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii
săi, plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea
duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul
rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută vizitatorii cu
veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu
totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor
care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile
cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi
de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului
Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă
binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să
schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele

ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide
şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care
aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă
cercetare, primul cuvânt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era,
totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui
Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor.
A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i cu uleiul din candela sa sau

dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în
apropierea mânăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă
după-amiezele. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii,
încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru
fiecare o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de
flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare,

atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi
groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar
el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel
încât ele nu erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui
Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi:
"Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse:
"Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de
sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune".
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului
Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui
devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât soarele la amiază, şi îi zise cu
putere: "Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut
Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti
pogorârea Sfântului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-
ai umplut şi tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în
această lumină. Ce simţi?"
Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o

bucurie inexprimabilă".
"Şi ce încă?"
"O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată".
"Această mireasmă este buna mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi

această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea în
jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului:
Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei, sfântul îi
ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui
Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu, în 1903, în preajma canonizării
lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspândire impresionantă. Este un ultim
cuvânt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-
a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile
din urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi

atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta". Această pace interioară pe
care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea în preajma lui ca
bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură
ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mânăstirii din Diveievo, situată la

câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea
duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a
purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile econo-
mice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a organizat-o după regulile
stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să
aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mânăstire, zisă a

"Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a
dat o regulă de vieţuire având în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire,
după moartea stareţului, diavolul aţâtă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se
strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el
închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti, Serafim ceru

să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica
Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui
vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti; uşa se deschise singură şi
chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfântul căzu în
genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul
Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice.
Călugăriţa a căzut la pământ, înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a

stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi
făgădui să aibă mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând,
Preasfânta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi
singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de
care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind

cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre
apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălucind de lumină.
La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele
din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare şi i-a binecuvântat pe toţi
fraţii, zicându-le: "Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă
sunt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit,
se închise în chilie şi, îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul
în mâinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea sa.
Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi

îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate,
astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate
împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903,
în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute
de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei.
Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de
marea încercare ce avea să fie.
Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926,

bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar
ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un
credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.
Proloage - Sfântul Serafim de la Sarov, mare făcător de minuni 2 ianuarie
(15 ianuarie)
La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a
născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să
meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat
chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire
faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei
Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.
În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai
cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2
ianuarie, dată la care sfântul "s-a mutat în ceruri", în urmă cu 175 de ani, şi pe
19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către
Biserică, în 1903.
De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos
"Fericită eşti tu, femeie văduvă" i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un
"nebun al lui Dumnezeu", întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei,
"fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea
Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă."
Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani.
În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie
(construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de
la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei
lui şi a celor care mai erau de faţă.
La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a
avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni
la el să-l vindece.
Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind

făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia
de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să
apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a
vindecat pe loc.
La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A

suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru
el.
Spunea: "Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al
sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi prea curatei lui
Maici." La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se
citească o moliftă pentru sănătate.
În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut

Fecioara Maria împreună cu apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre
călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: "Acesta este unul
de-ai noştri", după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său
a început să iasă prin incizia făcută.
După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având
doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul
apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a
construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a
primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie.
Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu
La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care

i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o
toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca
novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei
şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: "Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un
păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i
mai rea decât toate."
După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică
înseamnă "înflăcărat"), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de
ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici
Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material,
asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat
măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în

pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi
tăcere deplină: "Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu
toate patimile şi poftele sale."
A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit
"Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău."

În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a
numit "Muntele Athos". Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea
scrierilor sfinte.
"Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea

adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple
sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii
Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea
nevoie de nici un ajutor exterior sensibil."
Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri
când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până
sâmbăta, când primea Sfintele Taine.
"Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi
uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele
exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică
spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale."
"Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică

sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu."
Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult:
aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe
coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre.
Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt,
către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii
încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl
vedeau adesea călugării Marcu cel tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în
pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l
deranjeze.
Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă
întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea
mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care
să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea
către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi,
blocând orice acces.
Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul

nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu
pâine.
Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut
hrănind un urs, povestea: "Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi
veselă având o strălucire îngerească."
Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea
puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale.
"Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă." i-a răspuns liniştit Părintele
Serafim.
Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o
mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte
puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în
picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: "Doamne, miluieşte-
mă" .
Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea
lui Dumnezeu. "Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un
suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile,
persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care
ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să
nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu
pentru cei ce Îl iubesc pe El."
A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni
La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara

anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa.
După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau.
A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să
răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.
La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu

Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere,
îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se
înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.
El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună

motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile
trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care
veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea.
Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată
ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!"
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu
veselie, zicându-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!" Se bucura mai ales
pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile
cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi
de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a Raiului, iar întâlnirea cu el
era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.
Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: "De la cea dintâi privire către el
am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un
om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca
cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de
aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută."
Şi încă o relatare: "Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face
Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite
lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă
în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi
chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă
de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie."
După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat
să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.
Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi

al vindecărilor miraculoase
El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la

scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea,
încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui
Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă
din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.
A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa

ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în
apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă
după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în
timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.
I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i

pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia
sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele
celor pentru care se ruga.
A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente
viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul
din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul
rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea
acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.
În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în
timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până
după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe
locuri în acelaşi timp.
Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos
Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul

că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea
viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.
O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu

un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au
prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare
nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: "M-a
copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am
întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul
nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului,
înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind
dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe
închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat
înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o
binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în
dulceaţa dragostei faţă de Domnul!"
***
Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o
viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare
muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit
mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea
în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: "În curând, prea iubite, vei fi
cu noi." Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la
mănăstire.
Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu

"Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi
porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte
să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie."
Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu

urarea "Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!" Îi numea pe toţi "bucuria mea" şi le
săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi
rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească.
Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul

Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în
noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.
Dobândirea Duhului Sfânt
"Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată
lumea."
Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Con-

versaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege
scopul vieţii creştine.
Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt:
"Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele
bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi
le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână."
Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt:
"Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama
dacă este întru mine sau nu?" Sfântul Serafim i-a vorbit despre cum ajung
oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar
Motovilov nu înţelegea.
Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi
întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" În acel moment Motovilov a
simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele.
Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost
străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută.
Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa
sfântului care strălucea: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă
luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele."
Sfântul Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi
tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului
Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului
pentru mila Sa de negrăit faţă de noi."
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin

pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul
îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.
Serafim de Sarov spunea: "Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al

vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute
din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului
Sfânt."
"Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de

dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult
har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din
duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni.
Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos."
Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii
În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din
punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus
rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a
încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu
coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au
lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l
inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de
valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată
(Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sfântul Serafim.
Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp
de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din
nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu apostolii Petru şi Ioan,
dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai
rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat
pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri
să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară
iertare.
Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii

"Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa
noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să
trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să
ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos.
Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul
şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea
cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească."
Sfântul Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la

mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara
Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat
tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească
sau materială. Sfântul Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici
Diveevo.
Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor
care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o
boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia
voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.
A făcut minuni şi după moarte
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea in-

scripţie: "După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu
cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla,
veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot
amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi
vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi
fi."
Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în
chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte
şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o
puritate de copil.
În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim,
în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia
acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel
i-a fost teamă să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spusese el cândva, "dar când voi
muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde."
Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era
în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept.
Murise în timpul rugăciunii.
A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi

ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile
Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni.
În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al
ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost
păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele
Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.
Moaştele Sfântului cuvios Serafim de Sarov
Sinaxar - Aflarea moaştelor Sfântului Serafim de Sarov
În această lună (iulie), în ziua a nouăsprezecea, aflarea moaştelor Sfântului

Serafim de Sarov.
Moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost descoperite în ziua de 3 iulie 1903.

Zilele următoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de
200.000 de persoane şi familia regală a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de
Biserica Rusă în mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903.
Aflarea moaştelor Sfântului cuvios Serafim de Sarov, Rusia (19 iulie)

Aflarea cinstitelor moaşte ale Sfântului cuvios Serafim de Sarov s-a întâmplat în
anul 1903. Cea mai însemnată pomenire se săvârşeşte însă la 2 ianuarie, ziua
fericitei sale adormiri (1833).
Între pustnici mare fiind tu cuvioase, viaţă strâmtă călugărească în pustie ai

petrecut şi pe aceasta întru rugăciune umilită o ai săvârşit. Roagă-te să ne
mântuim noi. (din Canonul Sfântului ce se citeşte la Utrenie)
Fericite Părinte Serafime, cu adevărat lui Hristos ai urmat, cu iubirea de fraţi

şi cu nerăutatea pe toţi la sine trăgând; cu blândeţile dar şi cu smerenia pe
mulţi calea facerii de bine învăţând. Pentru aceasta cu dragoste fericim,
Cuvioase Serafime, pomenirea ta. (din Canonul Sfântului ce se citeşte la
Utrenie)
Sălăşluitu-te-ai în pustie, Cuvioase, şi acolo umplându-te de înţelepciune

duhovnicească, la înălţimea faptelor bune te-ai suit. Pentru aceea strigăm ţie:
bucură-te, podoaba Bisericii, buna mângâiere a preoţilor, înfrumuseţarea şi
lauda călugărilor, fericite Serafime; roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască
lumii pace şi sufletelor noastre mare milă. (dintre Laudele ce se cântă la
Utrenie)
Veniţi soboarele călugărilor şi ceata pustnicilor; veniţi mulţimea noroadelor,

cele cu numele lui Hristos numite, cu cântări să cinstim pe pustnicul cel
adevărat, strigând: Bucură-te, cel îndreptat pe calea cea strâmtă a urmelor lui
Hristos şi grabnic ajutător în nevoi şi în scârbe celor ce aleargă către tine, şi
al mântuirii mijlocitor prea ales; bucură-te cel înfrumuseţat cu darul
proorociei, care spuneai cele ce vor să fie ca pe acestea de acum. Roagă-te,
Cuvioase Serafime, pentru cei ce cu credinţă şi cu dragoste cinstesc sfântă
pomenirea ta. (dintre Laudele ce se cântă la Utrenie)
Proloagele Sfinţilor şi a Sfintelor - Sfântul Serafim de Sarov, călăuză către
veşnicie 19 iulie (1 august)
„Slăvirea (sau canonizarea) Sfântului Serafim de Sarov reprezintă fără îndoială

unul dintre cele mai mari evenimente ale timpurilor noastre. Astfel de zile sunt
foarte rare în viaţa unei naţiuni. A fost cu neputinţă să rămânem impasibili la
ziua de 19 iulie 1903. Acea zi ar trebui numită o zi de încercare pentru poporul
rus, o zi prin care oamenii acestui popor să se analizeze pe ei înşişi, credinţele,
speranţele şi aspiraţiile lor.
Aşadar, haideţi să stăm cu toţii cu ochi minţii aţintiţi lângă racla sfântului
Serafim şi să ne analizăm pe noi înşine şi idealurile noastre de viaţă. Aruncând o
privire sumară asupra vieţii Sfântului, eşti uimit de înălţimea realizărilor sale.
Analizându-i viaţa mai îndeaproape, începi să crezi că Sfântul Bătrân nu a
trăit în zilele noastre, ci pe vremea marilor asceţi din vechime – Antonie,
Pahomie, Macarie, Sava, Ilarion, Eftimie şi toţi ceilalţi – atât de strânsă a fost
legată viaţa sa de cea a marilor asceţi. Şi, de fapt, e greu să observi ceva anume
din viaţa Sfântului Serafim care să nu poată fi comparat cu tot ceea ce au
experimentat vechii asceţi, fiindcă el a trecut prin toate formele de asceză
clasică.
El a vieţuit ca un însingurat, ca un stâlpnic, ca un sihastru, în permanentă
tăcere, ca pustnic şi ca un avva povăţuindu-şi aproapele prin cuvânt şi faptă.
Vechii asceţi îşi câştigau bucata lor de pâine cu propriile lor mâini. Şi el
şi-a dobândit hrana din munca propriilor sale mâini.
Vechii asceţi nu aveau haine de schimb. Nici el nu a avut.
Vechii asceţi nu posedau nici un fel de obiecte materiale, aşa încât îşi
lăsau întotdeauna colibele deschise. Nici el nu poseda nimic, aşa încât
chilia sau coliba sa erau deschise tuturor.
Vechii asceţi dormeau pe pământul gol şi se hrăneau foarte sumar. Nici el
nu a dormit pe paturi confortabile, iar hrana sa era săracă şi puţină.
Vechii asceţi au vieţuit ani de zile în pustie. Iar el a trăit timp de 55 de ani
în mănăstirea sa.
Vechii asceţi făceau minuni prin rugăciunile şi smerenia lor. La fel şi prin
rugăciunile Sfântului Serafim s-au înfăptuit nenumărate minuni.
Aceia erau mari oameni de rugăciune. La fel a fost şi el.
Într-un cuvânt, dacă facem comparaţie între vieţile asceţilor de odinioară şi cea a
Sfântului Serafim, observăm o uimitoare asemănare. Această asemănare este
atât de mare încât începi să te întrebi dacă el ne aparţine cu adevărat nouă şi
dacă cumva a trăit în vremea noastră.
Fără îndoială că viaţa monahală este dificilă. Corabia monahală trebuie să

înfrunte permanent cele mai grozave furtuni lăuntrice şi exterioare. Nu toţi
luptătorii stau neclintiţi în luptă. În multe cazuri, pagină după pagină, sunt rupte
treptat din cartea vieţii din acele prea sfinte scrieri din care ei au făgăduit
cândva să se călăuzească de-a lungul întregii lor vieţi. Voturile monahale încep
să pară aproape impracticabile, iar vieţile asceţilor de odinioară, ale căror fapte
au luminat întreaga lume sunt vag înţelese şi par foarte îndepărtate de noi şi
chiar imposibil de pus în practică în ziua de azi. Astfel, viaţa îi îndepărtează
treptat pe oameni de pe vechile temelii şi îi aşează pe altele noi, care sunt uneori
cu totul străine principiilor monahismului străvechi.
Veniţi şi staţi lângă racla Sfântului Serafim, monahul rus. Acolo, la Sarov, în
pădurile acelea a înflorit atât de frumos şi în chip minunat adevărata viaţă
monahală aproape sub ochii noştri. Vremile străvechiului monahism păreau să fi
revenit la noi. Doar acum noi nu citim sau nu auzim despre ele, ci le vedem cu
propriii noştri ochi şi le atingem cu propriile noastre mâini. Dar să nu-ţi pierzi
curajul, monahule! Mergi neclintit tot înainte, sfinţindu-ţi fiecare pas al vieţii
tale cu învăţăturile sfinţilor asceţi şi bătrâni. Iar tu, popor rus, vino la racla
Sfântului Bătrân.
În ciuda tuturor încercărilor şi necazurilor pătimite, nu ţi-ai pierdut credinţa

fierbinte în voia lui Dumnezeu faţă de acest pământ. Ai păzit regulile şi
poruncile Bisericii. Ai îndrăgit mai presus de orice pe pământ ca să cugeţi la
Împărăţia lui Dumnezeu şi în timp ce treceai prin mari greutăţi, nu te-ai plâns de
soarta ta. Ai crezut cu tărie că dreptatea şi credincioşia lui Dumnezeu pot fi
pretutindenea pe pământ. Ele pot sălăşlui chiar şi în coliba celui mai sărac ţăran.
Împărăţia lui Dumnezeu nu se măsoară prin palate şi bogăţii.
Dar, în ultima vreme, aşa-numiţii dascăli au început să vă tulbure şi să vă

submineze credinţele şi nădejdile voastre străvechi. Unii dintre oamenii simpli
din popor au început deja să şovăie. Alţii au mers mai depate şi au început
intenţionat să dea uitării vechile tradiţii. Mulţi oameni au abandonat credinţa
părinţilor lor şi se refugiază la diferite credinţe noi şi rătăcitoare. Popor rus, du-
te la racla moaştelor Sfântului Bătrân şi învaţă că nu degeaba ţi-ai păstrat
credinţa ta străveche. Acolo îţi este tăria şi puterea şi nu în toanele şi capriciile
acestei lumi moderne.
Sfântul Bătrân este eroul vostru şi călăuză către veşnicie. El a întrupat şi
împlinit toate visele şi toate credinţele voastre de mântuire şi de fericire pe
pământ. Acolo veţi vedea că sensul şi scopul vieţii nu constă în lupta zilnică
pentru o bucată de pâine în care sunteţi atraşi uneori cu forţa sau chiar prin
înşelăciune, ci în dreptatea şi credincioşia lui Dumnezeu.
Veţi vedea că credincioşia lui Dumnezeu şi-a aflat sălaş în pădurile Sarovului,
într-un piept adăpostind o inimă mare, la un om care a dormit pe pietre şi pe
pământ şi care o viaţă întreagă a mâncat numai legume. Veţi vedea că această
dreptate, dreptatea lui Dumnezeu şi nu orice alt fel de dreptate specifică unor
interese, avantaje şi privilegii omeneşti, a adunat în jurul ei sute de mii de
oameni. Totul a plecat acum dinaintea acestei dreptăţi: bogăţie, faimă şi
înţelepciune. La bietul pustnic din pădurile Sarovului toţi au venit, în frunte cu
ţarul: prinţi, curteni, nobili, bogaţi, învăţaţi, prelaţi, duhovnici, monahi şi
monahii, săraci, nenorociţi ai soartei, bătrâni, copii, tineri şi tinere, mame şi tati.
Ce i-a aduat pe toţi acolo? Toţi au fost adunaţi acolo de credincioşia lui
Dumnezeu întrupată în viaţa bietului Bătrân de la Sarov. Cum altfel ar fi putut fi
atraşi atâţia oaspeţi la sfântul Bătrân?
Oamenii Rusiei s-au dus la Sarov pentru a venera acolo credincioşia lui
Dumnezeu, pentru a se spovedi şi a depune mărturie pentru credinţa lor
arzătoare în dreptatea divină. Păstraţi această credinţă în dreptatea şi mila lui
Dumnezeu pe pământ; păziţi-vă pacea sufletului. Nu cedaţi nici unei ispite. Fiţi
fermi şi neclintiţi şi predaţi ştafeta mai departe şi copiilor voştri. Şi atunci va fi
bine pentru voi. Dar dacă vă uitaţi moştenirea duhovnicească veţi pieri
blestemaţi într-o luptă sângeroasă pentru existenţă. Iar intelectualitatea rusească
nu va pleca de la această sfântă raclă fără zidire duhovincească. Nu mai e nevoie
să vorbim de progresul pe care ştiinţa l-a făcut în diferite sfere ale cunoaşterii.
Dar este oare omul fericit cu toată această strălucire vizibilă şi cu diferitele
binefaceri ale culturii şi civilizaţiei? Câtuşi de puţin. Câte împotriviri nu auzim
noi astăzi de pretutindenea la adresa vieţii moderne!
'Intelectualitatea trece printr-o adâncă criză morală', afirma Ternavtev.

'Nevoia pentru ceva mai înalt decât propriile cunoştinţe şi realizări, pentru o
pace mai adâncă decât cea dobândită prin eforturi proprii e ca un foc ce arde
în suflet. Toată cunoaşterea naturală dimpreună cu ştiinţa atât de dezvoltată
se dovedeşte a fi inumană şi goală, fiindcă este neputincioasă în ceea ce
priveşte rezolvarea îndoielilor noastre chinuitoare cu privire la sensul suprem
al existenţei. Schemele socialiste ale intelectualităţii se prăbuşesc. Este cu
neputinţă să-i luminezi pe alţii şi să le comunici comorile propriei teorii de
economie politică, atunci când acele comori sunt contestate de către conştiinţă
şi socotite a fi fictive. Zdrobită de complexul suficienţei de sine,
intelectualitatea se află într-o stare de faliment duhovnicesc'.
De aici şi rătăcirile ei pe căi lăturalnice imposibile. De aici şi nenumăraţii

dascăli şi reformatori.
 Unii afirmă: 'Salvarea noastră este în Occident; să mergem acolo' .
 Alţii spun: 'E timpul să ne întoarcem acasă. Occidentul e în plină
decădere'.
 Un alt grup predică idealul omului deplin, ca şi cum un om deplin ar fi
eliberat de problemele chinuitoare ale vieţii şi morţii.
 Un al patrulea grup afirmă că este esenţial să ne ridicăm deasupra
conceptelor obişnuite ale binelui şi răului.
 Un al cincilea grup predică o nouă credinţă.
 Un al şaselea grup de fanatici, înarmaţi cu foc, sabie şi orice fel de arme
pline de cruzime, s-au pus să construiască Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ de parcă Hristos Mântuitorul şi-ar fi întemeiat Împărăţia Sa
printre oameni în acest fel.
Destul! De ce să mai zugrăvim imagini familiare tuturor?
Sihăstria din Sarov va desluşi multe lucruri tuturor celor care vor merge acolo.
Ea îi va învăţa pe oameni cum să-şi creeze propria lor fericire, cum să-i îndrumi
pe alţii spre fericire, ce este de fapt fericirea şi în ce constă bunăstarea omului,
cum să lupţi cu slăbiciunile tale omeneşti şi cu propriile tale neputinţe. Ea îi va
împăca pe cei ce susţin ideologii răsăritene cu cei ce le susţin pe cele
occidentale. Aici oamenii vor învăţa cum să se iubească unii pe alţii şi cum să se
ajute reciproc. Ne vom aminti aici că nu numai oameni de toate felurile şi
condiţiile sociale, ci şi animale sălbatice au fost întâmpinate cu dragoste şi ajutor
din partea Sfântului Bătrân. Bolnavii şi suferinzii nu vor pleca de la racla
sfintelor moaşte fără mângâiere, fiindcă prin rugăciunile Sfântului pustnic,
Domnul le va vedea în curând bolile şi le va asculta necazurile, răspunzând
rugăciunilor şi cererilor lor.
Nici generaţiile viitoare nu vor pleca de acolo fără mângâiere. Raze din
atotsfântul izvor al vieţii şi credincioşiei au luminat încă o dată în chip
strălucitor pământul Rusiei şi l-a inundat cu lumina sa. Nici un singur colţişor
ascuns al inimii omeneşti nu a rămas neluminat de către aceste noi raze
aducătoare de viaţă, pace şi bucurie în lume. Toate îndoielile s-au risipit.
Pământul de sub noi a devenit mai tare.
Acum putem merge înainte plini de îndrăzneală. Un nou izvor s-a revărsat peste
pământul nostru aducând cu sine o extraordinară prospeţime, farmec şi vitalitate.
Să ne reîmprospătăm şi să ne reînnoim pe noi înşine şi să ne îndreptăm căile
vieţii. Să ne întoarcem la punctul de unde ne-a pierdut busola şi să punem
început bun după îndrumările Sfântului Bătrân.
Putem noi oare să nu ne plecăm genunchii dinaintea Sfântului ascet al

Sarovului? Să ne plecăm nu numai genunchii, ci şi inimile noastre. Să-l
fericim şi să-l preamărim pe Sfântul om al lui Dumnezeu nu numai prin
cuvinte, ci şi prin fapte. Să-l luăm drept model, să facem din învăţăturile sale
cheia de boltă a vieţilor noastre şi să încercăm să ardem cu aceeaşi dragoste faţă
de Dumnezeu şi de aproapele nostru aşa cum a ars el, vieţuind pe acest pământ
păcătos ca în pădurile din Sarov."
(Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie
spirituală, Editura Agapis, Bucureşti)
Canonizarea Sfântului Serafim de Sarov, filmări vechi de mai bine de un
secol: Documentar video (19 iulie)
http://www.youtube.com/watch?v=utjKQWpgCT4&feature=player_embedded
http://www.youtube.com/watch?v=HxUX8UKOxxQ&feature=player_embedde
d
Moaştele Sfântului Serafim de Sarov au fost descoperite în ziua de 3 iulie 1903.

Zilele următoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de
200.000 de persoane şi familia regală a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de
Biserica Rusă în mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie 1903. Acest mare
mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pământului
rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit “al Luminilor”
invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale
ateismului şi persecuţiei religioase.
Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926,

bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului, însă
nu au reuşit niciodată să le expună în acel loc. După ani lungi de căutări,
Biserica Rusă a redescoperit moaştele Sfântului într-un depozit al unui muzeu
din St. Petersburg, abia în anul 1990. Astăzi, moaştele Sfântului Serafim se află
la Mănăstirea Diveevo, la 10 kilometri de Sarov.
Biserica Ortodoxă îi pomeneşte nevoinţele în fiecare an în zilele de 2 ianuarie şi

19 iulie.
Racla Sfântului Serafim de Sarov, Mănăstirea Diveevo
Moaştele Sfântului cuvios Serafim de Sarov în lume
Biserica Mihai Vodă, Bucureşti

Biserica Domnească din Ploieşti
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a Mitropolitului

Gheorghii-Mitropolit de Nijni Novgorod și Arzamas din cadrul Patriarhiei
Moscovei și a întregii Rusii, Biserica Domnească din Ploiești, cu hramul Sfinții
apostoli Petru și Pavel, a primit o parte din cinstitele moaște ale Sfântului
Serafim de Sarov.
Un fragment din moaştele Sfântului Serafim de Sarov la Biserica Domnească
din Ploieşti
Mănăstirea Bănceni, Ucraina

Sfinte moaşte la Mănăstirea Bănceni, Ucraina
Mănăstirea Eşanca din judeţul Botoşani
Biserica mănăstirii adăposteşte un fragment din moaştele Sfântului

Serafim de Sarov
Parohia "Sfânta Vineri" – Pajura
În cadrul sfintei biserici se află o raclă cu 24 de Sfinte Moaşte şi Lemn din
Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos.
Sfânta Raclă conţine părticele din trupurile Îndumnezeite ale următorilor
Sfinţi:Tecla, Trifon, Epifanie, Maria Magdalena, Andrei, Nicolae, Ana (mama
Maicii Domnului) , Marina, Serafim de Sarov, Grigorie Palama, Petru Athonitul,
Simeon Stâlpnicul, Gheorghe, Doctor fără de argint Cosma, Varvara, David din
Evia, Ciprian, Mina, Macarie Egipteanul, Teonas, Apostolul Varnava, Damian,
Paraskevi şi Pantelimon.
Moaştele Sfântului cuvios Serafim de Sarov

Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim
Sfântul Serafim de Sarov - Despre dobândirea Duhului Sfânt - Conversaţia
Sfântului Serafim cu N.A. Motovilov
Portretul lui N.A.Motovilov - Fiu duhovnicesc al Sfântului Serafim de Sarov

şi cronicar al învăţăturilor sale cu privire la dobândirea Sfântului Duh
Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de centimetri pe

pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din cer când părintele
Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp de lângă sihăstria lui din
apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la poalele dealului care coboară în
pantă spre malul râului. Îmi spuse să mă aşez pe trunchiul unui copac pe care
tocmai îl doborâse, şi el însuşi se aşeză pe vine în faţa mea.
Domnul mi-a descoperit, spuse marele bătrân, faptul că în copilăria ta ai avut

marea dorinţă de a afla scopul vieţii noastre creştine şi că tu mereu ai întrebat
numeroase persoane de mare ţinută duhovnicească despre acest lucru.
Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând mă preocupase mereu.

De fapt, cercetasem o mulţime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile
lor nu-mi dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era recunoscut bătrânului.
Dar nimeni, continuă părintele Serafim, nu ţi-a dat un răspuns exact. Ei ţi-au
spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, păstrează poruncile lui
Dumnezeu, fă binele - acesta este scopul vieţii creştine». Unii au fost chiar
indignaţi de faptul că eşti preocupat de curiozităţi profane şi îţi spuneau: «Nu
căuta lucruri care te depăşesc». Dar aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea.
Iar acum, bietul Serafim îţi va explica în ce constă cu adevărat acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent
cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi
ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop
al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui
Dumnezeu. Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă
bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar mijloace pentru
dobândirea Duhului Sfânt.
Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă
darurile Sfântului Duh. Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos,
chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui
Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Cel ce nu
adună cu Mine, risipeşte" (Luca 11: 23).
O faptă bună nu poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în
numele Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: "în orice neam,
cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El" (Fapte 10: 35).
După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea este atât de
plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului i-a apărut la ceasul
rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de Dumnezeu şi a spus:
«Trimite bărbaţi la lope, la Simon tăbăcarul; acolo îl vei afla pe Petru, iar el
îţi va spune cuvintele vieţii celei veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi
mântui» Astfel, Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca
răsplată pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va
să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu sunt făcute
în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul oferă mijloacele de a le
face vii (Evr. 6:1). Stă în puterea omului să le facă vii sau nu.
De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: "Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar
acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră" (Ioan 9:
41). Dacă un om precum Corneliu se bucură de atenţia lui Dumnezeu pentru
faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute în numele lui Hristos, şi apoi crede în El,
astfel de fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar
prin credinţa în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că
binele său nu are nici un folos. Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu
excepţia când el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu
numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să fie, dar şi în această
viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. În plus, aşa cum se spune: "Dumnezeu
nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui"
(Ioan 3: 34-35). Asta este, excelenţă.
În dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel al vieţii
noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi alte
virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt doar mijloacele pentru
dobândirea Duhului lui Dumnezeu.
"Ce înţelegi dumneata prin dobândire?" l-am întrebat eu pe părintele
Serafim.
"Nu înţeleg întru totul aceasta". Dobândirea este acelaşi lucru cu a obţine ceva,
răspunse el.
Înţelegi, desigur, ce înseamnă să dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui

Dumnezeu este exact acelaşi lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens
lumesc, excelenţă, a dobândi. Scopul vieţii oamenilor lumeşti obişnuiţi este de a
dobândi sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi
onoruri, distincţii şi alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei guvernului.
Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un lucru de o importanţă
capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este dobândit aproape în aceleaşi
moduri ca şi capitalul monetar social şi politic.
Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos compară

viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ El o numeşte
neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi veni" (Lc. 19:
13) "răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt" (Efes. 5: 16). Adică, fă în
aşa fel încât să capeţi binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale
prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele
lui Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh.
"În parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când

celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeţi şi vă cumpăraţi în piaţă».
Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de nuntă era deja închisă,
iar ele nu au mai putut intra".
Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte

semnifică lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea
bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, chiar
dacă neînţelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare îngerească şi ar
putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce le lipsea era harul
Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu.
Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor duhovnicească ele

presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea virtuţilor. Lucrând o faptă
bună ele credeau că împlineau voia lui Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin
dacă dobândeau prin aceasta harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de vieţuire
bazate doar pe facerea binelui fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul
Duhului Sfânt sunt pomenite în cărţile patristice: «Există un alt mod de viaţă
care este socotit bun la început, dar el sfârşeşte în fundul iadului».
Sfântul Antonie cel mare în scrisorile sale către monahi spune despre astfel de
fecioare: «Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de
voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul că noi suntem influenţaţi de trei
voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea
de-a doua este propria noastră voinţă umană care, chiar dacă nu este
distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl
învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să
le facă de dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. »
Cea de-a doua, propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata
patimile, sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu
ne îngrijim de harul care este dobândit prin lucrarea binelui. Dar cea dintâi,
voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar pentru
dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce nu poate fi
corect evaluată.
Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem aşa, untdelemnul care le lipsea

fecioarelor neînţelepte. Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul
necesar al virtuţii, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu
poate fi mântuit, căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de
puritate şi iluminat mistic de către Unitatea Treimică».
Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte care putea să
ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu candelele lor aprinse puteau
să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la miezul nopţii şi puteau intra în cămara
de nuntă a bucuriei împreună cu El. Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă
să cumpere untdelemn atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au
putut întoarce la timp, căci uşa era deja încuiată.
 Piaţa este viaţa noastră;
 uşa cămării de nuntă care a fost închisă şi care a împiedicat drumul
Mirelui este moartea omenească;
 fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine;
 untdelemnul nu reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al
lui Dumnezeu care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă
sufletele de la o stare la alta - adică de la stricăciune la nestricăciune, de
la moartea duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la
lumină, din grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum
animalele mute şi fiarele sălbatice) într-un Templu al Dumnezeirii, în
cămara de nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor
noastre.
Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră, adică
neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, atunci când Dumnezeu
spune: "Iată, stau la uşă şi bat" (Apoc. 3: 20), înţelegând prin "uşă" cursul
vieţii noastre, uşă care nu a fost încă închisă de către moarte!
0, cât de mult aş dori, excelenţă, ca în această viaţă să te poţi afla mereu în

Duhul lui Dumnezeu «În ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice
Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile acestui veac!
Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista mâniei de pe chipul Său?
De aceea s-a spus: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Marcu
14: 38), adică să nu cumva să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci
privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său.
Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului
Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ea ne este întotdeauna la
îndemână, ca să spunem aşa, ca un instrument de dobândire a harului Duhului.
De exemplu, ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape

sau slujba s-a terminat; ai vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti
nici unul, sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi
necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din
pricina violenţei vicleşugurilor vrăjmaşului cărora nu le poţi face faţă din
pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună în
numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o face. Acest
lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii.
Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau
oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, drepţi sau păcătoşi.
Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii chiar şi în cazul unui om
păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din
Sfânta Tradiţie.
Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul

ei fiu, o prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată
după săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare
a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată
păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei şi cu
tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire şi în puterea Ta cea
nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i fiul, o, Doamne!». Iar Domnul
l-a înviat.
Vezi, excelenţă! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales
Duhul lui Dumnezeu şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine.
Noi vom fi binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de
darurile Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală "că
vom fi răpiţi... în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh" (I Tesal. 4:
17). "Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă" (Mc. 13: 26) "pentru a
judeca viii şi morţii" (l Pet. 4: 5) şi "va răsplăti fiecăruia după faptele sale"
(Matei 16: 27).
Excelenţa voastră binevoieşte să creadă că e o mare fericire de a discuta cu

bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. Ce să spunem noi
atunci de Domnul însuşi, izvorul nesecat al tuturor binecuvântărilor, atât cereşti
cât şi pământeşti? Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de
iubire şi de viaţă dătătorul Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi
trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra
noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El
binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai
rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de
toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre», atunci când El deja a
venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne-am încredinţat Lui şi cu adevărat
chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie şi dragoste să-L putem
primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi
însetăm după venirea Lui.
Îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. Închipuieşte-ţi că m-ai
invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu
continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te rog. Te rog să intri!».
Atunci, eu aş fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ieşit din minţi?»
La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul Duh. De
aceea se spune: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi
pe pământ" (Ps. 45: 10).
Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine şi Mă
cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu Adam în Rai, cu
Avraam şi lacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu Moise şi Iov şi cu cei
asemenea lor.
Mulţi explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi
voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă
de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi
rugăciunii, Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea
bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune.
Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea
Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi
limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice pe care El va binevoi
atunci să ni le comunice.
Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât şi a trupului şi absoluta curăţie trupească

este necesară în acelaşi timp. Aceleaşi cerinţe au fost relevate şi pe muntele
Horeb, atunci când li s-a spus israeliţilor ca nici măcar să nu se atingă de soţiile
lor timp de trei zile înainte ca Dumnezeu să-şi facă apariţia pe Muntele Sinai.
"Căci Dumnezeul nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat şi
nimeni dintre cei pângăriţi trupeşte sau sufleteşte nu pot intra în comuniune
cu El".
"Da, părinte, dar ce ne poţi spune despre alte fapte bune săvârşite în numele
lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât despre
rugăciune!"
Să dobândeşti harul Sfântului Duh şi prin practicarea tuturor celorlalte virtuţi

în numele lui Hristos: Neguţătoreşte duhovniceşte cu ele şi mai ales cu cele de
la care capeţi cel mai mare câştig. Acumulează capital din îmbelşugarea harului
dumnezeiesc, depune-l în veşnica bancă a lui Dumnezeu care va aduce profit
nematerialnic, nu patru sau şase la sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească şi
chiar infinit mai mult decât atât.
De exemplu, dacă rugăciunea şi privegherea îţi oferă mai mult har

dumnezeiesc, priveghează şi te roagă; dacă postul îţi oferă mai mult har al
Duhului, posteşte; dacă milostenia îţi oferă mai mult fă milostenii. Cântăreşte
fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în acest fel.
Acum îţi voi vorbi despre mine, bietul Serafim. Provin dintr-o familie de
negustori din Kursk. Deci, pe când eu nu mă aflam încă în mănăstire obişnuiam
să facem negoţ cu bunurile care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în
felul acesta, fiul meu. Şi aşa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci
negoţ, ci să dobândeşti un profit cât mai mare, la fel şi-n afacerea vieţii creştine,
lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârşeşti orice altă faptă bună.
Deşi Apostolul spune: "Rugaţi-vă neîncetat" (lTes. 5:17), totuşi, după cum îţi
aminteşti, el adaugă: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea
mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte cu limba" (Cor. 14: 19).
Iar Domnul spune "Nu tot cel ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci
acela care împlineşte voia Tatălui Meu din ceruri", adică cel ce împlineşte
lucrarea lui Dumnezeu şi, în plus, o face cu veneraţie, căci "blestemat este cel
ce face lucrarea lui Dumnezeu superficial" (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui
Dumnezeu aceasta este: "Credeţi în Dumnezeu şi în Acela pe Care El L-a
trimis Iisus Hristos" (in. 6: 29).
Dacă noi înţelegem poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor corect, treaba
noastră de creştin constă nu în înmulţirea faptelor bune care sunt doar
mijloace de sprijinire a scopului vieţii noastre creştine, ci a scoate din ele
maximum de profit, adică în dobândirea celor mai îmbelşugate daruri ale
Duhului Sfânt.
Cât aş dori, excelenţă, ca tu însuţi să poţi dobândi izvorul nesecat al harului

divin, şi să te poţi întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui Dumnezeu sau nu?
Iar dacă eşti în Duh, binecuvântat să fie Dumnezeu! Nu ai de ce să te mai
întristezi. Eşti gata să te prezinţi dinaintea înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos de
îndată. Căci «în ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu
ne aflăm în Duhul, noi trebuie să aflăm de ce şi pentru care motiv Domnul
nostru Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L
căutăm din nou, şi trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru
Duh va fi aflat din nou şi va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa.
Iar noi trebuie să-i atacăm pe vrăjmaşii care ne îndepărtează de El până când
praful se va alege de ei, aşa cum a spus proorocul David: "Urmări-voi pe
vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor
sfârşi. Zdrobi-i-voi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea vor sub picioarele
mele" (Ps. 17: 41: 42). Asta e, fiul meu. Iată cum trebuie să neguţătoreşti
duhovniceşte în virtute.
Împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ele, aşa precum
o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc străluceşte şi aprinde alte candele
pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i se micşoreze propria sa lumină.
Şi dacă astfel se întâmplă cu focul cel pământesc, ce vom spune noi despre
focul harului Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu? Căci bogăţiile pământeşti
scad o dată cu împărţirea lor, dar cu cât comorile cereşti ale harului lui
Dumnezeu sunt mai mult împărţite, cu atât mai mult ele se înmulţesc în cel ce le
împarte. Astfel, Domnul însuşi s-a bucurat să-i spună femeii samarinence:
“Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe
care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se
va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (In 4, 13-l4)
"Părinte", spusei eu, "vorbeşti tot timpul despre dobândirea harului Sfântului
Duh drept scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde Îl pot vedea Eu? Lucrările
lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut Duhul Sfânt? Cum pot şti eu
dacă El se află in mine sau nu?"
În momentul de faţă, răspunse bătrânul, din pricina răcelii noastre aproape
universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din
pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea Dumnezeieştii Sale Providenţe în noi
şi a comuniunii omului cu Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate
spune că aproape că am părăsit adevărata viaţă creştină.
Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, prin
buzele lui Moise , Duhul Sfânt grăieşte: «Şi Adam L-a văzut pe Domnul
umblând în Rai» (Gen. 3:10), sau atunci când citim cuvintele Sf. Apostol Pavel:
«Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors in
Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu ne-a însoţit». De mai multe ori în alte
pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor.
De aceea unii oameni spun: Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu
putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede? Dar nu-i nimic de
neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat din pricină că noi
ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originare. Sub pretextul
educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranţei încât ceea ce
înţelegeau atât de limpede cei de odinioară, nouă ni se pare aproape de
neconceput. Chiar şi în dialogul obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre
oameni nu li se părea un lucru ciudat.
Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le
răspunse: "Cum poate oare să fie aşa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în
nările mele?" (Iov 27, 3). Cu alte cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe
Dumnezeu când Duhul Sfânt sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe
Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de la mine: dar priviţi, îi simt suflarea în
nările mele» în exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au văzut
pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El.
Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a
îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de
nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit
drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe
Dumnezeu şi Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din
pricina unei imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis.
Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi

interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina
faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor
noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea noi
suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în
inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima după dreptatea lui
Dumnezeu.
Mulţi explică faptul că atunci când se spune în Biblie: «Dumnezeu a suflat

suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel dintâi creat, care a fost creat de El din
ţărâna pământului», înseamnă că până atunci nu era nici suflet omenesc şi nici
duh în Adam, ci doar trupul creat din ţărâna pământului. Această interpretare
este greşită, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului
având alcătuirea pe care o scrie Sfântul Apostol Pavel: "Şi întreg duhul vostru,
şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos" (I Tesal. 5: 23). Şi toate aceste trei părţi ale firii noastre au
fost create din ţărâna pământului, iar Adam nu a fost creat mort, ci o fiinţă vie şi
activă, ca toate celelalte creaturi vii ale lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ.
Adevărul este acela că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi în faţa sa
această suflare de viaţă (adică, harul Domnului Dumnezeu Duhul Sfânt Care
purcede din Tatăl, se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului),
Adam ar fi rămas fără să aibă în sine Sfântul Duh Care-l înalţă la demnitatea
asemănării cu Dumnezeu. Indiferent cât de desăvârşit ar fi fost el creat şi mai
presus de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, drept cunună a creaţiei pe
pământ, ar fi rămas ca toate celelalte creaturi care, deşi au trup, suflet şi duh
fiecare după felul ei, totuşi nu au pe Sfântul Duh înlăuntrul lor.
Dar atunci când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă,
atunci, după cuvântul lui Moise "Adam s-a făcut suflet viu" (Gen. 2: 7), adică
întru totul asemănător lui Dumnezeu şi tot ca El, pururea nemuritor. Adam
era imun la acţiunea elementelor într-o asemenea măsură încât apa nu-l
putea îneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-l putea înghiţi în
străfundurile sale, iar aerul nu-l putea vătăma în nici un fel. Toate i se
supuneau ca fiind preferatul şi iubitul lui Dumnezeu, ca împărat şi domn al
creaţiei şi toate îl considerau drept cununa desăvârşită a creaturilor lui
Dumnezeu. Adam a fost înţelepţit de această suflare de viaţă care i-a fost
suflată în faţă din buzele creatoare ale lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul
tuturor, aşa încât n-a existat om pe pământ mai înţelept sau mai inteligent
decât el şi cu greu se poate imagina că va mai exista.
Atunci când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor creaturilor, el a dat
fiecărei creaturi câte un nume care îi exprima complet toate calităţile, puterile
şi trăsăturile date ei de Dumnezeu la crearea ei. Datorită acestui dar special al
harului suprafiresc al lui Dumnezeu care i-a fost dăruit prin suflarea vieţii,
Adam putea vedea şi înţelege cuvintele Sale, conversaţia sfinţilor îngeri,
limbajul tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este ascuns
nouă creaturilor păcă-toase şi căzute, dar care era atât de limpede lui Adam
înainte de cădere. Şi Evei i-a dăruit Domnul Dumnezeu aceeaşi înțelepciune,
forţă şi nesfârşită putere şi toate celelalte daruri bune şi sfinte. Iar El a creat-o
nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Raiul desfătării, în
paradisul pe care El îl aşezase în centrul pământului.
Pentru ca ei să-şi poată uşor păstra înlăuntrul lor calităţile desăvârşite,

veşnice şi dumnezeieşti ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a plantat în
mijlocul grădinii pomul vieţii şi a înzestrat fructele sale cu întreaga esenţă şi
plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva
înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului
vieţii şi în felul acesta şi-ar fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin.
Ei şi-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale
trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică
tinereţe, putând astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare
a lor pentru totdeauna.
În momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de

har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoaşterii binelui şi a răului -
lucru prematur şi împotriva poruncii lui Dumnezeu - ei au aflat diferenţa dintre
bine şi rău şi au fost încercaţi prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat
după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul
acesta de nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a
Dumnezeu-Omului Iisus Hristos "Duhul încă nu era dat în lume, pentru că
Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit" (In. 7: 39) - Oricum, aceasta nu
înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezenţa Sa nu
era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi.
Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute
în omenire.
Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane

au fost revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în
ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat
milostiv şi dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu
Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat (In. 8:
56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul tuturor
profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel.
Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii proorocilor erau
învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor şi să
facă diferenţierea între lucrările Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite
ale vieţii noastre pământeşti lipsite de har.
Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim
şi Ana şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de
diferite apariţii dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeverite prin
evidente evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor
lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul
păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei
Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi.
Astfel, de exemplu, era cazul proorociţelor - fecioare numite Sibile care au jurat
să-şi păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi
Dumnezeu - Creatorul universului, Atotputernicul! Stăpân al lumii, aşa cum era
el imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii
lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, şi datorită
acestei căutări bineplăcute Lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăşi de Duhul lui
Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi
care nu au lege, din fire fac ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu
(Romani 2: 14).
Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El însuşi prin Duhul Sfânt-
"Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit".
Aşadar vezi, Excelenţă că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de
Dumnezeu, cât şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra
o cunoaştere a lui Dumnezeu - adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi raţională
a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează în om şi prin
mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi siguri că aceasta este
într-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare
a vrăjmaşului.
Aşa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în
lume. Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a fost
mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă dacă
rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi Evei venise pe lume
pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15).
În cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci
vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui Hristos din
Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului
Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an al vieţii sale el a
afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el ştia cu siguranţă, prin darul
Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui
concepere şi naştere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un
înger cu 300 de ani mai înainte.
Şi mai era acolo şi Sfânta Ana, o proorociţă, fiica lui Fanuel, care din văduvia ei
îi slujise Domnului Dumnezeu în Templul Său timp de 80 de ani şi care se ştia
că este o văduvă dreaptă, o roabă curată şi sfântă a lui Dumnezeu datorită
darurilor speciale ale harului pe care ea le primise. Şi ea afirma că El era de fapt
Mesia, Cel ce fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om,
Regele lui Israel, care venise să-l mântuiască pe Adam şi întreaga omenire.
Dar atunci când Domnul nostru Iisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a
mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de
viaţă pierdută de către Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfântului Duh al lui
Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte.
Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se
ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât
în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în
lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe toţi cei ce le-au urmat
învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când
Se afla încă în lume.
Ceea ce li s-a promis atunci a fost "har peste har" (Ioan l: 16). Atunci, în ziua
Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt
sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia şi a intrat în ei şi
i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voieşte şi
lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi de lucrările
Sale (Fapte 2: l-4).
Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor
celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina
Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru aşa cum s-a hotărât de către
Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a acestui har. Se spune: «Pecetea Darului
Duhului Sfânt». Pe ce anume ne punem peceţile noastre, excelenţă, dacă nu pe
nişte vase ce conţin o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai
de preţ decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina
Sfântului Botez?
Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru
om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la
sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare
lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să
realizeze (pe timpul acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul
puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul
nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo
necurăţie a trupului sau a duhului.
Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în har şi în
cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a crescut; ci,
dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloşi şi pierdem harul
Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoşi în felurite măsuri şi
uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă omul este mişcat de înţelepciunea lui
Dumnezeu care caută să ne mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de
dragul ei să-şi închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre
a-şi afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să se
grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi trebuie să
practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin practicarea
virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh care lucrează
înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: "Împărăţia lui Dumnezeu se

află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21) şi "se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc
pun mâna pe ea" (Matei 11: 12). Aceasta înseamnă că cei care, în ciuda
lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi care prin tăria lor îi îndeamnă la noi
păcate sunt împiedicaţi să ajungă la El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să
rupă lanţurile şi cătuşele păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături -
astfel de oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui
Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. "Veniţi, spune
Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face albe ca
zăpada" (îs. 1: 18).
Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul văzător cu duhul,

dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în veşminte albe (adică în veşmintele
îndreptării) şi cu ramuri de finic în mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui
Dumnezeu un cântec minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea
cântecului lor. Despre ei un înger al Domnului zicea: "Aceştia sunt cei ce vin
din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în
Sângele Mielului" (Apoc. 7: 9-14). Ele au fost spălate prin suferinţele lor şi
albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului
şi Sângelui preacuratului şi nepătatului Miel - Hristos - care a fost jertfit mai
înainte de toţi vecii din propria Sa voie pentru mântuirea lumii şi Care este
mereu jertfit şi împărtăşit până acum, dar niciodată nu se sfârşeşte.
Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o asigurare spre

viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la înfricoşătoarea Sa judecată şi
drept un preţios înlocuitor dincolo de înţelegerea noastră pentru rodul
copacului vieţii de care vrăjmaşul omenirii, lucifer, care a căzut din cer ar fi
dorit să ne lipsească pe noi toţi, întreaga omenire.
Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi Adam a căzut împreună cu ea,
totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit un Răscumpărător prin Cel care a
călcat cu moartea pe moarte dar ne-a şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea
Fecioara Maria, Maica Domnului, care striveşte capul şarpelui spre
mântuirea întregii omeniri, o permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi
Dumnezeul nostru, precum şi o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în
cazul păcătoşilor celor mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este
numită şi "izgonitoarea demonilor", căci nu se poate ca vreun demon să-l
distrugă pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului.
Trebuie să explic în continuare, excelenţă, diferenţa dintre lucrările Sfântului

Duh care sălăşluieşte în chip mistic în inimile celor care cred în Domnul
Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi lucrările întunericului păcatului
care, la şoapta şi ispitirea celui rău, acţionează distrugător în noi. Duhul lui
Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi
pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi
îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ale
duhului celui rău sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum şi de dorinţe
trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii.
"Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (loan 11: 26). Cel ce
are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar
dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul său ar fi ameninţat cu moartea din
pricina păcatelor, totuşi el nu va muri în veac, şi el va fi înviat prin harul
Domnului nostru Iisus Hristos Cel Care "ridică păcatul lumii" (Ioan 1: 29) şi în
mod gratuit ne dă har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi
prin Dumnezeu - Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: "întru El era viaţă
şi viaţa era lumina oamenilor" (loan 1:4) şi mai departe: "Şi lumina luminează
în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (loan 1: 5).
Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la Botez în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda căderilor în păcat ale
oamenilor sau a întunecimii care înconjoară sufletul nostru, străluceşte totuşi
în inimă prin dumnezeiască lumină (care a existat de la începuturile
vremurilor) a lui Hristos.
În cazul în care un păcătos nu se pocăieşte, această lumină a lui Hristos strigă

către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse de
pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului)». Însă, în cazul în care păcătosul
se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul toată urma vechilor
păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în
veşmântul nestricăciunii ţesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire
ca fiind ţelul vieţii creştine, ţi-am vorbit atât de mult, excelenţă.
Îţi voi spune altceva, aşa încât să poţi înţelege şi mai limpede ce se înţelege prin
harul lui Dumnezeu, cum să-l recunoşti şi cum se manifestă acţiunea sa, mai ales
în cazul celor ce sunt iluminaţi de către el. Harul Sfântului Duh este lumina
care-l luminează pe om. Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest
lucru.
Astfel, sfântul nostru părinte David. spunea: "Făclie picioarelor mele este legea
Ta şi lumina cărărilor mele" (Ps. 118:105), şi "De n-ar fi fost legea Ta
gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu" (Ps. 118: 92).
Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege prin cuvintele
poruncilor Domnului este făclie şi lumină.
Şi dacă acest har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta
grijă şi râvnă încât meditez la judecăţile Tale de şapte ori pe zi) nu m-ar lumina
în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina înaltei
chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o scânteie de lumină
care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este întunecată de reaua voinţă a
vrăjmaşilor mei?
Şi, de fapt, Domnul a arătat adesea înaintea, multor martori felul în care
harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care El i-a sfinţit şi iluminat
prin marea Sa bunăvoinţă.
Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai.

El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât oamenii nu îl puteau
privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci când a apărut în
public.
Amintiţi-vă de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O
lumină mare L-a înconjurat: "şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare,
albe foarte, ca zăpada" (Marcu 9: 3). I-au apărut în acea lumină, un nor
i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc care
orbea ochii ucenicilor.
Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă
tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea sa.
"Dar cum", îl întrebai eu pe părintele Serafim "pot şti eu că mă aflu umbrit

de harul Sfântului Duh?" Este foarte simplu, excelenţă, răspunse el.
De aceea Domnul spune: «Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află
cunoştinţa». Necazul este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este
smerită, căci nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de
dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre
mântuirea sa. Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu "voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim.
2: 4).
Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea Apostolilor Săi: "Acum şi voi
sunteţi nepricepuţi" (Matei 15: 16)? Cu privire la această înţelegere se spune în
Evanghelie despre Apostoli: "Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile" (Luca 24: 45), iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă
Duhul lui Dumnezeu sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei
observau prezenţa Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru
totul bineplăcută Domnului Dumnezeu.
Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele lor: "Părutu-s-a

Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte, 15: 28). Doar pe aceste temeiuri şi-au oferit ei
epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor.
Astfel, Sfinţii Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a
Duhului lui Dumnezeu.
Aşadar, înţelegi, excelenţă cât de simplu este!
"Oricum", spusei eu, "nu înţeleg cum oare pot fi eu sigur că mă aflu în
Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu observa în mine însumi adevărata Sa
manifestare?"
Părintele Serafim răspunse: "Ţi-am spus deja, excelenţă, că este foarte simplu
şi am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi
cum putem noi recunoaşte prezenţa sa în noi. Aşadar, ce doreşti, fiul meu?".
"Vreau s-o înţeleg bine", spusei eu.

Sfântul Serafim aşa cum a fost văzut în „Lumina necreată" de Motovilov în
timpul celebrei sale convorbiri despre Dobândirea Duhului Sfânt.
Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri şi zise: "Noi ne aflăm

amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?".
Răspunsei: "Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul.
Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te".
Părintele Serafim zise: "Să nu te alarmezi, excelenţă! Acum tu însuţi ai

devenit la fel de strălucitor ca mine. Acum te afli în plinătatea Duhului lui
Dumnezeu, altminteri n-ai putea să mă vezi aşa cum sunt".
Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi şopti în ureche: "Să-I mulţumim
Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi!
Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu mintea m-am rugat în

inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă
limpede cu ochii săi trupeşti pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai
slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale
măreţe».
Şi, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a

bietului Serafim. Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce
ni l-a făcut amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul
Dumnezeu nu- Şi arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui
Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ţi mângâie inima ta
întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului. Dar de ce nu mă priveşti în
ochi, bucuria mea? Priveşte-mă doar şi nu te teme! Domnul este cu noi!"
După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o mai mare
evlavie faţă de el. Închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, în lumina
orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. Îi vezi mişcarea buzelor
şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi că cineva te ţine de umeri;
totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o
lumină orbitoare ce se răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care
străluceşte atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi
peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. Vă puteţi
închipui starea în care mă aflam!
"Cum te simţi acum?" mă întrebă părintele Serafim.
"Extraordinar de bine", spusei.
"Dar în ce fel? Ce anume simţi?"
Am răspuns: "Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul meu încât nici

un cuvânt nu le poate exprima".
Aceasta, excelenţă, spuse părintele Serafim, este pacea despre care Domnul le
vorbea ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau
Eu» (loan 14: 27).
«Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi
din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (loan
15:19).
«Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (loan 16: 33). Iar acelora pe care lumea îi
urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc de la Domnul această -
pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele
Apostolului "întrece orice înţelegere" (Filip 4: 7).
Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi in cuvinte

bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul
Dumnezeu a insuflat-o. Mântuitorul Hristos o numeşte pace care vine din
propria Sa bunătate şi generozitate şi nu aparţine acestei lumi, căci nici un fel
de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este
dăruită de Sus de însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ea se numeşte pacea
lui Dumnezeu.
Ce altceva mai simţi?, mă întrebă părintele Serafim.
"O extraordinară desfătare", răspunsei.
Iar el continuă: Aceasta este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în

Sfânta Scriptură: "Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul
desfătării Tale îi vei adăpa pe ei" (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această
desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o bucurie de
negrăit. Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o
asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce.
Ce altceva mai simţi?
"O bucurie extraordinară în toată inima mea".
Iar părintele Serafim continuă: Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară
peste om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc
este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de
bucurie tot ceea ce atinge.
Aceasta este bucuria de care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: "Femeia, când
e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut
copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în
lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura
inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16: 21-
22).
Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simţi acum în

inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea de care vorbeşte Domnul
însuşi prin gura Apostolului Său: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a
auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-
L iubesc pe El" (I Cor. 2: 9).
O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ea ne umple

sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să spunem despre bucuria
care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ?
Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi vezi cu câtă bucurie te mângâie
Domnul chiar în această viaţă! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm
nevoinţe peste nevoinţe pentru a merge "din putere în putere" (Ps. 83: 7) şi să
ajungem "la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos" (Efes. 4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului:
"Dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte aripi
ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi" (Is. 40: 31); "Merge-vor din
putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion" (Ps. 83: 8) care
este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor cereşti.
Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puţin timp şi arareori)
va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de
nemaipomenite desfătări cereşti.
Ce altceva mai simţi, excelenţă?
Am răspuns: "O extraordinară căldură".
"Cum poţi tu să simţi căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada
scârţâie sub picioare şi uite cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de
căldură poate fi aceasta?".
Răspunsei: "Aşa cum e la baie atunci când se toarnă apa şi aburii se ridică în
aer precum norii".
"Dar mirosul?" mă întrebă el. "Este acelaşi ca la baie?"
"Nu", răspunsei.
"Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea mireasmă. Atunci când trăia draga

mea mamă îmi plăcea să dansez şi obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri,
mama mă stropea cu parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune
parfumerii din Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea
mireasmă".
Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: Ştiu şi eu aceleaşi lucruri la fel
de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ceea ce simt eu. Este
absolut adevărat, excelenţă!
Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu mireasma pe

care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în mireasma Sfântului
Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu această mireasmă?
Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în jurul nostru e la fel de cald ca

într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici
sub picioarele noastre; prin urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi.
Este chiar căldura aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne
face să strigăm către Domnul: «încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui
Sfânt!".
În această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de gerul iernii, fiind

îmbrăcaţi, precum în haine de blană, în veşmintele harului ţesute de Duhul
Sfânt. Şi la fel se întâmplă şi acum, căci harul lui Dumnezeu sălăşluieşte
înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: "Împărăţia lui
Dumnezeu se află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21). Prin împărăţia lui
Dumnezeu, Domnul înţelege harul Sfântului Duh.
Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul

Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din afară. El
umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulceşte
simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de o negrăită bucurie.
Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: "Căci împărăţia
lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt" (Rom. 14: 17).
Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii

omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2:4). Aceasta este exact
starea în care ne aflăm noi acum. Despre această stare Domnul a spus:
"Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor
gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru
putere" (Marcu 9: 1).
Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul Dumnezeu acum!
Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea Sfântului Duh despre care Sfântul
Macarie al Egiptului scrie: «Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului
Duh». Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi,
nişte biete creaturi. Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi cum ajung
oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului Duh. Îţi vei aminti tu oare
mereu de această manifestare a negrăitei mile dumnezeieşti care a venit
asupra noastră?
"Nu ştiu părinte", spusei, "dacă Domnul îmi va dărui mereu aducerea aminte
de această milă a Sa la fel de viu şi de limpede aşa cum o simt acum".
Cred, îmi răspunse părintele Serafim, că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în

minte pentru totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată
imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât de iute cererea
bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu îţi este dată ţie spre a o
înţelege, ci prin tine ea este dăruită întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi
fi întărit în lucrarea lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora.
Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul lipsit de importanţă.
Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut
Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul
Sfântului Duh.
Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele

nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în
plinătatea slavei Sale cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate
celelalte se vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu
poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi:
"Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga
vouă; căci ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6:
32, 33).
Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi
spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate
aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul
nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor. De aceea
Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe
pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun
(II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6).
Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul

Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi feluritele nevoi sunt nelipsite din
viaţa noastră de pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu
doreşte ca noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ne
porunceşte prin Apostolii Săi: "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi
împlini legea lui Hristos" (Gal. 6: 2).
Domnul Iisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alţii, aşa încât, prin
a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste frăţească, să ne putem uşura calea cea
strâmtă şi plină de necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer
la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ne
îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa generozitate? El
nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuşi şi pentru a-Şi da
viaţa pentru mântuirea multora. Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut
mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea tuturor celor ce
doresc mântuirea. "Secerişul este mult - zice Domnul - dar lucrătorii sunt
puţini" (Luca 10: 2).
Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de darurile harului Său
astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai
mulţi cu putinţă în împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă - unii 30,
alţii 60 şi unii însutit.
Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi dimpreună cu sluga cea leneşă şi
vicleană care şi-a ascuns talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori
buni şi credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru talanţi în
loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30).
Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială. Te-ai

convins singur, excelenţă, că toate cuvintele Domnului rostite prin gura
profetului s-au împlinit în noi înşine: "Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci
un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră" (Ieremia 23: 33), iar
"mântuirea ta se află pe limba ta" (Deut. 30:12-l4; Rom. 10:8-l3).
Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar mi-am dorit în inimă ca

Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a
bucurat să Se grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând
acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni invidios pe mine
sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu,
excelenţă!
"Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă
pe El întru adevăr" (Ps. 144: 18), "şi că la El nu încape părtinire" (Efes. 6: 9).
Fiindcă "Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui" (ioan 3: 35). Dacă
măcar noi înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte adevăraţi
fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe călugăr, şi pe simplul mirean
creştin cu condiţia ca amândoi să fie credincioşi ortodocşi, să-L iubească pe
Dumnezeu din adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un
grăunte de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. «Unul va muta
mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: "De poţi crede,
toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9: 23).
Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: "Toate le pot întru Hristos Cel
care mă întăreşte" (Fil. 4:13). Dar nu vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos
încă şi mai frumos decât aici despre cei care cred în El: "Cel ce crede în Mine
va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face,
pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria
voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Dar acum
cereţi şi veţi primi..." (Ioan 14: 12, 16; 16: 24).
Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai
este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea
ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. Şi, prin
urmare, El spune: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici,
Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25: 40).
Aşadar, să nu vă îndoiţi că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai
dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea
aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul
vostru, la fel de iute şi cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar şi
acel lucru, cu condiţia ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. Căci Domnul îi
iubeşte pe cei ce-L iubesc.
Domnul este bun cu toţi oamenii; El oferă din belşug tuturor celor ce-L
cheamă întru ajutor şi mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va
împlini dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le va împlini
toate dorinţele: "Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va
auzi şi-i va mântui pe dânşii" (Ps. 144:19).
Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există
o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă
pentru credinţa ta ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Că nu va lăsa
Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii
întru fărădelege mâinile lor" (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului
Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără
ca acesta să aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi
putut descurca foarte bine.
În felul acesta, excelenţă, ţi-am spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică
cu privire la tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi să-ţi
arate prin mine, bietul Serafim.
Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna,

acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. Acum, mergi în pace.
Iar în tot acest timp, din momentul în care chipul părintelui Serafim s-a luminat,
această iluminare s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul
povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într-una şi aceeaşi poziţie.
Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am văzut-o cu proprii mei ochi.
Şi sunt gata oricând să depun jurământ pentru aceasta.
Sfântul Serafim de Sarov - Învăţături către monahul începător
După ori influenţa altora sau în orice alt chip ai venit tu în această mănăstire, nu
te mâhni, este o cercetare dumnezeiască. De vei păzi cele ce-ţi voi spune ţie, te
vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce sunt în jurul tău şi pentru care te îngrijeşti.
Prorocul zice „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici sămânţa lui cerând pâine”
(Ps. 36,25). Trăind în mănăstirea aceasta, să păzeşti poruncile, stând în biserică
să fii atent la toate slujbele şi să cunoşti toată rânduiala bisericii, adică cele 7
Laude bisericeşti – să le înveţi, să le ţii minte. Dacă te afli în chilie şi nu ai
„rucodelie” (lucru de mână), atunci citeşte din cărţile sfinte, mai ales din
Psaltire. Străduieşte-te să repeţi de mai multe ori un verset ca să ţii minte totul.
Dacă te cheamă la ascultare, de-te şi spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
În rugăciune adună-ţi mintea şi o uneşte cu sufletul. La început o zi, două şi

chiar mai mult, fă această rugăciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare
cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încălzi Domnul inima ta cu căldura
harului Său şi o va uni întru tine cu însăşi suflarea ta într-un duh, atunci
rugăciunea aceasta va curge în fiinţa ta fără încetare şi va fi totdeauna cu tine,
îndulcindu-te şi hrănindu-te. Aceasta este însăşi acea prezicere a prorocului
Isaia: „Căci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar dacă vei
stăpâni întru sine această hrană sufletească, adică necontenita trăire cu Însuşi
Domnul, atunci pentru ce să mai umbli prin chilia fratelui, chiar dacă ai fi
chemat de careva dintre ei ?
Căci dacă nu te înţelegi pe tine însuţi, oare vei putea înţelege despre ce să
înveţi şi pe alţii? Taci, taci necontenit şi pomeneşte totdeauna prezenţa lui
Dumnezeu şi numele Lui. Nu te duce la nimeni ca să stai de vorbă, dar
păzeşte-te în toate chipurile să nu judeci pe cei care stau de vorbă mult şi râd.
Fii în acest caz surd şi mut şi lasă să treacă toate pe lângă urechile tale. Poţi să
iei exemplu pe Ştefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugăciune
neîncetată, obiceiul blând, gura tăcută, inima smerită, sărăcia adevărată şi
neagoniseala pustnicească, ascultarea fără cârtire, supunere vrednică, lucrul
cu răbdare şi cu osteneală şi cu râvnă.
Şezând la masă, nu te uita şi nu judeca cine şi cât mănâncă, ci ia aminte la

sine, hrănindu-ţi sufletul cu rugăciunea. La prânz mănâncă, iar la cină
înfrânează-te.
În fiecare noapte să dormi neapărat patru ceasuri; dacă eşti obosit, sleit de puteri,
poţi dormi puţin ziua. Aceasta s-o ţii neschimbată până la sfârşitul vieţii, căci îţi
este necesară pentru liniştea capului tău. Şi eu am ţinut din tinereţe această cale.
Noi ne rugăm întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastră sufletească.
Dacă te vezi pe tine aşa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sănătos şi vesel. Îţi spun
adevărat că dacă te vei purta aşa, atunci vei rămâne în mănăstire până la
sfârşitul vieţii tale.
Smereşte-te şi Domnul îţi va ajuta să scoţi la lumină dreptatea ta şi judecata ta

ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).
,, Bucuria mea, Hristos a înviat! "

Sfântul Serafim de Sarov – Despre rugăciune
Cei ce s-au hotărât să-I slujească cu adevărat lui Dumnezeu trebuie să se

îndeletnicească cu pomenirea neîncetată a Numelui Său în inima lor şi cu
rostirea continuă a rugăciunii către Iisus Hristos, repetând în sinea lor: ,,Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !…”.
Iar după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel:“Doamne Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Sau poţi să o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: ,,Preasfântă Născătoare

de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Poţi să spui şi cântarea îngerească: ,,Născătoare de Dumnezeu Fecioară,

bucură-te…”.
Astfel ferindu-ne de împrăştierea gândurilor şi păstrându-ne conştiinţa în

pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca să ne unim eu El. Căci, spune
Sfântul Isaac Sirul,,“în afară de rugăciunea neîncetată nu este alt mijioc de a
te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).
În biserică e bine să ţinem ochii închişi, pentru a ne feri de împrăştierea
gândurilor, şi, păstrându-ne conştiinţa în pace, ne putem apropia de
Dumnezeu ca să ne unim cu El. Căci spune Sfântul Isaac Sirul, ,” “în afară de
rugăciunea neîncetată nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia
69).
În biserică e bine să ţinem ochii închişi pentru a ne feri de împrăştierea

atenţiei. Ochii să-i deschizi doar când te încearcă somnul, atunci îndreaptă-ţi
ochii asupra unei icoane sau a unei lumânări aprinse în faţa ei.
Dacă în timpul rugăciunii ni se întâmplă să fim furaţi de gânduri, atunci

trebuie să ne smerim şi să-i cerem iertare lui Dumnezeu căci, după cum zice
Sfântul Macarie, “vrăjmaşul năzuieşte decât să întoarcă gândul nostru de la
Dumnezeu, de la frică şi de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15).
Când însă mintea şi inima sunt unite în rugăciune şi când sufletul nu este
tulburat de nimic, atunci inima se va încălzi de căldură duhovnicească în
care străluceşte lumina lui Hristos şi va umple de pace şi bucurie întreaga
fiinţă lăuntrică a omului.
Pentru toate suntem datori să-I mulţumim Domnului şi să ne încredinţăm pe
noi înşine voii Lui. Trebuie, de asemenea, să-I punem dinainte toate
gândurile, cuvintele şi faptele noastre, străduindu-ne ca toate să-I slujească
numai bunei Lui plăceri.

Sfântul Serafim de Sarov - Scurtă pravilă de rugăciune
Părintele Serafim povăţuia pe toţi pravoslavnicii creştini, dar mai ales pe cei ce
trăiau în viaţa călugărească, să se roage neîncetat. Următoarea rânduială, extrasă
de el din predaniile Sfinţilor Părinţi, priveşte şi pe călugări, dar mai ales pe
mireni, călugării presupunându-se că o depăşesc pe aceasta…
„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul

Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această
mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la
sfârşit:
şi în cinstea Maicii Domnului să zică: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,

bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine,
Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău,
căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre” (tot de trei ori).
Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).
prooroci.
Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare

ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este
rânduit, sau chemat.
Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în
taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul!”
Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură
liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”,
continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti
o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.
După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă

Năs-cătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa
până la vremea somnului.
Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de

mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru
rugă-ciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi
rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să
dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.
Prea cuviosul Serafim spunea că orice creştin, ţinând această mică rânduială
ca pe o ancoră mântuitoare în mijlocul valurilor de griji ale lumii şi
îndeplinind-o cu smerenie, poate să ajungă la măsura desăvârşirii creştine şi a
dragostei dumnezeieşti, deoarece aceste trei rugăciuni formează temelia
Creştinătăţii.
Prima, Tatăl nostru, conţine însăşi cuvintele Domnului, pe care El le-a dat ca
model al oricărei rugăciuni. A doua, „Născătoare de Dumnezeu…”, adusă din
cer de Arhanghelul Gavriil, ca închinare Preasfintei Fecioare, Maicii Domnului,
este ca o piatră unghiulară a Noului Testament. Şi, în sfârşit, a treia, Crezul,
cuprinde pe scurt toate dogmele credinţei creştine.
Dacă bunul creştin, care cunoaşte şi îndeplineşte această uşoară pravilă de

rugăciune, se întâmplă să aibă mai multă vreme liberă, atunci poate, după râvna
ce o are către Dumnezeu, să mai adauge şi alte rugăciuni şi citiri mântuitoare:
acatiste, paraclise, canoane, psalmi, citiri din Sfânta Evanghelie, scrierile
Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi ş.a.m.d, mulţumind lui Dumnezeu, că l-
a învrednicit să-I aducă asemenea jertfe curate.
Prin aceasta omul se poate înălţa încetul cu încetul deasupra faptei bune a
creştinului de rând. Şi dacă, dimpotrivă, cineva nu are vreme să zică nici această
scurtă rânduială, din cauza prea multor ocupaţii însemnate, sau nu dispune
singur de timpul său, atunci poate, învăţând pe de rost cele trei rugăciuni, să le
zică cu gândul în vremea lucrului şi chiar dacă ne aflăm în pat, încredinţându-se,
după cuvântul Scripturii, că tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui
(Fapte 2, 21).
Mai mult ca orice însă, preacuviosul Serafim învăţa pe toţi să săvârşească rugă-
ciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine, păcătosul”, povăţuind şi el acum pe alţii - cum îl povăţuise şi pe el
oarecând cuviosul Dositei de la Pecerska, zicând: „întru aceasta să-ţi fie toată
strigarea şi învăţătura ta. Mergând ori şezând, lucrând sau fiind în
biserică, acest stri-găt să fie necontenit în gura şi în inima ta. Cu dânsul vei
afla liniştea lăuntrică, vei dobândi curăţia sufletească şi trupească şi se va
sălăşlui întru tine Duhul Sfânt, Vistierul tuturor bunătăţilor, care va călăuzi
paşii vieţii tale spre sfinţenie şi spre toată evlavia şi curăţia…”.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre păstrarea păcii sufleteşti
Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu

ne tulburăm când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la
orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită.
Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne

ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea
sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri
dumnezeieşti. Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru să
nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi.
O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântu1 Grigorie Taumaturgul (episcopul

Neocezareei, prăznuit la 17 noiembrie). Acostat într-o piaţă publică de o
femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plata pentru că s-ar fi culcat eu ea,
sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: ,,Dă-i ceea ce
cere”. Ea, primind banii, căzu doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul
goni diavolul prin rugăciune.
Dacă nu e cu putiinţă să te supui, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca
să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm să fim
veseli… Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este
greu să-şi învingă descurajarea.
Trebuie să intri în tine însuţi şi să te întrebi: unde mă aflu? Trebuie să
priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci
darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre pacea sufletească
Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeşte pacea

lăuntrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău.
Totul este subordonat agonisirii acestei păci, alipirea de Biserică, adevărata

nădejde, îndepărtarea de patimi, iertarea greşelilor, neosândirea aproapelui,
tăcerea lăuntrică.
Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos, prin care sunt respinse
năvălirile duhurilor celor rele, din văzduhuri şi de pe pământ.
Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva

începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,
12).
Un om înţelept îşi îndreaptă duhul înăuntrul său şi îl coboară în inima sa.

Atunci harul lui Dumnezeu îl luminează şi el se află într-o stare de linişte
suprapământească, adică, având conştiinţa împăcată, căci el contemplă harul
Sfântului Duh în interiorul său, după cuvântul lui Dumnezeu: ,,Unde este
pace, acolo sălăşluieşte El”.
Cel care merge în pace adună ca şi cu o lingură darurile harului. Când un om
dobândeşte pacea, atunci poate revărsa şi asupra altora lumina sufletului
său…
Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat această pace ucenicilor Săi înainte de
moartea Sa ca pe o comoară nepreţuită, zicând: Pacea Mea dau vouă, pacea
Mea las vouă (Ioan 14, 27).
Apostolul vorbeşte de asemenea despre această pace: …şi pacea lui Dumnezeu,
care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre,
întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). Şi astfel se cuvine ca noi să ne îndreptăm
toate gândurile, dorinţele şi faptele spre dobândirea păcii lui Dumnezeu, strigând
totodată împreună cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta dă-ne-o
nouă… (Isaia 26, 12).

Sfântul Serafim de Sarov - Cu ce trebuie să ne înzestrăm sufletul?
Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, câci cuvântul lui

Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor
cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu.
Să ne înzestrăm sufletul şi cu citirea Noului Testament şi a Psaltirii, stând în

picioare, ca să se producă luminarea minţii.
Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât

mintea să ,,se scalde” parcă în Legea Domnului, conform căreia omul trebuie să
trăiască. Când omul îşi va înzestra sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu,
atunci va înţelege şi va face diferenţa între bine şi rău.
Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se producă în tăcere şi izolare, ca

toată mintea cititorului să se adâncească în adevărul scrierilor sfinte şi să
primească de la Dumnezeu acea căldură ce în izolare provoacă lacrimi şi cu care
omul se încălzeşte şi se umple cu daruri duhovniceşti, desfată mintea şi sufletul
mai mult decât cu orice cuvânt.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre grija de suflet
Corpul omenesc e asemenca unei lumânări. Lumânarea se sfârşeşte arzând, iar

omul – murind. Dar sufletul este nemuritor şi se cuvine să ne îngrijim de sufletul
nostru mai mult decât de trup. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga
lumea întreagă ,,iar sufletul său îl va pierde? Sau ce-ar putea da omul în
schimb pentru sufletul lui? (Matei 16, 26).
,,Noi credem că sufletul este mai preţios decât orice, zice Macarie cel Mare,
pentru că Dumnezeu n-a binevoit să Se unească cu nici o altă făptură decât
cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile.”
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanulul şi alţii, din
tinereţe şi până la sfârşitul vieţii lor, au fost feciorelnici. Toată viaţa ei şi-au
închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului şi n-au slujit trupului.
Se cuvine deci să ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul să-l întărim în măsura
în care ne este de ajutor la întărirea duhulul.
Dacă ne vom omorî trupul de bună voie într-atât încât să ne afectăm şi sufletul,
atunci această osteneală va fi fără judecată dreaptă, doar dacă am face aceasta
pentru dobândirea virtuţilor.
Dacă Domnul va voi ca omul să treacă prin boli şi suferinţe, tot El îi va da şi
puterea răbdării.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre luarea aminte de sine
Cel care urmează calea luării aminte de sine nu trebuie să se încreadă numai în
propria sa putere de înţelegere, ci trebuie să cerceteze Scripturile şi să compare
mişcările inimii sale şi viaţa sa cu viaţa asceţilor care au trăit mai înainte. E mult
mai uşor în acest fel să ne păzim de cel rău şi să vedem limpede adevărul.
Cugetul unui om atent, veghetor este întocmai ca o strajă neadormită. Să

veghem deci că să nu fim atraşi către lucruri străine, să ne gândim şi să vorbim
despre ele cum spune David: Nu va grăi gura mea lucruri omeneşti (Ps. 16, 4),
ci să ne rugăm Domnului: De cele ascunse ale mele curăteşte-mă şi de cele
străine fereşte pe robul Tău (Ps. 18, 13-14).
Omul trebuie să fie vigilent de la începutul şi până la sfârşitul vieţii sale, cele din
mijloc, cu tot ce au ele plăcut ori neplăcut, fiind indiferente.
Ca să-ţi păstrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul:

şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale (Luca 10, 4), şi fără folos să nu vorbeşti.
Pe stareţ şi pe fraţi să-i saluţi, închinându-te lor respectuos, iar ochii minţii să-i
ai mereu închişi.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre tăcere
Preacuviosul Varsanufie ne învăţa că precum corabia pe mare înfruntă furia

valurilor şi a furtunilor şi ajungând la ţărmul liniştit nu mai este supusă
pericolului, rămânând nevătămată, tot aşa şi călugărul, cât se află printre
oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri supărătoare, iar când stăruie în
tăcere, n-are de ce se teme.
Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-şi răstignească patimile,
plăcerile, gândurile. Adu-ţi aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri şi
defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Aşa şi noi, fiind doar în
tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem
ajunge la starea sfinţeniei desăvârşite. Căci spune Apostolul: Cu El vom suferi
şi cu El ne vom preamări. Altă cale nu există.
Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să ştie cu ce scop a ales această
stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre tristeţe
Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de
întristare şi supărare, neputând să se roage cu stăruinţă cuvenită şi neputând să
se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenţia necesară.
Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de linişte şi blândeţe în comunicare cu

fraţii obştii, căpătând o repulsie faţă de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de
tristeţe şi mâhnire devine bezmetic, frenetic şi nu poate să primească liniştit nici
un sfat bun şi nici nu poate să răspundă cu blândeţe la întrebările adresate.
Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i
vinovaţi de tulburarea sa şi nu înţelege că de fapt pricina bolii sufletului său
se află în interiorul său.
„Tristeţea este ca un vierme pentru suflet, ce-şi roade mama care l-a născut.”
Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-şi înalţe mintea către contemplarea de

Dumnezeu şi nici să săvârşească o rugăciune curată, înflăcărată.
Cine a biruit patimile, acela va birui şi tristeţea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici
de cătuşele mâhnirii.
Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feţei, aşa şi cel împătimit
este cercetat şi stăpânit de tristeţe.
Cine iubeşte pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel
care urăşte pacea întotdeauna este trist.
Precum focul curăţă aurul, aşa şi tristeţea după Domnul curăţă sufletul de
păcate.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre izolare şi tăcere
Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tăcere mulţi s-au mântuit,

iar prin vorba multă şi fără folos nici unul”.
Un sfânt părinte spunea: „Tăcerea este taina veacului viitor, iar vorbăria –
arma judecăţii viitoare”.
Tu să stai în chilia ta cu atenţie şi în tăcere, străduindu-te cu orice preţ să te

apropii de Dumnezeu prin rugăciune. Căci Dumnezeu este dornic să te facă din
om înger.
Domnul zice : ”Îl voi întări pe cel blând, tăcut, smerit, pe care-l înfioară
cuvintele mele”. Când călugărul se află în stare de tăcere, atunci duşmanul
neamului omenesc nu reuşeşte să facă nimic rău inimii ascunse a acestuia.
Dacă nu se poate să stai întotdeauna în tăcere deplină şi izolat de lume, fiindcă

trăieşti în mănăstire şi trebue să faci ascultare, atunci măcar puţinul timp ce-ţi
mai rămâne să-l petreci într-un mod izolat şi în tăcere. Ca şi pentru acest puţin,
Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui milă.
Tăcerea şi izolarea dau naştere blândeţii şi umilinţei, a căror acţiune, în inima

călugărului, poate fi asemănată cu apa lină a Siloamului.
Aflarea în chilia izolată într-o stare de tăcere, practicând rugăciunea şi citind zi
şi noapte scrierile dumnezeieşti, îl face pe călugărul evlavios mai dornic de a
înainta pe drumul ales. Precum spun Sfinţii Părinţi: „Chilia călugărului este
precum o peşteră a Babilonului” în care vei primi harul dumnezeiesc.
Călugărul, după spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va rămâne mult timp într-
un loc dacă nu va îngrădi în primul rând tăcerea şi înfrânarea.
Tăcerea te ajută să-ţi limpezeşti cugetul şi să te aduni la rugăciune, iar

înfrânarea te învaţă să devii liniştit. În sfârşit, cel care le-a dobândit pe acestea
are parte de o stare paşnică.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre neosândirea aproapelui
Nu trebue să judecăm pe nimeni, chiar dacă l-am vedea cu proprii noştri ochi
greşind sau petrecând în continuă încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, după
cum spune Sfânta Scriptură: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7,1).
„Tu cine eşti de judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade, dar se va
scula însă, căci puternic este Domnul ca să-l ridice” (Rom. 14,4). Cu mult mai
bine este să ne amintim de cuvintele apostului: „Cui i se pare că stă să ia seama
să nu cadă” (I Cor. 10, 12), fiindcă nu se ştie câtă vreme vom putea rămâne în
fapta cea bună, după cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienţă:
„Iar eu am zis întru îndestularea mea, nu mă voi clătina în veac, dar când Ţi-
ai întors faţa Ta eu m-am tulburat” (Ps. 29, 6-7).
Domnul ne-a poruncit să purtăm duşmănie doar împotriva şarpelui, adică

împotriva aceluia care dintru început a înşelat pe om şi l-a izgonit din Rai,
împotriva diavolului. Ne-a poruncit să purtăm duşmănie împotriva duhurilor
celor necurate ale desfrânării şi a tuturor faptelor ruşinoase, care seamănă în
cugete necurate şi întinate.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre datoria subalternilor faţă de superiorii
lor
„Fii smerit, fă ascultare, supune-te şi te vei mântui”, spune prea cuviosul

Varsanufie. Şi nu cârti niciodată: „Ce este aceasta şi la ce foloseşte?” etc. Dar
fii smerit şi supus, mai ales faţă de avva al tău, care se roagă lui Dumnezeu
pentru tine şi căruia îi este încredinţată mântuirea sufletului tău.
„Cine doreşte să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa
şi nu poate să facă nimic de la sine”, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face
ceva după cugetul său nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi
bine.
Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său mai bine decât avva,
atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia?
Taie-ţi propria voie şi fii smerit în toată viaţa ta, şi atunci te vei mântui.
Smerenia şi ascultarea dezrădăcinează toate patimile şi înrădăcinează toate
virtuţile.
Cel supus trebue să moară vieţii trecătoare, lumeşti, ca să dobândească viaţa

veşnică.
Precum înălbitorul curăţă şi înălbeşte postavul, făcându-l alb ca zăpada, aşa şi
ascultătorul, răbdând umilinţele, jignirile, defăimările, se curăţă, făcându-se
strălucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebuie să fie interesaţi
de treburile superiorilor şi nici să-i judece, căci altfel Îl supără pe Dumnezeu.
Care le-a dat puterea de conducere, căci puterea adevărată de la Dumnezeu
izvorăşte.
Superiorii nu trebuie să se împotrivească puterii săvârşirii binelui, ca să nu

păcătuiască înaintea lui Dumnezeu şi să nu încalce poruncile Lui.
Supusul multe agoniseşte pentru mântuirea sufletului său prin ascultare; el

înţelege rostul faptelor mântuitoare şi astfel se smereşte.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre gânduri şi mişcările trupeşti
Dacă noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol, atunci ne
aflăm săvârşind păcatul, iar dacă ne luptăm cu ele şi le respingem, ne aflăm
făcând binele. Acesta este „zgomotul” cugetelor, iar duhul cel necurat are
influenţă mare nu numai asupra celor pământeşti dar şi faţă de cei ce s-au curăţat
de patimi îşi dezlănţuie atacurile numai în parte sau dinafară.
Este posibil ca omul tânăr să nu se aprindă şi să nu se tulbure de cugete trupeşti,

dar trebue să se roage Domnului Dumnezeu ca să stingă scânteia patimilor
necurate, chiar la început, şi atunci nu va creşte în flacăra patimilor.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre vorbirea multă
Cei care din fire sunt foarte vorbăreţi tulbură de multe ori liniştea interioară şi
surpă capacitatea de concentrare a celor din jur.
Dar mai grav este faptul că, prin multă vorbire fără rost, se poate stinge acea
flacără ce a fost aprinsă în inimile oamenilor de către Domnul Hristos când a
venit pe pământ.
Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul în
inima călugărului,decât vorbirea multă şi vorbirea fără rost.
Călugărul trebuie să se ferească mai ales de comunicare cu femei, căci ca o

lumânare de ceară, fie şi neaprinsă, dar aşezată între cele aprinse, se topeşte; aşa
şi inima călugărului, prin comunicare cu femei, se moleşeşte, precum spune şi
Sfântul Isidor Pelusiotul : „Discuţiile rele distrug obiceiurile bune: discuţia cu
femei, fie şi bună, este periculoasă pentru călugăr, fiindcă farmecul feminin
dă cugetului călugărului gânduri necurate. Şi astfel, într-un trup curat va
sălăşlui un suflet necinstit”.
De aceea, ca să fii tare şi curat ca piatra atinsă de o apă cristalină, fii întotdeauna
prevăzător şi, desigur, vei învinge.
Pentru a putea să-ţi menţii liniştea lăuntrică, trebuie să te abţii şi să eviţi
discuţiile şi vorbăria multă. Înţelept este cel care trăieşte în tăcere deplină.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre lepădarea de lume
Frica lui Dumnezeu se dobândeşte atunci când omul, întorcându-se dinspre

lume şi tot ce este în lume, îşi concentrează gândurile şi simţămintele sale
asupra Legii dumnezeieşti şi se adânceşte cu totul în contemplarea lui
Dumnezeu şi în aşteptarea fericirii făgăduite sfinţilor.
Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeaşi fire cu noi şi poartă acelaşi
nume al lui Hristos, de creştini, ci fugim de păcatele făcute de ei, cum i s-a
spus Marelui Antonie: « Fugi de lume şi te mântuieşte ».
Nu poţi să te afli în starea contemplării de Dumnezeu cât timp te afli în lume.

Până când patimile nu se vor linişti, nu poţi dobândi pacea sufletească. Iar
patimile nu se liniştesc atâta timp cât suntem înconjuraţi de lucruri ce stârnesc
patimile din noi.
Ca să ajungi la starea desăvârşirii şi să capeţi o linişte deplină a sufletului,

trebuie să stărui mult în rugăciune şi contemplare de Dumnezeu. Lasă-ţi
sufletul să se înalţe către Dumnezeu prin rugăciune înflăcărată, depărtându-
te de patimile lumii acesteia. Nedepârtându-te de lume, sufletul nu poate să-L
iubească sincer şi în totalitate pe Dumnezeu.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre post şi mâncare
Se cere nouă mirenilor ca atunci când începem perioada de postire să fim mai
atenţi, mai lucrători şi împlinitori ai poruncilor. Zilele rânduite pentru post îşi
au rolul lor bun în lucrarea mântuitoare a sufletului nostru. Să-l urmărim pe
Sfântul Serafim de Sarov şi să încercăm să păşim pe căile cele folositoare ale
postului trupesc şi sufletesc…
“Postul stă nu numai în a mânca rar, ci în a mânca puţin; şi nu numai în a

mânca odată, ci în a nu mânca mult. Nechibzuit este postitorul care aşteaptă
până la ceasul mesei ca atunci să se dea mâncatului cu nesaţ atât cu trupul,
cât şi cu mintea.”
Cel ce vrea să aibă dreapta socotinţă la mâncat trebuie să ia seama ca să nu

aleagă între bucăţele gustoase şi cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, şi
la om, care-i fiinţă înţelegătoare, nu este vrednic de laudă. Iar de mâncarea
gustoasă ne lepădăm ca să ne smerim mădularele cele războinice ale trupului şi
să dăm slobozenie lucrurilor duhului.
Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci şi în a da celui flămând

bucata pe care ai vrea tu însuţi să o mănânci: “fericiţi cei flămânzi, că aceia
se vor sătura” (Matei 5, 6).
Vorbind îndeobşte despre cele ce au să fie şi despre slăbiciunea de care vor da
dovadă toţi spre sfârşitul neamului omenesc, batiuşka poruncea să nu ne istovim,
după obiceiul din vechime, cu nevoinţe ale postirii care acum nu mai sunt pe
măsura puterilor omeneşti. El poruncea să ne temem, să fugim de trândăvire
(achedie) ca de foc şi să ne păzim de ea ca de cel mai mare vrăjmaş.
“Nu este păcat mai greu, măicuţă, nu e nimic mai groaznic şi mai pierzător
pentru duh ca trândăvirea”, spunea batiuşka Serafim, drept care le şi poruncea
maicilor nu numai să fie totdeauna sătule, ci chiar să ia pâine cu ele la lucru.
“Îţi pui colţucul în buzunar, spunea el. Când oboseşti, când eşti istovită, nu te
trândăvi: mănâncă puţină pâine, şi iar la lucru!” El le poruncea chiar şi sub
pernă să aibă puţină pâine. “Vin peste tine trândăvirea şi gândurile, măicuţă,
spunea batiuşka Serafim, scoateţi pâinicica şi mâncaţi, şi trândăvirea are să
treacă, pâinicica o s-o gonească şi o să vă dea somn bun după osteneală,
măicuţă!”.
“Noi, cei trăitori pe pământ, mult am rătăcit de la calea mântuitoare. Îl

mâniem pe Domnul şi prin neţinerea sfintelor posturi – acum creştinii
dezleagă la carne şi în sfintele păresimi, şi în orice post, miercurile şi vinerile
nu le ţin. În vreme ce Biserica are pravilă: cei ce nu ţin sfintele posturi şi toate
miercurile şi vinerile din an, mult păcătuiesc”.
“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul că oamenii de acum,

dispreţuind rânduielile Sfintei Biserici şi ale Sfinţilor Părinţi şi urmând
păgânilor, tot calcă nu numai miercurile şi vinerile, ci până şi posturile şi
praznicile”.
La întrebarea dacă se poate mânca de dulce în posturi atunci când cuiva îi face
rău mâncarea de post şi doctorii îi prescriu să mănânce de dulce, batiuşka a
răspuns:
“Pâinea şi apa nu fac rău nimănui. Cum trăiau oamenii înainte câte o sută de
ani? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu. Ceea ce Biserica a rânduit la cele şapte Soboare a toată lumea
(Sinoade ecumenice), aceea să împlineşti. Vai celui ce va adăuga un singur
cuvânt la rânduielile acelea ori va scoate un singur cuvânt din ele. Ce au de
zis doctorii despre drepţii care vindecau de bube cu puroi prin singură
atingerea lor şi despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din
piatră? “Ce folos este omului dacă va dobândi lumea toată, iar sufletul şi-l va
pierde?”
Domnul ne cheamă: “veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi
odihni pre voi: pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Dar
noi nu vrem.
“Nu este Împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi

bucurie în Duhul Sfânt”. Nu trebuie să dorim nici un lucru deşert – în rest,
toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: şi fecioria este slăvită, şi de posturi
avem nevoie pentru a-i birui pe vrăjmaşii trupeşti şi pe cei sufleteşti.
Şi căsnicia este binecuvântată de Dumnezeu: “şi i-a binecuvântat pre ei

Dumnezeu, zicând: creşteţi şi va înmulţiţi”. Numai vrăjmaşul le tulbură pe
toate.

Sfântul Serafim de Sarov - Despre nevoinţe
Nu trebuie să te dedai nici la osteneli peste măsură, pentru ca tovarăşul de

vieţuire, trupul, să fie credincios şi destoinic întru săvârşirea faptelor bune.
Trebuie să mergi pe calea de mijloc, fără să te abaţi nici la dreapta, nici la stânga
(Pilde 4, 27) şi să dai duhului cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti, ceea
ce este necesar pentru menţinerea vieţii vremelnice şi ceea ce se cere cu dreptate
de către ea pentru viaţa comună, după cuvântul Sfintei Scripturi: Daţi Cezarului
cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu
(Matei 22,21).
Trebuie să facem pogorământ faţă de sufletul nostru pentru neputinţele şi

nedesăvârşirile lui şi să-i ducem cu îngăduinţă neajunsurile, cum le ducem pe
ale altora, dar să nu ne lenevim a-l îndemna şi spre cele mai înalte.
Ai folosit prea multă mâncare sau ai făcut altceva asemenea, înseamnă că ai

făcut ceva firesc slăbiciunilor omeneşti; nu te tulbura de aceasta mai mult decât
se cuvine ca să nu adaugi o vătămare la alta, ci luptă-te cu bărbăţie spre
îndreptare, iar odată cu aceasta, sârguieşte-te să-ţi păstrezi pacea sufletului, după
cuvântul Apostolului: Fericit cel ce nu se osândeşte pe sine în ceea ce aprobă
(Rom. 14, 22), sau după acelaşi înţeles al cuvintelor Mântuitorului: De nu vă
veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerului
(Matei 18,3).
Trupul sleit de osteneli sau de boli trebuie întărit cu somn cumpătat, cu hrană şi
cu băutură, nepăzind cu stricteţe nici chiar vremea (rânduită pentru masă şi
odihnă). Iisus, după învierea fiicei lui Iair din morţi, îndată a poruncit să-i dea să
mănânce (Luca 8, 55).
Săvârşirea oricărui lucru bun trebuie să o punem pe seama Domnului şi să zicem

cu Proorocul: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă (Ps.
113,9).
Până la vârsta de 35 de ani, adică pe la jumătatea vieţii pământeşti, lupta cea

mare a omului se îndreaptă către păzirea de sine şi mulţi în cursul acestor ani nu
pot stărui în virtute, ci se abat de la calea cea dreaptă către propriile lor pofte,
cum mărturiseşte despre aceasta Sfântul Vasile cel mare: "Mulţi au adunat
destule lucruri bune în tinereţe, dar, ajungând la mijlocul vieţii, n-au putut
răbda ispitele valurilor ridicate asupra lor de duhurile vicleniei şi s-au lipsit de
toate acele bunătăţi câştigate întru multă osteneală".
Pentru aceasta, ca să nu suferi o asemenea cădere, trebuie neapărat să te pui pe

sine în măsura ispitei şi în observarea atentă de sine, după învăţătura Sfântului
Isaac Sirul: "Trebuie a cumpăni fiecăruia după măsura (puterii), petrecerea
sa".

Sfântul Serafim de Sarov - Despre cunoaşterea lucrărilor inimii
Când omul primeşte ceva dumnezeiesc, atunci se bucură în inima sa; dar când
primeşte ceva diavolesc, atunci se tulbură.
O inimă creştină primind ceva dumnezeiesc, nu mai caută să se încredinţeze pe

vreo cale străină, ca să se convingă dacă ceea ce a primit este de la Dumnezeu,
căci prin însăşi acea lucrare se încredinţează că darul său este ceresc, deoarece
simte întru sine roadele lui duhovniceşti: dragostea, bucuria, îndelunga
răbdare, blândeţea, înfrânarea poftelor (Gal. 5, 12).
Iar diavolul, chiar dacă s-ar schimba în înger de lumină (II Cor. 11, 14), sau ar
aduce omului gândurile cele mai frumoase, inima creştinului va simţi totuşi o
oarecare nelămurire, o agitaţie în gânduri şi o tulburare în simţuri.
Explicând acest lucru, Sfântul Macarie Egipteanul spune: "Chiar dacă satana
ne-ar înfăţişa şi oarecare vedenii luminoase, nu va putea nicidecum să
producă asupra sufletului nostru o lucrare bună, plăcută, semn prin care se şi
face arătată răutatea lucrului său".
Şi astfel, după diferitele lucrări ale inimii şi mişcări ale ei, omul poate cunoaşte
ce este dumnezeiesc şi ce este diavolesc, după cum scrie şi Sfântul Grigorie
Sinaitul: "Căci din lucru vei putea să cunoşti lumina care străluceşte în
sufletul tău, dacă este de la Dumnezeu sau de la satana"…
Seminţe pline de Duh Sfânt din înţelepciunea Sfântului Serafim de Sarov
“Nu trebuie să-ţi deschizi inima în faţa altora fără trebuinţă. Dintr-o mie se
poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine n-
o păstrăm în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?
Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul
înzestrat cu înţelepciune duhovnicească trebuie să vorbeşti despre cele
cereşti”.
“Totdeauna să te cercetezi pe tine însuţi să vezi dacă te afli în Duhul lui

Dumnezeu sau nu. Să nu te laşi până ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt, Cel
căutat nu va fi aflat şi va petrece iarăşi împreună cu noi prin harul Său”.
“Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai
mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la
îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt”.
Deşi apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesalonicieni 5:17), totuşi, după

cum vă amintiţi, el adaugă: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca
să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi.” (I Corinteni 14:19).
Iar Domnul spune: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
Împărăţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.”
(Matei 7:21), adică cel ce face lucrarea Domnului şi, mai mult, o face cu
cinstire, căci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de
seamă” (Ieremia 48:10)”.
“Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne

tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decât pacea
întru Hristos Domnul.
Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvântaţi cu harul lui
Dumnezeu trăiau mult. Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor
mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la
sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii.
Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o

drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (În. 14,27) Apostolul mai
spunea despre ea: “şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă
păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7).
Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dai de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea
lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne
obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor
nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea
inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu însuşi.
Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi

înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit“
(Ps. 76, 4).
Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i
critica pe alţii.
În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească trebuie evitată acedia şi să te

străduieşti a avea un duh vesel şi nu trist. Trebuie să încerci să ieşi din această
stare cât mai iute cu putinţă. Atenţie la duhul întristării, căci aceasta dă naştere
la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire,
nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare
permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet
şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de
orice conversaţie.
Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării

sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de
întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune
ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul căruia omul îşi află în curând mângâiere

sufletească este smerenia inimii, aşa cum ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.
Această boală este tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru

de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi
răbdare; căci el se naşte din laşitate, trândăvie şi grăire în deşert”.
“Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor“, fiindcă nu

poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la
ajutorul Maicii Domnului“.

Sfântul Serafim de Sarov - Cugetări alese
Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi

puterea răbdării.
Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am

trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de
odihnă” (Ps. 65, 11).
Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi
când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?
La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de

obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu
rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.
Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.
Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. “Cel care răspunde fără
ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).
Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură.

Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se
tulbură.
Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează
ca martir.
Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui

Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu
putoarea.
Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine.
Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea
lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.
Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea

trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor
ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.
Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa

noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune: “
Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care
mi se va descoperi” (Romani 8, 18).
Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află

smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.
Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în
om, decât doar întunericul.
Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să

primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi
neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.
Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.
Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie

să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a
nedreptăţit.
Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă,
aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la
suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne
punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice
şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.
Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.
Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va
scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei,
la fel şi cel pătimaş după deznădejde.
Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se

străduieşte să ne ducă la deznădejde.
Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nici o putere potrivnică.

Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiţi
uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu
vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiţi-L sfânt, de
El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)

Duhul Sfânt – untdelemnul fecioarelor înţelepte.Oare l-am dobândit?
Sfântul Serafim de Sarov: “Se poate zice, într-un fel, că dobândirea Duhului
Sfânt este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite
nebune doar pentru că uitaseră rodul trebuincios al virtuţii, harul Duhului
Sfânt, fără de care nimenea nu este şi nu poate fi mântuit (…)
“Untdelemnul din candelele fecioarelor înţelepte putea să ardă cu tărie multă

vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut să-şi întâlnească
Mirele, care venea la miezul nopţii. Împreună cu El, au putut intra în cămara de
nuntă a bucuriei.
Însă cele nebune, deşi s-au dus să mai cumpere untdelemn atunci când li s-au
stins candelele, nu s-au putut întoarce la timp şi au găsit uşa deja închisă.
Piaţa este viaţa noastră;

uşa de la cămara de nuntă care s-a închis şi împiedică drumul către
Mire este moartea omenească;
fecioarele înţelepte şi cele nebune sunt sufletele creştinilor;
untdelemnul nu este fapta bună, ci harul Prea Sfântului Duh dobândit
prin fapte bune şi care preschimbă sufletele dintr-o stare la cealaltă – de
la starea stricăcioasă la starea nestricăcioasă, din întuneric la lumină,
de la staulul existenţei noastre (unde patimile sunt legate precum
animalele fără de minte şi ca fiarele sălbatice) în templul Dumnezeirii, în
luminoasa cămară de nuntă a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus,
Domnul nostru, Ziditorul, Izbăvitorul şi veşnicul Mire al sufletelor
noastre.
Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastră, adică neatenţia noastră
faţă de grija pe care ne-o poartă, atunci când Domnul spune: “Iată, Eu stau la
uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), înţelegând prin “uşă” cursul vieţii noastre care
nu a fost încă oprit de moarte!
O, cât aş vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca în această viaţă să fii pururea în

Duhul lui Dumnezeu! “În ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca,” grăieşte
Domnul.
“Vai nouă dacă El ne găseşte prea-incărcaţi de grijile şi necazurile acestei

vieţi! Căci cine va putea să ducă supărarea Sa, cine va suporta mânia feţei
Sale? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită.”
(Marcu 14:38), adică să nu vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci
privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său“.

Proorocirile Sfântului Serafim de Sarov
Dintre toţi sfinţii ruşi, Serafim de Sarov pare a avea o strălucire aparte, de o
statură duhovnicească necomparabilă cu nimeni şi nimic.
Ascet, apostol şi prooroc al neamului său, în 1902, când a fost canonizat, toată
Rusia s-a adunat în Pustia Sarovului, la Diveevo, însoţind procesiunea celor 24
de arhimandriţi şi preoţi îmbrăcaţi în veşminte de aur şi nestemate, dăruite chiar
de Împărat.
Cei care au participat la procesiune povestesc că la miezul nopţii, din

piepturile celor de faţă au izbucnit, pline de bucurie, în plină vară, imnurile
Paştilor: “Hristos a înviat din morţi”.
Sfântul însuşi proorocise toate acestea, cu 100 de ani în urmă. “În plină vară, se
vor cânta imnurile de Paşti, spre pomenirea mea, dar această bucurie vă va fi
de scurtă durată. Lacrimile şi prigoana vor fi pâinea voastră vreme de aproape
un veac. Viaţa vă va fi scurtă atunci şi îngerii abia vor avea timp să adune
sufletele din închisori şi războaie.”
Plin de nelinişte profetică, Sfântul prevăzuse desluşit, încă de la 1800, zilele

înfricoşătoare care urma să vină asupra ruşilor. “Va curge mult sânge, din
cauză că unii se vor răscula împotriva Ţarului şi a familiei sale (…) Va trece
mai mult de jumătate de veac şi atunci răufăcătorii îşi vor ridica sus capul.
Asta se va întâmpla negreşit. Râuri de sânge vor înroşi pământul rusesc. Vor
fi omorâţi mulţi nobili pentru Împărat, dar Domnul nu se va mânia până la
capăt şi nu va îngădui ca pământul rusesc să fie nimicit cu desăvârşire.”
Unui apropiat, mireanul Motovilov, părintele Serafim i-a zis: “Cred, tătucule,
că a opta mie de ani va trece. Cred că va trece! Şi iată ce-ţi voi mai spune:
toate vor trece şi se vor sfârşi. Şi toate mănăstirile vor fi distruse, dar pentru
sărmanul Serafim, la Diveevo, va continua să se săvârşească Jertfa cea fără
de sânge şi imnurile Învierii”.
Blând şi smerit, Sfântul Serafim de Sarov nu voia să înspăimânte pe nimeni.

Anunţa doar vremurile ce va să vină, pentru a da oamenilor timp de pocăinţă şi
de îndreptare a păcatelor.

Sfântul Serafim de Sarov - “Dă tot ce ai şi, dacă n-ai, roagă-te”
O anume ironie a întâmplării face că Sfântul Serafim să fie astăzi cinstit, aşa
cum se întâmplă la mănăstirea Rusicon din Athos, în icoane făţuite cu prea mult
aur şi argint, migălite într-o puzderie de flori şi ornamente minuscule, stropite
din belşug cu agaţe şi rubine purpurii.
Pustnic şi ascet, părintele a trăit mult timp în singurătatea pădurii, la

adăpostul unei case modeste din bârne, cu o icoană într-un colţ şi un trunchi
de lemn retezat în loc de scaun.
Născut în 19 iulie 1759, într-o familie de negustori bogaţi din oraşul Kursk,
Sfântul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin câteva întâmplări care l-au salvat
miraculos de la moarte.
Prima s-a petrecut la 7 ani, când copilul de atunci a căzut de pe o schelă

ce înconjura clopotniţa bisericii, fără să pătimească nimic.
La 10 ani, o boală necunoscută l-a adus la un pas de moarte. Rugându-
se, mama Sfântului a primit în vis cuvintele Maicii Domnului. Şi într-
adevăr, peste câteva zile, icoana Maicii Domnului a trecut într-o
procesiune pe străzile oraşului Kursk. În momentul în care icoana
ajunsese în dreptul casei, s-a dezlănţuit o ploaie torenţială şi procesiunea
s-a oprit. Atunci mama a ieşit cu copilul bolnav, care, atingând icoana, s-
a tămăduit pe loc.
Înclinarea către credinţa s-a manifestat timpuriu. Încă din anii adolescenţei,
Prohor - cum îi era numele de botez - trăieşte mai mult retras, în singurătate,
adâncit în lectura cărţilor sfinte.
La 19 ani, cu binecuvântarea mamei sale, se duce la mănăstirea Sarov, unde

intră în călugărie, fiind repede acceptat şi iubit de monahi, datorită blândeţii şi
bunătăţii sale.
La 28 de ani, este primit în obştea sihăstriei, iar un an mai târziu este sfinţit
ierodiacon. Urmează şase ani de slujbe neîntrerupte, în cadrul cărora vedea
adesea îngeri cântând.
Într-o zi, în timpul unei liturghii, după ce a binecuvântat asistenţa şi a rostit

numele “şi-n vecii vecilor”, în loc de a se retrage aşa cum cerea rânduiala
slujbei, părintele Serafim a rămas ţintuit pe loc, nemişcat, cu totul absent.
Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de braţ
şi l-au dus în spatele iconostasului. Serafim a rămas nemişcat trei ore.
Revenindu-şi i-a explicat duhovnicului: “M-a copleşit o lumină orbitoare,
asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această
lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în
slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti:
îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Cât despre mine, am primit o
binecuvântare specială”.
Setea de Dumnezeu îl îndeamnă însă să se retragă în pustie, pentru a fi singur cu

rugăciunile lui. Cu aprobarea stareţului, pleacă într-o pădure apropiată, unde va
trăi ca sihastru mulţi ani.
Dar cu cât se adâncea în inima pădurii, cu atât credincioşii veneau peste el.
Nimic nu-i era de folos, nici măcar gestul de a acoperi cu ramuri de copac
urmele cărării ce ducea la coliba sa.
Oamenii găsiseră o viclenie mult mai puternică, îi puneau în faţă pe copii, care
strigau: “Părinte Serafim, miluieşte-ne!”. Auzind glas de copil, părintele nu
rezista şi, ieşind din mărăcinişurile dese ale pădurii, se arăta oamenilor.

Sfântul Serafim de Sarov - Urşii, lupii şi iarba caprei
A trăit mulţi ani în pădure, în nesfârşita Siberie, printre brazi groşi de câţiva
metri şi înalţi precum catargele celor mai mari corăbii. Cum scrie cărturarul
bisericesc şi biograful său, prof. Serghei Nil, Sfântul Îl găsea pe Dumnezeu în
simplitatea florilor, în animalele şi în păsăretul pădurii, cu care ştia să discute
în limba lor.
Blând şi răbdător, îmblânzea lupi şi urşi, şerpi şi jivine, iepuri şi vulpi, toate
adunate în jurul colibei, ca în vremurile cele adamice, după cum dau mărturie
cei care l-au vizitat pe anahoret.
“La miezul nopţii”, povesteşte părintele Iosif, “vedeai la uşa lui tot felul de
urşi şi alte animale. Terminându-şi rugăciunile, nevoitorul ieşea din chilie şi
începea să le hrănească.”
Părintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a întrebat din curiozitate cum se
poate că acea bucată de pâine uscată, ce se afla mereu în traista părintelui
Serafim, să sature atâta mulţime de animale. Zâmbind, părintele i-a răspuns că
tot ce e de preţ e puţin şi tot ce e puţin e mult, moment în care s-a apropiat de
el, ca o confirmare, un urs imens care ţinea în labe un fagure cu miere.
Părintele i-a mulţumit, după care a întins fagurele musafirului, aşa cum cere
legea ospitalităţii ţărăneşti.
Ca Isaac Sirul, Sfântul Serafim credea cu toată forţa lui că dragostea nu poate fi
rânduită şi măsurată. “O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru toată
făptura, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale şi chiar pentru demoni.
Cu alte cuvinte, pentru toate făpturile.” Ca orice sfânt, nimic rău nu-l atingea.
Nici viperele care dădeau ocol casei, nici colţii sălbăticiunilor.
Mare postitor, Sfântul Serafim se hrănea doar cu pâine uscată. Cu timpul, a

renunţat şi la ea, cultivând în grădina din spatele chiliei sfeclă şi cartofi pentru
animale, iar pentru sine o iarbă numită iarba-caprei. “O culeg şi o pun într-o
oală mică”, zice el zâmbind, “adaug puţină apă şi o aşez pe plită. Dintr-însa se
face ciorbiţă bună. O usuc apoi şi iarna mă hrănesc cu ea, iar fraţii se
întreabă ce bunătăţi mănânc. Eu îmi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu
spun nimănui de mâncarea mea.”

Sfântul Serafim de Sarov - O mie de zile în genunchi pe o piatră
Întărit de rugăciune şi post, Sfântul Serafim a petrecut trei ani precum stâlpnicii
de odinioară. Timp de o mie de zile s-a rugat în genunchi pe o piatră de granit,
iar când, spre sfârşitul vieţii, cineva a găsit piatra şi i-a adus-o, Sfântul a zis:
“Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în picioare pe un stâlp. În comparaţie cu
el, ce-am făcut eu?”.
Nimeni nu va şti vreodată cum a trăit el ani de zile în postul mâncării şi, mai
ales, al tăcerii. Îşi tăiase cu bună ştiinţă orice legătură cu lumea. Când i se
întâmpla să întâlnească pe cineva în pădure, cădea în genunchi, cu faţa la
pământ, şi rămânea aşa, în această poziţie, până când trecătorul se îndepărta.
O dată pe săptămână, duminica, un călugăr îi aducea puţină hrană. Atunci,

părintele deschidea uşa şi, cu ochii plecaţi, scotea o tavă pe care pustnicul
aşezase o bucăţică de pâine sau puţină varză, pentru a-i arăta călugărului ce să
aducă duminica următoare.
Răbdarea de care a dat dovadă şi puterea cutremurătoare a aspiraţiei sale

nesfârşite către Divin i-a făcut pe unii din fraţii săi să afirme că fapta sa întrece
puterile omeneşti. El a atins acea stare de îndumnezeire pe care puţini sihaştri au
dobândit-o în întreaga istorie a Bisericii creştine. În timpul rugăciunii,
concentrarea sa devenea atât de intensă, încât rămânea timp îndelungat
nemişcat în faţa icoanelor şi cărţilor duhovniceşti, doar contemplând extaziat
slava lui Dumnezeu.
De ce şi în ce împrejurare a întrerupt sfântul acest canon al tăcerii, asta nu vom
afla niciodată. Trebuie să fi avut poruncă de Sus. Oamenii aveau nevoie de
cuvânt şi de întărire.
Proorocirile lui trebuia să ajungă la urechile şi sufletul celor încercaţi. Trebuia să

străbată veacurile şi să anunţe vremea cea din urmă a îndreptării, a lacrimilor şi
a mântuirii. Ostenit pe dinafară de post şi rugăciune, părintele arăta la 50 de ani
ca un bătrân gârbovit. Nevrând să se trufească, a ascultat îndemnul călugărului
tânăr, care îi aducea mâncarea. Nu a vrut să-l lase fără răspuns. Sprijinindu-se în
toiag, târându-şi cu greu picioarele bolnave de varice, părintele mergea în
întâmpinarea unei nevoinţe din cele mai împovărătoare - să revină în lume şi să
renunţe la liniştea pădurii, la aerul îmbălsămat de răşină, la vietăţile cele
mărunte şi cântătoare din sălaşul copacilor, în schimbul misiunii divine de
îndrumare spirituală a oamenilor pe calea mântuirii.
La 60 de ani, Serafim e numit stareţ. Încărcat cu darurile sfinte ale marilor puteri
dumnezeieşti, numele său se răspândeşte cu repeziciune în întreaga Rusie şi
astfel mii de pelerini încep să-l viziteze, căutând sfatul înţelept al sfântului.
Puterea înţelegerii sale pătrundea până în adâncul inimii celor care-l vizitau,
care primeau răspunsul înainte de a-i mărturisi nevoinţa. Toţi plecau cu o
mare bucurie şi uşurare sufletească după întrevederea cu Sfântul Serafim, care
mărturisea cu umilinţă: “Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui
Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit
celui care doreşte să se folosească. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie”.
Pe mulţi, sfântul îi vindeca prin puterile sale spirituale, aşa cum istoriseşte
principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Părintele Serafim, înainte de a
începe să se roage pentru sănătatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roagă-te şi
mă voi ruga şi eu pentru tine, însă stai aşa, fără să te întorci şi să te uiţi în altă
parte”.
Bolnavul a stat aşa mult timp, dar după o bucată de vreme n-a mai putut răbda şi
s-a uitat să vadă ce face părintele. Uitându-se, l-a văzut pe Părintele Serafim
stând în văzduh, rugându-se şi, speriindu-se de neobişnuită vedere, a strigat.
După ce şi-a terminat rugăciunea, Părintele Serafim s-a apropiat de copil şi i-a
spus: “Iată, acum tu vei spune tuturor că Părintele Serafim se roagă în
văzduh. Domnul te va milui, dar tu să nu spui despre această nimănui, până
în ziua morţii mele”.
Părintele Serafim cunoştea ceasul morţii sale şi se pregătea pentru marea trecere.
“Viaţa mea se scurtează. Trupul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca şi
cum s-ar fi născut ieri”, spunea el.
Încă o dată, sfântul se va învrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o
prevestire a fericitului său sfârşit: “În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi”.
Bucuros peste fire că i s-a ridicat ascultarea, şi-a părăsit închisoarea benevolă a
chiliei şi a plecat în pădure, raiul şi viaţa lui. Într-o dimineaţă, în jurul orei şase,
Părintele Serafim a fost găsit în chilia sa în genunchi, în faţa icoanei Maicii
Domnului, cu capul descoperit şi cu Evanghelia, pe care obişnuia s-o citească, în
faţa lui. Îşi avea mâinile încrucişate pe piept, iar faţa lui era liniştită şi senină.
Dormea? Încetişor, fraţii au vrut să-l trezească. Dar ochii lui nu s-au mai
deschis. În genunchi, în faţa Împărătesei sale din ceruri, adormise pentru
totdeauna.
Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea

inscripţie: “După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu
cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar
întâmpla,veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ,
vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta.
Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi
pururea voi fi”.

Sfântul Serafim – Un serafim printre oameni (pdf)
„E foarte de folos, zicea, studierea cuvântului lui Dumnezeu în linişte, şi

desigur, studierea întregii Scripturi cu luare aminte. Numai pentru aceasta
Domnul ne răsplăteşte cu harisma înţelegerii”.
***
https://www.scribd.com/document/354163136/Sfantul-Serafim-Un-serafim-printre-
oameni
Predici şi editoriale despre Sfântul Serafim de Sarov
Sfântul Ioan Maximovici despre cuviosul Serafim de Sarov
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov.
Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie

1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă,
proslăvind pe Dumnezeu şi pe bineplăcutul Său. Într-adevăr, întreaga Rusie
jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult.
Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim
nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat. La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe
pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat.
Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă
în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica
în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului
Serafim. Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea
Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din
ce în ce mai puternic omenirii.
La fel s-a întâmplat şi în zilele vieţii lui pământeşti. Se dărâmau oraşe, se

restaurau imperii, Napoleon însoţit de douăsprezece popoare venea peste Rusia,
iar apoi cu ruşine o părăsea, Moscova ardea incendiată şi apoi iar se ridica din
cenuşă, decembriştii organizau rebeliunea şi apoi erau judecaţi, iar pe Cuviosul
Serafim parcă nici nu-l interesau aceste evenimente. El era în întregime ocupat
de dobândirea „singurului lucru de trebuinţă”, îşi lucra „creşterea
duhovnicească”.
„Egoist, închis în sine”, „incult, care nu se interesează de nimic, în afară de cele
ce-l privesc pe el personal” – aşa l-ar fi caracterizat mulţi gânditori dintre cei
care nu vor să vadă nici un folos în nevoinţele desăvârşirii de sine. Dar iată că
moare fratele Serafim. S-ar fi părut că trebuia să se şteargă cu totul din memoria
lumii chipul acestui stareţ care fugise atât de aprig de lume. Dar iată că începe
un întreg pelerinaj la mormântul lui, oameni veniţi de pe toate meleagurile
Rusiei primesc de la el ajutor, mângâiere şi înţelepţire, iar cinstirea lui începe să
se răspândească şi printre alte popoare.
În ce constă, aşadar, puterea Cuviosului Serafim? În ce constă nevoinţa lui? El a

năzuit spre împlinirea poruncii lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl
vostru ceresc desăvârşit este”; el s-a străduit să refacă în sine chipul primordial
al omului, care mai apoi a fost urâţit de păcat. Cuviosul Serafim şi-a atins
scopul: a biruit păcatul şi a devenit asemenea, după har, lui Dumnezeu, s-a
făcut cu adevărat asemănare a lui Dumnezeu. Noi nu-l putem vedea pe
Dumnezeul Cel nevăzut. Dar Domnul ne dă posibilitatea să-l vedem în
asemănările Lui, în bineplăcuţii Săi. Şi iată că unul dintre aceste asemănări a
devenit Cuviosul Serafim. În el vedem firea omenească restaurată, eliberată de
robia păcatului. El este întruchiparea biruinţei veşnicului asupra trecătorului,
a sfinţeniei asupra păcatului, a binelui în faţa răului.
Prin exemplul său, Cuviosul Serafim îi cheamă pe toţi să-l urmeze pe calea
arătată de Hristos. El ne cheamă să ne luptăm cu păcatul şi cu neajunsurile
noastre, fiind far şi luminător tuturor căutătorilor mântuirii. Cuviosul Serafim
ne cheamă să căutăm binele desăvârşit, roada duhului, despre care Sfântul
Apostol Pavel a spus: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Dar pentru acestea trebuie să îţi răstigneşti carnea
cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).
Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe
firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale.
Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor. Astfel,
întregul popor rus este vinovat că a părăsit viaţa şi obiceiurile evlavioase ale
strămoşilor săi şi că a început să facă şi să caute cele ce-i sunt străine,
neortodoxe, că s-a încrezut în clevetirile răspândite despre Unsul lui Dumnezeu
şi a îngăduit ca mai întâi să-i fie ruptă cununa, iar apoi să fie ucis
binecredinciosul ţar, împreună cu toată familia sa, primul care s-a închinat
proslăvitelor moaşte ale Cuviosului Serafim.
Cuviosul Serafim ne cheamă pe toţi la pocăinţă şi la îndreptarea vieţii, şi a celei

personale, şi a celei colective. Chiar dacă e anevoioasă calea aceasta, bine
plăcutul lui Dumnezeu ne va ajuta. Cuviosul Serafim ne este far şi luminător pe
această cale; el ne este şi ajutorul.
Cu rugăciunile cuviosului Tău, ale părintelui nostru Serafim, Doamne,

dăruieşte-ne pocăinţă şi biruinţă asupra păcatului, nouă, păcătoşilor, şi adu-
ne în cereasca Ta împărăţie. Amin.
Serbia, 1928″
(Sfântul Ioan Maximovici - Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia,

Bucureşti, 2006)
Sfântul ierarh Serafim (Sobolev) - Cuvânt la pomenirea Sfântului Serafim,
făcătorul de minuni din Sarov: Despre atitudinea îngăduitoare faţă de
neajunsurile aproapelui
Ţinut în Biserica rusă „Sfântul Nicolae”

din oraşul Sofia, la 2/15 ianuarie 1947
Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. (Galateni
2, 2) Iată cuvintele marelui apostol pe care le-am auzit astăzi în timpul Sfintei
Liturghii, iubiţilor întru Hristos fiii mei, la citirea Apostolului. Prin aceste
cuvinte Sfânta Biserică ne cheamă către dragostea adevărată şi desăvârşită faţă
de aproapele nostru. Acestă dragoste se manifestă prin felul reciproc şi
îngăduitor, în care ne purtăm sarcinile unii altora, adică suportăm cu răbdare
neputinţele aproapelui nostru.
Tâlcuind aceste cuvinte apostoleşti, fericitul Augustin spune: „Nimic nu ne

face atât de mari în ochii lui Dumnezeu, ca atitudinea noastră îngăduitoare
faţă de neajunsurile aproapelui nostru."
Cu părere de rău, în relaţiile noastre se observă un fenomen tocmai invers: nu

dragoste unul faţă de altul, ci cruzime; nu o atitudine îngăduitoare faţă de
neajun-surile aproapelui, ci judecată. Această judecată este subiectul preferat al
discuţiilor noastre, nu rareori fiind însoţită de clevetire şi răutate.
Cum ar trebui să ne amintim întotdeauna de marele păstor al pământului rus,

părintele Ioan de Kronstadt! Odată, de faţă cu el, cineva l-a clevetit pe un om
cunoscut de părintele Ioan. „Este adevărat că toate acestea s-au întâmplat ?“ -
l-a întrebat marele păstor pe interlocutorul său. „Adevărat", - a răspuns
acela.„ În acest caz, a spus părintele Ioan, să nu vorbim de păcatele
aproapelui nostru. Avem noi destule. Iar dacă vom compara păcatele noastre
cu ale celor pe care îi judecăm, s-ar putea ca păcătoşenia noastră s-o
depăşească pe a lor.“
Aceeaşi atitudine atentă şi grijulie pentru sufletul aproapelui o avea şi marele

stareţ al pustiei Optina, Sfântul Ambrozie. Când eram în pustia Optina, în 1910,
una din cele mai devotate şi iubite uceniţe ale marelui stareţ, monahia Maria,
mi-a spus că printre bineplăcuţii lui Dumnezeu cei mai mari sunt mai ales trei:
Sfântul Nicolae, Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Ambrozie de la Optina. La
întrebarea mea de ce printre cei mai mari sfinţi îi numără doar pe aceştia numiţi
de ea, monahia mi-a răspuns: “Fiindcă ei s-au deosebit prin cea mai mare
dragoste pentru cei de aproape ai lor, care se manifesta prin atitudinea lor
îngăduitoare faţă de neajunsurile oamenilor."
Cu aceeaşi însuşire îngăduitoare faţă de aproapele era împodobit şi prietenul

Sfântului Serafim de Sarov, arhiepiscopul Voronejului, Antonie. În slujirea sa
arhipăstorească, era nevoit să descopere viciile celor de aproape ai lui care
veneau la el. Dar aşa fel le descoperea, încât cel în cauză nu simţea de îndată
acest lucru şi nu-şi dădea seama că este vorba despre el, ci credea că se referă la
alte persoane. Şi numai după aceea, cuvântul dreptului şi înainte văzătorului
duhovnic, ca şi cum s-ar fi amestecat cu sarea binefăcătoare, îşi descoperea
puterea sa dumnezeiască, şi cel certat de arhiepiscopul Antonie se încredinţa că,
dacă Vlădica îşi începea de departe cuvântul demascator, el se referea doar la
neajunsurile lui personale. De multe ori, învăţătura sa ziditoare era însoţită de
scuze: „Poate v-am supărat, - spunea celui certat, - v-am jignit cu cuvintele
mele, de aceea vă rog, pentru Hristos, să mă iertaţi."
Dar mai ales cu o asemenea atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile celor de

aproape ai săi se deosebea Sfântul Serafim de Sarov. Ce dragoste mare arăta el
oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a
dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca
până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi
mirenilor, numindu-i „bucuria lui” Chiar şi pentru oamenii pătimaşi prea
cuviosul Serafim
avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel
cu oamenii.
Odată, un fiu şi-a adus la el mama sa care era o beţivă notorie. Fiul a început
să se plângă înaintea Sfântului Serafim, povestind cât de robită este mama lui
de beţie, dar marele bineplăcut a lui Dumnezeu i-a acoperit gura cu mâna
spunând: „Nu se cuvine copiilor să descopere păcatele părinţilor lor, căci
aceasta este un păcat mare”. După aceea a poruncit femeii nefericite să-şi
deschidă gura, în care Sfântul Serafim a suflat de trei ori, şi din acel moment
ea s-a izbăvit cu desăvârşire de patima beţiei.
Astăzi, Sfânta Biserică aminteşte adormirea prea cuviosului Serafim. Minunată
şi pilduitoare a fost această adormire. În ajun, Sfântul Serafim a venit la
Liturghie de dimineaţă. A pus câte o lumânare la fiecare icoană, a cerut iertare
fiecărui călugăr, iar după ce s-a împărtăşit, a plecat la părintele egumen cu care a
discutat foarte mult timp.
Despre ce a discutat Sfântul Serafim cu egumenul? Toată mintea şi inima lui

înainte de moarte erau pline de grijă pentru mântuirea tinerilor monahi şi fraţi ai
mănăstirii. Tot timpul el l-a rugat pe egumen să se poarte îngăduitor şi părinteşte
cu neajunsurile şi chiar căderile lor.
În ceea ce priveşte dragostea de aproapele, Sfântul Serafim se asemăna Mân-

tuitorului însuşi, Care n-a condamnat-o pe femeia căzută, prinsă de farisei
păcătuind şi adusă la El spre judecată.
Pentru această dragoste mare Domnul i-a şi trimis dreptului din Sarov un
asemenea sfârşit minunat.
Întorcându-se în chilie de la părintele egumen, Sfântul Serafim a cântat toată

ziua cântările Paştilor. Această cântare s-a continuat până la miezul nopţii. Iar
după aceea, marele nevoitor a tăcut. El a îngenunchiat în faţa celei mai iubite
icoane a Maicii Domnului - Umilenie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi aşa a
adormit.
Se presupune că Sfântul Serafim s-a mutat la ora trei din noapte, căci atunci s-a
şi arătat arhiepiscopului Voronejului, Antonie, anunţându-i sfârşitul său.
La aceeaşi oră, binecredinciosul egumen al pustiei Glinsk, ieromonahul Filaret,

ieşind din Biserică după utrenie, a fost uimit de o strălucire neobişnuită pe cer şi
a văzut cum îngerii înălţau sufletul prea cuviosului Serafim la scaunul Sfintei
Treimi.
Să ne ajute Domnul, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să avem această mare
dragoste pentru aproapele nostru, această îngăduinţă către neajunsurile lui. Cum
mărtu-riseşte Sfântul Apostol Pavel, atingând această dragoste, noi vom împlini
toată legea lui Hristos, toate poruncile Lui mântuitoare. Atunci Domnul ne va
trimite şi nouă un sfârşit creştinesc minunat şi paşnic. Atunci îngerii vor apăra
sufletele noastre de draci, când vom trece vămile văzduhului şi ne vor duce în
locaşurile Raiului pentru fericirea veşnică, de care să ne învrednicească pe noi
Domnul, pentru marea apărare şi rugăciunile prea cuviosului părintelui nostru
Serafim, făcătorul de minuni din Sarov. Amin.
Sfântul Ioan de Kronstadt – Descoperire cerească arătată în vis
Redăm mai jos vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronstadt asupra

cumplitelor vremuri ce aveau să se abată asupra Rusiei şi asupra lucrării tainei
fărădelegii, în care l-a avut ca însoţitor şi îndrumător pe alt sfânt uriaş: Sfântul
Serafim de Sarov, deja plecat la Domnul atunci:
“Descoperire cerească arătată în vis. Eu, mult păcătosul Ioan din Kronstadt,
scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am
auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în
1901.
Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă.

Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia
noastră. Scriu şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-
mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la
sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut!
Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă

odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei
Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un
zgomot uşor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis
încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui
Dumnezeu!“. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele
albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de
frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să
spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii,
şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet.
După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul,
spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete
următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a
dispărut, iar eu l-am urmat pe Stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut
o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn,
de lut, şi de aur.
L-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?”.
El mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care au pătimit pentru credinţa în

Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici!”
Şi iarăşi am mers mai departe.
Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ce sânge
este acesta? Atât de mult s-a vărsat!”.
Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor

creştini!”.
Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care
începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la
pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenuşă.
După aceea Stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi!” Şi am văzut pe nori şapte sfeşnice
arzând.
Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare?”.

„Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori
sunt cele Şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la
sfârşitul lumii“.
Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea
îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!“
Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele.

Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri,
adolescenţi şi chiar copii.
L-am întrebat pe minunatul Stareţ: „Aceştia cine sunt?”.
„Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică

şi pentru sfintele icoane!”.
L-am întrebat pe Marele Stareţ, dacă pot să mă alătur şi eu la această

procesiune?
Stareţul a răspuns: „E prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este

binecuvântare de la Domnul!“
Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui
Irod regele şi au primit cununi de la împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai
departe, şi am intrat într-o biserică impunătoare.
Am vrut să-mi fac cruce, dar Stareţul m-a oprit: „Nu se poate! Aici e
urâciunea pustiirii!”.
Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur
ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva
rău mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în faţa prestolului stătea un preot
cu faţa cătrănită, iar sub prestol – o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga
de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă!” (Sunt liberă!). Doamne fereşte, ce
grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului,
să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate. Şi deodată a
străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năpraznic, pământul s-a cutremurat, şi
biserica s-a prăbuşit: şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul – s-au prăvălit cu toţii
în adâncul beznei – în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie!
Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi,
ce este cu această înfricoşătoare biserică?”
«Aceştia-s „cetăţenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit sfânta şi

sobornicească Biserică şi au primit inovaţiile, care sunt lipsite de harul lui
Dumnezeu; în astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti!»
M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor – moarte!”.
Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!”
Şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită,

iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinţi părinţi,
rugaţi-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi
mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui
Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am
refuzat!”. Şi au început să plângă.
L-am urmat pe Stareţul care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi!” Şi am
văzut o grămadă de trupuri neînsufleţite, mânjite cu sânge.
M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt trupurile
acestea?“.
„Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească

pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica
apostolească. Pentru asta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind
pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu!”.
Deodată Stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi
am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni
ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. L-am văzut pe ţar, şezând pe tron. Cu
faţa palidă, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus.
Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a
fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a
pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în linţoliu alb. Pe cap – o
cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o
cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi:
„Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor
creştini, că am murit curajos, ca un ţar – mucenic pentru credinţa lui Hristos
şi Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o
panihidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu!”.
Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul –
mucenic.
De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui

Dumnezeu! Roagă-te şi spune-le la toţi să se roage!… Vino şi vezi!”
Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau

iarba şi verdeaţa. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare cumplită
umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinţă! Din gura lor ies cuvinte
de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu!
Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce
răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe Stareţ, ce fel de cărţi erau
acelea? – „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi
creştinii prin învăţături străine!“ Dar, îndată ce Stareţul s-a atins cu toiagul de
cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.
După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur împrejur se

tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând să le citesc, Stareţul însă
mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc,
nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi!“.
Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?“.
Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei!“.
Am pornit mai departe, şi Stareţul mergea aşa de repede, încât de-abia reuşeam
să mă ţin după el. „Vino şi vezi!” - a spus Stareţul. Şi am văzut o masă mare de
oameni, gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi
cu căngi. L-am întrebat pe Stareţ: „Aceştia cine sunt?”.
Stareţul a răspuns: „Aceştia-s cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de

Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa“.
Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei,
beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură
ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o
prăpastie îngrozitoare, din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-
am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne,
de o aşa soartă!”.
Şi iată, am văzut o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie
ciudate, cărând o stea imensă în cinci colţuri; la fiecare colţ atârnau câte
doisprezece draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene,
cu căpăţână de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a
valma cu cuvintele: „Sculaţi voi cei pecetluiţi cu blestemul…” Imediat s-a
prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile: pe frunte şi la mâna
dreaptă.
L-am întrebat pe Stareţ: „Asta ce înseamnă?“.
- „Acestea-s peceţile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii Şi l-am urmat pe

Stareţ.
Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un sobor
mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mână, pretutindeni – lumânări
aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada: pe prestol – Crucea şi
Evanghelia, deasupra prestolului, în aer – o coroană împărătească de aur. Pe
coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme“, în jurul prestolului
stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau:
„Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace!”.
De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru

toate! Deodată Stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de trei ori şi am văzut o
grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii,
luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând: „Aliluia!”
Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu
plâng:
„Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-şi

preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea
antihristului – toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând
cununa cerească!“.
Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se
împliniră cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii“. Şi iată, am
văzut desluşit cupola templului de la Ierusalim, era înfiptă steaua. Sus, pe
cupolă, în interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alţii
mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar Stareţul
m-a oprit, zicând: „Aici este urâciunea pustiirii!“.
Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume: am văzut tronul, peste tot ardeau
lumânări de seu; pe tron sta imperatorul în porfiră de culoare stacojie; pe cap
avea coroană de aur cu stea.
L-am întrebat pe Stareţ: „Cine este acesta?“.
El a răspuns: „Antihristul!“.
De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros

la faţă, viclean, perfid, straşnic. Stă cocoţat pe tron cu mâinile întinse spre popor,
iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt imperatorul şi
dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!“. Toţi
au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi
pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i
silească să i se închine.
Dar ei au zis: „Noi suntem creştini, şi credem în Domnul nostru Iisus

Hristos!”.
Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După
aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a
strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar
tu eşti trimisul şi sluga satanei!”.
– „La moarte!” – a răcnit antihrist.
Iar cei ce primiseră pecetea, cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a
auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slujitorii
antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut
drept în capul antihristului, coroana s-a făcut ţăndări: milioane de păsări zburau
sfâşiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum Stareţul m-a
luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc.
Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: „Şi
va fi sânge… până la zăbalele cailor!“. Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă!
Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul
Dumnezeu!“.
Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape!
Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.
Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi,
rugându-se: m-am rugat şi eu cu el. După aceea Stareţul începu să se desprindă
cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit
că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este numele?“.
– „Serafim de Sarov!“, răspunse blând Stareţul: „Să scrii tot ce-ai văzut
pentru creştinii pravoslavnici!“.
Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i

dangătul, m-am trezit „Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă pentru rugăciunile
Marelui Stareţ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului
Tău rob Ioan, arhiereul din Kronstadt! 1901“.
Această remarcabilă „Descoperire cerească…” a protoiereului Ioan din

Kronstadt, marele purtător de duh şi închinător al ţării Ruseşti a circulat vreme
îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii
de restrişte această viziune a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi
consolare”.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - Din Ierihon către Sion – Bucuria prea
cuviosului Serafim de la Sarov
Cuviosul Serafim de Sarov s-a născut în anul 1759, în oraşul Kursk din Rusia.
S-a săvârşit în ziua de 2 ianuarie 1833, stând în genunchi la rugăciune în faţa
Icoanei Maicii Domnului pe care el o numea “Bucuria tuturor Bucuriilor”.
În noaptea ceea ieromonahul Filaret, care sihăstrea în pustia Glinsca, ieşind din
Biserică, după utrenie, a arătat fraţilor la cer o lumină neobişnuită, zicând: “Iată
cum se duce la ceruri sufletul drepţilor! Acum sufletul părintelui Serafim se
înalţă la cer!”
***
Într-o zi a venit la Cuviosul Serafim din Sarov o Doamnă vestită, împreună cu
fiul ei, un copil de şase ani.
Văzând copilul că se lungeşte vorba mamei sale cu Sfântul Bătrân, a început să

se joace de-a ascunselea prin chilie.
Tulburată de purtarea copilului, Doamna îl opreşte, răstindu-se urât la el, dar

Cuviosul Serfim o linişteşte, zicând: “Lasă-l pe copil la jocurile lui nevinovate,
căci el se joacă cu Îngerul cel păzitor al lui, joacă-te copile, joacă-te,
Dumnezeu să te păzească!”
Copilul acesta nevinovat este Nicolae Motovilof, care ajunge mai târziu unul din
cei mai iubiţi fii duhovniceşti ai Sfântului Serafim şi, cu vremea, devine ca un
tată hrănitor al Maicelor sărmane din Mânăstirea Diveeva. Era fecior de bogătaşi
vestiţi şi a avut parte de o creştere bună.
După prima vizită pe care a făcut-o cu mama sa, la vârsta de 6 ani, Nicolae
Motovilof n-a mai dat pe la Sihăstria din Sarov decât abia după 16 ani, când a
împlinit vârsta de 22 de ani.
Rămânând orfan de ambii părinţi din frgedă vârstă, a moştenit proprietăţi întinse
de pământ în partea de mijloc a Rusiei. Era un băiat cuminte, cu duh răzbătător,
având deosebită înclinare spre cele duhovniceşti. După ce termină studiile la
Universitatea din oraşul Cazan, ajunse Inspector peste şcolile primare. În această
funcţie este pizmuit de mulţi şi duşmănit, de aceea are de îndurat multe scârbe.
Din cauza acestor supărări suferi o adâncă zdruncinare a nervilor, care îi pricinui
paralizarea picioarelor. Şi boala asta se întâmplă tocmai când să se căsătorească
şi când împlinea abia 22 de ani!
În acele clipe grele de deznădejde, ia hotărârea să mergă la chilia Sfântului

Serafim din Sarov, pentru a cere sfatul bătrânului pe care nu-l văzuse din
copilărie. Neaflându-l în mânăstire, ceru slugilor lui să-l ducă în pădure, unde
obişnuia Sfântul să se liniştească. Ajungând la poiana Sihăstriei, bolnavul l-a
zărit de departe pe Sfântul Bătrân, care şedea pe un butuc de brad, înconjurat de
închinători.
Fiind primit cu multă bunăvoinţă, tânărul a început să-şi povestescă istoria cu

boala. Atunci Sfântul Bătrân îi adresează următoarele cuvinte: “Ai tu credinţă
în Domnul Iisus Hristos şi crezi tu că şi în vremea noastră, precum şi
odinioară, ar putea El să-i vindece pe cei cari Îl roagă?”
Motovilof îi răspunde că negreşit crede aceasta. “Dacă tu crezi cu tărie, eşti
tămăduit, scoală!”, îi zice Sfântul.
Nicolae se cam codeşte, este nedumerit. Atunci bătrânul îl apucă de mână,

sprijinindu-l puţin şi îl ajută să facă câţiva paşi. Dintr-o dată bolnavul simte cum
pătrunde prin toate mădularele lui o putere suprafirească (minunată) şi vede că s-
a tămăduit. “Păstrează-ţi sănătatea pe care ai dobândit-o, ca pe un dar
scump”, îi zice Sfântul Serafim, slobozindu-l cu pace pe tânăr.
După tămăduirea sa, Nicolae Motovilof, vizitează adeseori pe Cuviosul Serafim
de Sarov. Cu toate împotrivirile rudeniilor, el se căsătoreşte (abia după 11 ani)
cu Elena Meliucoff, fiică de ţărani şi nepoata cuvioasei monahii Maria
Meliucoff.
Trebuie să adăugăm aici că mătuşa Elenei a intrat de mică în Mânăstirea

Diveeva (care se afla sub povaţa Sfântului Serafim). A dus o viaţă curată ca de
înger, păzind întru toate sfaturile bătrânului. S-a săvârşit ca o floare în vârstă de
19 ani, întru nevoinţe mari şi a fost aşezată în sicriu făcut de însuşi Sfântul
Serafim, dintr-un buştean de stejar (şi cu metaniile Sfântului în mână). Ea îşi
crescuse nepoţica Elena în Mânăstirea Diveeva, ca pentru călugărie; dar Sfântul
Serafim o avea chitită din mai înainte pentru tânărul cel îmbunătăţit Nicolae
Motovilof, care ajunge adevărată unealtă a Proniei Dumnezeieşti pentru sprijinul
sărmanelor de la Diveeva (Orfanele Sfântului Serafim).
Nicolae Motovilof a avut odinioară o discuţie deosebită cu Sfântul Serafim, pe

care a însemnat-o pe hârtie spre amintire. Însemnarea a rămas multă vreme în
arhiva Mânăstirii Diveeva. Abia după 70 de ani (când a fost canonizat între
Sfinţi cuviosul Serafim de către Sinod), abia atunci – zic -, Elena Meliucoff,
văduva lui Nicolae, a găsit însemnarea lui. Era aruncată fără atenţie într-un
hambar de la Diveeva. Elena a predat hârtiile cu însemnarea răposatului ei
bărbat lui Serghie Nil, scriitorul rus, care a publicat-o în anul 1903, în foaia
“Gazeta Moscovei”.
Cele povestite în hârtia asta s-au petrecut în anul 1831, pe la sfârşitul lui
noiembrie, când trăia Sfântul Serafim. Atunci a rânduit Dumnezeu ca să-l
vadă pe Sfântul Bătrân strălucind la faţă ca soarele, fiind luminat de slava
cerească. Aceasta i s-a descoperit tânărului, prin rugăciunea Cuviosului,
pentru a-l scoate din nedumerirea ce-o avea el despre rostul vieţii creştineşti.
***
Iată ce a scris însuşi Nicolae Motovilof, în însemnarea lui aflată la Diveeva:

“Era o zi noroasă; pământul era acoperit cu o pătură groasă de zăpadă şi
ningea cu fulgi mascaţi, când Părintele Serafim, m-a poftit să stau lângă el, pe
o buturugă de copac, în poiana din mijlocul pădurii.
Domnul mi-a descoperit, îmi zice el, că în vremea copilăriei tale, doreai să ştii
care este scopul vieţii creştineşti. Te sfătuiau ai tăi să mergi la Biserică, să te
rogi, să faci bine, că întru acestea, ziceau ei, stă scopul vieţii creştineşti. Dar
nici una nu te mulţumea.
Ei bine, rugăciunea, postul, privegherile şi orice altă faptă creştinească sunt
bune în sinea lor, totuşi scopul vieţii noastre nu este întru împlinirea lor, căci
ele nu sunt decât mijloace.
Adevăratul scop al vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt. Să ţii

seamă că nici un lucru bun nu ne aduce roadele Sfântului Duh, dacă nu este
săvârşit prin dragostea lui Hristos. Iar scopul vieţii noastre este dobândirea
Duhului Acestuia.
- În ce chip vorbeşti despre dobândire, l-am întrebat atunci pe Părintele

Serafim, căci eu nu înţeleg tocmai bine!
- A dobândi înseamnă a lua în stăpânire, îmi zise el, tu înţelegi ce va să zică a

dobândi bani, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. Pentru omul
de rând, scopul vieţii pământeşti este de a dobândi bani, de a primi onoruri,
dregătorii, răsplătiri şi altele. Duhul Sfânt este şi el un capital veşnic, singura
comoară care nu se termină.
Orice lucru împlinit din dragostea lui Hristos, aduce darul Sfântului Duh;
totuşi Rugăciunea îl aduce mai uşor, căci ea este o unealtă care ne stă,
oarecum, pururea la îndemână.
Se poate întâmpla că ai dori să mergi la Biserică şi nu se află Biserică sau se

poate întâmpla să mergi atunci când slujba ar fi terminată. Sau, deşi voieşti să
ajuţi un sărac, dar, se întâmplă, să nu-l găseşti în drumul tău. Sau doreşti să
păzeşti curăţia, dar nu ai tărie pentru asta. Pe când Rugăciunea este cu
putinţă a o săvârşi totdeauna şi fiecare poate s-o uneltească: atât bogatul, cât
şi săracul, atât cel cărturar, cât şi cel necărturar, acel tare ca şi cel slab, cel
sănătos ca şi cel bolnav, acel drept ca şi cel păcătos.
Puterea Rugăciunii este negrăită şi mai presus de toate; ea ne agoniseşte

Sfântul Duh!
- Părinte, am zis eu atunci, mereu vorbeşti despre darul Sfântului Duh, dar
cum şi unde anume pot eu să-l văd? Lucrurile bune sunt văzute, dar oare şi
Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum aş putea să ştiu eu dacă El este cu mine ori
nu?
La asta Cuviosul răspunde: - Darul Sfântului Duh, care ni s-a dat în clipa
Botezului, străluceşte în inima noastră, cu toate căderile şi cu toată
întunecimea care ne înconjoară. El (adică darul Sfântului Duh) se arată într-
o lumină negrăită (străină) tuturor acelora întru care Dumnezeu vădeşte
lucrarea Sa.
Sfinţii Apostoli cunoşteau într-un chip simţit aflarea de faţă (prezenţa) a

Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat: - Cum aş putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu braţul său şi-mi zice: - Prietene,

amândoi suntem (acuma) în duh, tu şi eu. Mă priveşti tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci faţa ta s-a făcut albă ca soarele şi-mi fug
ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că şi tu ai devenit tot aşa de

luminat ca şi mine! Acum tu eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu
era cu putinţă să mă vezi!
Şi plecându-se spre mine bătrânul, îmi şopti cu dulceaţă la ureche: - Am rugat

pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei
trupeşti această pogorâre a Duhului Său. Şi iată că acest dar dumnezeiesc a
mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei. Ei bine, prietene, ia
priveşte-mă! Să nu-ţi fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit şi m-a cuprins cutremurul: închipuieşte-ţi, în faţa
rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să
vezi faţa unui om care îţi vorbeşte. Îi vezi mişcările buzelor, îi vezi căutătura
ochilor, îi auzi glasul, simţi cum unul din braţele lui îţi cuprinde umerii, dar
nu poţi să-i vezi nici braţul, nici faţa lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care
se lăţeşte departe împrejurul tău şi care luminează cu strălucirea ei pătura de
zăpadă cari acoperă poiana, precum şi fulgii mărunţi de zăpadă cari cad în
chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simţi tu?, mă întrebă Serafim.
- O linişte şi o pace neobişnuită.
- Şi ce altceva mai simţi?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simţi nu este încă nimic faţă de aceea despre care s-a
zis: “Că acelea încă ochiul n-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima
omului nu s-au suit”. (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v.9).
Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie
(în sinea ei)? Ce mai simţi acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă şi sub picioarele noastre

avem zăpadă … Ce este deci această căldură pe care o simţi?
- Este aşa ca şi cum aş fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă pe

care n-am simţit-o niciodată!
- O ştiu, o ştiu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândeşte
este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbeşti, ea nu este în
văzuh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea
iernii, fiind şi ocrotiţi prin darul care le slujea ca veşmânt.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm
noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea)
Duhului Sfânt. Să-ţi aduci aminte de darul acesta care ţi-a fost hărăzit ţie!
Cred că Domnul îţi va ajuta să păzeşti în inimă lucrurile acestea, căci ele nu
sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace şi
Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: stareţul păstra aceeaşi
înfăţişare ca şi la început, iar lumina aceea neobişnuită, pe care o văzusem
însuşi cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!”
***
Cuviosul Serafim a fost odinioară, este şi acum şi va fi totdeauna Îngerul
păzitor al norodului pravoslavnic rusesc.
Viaţa lui de pe pământ a fost ca o flacără luminoasă în mijlocul întunericului

duhovnicesc din lumea modernă (din vremurile noi). Deşi făclia vieţii lui s-a
stins, razele bucuriei lui lucesc în sufletele celor binecredincioşi.
“Bucuria mea, eu mă duc, am să vă părăsesc!”, aşa zicea Cuviosul Serafim

celor cari veneau la el, în anul cel din urmă al vieţii sale (adică în 1832).
“Ce tulburări, ce mai tulburări vă aşteaptă, dar să nu vă temeţi! Când veţi

vedea că vin acestea să vă gătiţi papucii şi traistele! Eu vă las în mâna lui
Dumnezeu!”
El presimţea cu duhul prăpădul revoluţiei care sta să vină peste biata Rusie.
Vedea că se apropie vremea pribegiei şi când vorbea despre asta faţa lui cea
veselă se umplea deodată de întristare.
“Ne-am abătut noi pe pământ de la calea mântuirii şi am întărâtat mânia lui

Dumnezeu împotriva noastră!”, zicea el suspinând.
Din vedeniile care se arată de la Dumnezeu, vorbea adesea despre zilele lui
Anticrist (comunismul) când vor să dea jos Crucile de pe Biserici şi vor să
distrugă Mânăstirile! “Va fi o nevoie aşa de mare, cum n-a fost asemenea de la
începutul lumii! Înşişi Îngerii nu vor dovedi să strângă sufletele de pe
pământ”.
În ultima vreme zicea către surorile din Diveeva: “Slăbesc eu cu puterile mele!
Trăiţi de-acuma singure, vă las pe voi Domnului şi Prea Curatei Maicii Lui!
Degrabă va fi sfârşitul! Atunci uşile mele se vor încuia şi voi pe mine nu mă
veţi vedea! Când eu nu voi mai fi, să veniţi adesea la mormântul meu şi să-mi
spuneţi toate scârbele şi durerile voastre, vobiţi-mi ca şi când eu aş fi viu, căci
pentru voi eu sunt totdeauna!”
“Bucuria mea!”, aşa le zicea la toţi cu blândeţe, ca şi cum ar fi vrut să zică: “Se
termină de-acum bucuria voastră pământească, căutaţi-vă bucuria pe care am
aflat-o eu, adică bucuria Duhului Sfânt, pe care n-o fură nimeni”.
Şi iată, vedem cu adevărat acum că s-a dus bucuria de pe pământ pentru
noroadele pravoslavnice din Rusia şi România!
A rămas în schimb o altă bucurie, aceea a Duhului Sfânt pe care ne-o descoperă
Sfântul Serafim prin ucenicul lui, Nicolae Motovilof.
Întărit cu bucuria asta, norodul rusesc a adus şi aduce mereu la Tronul lui
Dumnezeu zeci de mii de mucenici, cari udă zilnic cu sângele lor duhovnicescul
pom al pravoslaviei. Din roadele lui se vor hrăni pe urmă celelalte noroade din
lume, cari aleargă azi ameţite după himere, adică după bucurii înşelătoare!
Din poiana Sfântului Serafim va străluci într-o zi lumina cunoştinţei şi în

mintea celor întunecaţi de azi, atunci când se va împlini ceata noilor mucenici,
pentru care s-au gătit cununile la cer!
În rândul vitejilor ostaşi ai Credinţei din Rusia se alătură acum mulţi din fiii
neamului românesc. Aceştia sunt creştinii pravoslavnici care au rămas
nestrămutaţi în Sfânta Credinţă şi care nu s-au plecat nicidecum înşelăciunii!
Acum ei rabdă cele mai amare lipsuri prin închisori sau în ocnele siberiene,
alături de ostaşii Sfântului Serafim de la Sarov!
Fraţii mei, să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să întărească pe fiii cei robiţi

ai neamului nostru ca să nu slăbească în credinţă, ci să rabde cu tărie până în
sfârşit amarul chinurilor pentru numele Sfânt al lui Hristos! Prin sângele lor
care se jertfesc pe altarul Credinţei, va odrăsli în pământul românesc răsadul
cel neprihănit al Pravoslaviei!
***
Prea Cuvioase Părinte Serafime, încălzeşte cu dragostea ta fierbinte pe nevoitorii
tăi, care îngheaţă în temniţele şi în ocnele din fundul Siberiei. Întăreşte cu
bucuria nădejdei celei cereşti pe fiii tăi cei trudiţi şi înfometaţi, ca să alerge cât
mai grabnic spre Sarovul cel ceresc, ca să bea neopriţi din izvorul vieţii cel
veşnic.
Fericit eşti, norodule pravoslavnic al Rusiei străbune (de odinioară), că din

mijlocul tău s-a ivit nu demult asemenea luminător în Miazănoapte şi mare
făcător de minuni!
Fericite sunteţi şi voi, Surorilor de la “Diveeva cea Nouă” (să se înţeleagă aici
maicile de la Mânăstirea de la Eleon, din Ţara Sfântă), că aveţi parte de un
asemenea ocrotitor fierbinte, care nu încetează a vă mângâia întru necazurile
vieţii!
Dimpreună cu sărmanele orfane de la moară (surorile râvnitoare) să se bucure şi

surorile cele vitrege, căci pentru toate cuviosul vostru Părinte se îngrijeşte!
Bucură-te şi tu, Sfinţitule Sobor de Leviţi ai Pravoslaviei, care porţi Sicriul Legii
celei noi pe frontul cel mai greu al războiului duhovnicesc din lumea modernă,
că ai împreună ajutătoare pe Împărăteasa Cerului şi a pământului cu Sfântul
Serafim, alesul Ei!
Stihurile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul
în cinstea Sfântului Serafim de Sarov (1957)
Tropar, glas 5, după modelul Podobiei greceşti: “Tin tahion su schepin…”

Sârguiţi cu laude să cinstim
Pe Sfântul Sarovului, Serafim
Cel cu suflet arzător
Care mult a întărit
Pravoslavnicul popor,
În veacul cel mai de pe urmă,
Prin sfaturi şi rugăciuni
Şi prin slăvite minuni!
Megalinarie, glas 2, după modelul celor care se cântă greceşte la Paraclis: “Tin
ipsiloteran ton uranon …”
În veacul acesta neroditor
Te arăţi, Părinte, al pustiei locuitor
Că viaţă şi nume având de Serafim,
Din ceruri ne ajută ca să ne mântuim!
Lacrimi la Icoana Sfântului Serafim, glas 2
Cuvioase Serafime!
Îngerule pământesc,
Caută din înălţime
Spre acei ce pătimesc!
Vezi-ţi neamul tău cum geme,

Asuprit de cei tirani,
Şi cum sufăr pribegie
Mulţi din fiii tăi orfani!
La Sarov şi Diveeva
Nu mai este astăzi drum,
Întunericul domneşte
În poiana ta acum!
Iară bietele orfane,

Ca albinele de URS,
Au fugit prin ţări străine
Şi izvorul n-a mai curs! (Se înţelege aici izvorul Sfântului Serafim cel viu,
adică mângâierea cuvintelor lui celor dulci).
“Fiarele cuvântătoare”
Au stricat grădina ta,
Iar din apa ta bolnavii
Nu mai pot acum să bea!
Îmblânzeşte iarăşi “URS-ul”

Revărsându-i harul tău
Şi pe neamul tău sloboade
Din robia celui rău!
Din Sarovul cel din ceruri

Toarnă din al tău izvor
Apa sfântă a Credinţei
Peste cei de la “Zatvor”! (Zatvor adică închisoare)
Pe sărmanele albine
Răzleţite de sobor
Luminează-le spre bine,
Să-şi cunoască matca lor!
Notă: URS este numele scurtat al Sovietelor, (adică “Uniunea Ruşilor Soviete”).
În profeţiile lui Agatanghel vechea Rusie este numită URS.
Bucuria ta, Părinte,

Dăruieşte-ne-o din cer
Şi cu dragoste fierbinte
Să-l întorci pe cel “Stingher”. Notă: Stingher se înţelege tot cel răzleţit de la
drumul cel adevărat al Pravoslaviei şi de la vechile tradiţii ale ţării. Atât în Rusia
cât şi în România au fost şi vor fi totdeauna oameni cu viaţă sfântă.
Iar pe cei ce sunt în chinuri,
Cuvioase Serafim,
Dă-le ca să vadă slava
Noului Ierusalim!
Pe Păstor îl întăreşte
Cu sfinţitul lui “Sobor”,
Să lucreze mântuirea
Necăjitului popor!
Şi precum izvor de pace

Pe pământ te-ai arătat,
Pentru pacea lumii astăzi
Roagă-te neîncetat!
Notă: În manuscrisul Sfântului Ioan, urmează poeziile: Popor martir şi Îndemn
frăţesc. După aceste poezii urmează: “Adaus către cetitori”
Am socotit ca o datorie sfântă de a scrie şi în româneşte această minunată
descoperire a Cuviosului Serafim către tânărul Nicolae Motovilof. În vieţile
Sfinţilor n-am găsit aceasta pe româneşte.
Având la îndemână pe limba franceză cartea pravoslavnicei scriitoare Valentina

Zander, dăruită de Părintele Antonie din Lavra Sfântului Sava, am văzut că în
această carte se află şi o însemnare a lui N. Motovilof despre Sfântul Serafim
(deosebită de celelalte ştiri care le avem în limba noastră).
Socotind apoi că Sfântul Serafim a zis atunci către Motovilof că: “Acestea nu
sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine să le cunoască toată lumea!”, m-
am gândit că nu este bine să rămână ascunsă pentru noi, românii, această taină
pe care Sfântul Serafim doreşte s-o cunoască toată lumea.
Condacul Sfântului Serafim pe glasul 3 ca şi condacul Naşterii din greceşte
La Sarov te-ai nevoit

Prea Cuvioase Părinte
Şi la ceruri te-ai grăbit
Să moşteneşti fericirea.
Astăzi noi cu umilinţă

Strigăm din suflet:
Vindecă pe fiii tăi din robie
Şi celor din pribegie
Revarsă “Bucuria Ta”.
Notă: Am completat acestea astăzi, 2 Ianuarie 1957 (pomenirea Sfântului

Serafim), în schitul Sfintei Ana de la Hozeva.
Eu, nevrednicul Ieroschimonah Ioan Iacob

Părintele Serghei Bulgakov: Serafim de Sarov - Cărbunele înflăcărat
” Şi a fost trimis către mine un serafim şi în mâna sa avea un cărbune aprins,

pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic…” (Isaia 6, 6)
Biserica Rusă prăznuieşte astăzi un centenar de la sfârşitul pământesc al marelui

ales al lui Dumnezeu, vestitorul cerurilor, Preacuviosul Serafim de Sarov.
Precum serafimul ceresc din vedenia proorocului Isaia, care s-a atins de inima
omenească cu cleştele şi cărbunele aprins de pe jertfelnicul ceresc, tot aşa şi
acest Serafim pământesc se atinge de inimi, doar se vor înflăcăra şi ele de la
cărbunele ceresc…
Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat şi înrudit

nouă prin patria terestră, prin limba şi prin toate datinile. Minunat şi însemnat
este faptul că, în vremurile noastre, s-a dovedit posibilă apariţia lui - după cum şi
el învăţa totdeauna, prevenind de la părerea greşită că numai în vremurile
îndepărtate, din vechime, puteau să apară cuvioşii lui Dumnezeu. Nu numai
prin cuvânt, ci prin sine însuşi el ne încredinţează că Dumnezeu în toate
timpurile îşi arată harul Său celor ce doresc să-L primească prin fapte de
credinţă şi dragoste, prin strădania inimii şi a voinţei.
În diferite perioade din viaţa sa el săvârşeşte mari şi numeroase fapte de

nevoinţă: monah - pustnic, eremit desăvârşit, dar şi stareţ plin de iubire,
stâlpnic şi nevoitor - părea că a întrecut orice limită omenească pe toate căile
urcuşului său ascetic, iar vieţuirea lui era o neîntreruptă rugă, cugetare,
contemplare şi călăuzire către Dumnezeu. Ca şi proorocii din vechime în
mijlocul seminţiilor lor - Amos păstorul, Ioil, fiul lui Petuel sau preoţii Iezechiel
şi Ieremia şi ceilalţi - aşa şi Preacuviosul, în mijlocul poporului său, a devenit
asemenea unui prooroc al Noului Testament, vestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Misiunea proorocilor se vădeşte nu atât în prevestirea viitorului sau a demascării
şi propovăduirii, ci mai înainte şi mai presus de toate - în descoperirea lui
Dumnezeu prin om. Nu acela e prooroc, care este capabil să teologhisească, ci
acela ce prin sine însuşi îl propovăduieşte pe Dumnezeu în această viaţă şi prin a
cărui gură vorbeşte Dumnezeu. Prin aceasta, marele Stareţ, prin sine afirmându-
L pe Dumenzeu pe pământ, devine părtaş al slujirii profetice.
Înaintea unor cumplite şi neînchipuite încercări pentru credinţă, nemaivăzute

vreodată, trimis-a Domnul patriei noastre [Rusia] pe proorocul Său, ca prin
exemplul său să-i întoarcă pe oameni la credinţă şi rugăciune, să-L arate lor pe
Dumnezeu Cel Viu din cer. Ce poate fi acum mai trebuincios şi ce este în acelaşi
timp mai anevoios pentru un creştin? Ceea ce din afară pare cel mai simplu şi
parcă de la sine înţeles: credinţa şi rugăciunea…
Nu cuvintele de învăţătura despre pravila monahală, trebuincioasă doar unui

mod de vieţuire mănăstiresc, şi nici învăţămintele comune, notate din memorie,
ci acest chip viu al credinţei înflăcărate şi al rugăciunii cutezătoare care învinge
totul este comoara noastră nesecată. Şi dacă a fost văzut înălţându-se în chip
miraculos de la pământ în rugăciune şi făcând minuni prin ea, apoi cea mai
mare minune a fost el însuşi, cu inima sa înflăcărată de iubire! Această
vedenie, plină de lumină şi bucurie, străbate până şi întunericul iadului în care
ne scufundăm noi în prezent.
Prin cea mai anevoioasă asceză, Preacuviosul Serafim a dobândit harul

Sfântului Duh, despre a cărui agonisire propovăduia - ca fiind scopul
principal al vieţii creştine - şi această izbândă a fost încununată de Cer,
fiindcă dintru început Preacuviosul a fost alesul său deosebit.
Istoria cunoaşte mari cuvioşi al căror eroism a fost ascuns intru Dumnezeu, ei
rămânând neîncoronaţi în viaţa pământească; alţii trec prin lume cu mesajul lor
acuzator, în profetica lor slujire, părăsind lumea fără a-şi lua răsplata; aşa au fost
marii nevoitori ai Pustiei şi chiar profeţii, marele Ieremia şi cel mai mare dintre
cei născuţi din femeie - Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul. Dar nu acesta a fost să
fie destinul Preacuviosului, pentru că el, “sărmanul Serafim”, ştia cât de mare
este la Dumnezeu şi cât de puternică este mijlocirea sa înaintea Domnului. În el
s-au arătat puterea şi triumful ortodoxiei în preajma măreţelor încercări care
urmau să se abată asupra ei (perioada ateistă, comunistă).
Acestui ales i-au fost descoperite dumnezeieştile taine cereşti şi pământeşti.
Încă tânăr diacon fiind, chiar la începutul căii monahale, L-a văzut pe
Domnul Iisus cu ceata sfinţilor Săi, în timpul vohodului mic la liturghie;
asemenea marelui apostol Pavel şi a întâiului mucenic Ştefan, în repetate
rânduri i-a văzut pe locuitorii cerului - puterile cereşti care slujesc nevăzut
împreună cu noi.
I-a fost dat să se ridice în lăcaşurile cereşti, în cerurile cerurilor, în puterea
minunatului Pavel.
I-a fost dat să cunoască arătarea Sfântului Duh în strălucirea slavei
dumnezeieşti şi chiar să-L facă accesibil “slujitorului” (prietenului) său
Motovilov.
Acea lumină a Taborului prin care Dumnezeu Şi-a manifestat slava Sa
ucenicilor prin lucrarea Sfântului Duh o descoperă Dumnezeu şi aleşilor Săi. Iar
Preacuviosul Serafim a avut puterea s-o arate prietenului său duhovnicesc -
căruia i-a înfăţişat chipul preschimbării lumii, noua făptură, noul cer şi noul
pământ, prin lucrarea Sfântului Duh, aici pe pământ.
Preacuviosul - însuşi purtător de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtătoarei

de Duh, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ea însăşi a dat de ştire că el
este ” din neamul Meu” şi s-a arătat lui împreună cu Sfântul Ioan Înainte-
Mergătorul , cu primii apostoli Petru şi Ioan, cu mucenicii şi cuvioşii, de 12
ori în decursul vieţii sale - cât nu a apărut Ea nici unui alt sfânt. Lui i-a
împărtăşit Ea voinţa sa, iar el a îndeplinit-o în proiecte le pământeşti, lucrând
întocmai după poruncile Ei. Maica Domnului Însăşi a coborât pe pământ
pentru el, “picioruşele Împărătesei Cerurilor” au păşit pe pământ.
Trăind pe pământ, fericitul Stareţ era în acea comuniune cu lumea de sus şi cu

cei primiţi acolo, care este făgăduită celor ce vor împărăţi cu Hristos după prima
înviere, precum era în comuniune şi cu lumea naturală, locuia “împreună cu
fiarele” ( Marcu 1, 13) şi fiarele îl ascultau.
Sfântul a dobândit darul iubirii de oameni - dar nu al sentimentalismului uman,

fiindcă iubirea omenească adeseori poate fi neputincioasă, oarbă, părtinitoare -
ci al iubirii duhovniceşti, râvnitoare. Şi în această iubire i s-a descoperit
revelaţia despre om, cum l-a iubit şi l-a cinstit Dumnezeu pe acesta, dându-i
chipul Său şi suprema bucurie a Înţelepciunii Sale, care rămâne în fiii
omeneşti ( Ioan 9,31).
Întrezărind chipul lui Dumnezeu în fiecare om, minunatul Stareţ îl întâmpina

cu cereasca salutare: “Bucuria mea!” - bucurându-se de el. Aceste
paradisiace, umile şi luminoase cuvinte tăinuiesc în sine o întreagă învăţătură
despre om, ele vădesc dumnezeiasca dragoste şi dumnezeiasca bucurie fără de
creaţie. “Homo hominis lupus este” susţine înţelepciunea demonică; “omul
pentru om este bucurie” spune înţelepciunea creştină!
În ajunul celei mai cumplite profanări a chipului dumnezeiesc în om, a celei mai
mari silnicii şi înjosiri a fiinţei umane [perioada bolşevică, atee], Preacuviosul l-
a proslăvit pe om , l-a iluminat cu razele iubirii sale, binecuvântându-l, parcă,
pentru patimile ce aveau să vină.
El singur a devenit pentru ruşi “bucuria noastră” şi cum să nu se aprindă inima

de bucurie la gândul despre Stareţul alb, “sărmanul Serafim” îmbrăcat în alb, cu
crucea la gât şi cu mâna dreaptă pe inimă…
Adevărata viaţă a Preacuviosului Serafim este ascunsă în culmile duhului său.

Ea se înalţă ca în pisc înzăpezit, învăluită de nori şi inaccesibilă, descoperită
oamenilor doar în unele aspecte. Nu totdeauna şi nu toţi au înţeles această taină -
chiar şi celor mai vrednici şi renumiţi contemporani ai lui ea le-a rămas
necunoscută.
După măsurătorile omeneşti, viaţa Preacuviosului a decurs într-un mediu rusesc

obişnuit, după rânduiala mănăstirilor retrase şi aşezămintele monahismului rus
pe care şi el dorea să le păstreze şi să le înmulţească, străduindu-se mai ales
pentru obştea de călugăriţe de la Diveevo, “al patrulea Pământ al Maicii
Domnului în univers”. Potrivit cugetării omeneşti, aceste bastioane păreau
statornice şi neclintite. Dar a trecut timpul statorniciei pe pământ şi a venit epoca
unei alte statornicii - a celei duhovniceşti, nepământeşti. Preacuviosul a prevăzut
în duh îngrozitoarele destine ce aveau să vină asupra patriei şi a Bisericii,
precum şi slava lor viitoare, în timpul de faţă încă nedezvăluită (1933).
Aceste presimţiri clarvăzătoare îl făceau uneori să plângă şi să rostească

cuvinte enigmatice, incoerente, de neînţeles pentru ceilalţi. Dar putem noi oare
să ne împotrivim voinţei lui Dumnezeu, silind evenimentele? Dumnezeu a
îngăduit să se săvârşească ceea ce s-a săvârşit. Şi totuşi, rămân adevărate
cuvintele proorocului, ca şi ideea cuprinsă în ele. Cu adevărat “picioruşele
Maicii Domnului”, atingând acest pământ, l-au sfinţit şi acesta este neamul Ei
ales pe pământ, sub cerească îndrumare a Preacuviosului, şi această credinţă nu
ne-o vor răpi distrugătorii.
Pe înălţimi inaccesibile se află cetatea sfinţilor, de unde se revarsă izvorul

viitoarelor inspiraţii şi bucurii, a noii vieţi şi creaţii. Şi chiar dacă în această
nouă Rusie nu vor rămâne zidurile şi pietrele de mai înainte, chiar dacă mediul
şi rânduiala în care a decurs viaţa pământească a Preacuviosului au fost distruse,
cu toate acestea va rămâne în lume acea lumină taborică a Duhului Sfânt, care a
fost revelată prin el pământului rusesc. Ea ne cheamă şi ne călăuzeşte către o
nouă viaţă şi noi aspiraţii…
“Când nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu… Vorbiţi cu mine
ca şi cum aş fi viu, pentru că eu sunt pururea viu pentru voi.” Acest legământ
răsună în inima noastră. Însuşi Preacuviosul a dorit să fie călăuzitorul nostru şi
lui putem să-i vorbim pe limba noastră despre necazurile zilelor noastre.
Serghei Bulgakov
Predica adresată poporului rus în 1933, la împlinirea a 100 de ani de la trecerea

în veşnicie a Preacuviosului Serafim de Sarov. Din exilul său nevolnic, din
îndepărtatul Paris, părintele Serghei Bulgakov s-a adresat către toate inimile
ruseşti în care nu se stinsese încă flacăra luminoasă a ortodoxiei.
Străbătând până la capăt drumul pocăinţei, fericitul Stareţ era preaplin de acea
pace pe care Mântuitorul a lăsat-o ucenicilor Săi: “Pacea Mea las vouă, pacea
Mea dau vouă” (Ioan 14, 27). “Dobândeşte duh paşnic şi mii se vor mântui în
jurul tău”, îi învăţa el pe cei din jur, din el însuşi revărsându-se această pace.
Preacuviosul a cunoscut acea bucurie cerească pe care Hristos a lăsat-o
ucenicilor Săi: “Bucuria Mea să fie cu voi şi bucuria voastră să fie deplină”
(Ioan 15, 11)
El a înfăţişat lumii chipul credinţei creştine biruitoare, bucuria veşnică. Această

bucurie creştină este bucuria pascală.
Pe parcursul întregului an bisericesc, sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei

ce veneau la el cu salutarea pascală “Hristos a înviat!”. Acea bucurie în
Duhul Sfânt pe care ne este dat să o simţim în noaptea de Paşti ilumina
sufletul său şi cânta cântarea sa pascală, ca şi în timpul înălţării sale după
moarte, în faţa poporului rus, la proslăvirea sa de la Sarov.
Arătarea sa a fost albă precum veşmintele albe ca neaua ale îngerilor învierii:
“Biruitorului… voi da o pietricică albă” (Apoc. 2.17) De sub mantia monahală
cernită a chipului îngeresc se zăreau aripile îngereşti.
Preacuviosul ne-a arătat împlinirea primei porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu

din tot sufletul, din tot cugetul, îndeplinind însă şi a doua poruncă,
asemănătoare celei dintâi, de a iubi pe aproapele, dezvăluind cu adevărat
“identitatea” lăuntrică şi nedespărţită a celor două porunci.
Săvârşind plinătatea ascezei pustniceşti, Preacuviosul se întoarce la slujirea

aproapelui, devine prietenul tuturor: stareţ, închinător, tămăduitor, mângâietor,
prooroc, căci din muntele Sinai s-a coborât la oameni , iar faţa lui era
străluminată de lumina dumnezeieştii slave.
Ucenica Sfântului Serafim de Sarov - Iată dragostea întru Hristos !
Sora lui Manturov [« ucenicul său favorit şi pururea ascultător »], Elena
Vasilievna, o fată frumoasă de 17 ani, era atrasă de plăcerile lumeşti. Îi plăceau
seratele şi îmbrăcămintea elegantă. Era deja logodită, când simţi deodată o
inexprimabilă repulsie faţă de logodnicul ei şi rupse logodna.
Odată, pe când se întorcea acasă şi tocmai se suia într-o caleaşcă, văzu deasupra
capului un şarpe cumplit care era pe punctul de a o înghiţi . Ea strigă : «
Salvează-mă, Împărăteasa Cerurilor ! Îţi jur că n-am să mă mai mărit
niciodată, ci voi merge la mănăstire. » Şarpele se înălţă în aer şi dispăru.
Timp de trei ani Sfântul Serafim o pregăti pe Elena Vasilievna pentru viaţa
monahală, iar atunci când a pornit pe această cale, s-a dovedit a fi extrem de
râvnitoare. Ea a murit la vârsta de 27 de ani aflată sub ascultarea sfântului. Iată
cum s-a întâmplat.
Mihail Vasilievici Manturov se îmbolnăvi de o febră pernicioasă şi îi scrise o

scrisoare surorii sale Elena Vasilievna, cerându-i să-l întrebe pe părintele
Serafim
cum să se vindece. Părintele Serafim îi spuse să mestece coaja unei pâini
fierbinţi de secară bine rumenită şi în felul acesta îl vindecă. Dar peste puţin
timp trimise după Elena Vasilievna care veni la el cu ucenica sa, Xenia
Vasilievna, paraclisiera, spunându-i : « Totdeauna ai ascultat de mine, bucuria
mea, iar acum vreau să-ţi dau încă o ascultare. O vei duce la împlinire, maică
?»
« Totdeauna v-am ascultat, Părinte », răspunse ea, « şi sunt gata să o fac şi în

continuare !».
“Aşa este, bucuria mea!”, aprobă părintele.
“Ei bine, iată, maică, Mihail Vasilievici, fratele tău, este bolnav şi a venit
vremea ca el să moară. El trebuie să moară, maică, deşi eu încă am nevoie de
el pentru mănăstirea noastră, pentru orfanele noastre, vreau să spun. Şi iată,
aşadar, care îţi este ascultarea: să mori în locul lui Mihail Vasilievici, maică”!
“Binecuvântează-mă părinte!, răspunse Elena Vasilievna smerită şi cu calm

aparent.
După aceea, părintele Serafim discută îndelung cu ea, mângâindu-i inima şi

abordând problema morţii şi a vieţii veşnice.
Elena Vasilievna îl ascultă în tăcere, dar, deodată, păru tulburată şi zise:

“Părinte! Mi-e frică de moarte!”
“De ce să-ţi fie teamă de moarte, bucuria mea?”, răspunse părintele Serafim.
« Pentru mine şi pentru tine va fi doar o veşnică bucurie! »
Elena Vasilievna îşi luă rămas bun de la el, dar de-abia trecu de pragul chiliei
sale, că, brusc, căzu la pământ. Xenia Vasilievna o ridică. Părintele Serafim îi
spuse s-o pună în sicriul din antecamera sa, în timp ce el aduse nişte apă sfinţită.
El o stropi cu aceasta pe Elena Vasilievna, îi dădu să bea din ea şi în felul acesta
o readuse la cunoştinţă.
Întorcându-se acasă, se îmbolnăvi, căzu la pat şi spuse : « De acum nu mă voi

mai scula. » Sfârşitul ei a fost minunat. Ea trimise după părintele Vasili
Sadovski pentru a i se face Sfântul Maslu şi pentru a fi împărtăşită pentru ultima
oară. În timpul spovedaniei îi vorbi părintelui Vasili de o minunată descoperire
ce i se dăduse de Sus.[...]
Ea muri după o scurtă boală în ajunul Cincizecimii, pe data de 28 mai 1832.
Avea 27 de ani şi petrecuse cu totul 7 ani la mânăstirea Diveiev. Era extrem de
frumoasă şi atrăgătoare, înaltă, cu o faţă rotundă, ochi negri strălucitori şi cu
părul tot negru.
Chiar în ceasul morţii ei, părintele Serafim, grăbit şi vesel, le trimise pe surorile
care munceau cu el la Sarov, către Diveiev, spunând : « Repede, repede, duceţi-
vă la mânăstire. Acolo, marea voastră doamnă a plecat la Domnul ».
În cea de-a treia zi de la moartea Elenei Vasilievna, Xenia Vasilievna se duse la

părintele Serafim plângând în hohote. Văzând-o, marele Bătrân care o iubea pe
stareţa de mai târziu nu mai puţin decât pe toate celelalte surori, se tulbură fără
să vrea şi, deodată, o trimise pe Xenia acasă, spunând : « De ce plângi ? Ar
trebui să ne bucurăm ! Vino aici după 40 de zile, dar acum mergi acasă.
Trebuie să ai grijă ca timp de 40 de zile să se săvârşească zilnic Sfânta
Liturghie [...] ».
Sfântul Serafim vreme îndelungată se plimba prin cameră şi exclama : « Nu

înţeleg nimic ! Plâng încontinuu ! Dacă fi văzut măcar cum sufletul ei zbura
ca o pasăre spre cele de sus ! Heruvimii şi Serafimii îi făceau loc ! I s-a
dăruit să stea nu departe de Sfânta Treime, ca fecioară. »
Atunci când Xenia Vasilievna veni în cea de-a patruzecea zi de la moartea

Elenei Vasilievna la părintele Serafim, după porunca sa, Bătrânul îşi mângâie
iubita paraclisieră şi-i spuse plin de veselie: “Ce prostuţe sunteţi, bucuriile
mele! Ce rost avea să plângeţi! E păcat, să ştiţi! Ar trebui să ne bucurăm.
Sufletul ei şi-a luat zborul ca un porumbel, sus, către Sfânta Treime.
Heruvimii, Serafimii şi toate cetele cereşti i-au deschis calea către cer. Ea este
una din slujitoarele Maicii Domnului, maică! Noi nu putem decât să ne
bucurăm; nu trebuie să plângem ».
(Sfântul Serafim de Sarov – O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus

Moore, Editura Agapis, Bucureşti, 2005, paginile 288 – 292)
Sfântul Serafim - Bătrânul cu duh de copil
„Neobișnuita călătorie a Serafimei” (cu subtitrare în română):

https://www.youtube.com/watch?v=A2mOIuBNQy4
***
Dacă la mulţi din cei vârstnici simţurile s-au atrofiat, copiii, din contră, detec-
tează fără greutate, ca şi animalele, atmosfera paradisiacă de care un om al
lui Dumnezeu este înconjurat.
Un alt “instantaneu”, datorat condeiului Nadejdei Aksakova, ne face să

participăm la o vizită pe care familia sa a făcut-o la Sarov. Această vizită s-a
întipărit pentru totdeauna în memoria fetiţei de atunci…
Ca de obicei, după Liturghie, pelerinii veniţi la Sihăstrie pentru a-l vedea pe

Stareţ, au năvălit spre chilia lui. Însă uşa a rămas încuiată. Obosit de întâlnirile
nesfârşite cu mulţimile de pelerini, Părintele Serafim se mai ducea uneori să se
plimbe prin pădurea lui dragă.
- Probabil că a fugit, când a auzit în curte zgomotul echipajului vostru, zise un

călugăr bătrân. Dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să-l căutaţi în fundul pădurii.
- Nu veţi avea norocul să-l găsiţi uşor, zise egumenul mănăstirii, văzând
grupul de vizitatori, îndreptându-se spre pădure. Răspunde numai dacă îl
strigă copiii. Lăsaţi-i pe ei să alerge înaintea voastră.
Pădurea - povesteşte Aksakova - devenea din ce în ce mai deasă. De abia se

vedea lumina de sub bolta imenşilor brazi. Aveam o senzaţie de nelinişte în
această pădure întunecoasă. Din fericire, o rază de soare străluci printre
ramurile de brad. În faţa noastră apăru o poiană verde inundată de soare.
Acolo, la rădăcina unui brad care creştea deosebit de ceilalţi, un bătrânel
slăbuţ, încovoiat până la pământ, tăia de zor cu toporişca nişte nuiele. Auzind
zgomotul, bătrânelul se ridică, ciuli urechile în direcţia mănăstirii şi o luă
repede spre pădure, ascunzându-se în iarbă.
- Părinte Serafime! Părinte Serafime! - eram vreo douăzeci care-l strigam aşa.
Auzind sunetul vocilor noastre de copii, Părintele Serafim ieşi din

ascunzătoarea lui. Cu degetul la gură, părea să ne roage să nu spunem celor
mai mari că el se află aici. Dând iarba la o parte ca să ne facă un loc de
trecere, s-a aşezat şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Micuţa Liza se năpusti
prima asupra lui şi arun-cându-i-se în braţe, îşi sprijini obrăjorul de umărul
aspru al bătrânului.
- Odorul meu! Comoara mea! murmură bătrânul, strângând pe fiecare dintre

noi la pieptul lui slab.
Încrezători, fericiţi, noi îl îmbrăţişăm. Dar tânărul cioban Sioma se întoarse

din drum şi alergă spre mănăstire, strigând: “Pe aici! Pe aici! Părintele
Serafim este acolo!”
Noi nu mai puteam de ruşine. Strigătele noastre, îmbrăţişările noastre ni s-au

înfăţişat ca o trădare.
Întorcându-se la mănăstire, micuţa Liza s-a apropiat de sora ei şi, luându-i

mâna, i-a zis: “Părintele Serafim numai se preface că-i bătrân. Dar, de fapt, el
e un copil, ca şi noi. Nu-i aşa, Nadia?”
Într-adevăr, scrie la bătrâneţe Nadejda Aksakova, niciodată în întreaga sa viaţă,

n-am întâlnit o privire de o puritate copilărească, ca aceea a Părintelui Serafim,
niciodată n-am văzut un surâs asemănător zâmbetului său.
O altă imagine
Duh de copil? Nebunie pentru Hristos? Asta-i tot ce văd pelerinii veniţi la Pustia
Sarovului, curioşi sau plini de râvnă. Aceeaşi Nadejda Aksakova, în amintirile
ei, ne dă despre omul lui Dumnezeu o imagine diferită.
“Era după Liturghie. Părintele Serafim ieşea din biserică. Era îmbrăcat într-o
mantie monahală tradiţională şi purta semnele preoţiei - epitrahilul şi mane-
cuţele, pe care preoţii ortodocşi le îmbracă la încheietura mâinii, când slujesc
Liturghia. Pe faţa lui, cu fruntea înaltă şi cu trăsături nobile, strălucea
bucuria unui om care luase parte la agapa euharistică. Lumina intelectului
lucea în ochii lui mari, albaştri. Bătrânul cobora treptele încet, şchiopătând
puţin, dar necăutând la aceasta, părea să fie, şi era, într-adevăr, de o
maiestuoasă frumuseţe“.
După ce se împărtăşea, Părintele Serafim trecea printre rândurile strânse de

pelerini cu ochii plecaţi, fără să intre în vorbă cu cineva. Însă de data aceasta,
contrar obiceiului său, se opri.
“Nu voi uita niciodată”, scrie Aksakova, “privirea lui inspirată, faţa sa trans-
figurată şi sunetul vocii lui când s-a adresat mulţimii. Vorbea despre Sfânta
Cruce şi despre însemnătatea ei pentru creştini. Cuvintele lui sonore, simple,
elocvente, curgeau fără nici o sforţare şi pătrundeau în suflete. Vorbea cu
autoritate, după exemplul lui Hristos, Domnul şi Învăţătorul său, şi nu ca
fariseii şi cărturarii”.
Uneori, vizitatorii îşi prelungeau pelerinajul până la mica pustie îndepărtată în

speranţa de a-l găsi acolo pe Stareţ. De multe ori îl găseau în faţa icoanei Maicii
Domnului fixată pe trunchiul unui brad, înmulţind liniştit semnul crucii, cum au
obiceiul ruşii s-o facă.
Părintele Serafim părea cu totul adâncit în rugăciunea neîncetată. Atunci

genunchii se îndoiau nevrând. În tăcere, toţi se rugau. Îngerul păcii zbura pe
deasupra poienii.
(din: “Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov”, Editura

Schimbarea la Faţă)
Sfântul Serafim de Sarov - Atenţie la inima rece şi la purtarea linguşitoare!
Dat fiind că 2008 este un an jubiliar al Sfântului cuvios Serafim de Sarov,

dreptslăvitorii sărbătorind acum câteva zile, pe 2 ianuarie, 175 de ani de când
“smeritul Serafim” s-a mutat în ceruri, ne propunem să insistăm pe câteva dintre
aspectele cele mai actuale care se pot desprinde din viaţa şi învăţătura sa.
Astăzi vom înfăţişa un capitol foarte grăitor din “Viaţa, învăţăturile şi profeţiile
Sfântului Serafim de Sarov” (Ed. Schimbarea la Faţă), din care putem culege
multe sugestii folositoare pe care să le aplicăm la ceea ce se petrece astăzi cu noi
şi în Biserică, la scară mai mică sau mai mare şi a încerca să ne însuşim măcar
un strop din discernământul dumnezeiesc al Cuviosului, spre a deosebi noi
înşine, duhul antihristic şi oamenii-inaintemergători în duh ai lui Antihrist din
vremea noastră.
De asemenea, povăţuirile sfântului ne pot ajuta să evităm ispitele de-a dreapta şi

să umblăm pe calea umilă cea de mijloc în nevoinţele noastre, nelăsându-ne
furaţi de visele care ne făgăduiesc trăiri sau asceze înalte şi grele şi învăţând să
nu admirăm aceasta nici la alţii, ci mai vârtos să căutăm la smerenie, la
sinceritate şi la iubirea cea nefăţarnică.
Să legăm cele pe care le vom citi aici de avertismentul IPS Bartolomeu din
Pastorala de Crăciun, precum şi de cuvintele prooroceşti ale Sfântului Ioan Iacob
Hozevitul despre “fraţii cei mincinoşi”, care făţărnicesc credinţa şi care
războiesc Biserica dinăuntrul ei, reprezentând ispita caracteristică a veacului de
pe urmă, cuvinte tâlcuite şi de părintele pustnic Proclu. “Cine are urechi să audă
ceea ce Duhul zice Bisericilor“!
Presentimente triste
“Propria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit.

Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în
pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din
partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată
– obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a
adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-
tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce
frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea “pictorul“.
Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său?
Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să
credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după

moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când
mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în
“Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, “n-am remarcat nimic rău în
Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la
un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la
pictorul din Tambov, i-am răspuns.
<<Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci
Ivan nu te invită cu inima curată, ci ca să te spioneze>>.
După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia
totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.
***
Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
- Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi
nu vă voi părăsi. Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui.
Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de
voi. El zice: <<Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!>>, dar el le cere cu o
inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.
Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
“O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru ce această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru
că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii.
***
Sora Ana povesteşte că se găsea într-o zi aproape de izvorul miraculos împreună
cu Părintele care, aplecat deasupra apei, la un moment dat îi zise: <<Văd cum se
tulbură apa, se agită…>>. Şi plin de frică, întrebă: <<Ce înseamnă asta?>>. În
aceeaşi clipă l-am văzut pe Ivan Tihonovici coborând panta. Părintele arătă spre
el: <<El este care va tulbura toate. El m-a tulburat pe mine, sărmanul
Serafim, precum şi izvorul, şi tot el va tulbura lumea întreagă“.
Stareţa Parascheva Ivanovna (mai târziu monahia Serafima) depune mărturie, în

ce relaţii era Părintele Serafim cu posluşnicul Ivan Tihonovici până la moartea
sa.
“În anul morţii sale, povesteşte ea, eram la el, la mănăstire, în pridvorul
chiliei sale, unde se afla coşciugul. Am discutat multă vreme pe teme
duhovniceşti: Părintele vorbea atât de plăcut şi de mângâietor! Deodată,
schimbându-se la faţă, indispus, cu scârbă şi parcă temător, a exclamat:
<<Vine! Vine!>> M-a îndepărtat după uşă şi a închis-o pe jumătate. <<Cine-o
fi, Părinte?>>, am întrebat eu speriată. <<Pictorul!>>, a răspuns el. A intrat
monahul Ivan Tihonovici. Părintele Serafim, i-a spus ceva încet, după care
acela a plecat imediat.”
Despre acesta Sfântul Serafim a spus că este “antihrist“. Chiar din propriile
amintiri publicate ulterior (pe care fraţii de la Sarov evitau să le includă în cărţile
lor, de altfel pline de exagerări şi lăudăroşenie, în care el apărea în mod
invariabil ca erou principal), putem vedea cum era el tratat de Părintele Serafim,
după principiul “bate şaua să se priceapă iapa“. Drept exemplu, ne pot servi
următoarele pasaje:
“Eu am fost martor în viaţa Părintelui Serafim, spunea el despre o

întâmplare, prin care s-a arătat cum iubeşte Dumnezeu pe cei ce-i slujesc Lui
în adevăr.
Odată, venind la <<pustia din apropiere>> a Părintelui, l-am găsit la izvorul

său, lângă care avea nişte straturi sădite cu propriile sale mâini. Era într-o
stare sufletească puţin cam tulburată. Ţinea vreo patru-cinci cartofi în mână
şi, uitându-se cum i-a ros cârtiţa, murmura mereu cu o uşoară întristare:
<<Iată, vezi, n-au nici o îndreptăţire să înfulece ostenelile străine>>.
Mie mi-a venit a mirare, dar în acelaşi timp îmi părea rău să mă uit la cârtirea
lui copilărească, căci, pe când, altă dată nu alunga de la sine nici o insectă,
acum se întristă pentru cinci cartofi mâncaţi de cârtiţă.
Desigur, Părintele Serafim hrănea din osteneala lui pe orfanele de la Diveevo

şi pe săracii de la arhondaricul mănăstirii Sarov. Dar, în sfârşit, numai
Domnul singur ştie de ce şi pentru ce se întristă acum.
Între timp am ajuns pe neobservate la celălalt capăt al straturilor, grăind

despre diferite lucruri folositoare pentru suflet. De-abia ne-am aşezat noi jos
şi am văzut nu departe de noi o cârtiţă, alergând printre straturi. Părintele
Serafim, distrându-se oarecum, s-a ridicat de câteva ori de la locul său şi a
mers încolo şi încoace. Şi nu mult s-a pitit el, când deodată, nu ştiu de unde a
apărut o pasăre mare, ca şi vulturul, care s-a năpustit pe neaşteptate asupra
ei, apoi s-a înălţat în văzduh. Îmi vine greu să spun cu ce mulţumire
copilărească privea Părintele Serafim la tot ceea ce se petrecea. <<O, o, iată,
aşa păţesc cei ce mănâncă ostenelile altuia, repetă el>>.
Milostivul Dumnezeu vorbea parcă prin cuvinte omeneşti în această întâmplare,

arătând cât de mult iubeşte pe duhovnicescul părinte şi ostenelile lui”. De aici se
vede clar cine era cârtiţa.
În altă parte el povesteşte cum a venit odată la Părintele Serafim să-i ceară sfatul
dacă se cade a purta verigi (lanţuri) şi cămaşă de pocăinţă: “Citind Vieţile
Sfinţilor şi după pildele ce se găseau acolo, m-am hotărât să port şi eu ceva pe
trupul meu pentru omorârea patimilor, care încă se mai răzvrăteau împotriva
sufletului meu. Şi astfel, în curs de trei ani de la intrarea în mănăstire, m-am
străduit din toate puterile să capăt de la oarecare părinţi duhovniceşti mult
doritele lanţuri şi cămaşa de pocăinţă. Acestea le spun însă, nu din slava deşartă
sau din mândrie, ci pentru a arăta eu singur orbirea mea şi lipsa de experienţă în
viaţă duhovnicească.
Căpătând, în sfârşit, mult doritele instrumente de pocăinţă, am fost rănit de

cugetul slavei deşarte, care s-a furişat pe neobservate ca un şarpe în adâncul
sufletului meu, şi m-am hotărât cu tot dinadinsul să merg la Părintele Serafim şi
să iau de la el blagoslovenie pentru această nouă osteneală ce voiam s-o încep,
presupunând că dorinţa şi râvna mea îi vor fi plăcute. Şi aşa, venind eu la chilia
lui şi făcând obişnuită rugăciune, Părintele Serafim mi-a deschis uşa şi după ce
m-a binecuvântat, m-a aşezat cu bunătate pe buturuga de lemn, ce-i slujea drept
scaun, apoi închizând uşa cu cârligul, s-a aşezat în faţa mea, zâmbind uşor. Iar
eu îndată am vrut să încep vorba şi să cer binecuvântarea pentru noua mea
nevoinţă. Dar abia am apucat eu să deschid gura, că el mi-a şi astupat-o cu mâna
şi a început să-mi vorbească aşa, fără să înceteze a zâmbi:
<<Iată ce-ţi voi spune. Vin la mine mereu fetele de la Diveevo, cerându-mi
sfatul şi binecuvântarea mea, unele ca să poarte lanţuri, iar altele cămăşi de
pocăinţă. Ia spune şi tu, cum ţi se pare dorinţa lor, este ea oare după calea cea
bună?>>
Eu, însă, ca unul ce eram încă orb duhovniceşte, neînţelegând că el vorbeşte

indirect chiar despre mine şi, neştiind cine sunt acelea, fetele de la Diveevo, am
răspuns: <<Părinte, nu ştiu dacă le poate fi de folos sau nu!>> Dar, amintindu-
mi deodată că tocmai pentru asta venisem şi eu, i-am spus: <<Părinte, şi eu am
venit la tine tot pentru acelaşi lucru>>. Şi i-am povestit cât de mult am dorit şi
ce greu am căpătat aceste unelte de pocăinţă.
Părintele Serafim m-a ascultat cu răbdare şi apoi cu acelaşi zâmbet de mai

înainte mi-a zis: <<Cum dar nu înţelegi? Eu despre asta îţi vorbesc>>. Atunci
parcă a încetat orbirea mea sufletească şi am cunoscut cu groază puterea harului
ce locuia în el.
După acestea, în timp ce eu continuam să tac din cauza spaimei ce m-a cuprins,
Părintele Serafim deodată a ridicat asupra mea mâna dreaptă, voind parcă să mă
lovească peste obraz cu toată puterea sa, dar nu m-a lovit, ci numai s-a atins de
urechea mea şi mi-a zis: <<Iată, de te va lovi cineva aşa, acesta va fi cel mai
greu lanţ duhovnicesc>>.
După aceea, strângând scuipat în gură şi voind parcă cu tot dinadinsul să mă

scuipe în faţă, a adăugat: <<Iar dacă te va scuipa cineva în acest fel, iată
aceasta va fi cămaşa de pocăinţă cea mai mântuitoare, numai că trebuie să le
rabzi cu mulţumire! Şi să ştii că aceste lanţuri şi această cămaşă
duhovnicească de pocăinţă, sunt cu mult mai presus de toate acelea, despre
care socoţi tu şi pe care voieşti să le porţi. Este drept că mulţi dintre Sfinţii
Părinţi au purtat lanţuri şi cămăşi de pocăinţă, dar ei erau bărbaţi înţelepţi şi
desăvârşiţi şi toţi făceau acest lucru din dragoste de Dumnezeu şi pentru
desăvârşita umilire a trupului şi omorârea patimilor lui.
Aşa, de pildă: Teodosie de la Pecerska, fericitul Vasili s.a. Dar noi suntem
încă nişte copii în cele duhovniceşti şi patimile împărăţesc în trupul nostru,
împotrivindu-se legii şi voii lui Dumnezeu. Aşa că, ce ne va folosi nouă că ne
vom îmbrăca în lanţuri şi cămaşa de pocăinţă, dar în schimb vom dormi, vom
mânca şi vom bea cât vom pofti! Şi afară de aceasta noi nu putem răbda cu
bărbăţie nici cea mai mică supărare, pe care ne-o face vreun frate, iar dintr-
un singur cuvânt poruncitor şi de dojană, cădem în mânie şi întristare, aşa
încât, ne ridicăm cu zavistie împotriva celorlalţi fraţi ai noştri, care sunt văzuţi
bine în faţa egumenului, şi luăm toate poruncile lui drept jignire, lipsă de
atenţie şi rea-voinţă faţă de noi. Şi acum socoate şi tu singur, numai din
aceasta, cât de slabă este temelia vieţii noastre călugăreşti, dacă nu cumva
chiar lipseşte cu totul. Iar asta vine de acolo că noi luăm prea uşor această
viaţă şi nu ne supunem rânduielilor ei>>”.
Desigur, acestea le spunea Părintele Serafim pentru alţii (şi, în special, pentru
Ivan Tihonovici, de unde putem vedea că acesta n-a dus lipsă de sfaturi şi
îndrumare părintească, chiar de la începutul vieţii sale călugăreşti), care erau
încă cu adevărat neîncercaţi în viaţa duhovnicească şi care, în dorinţa lor de
desăvârşire, nu trebuie să înceapă astfel de nevoinţe ieşite din comun, ci cu
altele, mai uşoare pentru a se înălţa treptat. Însă el însuşi, după alte mărturii, ca
unul ce făcea parte dintre acei bărbaţi înţelepţi şi desăvârşiţi, cum numea pe alţii,
purta la gât, sub cămaşă o cruce mare de fier, de 22 cm, legată cu o sfoară groasă
iar cămaşă de pocăinţă n-a purtat niciodată”.
(…)
Vizitatorul “din afară”
Dar novicele Ivan Tverdoseev, canonarhul mănăstirii Sarovului, nici nu se

gândea să renunţe la planurile lui privitoare la obştea de la Diveevo.
Domnul l-a avut pe Iuda. (…) Sfântul Serafim de Sarov – pe Ivan Tihonovici.
Din ce în ce mai des el începuse s-o viziteze pe verişoara sa, o monahie din
obştea Kazanskaia, ale cărei surori nu erau aşa de apropiate de Stareţul Serafim,
ca cele din obştea înfiinţată mai târziu. Înzestrat cu o putere de convingere, bun
vorbitor, având o oarecare cultură, ştiind să picteze icoane şi să cânte la biserică,
el s-a impus în faţa acestor femei simple şi, în cele din urmă, şi-a făcut printre
ele multe simpatizante. Dimpotrivă, în obştea surorilor de la moară, împotrivirea
la avansurile lui a fost imediată şi unanimă. Surorile i-au spus deschis că
Părintele Serafim le-a interzis orice relaţie cu el. Înfuriat peste măsură, el striga:
“Jur că nu voi avea odihnă până când nu voi şterge de pe faţa pământului până
şi amintirea obştii surorilor de la moară. Mă voi preface în şarpe, dar tot voi
pătrunde acolo“.
Trufia l-a pierdut pe Lucifer. Tot ea l-a pierdut şi pe Ivan Tihonovici,

canonarhul Sarovului. În încercarea lui disperată de a trece drept succesorul
duhovnicesc al Stareţului Serafim, “pictorul din Tambov” era lipsit cu totul de
orice măsură. Cum însă călugării din Sarov vorbeau de rău cu toţii felul lui de a
se purta, el a părăsit Pustia Sarovului (cu toate că Părintele Serafim îi interzisese
acest lucru, zicându-i că, dacă va părăsi Sarovul, nu va vedea în veci faţa
Părintelui în Împărăţia Cerurilor), a intrat în altă mănăstire, obţinând acolo
hirotonia cu numele de Ioasaf.
S-a apucat să scrie cu o pană ageră “Viaţa Părintelui Serafim”, care i-a adus
succes la Sankt-Petersburg şi l-a făcut să fie prezentat Împărătesei. Având de
aici înainte acces la Curte, el a crezut că toate îi sunt permise.
Ivan Tverdoseev afirmase că scopul lui era să distrugă sistematic tot ceea ce
Părintele Serafim dorise şi împlinise la Diveevo. Stareţul voia să păstreze cele
două comunităţi separate. Ioasaf a obţinut contopirea lor.
Comunitatea Kazanskaia îşi pierdea pravila sa, iar cea înfiinţată de Părintele
Serafim nu mai era alcătuită doar din fecioare. Stareţul ţinea la bisericile lui?
Părintele Ioasaf le-a închis, a stins candelele, a oprit citirea Psaltirii, a mutat
moara şi a dărâmat chiliile. Stareţul visa să construiască pe un teren pe care îl
achiziţionase, cu o mare sumă de bani, o catedrală. Realizarea acestui proiect
trebuia să fie împiedicată. Mihail Manturov deţinea actele care legalizau
cumpărarea terenului. Cum însă el refuza să se despartă de ele, fiindcă Stareţul îi
interzisese în mod expres acest lucru, Ioasaf îl vorbi de rău pe Mihail în faţa
generalului Kuprianov. Fără să-i plătească intendentului său simbria pe care i-o
datora, militarul înfuriat, la întoarcerea lui din Polonia, l-a alungat de pe
terenurile pe care, în lipsa lui, le administrase atât de bine. Pe jos, lipsiţi de orice
mijloace, Mihail şi Ana, cerşetori de bună voie s-au dus la Diveevo. Părintele
Vasili le-a dat 70 de ruble, pe care le economisise cu greu, ca să-şi construiască
o cocioabă.
Timp de 29 de ani, citim în Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveevski,

comunitatea a suferit amestecul în treburile sale şi tutela lui Ivan Tihonovici.
Surorile obştii de la moară, rămase orfane, au dus o luptă neîncetată, de-a lungul
acestor ani, împotriva duşmanului neamului omenesc, apărând învăţăturile şi
poruncile lăsate de ctitorul şi Părintele lor. Trebuia să fii cu totul lipsit de intuiţie
ca să nu vezi în evenimentele de la Diveevo acest gen de luptă. Vechiul letopiseţ
are dreptate. Lupta pe care Stareţul, în timpul întregii sale vieţi a dus-o contra
diavolului, a continuat şi după sfârşitul său pământesc. “Nu veţi trăi până la
venirea lui antihrist, dar vremurile lui le veţi trăi“, le-a prezis el orfanelor.
Putem să presupunem, fără să ni se pară ceva de necrezut, că “vremile de

restrişte” (Velikaia smută) de la Diveevo prefigurează vremurile tragice şi
tulburi prin care Biserica Rusă urma să treacă în curând. Totul ne face să credem
că Stareţul le înţelegea anume în acest chip.
Diveevo, pământul Maicii Domnului, va fi ameninţat de forţele întunericului, ca

şi însuşi pământul rus. “Vizitatorul străin” (sau “din afară“), cum scrie
cronicarul – Ivan Tihonovici, cel cu “inima rece”, mergea între timp din victorie
în victorie. În timpul sărbătorilor prilejuite de încoronarea Împăratului
Alexandru II, el a hotărât să ceară, prin intermediul unei domnişoare de onoare a
Împărătesei, autorizaţia de a transforma comunitatea mixtă de la Diveevo într-o
mănăstire regulamentară, cu intenţia vădită de a pune mâna pe conducere. Sosise
timpul pentru ultimul act al dramei.
După o lungă perioadă de interimat, o nouă egumenă urma să fie aleasă de obşte.
Ieşită dintr-o familie de dvoreni, Elisaveta Usakova era inteligentă, echilibrată şi
avea o fire hotărâtă. Timp de mai mulţi ani, ea a îndeplinit la Diveevo sarcina
ingrată de iconoamă şi cunoştea bine situaţia în care se găsea mănăstirea. Banii
pe care Ivan Tihonovici îi colecta la Sankt-Petersburg, prin mijlocirea surorilor
pe care le trimitea în capitală să înveţe pictura, dispăreau fără să ajungă vreodată
la destinaţie. Cheltuielile nechibzuite pe care le făcea “vizitatorul străin”
împovărau bugetul. Nu numai că nu avea bani, ci mai făcuse şi datorii. Adesea
surorilor le lipsea chiar şi pâinea.
Noul Ierusalim
Printre numeroasele activităţi ale “pictorului” Ivan Tihonovici, Letopiseţul

mănăstirii Serafimo-Diveevski aminteşte la capitolul XXVIII: “Despre
presupusa orânduire în apropiere de mănăstirea Serafimo-Diveevski a unui schit
deosebit”. Ivan Tihonovici, după cum este cunoscut, a avut intenţia de a construi
la trei verste de mănăstirea Diveevo, în direcţia Pustiei Sarovului, un schit după
exemplul Preacuvioşilor Antonie şi Teodosie de la Pecerska, şi aici să fie
mănăstirea părintelui Serafim şi a lui, cu 12 porţi, după asemănarea schiniei
cereşti.
În 1850 el a construit acolo o chilie pentru sora econoamă Tatiana Burjumova,

în mănăstirea căreia îşi petrecea tot timpul, însă egumena Ladijenskaia a hotărât
că această chilie nu este folositoare şi a dărâmat-o.
Din materialele adunate de cercetători, în legătură cu ancheta începută de

Sfântul Sinod, s-a văzut că construcţia acestui schit a fost recunoscută de
persoane înţelepte şi experimentate în viaţă duhovnicească ca nefolositoare. În
afară de aceasta, nicăieri în Biserica Ortodoxă, nici în Răsărit, nu a fost permisă
orânduirea unui schit de femei.
Proiectul orânduirii acestui schit, după cum se vede din anchetă, îi aparţine
propriu-zis lui Ivan Tihonovici (părintele Ioasaf), dar nu-i este străin nici
episcopului de Nijegorodsk.
În vederea tuturor acestor raţiuni Sfântul Sinod hotărăşte:

1) a-l obliga pe p. Ioasaf prin iscălitură cu preîntâmpinare aspră să înceteze orice
amestec în treburile mănăstirii Diveevo;
2) a instala o supraveghere vigilentă asupra lui Ioasaf
3) a înştiinţa conducerea eparhială din Nijegorodsk că Sfântul Sinod nu aprobă
şi nu binecuvântează orânduirea unui schit osebit lângă mănăstirea Diveevo.
Mitropolitul Serafim (Ciceagov), autorul Letopiseţului mănăstirii Serafimo-

Diveevski conchide că “a construi o cetate cu 12 porţi, după asemănarea
Ierusalimului Ceresc, este un vis în afara judecăţii sănătoase“.
(În lumina ultimelor profeţii ale Sfântului Serafim descoperite o dată cu cea de-a
doua aflare minunată a moaştelor sale, putem vedea că Ivan Tihonovici a
încercat să discrediteze lucrarea Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de la
Diveevo. În timpurile noastre construirea unor temple de tip “Noul Ierusalim” a
luat un avânt nemaipomenit. Organizaţia americană Templul Înţelegerii
Reciproce, apărută în 1960 ca Asociaţie a Religiilor Unite, îşi propune drept ţel
“construirea unui templu simbolic în diferite părţi ale globului”- în perfectă
concordanţă cu doctrina franc-masonică. De atunci a fost construit un templu
după asemănarea schiniei cereşti în Florida, lângă Disneyland, în Polonia de
către vizionarul Karol, în Coreea de Sud şi, probabil, în alte locuri. La
Konakovo, o suburbie a Moscovei, se construieşte Ierusalimul Alb. În România
avem, după cum se ştie, Noul Ierusalim de la Pucioasa-Glodeni, dar şi
mănăstirea Vladimireşti, care pretinde la rolul de Diveevo al României.) [Nota
red.]
Elisaveta încerca să se descurce din această situaţie grea. Calmă, ordonată,

blândă cu surorile, ea se bucura de dragostea şi respectul tuturor. La Diveevo
surorile au început să respire mai uşor, când altă ştire îngrijorătoare s-a abătut
asupra bietei comunităţi: noul episcop de Nijni-Novgorod, despre care se zvonea
că este de partea lui Ioasaf, va veni în curând la Diveevo ca să primească
făgăduinţele egumenei cu prilejul transformării, decretată prin Sfântul Sinod, a
vechii comunităţi mixte într-o mănăstire regulamentară.
Era în luna mai, la mai puţin timp după Paşti. Vlădica a venit noaptea, pe timp
de furtună. Dimineaţa, chiar înainte de a merge la biserică, a convocat-o pe
Elisaveta Usakova, dându-i ordin să părăsească mănăstirea şi să meargă ca
egumenă la mănăstirea Davidovo.
Mirată, Elisaveta tăcea.
- Pentru ce tăceţi?
- Nu vă înţeleg, Prea Sfinţite.

- Vă spun că trebuie să părăsiţi Diveevo şi să mergeţi la mănăstirea Davidovo,
care este dezorganizată. Veţi face ordine acolo.
- Imposibil, răspunse calm Elisaveta.
Vlădica se supără rău de tot. Războiul era declarat. Elisaveta a fost socotită
nebună.
Nebunie pentru Hristos
“O, de mi-aţi îngădui puţină nebunie!” – suspină Sfântul Apostol Pavel (II
Cor. 11, 1).
Sfântul Serafim de Sarov era oare un nebun pentru Hristos? Indignaţi,

tradiţionaliştii vor striga: “Nu! Părintele Serafim a fost un exemplu de călugăr,
un fiu supus al Bisericii, asta a fost el!” Dar, ca şi nebunii întru Hristos, Părintele
Serafim dispreţuia confortul cel mai elementar, mânca buruieni şi se deda uneori
la nişte amuzante şi inofensive excentricităţi care-i exasperau pe confraţii săi din
mănăstire.
Cu toate acestea, punctul său de vedere cu privire la nebunia pentru Hristos era
unul dintre cele mai severe. “Cei care iau asupra lor nebunia pentru Hristos, fără
o chemare specială din partea lui Dumnezeu, aleargă direct spre pierzanie.
Printre astfel de nebuni (iurodivie) care, simulând nebunia se târăsc dintr-un sat
în altul, cu greu ai putea găsi măcar unul care să nu fie dus în ispită de diavolul
şi să nu piară. Părinţii din vechime nu îngăduiau nimănui să se joace de-a
<<nebunii>>. În vremea mea unul singur a voit să încerce – şi în timpul slujbei a
început să miaune ca o pisică. Părintele Pahomie a poruncit să fie scos afară
imediat, mai întâi din biserică, apoi din curtea mănăstirii. Sunt trei căi pe care nu
le putem urma fără a avea o chemare specială: a pustniciei, a stăreţiei şi a
nebuniei pentru Hristos“.
Deci se vede că Sfântul Serafim de Sarov îi înălţa pe aceşti nebuni pentru

Hristos pe culmile cele mai înalte. El însuşi fiind prooroc, Părintele Serafim se
slujea de aceşti <<mici prooroci>> pentru că, atunci când el nu va mai fi, ei să
poată lucra în locul său.
Ca şi cei din Vechiul Testament, aceşti din urmă profeţi trebuiau să uluiască
imaginaţia populară prin diferite procedee ieşite din comun.
 Isaia, se ştie, s-a plimbat cu totul gol timp de trei ani;

 Ieremia a purtat un jug pe umerii lui pentru a prezice robia lui Israel;
 Iezechiel a făcut o spărtură în zidul casei sale, ca să iasă din ea, purtând
o boccea, pentru a arăta locuiţilor din Ierusalim ceea ce-i aştepta, “căci
Eu am făcut o pildă din tine pentru casa lui Israel” (Isaia 20, 2-4;
Ierem.25; Iez.13, 1-7).
 Căsătoria nenorocită a lui Osea n-a fost decât o pildă a căsătoriei lui
Iahve cu poporul său necredincios.
Cuvintele tainice ale nebunilor pentru Hristos, acţiunile lor simbolice, cât şi
darul lor de a povesti viitorul aparţine profeţilor. Nu numai că trebuiau să facă
cunoscută voia lui Dumnezeu, ci chiar ei înşişi erau “un semn“. Ca şi confraţii
lor biblici, ei arătau uneori viitorul în figuri, mimându-l. sub un chip respingător,
luat de bunăvoie, ei ascundeau darurile Duhului Sfânt pe care ei singuri le trădau
prin claritatea ochilor şi prin limpezimea extraordinară a privirii.
(…)
Parascheva Ivanovna
Într-o altă aripă a clădirii, bătrâna Parascheva Ivanovna, sora micuţei Maria,
preferata Stareţului, era ea însăşi în “prada” unei nebunii profetice.
Ajutând-o într-o zi să coboare dintr-un car cu fân, Stareţul îi zise: “Tu stai pe un
loc mai înalt decât mine. Către sfârşitul vieţii tale, tu vei fi nebună pentru
Hristos. Când vei vedea izvorul tulburându-se, vei şti că a sosit momentul.
Atunci să n-ai teamă. Spune adevărul. Strigă cât te ţine gura: <<Antihristul!
Antihristul!>> Apoi vei muri“.
Ducându-se la Sarov pentru a se ruga la mormântul Stareţului, cu câteva zile

înainte de venirea episcopului, Parascheva a mers la izvor să scoată apă. Izvorul
care întotdeauna era limpede, deodată s-a tulburat. Proiectate parcă de o putere
nevăzută, firicelele de nisip şi pietricele se ridicau de la fund la suprafaţă.
Speriată, bătrâna călugăriţă privi în jurul ei ca să înţeleagă cauza acestui
fenomen neobişnuit, când o zări pe sora Lucheria, adeptă plină de râvnă a lui
Ioasaf, coborând la izvor. Bătrâna a înţeles. Venise deci clipa de a spune
adevărul. Parascheva şi-a amintit cuvintele Stareţului: “Apoi tu vei muri“.
- Adio, Ilie, zise ea unui frate din Sarov, care venise la izvor. Nu te voi mai
vedea.
La adunarea care a urmat, în prezenţa tuturor surorilor şi a lui Ivan Tihonovici,

Parascheva, îmbrăcată într-o piele de oaie întoarsă pe dos, i-a spus tot adevărul
episcopului, făcând un tărăboi într-a ei, în timp ce Pelaghia “se războia” în chilia
ei.
“Feriţi-vă de prorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt.8, 15-16).
În plină acţiune
Istorii de femei exasperate? În mănăstire ele n-au fost interpretate astfel.

Gesturile, în aparenţă bizare, a unor nebuni pentru Hristos, devin lesne de
înţeles, dacă vrem să-i credem că ei pornesc război împotriva duhurilor
întunericului, având însuşirea să vadă, încă de pe pământ, demonii ca şi îngerii.
Vasili Blajenii, se ştie că arunca cu pietre în pereţii bisericilor, de care se agăţau

demonii cei alungaţi de la Sfânta Liturghie, în timp ce tot el săruta pragul
caselor de desfrânare, unde plângeau îngerii păzitori pentru cei ce se găseau
înăuntru.
Încercarea lui Ivan Tihonovici de a o plasa pe “creatura” sa, sora Lucheria, în

locul maicii actuale ca să conducă, prin mijlocirea ei, comunitatea, nu putea fi
explicată altfel, decât printr-un asalt al celui rău asupra grădinii Maicii
Domnului. Iar reprezentantele Stareţului, “nebunele”, au reacţionat.
Toate mergeau din rău în mai rău. Episcopul a declarat că a doua zi, după
liturghie, se va trage la sorţi. “Dacă soarta va cădea pe sora Lucheria, cele care
vor refuza s-o accepte ca egumenă vor fi date afară”.
Cum era şi de aşteptat, soarta căzu pe Lucheria. În asistenţă s-a produs

învălmăşeală. S-au auzit plânsete. O femeie a căzut leşinată. Se şoptea că cele
trei bilete, prezentate episcopului, conţineau toate acelaşi nume. Iată pentru ce se
grăbise să pună în buzunar cele două rămase.
La plecare, episcopul o văzu pe fericita Pelaghia Ivanovna pe marginea

drumului, rostogolind nişte ouă de Paşti, un joc îndrăgit în Rusia de copii.
Episcopul a oprit trăsura şi a coborât.
- Iată, roaba lui Dumnezeu, o prescură pentru liturghia ce urmează să se

săvârşească.
Ea şi-a întors capul.
- El trebuia să înţeleagă şi să plece, povestea Benedict. Dar nu! Episcopul s-a

apropiat din altă parte şi, din nou, i-a întins prescura. Ridicându-se dintr-odată,
zveltă şi subţire, ameninţătoare şi înfricoşătoare, nebuna a urlat, dându-i
episcopului o palmă zdravănă:
- De ce te amesteci?
Episcopul îşi întoarse şi celălalt obraz.
- Îţi este de ajuns una, răspunse cu dispreţ Pelaghia Ivanovna şi, aşezându-se din
nou pe marginea drumului, reîncepu să rostogolească ouăle de Paşti.
Ne putem închipui ce zarvă a produs această întâmplare.
- Vei fi arestată, închisă într-o casă de nebuni, îi ziceau Pelaghiei.
- N-am fost niciodată acolo, nici nu voi fi vreodată, a răspuns Pelaghia

Ivanovna.
Într-adevăr, întâmplarea n-a avut, pentru fericita Pelaghia, nici o urmare

neplăcută. Întors la episcopia din Nijni-Novgorod, Vlădica Nectarie i-a trimis de
mai multe ori binecuvântarea sa, cerându-i întotdeauna rugăciunile ei. Se gândea
oare la psalmul care zice: “Lovească-mă cel drept: pogorământ este pentru
mine; pedepsească-mă” (Ps.66, 5)? Odată, prin mijlocirea unui pelerin i-a trimis
chiar un cadou.
Cât despre fericita Parascheva Ivanovna, aceasta n-a mai trăit decât nouă zile
după plecarea episcopului. Asistată de părintele Vasili, înarmată cu cea din urmă
Împărtăşanie, ea s-a stins liniştită, cum îi prezisese Stareţul.
Libertatea fiilor lui Dumnezeu a triumfat asupra Instituţiei“.
(“Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov”, Ed. Schimbarea

la Faţă, Trad.: arhim. Paulin Lecca)
Augustin Păunoiu - Sfântul Serafim de Sarov, înger pământesc şi om ceresc
În viaţa Rusiei pravoslavnice au existat, din vechime, adevăraţi stâlpi care au

susţinut şi au păstrat trează credinţa în Dumnezeul cel viu şi n-au lăsat poporul
să se piardă în deznădejdea şi necazurile pe care le-a întâmpinat în istorie.
Sfântul Serghie de Radonej, numit îngerul păzitor al Rusiei, stareţii Optinei,

Sfântul Teodosie de la Pecerska, întemeietorul vieţii de obşte în mănăstirile
ruseşti, sunt doar câţiva dintre cei ale căror inimi şi rugăciuni au bătut şi bat
necontenit la porţile cerului pentru a implora mila şi ajutorul divin. Toţi aceşti
sfinţi au trăit cu cel puţin o sută cincizeci de ani în urmă, iar Rusia de astăzi
trăieşte pe umerii acestor uriaşi ai duhului. Să ne aducem aşadar aminte de unul
dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi sfinţi ai ei şi ai Bisericii Ortodoxe
universale: Sfântul Serafim de Sarov, a cărui viaţă este o înşiruire necontenită de
fapte minunate.
Secolul în care a trăit părintele Serafim a reprezentat în primul rând pentru

monahism o perioadă de înflorire deosebită în care a sporit şi credinţa oamenilor
din popor.
Kursk este oraşul unde Prohor (numele de mirean al sfântului) a văzut lumina
zilei în anul 1754. Tatăl său, Isidor Ivanovici, era un negustor cucernic care,
în afara ocupaţiilor sale zilnice, ajuta la construirea de case şi biserici, iar
Agatia, mama viitorului sfânt, un suflet credincios şi devotat lui Dumnezeu,
purta grija casei şi a celor trei copii între care Prohor era mezinul familiei.
Necazurile nu au ocolit nici familia Ivanovici şi, la vârsta de 43 de ani, Isidor
părăsea această lume, iar toată povara negustoriei şi a creşterii copiilor ajungea
pe umerii văduvei Agatia, care acceptă cu smerenie crucea grea de purtat pe care
o primise. Soţul său lăsase, pe lângă treburile complicate ale casei, şi construirea
unei biserici începute de el în 1752, lucrare care a fost terminată sub
supravegherea Agatiei.
Prima minune a trăit-o la şapte ani
O primă întâmplare minunată din viaţa sfântului s-a petrecut la inaugurarea

acestui lăcaş, când Prohor, în vârstă de şapte ani, a căzut din clopotniţa bisericii,
dar nu a păţit nimic. Ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului a fost simţit
şi doi ani mai târziu, odată cu vindecarea fiului Agatiei în urma procesiunii cu
icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului prin oraşul Kursk.
Anii treceau, iar Prohor se dovedea a fi o fire deschisă, dăruit cu o minte

ascuţită, cu o inimă sensibilă şi o memorie ieşită din comun. La şcoală,
contactul
cu psalmii lui David, Vieţile Sfinţilor şi Sfânta Scriptură au născut în sufletul lui
dorul după Dumnezeu. Lectura, munca alături de mama sa şi rugăciunea erau
preocupările zilnice ale celui care mai târziu avea să devină lumina spirituală a
Rusiei. Prietenii săi aveau aceleaşi ocupaţii cu el, aproape toţi închinându-şi
viaţa slujirii lui Dumnezeu. În vremea aceea, în Kursk, ca de altfel în mai multe
oraşe din Rusia, trăiau aşa-numiţii nebuni pentru Hristos care duceau o viaţă de
semipustnicie. Nepăsători la convenţiile vieţii din societate, văzători cu duhul, ei
îi încurajau în credinţă pe cei slabi şi înfierau păcatele celor necredincioşi. Unul
dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu, întâlnindu-o pe Agatia Ivanovici, care
era însoţită de Prohor, i-a spus: „Binecuvântată eşti tu, femeie, că ai un astfel
de copil, care, cu timpul, va deveni un om plăcut Sfintei Treimi şi un fierbinte
rugător pentru întreaga lume“.
Alături de un nebun pentru Hristos
Din ziua aceea, fiul Agatiei s-a ataşat de acel om care, ajuns la o cunoaştere
spirituală înaltă, îi dezvăluia tânărului ucenic tainele vieţii duhovniceşti.
Cu trecerea timpului, Prohor se convingea tot mai deplin că îndatoririle faţă de

lume nu-i lăsau suficient timp meditaţiei şi rugăciunii care-i cucerise definitiv
inima.
„Este imposibil - avea să spună mai târziu Sfântul Serafim de Sarov - să te
cufunzi cu totul şi în deplină pace în contemplarea lui Dumnezeu, să cugeţi la
poruncile Lui şi să te înalţi spre El cu tot sufletul prin rugăciuni fierbinţi,
rămânând, în acelaşi timp, în mijlocul zgomotului neîncetat şi al patimilor în
care se zbate această lume“.
Pentru aceasta, la îndemnul sfătuitorului său şi cu binecuvântarea iubitei sale

mame, Prohor părăsea, la 17 ani, casa părintească pentru a-şi închina viaţa
slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor într-un mod mult mai înalt decât până atunci.
Drumul spre Sarov
După ce a ajuns la Kiev, la vestita Lavră a peşterilor, viitorul monah Serafim

primea de la pustnicul Dositei îndemnul de a merge să intre în obştea călugărilor
din Sarov. Povăţuit de acest părinte să păstreze în inima sa rugăciunea Numelui
lui Iisus, Prohor deprindea primele învăţături ale meşteşugului duhovniciei.
Ajuns la Sarov în ajunul sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului,
când ortodoxia prăznuieşte închinarea Fecioarei Maria slujirii exclusive lui
Dumnezeu, tânărul novice intra şi el, precum odinioară ocrotitoarea sa, sub
protecţia şi acoperământul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale.
Sufletul lui Prohor se bucura. Aflase locul mult dorit inimii lui. Începutul era
făcut. De acum, era nevoie de perseverenţă, răbdare şi credinţă. Şi Dumnezeu le-
a dăruit pe toate acestea iubitului său rugător. Trecut prin diverse ascultări, de la
cea la brutărie, unde făcea pâine pentru întreaga obşte şi prescuri pentru slujbele
bisericii, la cea de clopotar şi, mai apoi, de tâmplar, tânărul novice din Kursk s-a
remarcat prin îndeplinirea fără greş a tuturor sarcinilor pe care le primise de la
stareţul său.
Aceste ascultări erau împletite cu pravila zilnică pe care Serafim, ca monah, o

urma cu sfinţenie şi cu citirea Evangheliei şi a epistolelor Sfinţilor Apostoli.
Păstrătorul păcii
„Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această
lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în
sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“, mărturisea
din experienţă Sfântul.
Întrebat de un creştin ce ar trebui să citească din întreaga Scriptură, părintele

Serafim a răspuns simplu: „Evanghelia… Patru capitole pe zi. Prin acest
exerciţiu, Domnul va înmulţi darul de înţelegere al omului“. Ceea ce e
remarcabil în sfaturile pe care Serafim le dădea celor ce veneau la el îl reprezintă
răspunsurile sale ponderate în ceea ce priveşte asceza. „Nu trebuie să ne
asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne
facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Să fim
înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti. Să avem
răbdare cu noi, aşa cum avem şi faţă de alţii. Dar să nu trândăvim, ci să ne
silim spre îmbunătăţirea firii noastre“.
Mai presus de orice, Sfântul îndemna cu stăruinţă la aflarea păcii sufletului.

„Dobândeşte pacea - spunea el - şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău.
Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să
le ofere celorlalţi lumina necesară raţiunii lor“. Însă această stare cu greu
poate fi păstrată în lume, unde criticile, acuzele aduse de unii împotriva noastră
ne pot tulbura. Remediul la acestea este simplu: „Tratează jignirile venite de la
alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu te privesc pe tine, ci pe altcineva. Aşa
poţi păstra aşezarea ta sufletească nezdruncinată“.
Un alt dar pe care îl observăm în viaţa Sfântului este duhul de veselie pe care
îl emana sufletul său.
„Hristos a înviat, bucuria mea!“
Aproape toţi cunoaştem salutul cu care întâmpina pe fiecare, în orice perioadă a

anului:
„Hristos a înviat, bucuria mea“.
Forţa şi prospeţimea pe care părintele Serafim le transmitea tuturor celor ce se

îngrămădeau în chilia sa alungau orice umbră de tristeţe şi deznădejde din
sufletelor pelerinilor veniţi la Sarov pentru a obţine binecuvântarea Sfântului.
Întristarea, păcat la care majoritatea dintre noi se abonează aproape zilnic,

secătuieşte de viaţă sufletul, dând naştere la repulsie şi neputinţă.
Scăparea de acest duh este obţinută, pe de o parte, prin smerenia inimii, care
aduce mângâierea sufletească, iar pe de altă parte, prin aflarea unei ocupaţii, a
unui lucru.
„Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată, căci atunci când
ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, deprimarea şi plictiseala nu-şi mai au
loc în inima ta. N-avem de ce să ne întristăm, fiindcă Hristos a învins totul, l-a
ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea“.
Unei monahii de la Diveevo - mănăstire aflată în apropierea Sarovului - Sfântul

îi spunea: „Veselia nu este un păcat, maică. A spune un cuvânt bun, prietenos
sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în
prezenţa lui Dumnezeu e un lucru plăcut şi dorit de Dumnezeu“.
Sfântul a avut însă parte şi de încercări în viaţa sa. Aproape trei ani a fost grav
bolnav de hidropizie, o suferinţă în urma căreia întreg trupul se umflă din cauza
reţinerii apei din corp. Neobservând vreo îmbunătăţire a stării sale de sănătate,
stareţul şi întreaga obşte s-au îngrijorat. Dar au fost liniştiţi de cel aflat în
neputinţă în faţa lor: „M-am predat pe mine însumi adevăratului Doctor al
sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi Preacuratei Sale
Maici. Dăruiţi-mi, de dragul Domnului, cunoscutul remediu (Sfânta
Euharistie).”
Împărtăşit în chilia sa, Serafim se însănătoşi grabnic în urma apariţiei

Maicii Domnului, înconjurată de Sfântul Petru şi Ioan Evanghelistul, care,
arătând spre cel ce zăcea în pat a zis: „El este unul dintre ai noştri“,
atingând cu sceptrul său şoldul drept al bolnavului, de unde s-a scurs toată
apa afară.
Canonizarea sa, săvărşită în anul 1903, venită la 70 de ani după plecarea din
această viaţă a Sfântului Serafim, a reprezentat o adevărată sărbătoare pentru
poporul rus. Peste 200.000 de credincioşi au participat la procesiunea din Sarov
cu mare bucurie.
Lumina necreată, descoperită lui Motovilov
Cel mai însemnat eveniment din viaţa Sfântului rămâne convorbirea cu

negustorul Nicolai Motovilov, fiu duhovnicesc al părintelui Serafim. Preocupat
de viaţa duhovnicească, boierul Motovilov l-a întrebat pe povăţuitorul său în
cele spirituale care este ţelul vieţii creştine. Răspunsul Sfântului a venit imediat:
„dobândirea Duhului Sfânt“. Însă negustorul dorea să afle ceva mai mult, cum
recunoaştem lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră. În urma rugăciunii,
Motovilov are revelaţia împărtăşirii de harul Duhului Sfânt în sufletul şi trupul
său.
Lumina care strălucea peste cei doi aflaţi în pădure, în miezul iernii, dulceaţa
şi desfătarea care bucurau sufletele Sfântului şi ucenicului său, mireasma
nepământeană care se răspândise în aer au fost răspunsul la care Motovilov
nu a mai avut nimic de întrebat. Se pare însă că acesta nu era totuşi pregătit
duhovniceşte pentru o asemenea descoperire. Timp de treizeci de ani, va fi
chinuit de diavol pentru îndoiala care îi cuprinsese sufletul.
Mănăstirea Diveevo
Mănăstirea Diveevo este o mănăstire de măicuţe, prezentă la 12 kilometri de

Sarov, lângă oraşul Nizhny Novgorod, în Rusia. Această mănăstire se află
situată într-o zonă considerată de o mare importanţă spirituală. În apropierea
acestui lăcaş de cult se găsesc alte două mănăstiri: Sarov şi Sanaxar.
Mănăstirea Sfântul Serafim de la Diveevo
La Mănăstirea Diveevo se găsesc moaştele Sfântului Serafim. Acest sfânt este

unul dintre puţinii sfinţi care au obţinut cel mai înalt nivel de spiritualitate prin
viaţă ascetică şi faptele sale. Sfântul Serafim a petrecut numeroase ore în
meditaţie, sub jurământ de tăcere. Fecioara Maria a apărut Sfântului Serafim
de 12 ori.
În anul 1778, Prokhor Moshin (care în viaţa monastică a luat numele de
Serafim) a devenit călugăr la Mănăstirea Sarovky, la 15 kilometri de satul
Diveevo. La această mănăstire, Sfântul Serafim şi-a îndeplinit actele ascetice
spirituale. După perioada de asceză, Sfântul Serafim s-a ocupat de persoanele
aflate în suferinţă.
În anul 1903, pe baza mai multor documente care atestau minunile săvârşite ,
Sfântul Sinod l-a canonizat pe călugărul Serafim. Ţarul Nicolaie al II-lea a luat
parte la festivităţile de canonizare, care au fost ţinute în Sarov şi în mănăstirea
Diveevsky.
Mănăstirea de Maici de la Diveevo a fost construită de o aristocrată bogată,

Agatha Semenovna Melgunova. Aceasta a primit numele de Alexandra atunci
când a devenit călugăriţă. În anul 1767 a început construcţia la biserica din
piatră, în onoarea icoanei cu Fecioara Maria din Kazan.
Înainte de a muri, măicuţa Alexandra i-a rugat pe stareţii de la Sarov să nu le

lase pe măicuţele de la mănăstire de izbelişte. După moartea sa, Fratele
Pakhomy s-a ocupat de mănăstire, iar după moartea acestuia, părintele Serafim a
preluat mănăstirea.
Sub îndrumarea Sfântului Serafim, la mănăstirea s-a construit o moară, în anul

1827. Se spune că Fecioara Maria i-a apărut de mai multe ori Sfântului Serafim,
iar comunitatea monastică a fost binecuvântată cu prezenţa acesteia.
În aceea vreme, Mănăstirea Diveevo era considerată al patrulea loc de pe

Pământ al Fecioarei Maria.
În anul 1848 a fost începută şi construcţia catedralei Trinităţii, însă lucrările au

fost terminate abia în anul 1875. Binecuvântarea bisericii a avut odată cu
celebrarea icoanei dedicate Fecioarei Maria, „Umilenie”. Până în anul 1917,
Mănăstirea Diveevo număra 1000 de măicuţe.
În anul 1927, mănăstirea s-a închis, iar catedralele au fost distruse. De-abia în
anul 1990 biserica mănăstirii a fost reconstruită. În anul 1991, moaştele
Sfântului Serafim, care au fost găsite la Catedrala Kazansky din Sankt
Petersburg, au fost transferate la mănăstirea din Diveevo.
Mii de pelerini vin anual la Mănăstirea Diveevo pentru a se închina la moaştele

Sfântului Serafim. În biserica mănăstirii se află şi moaştele călugăriţelor
Alexandra, Marpha şi Elena, de la Diveevo. Aceste măicuţe au fost şi ele
canonizate.
În regiunea Novgorod, nouă mănăstiri au fost binecuvântate de către Sfântul

Serafim. La Mănăstirea Diveevo se află şi singurul portret al Sfântului Serafim.
În perioada comunistă, portretul sfântului a fost păstrat la Mănăstirea Novo-
Diveyevo din New York.
Mănăstirea de la Sarov (Diveevo)
Adresa
607320, Regiunea Novgorod
R-ul Diveevo
s. Diveevo
ţel. тел. (83134) 4-34-45, (83134) 3-00-15
Mănăstirea Sarov se află în Eparhia Tambov din judeţul Temnicov, la 38 de

verste de oraşul Temnicov, la hotarul judeţelor Nijegorodsk şi Tambov.
Mănăstirea e situată la o distanţă de 400 de verste de oraşul Mosciva, 60 de
verste de oraşul Arzamas, 170 de verste de oraşul Nijnii şi 120 de verste de
oraşul Muron din eparhia Vladimir. Ea este situată pe un deal, într-o pădure,
între două râuri – Sarovka şi Lăţiş – ce se unesc între ele chiar sub această
mănăstire. Cea mai apropiată localitate se află la o distanţă de cinci verste de
mănăstire.
Aşezarea geografică a mănăstirii Sarov este pitorească şi încântă sufletul

oricărui pelerin.
Aici regimul monahal era strict. Slujbele religioase se săvârşeau continuu şi se

slujea conform regulamentului monahal din Muntele Athos. Cântările religioase
din cadrul slujbelor ce se săvârşeau aici continuu îţi umpleau sufletul cu o putere
inexplicabilă şi îţi transmiteau o stare de evlavie faţă de vieţuitorii acestui lăcaş,
care se proslăviau prin faptele şi nevoinţele lor întru Domnul.
Despre această mănăstire se poate spune că a fost cu adevărat o mănăstire

pilduitoare şi renumită datorită frumuseţii exterioare, cât şi a celor interioare. S-
a proslăvit prin viaţa, nevoinţele şi învăţăturile cuvioşilor ei părinţi precum :
întâistătătorul ieromonah Ioan; succesorul acestuia – stareţul Dimitrie; cuviosul
stareţ Efrem; virtuosul părinte Pahomie; smeritul Isaia; râvnitorul părinte
Pitirim; cuviosul Ioachim; dreptul egumen Nifon; pustnicul egumen Nazarie;
ieroshimonahil Dorotei; schimonahul Marcu; ieroschimonahil Serafim şi Ilarion;
ierodiaconul Alexandru şi mulţi nevoitori demni de amintire. Faptele şi
învăţăturile acestor bărbaţi virtuoşi au lăsat urme adânci în sufletele multor
creştini evlavioşi.
Vieţuitorii acestei mănăstiri au fost statornici în credinţa şi slujirea lor lui

Dumnezeu. Ei au trăit şi s-au nevoit pentru mântuire şi pentru înfrumuseţarea
duhovnicească a sufletelor lor şi a lăcaşului în care şi-au petrecut viaţa
pământească.
Cuvioşii părinţi şi-au închinat întreaga lor viaţă slujind cu trupul şi cu sufletul
lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp exemplu demn de urmat atât pentru
succesorii lor, cât şi pentru creştinii evlavioşi. S-au nevoit în tăcere, au trăit în
rugăciune continuă şi fiind înzestraţi cu har dumnezeiesc au avut o cunoaştere
precisă şi înţeleaptă a sufletului omenesc. Ca nişte candele aprinse au ars cu
flacără curată, împrăştiind învăţăturile lui Hristos celor care s-au apropiat prin ei
de Dumnezeu, arătându-le fiecăruia în parte drumul drept ce duce la mântuire.
O, câte virtuţi au dobândit sufletele lor! O, câtă vitejie duhovnicească au avut

trupurile lor. Au fost în credinţă statornici, în răbdare neclintiţi, în dragoste
pentru Dumnezeu şi aproapele desăvârşiţi, în rugăciune neobosiţi, în înfrânare
curajoşi, chiar şi în lupta dureroasă a despărţirii sufletului de trup au fost
puternici şi vioi.
Evlavioşii părinţi, arzând de o credinţă statornică, cu rugăciune fierbinte şi-au

dat sufletele în mâinile Dumnezeului Celui viu. De aceea este spre folosul
sufletelor noastre să ne amintim de aceşti cuvioşi părinţi, să reţinem învăţăturile
lor îndrumătoare pe care ni le-au lăsat ca un testament pecetluit cu dragoste. Se
cuvine să cinstim faptele lor mântuitoare săvârşite spre folosul lor duhovnicesc
şi al sfintei mănăstiri Sarov.
Mănăstirea Sfintei Treimi a cuviosului Serafim de la Diveevo: 20 de ani de la
cea de-a doua aflare a Sfintelor moaşte ale cuviosului Serafim de Sarov ( 1
august 2011)
Fotografii alb-negru de Sarov, începând din secolul XX
Sarov - 1903
Biserica nou sfinţită a Sfintei Treimi
Capela şi izvorul Sfântului Serafim

Piatra pe care Sfântul Serafim s-a rugat 1000 nopţi
Piatra pe care Sfântul Serafim s-a rugat 1000 nopţi

Icoana miraculoasă a Maicii Domnului Umilenie, în faţa căreia se ruga
Sfântul Serafim
Capela care este construită peste mormântul Sfântului Serafim
Mormântul Sfântului Serafim, în forma sa actuală

Lumea credinţei - La izvorul Sfântului Serafim de Sarov
Îmi amintesc că în toamna anului 2005, la prima mea întâlnire cu pravoslavnica

Rusie la ea acasă, şocul a fost foarte puternic! Am plecat atunci împreună cu un
mic grup de monahi români, într-un microbuz de 8 locuri închiriat din Republica
Moldova (o adevărată aventură!), iar dintre toate locurile vizitate, Diveevo, cu
Mânăstirea Sfintei Treimi a Sfântului Serafim de Sarov, m-a impresionat parcă
cel mai mult...
Primele impresii
Prima mirare a fost legată de aspectul localităţii în sine: Diveevo – un sat mare,
cu 9.000 de locuitori, dar cu case sărăcăcioase de lemn (tradiţionalele izbe),
aparent toate la fel, distribuite pe o reţea de străzi pe care e foarte uşor să te
rătăceşti (ceea ce mi s-a şi întâmplat!) – contrasta puternic cu grandoarea
mânăstirii, ale cărei biserici şi clopotniţă parcă se văd oriunde ai fi localizat în
zonă!
Am aflat că mânăstirea are 400 de vieţuitoare, la care se mai adaugă câteva sute
de pe la schiturile aparţinătoare, multe dintre măicuţe fiind moldovence de peste
Prut!
Bisericile sunt mari şi foarte frumoase, cu cupole aurite, întreaga mânăstire are
clădiri administrative masive, impunătoare, tot arealul fiind înconjurat de gard
din fier forjat, cu pază la fiecare poartă de acces!
Nu poţi să nu te gândeşti că pentru ruşi Casa Domnului contează incomparabil

mai mult decât casa personală, dar şi că parcă Sfântul Serafim ar fi dorit anume
ca satul să se păstreze în stil tradiţional. Din 2005 şi până azi, am tot revenit la
Diveevo şi evoluţia devine totuşi evidentă: au apărut magazine noi, case pentru
cazarea pelerinilor, taxiuri – servicii conexe numărului tot mai mare de pelerini
aduşi aici de evlavia către blândul Batiuşka Serafim, cel mai iubit sfânt al
poporului rus!
Apoi m-au frapat credincioşii slavi, aşa cum se manifestau ei în mânăstire:
cozile la care oamenii – simpli şi nu numai – au stat în fiecare zi, ca să ajungă să
sărute moaştele Sfântului Serafim, dar şi evlavia adâncă, credinţa “primitivă” a
ruşilor, care primesc împărtăşania cu mâinile aşezate în cruce pe piept – de la
fetiţe de 3‑4 ani, îmbrobodite, până la cei mai bătrâni credincioşi, unii cu
înfăţişare de “nebuni pentru Hristos”!
M-au impresionat şi mi-au mers direct la inimă lucrurile Părintelui Serafim

aşezate în patru vitrine în biserică şi încă într-una, în trapeza mânăstirii: o
cămaşă albă, papuci mari (mărimea 45‑46), crucea grea de bronz pe care a
purtat-o toată viaţa, tot felul de obiecte personale care-mi aminteau de bunicul
meu de la Poiana Sărată (care mă iubea atât...), lucruri care mă făceau să mă
gândesc cu multă dragoste la acest om care acum ESTE SFÂNT şi mă face
cumva să amestec cele două planuri aşa cum nu mai făcusem până atunci: omul
ale cărui lucruri sunt aici, lângă mine, acum se află lângă Dumnezeu!
Şi astfel, m-am trezit rugându-mă cu candoare unui sfânt pe care atunci il
descopeream, din lucruri văzute nemijlocit, fără să realizez ce dar extraordinar şi
nemeritat am primit! Doar după ce am ajuns acasă, mi-am comandat o carte
despre viaţa Sfântului Serafim şi am aflat cu emoţie de grelele sale nevoinţe:
izolarea în pustiu, tăcerea, rugăciunea o mie de zile pe piatră – toate, trepte de
curăţire a sufletului în dorul său de Dumnezeu!
Am fost în locuri binecuvântate, pe Canavca (drumul Maicii Domnului, care

înconjoară mânăstirea, drum pe care se spune că Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu merge în fiecare noapte şi pe care Maica Stareţă, împreună cu
soborul şi credincioşii, îl reconstituie în fiecare seară, cu rugăciunea în gând!),
am fost în pădurea (“Pustia de aproape”) pe care paşii sfântului au sfinţit-o
pentru totdeauna şi, mai ales, am fost la izvorul său tămăduitor – cea mai
palpabilă legătură dintre lumea văzută şi cea nevăzută...
La izvorul Sfântului Serafim

Cu izvorul tămăduitor a fost aşa: noi am ajuns la Diveevo sâmbătă seara pe
întuneric, ne-am cazat, iar duminică dimineaţa, la 9, am fost la a doua Sfântă
Liturghie, după care Maica Nionela (moldoveancă de-a noastră) ne-a preluat în
grijă. Ne-a dus la masă, apoi ne-am suit în maşină şi am plecat la izvorul
Sfântului Serafim şi apoi la Schitul Sfântul Mihail (care ţine de aceeaşi
mânăstire).
Pe drum ne-a spus că trebuie să ne scăldăm în izvorul tămăduitor... Cum să ne

scăldăm la 4 grade Celsius?! Păi noi nu suntem pregătiţi, nu avem schimburi,
unii sunt bolnavi (şoferul avea o criză de sciatică, unii erau răciţi etc.), dar
Maica Nionela nu şi nu, că am venit degeaba în Rusia, mii de kilometri, dacă nu
intrăm în apa sfinţită!
Noi zâmbeam, ne gândeam: fiecare cu ale lui! Aproape de izvor găsim un

comerţ în floare: tarabe cu prosoape, cămăşi de noapte pentru îmbăiat, bidoane
de plastic pentru a lua apa tămăduitoare acasă – tot ce era nevoie pentru cei care
ştiau de ce sunt acolo (ceea ce nu prea era şi cazul meu).
Aşa că am luat o pătură din maşină (mai bine decât nimic!) şi hai să mergem la
izvor! Apa verde într-un mic lac, o platformă de lemn pe apă, iar pe platformă,
nişte cabine tot din lemn, în care lumea putea intra să facă baie. Am deschis uşa
unei cabine – apa urcă până la nivelul platformei şi era acolo, în podea, o
deschizătură pătrată cu o scară de fier, cu mânere, pentru ca să putem coborî
lesne în apa sfinţită... Dar cum să faci baie la 4 grade, totuşi?!...
Primul a îndrăznit monahul Serafim cel vesel, care a ieşit de acolo râzând –
trebuie să te scalzi de trei ori, prima oară e groaznic (ţi se taie pur şi simplu
respiraţia, crezi că faci stop cardiac, dar imediat după asta simţi multe ace care
îţi străpung pielea şi... te încălzeşti ca prin farmec! A doua şi a treia oară nu mai
e mare lucru!). Am intrat fiecare pe rând, mai tăcuţi sau chiuind, a fost un râs
general – toată lumea comenta, se auzea şi înăuntru şi afară –, dar... CHIAR
NE‑AM SCĂLDAT ÎN IZVORUL TĂMĂDUITOR AL SFÂNTULUI
SERAFIM!!!
Cineva de acolo spunea că şi la minus 40 de grade ruşii tot se scaldă! Uimitor a

fost că nu s-a auzit nici un strănut, nimeni nu a înghetat ulterior (deşi ne-am
îmbrăcat aproape uzi cu aceleaşi haine cu care am venit, după care am mers mai
departe în pustie, la Schitul Sfântul Mihail!). Eu mi-am dat seama că intrasem cu
adevărat în apa sfinţită doar pentru că aveam părul de la ceafă ud – şi ce dacă
afară erau 4 grade?! Şi nici nu ne-am gândit să ne facem câte o cruce mare după
fiecare îmbăiere – aşa cum am văzut la un rus, care a plonjat în apă de pe un
deluşor de pe marginea lacului, în văzul tuturor!
Când am citit acasă câte vindecări pe loc, de boli grele, incurabile, s-au făcut cu
această apă, pentru care Sfântul Serafim s-a rugat lui Dumnezeu, iar El i-a
ascultat rugaciunea, mi-am dat seama ce mi s-a întâmplat cu adevărat!
Sunt mulţi sfinţi ruşi care s-au rugat Domnului pentru ca izvoarele din
apropierea locurilor lor de nevoinţă să aducă vindecare, trupească şi sufletească,
celor ce ajung acolo – dar pe departe cel mai venerat loc de acest fel din Rusia
este izvorul Sfântului Serafim de Sarov!
Apa din aceste izvoare este sfinţită doar prin rugăciunea sfinţilor; şi, într-adevăr,
este de mare ajutor, considerându-se a fi purtătoarea unui har special al
Domnului pentru noi. Şi cei care nu cred acest lucru pot simţi efectele.
Într-unul din pelerinajele care au urmat, un părinte sceptic în această privinţă,

dar care s-a lăsat înduplecat să intre în izvorul Sfântului Serafim, s-a îmbăiat
doar până la gât (în mod normal, intri în apă până peste cap). Dar la ieşirea din
izvorul tămăduitor l-a apucat o durere de cap puternică, de parcă tot răul ieşit din
corp se concentrase doar acolo, în cap, în zona neîmbăiată! Iar durerea a
persistat câteva zile! Părintele a mărturisit apoi public acest episod, într-o
predică, pentru a da mărturie despre acţiunea reală, de netăgăduit, a apei sfinţite
prin rugăciunea Sfântului Serafim de Sarov.
La pas cu Maica Domnului
Nu departe de izvorul Sfântului Serafim, în pădure, la un kilometru distanţă de

satul Kremenki, se află şi izvorul tămăduitor al Maicii Domnului, dar acolo
pelerinii ajung mai rar. Izvorul este legat de o apariţie a Maicii Sfinte din anul
1670, când a fost văzutaă la apusul soarelui spălându-şi faţa în acel izvor, cu o zi
înaintea unei lupte sângeroase care a avut loc în acea zonă între armata ţarului şi
ţărani.
Sfântul Serafim spunea că Maica Domnului vine la izvor în fiecare noapte şi îşi
spală faţa, apoi merge şi înconjură Mânăstirea de la Diveevo pe Canavca
(pământul Canavcăi e mai scump decât aurul, fiind atins mereu de Preacurata;
poate pentru aceasta – din evlavie, dar şi sperând în tămăduire – în procesiunea
de fiecare seară sunt credincioşi care merg desculţi).
De altfel, e ştiut că Mânăstirea Diveevo e al patrulea loc din lume aflat direct
sub protecţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, loc în care ea este
egumeniţă, celelalte trei locuri sfinte ale Ortodoxiei fiind Ivirul, Muntele
Athos şi Lavra Pecerska din Kiev.
Sfântul Serafim, ale cărui sfinte moaşte sunt la mânăstirea de maici de la

Diveevo şi nu la cea din Sarov (în prezent oraş militarizat, închis), spunea că un
nevoitor pentru Hristos poate mântui mii de suflete o dată cu propria sa
mântuire! Mii de suflete... iar bieţii de noi abia de putem să avem nădejde pentru
mântuirea unuia singur... Batiuşka Serafime, fii cu noi!
(Lumea credinţei nr. 102 (1), ianuarie 2012)

La izvorul Sfântului Serafim: http://www.youtube.com/watch?v=ClWpqQi-E-
k&feature=player_embedded
Arătarea Sfântului Serafim de Sarov: “Puneţi Crucea lui Hristos la
izvoarele de apă …”
În această dimineaţă, călugăriţei Nicolae (Safronova), cunoscută oamenilor

ortodocşi a Sfintei Rusii din filmul “Vine Regele”, i s-a arătat, în chilia sa,
Sfântul Serafim de Sarov, care a cerut să le transmită oamenilor ortodocşi că apa
va dispărea. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, e nevoie ca în toată ţara Rusiei
Kievlene să fie instalată Crucea lui Hristos la izvoarele de apă.
În plus, Părintele Serafim a îndemnat poporul rus să facă mai multă rugăciune
înaintea icoanei Maicii Domnului “Invincibila Victorie” (“Czestochowa”).
Minune - Sfântul Serafim de Sarov în Diveevo
Deasupra apei ce se sfinţeşte la sărbătorirea Sfântului Serafim de Sarov, a apărut

silueta acestuia ce poate fi observată dacă vă uitaţi mai atent în lumină, silueta
acestuia este cu mâine ridicate către cer modul cum Sfântul este reprezentat în
icoane, acesta fiind şi poziţia în care Sfântul se ruga, cu braţele deschise către
cer către Iubire, având pieptul (locul inimi) în bătaia Lumini "Soarelui" ce este
Mântuitorul Iisus Hristos.
Desigur cei care erau acolo nu au văzut cu ochi lor aceste, poate doar cei care au
harul de a vedea în duh.
Sfântul Serafim de Sarov şi icoana Umilenie
Cuviosul Serafim de Sarov, marele sfânt al Rusiei, care ne învaţă că scopul vieţii
creştine este dobândirea darului Duhului Sfânt, ajunsese la o aşa măsură
duhovnicească încât Maica Domnului i s-a arătat aievea de mai multe ori în
timpul vieţii sale.
Cuviosul a avut o evlavie deosebită pentru Pururea Fecioara Maria, care l-a
salvat de la moarte, l-a ocrotit şi l-a povăţuit mereu.
Icoana Maicii Domnului în faţa căreia se ruga Sfântul Serafim şi în faţa
căreia, aşezat în genunchi, a şi adormit întru nădejdea Învierii, se numeşte
Umilenie, care se tâlcuieşte „Înduioşarea”, iar Sfântul a botezat-o „Bucuria
tuturor bucuriilor”.
Ea a fost pictată pe o pânză întinsă pe o scândură de chiparos şi are o iconografie

mai deosebită. Mai întâi este o reprezentare cu trăsături realiste şi nu bizantine.
Apoi, spre deosebire de majoritatea celorlalte reprezentări, aici Maica Domnului
este singură, fără a-L purta în braţe pe Pruncul Hristos. Mâinile fiind deci libere,
le ţine încrucişate pe piept, iar privirea este plecată, plină de smerenie.
Împrejurul aureolei, care are forma unei cununi de raze strălucitoare, este scris:
„Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”.
După mutarea Sfântului Serafim la Domnul, icoana a ajuns la Mănăstirea de

maici Diveevo, pe care chiar Cuviosul o întemeiase. Maicile i-au aşezat o
ferecătură de argint şi i-au dedicat un paraclis în Catedrala Sfintei Treimi. Mai
târziu, mitropolitul Serafim (Ciceagov) a compus o slujbă specială, iar după
canonizarea Cuviosului Serafim de Sarov, icoana a fost copiată în mii de
exemplare. O asemenea copie fidelă se păstrează la Galeriile Tretiakov din
Moscova.
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Diveevo „Îndurerata”
(„Umilenie”)
Istoria apariţiei acestei icoane ortodoxe:
Icoana a fost păstrată de cuviosul Serafim de Sarov în chilia sa. Cu uleiul din
candela ce ardea în faţa icoanei, Cuviosul Serafim îi ungea pe cei bolnavi şi
aceştia se vindecau.
În faţa acestei icoane Cuviosul a şi trecut la Domnul. Icoana mai este numită
«Bucuria tuturor bucuriilor». Aşa o numea deseori însuşi Cuviosul Serafim.
După mutarea Cuviosului Serafim în rândul sfinţilor, ţarul Nicolae al II-lea a
dăruit icoanei un veşmânt de mare preţ.
În anul 1927 mănăstirea Diveevo, unde se păstra originalul icoanei «Bucuria

tuturor bucuriilor», a fost închisă, chipul sfânt a reuşit însă să fie scos pe ascuns.
Timp de decenii icoana a fost păstrată de către oameni evlavioşi. În luna iunie a
anului 1991, icoana a fost predată Patriarhului Alexei II-lea, iar astăzi se găseşte
în reşedinţa Patriarhală.
Odată pe an – în sâmbăta Acatistului Bunei Vestiri – Icoana Cuviosului Serafim

“Umilenie” de la Diveevo este scoasă spre închinare în catedrala Patriarhală
„Botezul Domnului”.
Data prăznuirii icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu a cuviosului Serafim de la Diveevo ("Umilenie") - 10 аugust (28
iulie stil vechi).
Acatistul Maicii Domnului Umilenia (Floarea Smereniei)
28 iulie /10 аugust
În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.



Amin.

Amin.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici

un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii
robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi

foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi
suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca

să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi,
că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.
Crezul
prooroci.
Condacul 1
Celei mai smerite Împărătese, a lumii şi a îngerilor, îi aducem cereri, mulţumiri
şi laude, că s-a învrednicit a fi cea mai frumoasă floare a omenirii, întru care a
binevoit Dumnezeu a Se face Om, pentru mântuirea noastră. Iar tu, Floarea
smereniei, Maică Preacurată, dăruieşte-ne nouă din smerenia ta, ca să-L
primim pe Dumnezeu în sufletele noastre!
Icosul 1
Îngerii, înaintea oamenilor, ţi s-au închinat, Fecioară smerită şi de toţi lăudată,
iar Arhanghelul Gavriil a fost trimis să-ţi spună vestea cea de taină, pe care ţi-a
dezvăluit-o Dumnezeu numai ţie:
Bucură-te, Maica Smereniei;
Bucură-te, Fecioară aleasă ca o floare a omenirii;
Bucură-te, ceea ce eşti şi vei fi cea mai lăudată;
Bucură-te, Maica Domnului;
Bucură-te, Împărăteasa îngerilor;
Bucură-te, cea pentru care Dumnezeu a umplut lumea cu icoane făcătoare de
minuni;
Bucură-te, Poarta Întrupării;
Bucură-te, veşnic arătătoarea Pruncului Dumnezeiesc;
Bucură-te, răsadul cel bun, urmaşa Evei;
Bucură-te, împlinirea aşteptărilor celor de demult;
Bucură-te, mirarea cetelor îngereşti;
Bucură-te, Maică smerită a lui Dumnezeu;
Bucură-te, Floarea smereniei, Fecioară Maică!
Condacul al 2-lea
Viaţa Maicii Sfinte a fost un neîntrerupt „Aliluia”, pentru care îngerii s-au
înfricoşat şi capul şi-au plecat, recunoscând-o pe dânsa drept Împărăteasa lor
preaslăvită, cea mai frumoasă floare înflorită în toată omenirea.
Icosul al 2-lea
Coborându-se Fecioara de mică în adâncurile nebănuite de noi ale smereniei,
Domnul a binecuvântat-o mai mult decât pe toţi şi prin glasurile îngereşti şi
omeneşti o laudă aşa:
Bucură-te, Măicuţa durerilor;
Bucură-te, ceea ce suspini pentru toate sufletele;
Bucură-te, ceea ce te bucuri de mântuirea noastră;
Bucură-te, ceea ce ai zis: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”;
Bucură-te, chipul desăvârşit al smereniei;
Bucură-te, Învăţătoarea noastră întru ale tăcerii şi modestiei
Bucură-te, ceea ce ne dai speranţă şi putere pe calea nevoinţei;
Bucură-te, cel mai frumos palat al lui Dumnezeu;
Bucură-te, întâia biserică sfinţită;
Bucură-te, cutremurarea iadului;
Bucură-te, Izgonitoarea setei de răzbunare;
Bucură-te, Încurajatoarea celor nebăgaţi în seamă de lume;
Condacul al 3-lea
Lacrimile Preacuratei s-au făcut pentru noi izvor de bunătăţi, de milă şi de har,
curgând nesecat prin icoanele sale lăsate lumii. Iartă-ne, Măicuţa noastră, a
oropsiţilor, pentru durerile pe care ţi le pricinuim prin greşelile noastre. Pentru
toate lacrimile sfinte vărsate pentru noi, Îi cântăm cu smerenie Fiului tău:
Aliluia!
Icosul al 3-lea
Nimeni nu a mai plâns pe pământ şi în cer mai cu durere decât Maica lui
Dumnezeu. Şi nu numai la moartea Fiului ei pe Cruce, când prin inimă i-a trecut
sabie, după proorocie, ci şi atunci când a văzut moartea sufletească a fiecăruia
dintre noi, iar lacrimile ei au rodit bucurie şi întoarcere la Dumnezeu a multora,
pentru care îi cântăm Fecioarei aşa:
Bucură-te, smerenie înlăcrimată;
Bucură-te, ceea ce te bucuri pentru întoarcerea noastră la Dumnezeu;
Bucură-te, cea mai cinstită fiică a Evei;
Bucură-te, ceea ce porţi cel mai frumos şi mai slăvit nume, Marie;
Bucură-te, Împărăteasa care nu trece cu vederea pe niciuna din slugile sale;
Bucură-te, smerenie în laudă;
Bucură-te, Ghiocelul omenirii;
Bucură-te, după cum ţi-a spus Arhanghelul;
Bucură-te, cu o bucurie mai mare decât a Evei în Rai;
Bucură-te, mai mult decât Sfânta Elena la găsirea Crucii;
Bucură-te, alături de Fiul tău, în cer;
Bucură-te, strigătul de biruinţă al Evei celei mult-întristate;
Condacul al 4-lea
Noi nu putem răbda cât ai răbdat tu pentru omenire. Noi nu putem înţelege
durerile sufletului tău smerit, o, Maică. Iartă-ne puţinătatea credinţei, a nădejdii
şi a dragostei şi primeşte din partea noastră, ca dar, cântarea către Fiul tău:
Aliluia!
Icosul al 4-lea
Cei care au crezut că te-au înţeles pe deplin s-au cufundat în mândrie şi înşelare,
iar cei care s-au smerit, îngenunchind înaintea icoanei tale, au primit de la
Dumnezeu, prin tine, revărsarea harului. De aceea îţi mulţumim, grăind:
Bucură-te, răbdarea fără cârtire;
Bucură-te, smerenie nepoticnită;
Bucură-te, taină adâncită şi neînţeleasă;
Bucură-te, Împărăteasa noastră cea plină de bunătate şi dăruire;
Bucură-te, Maică Sfântă ce împodobeşti bisericile cu icoana ta;
Bucură-te, prietena omenirii;
Bucură-te, rugătoarea noastră în cer;
Bucură-te, sufletul cel mai strălucitor;
Bucură-te, ceea ce te-ai transformat în bucuria credincioşilor;
Bucură-te, ocrotirea noastră;
Bucură-te, cea nedescrisă de cuvinte;
Bucură-te, Maică, în faţa căreia graiul omenesc se retrage neputincios;
Condacul al 5-lea
Nu e nimeni care să nu fi auzit de numele tău cel sfânt, Preacurată Fecioară
Maria. Cei care nu l-au cinstit, mult au pierdut, iar cei care l-au păstrat în inimă
cu evlavie, închinându-ţi-se ca Maicii lui Dumnezeu, au fost răsplătiţi de Fiul
tău cu împlinirea rugăciunilor, la vreme potrivită. De aceea noi, credincioşii, îi
cântăm Fiului tău împreună cu îngerii: Aliluia!
Icosul al 5-lea
Pământul s-a umplut de biserici, dintre care nenumărate poartă hramul tău, al
preasfintelor tale sărbători, Fecioară Maria. Ele sunt buchetul de flori pe care ţi-l
oferim împreună cu rugăciunile noastre dinaintea icoanelor tale. Ajută-ne, Maică
a Domnului şi a noastră, ca să ne păstrăm credinţa iubitoare, neschimbată, până
la sfârşit, şi să-ţi putem cânta în veşnicie aşa:
Bucură-te, ajutătoarea noastră de zi cu zi;
Bucură-te, darul nostru de la Dumnezeu;
Bucură-te, ceea ce ne-ai fost dată ca Maică;
Bucură-te, că suntem nevrednici de mila ta cea mare;
Bucură-te, că fără tine ne-am poticni la vreme de încercare;
Bucură-te, miluitoarea noastră cea fără părtinire şi neobosită;
Bucură-te, sporitoarea darurilor date nouă de Dumnezeu;
Bucură-te, înţelepţirea noastră neştiută;
Bucură-te, Rai înflorit pe pământ;
Bucură-te, perlă ascunsă, cu chip blând;
Bucură-te, cea îmbrăcată pururea în haina cea strălucitoare a smereniei;
Bucură-te, ceea ce ne înţelegi dorurile şi durerile;
Condacul al 6-lea
Milioane de minuni au răsărit, ca stelele pe cerul lumii, prin mijlocirea ta,
Fecioară. Ele nu se opresc până la sfârşitul lumii, până la ultimul strigăt al
vreunui credincios către tine. Uimiţi de bunătatea ta, îngerii Îi cântă lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 6-lea
Viaţa fiecărui creştin este presărată cu minuni ale Maicii Domnului, ştiute şi
neştiute. De multe ori, Preacurata nu aşteaptă cererea noastră, pentru a ne ajuta,
ci fiind o Maică plină de iubire şi răbdare, ne îndreaptă pe calea mântuitoare,
dorind să ajungem biruitori alături de Fiul ei şi de dânsa, în Raiul redeschis.
Plini de cucernicie, ştiind că de multe ori am uitat să-i mulţumim Fecioarei
Maici, noi îi cântăm acum aşa:
Bucură-te, bucură-te cu bucurie nesfârşită;
Bucură-te, ceea ce ne dăruieşti bucurii duhovniceşti;
Bucură-te, Maică izvorâtoare de minuni;
Bucură-te, ceea ce ne deschizi ochii sufletului asupra bunătăţilor netrecătoare;
Bucură-te, că ne scoţi din valurile lumii şi ne duci spre pacea lină;
Bucură-te, ceea ce ne ajuţi să ne ruşinăm de păcatele noastre;
Bucură-te, vas ales al smereniei;
Bucură-te, că ne sprijini la necaz, ca să înţelegem mâna Proniei în toate;
Bucură-te, templul cel slăvit al Duhului Sfânt;
Bucură-te, Maica bucuriei, smereniei şi răbdării;
Bucură-te, cea mult cântată şi mult lăudată;
Bucură-te, Fecioară cu cel mai bun nume;
Condacul al 7-lea
Atunci când frica şi jalea vor cuprinde omenirea, la Judecata de Apoi, când
cărţile îngerilor se vor deschide şi nu va fi loc de fugă pentru nimeni, şi atunci
mila ta va îmbrăţişa făptura, încât tu vei mijloci la Dreptul Judecător pentru
iertarea păcatelor noastre, Născătoare de Dumnezeu.Temându-ne de clipele
acelea, alături de îngerii cei buni cântăm cu umilinţă: Aliluia!
Icosul al 7-lea
La tine nu este pedeapsă fără timp de îndreptare, la tine nu este faţă îndelung
întoarsă de la cei păcătoşi, la tine nu este oprire a izvorului minunilor, Fecioară
Maria. De aceea noi, cei păcătoşi, te strigăm să ne ajuţi, să ne schimbăm viaţa,
să urmăm calea pocăinţei şi să îţi cântăm:
Bucură-te, Maică a milei;
Bucură-te, ceea ce ne ajuţi întotdeauna;
Bucură-te, fericire în smerenie;
Bucură-te, Fecioară strălucitoare;
Bucură-te, Maica Soarelui veşnic;
Bucură-te, Apărătoarea noastră în faţa Dreptului Judecător;
Bucură-te, Floare între florile Raiului;
Bucură-te, mâna întinsă păcătoşilor;
Bucură-te, ceea ce plângi pentru păcatele noastre;
Bucură-te, izvor de pocăinţă;
Bucură-te, Maică a creştinilor, lăsată nouă de Hristos;
Bucură-te, mângâierea noastră;
Condacul al 8-lea
Cu câtă seninătate ai stat, Maică, înaintea încercărilor vieţii, învelindu-te cu
haina dragostei de Fiul tău şi Dumnezeu şi împodobită fiind cu o cunună de
smerenie neţărmuită. Pentru aceasta, îngerii ţi-au slujit şi îţi slujesc cu bucurie,
cântând Fiului tău preaiubit: Aliluia!
Icosul al 8-lea
Aşa a binevoit Dumnezeu, ca să Se facă Om şi să aibă drept Maică pe cea mai
frumoasă şi mai smerită dintre fecioarele lumii, pe Maria, fiica Anei. Îţi
mulţumim, Doamne, că prin dânsa Tu ai căutat spre noi, ca să ne afli. Căci noi
suntem oile cele pierdute, care suspină să le găseşti, grăind către Maica Ta aşa:
Bucură-te, mărgăritarul cel mai de preţ al pământului;
Bucură-te, lună între stelele Raiului;
Bucură-te, Maica lui Dumnezeu (Theotokos);
Bucură-te, cea anunţată de proorocii din vechime;
Bucură-te, ceea ce ai fost lăudată de Elisabeta;
Bucură-te, bucuria păstorilor veniţi la iesle;
Bucură-te, uimirea magilor veniţi din Răsărit;
Bucură-te, cea către care dreptul Simeon s-a închinat şi a profeţit;
Bucură-te, ceea ce ai plecat în Egipt, la sfatul îngerului;
Bucură-te, cea sub ochii căreia a crescut Pruncul dumnezeiesc;
Bucură-te, iubire de mamă pentru neamul creştinilor;
Bucură-te, cea mult cinstită de către Sfinţii Apostoli;
Condacul al 9-lea
Dorind să-ţi arate cinstea şi supunerea pe care ţi le poartă, Mântuitorul nostru,
Domnul Iisus Hristos, a săvârşit prima Sa minune la îndemnul tău părintesc,
Fecioară Maria, pe când vă aflaţi la o nuntă din Cana Galileii. Îţi mulţumim
deci, ajutătoarea noastră, începătoarea minunilor, şi cu umilinţă Îi cântăm lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 9-lea
Pentru mila şi ruga ta, Fecioară, Domnul a transformat apa în vinul cel bun, în
Cana Galileii, învăţându-ne că aşa va fi pentru noi, cei păcătoşi, trecerea de la
moarte la viaţă. Ne închinăm ţie, Maică şi Fecioară, şi te lăudăm grăind:
Bucură-te, cea plină de milă şi de har;
Bucură-te, ceea ce nu ne treci cu vederea de-a lungul vieţii noastre;
Bucură-te, rugătoarea noastră puternică;
Bucură-te, cea ale cărei rugăciuni sunt mereu ascultate;
Bucură-te, Preasfântă care ai pogorât cerul pe pământ;
Bucură-te, deschizătoarea uşii milei;
Bucură-te, smerenie îmblânzitoare;
Bucură-te, gând curat împodobit cu modestie;
Bucură-te, lacrimă sfinţită a pământului;
Bucură-te, cea care te-ai făcut pricina celei dintâi minuni a lui Iisus;
Bucură-te, ajutătoarea familiilor creştine;
Bucură-te, ocrotitoarea copiilor;
Condacul al 10-lea
În lumea aceasta durerea nu conteneşte, suspinul nu se opreşte. Bucuria este
trecătoare şi prea puţină pentru sufletele noastre însetate de veşnicie. Multă
mângâiere şi alinare primim noi de la icoana Fecioarei Maria, rugându-ne cu
credinţă. Bucuria cea veşnică să o ceri pentru noi, Fecioară, ca să putem cânta
Domnului în vecii nesfârşiţi: Aliluia!
Icosul al 10-lea
Exemplu de smerenie şi de răbdare ne este nouă Maica Preasfântă. Când suntem
copleşiţi şi însinguraţi ne ridicăm ochii spre icoana dânsei, ştiind că nu ne-a
părăsit. Te rugăm să ne dăruieşti din dulceaţa smereniei şi blândeţii tale,
Fecioară, şi să ne ancorezi în răbdare până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti,
iar noi să te lăudăm aşa:
Bucură-te, oglindă străvezie a Raiului;
Bucură-te, ceea ce muţi din loc munţii neputinţelor noastre;
Bucură-te, curcubeul păcii şi al speranţei;
Bucură-te, alinătoarea inimilor obosite;
Bucură-te, ajutorul sărmanilor răbdători;
Bucură-te, minune tăinuită în smerenie;
Bucură-te, Maică a curăţiei sufleteşti;
Bucură-te, mănăstire în care a locuit Hristos;
Bucură-te, duioşie negrăită;
Bucură-te, preafericită şi mult-lăudată Fecioară;
Bucură-te, puritate neîntrecută de îngeri;
Bucură-te, ceea ce ne dai minunile ca o ploaie de primăvară;
Condacul al 11-lea
Ne smerim înaintea ta, Împărăteasă a blândeţii şi a bunătăţii şi îţi aducem în dar
rugăciunile noastre nevrednice. Ştim că nu le vei trece cu vederea, ci le vei
înfăţişa Fiului tău ca pe darurile celor trei Crai, cerându-I pentru noi milă, har şi
pocăinţă. Dă-ne, Maică, rugăciunea neîncetată a inimii curate, ca să-I cântăm şi
pe pământ, şi în cer, lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 11-lea
Tânjeşte sufletul nostru, Maică, după rugăciunea cea fără oprire a inimii, pe care
tu ai avut-o, învăluită în smerenia ta adâncită. Nu ne lăsa, Maică, dorul
neîmplinit, ci ajută-ne să ne transformăm în vase ale harului, în sfeşnice
nestinse, ca împreună cu femeile mironosiţe şi cu cetele nenumărate ale tuturor
Sfinţilor să te putem lăuda neîntrerupt, cântând:
Bucură-te, Maică a rugăciunii smerite;
Bucură-te, ceea ce nu ţi-ai curmat rugăciunea plină de iubire;
Bucură-te, Fecioară Maria, mijlocitoarea rugăciunii inimii;
Bucură-te, smerenie dezvăluită de Dumnezeu;
Bucură-te, Preacinstită Maică, noua Evă minunată;
Bucură-te, cea pe care şarpele cel vechi nu a putut să o ademenească;
Bucură-te, învingătoarea ispitelor prin smerenie şi iubire;
Bucură-te, prietena celor ce se ostenesc în rugăciuni şi privegheri;
Bucură-te, întăritoarea mănăstirilor ortodoxe;
Bucură-te, Floare neîntinată şi neveştejită a fecioriei şi smereniei;
Bucură-te, ceea ce ne îndemni la Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Fiului tău
iubit;
Bucură-te, Maica Mântuitorului lumii;
Condacul al 12-lea
Nu îndrăznim să privim chipul tău preafrumos din icoană, în care străluceşti ca o
Împărăteasă a lumii. Cu capul plecat te rugăm, Maică a noastră, să nu ne lipseşti
în viaţa cea veşnică de vederea chipului tău minunat şi a Fiului tău Celui
biruitor. Primeşte, Doamnă şi Stăpână, firava noastră rugă, din inimă zdrobită,
ca glasul nostru să se poată împleti în eternitate cu cel îngeresc într-un neoprit:
Aliluia!
Icosul al 12-lea
Inima noastră plânge, Maică, după vederea ta neîncetată, ca Doamnă şi
Împărăteasă în Rai, alături de Dumnezeu, de Îngeri şi de Sfinţi. Ajută-ne şi
învaţă-ne să urcăm acolo, pe treptele rugăciunii smerite, având darul
discernământului, pentru care să îţi mulţumim cu umilinţă:
Bucură-te, Doamna noastră preacinstită;
Bucură-te, strălucire plină de iubire;
Bucură-te, ceea ce ai bucurat pe părinţii tăi cei credincioşi;
Bucură-te, cântec în acorduri de smerenie şi har;
Bucură-te, ciocârlia lumii, ceea ce te-ai înălţat cel mai mult spre Soarele neapus;
Bucură-te, privighetoare ce ne alini dorurile cele curate ale inimii;
Bucură-te, slava şi frumuseţea omenirii;
Bucură-te, scară împodobită spre cer;
Bucură-te, psaltire alungătoare a demonilor;
Bucură-te, cea mai strălucitoare biserică a noastră;
Bucură-te, Regina Îngerilor şi a Sfinţilor;
Bucură-te, ceea ce ne aştepţi în Raiul lui Hristos;
Condacul al 13-lea (de 3 ori)

O, Floarea smereniei, Maica bunătăţii şi a iubirii neţărmuite, Fecioară Maria,
ajută-ne pe calea acestei vieţi, dăruindu-ne răbdare şi rugăciune smerită, cuget
plecat şi ochi deschişi ai sufletului, ca să te putem slăvi pururea în Raiul
duhovnicesc, unde ne aştepţi cu dragoste, de-a dreapta Fiului tău. Şi atunci,
mântuiţi, să-I putem cânta Lui, neîncetat: Aliluia!
Apoi se zice iarăşi:
Icosul 1
Îngerii, înaintea oamenilor, ţi s-au închinat, Fecioară smerită şi de toţi lăudată,
iar Arhanghelul Gavriil a fost trimis să-ţi spună vestea cea de taină, pe care ţi-a
dezvăluit-o Dumnezeu numai ţie:
Bucură-te, Maica Smereniei;
Bucură-te, Fecioară aleasă ca o floare a omenirii;
Bucură-te, ceea ce eşti şi vei fi cea mai lăudată;
Bucură-te, Maica Domnului;
Bucură-te, Împărăteasa îngerilor;
Bucură-te, cea pentru care Dumnezeu a umplut lumea cu icoane făcătoare de
minuni;
Bucură-te, Poarta Întrupării;
Bucură-te, veşnic arătătoarea Pruncului Dumnezeiesc;
Bucură-te, răsadul cel bun, urmaşa Evei;
Bucură-te, împlinirea aşteptărilor celor de demult;
Bucură-te, mirarea cetelor îngereşti;
Bucură-te, Maică smerită a lui Dumnezeu;
Condacul 1
Celei mai smerite Împărătese, a lumii şi a îngerilor, îi aducem cereri, mulţumiri
şi laude, că s-a învrednicit a fi cea mai frumoasă floare a omenirii, întru care a
binevoit Dumnezeu a Se face Om, pentru mântuirea noastră. Iar tu, Floarea
smereniei, Maică Preacurată, dăruieşte-ne nouă din smerenia ta, ca să-L
primim pe Dumnezeu în sufletele noastre!
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
Preasfântă Fecioară, Floare a smereniei, bunătăţii şi a dragostei curate, sfeşnic

strălucitor şi plin de har, primeşte puţina noastră rugăciune şi nu ne ruşina în
cererile noastre.
Ştim că nu avem fericirea inimii curate, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, şi nici
fericirea celor smeriţi, pentru a fi mângâiaţi de harul necreat. De asemenea, nici
de celelalte Fericiri, propovăduite de Fiul tău, nu ne-am apropiat. Nefericiţi şi
zbuciumaţi, singuri vinovaţi de nefericirea noastră, strigăm către tine, Maică şi
Învăţătoare a noastră, ca să ne ajuţi să urcăm pe cele nouă trepte ale Fericirilor,
către Fiul tău Dumnezeiesc, de care nu vrem să ne lipsim nici acum şi nici în
vecii cei fără de timp.
Primeşte această zdrobire a inimii noastre sălbăticite şi cere pentru noi mila
cerească şi puterea de a ne recunoaşte şi spovedi cu sinceritate păcatele cele de
voie şi pe cele fără de voie, ca să ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine, cele
dăruite nouă spre viaţa veşnică.
Nu ne uita, Maică a creştinilor, Maica noastră, bucuria noastră în întristări şi

sprijinitoarea noastră în necazuri şi dă-ne curajul mărturisirii dreptei-credinţe
prin fapte bune, în toate zilele vieţii noastre. Amin.
Rugăciune de mulţumire către Maica Domnului
Nu ne vom opri elanul inimii numai la cereri şi laude, ci dorim din tot sufletul
să-ţi mulţumim pentru întreg ajutorul văzut şi nevăzut, Regină înfrumuseţată,
Preasfântă Maică a Împăratului făpturii.
Ne adăugăm mulţumirea la izvorul de recunoştinţă al tuturor credin-cioşilor,

care curge neîncetat spre tine şi spre Fiul tău, fiind plin de lacrimi de bucurie
pentru rugăciunile ascultate şi pentru inima odihnită la lumina Adevărului
veşnic.
Îţi mulţumim cu smerenie, înaintea icoanei tale, Preacinstită Maică!
Îţi mulţumim cu lacrimi, cu rugăciuni, cu acatiste şi cu cântări duhovniceşti!
Îţi mulţumim în fiecare zi a vieţii noastre, cu gândul plin de recunoştinţă! Amin.

Pravilă mică de rugăciune - Bogorodişnaia (Bogorodicina) (Născătoare de
Dumnezeu)
(adică citirea de 150 de ori a cântării aduse din ceruri de către Arhanghelul
Gavriil ca închinăciune Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu).
« Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură -Te ! Ceea ce eşti plină de har,

Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul
sufletelor noastre ».
Această pravilă a fost dată de Maica Domnului însăşi în veacul al VII-lea şi

odinioară era săvârşită de către toţi creştinii. Mai pe urmă însă a fost dată uitării.
Preacuviosul Serafim de Sarov a amintit de acesta pravilă. În chilia lui s-a găsit
o cărticică veche cu descrierea minunilor petrecute cu oamenii care împlineau
această pravilă.
Citirea de 150 de ori a rugăciunii «Bogorodişnaia» îi aduce creştinului un mare

folos. Domnul ne-a arătat cât de puternică este rugăciunea Preacuratei Sale
Maici înaintea Lui şi cât de eficient este ajutorul acordat de Ea; în cele mai
dificile împrejurări şi cu totul pe neaşteptate Ea ne-a întins mâna Sa
izbăvitoare…
Citirea de 150 de ori a rugăciunii «Bogorodişnaia» îndepărtează mânia lui
Dumnezeu şi chiar verdictul judecătorului Cunoscător de inimi este amânat.
O, ce mare îndrăzneală ! «Bogorodişnaia » din focul patimilor ne scoate, din
fundul beznei ne ridică; cu această rugăciune nicicând nu vom pieri, în foc nu
vom arde, cei tulburaţi sufleteşte ne vom tămădui, cei întinaţi cu păcatele ne
vom curăţi, cei omorâţi de patimi vom învia şi vom cânta cu bucurie : «
Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te ! »
La începutul acestei pravile se citesc rugăciunile: Tatăl nostru, Uşa milostivirii

şi rugăciunea pentru părintele duhovnicesc de mântuire :
« Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia
Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre
fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel
viclean.»
« Uşa milostivirii deschide-o nouă, Binecuvântată Născătoare de Dumnezeu,

ca să nu pierim noi, cei ce nădăjduim întru Tine, ci să ne mântuim prin Tine
din nevoi, că Tu eşti mântuirea neamului creştinesc. »
«Mântuieşte, Doamne, pe părintele meu duhovnicesc (numele) şi pe toţi fiii lui

duhovniceşti şi pe fraţii noştri întru Hristos şi pe toate rudeniile cele după duh
şi după trup, întăreşte-i, apără-i şi miluieşte-i, dă-le mângâiere în scârbe şi
vindecare de boale. Doamne! Trimite-i lui harul Sfântului Duh şi pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu ajută-ne, Doamne, să ne îndreptăm
viaţa şi să ne mântuim sufletele noastre. Amin! »
Apoi, după fiecare 10 rugăciuni citim «Uşa milostivirii », după care ne rugăm
la Maica Domnului după trebuinţele fiecăruia cu cuvintele noastre, adăugând
următoarele cereri:
După primele 10 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte şi păzeşte pe toţi creştinii dreptmăritori, sporeşte-le credinţa şi
pocăinţa, iar pe cei adormiţi odihneşte-i în veşnica slavă a Domnului nostru.
După 20 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu,

mântuieşte-i şi întoarce-i în Biserica Ortodoxă pe cei rătăciţi şi căzuţi robi ai Tăi
( numele).
mântuieşte--l şi păzeşte-l pe părintele meu duhovnicesc (numele) şi cu sfintele
rugăciunile lui miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
După 40 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, potoleşte
întristările noastre şi trimite mângâiere celor scârbiţi şi bolnavi robi ai Tăi
(numele).
După 50 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-

mă de ispite şi de tot răul şi năpăstuirile.
După 60 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă

să săvârşesc toate lucrările mele intru slava lui Dumnezeu spre folosul celor
apropiaţi.
După 70 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, păzeşte-

mă de tot răul şi acoperă-mă cu cinstitul Tău omofor.
După 80 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, înviază

sufletul meu şi dăruieşte-mi rugăciune statornică, către Tine.
După 90 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi

cu milostivirea Fiului Tău şi a Stăpânului nostru, ca să-mi trimită harul
rugăciunii celei arzătoare şi osârdnice.

înduplecă-L pre Domnul nostru Iisus Hristos să mă miluiască pe mine,
păcătosul, să-mi ierte toate păcatele şi să mântuiască păcătosul meu suflet.
După 110 rugăciuni: O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, aprinde-

mă cu iubirea Ta, întăreşte-mă cu credinţă şi luminează ochii mei întunecaţi cu
păcatele.
După 120 rugăciuni : O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu,

izbăveşte-mă de gânduri deşarte şi dăruieşte-mi cuget şi inimă avântate spre
mântuire.
După 130 rugăciuni : O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, trimite-

mi pace sufletească, odihnă şi sănătate trupească.
După 140 rugăciuni : O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu,

dăruieşte-mi sfârşit paşnic şi netulburat şi călăuzeşte-mi sufletul prin vămile cele
înfricoşătoare.
După 150 rugăciuni : O, Preasfântă Stăpână Născătoare de Dumnezeu, să-mi fii

mie, Maică a lui Dumnezeu, zid nebiruit şi protectoare puternică, nu mă
respinge pe mine, păcătosul şi nevrednicul, care alerg la împărătescul Tău
acoperământ, căci Tu eşti nădejdea creştinilor şi adăpostirea păcătoşilor.
La sfârşitul Pravilei de rugăciune rostim :
«Cuvine-Se cu adevărat să Te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, Cea

pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti
mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pre Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe Tine, Cea cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim. »
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.
Doamne miluieşte! ( de trei ori)
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
Preasfântă de Dumnezeu Născătoare Fecioară, acoperă-mă şi mă păzeşte pe

mine, robul Tău, de toată răutatea sufletului şi a trupului şi de tot vrăjmaşul cel
nevăzut şi văzut.
«Bucură-Te, Ceea ce eşti cu har dăruită, Marie, Domnul este cu tine !

Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai
născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. »
Bucură-Te şi Te veseleşte, Născătoare de Dumnezeu Fecioară şi Te roagă pentru

robul Tău. Doamnă şi Stăpână a îngerilor şi Maică a creştinilor, ajută-mi mie
robului Tău.
O, Marie, cu totul fără de prihană, bucură-Te Mireasă nenuntită. Bucură-Te,

bucuria celor necăjiţi şi mângâierea celor scârbiţi, Bucură-Te hrana celor
flămânzi şi limanul celor înviforaţi. Bucură-Te, Cea mai sfântă decât sfinţii şi
decât toată zidirea mai cinstită. Bucură-Te, sfinţenia Tatălui, lăcaşul Fiului şi
umbrirea Duhului Sfânt. Bucură-Te, palatul de lumină al lui Hristos
Dumnezeului nostru, Împăratul tuturor. Bucură-te, lauda creştinilor şi
ajutătoarea cea gata a celor ce Te cheamă pe Tine.
Preasfântă Stăpâna mea, păzeşte-mă sub acoperământul Tău, căci în preacuratele

Tale mâini îmi pun duhul meu. Fii ajutătoare şi acoperământ sufletului meu în
ziua cea înfricoşătoare a judecăţii şi roagă-Te pentru mine, nevrednicul, să intru
curat şi limpezit în Rai.
Să nu mă lepezi, Doamna mea, pe mine, robul Tău, ci ajută-mi mie şi dă-mi
împlinirea cererii. Izbăveşte-mă de toată primejdia, bântuiala, nevoia şi
neputinţa şi dăruieşte-mi pocăinţă mai înainte de sfârşit. Ca prin mijlocirea şi
ajutorul Tău, mântuindu-mă în viaţa aceasta de acum de tot vrăjmaşul văzut şi
nevăzut, umblând cu plăcere de Dumnezeu în voia iubitului Tău Fiu şi
Dumnezeului nostru, iar la ziua cea înfricoşătoare a judecăţii izbăvindu-mă de
veşnica şi grozava muncă, să mă închin, să mulţumesc şi să slăvesc intru tot
sfânt numele Tău în vecii vecilor. Amin !
Bucură-te, cea plină de har !

Bucură-te, ceea ce eşti prea fericită!
Bucură-te, cea prea binecuvântată !
Domnul este cu Tine !
[Această pravilă se face în mănăstirea din Diveevo a Sfântului Serafim de

Sarov în fiecare seară, la ora 21, la procesiunea de pe Kanafka ( Drumul
Maicii Domnului, care înconjura mănăstirea). ]
Minunile Sfântului Serafim de Sarov în biserica din Chișinău ce îi poartă
hramul
Fragment din emisiunea „Cuvintele Credinței” din 7 august 2016, TV Moldova

1:
https://www.youtube.com/watch?v=ETk820FFGqA
Icoana Sfântului Serafim de Sarov din Paris!
Ziua porţilor deschise la parohia Sfântul Serafim de Sarov, din Paris
În după amiaza zilei de duminică, iunie 22, va avea loc "Ziua porţilor deschise"
la parohia Saint Séraphin Sarov (Sfântul Serafim de Sarov) şi Apărătoarea
Doamna din Paris (91, rue Lecourbe, Paris 15e). Cu această ocazie se va purta o
discuţie despre povestea unei icoane mai neobişnuite a bisericii, care îl
reprezintă pe Sfântul Sérafim de Sarov, adusă din Rusia în 1922. Ea a fost
trimisă Episcopului Euloge de către Episcopul Sérafim de Orel, care a fost
canonizat cu câţiva ani în urmă.
Scurt istoric al icoanei Sfântului Serafim de Sarov,

din Paris, de Jean Liamine
Anul 1922 - În Rusia, oraşul Orel era în plină revoluţie, ca leagăn bolşevic.
Zenaida, o tânără fată de douăzeci de ani, lua parte încă de când abia împlinise 2
ani, la viaţa cotidiană a mânăstirii de maici “Intrarea Maicii Domnului în
Biserică”, din acest oraş. Locuia alături de maica superioară, egumena
mânăstirii, Alexia (de altfel văduva Timacheff-Behring, născută la Poluektof).
De fapt, maica egumenă s-a ocupat de educaţia tinerei Zenaida imediat după
moartea prematură a mamei sale, astfel devenind practic maica sa adoptivă. Fata
fusese practic promisă, printr-un legământ făcut de mătuşa ei, drept însoţitoare,
unui nepot - Ivan Liamine (se vede că, deja, se rânduia aşa aflarea iconei la Paris
– nota trad).
Trecuseră aproape şase ani, în 1916, de când cei doi tineri fuseseră practic
“legaţi”; însă tragicele evenimente ale revoluţiei i-au separat, astfel încât Ivan a
plecat la Paris, unde Zenaida a fost şi ea chemată spre a se însoţii, aşa după cum
făcuseră jurământul.
Fata, care nu trăise altfel, decât o viaţă de mânăstire, a fost de acord şi, pentru
prima oară, merge în sud-vestul Siberiei, la Tomsk (călătorind 6 zile într-un
vagon plin cu bovine), pentru a-şi lua rămas bun de la tatăl său.
Întoarcerea sa la Orel va dura mai multe săptămâni, deoarece rămâne blocată în

Celiabinsk, întrucât traseul ei traversa linia armatei roşii, riscând chiar să fie
împuşcată, dar Dumnezeu, ca prin minune, i-a scos în faţă câţiva prieteni
(oameni de bine - nota trad) care au ajutat-o să se întoarcă la Mânăstirea din
Orel.
Înainte însă de a porni spre Paris, a găsit de cuviinţă că nu poate lua o aşa
hotărâre, fără să treacă, spre a lua binecuvântare, pe la părintele său spiritual şi
duhovnic personal, Serafim, Episcop de Orel. Acesta i-a dat binecuvântarea
călătoriei şi culmea, cu această ocazie, (programată cu ani în urmă), i-a
încredinţat o icoană mare, a Sfântului Serafim de Sarov, în care Sfântul era
reprezentat stând în genunchi, pe o piatră din pădure), icoană care s-a aflat
dintotdeauna în biroul Episcopului.
El îi cere tinerei să dăruiască această icoană, după ce va reuşi să scape cu ea,

Mitropolitului Euloge, din Paris.
Icoana, pictată pe pânză de către un călugăr din Optina, a fost deci scoasă din
rama ei, învelită într-un ştergar, şi astfel, a ocrotit-o pe tânără pe tot parcursul
călătoriei sale, prin toate controalele.
Zenaida, în cele din urmă, se îmbarcă pe o navă de croazieră care pleacă din
Sankt-Petersburg, condusă pe vas printr-o altă împrejurare ciudată (de unde se
vede planul Lui Dumnezeu), de o altă mătuşă a logodnicului său, astfel părăsind
pentru totdeauna patria sa.
La sosirea în Paris, tânăra s-a întâlnit cu Mitropolitul Euloge şi i-a înmânat
icoana Sfântului Serafim de Sarov.
Episcopul Euloge a comandat imediat o ramă pentru aceasta şi a hotărât să fie

aşezată spre închinare într-un paraclis aflat într-o frumoasă grădină a unei case
studenţeşti, la nr 91 al străzii Lecourbe, în al cincisprezecelea sector al Parisului,
acolo unde unii îşi imaginau deja o Biserică mai mare, cu hramul Sfântului
Serafim de Sarov. Aceasta a putut fi construită în anul 1933, iar icoana se află în
prezent, aşa cum Dumnezeu rânduise prin planuri numai de El ştiute, cu mulţi
ani înainte, în această biserică.
Povestită nouă, de către fiul doamnei care a adus icoana la Paris, Jean Liamine
(trad.KSLCatalin) alături de invitaţia deschisă a pr. paroh al Bisericii Sfântului
Serafim de Sarov, Paris, pentru a fi şi noi părtaşi , "Zilei porţilor deschise" ,
măcar prin cunoaşterea acestei istorioare şi prin închinarea în faţa sfintei icoane.
***
Făcătorule de minuni şi preaminunate Cuviosule cel ales al lui Hristos, grabnic

cel ce te-a preaslăvit pe tine, cântare de laudă îţi aducem ţie. Tu dar, ca cel ce ai
strigăm către tine: Bucură-te, preacuvioase Părinte Serafime, mare făcător de
minuni din Sarov!
Coliba pustnicească a Sfântului cuvios Serafim de Sarov
O bucată din piatra pe care s-a rugat Sfântul Serafim de Sarov 1000 de zile
Reprezentări iconografice din viaţa Sfântului Serafim de Sarov
Următoarele imagini de la Mănăstirea Sfântul Augustin de Hippo şi Sfântul

Serafim de Sarov, în satul Trikorfo din Grecia Centrală descrie viaţa Sfântului
Serafim de Sarov din tinereţea sa până la vârsta sa înaintată. Sfântul Serafim a
fost unul dintre cele mai mari asceţi ruşi.
El a fost născut în 1759 d.Hr. şi a murit la 2 ianuarie 1833. Serafim a fost distins
cu mare umilinţă. Atunci când întreaga lume l-a lăudat, el s-a referit la el însuşi
ca "Serafim nenorocit."
Sfântul Serafim de Sarov (desene animate)
http://www.youtube.com/watch?v=jTDh0KH0EZo&feature=player_embedded#
!
Obiecte personale ale Sfântului Serafim de Sarov
Icoane - Sfântul care ne întâmpină pe toţi cu ,,Hristos a înviat! Bucuria
mea"
Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi

blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: “Bucuraţi-
vă, Hristos a înviat!”
Sfântul Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. În
învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci
mii de inimi se vor mântui în preajma ta".
„Dobândeşte pacea - spunea el - şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău.
Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să
le ofere celorlalţi lumina necesară raţiunii lor“.
„Veselia nu este un păcat, maică. A spune un cuvânt bun, prietenos sau plin
de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui
Dumnezeu e un lucru plăcut şi dorit de Dumnezeu“.
„Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această
lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în
sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“, mărturisea
din experienţă sfântul.
Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeaşi fire cu noi şi poartă acelaşi
nume al lui Hristos (de creştini), ci fugim de păcatele făcute de ei, ca să nu
cădem şi noi în aceleaşi curse, căci aşa i s-a spus şi marelui Arsenie: «Fugi de
lume şi te mântuieşte!»
“Virtutea nu este o pară pe care s-o înghiţi dintr-o dată. Căci nu este uşor ca
cineva să biruiască deşertăciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur şi
încercat numai după ce, cu ajutorul rugăciunii, suportă numeroasele ispite ce-
i vin fără voia lui. Răbdarea este sârguinţa sufletului în lucrarea lui.”
“Pacea sufletească se obţine prin dureri. Semnul vieţii duhovniceşti este
adâncirea omului înlăuntrul său şi tainica lucrare în inima sa.”
“Imaginaţia este puntea dracilor către minte şi apoi către suflet.”
„Lucrarea să se facă cu mâinile, iar buzele să spună rugăciunea”.
“Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai
mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la
îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt”.
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la
Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi
la smerenie.
“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate
să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.
Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-
şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu,
această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi
străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre
Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.
Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă
frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).
Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul
Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său
curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după
cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps.
53, 7).
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum
lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă
este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de
trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul
său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea
cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.
Icoană - Schitul Sfântul Serafim de Sarov, Poceaev
Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi
de zdrobire: “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit prin căinţă.
Dumnezeu niciodată nu va dispreţul inima zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19).
Icoană - Mănăstirea Kitaev, Ucraina
Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar
cu privirea.
Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te
duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui
Hristos: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Matei 5,
44).
Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai
întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine.
Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să
osândeşti un lucru rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.
Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate
uneltirile vrăjmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea
gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu.
Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te
osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci
pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.
Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem
pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne,
nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).
St. Herman of Alaska and Seraphim of Sarov
Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub
îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.
“Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne
tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decât pacea
întru Hristos Domnul. Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de
asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii.
“Nu trebuie să-ţi deschizi inima în faţa altora fără trebuinţă. Dintr-o mie se
poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi
înşine n-o păstrăm în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi
păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile
omeneşti, iar cu omul înzestrat cu înţelepciune duhovnicească trebuie să
vorbeşti despre cele cereşti”.
Îndeosebi îi sfătuia pe credincioşi să aibă mereu în minte pomenirea lui
Dumnezeu şi, de aceea, să cheme neîntrerupt numele sfânt repetând
rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. La acesta, zicea, trebuie să se afle toată
atenţia şi toată mintea ta. Oriunde te-ai afla, orice ai face, trebuie să rosteşti
neîntrerupt cu buzele şi cu inima dumnezeiescul nume. Astfel vei găsi odihnă,
vei ajunge la curăţia sufletului şi trupului, Se va sălăşlui înlăuntrul tău Duhul
Sfânt, izvorul tuturor bunătăţilor, Care te va duce la sfinţenie.
Îi primea cu deosebită bucurie pe vizitatorii care arătau pocăinţă sinceră şi
râvnă pentru viaţa creştină. După discuţie le spunea să-şi plece capul, atingea
de el epitrahilul şi îi punea să citească împreună cu el următoarea rugăciune
de pocăinţă: „Am păcătuit, Doamne, sufleteşte şi trupeşte, cu lucrul, cu
cuvântul, cu cugetul şi cu gândul şi cu toate simţurile mele: vederea, auzul,
mirosul, gustul, pipăitul, cu voie sau fără de voie.
Sfântul Serafim de Sarov: „Bucuria mea, te rog, sârguieşte-te să-ţi
dobândeşti pacea duhului”. Aşa rostea cu bunătate Sfântul Serafim de Sarov,
unul dintre cei mai iubiţi Sfinţi din timpurile noastre. „Înseamnă a ne aduce
pe noi înşine într-o aşa stare, încât duhul nostru să nu se tulbure de nimic,
încât în faţa oricărei întristări, clevetiri, defăimări şi prigoniri să fim întocmai
ca nişte morţi sau ca nişte oameni cu desăvârşire muţi, surzi şi orbi.”
Trebuie, zicea, să vedem viaţa noastră ca pe o lumânare aprinsă. Ceara este
credinţa noastră, fitilul nădejdea, iar flacăra este dragostea care le uneşte pe
toate. Îndreptându-ne atenţia asupra unei lumânări aprinse vom avea înainte
începutul, continuarea şi sfârşitul vieţii noastre. Deoarece, precum se topeşte
ceara, aşa se împuţinează în fiecare clipă viaţa noastră şi ne apropiem de
sfârşit. Acest gând va micşora risipirea minţii din biserică şi va mări dogoarea
rugăciunii şi a păzirii sfintelor porunci, încât viaţa noastră să se asemene cu o
lumânare din ceară curată.
În pădurea întunecoasă, la jumătatea drumului dintre chilia lui şi mănăstire,
se află o piatră de granit neobişnuit de mare. Părintele Serafim şi-a amintit de
nevoinţele severe ale sfinţilor stâlpnici şi s-a hotărât să practice această formă
de asceză. S-a urcat pe piatră noaptea, ca să nu-l vadă nimeni, şi acolo se ruga
fie în picioare, fie în genunchi, cu mâinile înălţate ca Sfântul Pahomie, şi
rostind strigătul vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”
Totdeauna îl binecuvânta pe Dumnezeu şi zicea: „Nu nouă, Doamne, nu
nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Psalmi 113, 9).
,,Scopul vieţii creştineşti este dobândirea harului Duhului Sfânt. Dobândeşte
pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui”

Serafim de Sarov (1759-1833)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Serafim de Sarov (1759-1833)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfântul cuvios Serafim de Sarov (1759-1833)

Se pun stihirile pe 4, glasul al 4-lea:

Mulţimea popoarelor celor cu numele lui Hristos numite, adunându-se astăzi,

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Veseleşte-te şi te bucură întru Domnul, locaşul Sarovului, că întru tine a răsărit

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. (a Născătoarei de Dumnezeu)

Se pun stihirile, glasul al 3-lea:

Ieşind din locaşurile părinteşti, cuvioase părinte Serafime, şi ajungând în oraşul

Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor Lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Înainte stătătoare şi acoperământ tu eşti, Preacurată; izbăveşte-ne pe noi din

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Troparul Sfântului Serafim (vezi la sfârşitul Vecerniei mari).

După Psalmul 103,

se cântă: Fericit bărbatul..., starea întâi. La Doamne strigat-am..., se pun stihirile

Astăzi adunările credincioşilor se bucură întru pomenirea ta, cuvioase părinte

Fericit este locaşul de la Diveevo, cel ce te are pe tine, cuvioase părinte

De când ai intrat, cuvioase, în pustiul Sarovului, te-ai lepădat de voia ta până la

Minunate sunt tainele Tale, Hristoase Dumnezeule, că pe cuviosul Serafim l-ai

O, prea slăvită minune, al creştinătăţii luptător în Sarov se arată şi către

O, prea slăvită minune, că iată, în locaşul Sarovului, fericitul Serafim ni se arată

Slavă..., glasul al 5-lea:

Veniţi adunările credincioşilor, cu cântări de laude să prea slăvim astăzi pe

Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; În Marea Roşie...

Din Înţelepciunea lui Solomon, citire:

Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În

Din Înţelepciunea lui Solomon, citire:

Din Înţelepciunea lui Solomon, citire:

Dreptul de va ajunge să se sfârşească, întru odihnă va fi. Că bătrâneţile cinstite

Se pun stihirile cuviosului, glasul al 2-lea:

Veniţi mulţimea călugărilor, cu bună cucernicie să lăudăm astăzi pe cuviosul

Prea luminată şi dumnezeiască pomenirea ta, cuvioase Serafime, a uimit pe îm-

Slavă..., glasul al 5-lea:

Bucură-te astăzi pământule al Rusiei şi întregule pământ şi te veseleşte locaşule

Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; Biserică şi uşă eşti...

Se pun stihirile, glasul al 5-lea:

Podobie: Bucură-te, Cruce...

Bucură-te dimpreună vorbitorule cu îngerii, prea cuvioase Serafime, că vieţuind

Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor Lui.

Bucură-te, cuvioase Serafime, cela ce ai povăţuit pe toţi să păzească credinţa lui

Slavă..., glasul al 6-lea:

Prea cuvioase părinte Serafime, cine va putea mărturisi toate ostenelile şi

Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu; Făcătorul si Izbăvitorul meu...

Troparul, glasul al 4-lea: Din tinereţe ai iubit pe Hristos, fericite, şi Aceluia

Slavă..., glasul al 3-lea

Şi acum..., a Născătoarei-Învierii; Pe tine ceea ce ai mijlocit....

După prima catismă, se pune sedealna, glasul al 3-lea:

Podobie: De frumuseţea fecioriei tale şi de prea luminată curăţia ta Gavriil mi-

Cu semnul crucii şi cu rugăciunea ispitele vrăjmaşului biruind, prin post şi prin

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei

După a doua catismă, se pune sedealna, glasul 1:

Slavă..., Şi acum..., a Născătoarei de Dumnezeu

Lăudaţi pe Domnul că este bun Domnul. Aliluia

Că pe Iacov şi-a ales Lui de moştenitor. Aliluia

Că eu am cunoscut că este mare Domnul. Aliluia

Toate câte le-a voit în ceruri sus El le-a tocmit. Aliluia

El ridică nori prin nori spre ploaie tuturora dând. Aliluia

Trimis-a semne şi minuni în mijlocul acelei lumi. Aliluia

Şi-a dat pământul lor poporului iubit al Său. Aliluia

Bine este cuvântat Domnul nostru Dumnezeu. Aliluia

Stihira: Fericimu-te pe tine, prea cuvioase părinte Serafime, şi cinstim sfântă

După Polieleu, se pune sedealna, glasul al 2-lea: