Cugetare la prima Epistolă

a sfântului Apostol Pavel către Timotei,

cugetare legată cu precădere
de viaţa monahală
Cuvântul lui Dumnezeu e o diată: celor ce îl primesc, le aduce moştenirea mântuirii şi
fericirii.
Dragostea se naşte din curăţia inimii, conştiinţa fără pată şi credinţa nefăţarnică (1
Tim. 1,5).
Lucrează virtuţile acestea, păzind luarea aminte la sine şi tăcerea ca să ajungi la
dragoste, care e culmea şi suma desăvârşirii creştine.
Curăţia inimii este stricată prin primirea gândurilor păcătoase şi mai ales a celor de
curvie; neprihăni-rea conştiinţei - prin păcatele cele cu voia; credinţa slăbeşte prin
nădăjduirea în mintea proprie, prin făţărnicie şi iubire de sine.
Cel ce voieşte să cugete despre adevăr fără să aibă luminare de sus nu face decât să se
dedea la împreu-nă-vorbiri şi certuri deşarte, să se abată de la calea care duce la
dragoste (1 Tim. 1,6-7).
Din cugetarea la adevăr făcută înainte de vreme, în lucruri mai presus de ştiinţa
cugetătorului, cu slavă deşartă, s-au născut eresurile, rătăcirile şi hulele împotriva lui
Dumnezeu.
Statornicia în mărturisirea ortodoxă a dogmelor de credinţă este hrănită şi păzită prin
faptele credinţei şi neprihănirea conştiinţei.
173
Cei ce nu au drept călăuză credinţa în faptele lor şi strică neprihănirea conştiinţei prin
abaterea de bună voie în păcat nu vor putea păzi în cuvenita curăţie şi dreptate ştiinţa
despre dogme pe care o au: această ştiinţă, fiind ştiinţă despre Dumnezeu, cere
neapărat curăţie a minţii, care e proprie numai celor cu obiceiuri bune şi cu întreagă
înţelepciune (1 Tim. 1,19).
Unul e Dumnezeu şi Unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Dumnezeu-
Omul, Iisus Hristos (1 Tim. II, 5). Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu fără acest
Mijlocitor. Cel ce leapădă pe Mijlocitor leapădă şi pe Dumnezeu. Cel ce tăgăduieşte pe
Fiul nici pe Tatăl nu-L are. Cel ce nu crede în Fiul nu va vedeea viaţă, ci mânia lui
Dumnezeu rămâne peste el (1 In. II, 23; In. HI, 36).
înţelegerea duhovnicească stă în cunoaşterea Adevărului prin credinţă. Mai întâi este
dobândită cunoştinţa credinţei; credinţa, împropriindu-se creştinului, preschimbă
înţelegerea lui descoperindu-i Adevărul, care este Hristos.
Cei care au atins vârsta bărbăţiei întru Hristos primesc rugăciunea neîncetată, pe care o
săvârşesc în taina cămării sufletului în tot locul şi în toată vremea. Creştinul primeşte
rugăciunea neîncetată atunci când voia lui şi lucrarea lui, care atârnă de voie, vor fi
înghiţite de înţelegerea, dorirea şi plinirea voii lui Dumnezeu. Prin aceasta se
sălăşluieşte în inimă credinţa vie, simplitatea evanghelică, pacea lui Dumnezeu cea
străină de toată tulburarea.
Un astfel de prunc înţelegător vede necontenit neputinţa sa, crede necontenit, însetează
şi flămânzeşte necontenit de dreptatea lui Dumnezeu, şi ca atare se roagă neîncetat (1
Tim. II, 8).
Virtuţile deosebit de trebuincioase isihastului sunt: blânda supunere faţă de Dumnezeu,
aplecarea spre tăcere, depărtarea de împreună-vorbiri, chiar şi de
174
cele altminteri folositoare, dar care înstrăinează de împreună-vorbirea cu Dumnezeu şi
strică liniştirea (isihia) inimii. Isihastul poate fi, mai ales la începutul nevoinţei sale,
atras de întipăririle dinafară. El luptă împotriva acestei neputinţe rămânând cu răbdare
în chilie, fugind de întâlnirile cu cei cunoscuţi şi de toate felurile împrăştierii (1 Tim.
II, 11-12).
Monahului tuns de curând nu se cuvine să i se încredinţeze răspunderi de însemnătate,
fiindcă el poate lesne să se trufească şi să fie supus şi altor curse ale diavolului (1 Tim.
III, 6-7).
Ştiinţa de taină şi simţirea credinţei se păstrează prin curăţia conştiinţei.
Biserica Dumnezeului Celui Viu e stâlpul şi întărirea adevărului. Drept aceea,
Dumnezeu este numit aici „Viu" fiindcă El lucrează. El lucrează în toţi credincioşii
prin taine, iar în cei aleşi, pe deasupra, şi prin daruri harice vădite, de multe feluri.
Aceasta e dovada tăriei şi neclintirii în adevăr a Bisericii Ortodoxe. Dimpotrivă,
Bisericile heterodoxe, măcar că se împodobesc cu numele de „Biserici ale lui Hristos",
măcar că-L recunosc pe Dumnezeu, Acesta este pentru ei nelucrător, ca şi cum ar fi
mort (pentru morţi şi cel viu este mort!), ceea ce dovedeşte că ele s-au clătinat, n-au
dăinuit întru adevăr.
Mare e taina bunei cinstiri (1 Tim. EI, 16)! Dumnezeu S-a arătat în trup; a arătat că
este Dumnezeu prin Duhul Său, adică prin învăţătura Sa, care e duh şi viaţă, prin
faptele Sale, săvârşite cu degetul lui Dumnezeu, prin dăruirea Duhului Sfânt
oamenilor. Im-brăcându-Se cu trup, El S-a făcut văzut nu numai pentru oameni, ci şi
pentru îngeri, pentru care e nevăzut după Dumnezeire81. Păgânii, ce piereau din pricina
necunoştinţei de Dumnezeu, au auzit propo-
175
văduirea mântuirii. învăţătura despre Dumnezeu este primită nu de înţelepciunea
pământească, nu de cugetarea înaltă, nu de erudiţia cuprinzătoare, nu de cele bogate,
înalte şi slăvite ale lumii, ci de zălogul cel smerit al inimii - credinţa. Cei care au crezut
în Dumnezeu devin ai Lui şi, înălţaţi fiind prin har deasupra a tot ce este vremelnic,
dobândesc ştiinţa de taină, cea din cercare, că El S-a înălţat la cer şi va înălţa acolo
dimpreună cu Sine pe toţi adevăraţii Săi credincioşi.
Cei care nu şi-au întărit şi dezvoltat credinţa cea din auzire prin faptele credinţei sunt
lesne amăgiţi de învăţătura minciunii, care ia cu făţărnicie chipul adevărului (1 Tim.
IV, 1).
Nevoinţele trupeşti spre puţin sunt folositoare (1 Tun. IV, 8), adică ele pot doar
îmblânzi, nu dezrădăcina, patimile; iar buna cinstire, care stă în nevăzuta îndeletnicire
a minţii şi a inimii, neapărat trebuincioasă fiind credinţa ortodoxă, spre toate e
folositoare: numai ea poate face pe om să simtă viaţa veşnică, pe care sfinţii o gustă în
parte încă de aici, ca pe o logodnă, şi care se descoperă deplin după despărţirea
sufletului de trup. Viaţa veşnică constă în lucrarea cea de multe feluri a harului în
suflet, care este simţită după măsura curăţirii de patimi. Acest cuvânt, fiind grăit din
cercare duhovnicească, e vrednic de crezare; el este vrednic a fi primit (1 Tim. IV, 9)
ca temei de la care creştinul se poate înălţa în zbor la bunătăţile cele negrăite, punând
suişuri în inima sa.
Credinţa şi luarea aminte duc la cunoaşterea crucii lui Hristos, de unde răbdarea cu
mărime de suflet a necazurilor, care-i născută şi hrănită de nădejdea în Dumnezeul Cel
Viu, adică Lucrător prin mângâierea harică în inima celui ce rabdă întru Hristos (1
Tim. IV, 10).
176
Atunci când mângâierea harică lucrează acolo unde se află cunoaşterea de taină a lui
Hristos şi a purtării Lui de grijă, creştinul nu osândeşte nici pe iudeu, nici pe păgân,
nici pe nelegiuitul învederat82, ci arde cu dragoste lină, fără de prihană, către toţi. El
contemplă prin curăţia minţii sale că de la venirea lui Hristos încoace vrednicia, preţul,
lauda şi mântuirea omului sunt alcătuite de Hristos, nu de virtuţile omeneşti cele după
fire. El doreşte neîncetat să fie răstignit, fiindcă auzul lui s-a deschis şi aude glasul lui
Hristos, Dumnezeu său, Care grăieşte către dânsul: Cel ce nu ia crucea sa şi nu vine după
Mine, nu este Mie vrednic. Cela ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde pe el, iar cel ce şi-a
pierdut sufletul său pentru Mine îl va afla pe el (Mt. X, 38-39). El socoate paharul
necazurilor par har al mântuirii, mărturie a alegerii, dar al lui Dumi-nezeu. El nu poate
avea ură nici faţă de vrăjmaşi, fiindcă cei ce îi fac necazuri sunt în ochii lui nimic
altceva decât unelte al proniei dumnezeieşti83; el le află dezvinovăţire în neştiinţa lor;
el îi binecuvântea* ză ca pe nişte unelte ale facerii de bine dumnezeieşti. „Pot, oare",
îşi spune el, „pot, oare, să-i osândesc pe cei care acum cad, înaintea mea, în nelegiuiri
vădite, de vreme ce Hristos a răscumpărat deja toate păcatele lor cele trecute, cele de
faţă şi cele viitoare, de vreme ce ei au deja îndreptarea şi mântuirea în Hristofc, de care
nu pot rămâne lipsiţi decât lepădându-1 pe Hristos până la sfârşit ?”84
Nu trebuie să pricinuim aproapelui nici o sminteală prin purtarea noastră (1 Tim. IV,
12). Drept aceea, păzeşte evlavia cu sufletul şi cu trupul. Fii modest şi simplu în
cuvinte şi în mişcările trupului; în viaţa ta casnică fii înfrânat, cu întreagă înţelepciune,
fără cutezanţă; cu sufletul fii blând, către toţi iubitor, drept,
177
înţelept, nu îţi îngădui nici o viclenie şi făţăreală; în locul acestora să ai credinţă, ce te
va învăţa că lumea şi soarta fiecărui om sunt cârmuite de pronia lui Dumnezeu, nu de
tertipurile raţiunii omeneşti, şi că din această pricină trebuie păstrată blânda nevinovă-
ţie creştinească în fapte, în cuvinte şi în gânduri.
„Câtă vreme nu voi veni la tine", grăieşte harul lui Dumnezeu către nevoitorul Său, „şi,
sălăşluindu-mă în tine, nu voi înlocui prin mine toată povaţa cea dinafară,
îndeletniceşte-te cu luare-aminte întru citire, rugăciune, ia îndrumare din învăţătura
celor sporiţi. Nu-ţi îngădui nici o nepăsare, ci cu statornicie rămâi întru luare-aminte.
Atunci va fi vădită sporirea ta treptată; vei dobândi mânturiea şi vei fi de folos pentru
aproapele prin cuvântul ziditor şi mântuitor" (1 Tim. IV, 14-16).
Cel ce a simţit cu adevărat sărăcia firii lui Adam, cel ce a cunoscut că ea se află în
amară cădere şi pierzare, acela, fireşte, a înţeles totodată şi s-a încredinţat că pentru a
se mântui omul are neapărată nevoie de împărtăşirea cu Hristos. Această cunoştinţă
este semnul adevăratei văduve. Acesteia i se îngăduie să intre în liniştire ca să petreacă
zi şi noapte în rugăciuni şi postiri, ca Hristos să ia chip în el (1 Tim. V, 5).
Precum cârmaciul caută spre stele şi după ele în-dreptează mergerea corăbiei, aşa şi cel
ce se linişteşte este dator să caute neîncetat spre Dumnezeu, să-L vadă cu ochii
credinţei şi nădejdii, ca să se păzească întru statornicie şi răbdare. Pe marea liniştirii,
unei neobişnuite seninătăţi îi premerg furtuni neobişnuite.
Cel ce se linişteşte, dar se abate spre răsfăţul pân-tecelui, se dedă somnului fără măsură
şi dezmierdării sau, îndeobşte, iubirii de plăceri şi iubirii de sine, arată prin aceasta că
este mort cu sufletul, chiar dacă
178
este viu cu trupul (1 Tim. V, 6). Hristos, Viaţa Cea Adevărată, sălăşluieşte doar în cei
răstigniţi.
Vârsta văduvei, care e bună pentru liniştire, este hotărnicită la şaizeci de ani (1 Tim. V,
9), prin care se înţelege duhovniceşte măsura mijlocie a sporirii, înfăţişate în
Evanghelie prin numerele: treizeci, şaizeci, o sută. La această măsură mijlocie se află
cei care, deşi încă sufleteşti, au primit putere de rugăciune spre biruinţă în vremea
luptelor, cărora li s-a descoperit taina crucii, care simt în vremea necazurilor venite
dinafară o lucrare harică în sufletele lor, lucrare care pentru inimă este lumină şi
mângâiere totodată.
Sihastrul, mai înainte de a intra în liniştire, trebuie să aibă mărturie de la faptele bune.
Cercetează-te pe tine însuţi, tu, cel care doreşti să intri în limanul -sau, mai bine zis, în
marea liniştirii! Ai urmat toată fapta bună nu după firea vechiului Adam, ci potrivit cu
însuşirile Celui Nou (1 Tim. V, 10) ? Altfel spus: ai luat asupra ta jugul smereniei şi al
blândeţii, ai gustarea faptului că jugul acesta este bun şi sarcina aceasta este uşoară ?
Altfel spus: ai deprins poruncile evanghelice ? Mintea şi inima ta s-au făcut table ale
acestora, iar purtarea ta a fost chip şi urmare a lor ? Nu cauţi dreptate în afara crucii ?
De cauţi, nu eşti în stare, nu eşti gata de liniştire, în care este nenorocit lucru a intra
fără a te fi osândit pe tine, ci petrecând în psândirea aproapelui.
Nevoitorilor nevârstnici duhovniceşte, chiar de ar fi aceştia chiar bătrâni trupeşte, chiar
dacă s-ar fi lepădat de lume, nu trebuie să li se îngăduie liniştirea (1 Tim. V, 11). Nea
vând înţelegere duhovnicească îndestulătoare, ei nu pot fi statornici în gândul că
pentru mântuire e de neapărată trebuinţă doar Hristos; ei nu vor răbda omorârea lor,
vor pofti să îşi învie eul în faptele
179
bune proprii omului sufletesc, lucru prin care leapădă jugul lui Hristos şi intră în firea
vechiului Adam. Mai bine este pentru ei a se îndeletnici cu virtuţile lucrătoare, mai
bine este pentru ei ca, abătându-se de la tot ce este mai prejos de fire, să petreacă întru
firea lor, decât să năzuiască mai înainte de vreme şi în chip greşit către ceea ce este
mai presus de fire.
Nu le este oprită nici năzuinţa de a se înnoi în Hristos - dar trebuie să năzuiască în chip
nerătăcit: să se străduiască a-şi îndrepta felul de a fi după felul de a fi al lui Hristos, aşa
cum este el descris în Evanghelie. O dată cu vindecarea obiceiurilor este vindecată,
treptat, şi mintea. Primind tămăduire, adică devenind curată, ea vede limpede
Adevărul, îl recunoaşte şi îl mărturiseşte. După aceasta, dacă va plăcea Adevărului,
numai şi numai după binevoirea şi alegerea Lui, ucenicul suie pe munte şi se face
văzător al Schimbării la Faţă. Dacă lucrurile nu stau aşa, rămâi sub munte,
îndeletniceşte-te cu scoaterea dracului din tânăr. Dracul se scoate prin credinţă,
rugăciune şi post. Prin numele de „post" se cuvine să înţelegem înfrânarea nu doar de
la mâncarea peste măsură, ci şi de la toate gândurile păcătoase. Cel care a pătruns
starea sa şi a întregului neam omenesc cea molipsită de păcat, supusă duhurilor
întunericului, poate pricepe răspunsul tainic dat Mântuitorului de părintele celui
îndrăcit cu privire la vremea de la care începuse boala: a zis: din copilărie (Mc. IX,
21).
încercarea de a te linişti mai înainte de vreme atrage după sine urmări vătămătoare cu
neputinţă de ocolit. Nevoitorul nesocotit, încrezător în sine, întunecat şi legat de
neştiinţă nu va găsi în liniştire hrană pentru sufletul său, iar din această pricină va
cădea negreşit în trândăvie, care în cei ce se liniştesc lucrea-
180
ză în chip deosebit de puternic şi de vătămător, dân-du-i spre atragere feluritelor
gânduri şi visări păcătoase. Hrana celui care se linişteşte e mângâierea harică
luminătoare ce are loc prin descoperirea tainei crucii lui Hristos. Ea este dar de sus, nu
cunoştinţă proprie firii căzute. Nu poate fi înlocuit duhovnicescul prin sufletesc - iar
dacă cineva va încerca să facă acest lucru, acela îşi va însuşi minciuna în locul ade-
vărului, minciuna acoperită făţarnic cu chipul adevărului. Neorânduiala e roadă a
minciunii, ca şi a trândăviei: dar neorânduiala din minciună se deosebeşte de cea
născută din trândăvie. Cea dintâi se vădeşte în amăgirea de sine, în părerea înaltă
despre sine, în îngâmfarea cu părutele virtuţi şi harisme proprii, în dispreţuirea şi
osândirea aproapelui; sfârşeşte în trufie, înşelare, ieşire din minţi, uneori prin căderea
în patimi trupeşti, alteori prin sinucidere, cel mai adesea prin îndrăcire şi vătămare a
minţii, numită îndeobşte ieşire din minţi. Cea de-a doua se vădeşte în nelucrare,
lenevie, în părăsirea chiliei proprii, în aplecarea spre împrăştierea cu împreună-vorbiri,
ieşiri dese, peregrinări, întoarcerea către înţelepciunea şi cărturăria lumească. O dată
cu învierea înţelegerii sufleteşti după firea vechiului Adam este lepădată credinţa, este
ascunsă purtarea de grijă a lui Dumnezeu de la ochii minţii; omul, ca şi cum ar fi
veşnic pe pământ, năzuieşte pe de-a-ntregul numai spre cele pământeşti şi cade încetul
cu încetul într-o stare mai prejos de fire, pătimaşă, trupească, stare ce este faţă de
adevărata viaţă - Hristos - moarte a sufletului (1 Tim. V, 12,13).'
Cel care a căzut în neorânduiala de un fel sau de celălalt, dar mai ales în cea dintâi,
acela, în cea mai mare parte, se face cu totul neînstare de viaţa nevoi-
181
toare. Totuşi, smerenia vindecă» şi neputinţe care în sine sunt de nevindecat, a zis Ioan
Scărarul85.
Cel ce doreşte a fi plinitor curat al poruncilor lui Hristos trebuie să se păzească în cea
mai mare măsură de împătimire (1 Tim. V, 21). Atunci când inima s-a molipsit de
împătimire, ea nu poate a împlini voia curată şi sfântă a lui Hristos cu cuvenita
sfinţenie şi curăţie. împlinind voia proprie în locul voii lui Hristos şi încăpăţânându-ne
să arătăm că facem voia lui Hristos, cădem în făţărnicie. Nu rareori, arătând -poate şi
gândind - că facem voia lui Hristos, în fapt împlinim voia diavolului.
Cei ce se străduiesc a cunoaşte voia lui Hristos nu pentru ea însăşi, ci pentru scop
străin, pământesc, cu scopul de a dobândi câştig sau cinstire, niciodată nu vor putea
primi adevărata înţelegere duhovnicească: fiindcă ea este dar al lui Dumnezeu, dăruit
celor smeriţi după măsura credinţei lor, a curăţirii de patimi şi a lepădării de sine (1
Tim. VI, 4-5).
De vei vedea că cei se numesc pe sine „învăţători" şi socot a-L cunoaşte pe Hristos se
dedau certurilor, pizmei, grăirii de rău, bănuielilor, urii şi celorlalte patimi: să ştii că ei
au doar cunoştinţa cea moartă din auzire, iar mintea şi inima lor se află întru întuneric
şi boală, căci nu sunt vindecaţi şi curăţiţi prin lucrarea poruncilor evanghelice (1 Tim.
VI, 4). împotriva lor tună spusa Domnului: Nu vă cunosc pe voi! (Mt. XXV, 12; VII,
23). - Asta o spune despre Sine Ade-vărul-Hristos celor care socot a-L cunoaşte nu din
faptele credinţei, ci doar din auzire.
Cel ce a cunoscut că neamul omenesc se află în cădere, că pământul este locul
surghiunului nostru, teminţa noastră, unde, după ce am petrecut câtva timp, ieşim spre
a primi fie veşnica fericire, fie muncile cele veşnice: acela, fireşte, a cunoscut şi faptul
că
182
singura comoară a omului pe pământ este Hristos, Mântuitorul celor pieriţi. Prin
urmare: singura şi nepreţuita agonisită a omului pe pământ este cunoaşterea lui Hristos
şi însuşirea lui Hristos. Cel care vrea să dobândească această comoară va pofti oare
agonisite şi desfătări pământeşti ? Dimpotrivă, el va fugi de acestea, temându-se să nu-
1 împrăştie, abătându-1 de la scopul său. El va fi mulţumit nu doar cu cele neapărat
trebuincioase, ci chiar în lipsa lor cel mulţumit e mai bogat decât toţi bogaţii! (1 Tim.
VI, 6)
Fraţilor, goi am intrat în această lume; ieşind din ea, vom lăsa în ea încă şi trupurile
noastre. De ce, atunci, să căutăm agonisite stricăcioase ? De ce să căutăm ceea ce va
trebui negreşit să părăsim ? Să nu pierdem vremea preţioasă pe stricăciune, ca să nu
pierdem singura noastră comoară - pe Hristos. Spre El să năzuim şi cu mintea şi cu
inima; având hrană şi veşminte, cu acestea îndestulaţi să fim; să nu îngăduim la noi
lucruri de prisos şi pofte lumeşti, ca nu cumva acestea, atrăgând la sine puţin câte puţin
dragostea noastră, să ne lipsească de Hristos (1 Tim. VI, 7-8).
Cei ce poftesc să se îmbogăţească cad în nevoi şi curse pe care li le pregăteşte însăşi
năzuinţa lor de îmbogăţire. Primul rod al acestei năzuinţe este mulţimea grijilor şi
îndeletnicirilor ce abat mintea şi inima de i& Dumnezeu. Sufletul, îndeletnicindu-se cu
Dumnezeu în chip sărăcăcios, rece, nepăsător, dobândeşte grosolănie şi cade în
nesimţire; frica de Dumnezeu se şterge din el; se depărtează de la el pomenirea morţii;
mintea se întunecă şi încetează a vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, drept care se
pierde credinţa; nădejdea, în loc să se întărească în Dumnezeu, se întoarce către un
idol, aducând la picioarele acestuia şi dragostea. Atunci, omul moare pentru virtute, se
dedă minciunii, vicleniei, împietririi - într-un cuvânt, tuturor păcate-
183
lor, şi cade în pierzanie desăvârşită, făcându-se vas al diavolului. Rădăcina tuturor
păcatelor este iubirea de argint, ca una ce cuprinde în sine pricină şi pretext pentru
toate păcatele (1 Tim. VI, 9,10).
Şi cei pe care nu i-a pierdut deplin iubirea de argint, fiindcă nu s-au dedat ei cu
desăvârşire, ci doar au căutat îmbogăţire cu măsură, au suferit multe nenorociri. Ei s-
au încurcat cu griji grele, au căzut în necazuri de multe feluri, au fost siliţi nu rareori să
calce neprihănirea conştiinţei, au suferit mare pierdere în sporirea duhovnicească şi au
văzut în sine o abatere însemnată de la credinţă şi de la înţelegerea duhovnicească. -
Pentru creştin, sărăcia evanghelică e mai dorită decât toate vistieriile lumii, ca una ce
călăuzeşte la credinţă şi la roadele ei. Cu cât este mai slobod de lume nevoitorul lui
Hristos, cu atât este mai neprimejduit; şi cu cât s-a legat mai mult de lume, cu atât a
fost biruit deja.
Ştiinţa86 cea cu nume mincinos (1 Tim. VI, 20) este felul de a gândi şi de a judeca ce s-
a împropriat minţii după căderea omului. Ca urmare a căderii, el are caracter de
amăgire de sine; ca urmare a minciunii şi amăgirii, el nu primeşte Adevărul - pe
Hristos; dat fiind că pune mare preţ pe tot ce este pământesc, în vreme ce pământul
este loc de surghiun pentru cei căzuţi, el e vrăjmaş credinţei şi înţelegerii duhovniceşti
pe care aceasta o naşte, înţelegere ce caută la toate cele pământeşti cu ochiul unui
călător. Obiectul ştiinţei cu nume mincinos e doar ceea ce e vremelnic şi stricăcios.
Atunci când obiectul ei devine ceea ce este veşnic şi duhovnicesc, judecăţile ei sunt cu
totul neîntemeiate şi greşite. Ei îi lipseşte luminarea de sus, ce tâlcuieşte lucrurile
duhovniceşti; pentru propriile ei puteri, fără descoperire (revelaţie), aceste lucruri sunt
de nepătruns; lumina străină din ea este
184
lumina duhurilor întunecate ale minciunii. Toate cunoştinţele îi sunt date de către
simţurile trupeşti, care sunt vătămate prin cădere. Atunci ajunge la ceea ce este nevăzut
ochilor trupeşti prin oarecare mijloc, de pildă magnetismul, prin aceasta nu face decât
să-şi înmulţească rătăcirile, să-şi întărească întunecarea şi amăgirea de sine, fiindcă
rămâne în tărâmul minciunii, fiindcă a dobândit doar cunoştinţe strâmbate. Următorii
ei se află în neîncetată neînţelegere între ei, se împotrivesc unii altora şi sieşi. Ea nu
cere de la om obiceiuri bune: dimpotrivă, ea dă libertatea de a păcătui. Ea se socoate
cârmuitoare a lumii, drept care nu recunoaşte pronia lui Dumnezeu - asta dacă nu în
cuvinte, cu fapta însă întotdeauna. Ea cuprinde în sine temeiul ateismului, care
alcătuieşte toată esenţa oricărei rătăciri, vădindu-se în ea într-o măsură mai mare sau
mai mică. în fine, ea este „bogăţia" duhurilor căzute şi a acelor oameni ce se află în
părtăşie cu duhurile căzute.
Să lăsăm înţelepciunea acestei lumi, să lăsăm nădejdea în ea, şi să ne apropiem cu
credinţă şi smerenie de înţelepciunea şi puterea dumnezeiască, de Sfântul Adevăr -
Hristos, Ce a venit în lume ca sase mântuiască lumea prin El (In. HI, 17). El e Lumina
pe care întunericul nu o va birui şi nu o va primi (In. 1,5). în stare este să O primească
doar cel care a îndrăgit dreptatea. Tot cel ce face rele urăşte lumina. Cel ce nu crede întru
El a şi fost judecat. Aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume, şi au iubit oamenii
întunericul mai mult decât lumina, că erau faptele lor rele (In. ffl, 20,18,19). Amin.
Cuvânt despre pravila de chilie
Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns, şi Tatăl tău Cel Ce vede
întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. VI, 6). Iată instituirea de către Domnul însuşi a rugăciunii
însingurate de chilie.
Domnul, Care a poruncit rugăciunea însingurată, adeseori petrecea El însuşi în dânsa în vremea
pribegiei Sale pământeşti, după cum povesteşte Evanghelia. El nu avea unde să-Şi plece capul - şi de aceea
pentru El chilia tăcută, liniştită, o înlocuiau adeseori tăcutele înălţimi ale munţilor şi grădinile umbroase.
Inainte de a merge la pătimirile prin care trebuia să fie cumpărată mântuirea neamului omenesc,
Domnul S-a rugat în însingurată grădină Ghetsimani de la marginea cetăţii. în vremea rugăciunii, Dumne-
zeu-Omul Şi-a plecat genunchii; din pricina încordării cu care Se nevoia în rugăciune, sudoarea îmbelşugată
curgea în picături de sânge de pe faţa Lui pe pământ. Grădina Ghetsimani era alcătuită din măslini seculari.
Şi ziua, la lumina razelor soarelui, acolo era o umbră deasă - iar atunci era lăsată asupra ei noaptea
întunecată a Palestinei. Nimeni nu împărţea cu Domnul rugăciunea Lui: departe de Dânsul se aflau ucenicii
adormiţi, în jur - firea adormită. într-acolo a venit cu făclii şi cu gloată înarmată vânzătorul: vânzătorul ştia
locul şi vremea îndrăgite ale rugăciunilor lui Iisus.
Intunecimea nopţii ascunde lucrurile de ochii iscoditori, liniştea tăcerii nu răspândeşte auzul. în tăcere
şi în noapte omul se poate ruga mai cu luare-aminte. Domnul alegea pentru a Se ruga mai ales însingurarea şi
noaptea - le alegea cu scopul ca noi nu doar să ne supunem poruncii lui privitoare la rugăciune, ci să şi
urmăm pildei Lui. Domnul, pentru El însuşi, ar fi avut nevoie de rugăciune ? Rămânând, ca om, cu noi pe
pământ, El totodată, ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl şi de Duhul, avea aceeaşi dumnezeiască voie şi
stăpânire ca a lor.
Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui Tău Celui într-ascuns. Fie ca de rugăciunea ta
să nu ştie nici o stângă a ta - nici prietenul tău, nici ruda, nici însăşi slava deşartă, ce împreună-vieţuieşte cu
inima ta şi te aţâţă să povesteşti cuiva despre nevoinţa ta în rugăciune, să dai ceva de înţeles cu privire la ea!
Incuie uşa chiliei tale de oamenii ce vin pentru vorbiri deşarte, ca să-ţi răpească rugăciunea; închide
uşa minţii de gândurile străine, care se vor înfăţişa ca să te tragă de la rugăciune; închide uşa inimii tale de
simţirile păcătoase, care vor încerca să te tulbure şi să te pângărească: şi roagă-te.
Nu îndrăzni să aduci lui Dumnezeu rugăciuni stufoase şi măiestrite, alcătuite de tine, oricât de puternice şi
mişcătoare ţi s-ar părea: ele sunt odraslă a raţiunii căzute şi, fiind jertfă spurcată, nu pot fi primite pe
jertfelnicul duhovnicesc al lui Dumnezeu -iar tu, admirând expresiile alese ale rugăciunilor alcătuite de către
tine şi luând lucrarea subţire a slavei deşarte şi patimii dulceţii drept mângâiere a conştiinţei şi chiar a
harului, te vei abate departe de rugăciune. Te vei abate departe de rugăciune chiar în timp ce ţi se va părea că
te rogi cu îmbelşugare şi că de acuma ai înaintat întrucâtva în a plăcea lui Dumnezeu.
Sufletul ce se află la începutul căii lui Dumnezeu e cufundat într-o adâncă neştiinţă a tot ce e
dumnezeiesc şi duhovnicesc, chiar de ar fi bogat în înţelepciunea acestei lumi. Din pricina acestei neştiinţe,
el nu ştie cum şi cât trebuie să se roage. Pentru a ajuta sufletul aflat în starea de pruncie, Sfânta Biserică a
rânduit pravile de rugăciune. Pravila de rugăciune este o culegere de câteva rugăciuni alcătuite de Sfinţii Pă-
rinţi, cei de Dumnezeu insuflaţi, adaptată pentru anumite împrejurări şi o anumită vreme.
Scopul pravilei este de a aduce sufletului cantitatea de gânduri şi simţiri de rugăciune care îi e de tre-
buinţă - gânduri şi simţiri nerătăcite, sfinte, cu adevărat plăcute lui Dumnezeu. De asemenea gânduri şi
simţiri sunt pline haricele rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi.
Pentru îndeletnicirea cu rugăciunea dimineaţa este o anumită culegere de rugăciuni care se cheamă
rugăciuni de dimineaţă sau pravilă de dimineaţă; pentru rugăciunea de noapte, înainte de a merge spre
somn - o altă culegere de rugăciuni, numită rugăciuni pentru cei ce merg spre somn sau pravilă de seară.
O culegere aparte de rugăciuni este citită de către cei care se pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele lui
Hristos Taine, şi se numeşte pravila Sfintei împărtăşiri. Cei ce au închinat o parte mare din timpul lor
îndeletnicirilor evlavioase citesc în jurul ceasului al treilea după masă o culegere aparte de rugăciuni, care se
cheamă pravilă zilnică sau monahală. Alţii citesc în fiecare zi câteva catisme, câteva capitole din Noul
Legământ, fac câteva metanii: toate acestea se cheamă pravilă.
Pravilă! Ce nume potrivit, luat din însăşi lucrarea pricinuită în om de rugăciunile numite „pravilă"
131
! Pravila de rugăciune dă dreaptă şi sfântă îndreptare sufletului, îl învaţă să se închine lui Dumnezeu în
Duh şi Adevăr (In. IV, 23), în timp ce sufletul ce e lăsat de capul său n-ar putea să meargă drept pe calea

1
rugăciunii. Din pricina vătămării şi întunecării sale de către păcat, el s-ar abate negreşit pe alături, nu rareori
şi în prăpastie: ba în împrăştiere, ba în visare, ba în felurite năluci deşarte şi amăgitoare de stări înalte de
rugăciune, alcătuite în el de slava deşartă şi iubirea de sine.
Pravilele de rugăciune îl ţin pe rugător într-o aşezare sufletească mântuitoare, de smerenie şi pocăinţă,
învăţându-1 a se osândi neîncetat pe sine, hrănin-du-1 cu străpungerea, întărindu-1 cu nădejdea în Atotbunul
şi Atotmilostivul Dumnezeu, veselindu-1 cu pacea lui Hristos, cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
Cât de înalte şi de adânci sunt rugăciunile dinainte de Sfânta împărtăşanie! Ce preaînaltă pregătire
dau ele celui care se apropie de Sfintele lui Hristos Taine ! Ele curăţă şi împodobesc casa sufletului cu
minunate gânduri şi simţiri, atât de bineplăcute lui Dumnezeu. Măreaţă zugrăvire şi tâlcuire îşi află în aceste
rugăciuni cea mai mare dintre tainele creştineşti; dimpotrivă faţă de această măreţie, în chip viu şi foarte
potrivit sunt înşirate neajunsurile omului, sunt arătate neputinţa şi nevrednicia lui. Din aceste rugăciuni
străluceşte, ca soarele de pe cer, neurmata bunătate dumnezeiască, din pricina căreia El a binevoit a se uni
atât de strâns cu omul, neluând seama la nimicnicia lui.
Rugăciunile de dimineaţă respiră vioiciunea, prospeţimea dimineţii: cel care a văzut lumina soarelui
şi lumina pământească a zilei se deprinde să dorească vederea Luminii celei înalte, duhovniceşti, şi a zilei
fără de sfârşit cărora le dă naştere Soarele dreptăţii: Hristos.
Scurta odihnă a somnului din vremea nopţii e o închipuire a somnului îndelungat din întunericul mor-
mântului: şi rugăciunile celor ce merg spre somn ne amintesc de trecerea noastră în veşnicie, ne fac să
cercetăm tot ce am lucrat de-a lungul zilei, ne învaţă să aducem lui Dumnezeu prinosul mărturisirii păcatelor
săvârşite şi al pocăinţei pentru ele.
Citirea Acatistului Preadulcelui Iisus, în afară de valoarea sa proprie, slujeşte ca minunată pregătire
pentru îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus, care se spune în acest fel: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-măpe mine, păcătosul. Această rugăciune alcătuieşte aproape singura îndeletnicire a
nevoitorilor foarte sporiţi, ce au ajuns la simplitatea şi curăţia pentru care orice multă gândire şi multă grăire
sunt o împrăştiere împovărătoare. Acatistul arată ce gânduri trebuie să însoţească rugăciunea lui Iisus, ce
pare foarte uscată începătorilor. El, pe toată întinderea sa, înfăţişează doar cererea păcătosului pentru miluire
de către Domnul Iisus Hristos; însă această cerere capătă felurite înfăţişări, potrivit cu mintea pruncească a
începătorilor - pruncilor li se dă mâncare înmuiată mai înainte.
In Acatistul Maicii Domnului este cântată înomeni-rea lui Dumnezeu-Cuvântul şi măreţia Maicii lui
Dumnezeu, pe Care pentru naşterea din Ea a lui Dumnezeu înomenit o fericesc toate neamurile (Le. I, 48).
Ca într-un mare tablou, în Acatist e zugrăvită cu nenumărate şi minunate trăsături, culori şi nuanţe marea
Taină a înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul. Orice tablou capătă viaţă când lumina e reuşită: şi Acatistul
Maicii lui Dumnezeu e luminat de o neobişnuită lumină harică. Această lumină are lucrare îndoită: mintea o
luminează, umple inima de bucurie şi credinţă. Nepătrunsul e primit ca şi cum ar fi pe deplin pătruns, prin
minunata lucrare pricinuită asupra minţii şi inimii.
Mulţi creştini evlavioşi, mai ales călugări, săvârşesc o pravilă de seară mult prelungită, folosindu-se
de liniştea şi întunericul nopţii. La rugăciunile celor ce merg spre somn ei adaugă citirea unor catisme,
citirea Evangheliei, Apostolului, citirea acatistelor şi metaniile dimpreună cu rugăciunea lui Iisus. în cea-
surile când lumea oarbă se dedă veseliilor nebuneşti şi gălăgioase, robii lui Hristos plâng în liniştea chiliei
lor, revărsând rugăciuni pline de osârdie spre Domnul. După ce au petrecut noaptea în priveghere nebu-
nească, fiii lumii întâmpină ziua care vine cu duh întunecat şi trândav; cu duh vesel şi priveghetor, cu
conştiinţa şi simţirea unei neobişnuite uşurinţe de a cugeta la Dumnezeu şi de a săvârşi toată fapta bună -aşa
întâmpină robii lui Dumnezeu ziua a cărei noapte dinainte au petrecut-o în nevoinţa rugăciunii.
Domnul S-a pus în genunchi în vremea rugăciunii Sale: nici tu nu trebuie să treci cu vederea plecările
genunchilor, dacă ai putere îndeajuns ca să le săvârşeşti. Prin închinăciunea până la pământ, după tâlcu-irea
Părinţilor, este închipuită căderea noastră, iar prin scularea de la pământ - răscumpărarea noastră132, înainte
de începerea pravilei de seară este deosebit de folositor a face metanii după putere: ele obosesc şi încălzesc
întrucâtva trupul, iar inimii îi împăr-
tăşesc un simţământ de întristare evlavioasă; atât o lucrare cât şi cealaltă pregătesc citirea cu osârdie şi luare-
aminte a pravilei.
în timpul săvârşirii pravilei şi a metaniilor nu trebuie deloc grabă; atât pravila cât şi metaniile trebuie
săvârşite cu cât mai multă negrabă şi luare-aminte. Mai bine să citeşti mai puţine rugăciuni şi să faci mai
puţine metanii, însă cu luare-aminte, decât multe fără luare-aminte.

2
 Alege-ţi pravilă pe măsura puterilor tale. Ceea ce a spus Domnul despre sâmbătă - că ea e pentru om,
nu omul pentru ea (Mc. II, 27) - poate şi trebuie să înţelegem cu privire la toate nevoinţele evlavioase, printre
care şi pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune e pentru om, nu omul pentru pravilă: ea trebuie să îl ajute
pe om la atingerea sporirii duhovniceşti, nu să-i fie o povară anevoie de purtat, care striveşte puterile trupeşti
şi tulbură sufletul. Cu atât mai mult ea nu trebuie să fie pricină trufaşei şi pierzătoarei păreri de sine,
pierzătoarei osândiri şi înjosiri a aproapelui.
Pravila de rugăciune aleasă cu înţelepciune, potrivit cu puterile şi felul de viaţă al omului, este un ma-
re ajutor celui care se nevoieşte pentru mântuirea sa. Săvârşirea ei la ceasurile rânduite devine obicei, nevoie
firească neapărat trebuincioasă. Cel ce a dobândit aceste fericit obicei abia se apropie de locul unde
obişnuieşte să-şi săvârşească pravila, că sufletul deja i se umple cu o aşezare de rugăciune: nici nu a reuşit să
rostească vreun cuvânt din rugăciunile pe care le citeşte, că inima i se şi umple de străpungere, iar mintea s-a
adâncit cu totul în cămara lăuntrică.
„Mai bine", a zis un mare Părinte133, „o pravilă scurtă, dar împlinită în chip statornic, decât una Iun-
numărate şi minunate trăsături, culori şi nuanţe marea Taină a înomenirii lui Dumnezeu-Cuvântul. Orice
tablou capătă viaţă când lumina e reuşită: şi Acatistul Maicii lui Dumnezeu e luminat de o neobişnuită
lumină harică. Această lumină are lucrare îndoită: mintea o luminează, umple inima de bucurie şi credinţă.
Nepătrunsul e primit ca şi cum ar fi pe deplin pătruns, prin minunata lucrare pricinuită asupra minţii şi
inimii.
Mulţi creştini evlavioşi, mai ales călugări, săvârşesc o pravilă de seară mult prelungită, folosindu-se
de liniştea şi întunericul nopţii. La rugăciunile celor ce merg spre somn ei adaugă citirea unor catisme,
citirea Evangheliei, Apostolului, citirea acatistelor şi metaniile dimpreună cu rugăciunea lui Iisus. în cea-
surile când lumea oarbă se dedă veseliilor nebuneşti şi gălăgioase, robii lui Hristos plâng în liniştea chiliei
lor, revărsând rugăciuni pline de osârdie spre Domnul. După ce au petrecut noaptea în priveghere nebu-
nească, fiii lumii întâmpină ziua care vine cu duh întunecat şi trândav; cu duh vesel şi priveghetor, cu
conştiinţa şi simţirea unei neobişnuite uşurinţe de a cugeta la Dumnezeu şi de a săvârşi toată fapta bună -aşa
întâmpină robii lui Dumnezeu ziua a cărei noapte dinainte au petrecut-o în nevoinţa rugăciunii.
Domnul S-a pus în genunchi în vremea rugăciunii Sale: nici tu nu trebuie să treci cu vederea plecările
genunchilor, dacă ai putere îndeajuns ca să le săvârşeşti. Prin închinăciunea până la pământ, după tâlcu-irea
Părinţilor, este închipuită căderea noastră, iar prin scularea de la pământ - răscumpărarea noastră132, înainte
de începerea pravilei de seară este deosebit de folositor a face metanii după putere: ele obosesc şi încălzesc
întrucâtva trupul, iar inimii îi împărtăşesc un simţământ de întristare evlavioasă; atât o lucrare cât şi cealaltă
pregătesc citirea cu osârdie şi luare-aminte a pravilei.
In timpul săvârşirii pravilei şi a metaniilor nu trebuie deloc grabă; atât pravila cât şi metaniile trebuie
săvârşite cu cât mai multă negrabă şi luare-aminte. Mai bine să citeşti mai puţine rugăciuni şi să faci mai
puţine metanii, însă cu luare-aminte, decât multe fără luare-aminte.
Alege-ţi pravilă pe măsura puterilor tale. Ceea ce a spus Domnul despre sâmbătă - că ea e pentru om,
nu omul pentru ea (Mc II, 27) - poate şi trebuie să înţelegem cu privire la toate nevoinţele evlavioase, printre
care şi pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune e pentru om, nu omul pentru pravilă: ea trebuie să îl ajute
pe om la atingerea sporirii duhovniceşti, nu să-i fie o povară anevoie de purtat, care striveşte puterile trupeşti
şi tulbură sufletul. Cu atât mai mult ea nu trebuie să fie pricină trufaşei şi pierzătoarei păreri de sine,
pierzătoarei osândiri şi înjosiri a aproapelui.
Pravila de rugăciune aleasă cu înţelepciune, potrivit cu puterile şi felul de viaţă al omului, este un ma-
re ajutor celui care se nevoieşte pentru mântuirea sa. Săvârşirea ei la ceasurile rânduite devine obicei, nevoie
firească neapărat trebuincioasă. Cel ce a dobândit aceste fericit obicei abia se apropie de locul unde
obişnuieşte să-şi săvârşească pravila, că sufletul deja i se umple cu o aşezare de rugăciune: nici nu a reuşit să
rostească vreun cuvânt din rugăciunile pe care le citeşte, că inima i se şi umple de străpungere, iar mintea s-a
adâncit cu totul în cămara lăuntrică.
„Mai bine", a zis un mare Părinte133, „o pravilă scurtă, dar împlinită în chip statornic, decât una Iun-
gă, dar părăsită după scurtă vreme" - iar această soartă o au întotdeauna pravilele de rugăciune nepotrivite cu
puterile omului: în primul avânt al înfier-bântării, nevoitorul le împlineşte câtăva vreme -luând, fireşte,
aminte mai mult la cantitate decât la calitate; după care istovirea pricinuită de nevoinţa peste puteri îl sileşte
treptat să o scurteze şi să scurteze pravila.
Şi adeseori nevoitorii care fără dreaptă socotinţă îşi iau asupră-le o pravilă împovărătoare trec de la

3
pravila multostenicioasă drept la părăsirea oricărei pravile. După lăsarea pravilei, şi chiar numai după
scurtarea ei, asupra nevoitorului se abate negreşit tulburarea. Din pricina tulburării, el începe să simtă o
neorânduială sufletească. Din neorânduiala sufletească se naşte trândăvia (akedia). Crescând în tărie, aceasta
pricinuieşte slăbănogire şi zăpăceală - iar din lucrarea acestora nevoitorul lipsit de dreaptă socotinţă se dedă
vieţii nelucrătoare, împrăştiate, cade cu nepăsare în păcatele cele mai grosolane.
După ce ţi-ai ales o pravilă de rugăciune pe potriva puterilor şi trebuinţei tale sufleteşti, străduieşte-te
cu osârdie şi fără de abatere s-o împlineşti: acest lucru este de trebuinţă pentru păstrarea puterilor morale ale
sufletului tău, aşa cum e de trebuinţă pentru păstrarea puterilor trupeşti întrebuinţarea îndestulătoare de
fiecare zi, la anumite ceasuri, a unei hrane sănătoase.
„Nu pentru părăsirea psalmilor ne va osândi Dumnezeu în ziua judecăţii Sale", grăieşte Sfântul Isaac
Şirul, „nu pentru părăsirea rugăciunii, ci pentru intrarea dracilor în noi, care urmează părăsirii lor. Dracii,
când află loc, intră şi zăvorăsc uşile ochilor noştri: atunci plinesc cu voi, ca şi cu nişte unelte ale lor, în chip
silnic şi necurat, cu cea mai cruntă răzbunare, tot ce-i oprit de Dumnezeu. Şi din pricina părăsirii a ceea ce
este mic (a pravilei), pentru care omul se învredniceşte de ocrotirea lui Hristos, ne facem supuşi (dracilor),
precum a scris un oarecare înţelept: „Cel ce nu îşi supune voia sa lui Dumnezeu, şi-o va supune potrivnicului
său". Acestea (pravilele), care ţi se par mici, se fac pentru tine ziduri împotriva celor ce caută să ne robească.
Săvârşirea acestora (pravilelor) înlăuntrul chiliei a fost rânduită în chip prea-înţelept de aşezătorii tipicului
bisericesc, din descoperire de Sus, pentru păstrarea vieţii noastre"134.
Marii Părinţi, care din îmbelşugarea harului Dumnezeiesc în ei petreceau în necurmată rugăciune, nu
părăseau nici pravilele lor, pe care obişnuiau a le săvârşi în anumite ceasuri ale privegherii de noapte. Multe
dovezi ale acestui fapt le vedem în vieţile lor: Antonie cel Mare, săvârşind pravila ceasului al nouălea -
ceasul al nouălea bisericesc corespunde ceasului al treilea al amiezii - s-a învrednicit de dumnezeiască
descoperire; când Preacuviosul Serghie de Radonej se îndeletnicea cu citirea Acatistului Maicii lui
Dumnezeu i s-a arătat Preasfânta Fecioară însoţită de Apostolii Petru şi Ioan.
Preaiubite frate! Supune-ţi libertatea ta pravilei: ea, lipsindu-te de libertatea cea pierzătoare, te va
lega numai ca să-ţi aducă libertatea duhovnicească, libertatea cea în Hristos. La început, legăturile vor părea
împovărătoare; mai apoi, se vor face de mare preţ pentru cel legat cu ele. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au primit
asupră-le şi au purtat jugul cel bun al pravilei de rugăciune: urmând lor, şi tu urmezi în această privinţă
Domnului nostru Iisus Hristos, Care după ce S-a înomenit ne arăta în ce chip trebuie să ne purtăm, lucrând
aşa cum lucra Tatăl Lui (In. V, 19), spunea ceea ce îi poruncea Tatăl (In. XII, 49), avea drept ţel plinirea
întru totul a voii Tatălui (In. V, 30). Voia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh e una singură. Cu privire la
om, ea stă în mântuirea oamenilor. Atotsfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Amin.

4
Cuvânt despre rugăciunea cu gura şi cu glasul
Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în
chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea-
aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire. Dacă
Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e
împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau
ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu ! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei
rugăciuni. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e temeiul şi
pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte
e, totodată, şi rugăciune a minţii. Să ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-
aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar
cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.
Rugăciunea cu gura şi cu glasul ne este arătată de Sfânta Scriptură; pildă atât a ei cât şi
a cântării cu glas tare ne-a dat însuşi Mântuitorul, ne-au dat şi Sfinţii Apostoli, urmând
predaniei Domnului. Şi cântând, după terminarea Cinei celei de Taină, ne povesteşte
Sfântul Evanghelist Matei despre Domnul şi Apostolii Lui, au ieşit în muntele
Măslinilor (Mt. XXVI, 30). Domnul S-a rugat în auzul tuturor înainte de a-1 învia pe
Lazăr cel mort de a patra zi (In. XI, 41-42).
Sfântul Apostol Pavel şi tovarăşul său Sila, închişi fiind în temniţă, se rugau lui
Dumnezeu şi-I înălţau cântare în miez de noapte: ceilalţi întemniţaţi luau aminte la ei.
Fără de veste, la auzul cântării lor, s-a făcut cutremur mare, de s-au clătit temeliile
temniţei: şi numaidecât s-au deschis toate uşile, şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte
XVI, 26). Rugăciunea Sfintei Ana, maica proorocului Samuil, adeseori dată de Sfinţii
Părinţi ca pildă a rugăciunii, nu era doar rugăciune a minţii. Ea, spune Scriptura, grăia
întru inima sa: doar buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea (1 împ. 1,13). Rugăciunea
aceasta, cu toate că nu era făcută cu glas tare, era rugăciune a inimii şi totodată a gurii.
Sfântul Apostolul Pavel a numit rugăciunea cu gura roadă buzelor - îndeamnă pe
creştini să aducă jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roadă buzelor ce se mărturi-
sesc numelui Lui (Evr. XIII, 15); le porunceşte să vorbească între ei în psalmi şi laude şi
cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând în inimile lor Domnului (Ef. V, 19), rugăciunea şi
cântarea avându-le totodată şi în gură. El dojeneşte neluarea-aminte în rugăciunea cu
gura şi cu glasul. Trâmbiţa de va da glas fără de semn (necunoscut, neînţeles), spune el, cine
se va găti la război ? Aşa şi voi: prin limbă de nu veţi da cuvânt cu bună înţelegere, cum se va
cunoaşte ceea ce veţi grăi ? (1 Cor. XIV, 8, 9). Deşi Apostolul a zis cuvintele acestea
pentru cei ce se roagă şi vestesc insuflările Sfântului Duh în limbi străine, Sfinţii
Părinţi pe bună dreptate le aplică şi celor ce se roagă fără luare-aminte. Cel ce se roagă
fără luare-aminte, şi ca atare nu înţelege cuvintele pe care le rosteşte, ce este altceva
faţă de sine însuşi decât un vorbitor de limbă străină ?
întemeindu-se pe acest fapt, Preacuviosul Nil Sorski spune că cel care se roagă fără
luare-aminte cu
glasul şi cu gura se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu140. „Ciudată e dorinţa ta ca
Dumnezeu să te audă atunci când tu singur nu te auzi!" - grăieşte Sfântul Dimitrie al
Rostovului, împrumutând aceste spuse de la Sfinţitul Mucenic Ciprian al Cartaginei141
- şi tocmai asta se întâmplă cu cei care se roagă fără luare-aminte cu gura şi cu glasul:
ei nu se aud pe sine până-ntr-atât, îşi îngăduie a se împrăştia până-ntr-atât, se
depărtează cu gândurile de la rugăciune spre felurite lucruri până-ntr-atât că nu
arareori li se întâmplă să se oprească dintr-odată, nemaiştiind ce citeau; sau încep să
spună în locul cuvintelor din rugăciunea citită cuvinte dintr-o altă rugăciune, chiar
dacă au cartea deschisă în faţa ochilor. Cum să nu prihănească Sfinţii Părinţi astfel de
rugăciune fără luare-aminte, vătămată, nimicită de răspândire! „Luarea-aminte",
grăieşte sfântul Simeon Noul Teolog, „trebuie să fie aşa legată şi nedespărţită de
rugăciune cum sunt legate trupul şi sufletul, care nu pot fi despărţite, nu pot fi unul
fără celălalt. Luarea-aminte trebuie să apuce înaintea vrăjmaşilor şi să-i pândească
precum un străjer; ea, cea dintâi, să lupte împotriva păcatului, să se împotrivească gân-
durilor viclene ce se apropie de inimă; iar luării-aminte să îi urmeze rugăciunea, ce
nimiceşte şi omoară neîntârziat toate gândurile viclene cu care luarea-aminte a început
lupta, fiindcă aceasta singură nu le poate omorî. De această luptă dusă de luare-aminte
şi rugăciune atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă vom păstra rugăciunea curată prin
mijlocirea luării-aminte, vom izbuti; iar de nu ne vom strădui a o păstra curată, ci o
vom lăsa nepăzită, ne vom face de nici o treabă, vom fi lipsiţi de sporire".
Rugăciunii cu gura, cu glasul, ca şi oricărei alteia, trebuie să-i fie tovarăşă luarea-
aminte. Cu aceasta trebuie să înceapă nevoitorul. Pe aceasta o predani-
seşte în primul rând Sfânta Biserică fiilor ei. „Rădăcina vieţuirii călugăreşti este
cântarea psalmilor", a grăit Sfântul Isaac Şirul142. „Biserica", spune Sfântul Petru
Damaschinul, „cu scop bun şi plăcut lui Dumnezeu a primit cântările şi feluritele
tropare din pricina neputinţei minţii noastre, pentru ca noi, neînţelegătorii, atraşi de
dulceaţa cântării psalmilor, să lăudăm pe Dumnezeu chiar împotriva voii noastre. Cei
care pot pricepe şi pătrunde cuvintele rostite de către ei vin la străpungere şi în acest
chip, ca pe o scară, urcăm în gândurile cele bune. După măsura sporirii noastre în
deprinderea gândurilor dumnezeieşti apare în noi dorirea cea dumnezeiască şi ne trage
să ajungem la înţelegerea închinării Tatălui în Duh şi Adevăr, după porunca
Domnului"143. Gura şi limba care se îndeletnicesc adesea cu rugăciunea şi citirea
Cuvântului lui Dumnezeu dobândesc sfinţire, se fac neînstare a grăi în deşert, a râde, a
rosti vorbe glumeţe, ruşinoase şi putrede. Vrei să sporeşti în rugăciunea minţii şi inimii
? învaţă-te să fii cu luare-aminte în cea cu gura şi cu glasul: rugăciunea cu gura întru
luare-aminte trece de la sine în rugăciunea minţii şi inimii. Vrei să te înveţi a alunga
degrabă şi cu putere gândurile semănate de vrăjmaşul cel de obşte al omenirii ?
Goneşte-le atunci când eşti singur în chilie prin rugăciunea cu glasul întru luare-
aminte, rostind cuvintele ei fără grabă, cu străpungere. Răsună în văzduh rugăciunea
întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul - şi îi prinde cutremurul pe stăpânitorii văz-
duhului, slăbănogesc puterile lor, putrezesc şi se strică cursele lor ! Răsună în văzduh
rugăciunea întru luare-aminte, cu gura şi cu glasul - şi se apropie sfinţii îngeri de cei
care se roagă şi cântă, se alătură lor, iau parte la cântările lor duhovniceşti, precum
s-au învrednicit a vedea oarecare bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, şi printre alţii
contemporanul nostru, fericitul stareţ Serafim de Sarov. Mulţi Părinţi mari s-au
îndeletnicit toată viaţa lor cu rugăciunea săvârşită cu glasul şi cu gura, şi aveau din
belşug darurile Duhului. Pricina acestei sporiri a lor era faptul că la ei cu glasul şi cu
gura erau unite mintea, inima, întregul suflet şi întregul trup; ei rosteau rugăciunea din
tot sufletul, din toată vârtutea lor, din toată fiinţa lor, din tot omul. Astfel, Preacuviosul
Simeon cel din Muntele Minunat citea de-a lungul nopţii toată Psaltirea144. Sfântul
Isaac Şirul pomeneşte de oarecare fericit bătrân care se îndeletnicea cu citirea
psalmilor şi căruia i se îngăduia a simţi că citeşte numai de-a lungul unei singure
„slave", după care dumnezeiasca mângâiere a pus stăpânire pe el cu asemenea putere
încât rămânea cu zilele în stare de extaz sfânt, nesimţind nici scurgerea timpului, nici
pe sine însuşi145. Preacuviosul Serghie de Radonej în vremea citirii Acatistului a fost
cercetat de către Maica Domnului însoţită de Apostolii Petru şi Ioan146. Se povesteşte
de Preacuviosul flarion de Suzdal că atunci când citea în Biserică Acatistul cuvintele
zburau din gura lui ca şi cum ar fi fost de foc, cu o netâlcuită putere şi lucrare asupra
celor de faţă147. Rugăciunea săvârşită cu gura a sfinţilor era însufleţită de lua-re-aminte
şi de Harul Dumnezeiesc, care unea puterile omului cele despărţite de păcat: de aceea
respira asemenea putere suprafirească şi avea o asemenea înrâurire asupra
ascultătorilor. Sfinţii „cântau" lui Dumnezeu „întru mărturisirea inimii"148; ei „cântau"
şi „se mărturiseau" lui Dumnezeu „întru linişte"149, adică fără împrăştiere: ei cântau lui
Dumnezeu cu înţelegere (Ps. XLVI, 7)
Trebuie să băgăm de seamă că preacuvioşii monahi ai primelor timpuri şi toţi cei care
au dorit a spori în rugăciune nu se îndeletniceau nicidecum (ori o făceau foarte puţin)
cu cântarea propriu-zisă, ci prin numele „cântare de psalmi" care se află pomenit în
Vieţile şi scrierile lor trebuie să înţelegem citirea lipsită de grabă, foarte rară a
psalmilor şi altor rugăciuni. Citirea rară este neapărat trebuincioasă pentru păstrarea
unei luări-aminte neştirbite şi pentru a scăpa de împrăştie-re. Din pricina ritmului său
rar şi a asemănării cu cântarea acest fel de citire se numea „cântare de psalmi". Ea era
săvârşită pe dinafară; monahii acelor vremuri aveau ca pravilă să înveţe Psaltirea pe
dinafară: rostirea psalmilor pe dinafară ajută foarte mult luării-amin-te. Acest fel de
citire - care deja nu mai este citire, fiindcă se săvârşeşte nu după carte, ci prin „cântare
de psalmi1" în înţelesul propriu al cuvântului - poate fi săvârşită în întunericul chiliei,
cu ochii închişi (ceea ce păzeşte de împrăştiere, în vreme ce lumina care este neapărat
trebuincioasă pentru citirea după carte şi însăşi privitul la carte împrăştie şi smulg
mintea de la inimă către cele dinafară). „Aceştia cântă", grăieşte Sfântul Simeon Noul
Teolog, „adică se roagă cu gura"150. „Cei ce deloc nu cântă", spune Sfântul Grigo-rie
Sinaitul, „de asemenea bine fac, dacă sunt în sporire: fiindcă aceştia nu au trebuinţă de
rostirea psalmilor, ci de tăcere şi necurmată rugăciune"151. „Citire" în înţelesul propriu
Părinţii numesc citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, iar „rugăciune"
ei numesc prin excelenţă rugăciunea lui Iisus - de asemenea, rugăciunea vameşului şi
alte rugăciuni foarte scurte, care înlocuiesc din plin cântarea de psalmi: ceea ce pentru
începători e de neînţeles şi nu li se poate tâlcui în chip mulţumitor, fiind mai presus de
îhţe-
legerea sufletească şi cu putinţă de tâlcuit doar prin cercarea cea fericită.
Fraţilor! Să fim cu luare-aminte în rugăciunile noastre cele cu gura şi cu glasul, pe care
le rostim la slujbele bisericeşti şi în singurătatea chiliei. Să nu facem ostenelile noastre
şi viaţa noastră în mănăstire neroditoare prin neluarea-aminte şi nepăsarea în lucrul lui
Dumnezeu. Pierzătoare e nepăsarea în rugăciune ! Blestemat, spune Sfânta Scriptură,
cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă (Ier. 48,10). E limpede lucrarea
blestemului acestuia: desăvârşita nerodire şi neizbândă, în ciuda petrecerii îndelungate
în monahism. Să punem la temelia nevoinţei rugăciunii, care-i cea mai de căpetenie şi
mai trebuincioasă între nevoinţele călugăreşti, pentru care sunt toate celelalte nevoinţe,
să punem la temelia ei rugăciunea cu gura şi cu glasul, pentru care Milostivul
Dumnezeu dăruieşte la vremea potrivită nevoitorului statornic, răbdător, smerit
rugăciunea minţii, a inimii, harică. Amin.
Cuvânt despre rugăciunea din biserică
Fără nici o urmă de îndoială, cea mai înaltă prin vrednicia sa dintre toate clădirile
pământeşti este biserica sau casa lui Dumnezeu: cuvintele acestea au acelaşi înţeles.
Chiar dacă Dumnezeu este pretutindeni, în biserică prezenţa Lui se vădeşte într-un
chip deosebit - în chipul cel mai simţit şi mai folositor pentru oameni. Arătarea lui
Dumnezeu e încă şi mai folositoare, încă şi mai simţită pentru om, atunci când omul
însuşi se face biserică a lui Dumnezeu fă-cându-se sălaş al Sfântului Duh asemenea
apostolilor şi celorlalţi mari sfinţi. Starea aceasta, însă, este atinsă doar de puţini
creştini - şi de aceea, lăsând pe altă dată împreună-vorbirea despre biserica cea nefă-
cută de mână, de Dumnezeu zidită, cuvântătoare a lui Dumnezeu - omul, şi despre
slujba care trebuie să se desfăşoare în ea, vom vorbi acum despre biserica cea
materială a lui Dumnezeu, zidită de mâinile omeneşti, despre rugăciunile care se fac în
ea, despre îndatorirea creştinului de a cerceta cu osârdie biserica lui Dumnezeu, despre
folosul acestei cercetări.
Biserica lui Dumnezeu este cer pământesc: „în biserica slavei Tale stând, Doamne, în
cer a sta ni se pare", cântă Sfânta Biserică135. Biserica e locul părtă-şiei lui Dumnezeu
cu oamenii: în ea se săvârşesc toate tainele creştineşti. Dumnezeiasca Liturghie şi hiro-
tonia nu pot fi săvârşite nicăieri altundeva decât în biserică. Şi celelalte taine trebuie
săvârşite în Biseri-
că: la mare nevoie se îngăduie săvârşirea lor, mai ales spovedania şi Maslul, în case.
Biserica lui Dumnezeu răsună de slavoslovirea lui Dumnezeu; pentru cuvintele acestei
lumi nu este loc în ea. Totul e sfânt în biserica lui Dumnezeu: chiar şi pereţii, şi
podeaua, şi văzduhul. Ea e păzită fără încetare de îngerul lui Dumnezeu; îngerii lui
Dumnezeu şi sfinţii Bisericii triumfătoare se pogoară în ea. A te afla într-o astfel de
clădire sfinţită e cea mai mare fericire pentru om, care este pribeag pe pământ. Sfântul
Prooroc David, cu toate că era împărat, cu toate că avea palate largi şi măreţe, cu toate
că stăpânea toate mijloacele pământeşti de veselire şi desfătare, a grăit, cercetând şi
preţuind toate aşa cum se cuvine: Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să
locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să
cercetez biserica Lui cea sfântă (Ps. XXVI, 7, 8). Aceasta a rostit-o prin gura lui David
Sfântul Duh. Cel ce în vremea vieţii pământeşti va merge cât poate de des la biserica
lui Dumnezeu e ca şi cum ar locui în ea: acesta, după despărţirea de trup, va trece
foarte lesne spre veşnică prăznuire în biserica cerească, cea nefăcută de mână, al cărei
ziditor e Dumnezeu. în biserică ne şi rugăm, ne şi zidim, ne şi curăţim de păcate, ne şi
împărtăşim cu Dumnezeu.
Pildă de mers la biserica lui Dumnezeu ne-a arăta Mântuitorul (In. VII, 14), ne-au
arătat şi Sfinţii Apostoli (Fapte III, 1). Creştinii din toate timpurile au socotit ca datorie
a lor de neînlăturat mersul cu osârdie la biserica lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al
Rosto-vului aseamănă mersul la Biserică, în vremea tuturor rugăciunilor care se fac
acolo, cu o dajdie cuvenită împăratului pe care toţi trebuie s-o plătească în fiecare zi136.
Dacă a fi de faţă la fiecare Liturghie săvârşită
în Biserică se socoate de către sfântul păstor drept o datorie de neînlăturat a oricărui
creştin, cu atât mai mult este acest lucru o datorie de neînlăturat a monahului. Săracii
sunt scutiţi de dajdie pentru sărăcia lor: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt
scutiţi bolnavii pe care boala îi ţine în chilia lor. De dajdie sunt scutiţi dregătorii
împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi monahii foarte sporiţi,
care se îndeletnicesc cu nevoinţa rugăciunii minţii şi seceră din ele roadă îmbelşugată,
care trebuie ascunsă de ochii oamenilor. De dajdie sunt scutiţi ostaşii, dimpreună cu
toţi cei aflaţi în slujba împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi
monahii care în vremea slujbelor sunt prinşi cu ascultările. Ia seama ca nu cumva sub
pretextul ascultării, sau al îndeletnicirii la chilie cu rugăciunea minţii, sau chiar al unei
părute boli, să lucreze în chip tainic o cursă a diavolului, care urăşte rugăciunea fiindcă
ea e maica virtuţilor şi sabie ce striveşte duhurile viclene, care întrebuinţează toate
sforţările şi toate mijloacele ca să dea acestor curse înfăţişarea cea mai bună cu putinţă,
pentru a îl abate pe om de la rugăciune, să-1 lipsească de arme şi apoi să-1 piardă ori
să-1 rănească137.
Laude bisericeşti sunt în număr de şapte, însă împărţite în trei despărţăminte. Ele sunt:
1) Vecernia, 2) Pavecerniţa, 3) Utrenia cu ceasul întâi, 4) ceasul al treilea, 5) ceasul al
şaselea, 6) ceasul al nouălea. Vecernia, cu care încep slujbele zilei bisericeşti, se să-
vârşeşte împreună cu pavecerniţa şi ceasul al nouălea; ceasul al nouălea se citeşte
înainte de vecernie. Utrenia se săvârşeşte împreună cu ceasul întâi şi cu
miezonoptica; miezonoptica se citeşte înainte de utrenie, ceasul întâi - după utrenie.
Ceasul al treilea
şi ceasul al şaselea se citesc împreună cu tipicalele, care se citesc după ceasuri. Când
utrenia este împreunată cu vecernia sau cu pavecerniţa mare, slujba se cheamă
priveghere de toată noaptea. Ea se săvârşeşte înaintea marilor praznice, în cinstea
praznicelor. Lucrarea privegherii de toată noaptea asupra nevoitorului stă în aceea că
cel ce a petrecut în rugăciune o parte însemnată a nopţii cu evlavia şi luarea-aminte
cuvenite simte în ziua următoare o deosebită uşuri-me, prospeţime, curăţie a minţii,
înlesnire în cugetarea la Dumnezeu. Tocmai de aceea a grăit Sfântul Isaac Şirul:
„Dulceaţa dăruită nevoitorilor în timpul zilei se revarsă din lumina rugăciunilor de
noapte (lucrării de noapte) asupra minţii curate"138. Dumnezeiasca Liturghie nu se
numără laolaltă cu cele şapte laude; ea este în afara numărului lor, ca slujbă aparte, cea
mai sfântă dintre toate, prin care a fost orânduită Dumnezeiasca Jertfă cea fără de
sânge.
O pildă mântuitoare a mersului la biserica lui Dumnezeu vedem în mersul la templu al
vameşului, pe care ni-1 înfăţişează Evanghelia (Le. XVIII, 10). Vameşul sta în fundul
templului, socotea că nu are dreptul nici să-şi ridice ochii către cer, ci se bătea în piept,
zicând: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Vameşul a ieşit din templu după ce a
reuşit să îşi atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi tu, venind în biserică, dacă nu ai vreo
ascultare în ea, stai în fund, într-un colţ umil sau după un stâlp, ca să nu te îm-prăştii şi
ca evlavia ta să nu se arunce în ochii altora; tinde-ţi ochiul minţii către inimă, iar
ochiul trupului spre pământ, şi roagă-te lui Dumnezeu întru frângerea duhului, fără a
socoti că ai vreo vrednicie, vreo virtute, socotindu-te vinovat pentru o mulţime fără
număr de păcate ştiute şi neştiute de către tine. Păcă-
tuim foarte mult şi întru neştiinţă, şi din pricina mărginirii noastre, şi din pricina
vătămării firii noastre de către păcat. Dumnezeiasca Scriptură spune: Inima înfrântă şi
smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18). Şi pe tine, dacă te vei ruga având conştiinţa
păcătoşeniei şi sărăciei tale, Dumnezeu te va auzi din Biserica cea sfântă a Sa glasul tău,
şi strigarea ta cea de rugăciune înaintea Lui va intra întru urechile Lui (Ps. XVII, 8): El va
vărsa asupra ta mila Sa cea bogată. - Dacă ai vreo îndatorire pe lângă biserică,
plineşte-o cu cea mai mare evlavie şi băgare de seamă, ca unul ce slujeşte lui
Dumnezeu, nu oamenilor.
Dimpreună cu pomenitul vameş, ne povesteşte Evanghelia, a intrat în templu pentru
rugăciune şi un fariseu. Ca om cu greutate, fariseul s-a aşezat în vă-^zul tuturor.
Pesemne, nutrea gândul - de obşte tuturor fariseilor - că zideşte norodul de faţă prin
felul său cucernic de a sta şi a se ruga. El socotea că nu-1 pândeşte primejdie din
partea slavei deşarte, fiind sporit în virtute, şi că oarecare făţărnicie are dezvinovăţire,
avându-se în vedere folosul cel de obşte. Dar în ce sta rugăciunea lui ? în primul rând,
îl proslăvea pe Dumnezeu. începutul e bun: dar mai apoi, fariseul s-a apucat să înşire
nu binefacerile lui Dumnezeu, ci meritele şi deosebitele sale însuşiri, aşa încât la astfel
de înşiruire s-ar fi căzut alt început. Fariseul ar fi început în chip mai potrivit
proslăvindu-se pe sine, iar nu pe Dumnezeu. El proslăveşte pe Dumnezeu numai de
formă, ca să-şi acopere întrucâtva trufia. Trufia aceasta s-a vădit în osândirea şi
defăimarea aproapelui, a cărui conştiinţă era necunoscută fariseului, a cărui mărturisire
a păcatelor atrăsese mila lui Dumnezeu. Fariseul, care în chip făţarnic proslăvea pe
Dumnezeu, a zis: Nu sunt ca ceilalţi oameni, ră-
pitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau
zeciuială din toate câte câştig. Aici sunt învederate: nerecunoaşterea păcătoşeniei
proprii, conştiinţa propriei vrednicii, trufia ce decurge din acestea, ce se arată prin
osândirea şi defăimarea aproapelui. Rugăciunea fariseului nu a fost primită de
Dumnezeu, Care ca încheiere a acestei pilde a zis: Tot cel ce se înalţă va fi smerit, iar cel
ce se smereşte va fi înălţat. Din aceasta se vede că oricine voieşte ca rugăciunea lui să
fie primită de către Dumnezeu trebuie s-o aducă întru recunoaşterea păcătoşeniei sale
şi a neajunsului său cât se poate de mare în privinţa virtuţii; trebuie s-o aducă după ce
a lepădat conştiinţa vredniciilor sale, care sunt cu totul de nimic faţă de vrednicia cea
nemăsurată a lui Dumnezeu; trebuie s-o aducă din inimă ce s-a smerit înaintea oricărui
aproape, din inimă care a îndrăgit pe fiecare aproape, din inimă ce a iertat aproapelui
toate jignirile şi necazurile. Iar eu, grăieşte Proorocul către Dumnezeu rugându-se, întru
mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta, închina-mă-voi spre Sfântă Biserica Ta, întru frica
Ta (Ps. V, 7).
Mare milă a lui Dumnezeu faţă de om este aşezământul (instituţia) slujbelor de obşte
în sfintele lui Dumnezeu biserici. Aceste slujbe sunt aşezământ al apostolilor, al
sfinţilor lor ucenici şi al Sfinţilor Părinţi ai primelor veacuri ale creştinismului,
orânduit prin descoperire de Sus139. La aceste slujbe fiecare creştin poate lua parte, şi
cel necărturar îşi însuşeşte cunoştinţa, elocvenţa, poezia duhovniceştilor, sfinţilor ritori
şi cărturari ai creştinismului. Luând parte la aceste slujbe, cel ce doreşte poate
deprinde lesne rugăciunea minţii: cantitatea rugăciunii duce la calitate, au spus
Părinţii, şi ca atare lungile slujbe mănăs-
tireşti ajută foarte mult nevoitorului să treacă de la rugăciunea cu gura la cea cu mintea
şi cu inima. Slujbele bisericeşti au în sine o cuprinzătoare Teologie dogmatică şi
morală creştinească: cel ce merge în chip statornic la biserică şi ia aminte cu osârdie la
cele ce se citesc şi se cântă acolo poate foarte bine să înveţe tot ce este de trebuinţă
creştinului în stadia credinţei.
Fericit monahul care trăieşte totdeauna lângă biserica lui Dumnezeu! El trăieşte
aproape de cer, aproape de rai, aproape de mântuire. Să nu lepădăm mântuirea care
prin milostivirea lui Dumnezeu ne-a fost dată, ca să zic aşa, în traistă. Mai ales
monahul începător este dator să meargă în chip statornic la biserică. în anii bătrâneţii şi
istovirii, când atât vârsta cât şi boala închid pe monah aproape cu totul în chilie, el se
va hrăni cu merindea duhovnicească pe care a strâns-o în vremea tinereţii şi tăriei sale,
mergând cu osârdie în casa lui Dumnezeu. „Merinde" numesc rugăciunea minţii şi
inimii. Domnul Cel Milostiv să ne învrednicească pe noi toţi a ne folosi aşa cum se
cuvine de călugăria noastră, şi mai înainte de plecarea din viaţa pământească să ne
mutăm cu mintea şi cu inima la cer. Acolo poate să ne înalţe rugăciunea atunci când o
adumbreşte harul lui Dumnezeu, şi rugăciunea în om se face deja nu rugăciune a
omului, ci rugăciune a Sfântului Duh, ce mijloceşte pentru om cu suspinuri negrăite
(Rom. VIII, 27). Amin.
Despre adevărata şi făţarnica smerită cugetare
Nimeni să nu vă însele printr-o prefăcută smerită cugetare (Col. II, 18), a spus Sfântul
Apostol Pavel.
Adevărata smerită cugetare stă în ascultarea şi urmarea lui Hristos (Filip. II, 5-8).
Adevărata smerită cugetare e înţelegerea duhovnicească. Ea este un dar al lui
Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea şi în inima omului.
Este şi o „smerită cugetare" după bunul plac al omului: pe aceasta şi-o alcătuieşte
pentru sine sufletul iubitor de slavă deşartă, sufletul amăgit şi înşelat de învăţătura
mincinoasă, sufletul care se linguşeşte pe sine, sufletul care caută măguliri din partea
lumii, sufletul care năzuieşte cu totul spre sporirea lumească şi spre desfătările lumeşti,
sufletul care a uitat de veşnicie, de Dumnezeu.
„Smerita cugetare" pe care şi-o scorneşte omul după bunul său plac este alcătuită din
fel de fel de tertipuri prin care trufia omenească se străduieşte să capete slava smeritei
cugetări de la lumea oarbă, lumea care iubeşte cele ale sale, de la lumea care
preamăreşte viciul atunci când viciul îşi pune masca virtuţii, de la lumea care urăşte
virtutea atunci când virtutea se înfăţişează privirilor sale în sfânta ei simplitate, în
sfântă şi neclintită supunere faţă de Evanghelie.
Nimic nu este atât de vrăjmaş smereniei lui Hristos ca „smerita cugetare" după bunul
plac, care a lepădat jugul ascultării faţă de Hristos şi, săvârşind furt de cele sfinte,
slujeşte satanei sub acoperământul unei făţarnice slujiri lui Dumnezeu.
Dacă vom privi neîncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-1 vedem în
amănunţimea lui, nu vom găsi în noi înşine nici o virtute - nu vom găsi nici smerita
cugetare. Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata şi sfânta virtute; aşa îşi acoperă
fmmuseţea, cu basmaua, fecioara înfrânată; aşa se ascunde, prin catapeteasmă, Sfânta
Sfintelor de privirile gloatei.
Adevărata smerită cugetare înseamnă un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice,
un fel de a gândi evanghelic.
Adevărata smerenie este o taină dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele
omeneşti. Fiind cea mai înaltă înţelepciune, ea pare nebunie pentru înţelegerea
trupească.
Domnul Iisus descoperă dumnezeiasca taină a smereniei adevăratului Său ucenic, care
sade pururea la picioarele Sale şi ia aminte la cuvintele cele de viaţă făcătoare. Şi
descoperită fiind, ea rămâne ascunsă: ea este de netâlcuit pentru cuvântul şi limba
omenească.
Smerenia este viaţa cerească pe pământ. Harica şi minunata vedere a măreţiei
Dumnezeieşti şi a nenumăratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu către om,
cunoaşterea prin har a Răscumpărătorului, urmarea Lui cu lepădare de sine, vederea
adâncului pierzaniei în care a căzut neamul omenesc - iată semnele nevăzute ale
smereniei, iată primele trăsături ale acestei cămări duhovniceşti zidite de către
Dumnezeul-Om.
Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie. Ea se
îngrijeşte să afle toate ramurile acesteia; aflându-le, descoperă că încă au mai rămas
foarte multe de aflat.
Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica îl numeşte cel Mare, pentru virtuţile
sale cele covârşitoare şi mai ales pentru adânca lui smerenie', părinte purtător de semne
şi purtător de Duh, a spus în înaltele, sfintele şi tainicele sale omilii că cel mai curat şi
mai desăvârşit om are în sine ceva trufaş237.

Acest bineplăcut al lui Dumnezeu a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii creştine,
a trăit într-o vreme îmbelşugată în sfinţi, 1-a văzut pe Antonie cel Mare, cel mai mare
dintre sfinţii monahi, şi a spus, totuşi, că el nu a văzut nici un om care să poată fi numit
desăvârşit pe deplin şi în adevăratul înţeles al cuvântului238. Smerenia cea mincinoasă
se vede pe sine smerită: se mângâie în chip caraghios şi jalnic cu această vedere
amăgitoare, pierzătoare de suflet.
Satana ia chip de înger de lumină; „apostolii" lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos
(Cor. IX, 13-15); învăţătura lui ia chip de învăţătură a lui Hristos; stările care vin din
amăgirile lui iau chip de stări duhovniceşti şi harice; trufia şi slava sa deşartă, amăgirea
de sine şi înşelarea născute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah! Unde s-au
ascuns de nefericiţii visători, de visătorii ce în chip jalnic sunt mulţumiţi de sine şi de
stările lor de amăgire de sine, de visătorii care socot că se desfată şi sunt fericiţi, unde
s-au ascuns de aceştia cuvintele Mântuitorului: Fericiţi cei ce plâng acum, fericiţi cei ce
flămânzesc acum şi vai vouă, celor ce sunteţi acum sătui, vai vouă celor ce râdeţi acum (Luca
VI, 21,25).
Priveşte mai cu luare-aminte, priveşte fără patimă la sufletul tău, iubite frate! Nu este
mai de nădejde oare, pentru el pocăinţa, decât desfătarea ? Nu este mai de nădejde,
oare, pentru el, a plânge pe pământ, în această vale a plângerii lăsată anume pentru
plâns, decât a născoci pentru sine desfătări mai înainte de vreme, desfătări amăgitoare,
vrednice de râs şi pierzătoare ?
Pocăinţa şi plânsul pentru păcate aduc cu sine veşnica fericire - acest lucru e sfânt;
acest lucru este vrednic de crezământ; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare,
să nu te cufunzi în aceste stări sufleteşti, de ce să nu petreci în ele, de ce să-ţi
născoceşti ţie desfătări, să te saturi cu ele, să te îndestulezi cu ele, prin ele să nimiceşti
în tine fericita foame şi sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita şi mântuitoarea
întristare pentru păcatele tale şi pentru păcătoşenie.
Foamea şi setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii sărăciei cu duhul: plânsul
este semnul smereniei, glasul ei. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine şi desfătarea cu
părutele stări duhovniceşti dau pe faţă trufia inimii.
Teme-te ca nu cumva, din pricina desfătării deşarte şi amăgitoare, să moşteneşti
veşnicul „vai" făgăduit de către Dumnezeu celor ce se satură acum după bunul lor
plac, împotriva voii lui Dumnezeu.
Slava deşartă şi odraslele sale sunt desfătări duhovniceşti mincinoase, care lucrează în
sufletul care nu s-a pătruns de pocăinţă şi zidesc o smerenie părută. Sufletul schimbă
adevărata smerenie pe această părere de smerenie. Adevărul cel închipuit, punând
stăpânire pe casa sufletului, îngrădeşte pentru Adevărul Cel Adevărat toate intrările în
această casă.
Vai, suflete al meu, biserică de Dumnezeu zidită a adevărului! Primind în tine adevărul
cel făţărnicit, în-chinându-te minciunii în locul Adevărului, tu te faci capişte!
în capişte e înălţat un idol: „părerea" smereniei. „Părerea smereniei" este cel mai
cumplit fel de trufie. Anevoie se goneşte trufia şi când omul şi-o recunoaşte, dar cum
s-o izgoneşti atunci când i se pare că este smerenie ? !
în această capişte se află urâciunea cea amarnică a pustiirii! în această capişte se
revarsă tămâia slujirii la idoli, se înalţă cântări de care se veseleşte iadul. Acolo,
cugetările şi simţirile sufletului gustă mâncarea cea oprită a jertfelor idoleşti, se îmbată
de vinul amestecat cu otravă aducătoare de moarte. Capiştea, sălaş al idolilor şi a toată
necurăţia, este de neajuns nu numai pentru harul dumnezeiesc, pentru darul
dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevărată,
pentru orice poruncă evanghelică.
Smerenia mincinoasă orbeşte omul în aşa hal, că îl sileşte nu numai să creadă că e
smerit şi să dea de înţeles celorlalţi că este astfel, ci să o spună deschis, pro-
povăduind-o cu mare glas. („Urmarea lui Hristos", cartea III, cap.2).
Amarnic îşi bate joc de noi minciuna atunci când, amăgit fiind de ea, o recunoaşte
drept adevăr.
Smerenia cea din har este nevăzută, aşa cum nevăzut este şi Dăruitorul ei - Dumnezeu.
Ea este acoperită de tăcere, simplitate, nefăţărnicie, lipsă de sforţare, libertate.
Smerenia cea mincinoasă poartă întotdeauna un chip prefăcut; prin aceasta ea se face
cunoscută lumii.
Smerenia cea mincinoasă iubeşte scenele: prin aceasta ea amăgeşte şi se amăgeşte.
Smerenia lui Hristos este îmbrăcată în haină şi cămaşă (Ioan XIX, 24), în veşmântul
cel mai nemeşteşugit: acoperită de acest veşmânt, ea nu se face cunoscută şi nu este
băgată în seamă de oameni.
Smerenia este o chezăşie în inimă, o însuşire sfântă şi fără de nume a acesteia, o
deprindere dumnezeiască ce se naşte în suflet, pe nesimţite, din plinirea poruncilor
evanghelice239.
Lucrarea smereniei poate fi pusă alături de patima iubirii de argint. Cel atins de
neputinţa credinţei şi iubirii faţă de comorile pământeşti, cu cât le agoniseşte mai mult
pe acestea, cu atât se face mai lacom şi mai nesăţios de ele. Cu cât se îmbogăţeşte mai
mult, cu atât i se pare că e sărman şi neîndestulat. Tot aşa şi cel mânat de smerenie, cu
cât se îmbogăţeşte mai mult cu virtuţi şi daruri duhovniceşti, cu atât se vede pe sine
mai sărac şi mai de nimic.
Este firesc să fie aşa. Atunci când omul nu a gustat încă din binele cel mai înalt,
propriul său bine, pângărit de păcat, are preţ înaintea lui. Atunci, însă, când se îm-
părtăşeşte de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci riu mai pune deloc preţ pe
binele său, care este unit şi amestecat cu răul.
Scumpă îi era săracului punguţa cu bani de aramă adunaţi de el, vreme îndelungată, cu
trudă şi cu osteneală. Un bogat, însă, i-a vărsat în sân, pe neaşteptate, o mulţime
nenumărată de galbeni curaţi, iar săracul a aruncat cu dispreţ punguţa cu arămioare, ca
pe o povară care numai l-ar fi îngreunat.
Dreptul şi multpătimitorul Iov, după ce a suferit ispite cumplite, s-a învrednicit de
vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grăit către Dumnezeu printr-o rugăciune insuflată:
Cu auzul urechii Te auzeam mai înainte, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine. Ce roadă a
odrăslit în sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ? Pentru aceea, continuă, şi îşi
încheie Iov rugăciunea sa, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pe mine
pământ şi cenuşă (Iov XLII, 5-6).
Voieşti a dobândi smerenia ? Plineşte poruncile evanghelice: dimpreună cu ele se va
sălăşlui în inima ta, dăruindu-se ei, smerenia cea sfântă, adică plăcută Domnului nostru
lisus Hristos.
începutul smereniei este sărăcia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus
decât toată mintea şi atingerea păcii lui Hristos, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei este
dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se mânie niciodată, niciodată nu caută să placă oamenilor, nu se lasă în
voia întristării, de nimic nu se înfricoşează.
Poate, oare, să se lase în voia întristării cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic
de tot necazul ?
Poate să se teamă de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel
care vede în acestea mijlocul mântuirii sale ?
Bineplăcuţii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâlharului celui cu bună pricepere care a
fost răstignit alături de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obişnuit să spună: Cele
vrednice după faptele noastre luăm; pomeneşte-ne, Doamne întru împărăţia Ta (Le.
XXIII, 41,42). Orice necaz ei îl întâmpină prin recunoaşterea faptului că sunt
vrednici de el240.
Pacea sfântă intră în inimile lor dimpreună cu vorbele smereniei! Ea aduce paharul
mângâierii duhovniceşti şi la patul celui bolnav, şi în temniţă la cel închis în
ea, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de demoni.
Paharul mângâierii este adus de către mâna smereniei şi celui răstignit pe cruce; lumea
poate să-i aducă acestuia numai oţet amestecat cu fiere (Mat. XXVII, 34).
Cel smerit nu e în stare să aibă răutate şi ură: el nu are vrăjmaşi. Dacă vreunul din
oameni îi pricinuieşte necazuri, el vede în acest om o unealtă a dreptei judecăţi sau a
Proniei Dumnezeieşti.
Cel smerit se încredinţează pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit trăieşte nu
cu propria lui viaţă, ci prin Dumnezeu.
Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine, şi de aceea el caută neîncetat ajutorul lui
Dumnezeu, neîncetat petrece în rugăciune.
Ramura roditoare se pleacă spre pământ, apăsată de mulţimea şi greutatea roadelor
sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţindu-şi mlădiţele sale neroditoare.
Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cufundă în smerenie din ce în ce mai adânc, şi
în adâncurile acestei mări află mărgăritarele cele de mult preţ: darurile Duhului.
Trufia este semnul neîndoielnic al omului deşert, rob al patimilor, semnul sufletului în
care nu are nici o intrare învăţătura lui Hristos.
Nu judeca pe om după cele din afară ale sale; nu-ţi da cu părerea despre el că este
trufaş, ori că este smerit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci după roadele lor îi veţi
cunoaşte (In. VII, 24; Mt. VII, 16). Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după
faptele lor, după purtarea lor, după urmările faptelor lor. Ştiu eu trufia ta şi răutatea
inimii tale (1 împ. XVII, 28), i-a zis lui David aproapele său, dar Dumnezeu a dat
mărturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am
uns pe el (Ps. LXXXVIII, 21). Nu cum va căuta omul va vedea Domnul: căci omul va căuta
la faţă, iar Dumnezeu va căuta la inimă (1 împ. XVI, 7).
Judecătorii cei orbi socot adesea smerit pe cel făţarnic şi josnic, care caută să fie pe
placul oamenilor, în vreme ce el este un hău al slavei deşarte.
Dimpotrivă, acestor judecători neştiutori le pare trufaş cel care nu caută laude şi
răsplătiri de la oameni, şi de aceea nu se târăşte înaintea oamenilor, ci este slugă
adevărată a lui Dumnezeu; acesta a simţit slava lui Dumnezeu, care se descoperă
numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea şi ochii şi
mirosul sufletului său.
„Ce înseamnă a crede ?" - a fost întrebat un mare bi-neplăcut al lui Dumnezeu. Acesta
a răspuns: „A crede înseamnă a petrece întru smerenie şi milă"241.
Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu - nu în sine şi nu în oameni; de aceea, purtarea ei
e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta
trufie.
Smerenia nu pune nici un preţ pe bunătăţile cele pământeşti; în ochii ei, mare este
Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea năzuieşte către acestea, neînvrednicind
stricăciunea şi deşertăciunea nici cu luarea aminte, nici cu căutătura. Sfânta răceală
faţă de stricăciune şi deşertăciune este numită trufie de către fiii stricăciunii şi slujitorii
deşertăciunii.
Este o închinăciune sfântă ce vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de
chipul lui Dumnezeu, faţă de Hristos în aproapele; şi este o închinăciune stricată,
interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui
Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om,
îmbiindu-L în schimbul ei cu toate împărăţiile pământului şi slava lor.
Câţi nu sunt şi acum cei care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea
cărora se închină aceştia le laudă smerenia.
Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstire faţă de om,
din dragoste şi din
smerenie ? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic
?
Tu, care te numeri printre mai-marii pământului, ia seama: înaintea ta se târăsc slava
deşartă, linguşirea, josnicia ! Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te
vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de
slava deşartă: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de
obraznic, semeţ, lipsit de omenie cu cei mai mici242. Pe cel stăpânit de slava deşartă îl
vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie,
către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic.
Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. Mie, a zis el, nu-mi
răspunzi ? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să Te răstignesc ?
(In. XIX, 10).'
Domnul şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce
credea că lucrează după bunul său plac, era doar o unealtă oarbă. Din pricina trufiei,
lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită:
Dumnezeu înomenit.
Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dispreţuieşte bunătăţile cele
stricăcioase ale lumii acesteia, nu este în stare de mărunta dorinţă de a plăcea oame-
nilor şi de slugărnicie. Greşeşti numind trufaş acest suflet pentru faptul că nu
îndestulează cerinţele patimilor tale. Amâne ! Cinsteşte trufia cea binecuvântată, lui
Dumnezeu plăcută, a lui Mardoheu ! Aceasta, care în ochii tăi e trufie, de fapt e sfântă
smerenie"243.
Smerenia este învăţătura evanghelică, virtutea evanghelică, puterea tainică a lui
Hristos. Dumnezeu S-a arătat oamenilor îmbrăcat întru smerenie, şi acela dintre
oameni care se va îmbrăca întru smerenie se va face asemenea cu Dumnezeu244.
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, vesteşte Sfânta Smerenie, să se lepede de sine, să ia
crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24). Altminteri e cu neputinţa a deveni ucenic
şi următor al Celui Ce S-a smerit pana la moarte, până la moartea pe cruce. Acesta a
şezut de-a dreapta Tatălui. Acesta e Noul Adam, începătorul de neam al sfintei
seminţii a celor aleşi. Credinţa în El înscrie în numărul celor aleşi; alegerea se primeşte
prin sfânta smerenie, se pecetluieşte prin sfânta dragoste. Amin.
 Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre înşelare

A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii
iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau,
sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea
mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el.
Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti
"indarat", dupa ce, mai inainte, erai "indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu" (Lc. IX, 62; Plansul I).
Episcopul IGNATIE (Briancianinov)

2
 Despre inselare
Partea I
Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?

Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii,
pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-
al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt
este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu
totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim
sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui
Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia
amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa
fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat
in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este
cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga
lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si sangele", care
"nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita
de Domnul Iisus, Care este "Invierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua
pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din
prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul
Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai
amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai
simpla, mai apropiata de priceperea mea.

Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna
(Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni
dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat
cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit
diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru
uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de
sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu
moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut
minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de
tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis
ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie"
spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul
binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si
rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub
inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea
ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi
starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese
urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre
oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a
fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii;
luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a
fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de
moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon,
Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2).
Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea
3
fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie
lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre
om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau
chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de
totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire
de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le
invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului
lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov
4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin
aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare,
in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel
necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece
din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea,
ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita,
potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de
patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in
comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite
mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.

Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca

Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare
ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc
viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt
parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru
Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru
greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind
de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne
urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi.
Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori
sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se
hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai
intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice.
Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din
ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in
ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau"
(Mat.7, 3-5).
Ce este aceasta - barna ? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o barna, care rapeste orice putere si orice
corectitudine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul manat de cugetarea trupeasca nu poate
nicicum sa judece drept - nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre
sine insusi si despre ceilalti dupa felul in care se inchipuie el insusi pe sine si dupa felul in care ii apar ceilalti
pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti - bineinteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvantul lui Dumnezeu, pe
buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu,
primeste o vedere dreapta a propriei sale intocmiri sufletesti si a intocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea
trupeasca, lovind ca o barna pe aproapele care a gresit, intotdeauna il tulbura, nu arareori il pierde, niciodata nu
aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului. Dimpotriva, cugetarea
duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si mantuindu-
l.
Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti neajunsurile si
pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de
tamaduit prin pocainta aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari
si insemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o insemnatate atat de uriasa pentru ca
4
ea insasi este barna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pacate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina,
cei atrasi de ravna lipsita de judecata au cazut adesea in clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a
duhurilor cazute. Preacuviosul Pimen cel Mare povestea ca un oarecare monah, fiind manat de aceasta ravna, s-
a supus urmatoarei is~ite: l-a vazut pe un alt monah culcat peste o femeie. Indelung s-a luptat monahul cu
gandul care-l silea sa-i opreasca pe cei ce pacatuiau si, fiind in cele din urma biruit, i-a impins cu piciorul
zicand: Ci incetati ! Atunci s-a aratat ca era vorba de doi snopi (Pateric).
Preacuviosul Avva Dorotei povesteste ca, pe cand petrecea in chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-
a clevetit pe un alt frate, manat fiind de ravna cea lipsita de judecata, care este intotdeauna impreunata cu
banuieli si cu pareri, fiind foarte plecata spre nascociri. Invinuitorul il invinuia pe cel invinuit ca in acea
dimineata, devreme, ar fi furat niste smochine din livada si le-ar fi mancat: la cercetarea facuta de egumen, insa,
s-a aratat ca cel barfit nu se afla in manastire in dimineata cu pricina, ci intr-una din asezarile vecine, fiind
trimis acolo de iconom, si se intorsese in manastire doar dupa terminarea Dumnezeiestii Liturghii (Invatatura a
9-a a Preacuviosului Avva Dorotei).
Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin implinirea porun-
cilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si
sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei.
L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinta ? Cel Mare a raspuns: "Credinta sta intr-aceea ca sa petreci
in smerenie si sa faci milostenie" (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si
jignirile, toate greselile lui. Intrucat ravnitorii lipsiti de dreapta socoteala aduc credinta ca pricina a ravnei lor,
sa afle unii ca acestia ca adevarata credinta (aici se intelege credinta lucratoare, nu cea dogmatica. Despre
deosebirea lor, vezi in Filocalie la Calist si Ignatie), prin urmare si adevarata ravna, se arata prin smerenia
inaintea aproapelui si milostivirea catre el. Sa lasam judecata asupra oamenilor si acuzarea lor in seama acelora
pe ai caror umeri a fost asezata indatorirea de a-i judeca pe fratii lor si de a-i indrepta. "Cel ce are ravna
mincinoasa - a spus Sf. Isaac Sirul - boleste de boala grea. O, omule care crezi ca-ti pui ravna impotriva bolilor
straine, tu te-ai lepadat de sanatatea sufletului tau ! Osteneste-te cu osardie pentru sanatatea sufletului tau. Iar
daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire decat de
mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine insuti in boala grea si chinuitoare. Aceasta ravna nu se
vadeste in oameni prin vreunul din chipurile intelepciunii, ci se numara printre neputintele sufletului, este semn
al saraciei intelegerii (duhovnicesti), semn al nestiintei celei mai de pe urma.
Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si
intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura,
"purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal.
6, l ). Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantului Duh" (Cuvantul 89). In alt cuvant
Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te
pornesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui,
iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a maniat asupra celor pacatosi, ci se
ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plans El pentru Ierusalim ? Si noi, in multe prilejuri, suntem batjocoriti de
diavol. Si de ce sa uram pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi ? Pentru ca, omule, urasti pe
pacatos ? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine ? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste ? De ce n-ai plans
mai bine, pentru el,~ ci il gonesti ? Oarecari, ce gandesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor
si se manie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta" (Cuvantul 90).
Mare nenorocire este parerea de sine ! Mare nenorocire este lepadarea de smerenie ! Mare nenorocire
este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflandu-se monahul, fara a fi chemat sau intrebat, manat de
constiinta "valorii sale", incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele ! Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si
sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si
modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si nesocotit.
Atunci cand, pentru osteneala ta in via poruncilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna
Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca ravna aceasta te. va indemna la tacere si smerenie inaintea
aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a spus Sfantul Isaac Sirul
(Cuvantul 38). Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde sangele ! Ea stinge in acesta aprinderea,
aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu
Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Ravna cugetarii trupesti este intotdeauna impreunata cu aprinderea sangelui, cu
navalirea a numeroase patimi si inchipuiri.
Urmarile ravnei oarbe si nestiutoare, daca aproapele i se impotriveste, sunt de obicei, mania asupra lui,
ranchiuna, spiritul de razbunare in felurite chipuri, iar daca acesta se supune - multumirea de sine plina de slava
5
desarta, atatarea si inmultirea cugetarii trufase si a parerii de sine.

Despre luarea-aminte in ceea ce priveste ,

citirea cartilor Sfintilor Parinti, despre viata monahala

Cartile Sfintilor Parinti despre viata monahala trebuie citite cu mare chibzuinta. Se pare ca monahul
incepator nu poate nicidecum sa adapteze cartea la situatia proprie, ci se lasa furat, de obicei, de orientarea
cartii. Daca acea carte cuprinde sfaturi despre linistire (isihie) si arata imbelsugarea roadelor duhovnicesti care
pot fi dobandite in pustie, si in incepator se iveste intotdeauna dorinta foarte puternica de a se insingura in isihie
intr-o pustie nelocuita. Daca se vorbeste in carte despre ascultarea neconditionata sub calauzirea unui Parinte
purtator de Duh, si in incepator apare totdeauna dorinta unei vietuiri foarte aspre in deplina ascultare fata de
staret. Dumnezeu nu a lasat pentru vremea noastra nici pe unul, nici pe celalalt dintre aceste feluri de vietuire.
Cartile Sfintilor Parinti scrise despre acestia, il pot insa, inrauri atat de puternic pe incepator, incat
acesta, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei sale, se hotaraste cu usurinta sa paraseasca locul petrecerii
sale, de unde are totul la indemana spre a se mantui si a spori duhovniceste prin implinirea poruncilor
evanghelice, si aceasta, de dragul visului de neimplinit al vietuirii desavarsite, care se zugraveste in culori vii si
ademenitoare in inchipuirea sa. Sfantul Ioan Scararul spune in Cuvantul despre isihie: "In trapeza bunei obsti se
afla intotdeauna un caine oarecare, ce incearca sa rapeasca din ea o bucata de paine, adica sufletul, iar apoi
fuge, tinandu-l in gura, si il mananca intr-un loc insingurat" (Cuvantul 27).
In cuvantul despre ascultare, acest povatuitor al monahilor zice: "Celor aflati in ascultare, diavolul le
sadeste pofta unor virtuti peste putere; iar pe cei din linistire ii indeamna la nevointe nepotrivite lor. Cerceteaza
mintea ascultatorilor necercati si vei afla acolo ganduri nascocite din amagirea de sine: vei gasi acolo dorinta de
linistire si postire nemasurata, de rugaciune neimprastiata, de cea mai deplina lipsa de slava desarta, de
necontenita pomenire a mortii, de neincetata strapungere a inimii, de desavarsita neminiere, de tacere adanca,
de curatie covarsitoare. Acestia amagindu-se, au sarit in zadar (din viata de obste in insingurare adanca), fara a
avea, in sine, ca incepatori, sus-pomenitele virtuti, din osebita iconomie a lui Dumnezeu: vrajmasul i-a invatat
sa tinda spre aceste virtuti mai inainte de vreme, ca sa nu le primeasca pe ele la vremea lor.
Amagitorul (diavolul) fericeste inaintea celor ce se linistesc iubirea de straini a ascultatorilor, slujirea
lor, iubirea de frati, impreuna-vietuire, ingrijirea celor bolnavi, ca sa-i faca si pe acestia lipsiti de rabdare, ca si
pe cei dintai" (Cuvantul 4). Ingerul cazut se straduieste sa-i insele si sa-i atraga la pierzanie pe monahi,
imbiindu-i nu numai cu pacatul in feluritele lui chipuri, ci si cu virtutile cele mai inalte, care nu sunt la masura
lor. Nu va incredeti, fratilor, in gandurile voastre, in priceperea voastra, in visele si
aplecarile voastre, ori cat de bune vi s-ar parea, oricat de viu v-ar infatisa privelistea celei mai sfinte vietuiri
monahale ! Daca acea manastire in care locuiti va da putinta de a trai potrivit cu poruncile evanghelice, daca nu
va pravalesc smintelile in pacate de moarte, nu va parasiti manastirea. Suferiti-i cu indelunga rabdare
neajunsurile, atat duhovnicesti, cat si materiale; nu cugetati in zadar a cauta o arena de nevointe pe care
Dumnezeu nu a daruit-o vremurilor noastre. Dumnezeu voieste si cauta mantuirea tuturor. El ii si mantuieste
intotdeauna pe toti cei care vor sa se mantuiasca de la innecul in marea vietii si a pacatelor, dar nu o face
intotdeauna in corabie sau intr-un liman indemanos si bine oranduit. El a fagaduit mantuirea de la moarte a
Sfantului Apostol Pavel si tuturor tovarasilor sai; El a si dat aceasta mantuire, dar Apostolul si tovarasii sai de
drum s-au salvat nu pe corabie, care s-a sfaramat, ci cu mare osteneala; unii inot, altii pe scanduri si felurite
sfaramaturi din corabie.
Ti-a venit vreun gand bun ? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre implinirea lui fara chibzuiala, pe
negandite. Simti in inima vreo insuflare buna ? Opreste-te: nu indrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca
indreptar. Cerceteaza: se potrivesc, oare, gandul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfanta
invatatura a Domnului ? Curand vei vedea, ca nu este nici o potrivire intre binele evanghelic si binele firii ome-
nesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea insusi acest bine s-a preschimbat in
rau, la fel cum se preface in otrava mancarea gustoasa si sanatoasa, atunci cand este amestecata cu otrava.
Pazeste-te de a savarsi binele firii cazute ! Savarsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani in tine parerea de
sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii. Dimpotriva, savarsind binele evanghelic, ca
un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om. "Cel ce isi
iubeste sufletul sau", a zis Domnul, "si-l va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pastra
in viata vesnica" (Ioan l2, 25). "Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi
6
urmeze Mie.
Caci cine nu va voi sa isi scape sufletul, il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru
Evanghelie, acela il va mantui" (Mc. 8, 34-35). Domnul porunceste lepadarea deplina de firea cazuta, ura fata
de pornirile ei, nu numai catre cele care sunt rele si la aratare, ci fata de toate pana la una, chiar si fata de cele
care par bune in aparenta. Mare nenorocire este a urma dreptatii firii cazute - cu aceasta se afla impreunata
lepadarea de Evanghelie, lepadarea de Rascumparatorul, lepadarea de mantuire. "Cel ce nu isi va ura sufletul
sau, nu poate sa fie ucenicul Meu" a zis Domnul.
Talcuind cuvintele de mai sus ale Domnului, Marele Varsanufie graieste: "Cum se leapada de sine
omul ? Doar prin aceea ca paraseste dorintele firesti si urmeaza Domnului. De aceea si vorbeste aici Domnul
anume despre ceea ce este firesc, iar nu despre ceea ce este nefiresc; caci daca cineva are sa paraseasca doar
cele nefiresti, inca nu a parasit pentru Dumnezeu nimic din cele ale sale, caci cele se sunt impotriva firii nu sunt
ale lui. Iar cel care a parasit cele firesti pururea striga dimpreuna cu apostolul Petru: "Iata, noi am lasat toate si
Ti-am urmat Tie. Cu noi, oare, ce va fi ?" (Mt. l9, 27-29) si aude fericitul glas al Domnului, si prin fagaduinta
se incredinteaza de mostenirea vietii vesnice (Mt. l9, 27-29). Ce a lasat Petru, nefiind bogat, si cu ce se lauda,
daca nu cu parasirea dorintelor sale firesti ?
Caci daca omul nu va muri fata de de trup, traind cu duhul, nu poate sa invie cu sufletul. Dupa cum in mort nu
se mai afla deloc dorinte firesti, ele nu se mai afla nici in cel care a murit duhovniceste fata de trup. Daca ai
murit fata de trup, cum pot trai in tine dorintele firesti ? Iar daca nu ai atins masura duhovniceasca, ci inca mai
esti prunc cu mintea, atunci smereste-te inaintea invatatorului ca sa te certe cu mila" (Ps. l40, 5) si fara de sfat
"nimic sa nu faci (Sirah 32, 20), macar de ti s-ar parea lucrul bun la aratare, caci lumina demonilor se intoarce,
mai apoi, in intuneric" (Raspunsul 59). Intocmai la fel se poate spune si despre lumina firii omenesti cazute. A
urma acestei lumini si a o lasa sa sporeasca in tine aduce sufletului desavarsita intunecare, si te instraineaza cu
totul de la Hristos. Cel strain de crestinism, este strain de Dumnezeu: "oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe
Tatal" (Ioan ll, 23) este un om fara Dumnezeu.
In veacul nostru, ingamfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine
crestini si mari savarsitori ai binelui, s-au aruncat spre savarsirea dreptatii firii cazute, respingand cu dispret
dreptatea evanghelica. Aceasta majoritate sa bage in urechi caracterizarea Domnului: "Poporul acesta se
apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. In desert ma cinstesc ei,
invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor" (Mt. l5, 8-9). Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin
de parere de sine, de cugetare semea~a, de amagire de sine; el propavaduieste, trambiteaza despre sine, despre
faptele sale, nebagarid nicicum in seama oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,l-l8); cu ura si razbunare plateste el
acelora care ar indrazni sa-si desehida gura pentru a se impotrivi, oricat de intemeiat si bine intentionat dreptatii
lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamantesti si ceresti.
Dimpotriva, lucratorul poruncilor evanghelice este intotdeauna adancit in smerenie: punand fata in fata
maretia si curatia preasfintelor porunci cu felul in care le-a implinit el insusi, el recunoaste intotdeauna acest fel
ca fiind in cea mai mare masura neindestulator si nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritand
muncile vremelnice si cele vesnice pentru pacatele sale, pentru partasia nedesfacuta cu Satana, pentru caderea
cea de obste a tuturor oamenilor, pentru propria lui staruinta in cadere; in fine, pentru insasi plinirea
neindestulatoare si adesea anapoda a poruncilor. Inaintea oricarui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el
pleaca, smerit, capul, stiind ca Dumnezeu prin necazuri da invatatura slujitorilor Sai in vremea calatoriei lor
pamantesti. Unuia ca acesta ii pare rau pentru vrajmasii sai si se roaga pentru ei ca pentru niste frati aflati sub
inraurirea demonilor, ca pentru niste madulare ale aceluiasi trup, lovite de boala in duhul lor, ca pentru niste
binefacatori ai sai, ca pentru niste unelte ale Dumnezeiestii Pronii.

Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura si vatama sufletele omenesti; chiar si monahii neincercati,
luand aminte la vise, isi aduc vatamare si din aceasta pricina trebuie neaparat sa aratam aici ce insemnatate au
visele in ceea ce priveste omul a carui fire nu este inca innoita prin Duhul Sfant.
In vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel randuita de Dumnezeu, ca orice om se
afla intr-o deplina odihna. Aceasta odihna este atat de deplina, incat omul, pe durata ei, pierde constiinta
existentei proprii si intra intr-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort,
in mod deliberat, sub imperiul ratiunii si al vointei, conteneste: ramane doar acea activitate care este
7
indispensabila existentei si nu poate fi despartita de aceasta. In corp, sangele isi continua miscarea, stomacul
mistuie hrana, plamanii respira, pielea asuda; in suflete continua sa se nasca ganduri, inchipuiri si simtiri, insa
nu dependent de ratiune si liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconstienta a firii. Din asemenea inchipuiri, insotite
de o gandire si simtiri caracteristice, se alcatuieste visul. El este adesea straniu, dat fiind ca nu apartine
sistemului de inchipuiri si cugetari voluntare si deliberate, ci apare spontan si de sine statator, potrivit legii si
necesitatii firii. Uneori visul poarta amprenta incoerenta a cugetarilor si inchipuirilor voluntare, iar uneori
constituie o urmare a dispozitiei sufletesti. In acest fel, visul in sine insusi, nu poate si nu trebuie sa aiba nici o
insemnatate. Asadar, este ridicola si cu totul ilogica dorinta unora de a vedea in himerele viselor pe care le au,
prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt talc. Cum poate exista un
lucru care nu are nici o pricina ca sa existe ?
Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si
atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si
inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai
interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne
incredem in ele. Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica
modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de
dreapta socoteala - exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se
arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si
al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea
parerii de sine si a trufiei. Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim
ca in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de cele alcatuite de
aiurarea sufletului si de barfirea demonilor. Asa cum, in stare de veghe, din firea cazuta, rasar in noi, sau sunt
aduse de demoni in chip statornic si neincetat, cugete si inchipuiri, si in vremea somnului vedem vise doar prin
lucrarea firii cazute si prin lucrarea demonilor. Asa cum mangaierea noastra in vreme de trezie sta in stra-
pungerea inimii, care se naste din constiinta pacatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte si de judecata lui
Dumnezeu (numai ca aceste ganduri apar in noi din harul lui Dumnezeu, care traieste in noi, sadit prin Sfantul
Botez, si sunt aduse de ingerii lui Dumnezeu, potrivit starii noastre de oameni aflati sub pocainta) tot asa si in
somn, foarte rar, la mare nevoie, ingerii lui Dumnezeu ne infatiseaza fie sfarsitul nostru, fie muncile din iad, fie
infricosata judecata care incepe odata cu apropierea mortii si continua dupa moarte. Aceste vise ne aduc frica de
Dumnezeu, strapungerea inimii, plansul pentru noi insine. Asemenea vise se dau, insa, foarte rar unui nevoitor,
sau chiar si unui pacatos vadit si inrait, prin osebita si nestiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din
zgarcenia Dumnezeiescului har, fata de noi - nu ! Ci din acea pricina, ca tot ce se intampla cu noi in afara
randuielii obisnuite ne duce la parere de sine si clatina in noi smerenia, care este neaparat trebuincioasa pentru
mantuirea noastra.

Voia lui Dumnezeu, in a carei implinire sta mantuirea omului, este infatisata in Sfanta Scriptura atat de
viu, atat de puternic, atat de amanuntit, ca a lucra pentru mantuirea oamenilor prin incalcarea obisnuitei
randuieli a lucrurilor apare ca o fapta de prisos si nefolositoare. Celui ce a cerut invierea celui mort si' trimiterea
lui catre fratii sai spre a-i vesti sa treaca de pe calea cea larga pe cea stramta, i s-a zis: "Au pe Moise si pe
prooroci: sa asculte de ei". Iar cand cel ce ceruse aceasta s-a impotrivit: "Nu !..., ci daca cineva dintre morti se
va duce la ei, se vor pocai", a primit raspunsul: "Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca
ar invia cineva din morti" (Lc. 16, 27-31 ). Experienta a aratat ca multi dintre cei care s-au invrednicit in vis de
vedenia vamilor, a Infricosatei Judecati si a altor lucruri cumplite de dincolo de mormant, au fost cutremurati de
vedenie pentru scurt timp, iar apoi au cazut in imprastiere, au uitat de cele vazute si au trait in negrija;
dimpotriva, unii care nu au avut nici un fel de vedenii, ci s-au invatat cu osardie in legea lui Dumnezeu, au venit
treptat la frica lui Dumnezeu, au atins sporirea duhovniceasca si au trecut din pamanteasca vale a plangerii in
fericita vesnicie cu bucuria nascuta din incredintarea mantuirii. Sfantul Ioan Scararul cugeta despre partea pe
care o au demonii in visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: "Atunci cand parasim, pentru Domnul,
casa si rudeniile noastre, dandu-ne pe noi insine strainatatii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din
razbunare, incearca sa ne tulbure prin visuri, aratandu-ne rudeniile noastre plangand, fie murind, fie inchise, fie
stramtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce alearga dupa umbra sa si incearca sa o
prinda. Dracii slavei desarte se fac, in visuri, prooroci. Ei ghicesc ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc
mai dinainte, ca implinindu-se vedeniile sa ne minunam si sa ne inaltam cu gandul ca unii ce ne-am afla deja
aproape de darul proorociei. In cei care cred dracului acestuia, el se face adeseori prooroc. Iar pentru cei ce-1
defaima, el este pururea mincinos. Duh fiind, el vede cele ce se savarsesc in cuprinsul vazduhului si cunoscand
8
pe cineva ca moare, vesteste despre aceasta, in vis, celor usurei la minte. Dracii nu stiu nimic din cele viitoare,
dintr-o cunostinta de mai inainte, altminteri si vrajitorii ar fi in stare sa ne prezica ceasul mortii.
Demonii se prefac deseori in ingeri de lumina si in chipuri de mucenici si ne arata pe aceia venind la noi
in visuri. Iar cand ne desteptam, ne afunda in bucurie si inaltare. Dar aceasta sa-ti fie semnul inselarii (amagirii
dracesti). Caci ingerii ne arata muncile, judecata si moartea, iar odata treziti, ne umplem de cutremur si
tanguire. Cand incepem sa ne plecam in vis dracilor, ei vor incepe sa-si bata joc de noi si cand suntem treji. Cel
ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora, e cu adevarat filosof. Crede numai celor
care-ti vestesc tie chinuri si judecata. Dar daca acestea iti pricinuiesc deznadejde, si ele sunt de la draci" (Sf.
Ioan Scararul, Adaos la cuvantul al 3-lea).
Preacuviosul Casian Romanul povesteste despre un monah oarecare, de loc din Mesopotamia, cum ca
ducea o viata cat se poate de anahoretica si postniceasca, dar a pierit, amagit fiind de demoni prin vise.
Demonii, vazand ca monahul nu prea lua seama la cresterea lui duhovniceasca, ci isi indrepta toata luarea-
aminte spre nevointa trupeasca, au inceput sa-i infatiseze vise care, prin reaua viclenie a dracilor, se implineau
in fapta. Atunci cand monahul s-a intarit in increderea in visele sale si in sine, diavolul i-a infatisat intr-un vis
maret pe iudei desfatandu-se de bunatatile cele ceresti, iar pe crestini chinuindu-se in muncile iadului. Facand
aceasta, demonul - bineinteles, in chip de lumina sau de oarecare drept al Vechiului Testament - 1-a sfatuit pe
monah sa primeasca iudaismul spre a avea putinta de a se impartasi de fericirea iudeilor, ceea ce monahul a si
facut fara sa mai intarzie catusi de putin. (Cuvant despre dreapta socotinta, Filoc. slav. V, VI).
Cele spuse sunt de ajuns pentru a lamuri iubitilor nostri frati, monahilor din vremea de astazi, cat de
nesocotit lucru este a lua aminte si, cu atat mai mult, a te increde in vise, precum si cumplita vatamare care
poate sa se nasca dintr-o asemenea incredere. Din luarea-aminte la vise totdeauna se furiseaza in suflet
increderea fata de ele: de aceea este oprita cu asprime chiar si aceasta simpla luare-aminte.
Firea innoita prin Duhul Sfant se carmuieste dupa cu totul alte legi decat faptura cazuta si impietrita in
caderea ei. Carmuitorul omului innoit este Duhul Sfant. "Caci peste acestia a stralucit harul Dumnezeiescului
Duh," a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, "si S-a salasuit in adancul mintilor: pentru acestia, Domnul este ca
sufletul lor" (Omilia 7, cap.l2). Si in trezie, si in somn, ei petrec in Domnul, afara de pacat, afara de gandurile si
inchipuirile pamantesti si trupesti. Gandurile si inchipuirile lor, care se afla in timpul somnului in afara de
carmuirea ratiunii si vointei omenesti si lucreaza in ceilalti oameni in mod inconstient, sub impulsul firii, in
acestia lucreaza sub indreptarea Duhului, iar visele lor au o insemnatate duhovniceasca. Astfel, dreptul Iosif in
vis a fost invatat despre taina inomenirii lui Dumnezeu-Cuvantul; in vis i s-a poruncit sa fuga in Egipt, precum
si sa se intoarca de acolo (Mat. cap.I si II). Visele trimise de Dumnezeu poarta in ele insele o nebiruita putere de
convingere. Aceasta putere de convingere este de inteles in ceea ce-i priveste pe sfintii lui Dumnezeu, insa de
neatins pentru cei aflati in lupta cu patimile.

Despre vietuirea dupa sfat

Am dat candva, numele de "faramituri" vietii duhovnicesti pe care Dumnezeiasca Pronie a lasat-o
vremii noastre. Ea se intemeiaza pe calauzirea in lucrarea mantuirii prin Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor
Parinti, cu sfaturile si cuvintele ziditoare imprumutate de la parintii si fratii vremurilor noastre. In sensul sau
propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputintei noastre, care este cu
precadere sufleteasca. Vechilor ascultatori, povatuitorii lor purtatori de Duh le vesteau neintarziat si de-a
dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliti sa caute singuri in Scriptura voia lui Dumnezeu, si de
aceea sunt supusi unor dese si prelungite nedumeriri si greseli. Pe atunci, sporirea era grabnica prin insasi firea
lucrarii: acum ea este zabavnica, iarasi prin firea lucrarii. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru in
ceea ce ne priveste: datori suntem sa ne supunem ei si sa ne inchinam inaintea ei cu recunostinta.
Viata noastra monahala din vremea de acum, calauzita dupa Scriptura si dupa sfatul parintilor si fratilor,
este consacrata de pilda incepatorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost in ascultare la
vreun staret, ci pe cand era incepator traia de sine si lua povata din Scriptura si de la feluriti parinti si frati: de la
unul a invatat infranarea, de altul blandetea, rabdarea, smerenia; de la altul - luarea-aminte cu deadinsul la sine
si linistirea, straduindu-se sa-si insuseasca virtutea fiecarui monah virtuos, aratand ascultare fata de toti - dupa
putinta, smerindu-se inaintea tuturor si rugandu-se lui Dumnezeu neincetat. (Vietile Sfintilor, 17 ianuarie).
Poarta-te si tu, incepatorule, in acelasi chip ! Arata egumenului si restului conducerii manastiresti
ascultare nefatarnica si nedornica sa placa oamenilor, ascultare straina de lingusire si rasfat, ascultare pentru
Dumnezeu. Arata ascultare tuturor parintilor si fratilor in toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui
9
Dumnezeu, tipicului si asezamintelor manastirii, precum si celor randuite de conducerea manastirii. Insa nu fii
nicicum ascultator spre cele rele, de ti s-ar si intampla sa suferi oarecare necaz pentru faptul ca n-ai vrut sa placi
oamenilor si pentru neclintirea ta.
Sfatuieste-te cu parintii si cu fratii virtuosi si priceputi, dar insuseste-ti sfaturile lor cu cea mai mare
chibzuinta si bagare de seama. Nu te lasa atras de sfat din prima clipa cand incepe sa lucreze asupra ta ! Din
pricina impatimirii si orbirii tale, un sfat patimas si daunator poate sa-ti placa numai si numai din pricina
nestiintei si lipsei tale de experienta, sau pentru ca este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute tie, care
traieste in tine. Cu plans si intru suspinarea inimii roaga-1 pe Dumnezeu sa nu-ti ingaduie a te abate de la
Atotsfanta Lui voie spre a urma voia cazuta omeneasca, a ta sau a aproapelui tau, sfatuitorul tau. In ceea ce
priveste gandurile tale, ca si gandurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfatuieste-te cu Evanghelia. Slava desarta
si parerea de sine iubesc a invata si a povatui pe altii.
Ele nu se ingrijesc de vrednicia sfatului lor ! Ele nu cugeta ca pot aduce aproapelui o rana de nevindecat
printr-un sfat prostesc, care este primit de incepatorul neincercat cu o incredere iresponsabila, intru aprinderea
trupului si a sangelui ! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe
care se intemeiaza. Ele au nevoie sa-1 impresioneze pe incepator si sa si-1 subordoneze moral ! Ele au nevoie
de lauda oamenilor ! Ele au nevoie sa treaca drept stareti si invatatori sfinti, priceputi, clarvazatori ! Ele au
nevoie sa-si hraneasca nesatula iubire de slava desarta si trufia. Intemeiata a fost intotdeauna, si mai ales acum,
rugaciunea Proorocului: "Mantuieste-ma Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-au imputinat adevarurile de catre
fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene in inima, si in inima au grait rele"
(Ps. 1l, 2, 3). Cuvantul mincinos si fatarnic nu poate sa nu fie cuvant rau si daunator. Impotriva unei asemenea
stari sufletesti trebuie luate masuri de precautie. "Cerceteaza Dumnezeiasca Scriptura", spune Simeon, Noul
Teolog, "si scrierile Sfintilor Parinti, mai ales pe cele despre lucrare, ca punandu-le alaturea de cele invatate si
faptuite de invatatorul si staretul tau sa le poti vedea si intelege pe acestea ca intr-o oglinda, si pe cele ce
conglasuiesc cu Scriptura sa ti le insusesti si sa le tii in cuget, iar pe cele mincinoase si rele sa le cunosti si sa le
lepezi, ca sa nu fii amagit. Caci sa stii ca in zilele acestea s-au aratat multi amagitori si dascali mincinosi".
Preacuviosul Simeon a trait in veacul al zecelea dupa Nasterea lui Hristos, cu noua sute de ani inaintea
vremurilor noastre - si iata de atunci, deja, se ridica glasul unui drept in Sfanta Biserica a lui Hristos, tanguindu-
se de lipsa adevaratilor calauzitori, purtatori de Duh, de multimea dascalilor mincinosi. Odata cu scurgerea
timpului, s-au imputinat din ce in ce mai mult povatuitorii vrednici in ale monahismului. Atunci, Sfintii Parinti
au inceput tot mai mult sa indrepte spre calauzirea dupa Sfanta Scriptura si scrierile Parintilor. Preacuviosul Nil
Sorski, trimitand la Parintii care scrisesera inaintea lui, spune: "Nu mica nevointa este, au zis acestia, a afla un
invatator neamagitor pentru aceasta minunata lucrare (adevarata rugaciune monahala a inimii si mintii). Ei au
numit neamagitor pe acela care are lucrare si cugetare marturisita de Sfintele Scripturi si a dobandit dreapta
socoteala duhovniceasca. Si aceasta au mai zis Sfintii Parinti, ca si pe atunci abia se putea gasi un invatator
neamagitor pentru asemenea lucruri, iar acum, cand acesti invatatori s-au imputinat peste masura, ei trebuie
cautati cu toata osardia. Iar daca nu poate fi gasit unul ca acesta, Sfintii Parinti au poruncit a ne invata din
Dumnezeiasca Scriptura, ascultand pe Domnul Insusi, care graieste: "Cercetati Scripturile, si in ele veti afla
viata vesnica" (Ioan 5, 39). "Caci toate cate s-au scris mai inainte" in Sfintele Scripturi, "s-au scris spre
invatatura noastra" (Rom. 15, 4. Inainte-cuvantare la Tipic sau Predanie).
Preacuviosul Nil a trait in veacul al XV lea; el a intemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se si
indeletnicea cu rugaciunea in insingurare adanca. Este foarte folositor pentru staretii ai vremurilor din urma sa
asculte cu ce smerenie si lepadare de sine vorbeste Preacuviosul Nil despre povatuirile pe care le dadea obstii.
"Nimeni nu trebuie sa tainuiasca din lenevie cuvantul lui Dumnezeu, ci sa-si marturiseasca neputinta si totodata
sa nu ascunda adevarul lui Dumnezeu, ca sa nu ne facem vinovati de incalcarea poruncilor Dumnezeiesti. Nu
vom tainui Cuvantul lui Dumnezeu, ci il vom vesti pe el. Dumnezeiestile Scripturi si cuvintele Sfintilor Parinti
sunt numeroase ca nisipul marii: cercetandu-le fara de lenevire, sa invatam din acestea pe cei ce vin la noi si au
trebuinta de ele (care cer, care intreaba). Ci mai drept spus: nu invatam noi, caci nevrednici suntem de aceasta,
ci invata fericitii Sfintii Parinti din Dumnezeistile Scripturi" (Predania Preacuviosului Nil Sorski. Nu este de
prisos sa observam aici ca, desi Preacuviosul Nil Sorski avea harul lui Dumnezeu, insa nu indraznea sa
talcuiasca Scriptura de la sine, ci urma talcuirii facute de Parinti.
Calea smeritei cugetari este singura cale sigura spre mantuire). Iata ce model exemplar pentru
povatuitorii zilelor noastre ! El este pe deplin folositor de suflet si pentru povatuitor, si pentru cel povatuit; el
este expresia corecta a sporirii cu masura; el este unit cu lepadarea parerii de sine, a obrazniciei si indraznelii
nebunesti in care cad cei ce urmeaza la aratare lui Varsanufie~ cel Mare si altor Parinti purtatori de semne, ne-
avind insa harul Parintilor. Ceea ce in aceia era semnul imbelsugatei adastari in ei a Duhului Sfant, la acesti
10
imitatori lipsiti de judecata si fatarnici slujeste ca semn al belsugului de nestiinta,de amagire de sine, de trufie,
de indrazneala ! Sa rostim cuvantul lui Dumnezeu inaintea fratilor nostri cu cea mai mare smerenie si evlavie cu
putinta, recunoscandu-ne prea mici pentru aceasta slujire si pazindu-ne pe noi insine de slava desarta care
imboldeste cu putere pe oamenii patimasi, atunci cand invata pe frati. Ganditi-va ca trebuie sa dam raspuns
pentru fiecare vorba desarta (Mat. 12, 36) - cu cat oare, este mai greu raspunsul pentru cuvantul lui Dumnezeu
rostit cu slava desarta si sub imboldul slavei desarte ? "Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea
graitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastra o vom mari, buzele noastre la noi sunt, cine ne este
noua Domn ?" (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce cauta slava lor, nu slava lui Dumnezeu.
Sa ne infricosam de amenintarea Domnului ! Sa rostim cuvant de zidire atunci cand o cere trebuinta de
neinlaturat, nu ca niste povatuitori, ci ca unii care au nevoie de povatuire si sarguiesc a se impartasi de
povatuirea data de Dumnezeu in Cuvantul Sau cel Atotsfint. "Dupa darul pe care 1-a primit fiecare", glasuieste
Sfantul Apostol Petru, "slujiti unii altora, ca niste buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.
"Daca vorbeste cineva, cuvintele sale sa fie ca ale lui Dumnezeu", cu frica de Dumnezeu si cu evlavie catre
cuvintele Dumnezeiesti; iar nu ca rostind cuvintele de la sine; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din
puterea pe care o da Dumnezeu", iar nu ca din puterea sa: "ca intru toate sa se slaveasca Dumnezeu, Iisus
Hristos" (1 Petru 4, 10-11). Cel ce lucreaza de la sine, lucreaza pentru slava desarta, aducandu-se pe sine,
dimpreuna cu cei care il asculta, jertfa satanei; cel ce lucreaza de la Domnul, lucreaza intru slava Domnului,
savarsind mantuirea sa si pe a aproapelui prin Domnul, Singurul Mantuitor al oamenilor. Sa ne temem a da
incepatorului vreo povata ne
chibzuita, care nu se intemeiaza pe Cuvantul lui Dumnezeu si pe intelegerea duhovniceasca a Cuvantului lui
Dumnezeu.
Mai bine sa-ti recunosti nestiinta, decat sa te impaunezi cu stiinta vatamatoare de suflet. Sa ne pazim de
aceasta mare nenorocire - a-1 preface pe incepatorul lesne-crezator din rob al lui Dumnezeu in rob al omului (1
Cor. 7, 23), atragandu-1 spre a face voia cazuta omeneasca in locul Atotsfintei voi a lui Dumnezeu. (Aici se
vorbeste nu despre ascultarea manastireasca in cele de afara, nu despre muncile si ocupatiile manastiresti
randuite de conducerea manastirii, ci despre ascultarea duhovniceasca, tainica, savarsita in suflet). Atitudinea
plina de modestie a sfatuitorului fata de cel povatuit este cu totul alta decat cea a staretului fata de ascultatorul
neconditionat, rob pentru Domnul.
Sfatul nu cuprinde in sine conditia de a fi implinit neaparat, el poate fi implinit sau neimplinit. Asupra
sfatuitorului nu atarna nici o raspundere pentru sfatul lui, daca 1-a dat cu frica de Dumnezeu si cu smerita
cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind intrebat si silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci ramane la
voia si la chibzuinta lui sa implineasca sau nu sfatul primit. E lesne de vazut: calea sfatului si a urmarii Sfintei
Scripturi este potrivita cu vremurile noastre plapande. Sa bagam de seama ca Sfintii Parinti ne opresc a da
sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fara ca acesta sa o ceara, a da sfat de voia ta fiind semnul ca iti recunosti
stiinta si vrednicia duhovniceasca, lucru care este~ vadita~ trufie si amagire de sine (Parerea Sfantului mucenic
Petru, mitropolitul Damascului si a altor parinti). Nu este vorba aici de egumeni si de mai-marii manastirilor,
care sunt datori in toata vremea, orice nevoie s-ar intampla, chiar nefiind intrebati, sa povatuiasca obstea pe care
o carmuiesc. (2 Tim. 4, 2). Cercetand alte manastiri, insa, ei sunt datori sa se calauzeasca dupa sfatul pe care 1-a
dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, Preacuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie 1-a intrebat pe Macarie cu
privire la povatuirea obstei si judecarea ei. Avva Macarie a raspuns: "Invata si judeca pe supusii tai, si nu
judeca pe nimeni din ceilalti" (Din Pateric si spuse vrednice de pomenire despre avva Macarie Oraseanul,
cap.2). Aceasta pravila au pazit-o si o pazesc toti intai-statatorii care doresc sa placa lui Dumnezeu.

Despre viata pustniceasca

Sa nu ramana ascuns fata de preaiubitii frati faptul ca roadele cele mai inalte ale vietii monahale cum ar
fi anahoreza in adancul pustiei sau isihia in zavorare, precum si petrecerea pe anga un staret purtator de Duh in
ascultare neconditionata fata de acesta, au fost randuite nu la intamplare, nu dupa voia si priceperea omeneasca,
ci prin osebita purtare de grija, hotarare, chemare si descoperire Dumnezeiasca.
Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, intemeietorul vietii pustnicesti, s-a indepartat in pustie
imbracat fiind deja cu putere de Sus, si nu altfel decat prin chemarea lui Dumnezeu. Desi acest lucru nu este
aratat limpede in Viata lui, insa intamplarile ce s-au succedat in Viata Preacuviosului ne-o arata aceasta fara
putinta de tagada. Iar despre faptul ca in adancul pustiei a fost povatuit la cea mai aspra isihie prin glas si
11
porunca Dumnezeiasca este scris in Viata lui. (Viata Preacuviosului Antonie cel Mare, Vietile Sfintilor, 17
ianuarie) si, Vitae Patrum Patrologiae cursus complectus, T, LXXIII).
Preacuviosului Macarie cel Mare, contemporanul Preacuviosului Antonie, care era cu putin mai tanar
decat acesta, i s-a aratat un heruvim, aratandu-i un ses neroditor si salbatic, care avea sa fie mai apoi vestitul
Schit Egiptean, si i-a poruncit sa se salasluiasca acolo spre vietuire, fagaduindu-i ca sesul acela pustiu avea sa
fie locuit de o multime de asceti. (Pateric). Arsenie cel Mare, aflandu-se in palatele imparatesti, el a rugat pe
Dumnezeu ca sa i se arate calea mantuirii, si a auzit glas: "Arsenie ! Fugi de oameni si te vei mantui". Arsenie
s-a insingurat in sus pomenitul Schit, innoindu-si acolo rugaciunea catre Dumnezeu, spre a-1 povatui pe calea
mantuirii, si a auzit iarasi glas: "Arsenie ! Fugi (de oameni), taci, linisteste-te; acestea sunt radacinile
nepacatuirii" (Pateric si Spuse vrednice de pomenire). Maria Egipteanca a fost chemata la a pustnici in pustia de
dincolo de Iordan prin porunca lui Dumnezeu (Vietile Sfintilor, 1 aprilie).
Dumnezeu, care i-a chemat la linistire si pustnicie pe alesii Sai, adica pe aceia pe care mai inainte i-a
vazut inzestrati pentru linistire si pustnicie, le-a pus inainte asemenea mijloace pentru aceste fel de vietuire,
cum omul nu poate avea prin sine insusi. Chiar in acele vremi in care monahismul inflorea, in care multi erau
indrumatorii purtatori de Duh, putini erau recunoscuti ca fiind inzestrati pentru linistire si mai cu seama pentru
pustnicie. "Ascultarea adevarata, facuta cu intelegere", spune Sfantul Ioan Scararul, "pot sa o strabata nu multi
si anume aceia care au dobandit mangaierea Dumnezeiasca, ce ii imbarbateaza in nevointe si ii ajuta in lupte"
(Cuvantul 4, cap.l20). "Linistirea pierde pe cei neincercati" (Cuvantul 27, cap.5). Zavoratii si pustnicii au cazut
adesea in cele mai mari nenorociri sufletesti: si au cazut in nenorociri aceia dintre ei care s-au zavorat de voia
lor, iar nu chemati de Dumnezeu.
In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci
mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: "Cu
oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a
cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: "Fiul meu, cum vrei tu sa
vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel
ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu,
fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in
pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti
parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la
ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.
Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scriitorul Scarii: "Vai
celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-1 ridice ! Iar
"acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor", a zis Domnul. Astfel i-a vorbit
egumenul, insa nu 1-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita
dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera. La
ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un
cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera
oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-
1 tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i-
a spus: "Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa
slujesc tie". Monahul a raspuns: "Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?" Diavolul a intors
cuvant: "Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te
ostenesti in posturi, rugaciuni si privegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu
slujeasca ingerii sfintiei tale ?" Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete 1-a adus in ingamfare, in trufie si
a inceput sa i se arate mereu.
Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-1, i se arata
in chip de inger, i-a spus: "Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa
mearga acolo si sa-si ia ce este al lui". Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus:
"Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si
cealalta. Nu te intrista ! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pentru
mine ! ". Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El 1-a proslavit pe monah in tot
tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime
de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si
prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire. In a doua zi a celei de-a
doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis:
12
"Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta,
in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de privelistea negraitei frumuseti a
Domnului". Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul
Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate
egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavoratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-
a zis: "Frate ! Mergi de spune egumenului sa vina incoace". Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a
grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: "Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit
sa vin incoace ?" Acesta a raspuns: "Ce-ti voi rasplati tie, parinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru
nevrednicia mea !". Egumenul a zis: "Ce bine ti-am facut eu tie ?" Monahul zise: "Cu adevarat, parinte, prin
mijlocirea ta eu m-am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlo-
cirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreunavorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stravederii si
al proorociei !". Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: "Nefericitule ! Oare tu vezi ingeri ? Oare tu
te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa
nu te amageasca demonii". Spunand egumenul acestea, fratele i-a intors cuvarit astfel: "Nu spune aceasta,
cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul
meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu
cu mine in slava cereasca". Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas amenintator: "Esti amagit de demon,
nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla
cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au
venit, sa-mi spui". Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si
neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit ceasul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta
i-a vazut pe demoni venind si a zis: "Au venit, parinte". Atunci egumenul 1-a imbratisat si a strigat: "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna
stapanire pe el". Pe cand egumenul spunea acestea, dracii 1-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-1 traga,
silindu-se sa-1 smulga din imbratisarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Acestia, smulgand mantia de
pe cel inselat, au pierit. Mantia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere.
Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci,
batranul i-a zis celui inselat: "Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut demonii cu mantia ta ? Asa hotarasera
sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul,. · si sa-ti dea drumul jos, ca sa te
sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit." Egumenul i-a cherriat pe monahi, le-a poruncit
sa aduca scara, 1-a scos pe inselat din pestera in manastire si 1-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la
alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip 1-a mantuit el pe fratele" (Prolog, 9
ianuarie).
In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacu-
viosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pecerska
si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pecerska. Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosului Isaachie,
traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se
nevoia trupeste cu mare asprime; nazuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavora
intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa,
iar aceasta hrana saracacioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand
destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu neputinta sa nu puna pret pe nevointa in
sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se intemeiaza pe starea lui launtrica. "Daca omul
insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, "nu da pricina satanei sa-1 supuna inrauririi, satana, nu poate
nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila " (Cuvantul 4, cap. 2).
Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat
ceilalti; demonii 1-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita
numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care 1-au muncit prin
saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce 1-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea
zavoratului, a venit la el cu hrana obisnuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca
s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in
pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si 1-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama
ca mai traieste inca, 1-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din
pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici
sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea
an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic,
13
insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo 1-au dus abia-abia si numai cu sila;
incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a
deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici
apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui
aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a
sfinteniei.
Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacuviosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta.
Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-1 blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul - pe atunci era
egumen Preacuviosul Nikon - 1-a oprit, spunandu-i: "Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in
nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de
diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu 1-ar fi mantuit,
pentru rugaciunile Preacuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie". Nichita a raspuns: "Eu nu ma voi lasa
nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-1 rog pe
Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul,
care savarseste pana acum multe minuni". Egumenul a zis iarasi: "Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia
seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti poruncesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cununa de
la Dumnezeu pentru ascultarea ta". Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum
sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, petrecand acolo si
rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga
impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in sinea sa: "Daca acesta n-ar fi
fost inger, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireasma a Sfantului Duh". Dupa aceea,
Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: "Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe
Tine". Atunci s-a facut catre el glas: "Esti tanar ! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi".
Zavoratul a raspuns cu lacrimi: "Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inselare, caci egumenul m-a invatat sa nu
iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti". Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand
putere asupra lui, a zis: "Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul
meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui". Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un
demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: "De acuma
nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu
Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat
pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta". Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a
incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind
ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el
si sa propavaduiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar
la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el, incunostiintat fiind de catre
demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.*
--------
* In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o
multime de curiosi - Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat de niste moscoviti, care au inceput sa-I
laude pe "proorocul" lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-1
despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci
cand cei ce-1 intrebasera au inceput sa-1 zoreasca. el le-a zis: "Departe-i pana la Nercinsk ?" Ei au raspuns:
"Mai mult de 6000 de verste". "Apoi degraba ajungi acolo ?`` - a intors cuvant "proorocul". Raspunsul lui a fost
ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la
ruda din Nercinsk o scrisoare in care acesta descria situatia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera
roase de lanturi pana la sange". "Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici !"- cu aceasta exclamatie si-au
incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: "Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o le~atura bata-
toare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ragaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat
pamantesti cat si ceresti. Ivan Iakovlevici 1-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si
care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a indestula slava desarta a "proorocului" si curiozitatea
oamenilor trupesti care il intrebasera. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovnicesti, ca unul ce se tarase
dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !". Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-vederii sfinte,
daruiteite de Dumnezeu, infatisam o intamlare vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul
Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, instiintandu-1 pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian
Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu - Teodor, intai-statatorul
14
manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma
ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un
simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind
pe mal, au tras barca. "Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am raspuns: crede-ma ca nu
are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si
intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis". Nici nu
mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la
el, zambind. Eu i-am zis: "De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?" Teodor, intorcandu-se
catre Pammon, zice: "Spune Patriarhului pricina rasului nostru". Pammon a raspuns: "Tie ti se cuvine aceasta".
Atunci, Teodor a spus: "In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu:
,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi". ( Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat
ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoarce, in taina, in
intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la
Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala". Asa s-au si intamplat toate" (Sancti
Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).
---------

Astfel, 1-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfa-
tuindu-1 a-1 trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-1
tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luareaminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta
socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in
inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea
Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie
si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-1 cercetau sa-i pomeneasca vreun rand din
Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii manastirii Pecerska din Kiev au
priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi ~monahi sfinti, impodobiti cu daruri
harice. Cu rugaciunile lor, ei 1-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-1 mai vada. Parintii 1-au
scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-
a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor
inselarii dracesti, si abia 1-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca, Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor
Parinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a
sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea smerita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Nichita a
fost hirotonit episcop de Novgorod.
Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpezime de experientele vremurilor trecute. Inselarea -
astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca - este si acum o urmare
statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in
singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul acestor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 18241825, in
lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lumanararul lavrei,
ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o
viata ascetica (Monahul Ioanichie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsitul acestuia, el nu a rupt
legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la
el si un soldat din regimentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de curand din schisma rascolnicilor, fost,
mai inainte, invatator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa,
din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si
nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea
noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul acelei
lumini - un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: "Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh;
am venit sa te fac lacas al meu". Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel,
istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea,
a fugit la bordel. Patima lui nesatioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care
si le putea ingadui devenisera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre
aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul
Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.
In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Sus-pomenitul tanar era pe
atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), si citea, cu binecuvantarea staretului,
15
scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, ieroschimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk mai
intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Optinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu
acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era
slavit pentru nevointele sale monahul rasofor Serapion, care vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie.
Nu numai mirenii, ci si monahii - dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa trupeasca, iar in ce priveste pe
cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei - il proslaveau pe Serapion, socotindu-1 ca pilda de viata
monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se
calauzi dupa sfaturile ieroschimonahului Leonid.
In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion,
caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data,
noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-I ca Ioan Botezatorul i se aratase,
poruncindu-i sa-i injunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul
Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. "Dar unde ti-e cutitul ?" 1-a intrebat istetul si neinfricatul
Antonie. "N-am cutit", a raspuns inselatul. "Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit ?" - i-a intors cuvantul Antonie si
1-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit~sa-1 trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca
inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.
Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu
lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind
aceasta invoire, pune stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra
omului, arata adevarul intocmai, atunci cand spune: "Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-I va
trage pe el in latul lui" (Ps. 9, 30). "Sfantul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci
cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea,
schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a
chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.
Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in
chip tainic care nu le-a vazut si nu ti le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele
inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu
poate, de la sine, sa le atinga... Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa
puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de
Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere
Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi".
Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).
Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra
aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui
Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva
manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: "Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit
la tine ca la un prieten al meu". Sfantul, chibzuind in sine, si-a spus: "Venirea lui Hristos la om este unita cu
bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu
privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-1 pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama.
Acesta nu este Hristos, ci satana".
Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraznire celui ce i se aratase: "Diavole ! Pleaca de la mine:
blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri". Diavolul a pierit fara intarziere, umpland
chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).
Nu este cu putinta omului care se afla inca pe taramul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare du-
hovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o
oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata
smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea
duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: "Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice
porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se
intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte" (Cuvant despre legea duhovniceasca,
cap.34).
Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se
afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica:
ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa,
iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-1 in asa- numita inselare demonica. Din experientele
16
aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar
a recunoscut in sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De
aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea
sufleteasca si neadumbriti de har, ca pe pe acestia linistirea ii pierde.
Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan
Proorocul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Serid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire).
Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor
mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor
insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care
petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise
celorlalti frati. Calugarii manastirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor insuflati de Dumnezeu, au
aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la
care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a
prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-1 pe
acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul obstei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la
vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, 1-a adus la zavorare. (Raspunsurile 1-54).
Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era
inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita zavorarea erau
si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se
deosebea atat prin intelepciunea lumeasca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzestrarea de a calauzi pe
alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar
fi dorit-o el. "Linistirea", i-au spus ei, "da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit
pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel,
daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi ajutor; iar daca te vei tine deoaparte de impreuna-patimire,
voind sa intri in cele ce sunt mai presus de masura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici
inauntru, . nici in afara, ci tine mijlocul, pricepand care este voia Domnului, "ca zilele rele sunt" (Efes.S, 16.-
Raspunsul 311).
Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe
care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cunoaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai smerenie, iar
in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare
soroc de vreme. Oricine este dator sa rabde cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat
se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru
ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel zavorat in chilie il aduce intr-
asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor
Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme,
toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma:
"Mai bine nu m-as fi nascut" (Raspunsurile 312,313).
Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori
ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa
manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si
alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se
mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel
de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui
Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul
Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi,
ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea
dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii,
care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie
Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti
si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit
legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu
sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare
se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a
celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in
pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si
17
inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de
Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in
oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului
Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in
ei, se indulcesc de el, socotindu-1 in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea
duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si
curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe
sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un
lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a
cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare
demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de
la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii
acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate,
Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula,
ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie
nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca
oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut
lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa
vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare
nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici
inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator,
atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin
dumnezeiasca dragoste.
Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu
negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de
Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea
Zadonsk*.

* La data scrierii acestei carti Sfantul Serafim, nu de multa vreme trecut la cele vesnice, nu era canonizat inca
de Biserica pravoslavnica rusa, de aceea este numit doar "Fericit" de Sfantul Ignatie.

Despre inselare
Partea a II-a
Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip
necuvenit.

Staretul: Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare
a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul
rugaciunii. "Daca cineva", spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, "in increderea in sine intemeiata pe parerea de
sine," (In original se spune: "daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte". Am intrebuintat aici o
expresie lamuritoare, ca sa arat mai limpede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de
rugaciune si a dobandit ravna nu adevarata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde repede in laturile sale,
ca pe un slujitor al sau". Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si
luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de
pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. "Te sfatuiesc", spunea
Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, "sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti,
si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor "ochii
tai" cei simtiti si ochii "mintii" ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te
pocaieste" (Apoc. 3, 18-19). Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea
duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii
18
lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu - toate
acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri fe mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri
chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se
incredinteze darurile cele din urma. “Oricat de inalte ar fi nevointele noastre", a spus Sfantul Ioan Scararul,
"daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte" (Scara Cuvantul
al 7-lea). Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in
rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau
cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a
indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este
nedespartita de amagirea de sine.
Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste
prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din
propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava
desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile
inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna, atat
de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din
taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei.
Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile,
ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa" - asemenea lui Klopstock si lui Milton - "sfaturile Dumnezeiesti,
bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele
auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi
starneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip,
inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt
rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea
in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate
sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la
cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina
si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor.
Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in
chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre
frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat.
Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut
in cuvinte ? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din
acest fel de rugaciune. Iar daca vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patirni nici una din nenorocirile
aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste - caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in
singuratate - insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic" (Despre primul chip al
luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1 ).
Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine
inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa
pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu
seama in linistire. "Nu primi nicicum", spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, "daca vei vedea ceva cu ochii cei
simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui
sfant, sau daca ti se va arata lumina... Fii cu luare- aminte si paza ! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata
invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar fi ea adevarata si buna; fii
rece catre ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara
a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la
Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare - cel putin, isi descopera inclinarea spre inselare,
primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura
lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare - iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va
fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai
mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osardia;
dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere" (Despre primul chip al luarii-
aminte si rugaciunii).
Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a
batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a
19
atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a aratat
noaptea un inger si i-a zis: "Amilohie ! mergi in oras si paste oile cele duhovnicesti". Amfilohie petrecea luand-
aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a aratat din nou,
innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului,
temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de
inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-1 pe
Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, 1-a luat
pe batran de mana, 1-a scos din chilie si 1-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au
deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte
albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia 1-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile
Sfintilor, 23 noiembrie). Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecersl:a, noi si
necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeniile ce li
se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui
Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea 1-a amagit demonul mai intai prin buna- mireasma si
glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska).
Monahii incercati in viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine
cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre
nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe isihastul
pentru care a fost scrisa cartea lui. "Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul
de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti
pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia
cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti
de demoni" (Patericul Lavrei Pecerska). Cat de adevarat este cuvantul ! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra
voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra.
"Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii
inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si inchipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere. Cetatea
incepatorilor - intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei - se afla inca sub stapanirea balaurilor...
Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand
cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele viclene... Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite,
demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume;
el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: ingamfarea,
cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti
lumina care rasare in sufletul tau - daca este Dumnezeiasca sau de la satana" . Se cuvine a sti ca aceasta
deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi 'Preacuviosul Sinait vorbeste cu
un incepator - insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta
trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina
zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?

Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petrersburg, se nevoia cu asprime la
rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut
cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul,
vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, 1-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa
stea de vorba cu functionarul. "Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevointei", a spus cu mult
bun-simt protoiereul, "ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi
cu amanuntele si intamplarile neprevazute ale nevointei ascetice". Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme,
functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a inceput
indata sa povesteasca despre vedeniile sale - ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte buna-
mireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, 1-a
intrebat pe functionar: "Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor ?". "Cum sa nu !" a raspuns func-
tionarul: "m-am aruncat, deja, odata in Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos". S-a aratat ca
functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele,
omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine
pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de
20
sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-
mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor
cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine
in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind
deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon,
Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale
sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Moriahul a inceput sa-1
induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest
fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu
incapatanare. "Cum sa ma lepad de un har vadit !" - a raspuns el impotriva.
Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut
oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare: "Atunci cand din imbelsugarea dulcetii
mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare ?" Intocmai: cei care se afla in
inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia
celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati
de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si
semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de batatoare
la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii. Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia
Ploscensk (Eparhia Orlov).
In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, presupunand ca
implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-1 asculte ca mana retezata s-a
facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul,
aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand arhimandritul de acolo saruta mana
dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea
aceasta·ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras.
Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-1 inaintea ochilor
lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre monahii
vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-1 incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in
neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul a plecat, 1-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-1 intrebati pe
functionar despre incercarea de a-si lua viata ?".Monahul a raspuns: "Asa cum in timpul plansului celui dupa
Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si
in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum
ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite ! Amaraciunea lor si
deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi
mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca.
Vai ! Inceputul inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al
harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama
Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din urma,
deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in
pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin
viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a
povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai pe
sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a
strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna
si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in
purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand 1-au gasit spanzurat in chilia sa".
Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschi-
monah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica:
"Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !". In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea
care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: "Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva
deosebit ?" si 1-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru,
ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui
ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el
ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-1 rog: "Fa
21
milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi:
intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca
mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda
lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti". Ieroschimonahul s-a invoit
numaidecat sa-mi fie povatuitor - si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai
sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el - era intr-o infierbantare grozava ! Avea
infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare !
Lasandu-1 sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii
infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca.
Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura
Parintilor cu privire la rugaciune ! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete ! Vei locui in
Petersburg - sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !". De ce asa ?" a intors
cuvantul atonitul. "Pentru ca", am spus eu, "daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te
duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te
vor lua de la cel de jos si te wor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare".Inchipuie-ti", mi-a raspuns
atonitul, "de cate ori, "deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa
in Athos !" S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simiea in
trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre,
mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-1 rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna
la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire
libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luareaaminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si
cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).
In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant man-
tuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: "Mintea care se roaga fara
imprastiere stramtoreaza inima: iar "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19. Cuvantul
despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 )."Dupa ce faci pe tine incercarea", i-am
spus atonitului, "adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine
insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc". Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva
zile vine la mine si imi spune: "Ce mi-ai facut ?". "Dar ce s-a intamplat ?". "Pai cum am inceput sa ma rog cu
luare- aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma
intorc la ele". Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care
sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se
pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta
sarmanele mele sfaturi. Atunci cand 1-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de
ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83.
Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric),
si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala
din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in
Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune
pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare ! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a
trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru
luareaminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al
patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de
acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind
rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor
la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele Athos,
spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-
cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In
scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea
obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe
pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu
aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori;
Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile
lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se
22
lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii
pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta
apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in~ toate privintele.
Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei
rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in
amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti
ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a
sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant
si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeneasca
spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca
cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11,
20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si
obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare
parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei
de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles
mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare
draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este
schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intot-
deauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se
afla(I~natiu de L~ola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat,
precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte,
dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii
omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea
prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca,
adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-
a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si
numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se
daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui
Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in
inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii
mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede
duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea
este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-
ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna,
fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore
Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).

Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si inselarea imi
sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea
amagitoare care este legata de ele.

Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea
gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte
necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si
nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand
ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii
Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si
inselandu-se cu ele - tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si
neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul
minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.
O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta
slujire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului -
acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. "Daca ai
fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi" (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte
precum si toate impreuna nu Iti sunt bineplacute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. "Jertfa lui
23
Dumnezeu - duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa
indeparteaza in chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte
simtaminte. Pentru ca jertfele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte
sa se reverse bunavoirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile
Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: numai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa
le aduca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bineplacute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si
arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta ! "Atunci vei binevoi jertfa
dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei" (Ps. 50, 21 ): simtirile renascute ale
omului innoit prin Sfantul Duh.
Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca despre
pocainta: "a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17).
Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau
insemnatatea si puterea pocaintei, Mantuitorul le-a zis nu o data: "Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila
voiesc, iar nu jertfa" (Matei 9, 13). Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti,
le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cuprinsi de cadere si de pieire. El nu
cere, nici nu doreste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si
recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a
adaugat aceste vorbe grozave: "Nu am venit", a zis El, "sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Pe
cine nun~cste drepti ? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot
ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, f'ie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire
! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. "Vai sufletului", spune Preacuviosul
Macarie cel Mare, "care nu-si simte ranile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a
adus-o raul, ca este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si
doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos
si neprihanit. "Nu au nevoie de doctor", zice El, "cei sanatosi, ci cei bolnavi" (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea
despre dragoste, cap.l6). Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta ! Cumplita raceala, neiubire
de sine este nepasarea fata de pocainta ! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-
a milostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele. De aici se vede intreaga
insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de pocainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii este,
in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida
asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa curatirea prin
pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55). Despre acest caracter
duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza
intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar simtirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care
nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.
Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor
intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de
Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa
lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la
moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh.
Acest fel de amagire este inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit;
arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii
1-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, "parere". (Preacuviosul Grigore Sinaitul,
cuv.l08, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol
Pavel, atunci cand spune: "Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica
inchinare la ingeri, incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu inchipuirea lui
trupeasca". (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste "parere" despre sine, alcatuieste despre sine
"parerea" ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.
"Parerea" este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta insusire a ei,
se afla pe de-antregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere
in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, ne-
sabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile
gresite, atat ale sale cat si ~cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, ne-
contenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-
o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca - "parerea". "Parerea nu
24
ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta" - a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este
despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har;
cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari
duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu "parerea", prin aceasta "parere"
ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg
poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei molipsiti de "parere", deja nu se mai afla nici
o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile
pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei
ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de
sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parand,
totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor,
precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea
Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zugravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin "parere" s-a
petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care 1-a amagit si 1-a pierdut pe acest arhanghel. "Tu", ii graieste satanei
proorocul, "zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu,
sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi
deopotriva cu Cel Prea Inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pamantului". (Isaia 14, 13-15).
Pe cel molipsit de "parere", Domnul il mustra in felul urmator: "Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit,
si de nimic nu am nevoie ! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol". ( Apoc. 3,17).
Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de
la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste
cumparaturi" sunt cu adevarat trebuincioase: fara de " ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta,
iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se
vor lepada de tot ce si-au insusit prin "parere".

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare ?

Staretul: Cei molipsiti de inselare prin "parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care
isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie , si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura BiseI ricii
Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dog
ma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare.
Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul ! Tot timpul se furiseaza in ; noi "parerea" intr-unul din chipurile sale si, dand
fiinta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama
Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de
lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere". Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol
Pavel si doftoricita prin grele incercari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu. "Nu voim, fratilor", scrie Apostolul
catre Corinteni, "ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am
fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi
la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti" (2 Cor. 8, 9). Din
aceasta pricina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo
fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu
socotim ca avem prin noi insine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care sa nu-1 fi primit" ( 1 Cor. 4, 7)
de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate
darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastra este cu neputinta de
platit ! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica "parerii",
stare pe care Domnul a numit-o "saracie cu duhul", pe care a fericit-o. (Mat.S, 3). Mare nenorocire este a ne
abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare
oarecare ! Aceasta este "inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti". Trebuie sa rasturnam
aceasta intelegere si sa o supunem "ascultarii lui Hristos" (2 Cor. 10, 4, 5).

Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de inselare si cel de-al doilea ?

Staretul: Intre aceste doua feluri de inselare intotdeauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna
unit cu cel de-al doilea, cu "parerea". Celui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de
25
inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-1 vrajeste, celui care isi
supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se "pare", din nefericire,
ca aceasta priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt
simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata "parere", lucreaza fara a alcatui privelisti
amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere
mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin "parere"
capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara.
Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin "parere", insa lucreaza numai si numai pe taramul
imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului,
a salasuirilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea
alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus ("Urmarea lui Hristos" a lui Thoma
de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impreuna-vorbire cu El ("Urmarea", cartea 3, cap.1 ), descoperiri tainice
("Urmarea", cartea 3, cap.l3), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere mincinoasa despre sine si
despre nevointa crestina, zideste indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii, duce
la betia de sine, ba la infierbantare si extaz. Aceste simtiri felurite apar prin lucrarea subtire a slavei desarte si a
patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca
desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt starnite de cugetarea semeata, acest tovaras
nedespartit al "parerii". O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor
ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce
intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vata-
mare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura "stricare a mintii" (2 Tim. 3, 8) - ei bine, aceasta ia chipul
smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de "parerea``
despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice
fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor
adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrancenata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea
pe care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc - de pilda, acea stare in care se gusta
dulceata si bucuria duhovniceasca,. starea in care se descopera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita
in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti ?

Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in crestinii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au
curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile
smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea
pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-
hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de
folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul. Avand scopul de a ne folosi cu adevarat,
Judecatorul si Dumnezeul nostru "rabda indelung" pentru noi, si nu degraba "va rasplati potrivnicului" ( Luca
18, 7) nostru - pacatul. Atunci cand patimile slabesc - aceasta se intampla cel mai adesea spre sfar~itul vietii
[Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) - atunci incep
sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre
"parere". Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o curateste si o albeste pentru primirea darurilor
care urmeaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un
mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic:
cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare ( Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Darurile
duhovnicesti sunt impartite cu Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa
primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi (
Mat.9,7). E vrednic de luare-aminte faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea
mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc
aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, "parerea" isi cheltuieste darurile sale cu o
risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adanca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omu-
lui ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insin-
gurare. Aici nu prea este loc pentru "parere", intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in
adevarata marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul: iar "parerea" sta in
26
socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor
insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a
Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut
Fariseul. Cei tinuti de "parere" sunt dedati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele
mai inalte stari duhovnicesti, nemaipomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la
inrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpaneste pacatul pacatelor -
trufia.

Ucenicul: Din inselarea numita "parere" pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?

Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Nefericita
urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele - un rau care, oricat
ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt
molipsiti de "parere" se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca "parerea",
aducand mintea in cea mai cumplita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea
zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care 1-
am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre
faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea
scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre "Urmarea lui Hristos", si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este
scrisa din "parere". Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care "pustia" lui nu se afla
departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia 1-au preintampinat, zicandu-i: "Nu cumva sa-ti vina in gand
sa treci pe gheata: gheata de-abia ce s-a facut, si e tare subtire". "Pustia" lui Porfirie era despartita de schit
printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta
umilinta: "Deja am devenit usor". A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznadajduit. Batranii
schitului s-au tulburat, au alergat afara. Era intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit
degraba; nu au gasit degraba nici mijloacele de a-1 gasi pe innecat: cand trupul a fost scos afara, era deja
neinsufletit.

Ucenicul: Spui ca lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multime de
admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !

Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba
nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - editia din anul 1834,
tiparita la Moscova - se spune: "Un foarte luminat barbat - rus, ortodox - obisnuia sa spuna: "Daca mi s-ar cere
parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura". Aceasta sentinta atat de hotarata
da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se
rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut
scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a
tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pas-
trata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici.
Este vadit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care 1-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care
sa-1 faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist*.
* "Urmarea" atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub
urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta
carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a
crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propaganda papista, se
intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre
puterea suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii. Propaganda, avand acest tel,
prea putin ia seama la calitatea invataturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului
sau - chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.
*
Aceasta. este amagirea de sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile
mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din
aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava
minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii
27
poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si
starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost
preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai
Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si
nervilor, ii atata - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te
indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii
si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in
forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de
osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara rastignirea trupului cu patimile si poftele" ( 1 Galat.5, 24),
prin lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti
in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare
persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare Bisericii Ortodoxe,
s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: "Il iubea pe
Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si
"Urmarea", care este o a doua Evanghelie*
*Aceasta sentinia exaltata a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita pentru scena: "ele aimait Dieu avec
passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que 1'Evangile et 1'Imitation qui est un
second Evangile.
. In aceste cuvinte a fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii "Urmarii".
Intocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, dna de Sevigne, in le~atura
cu vestitul poet francez, Racine cel batran. "Il iubeste pe Dumnezeu - si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne -
asa cum isi iubea mai inainte amantele"**.
** Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses".
Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si
schimonosit de catre el, incuviintand rostirea d-nei de Sevigne, a spus: "Cu aceeasi inima este iubit Creatorul cu
care este iubita si creatura, desi urmarile acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc
si obiectele lor"*.
* C'est avec la meme coeur, qu`on aime le Createur, ou le creature, quoique les effets, soient aussi differents,
que les objets.
Racine a trecut de la desfrau la inselarea numita "parere". Aceata inselare se vadeste cat se poate
limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in "Esthera" si in "Gotholia". "Inaltele" cugetari si simtiri
crestine ale lui Racine si-au gasit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo**; in teatru - au starnit
entuziasm, aplauze.
** Muzele si Apollo - sunt zeitaji ale vechilor pagani, greci si romani; acesti demoni erau socotiti de catre
pagani ca protectori ai artelor frumoase.
"Gotholia", socotita drept cea mai reusita lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rand.
Duhul acestei tragedii este unul si acelasi cu duhul "Urmarii". Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta
dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele duhurilor cazute; noi credem ca se
afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe
Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri. Pentru a-1 iubi pe Dumnezeu, si
pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o
savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul duhovnicesc,
inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt
stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma
puterilor sufletesti.
Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte:
adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care
raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia
Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului, i s-a
citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a
glasuit: "O ! Acestea au fost scrise din parere". Nu-i nimic adevarat aici ! Totul este nascocit ! Toma a descris
starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cercare". Inselarea
infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul
manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se
indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se
28
poate de putin - ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calauzirea sa sa
citeasca "Urmarea"; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei,
zicand cu sfanta simplitate: "Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu
mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de suflet". Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea
monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi
parere despre "Urmarea lui Hristos".
*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna cu alti doisprezece stareii care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua
jumatate a sec. al XIXlea si la inceputul secolului al XX-lea.

Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti iam cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut in duhul
Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita "lume mare", adica lumea din paturile sale
inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia citirea cartii,
zicand: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu". Iata cea mai,bunajudecata
facuta asupra cartii.

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare ?

Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri,
de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a
inimii. Raspandita este mai ales lucrarea "parerii". Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de
amagire de sine si inselare, si intocmirea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui
Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte
nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de
psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de "parere", dupa cum lamureste staretul
Vasile de la Poiana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu
precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca
"parerea" s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru
luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici,
dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa
arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)
Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rodnica doar atunci cand este impreunata cu luarea-aminte,
lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus
(Predoslovia schimonahului Vasile).

Despre adevarata si fatarnica smerita - cugetare

"Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smerita cugetare" ( Col. 2, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel.
Adevarata smerita-cugetare sta in ascultarea si urmarea lui Hristos (Filip. 2, 5-8).
Adevarata smerita-cugetare este intelegerea duhovniceasca. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este
lucrarea harului Dumnezeiesc in mintea si in inima omului.
Este si o "smerita-cugetare" dupa bunul plac al omului: pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul
iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine,
sut~letul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre
desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.
Smerita cugetare" pe care si-o scorneste omul " dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de
nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea
oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca
virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate,
in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca "smerita cugetare" dupa bunul plac, care a lepadat
jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice
slujiri lui Dumnezeu.
Daca vom privi neincetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-1 vedem in amanuntimea lui, nu vom
gasi in noi insine nici o virtute - nu vom gasi nici smerita-cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata
si sfanta virtute; asa isi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara infranata; asa se ascunde, prin catapeteasma,
29
sfanta sfintelor de privirile gloatei.
Adevarata smerita-cugetare inseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gandi
evanghelic.
Adevarata smerenie este o taina Dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai
inalta intelepciune, ea pare nebunie pentru intelegerea trupeasca.
Domnul Iisus descopera Dumnezeiasca taina a smereniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la
picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este
de netalcuit pentru cuvantul si limba omeneasca.
Smerenia este viata cereasca pe pamant. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenu-
maratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu
lepadare de sine, vederea adancului pierzaniei
in care a cazut neamul omenesc - iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari
duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul- Om.
Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa trufie. Ea se ingrijeste ca sa afle
toate ramurile acesteia; aflandu-le, descopera ca inca au mai ramas foarte multe de aflat.
Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica il numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele
covarsitoare si mai ales pentru adanca lui smerenie, Parinte purtator de semne si purtator de Duh, a spus in
inaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavarsit om are in sine ceva trufas. (Omilia 7,
cap. 4).
Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, a trait intr-o vre-
me imbelsugata in sfinti, 1-a vazut pe Antoriie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca
el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in adevaratul inteles al cuvantului (Omilia
8, cap. 5). Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mangaie in chip caraghios si jalnic cu aceasta
vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.
Satana ia chip de inger de lumina; "apostolii" lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15);
invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti
si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui
Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de
starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia
cuvintele Mantuitorului: "Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti
acum satui, vai voua celor ce radeti acum" (Luca 6, 21,25).
Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate ! Nu este mai de nadejde
oare, pentru el pocainta, decat desfatarea ? Nu este mai de nadejde, oare, pentru el, a plange pe pamant, in
aceasta vale a plangerii lasata anume pentru plans, decat a nascoci pentru sine desfatari mai inainte de vreme,
desfatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare ?
Pocainta si plansul pentru pacate aduc cu sine vesnica fericire - acest lucru este sfant; acest lucru este
vrednic de crezamant; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare, sa nu te cufunzi in aceste stari sufletesti,
de ce sa nu petreci in ele, de ce sa-ti nascocesti tie desfatari, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, prin ele
sa nimicesti in tine fericita foame si setea de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru
pacatele tale si pentru pacatosenie.
Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plansul este semnul smere-
niei, glasul ei. Lipsa plansului, indestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia
inimii.
Teme-te ca nu cumva, din pricina desfatarii desarte si amagitoare, sa mostenesti vesnicul "vai" fagaduit
de catre Dumnezeu celor ce se satura acum dupa bunul lor plac, impotriva voii lui Dumnezeu.
Slava desarta si odraslele sale sunt desfatari duhovnicesti mincinoase, care lucreaza in sufletul care nu s-
a patruns de pocainta si zidesc o smerenie paruta. Sufletul schimba adevarata smerenie pe aceasta parere de
smerenie. Adevarul cel inchipuit, punand stapanire pe casa sufletului, ingradeste pentru Adevarul cel adevarat
toate intrarile in aceasta casa.
Vai, suflete al meu, biserica de Dumnezeu zidita a adevarului ! Primind in tine adevarul cel fatarnicit,
inchinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu te faci capiste !
In capiste e inaltat un idol: "parerea" smereniei. "Parerea smereniei" este cel mai cumplit fel de trufie.
Anevoie se goneste trufia si cand omul si-o recunoaste, dar cum s-o izgonesti atunci cand i se pare ca este
smerenie ? !
In aceasta capiste se afla uraciunea cea amarnica a pustiirii ! In aceasta capiste se revarsa tamaia slujirii
30
la idoli, se inalta cantari de care se veseleste iadul. Acolo, cugetarile si simtirile sufletului austa mancarea cea
oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Acolo, cugetarile si
simtirile sufletului gusta mancarea cea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava
aducatoare de moarte. Capistea, salas al idolilor si a toata necuratia, este de neajuns nu numai pentru harul
Dumnezeiesc, pentru darul Dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute
adevarata, pentru orice porunca evanghelica.
Smerenia mincinoasa orbeste omul in asa hal, ca il sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de
inteles celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, propavaduind-o cu mare glas. ("Urmarea lui Hristos",
cartea III, cap.2).
Amarnic isi bate joc de noi minciuna atunci cand, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.
Smerenia cea din har este nevazuta, asa cum nevazut este si Daruitorul ei - Dumnezeu. Ea este acoperita
de tacere, simplitate, nefatarnicie, lipsa de sfortare, libertate.
Smerenia cea mincinoasa poarta intotdeauna un chip prefacut; prin aceasta ea se face cunoscuta lumii.
Smerenia cea mincinoasa iubeste scenele: prin aceasta ea amageste si se amageste. Smerenia lui Hristos este
imbracata in haina si camasa (Ioan 19, 24), in vesmantul cel mai nemestesugit: acoperita de acest vesmant, ea
nu se face cunoscuta si nu este bagata in seama de oameni.
Smerenia este o chezasie in inima, o insusire sfanta si fara de nume a acesteia, o deprindere Dumneze-
iasca ce se naste in suflet, pe nesimtite, din plinirea poruncilor evanghelice. (Preacuviosul Avva Dorotei,
Invatatura a 2-a).
Lucrarea smereniei poate fi pusa alaturi de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinta credintei si
iubirii fata de comorile pamantesti, cu cat le agoniseste mai mult pe acestea, cu atat se face mai lacom si mai
nesatios de ele. Cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca e sarman si neindestulat. Tot asa si cel
manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult cu virtuti si daruri duhovnicesti, cu atat se vede pe sine mai
sarac si mai de nimic.
Este firesc sa fie asa. Atunci cand omul nu a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul sau bine, pan-
garit de pacat, are pret inaintea lui. Atunci, insa, cand se impartaseste de binele Dumnezeiesc, duhovnicesc,
atunci nu mai pune deloc pret pe binele sau, care este unit si amestecat cu raul.
Scumpa ii era saracului punguta cu bani de arama adunati de el, vreme indelungata, cu truda si cu oste-
neala. Un bogat, insa, i-a varsat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de galbeni curati, iar saracul a
aruncat cu dispret punguta cu aramioare, ca pe o povara care numai I-ar fi ingreunat.
Dreptul si multpatimitorul Iov, dupa ce a suferit ispite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu.
Atunci el a grait catre Dumnezeu printr-o rugaciune inspirata: "Cu auzul urechii Te auzeam mai inainte, iar
acum ochiul meu Te-a vazute pe Tine". Ce rod a odraslit in sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ?
"Pentru aceea", continua, si isi incheie Iov rugaciunea sa, "m-am defaimat pe mine si m-am topit, si ma
socotesc pe mine pamant si cenusa" (Iov 42, 5-6).
Voiesti sa dobandesti smerenia ? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salasui in inima
ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos.
Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si
atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de
nimic nu se infricoseaza.
Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul ?
Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a
osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale ?
Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele talharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit ala-
turi de Domnul. Fiind in necazuri, s-au obisnuit sa spuna: "Cele cuvenite primim, dupa faptele noastre;
pomeneste-ne, Doamne intru Imparatia Ta" (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei il intampina prin recunoasterea
faptului ca sunt vrednici de el (Preacuviosul Avva Dorotei, Invatatura a 2-a).
Pacea sfanta intra in inimile lor dimpreuna cu vorbele smereniei ! Ea aduce paharul mangaierii duhov-
nicesti si la patul celui bolnav, si in temnita la cel inchis in ea, si la cel prigonit de oameni, si la cel prigonit de
demoni.
Paharul mangaierii este adus de catre mana smereniei si celui rastignit pe cruce; lumea poate sa-i aduca
acestuia doar "otet amestecat cu fiere". (Mat. 27, 34).
Cel smerit nu e in stare sa aiba rautate si ura: el nu are vrajmasi. Daca vreunul din oameni ii pricinuieste
necazuri, el vede in acest om o unealta a dreptei judecati sau a proniei Dumnezeiesti.
31
 Cel smerit se incredinteaza pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit traieste nu cu propria lui
viata, ci prin Dumnezeu.
Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea el cauta neincetat ajutorul lui Dumnezeu, nein-
cetat petrece in rugaciune.
Ramura roditoare se pleaca spre pamant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa
creste in sus, inmultindu-si mladitele sale neroditoare.
Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda in smerenie din ce in ce mai adanc, si in adancurile acestei
mari afla margaritarele cele de mult pret: darurile Duhului.
Trufia este semnul neindoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului in care nu are nici o intrare
invatatura lui Hristos.
Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este
smerit. "Nu judecati dupa infatisare", ci "dupa roadele lor ii veti cunoaste" (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a
poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. "Stiu eu trufia
ta si rautatea inimii tale" ( 1 Imp. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru
David: "Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfant al Meu 1-am uns pe el" (Ps. 88, 21 ). "Nu cum
va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima`` ( 1 Imp. 16, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor:
acesta este un hau al slavei desarte.
Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare trufas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni,
si de aceea nu se taraste inaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui
Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea si
ochii si mirosul sufletului sau.
Ce inseamna a crede ?" - a fost intrebat un mare "bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns:
"A crede inseamna a petrece intru smerenie si mila" (Pateric. Despre Avva Pimen cel Mare).
Smerenia nadajduieste in Dumnezeu - nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara
ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.
Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este
Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luareaaminte, nici
cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si
slujitorii desertaciunii.
Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dum-
nezeu, .fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si
totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la
Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti ! Cei inaintea carora se in-
china acestia le lauda smerenia.
Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din
smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului ! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta,
lingusirea, josnicia !. Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej.
Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor
mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici" (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit
de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre
minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic.
Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. "Mie", a zis el, "nu-mi raspunzi ? Sau nu
stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc ?" (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea
punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o
unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia
atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.
Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii aces-
teia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest
suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane ! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui
Dumnezeu placuta a lui Mardoheu ! Aceasta, care in ochii tai este trufie - de fapt este sfanta smerenie"* .

*Cartea Esterei, cap.4-7. Aman, macedeonean de neam, era favoritul si cel dintai dintre dregatorii lui
32
Artaxerxes, imparatul persilor. Mardoheu, iudeu de neam, se numara printre curteni si, fiind de o adanca
blagocestie, nu si-a ingaduit sa caute a placea oamenilor, nu s-a tarat inaintea parvenitului. Aceasta purtare a lui
Mardoheu 1-a incrancenat pe Aman: acesta a pregatit o spanzuratoare inalta, ca sa dea moriii prin ea acea
exceptie, pe care o ura, de la slugarnicia obsteasca. Roata soriii intorcandu-se, imprejurarile s-au schimbat, si
Aman a fost atarnat in spanzuratoarea pe care i-a inaltat-o lui Mardoheu.

Smerenia este invatatura evanghelica, virtutea evanghelica, puterea tainica a lui Hristos. Dumnezeu S-a
aratat oamenilor imbracat intru smerenie si acela dintre oameni care se va imbraca intru smerenie, se va face
asemenea cu Dumnezeu. (Sfantul Isaac Sirul).
"Daca voieste cineva sa vina dupa Mine", vesteste Sfanta Smerenie, "sa se lepede de sine, sa-si ia crucea
sa si sa-Mi urmeze Mie`` (Mat. 16, 24). Altminteri este cu neputinta a fi ucenic si urmator al Celui Ce S-a
smerit pana la moarte, pana la moartea pe cruce. Acesta a sezut de-a dreapta Tatalui. Acesta este Noul Adam,
Incepatorul de neam al sfintei semintii a celor alesi. Credinta in El inscrie in numarul celor alesi; alegerea se
primeste prin sfanta smerenie, se pecetluieste prin sfanta dragoste. Amin !

Vederea pacatului propriu

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite
in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu
in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu
frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si
savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.
Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce
ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut
deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea - deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai
pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au
sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.
Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel
sa-1 izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-
si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul
tuturor gresalelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu,
chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul
inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor
mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.
Vad ca, "faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au
mai mult decat parul capului meu" (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea stari de
pacatosenie? "Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima ea m-a parasit" (Psalmul 39, 13).
Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos
invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.
Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si
cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu.
Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci
e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde intr-o adanca tristete: "Inima
mea s-a tulburat", din pricina unei asemenea privelisti, "parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta
nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari", adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obisnuinta
spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; "inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei
mele", adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare
de seama; "nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru
intreaga mea fiinta, "lovita si molipsita de pacat" (Psalmul 37,11).

33
 Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-
am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu.
Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine
insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.
El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; "cuvintele lui sunt mai alunecoase ca
untdelemnul" (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui
este un ac purtator de moarte.
"Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat
gasesti aici?" si raufacatorul propune calcarea poruncilor Domnului Celui Atotsfant.
N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica aten- tie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar
nu tiu ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul
oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii.
Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in
inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul
scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-
insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita
cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste
jertfe sa fie aduse de inima.
Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea tru ului, lucreaza prin
simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire.
La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata
fiinta mea, traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu
sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il
duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta.
Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit.
Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, - urmasului lor - neincetat
aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor.
Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor
(Facere 3, 23 - 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste,
caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din
inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau,
este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri din iad.
Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu propunerile
inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea.
Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi 1-au transmis, caci eu sunt eliberat
din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.
Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in
sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.
Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de trea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste
pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia.
Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate
obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina
acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede. Cateodata sunt amagit de
cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le
procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea

34
mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros
in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine
zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude
omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine!
Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma
intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita
o mare si grea piatra de nesimtire.
Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima,
deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut
pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari
dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui,
introduse intr-insul prin cadere.

Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul - sunt ciopartite, dezbinate,
lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru
pacat, potrivnic lui Dumnezeu.
Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit
cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul
nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet.
Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea
mea, m-as fi ingrijit de inviere!
Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti.
Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de
pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de
miscare duhovniceasca
N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai
lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-1 poate
vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul,
care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si
taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din
mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: "vederea pacatului sau".
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire
prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului
nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si
frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile
pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti ,
sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine. Intelege si simte, ca tu esti
faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile
35
de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata
lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de
patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna
voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca
unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere
venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe
sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in in-
tunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu
nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu
"Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta".
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o
simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de
neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de
sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne
scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din
parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii,
copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in
intunecoasa prapastie a pierzarii.
Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu
Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit
Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea indrumatorului sau.
Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci i-a poruncit tanarului,
cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: "Graieste, Doamne, caci robul Tau Te
asculta."
Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care nu este chemat de
nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin care isi
linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe urmasii sai usuratici.
Fiule al Bisericii Ortodoxe' de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa
te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o
vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de
oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul
Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73).
Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea, prin care caderea in
inselarea diavoleasca ia locul adevarului.
Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele
tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre "toata dreptatea" (Ioan 16,
3). Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a
apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale. Aceasta este partea cea mai
buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor
desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine.
"Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce
este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca
36
noi sa le cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in
chip vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si
caderea... Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta
nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac Sirul,
cuvantul 55).
"Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia,
care consta in smerenie." (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36).
Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este
cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul
ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti
prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infierbantau
sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea
diavolilor, intr-o desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate.
Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In
starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit
aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in
afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie.
"Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul, meu inaintea mea este pururea" (Psalmul 50, 4),
vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: "Ca faradelegea
mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru pacatul meu." (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa
cu(osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul
Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a marturisit in auzul lumii intregi.
Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor
duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta
cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor.

Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar
singuratic? Si el i-a raspuns: "Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti
fie lucrarea?!" (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 )
Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa
inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei!
Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s arsit pe pamant. Prin
vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat
incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina
intunecarii sale el nu le zarea deloc.

Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in

intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in
felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de
neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea
curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine.

Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost
deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele
lacrimilor.
Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug
in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui
Dumnezeu. I
Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii.
37
 Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din
cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de
placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi.
Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la
Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te
blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor
robiti, Mantuitorul celor pierduti.
AMIN!

Despre iubirea de aproapele

Ce poate fi mai minunat, mai desfatator decat iubirea de aproapele ?

A iubi este o fericire, a ura este un chin.
Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40).
Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se
imbraca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan).
Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute:
porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar
inima noastra - veche.
Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a
putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.
Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.
Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si
ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste
cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti. Ea spune: "Nu
socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu
de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35,
36).
Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui
veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului
Duh.
Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.
Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti,
stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se
amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Scararul (Cuvantul 3, cap.l6).
In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie
sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.
Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15).
Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana
adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice
nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.
"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui" (Pilde 1 1, 1
). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.
Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se
razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului
necurat si pierdut.
Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda ! Privindu-ne in ea, sa
lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni 1-
a pregatit Dumnezeu.
Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat". (Gal. 3, 27).
"Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in
38
insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.
Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si
grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.
Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a
dreptul impotriva iubirii.
Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa facem
bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.
Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel
deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta duhovnicie pe care
acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea
poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea
ta trupeasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara supusa este starea trupeasca
a omului.
Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in
care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi. Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel
nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.
Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis
ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine". (Mt. 16, 34).
Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta
de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea harului in inima ta:
deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca
trebuie sa faci dovada de barbatie ! Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte
tare de ele inima ta Leapada-te de ele.
Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de
iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, neprihanita,
sfanta, care este cea mai mare fericire.
Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o
schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in
inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: "Acestea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire
neputincioasa, care nu are nici o insemnatate".
"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate,
voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !".
"Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii
socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare
legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei,
ar fi ramas ai mei pentru totdeauna". "Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor.
Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar".
Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, PretutindeneaFiitor,
Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde
Ajutator si Acoperitor.
Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic dupa trup, vesnic
dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.
Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mantuitorul
lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una"
(In. 17, 21 ).
Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca
cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.
Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa
ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul,
intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.
Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand
inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inrobita, acesta este semnul
patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a
Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.
39
 Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca;
"fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).
Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti,
descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale
sufletesti.
Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te
uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina
acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurirea simturilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost
ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il
cinstesc.
Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui
Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe
mine insumi de iad.
Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si pa-
ganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine
insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.
In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va
hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut".
(Mt. 25, 40).
Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de
aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.
Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata
de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica amagire de sine.
"Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau
il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele
sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).
A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. "Noi
stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvantatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine
nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In. 3, 14).
Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubi-
rea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de
Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este
temelia zidirii iubirii. Iubite frate ! Cauta sa sporesti in tine iubirea duhovniceasca de aproapele: intrand in ea,
vei intra in iubirea de Dumnezeu, pe portile invierii, pe portile Imparatiei Cerurilor. Amin.

Despre iubirea de Dumnezeu

Iubeste-L pe Dumnezeu asa cum a poruncit El sa fie iubit, iar nu asa cum socot sa Il iubeasca visatorii
care se amagesc pe sine.
Nu-ti nascoci tie extaze, nu-ti pune in miscare reverii, nu te aprinde cu flacara materialnica - flacara
sangelui tau. Jertfa bine primita de Dumnezeu este smerenia inimii, strapungerea duhului. Cu manie isi intoarce
Dumnezeu fata de la jertfa adusa cu nadajduire in sine, cu parere trufasa de sine, de-ar fi jertfa aceasta si ardere
de tot.
Trufia pune in miscare nervii, aprinde sangele, starneste inchipuirea, trezeste viata caderii; smerenia li-
nisteste nervii, potoleste miscarea sangelui, nimiceste visarea, omoara viata caderii, desteapta viata in Hristos
Iisus.
Ascultarea este" inaintea Domnului "mai buna "decat jertfa, si supunerea mai buna decat grasimea
berbecilor", a grait Proorocul catre imparatul israilitean, care indraznise a aduce lui Dumnezeu jertfa
nepriincioasa (1 Imp. 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce dupa bunul tau plac, sub o
inraurire nechibzuita; adu-o cu smerenie, la vremea si in locul pe care le-a poruncit Domnul.
Locul duhovnicesc, singurul in care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovnicesti, este smerenia.
(Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).
40
 Domnul a insemnat trasaturile cele adevarate si vrednice de crezare ale celui ce iubeste si ale celui
ce nu iubeste. El a spus: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu. Cel ce nu Ma iubeste nu pazeste
cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).
De vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Indeparteaza-te de orice fapta, cuvant, gandire, simtire care
sunt oprite de Evanghelie. Prin vrajmasia ta fata de pacat, care este atat de urat Atotsfantului Dumnezeu, arata-ti
si dovedeste-ti dragostea catre El. Vindeca neintarziat prin pocainta pacatele in care ti s-ar intampla sa cazi din
neputinta; cel mai bine este, insa, ca printr-o neslabita luare-aminte la sine, sa nu-ti ingadui nici aceste greseli.
Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca ? Cerceteaza cu osardie in Evanghelie poruncile Domnului si
sileste-te a le plini cu fapta, sileste-te ca sa prefaci virtutile evanghelice in deprinderi, in insusiri ale tale. Se
cuvine celui ce iubeste sa plineasca intocmai voia celui iubit.
"Iubit-am poruncile Tale mai mult decat aurul si topazul: pentru aceasta catre toate poruncile Tale m-am
, indreptat, toata calea nedreptatii am urat" (Ps. 118 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este
numaidecat trebuincioasa pentru pazirea credinciosiei fata de Dumnezeu. Credinciosia este o conditie de
neinlaturat a iubirii. Fara aceasta, iubirea se destrama.
Prin fuga necontenita de rau si prin plinirea statornica a poruncilor evanghelice, in care se cuprinde toata
invatatura morala a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiasca. Acesta este mijlocul prin care petrecem in
iubirea de Dumnezeu: "Daca veti pazi poruncile Mele, veti ramane in dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus
Mantuitorul.
Desavarsirea iubirii se cuprinde in unirea cu Dumnezeu; sporirea in iubire este impreunata cu o negraita
, mangaiere, desfatare si luminare duhovniceasca. La inceputul nevointei, insa, ucenicul iubirii trebuie sa poarte
o lupta crancena cu sine insusi, cu firea sa adanc vatamata: raul care a intrat prin cadere in firea noastra s-a
facut pentru ea lege, care lupta si se razvrateste impotriva Legii lui Dumnezeu, impotriva legii sfintei iubiri.
Iubirea de Dumnezeu se intemeiaza pe iubirea de aproapele. Atunci cand se va sterge in tine ranchiuna,
sa stii ca te-ai apropiat de iubire. Atunci cand inima ta va fi umbrita de o pace sfanta, plina de har, cu intreaga
omenire, sa stii ca esti chiar la portile iubirii. Aceste porti, insa, nu se deschid decat prin Duhul Sfant.
Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu in omul care s-a pregatit prin curatia inimii, a mintii
si a trupului pentru primirea acestui dar. Pe masura treptei pregatirii este si treapta darului, pentru ca Dumnezeu
este Drept-Judecator si in milostivirea Sa.
Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovniceasca: "ce este nascut din Duh, duh este" (In. 3, 6).
" Ce este nascut din trup; trup este" (In. 3, 6): iubirea trupeasca, nascuta fiind din trup si sange, are
insusiri materialnice, stricacioase. Ea este nestatornica si schimbatoare: focul ei depinde in intregime de
materie.
Auzind din Scriptura ca Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), ca iubirea este foc, si simtind in tine
focul iubirii firesti, sa nu crezi ca este vorba de unul si acelasi foc. Nu ! Aceste focuri sunt potrivnice si se
inabusa unul pe celalalt. (Scara, Cuvantul 15). "Sa slujim lui Dumnezeu dupa buna placerea Lui, cu evlavie si
cu sfiala: caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).
Iubirea fireasca, iubirea cazuta, aprinde sangele omului, ii pune in miscare nervii, ii starneste in-
chipuirea; iubirea sfanta racoreste sangele, odihneste si sufletul, si trupul, atrage omul launtric la ruga tacuta, il
afunda in dulceata smereniei si desfatarii duhovnicesti.
Multi nevoitori, luand iubirea fireasca drept iubire ~Dumnezeiasca, si-au infierbantat sangele, si-au
infierbantat si inchipuirea. Starea de infierbantare se preschimba foarte usor intr-o stare de frenezie (iesire din
minti). Cei ce se afla in starea de de infierbantare si frenezie au fost socotiti de multa lume ca oameni plini de
har si de sfintenie, iar ei, nefericitii, erau jertfe ale amagirii de sine.
Multi asemenea nevoitori au fost in Biserica Apuseana, incepand din vremea caderii ei in papism, care
in chip hulitor atribuie unui om insusiri dumnezeiesti si ii da acestuia o inchinare cuvenita si potrivita numai lui
Dumnezeu; multi dintre acesti nevoitori au scris carti din starea lor de infierbantare, in care amagirea de sine
extatica li se parea iubire dumnezeiasca si in care inchipuirea lor zdruncinata le zugravea o multime de vedenii
care le maguleau iubirea de sine si trufia.
Fiule al Bisericii Rasaritene ! Fereste-te de citirea unor asemenea carti, fereste-te de a urma povetele ce-
lor ce s-au amagit pe sine. Calauzindu-te dupa Evanghelie si dupa Sfintii Parinti ai adevaratei Biserici, suie-te
cu smerenie la inaltimea duhovniceasca a iubirii Dumnezeiesti prin mijlocirea lucrarii poruncilor lui Hristos.
Sa tii neclintit in minte ca iubirea de Dumnezeu este cel mai inalt al Sfantului Duh, iar omul poate doar
sa se pregateasca, prin curatie sn smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimba si mintea si
inima si trupul.
Osteneala noastra este desarta, stearpa si vatamatoare atunci cand cautam a descoperi in noi, mai inainte
41
de vreme, inaltele daruri duhovnicesti: pe acestea le daruieste Milostivul Dumnezeu, la vremea lor, plinitorilor
statornici, rabdatori si smeriti ai poruncilor evanghelice. Amin.

Cursele stapanitorului lumii acesteia

Sub flamura sfintei cruci, va duc, fratilor, la o priveliste duhovniceasca. Sa ne fie calauza marele intre
bineplacutii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.
Acesta, oarecand, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeiesti, a vazut cursele diavolului intinse prin
toata lumea, ca sa-1 vaneze pe om spre pierzare. Vazand multimea nenumarata a acestor curse, cu plangere 1-a
intrebat pe Domnul: "Doamne ! Cine, oare, poate sa scape de cursele acestea si sa se mantuiasca ?" (Patericul
Egiptean - Preacuviosul Avva Dorotei. Invatatura a 2-a).
Ma cufund, ganditor, in cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt raspandite in afara si inlauntrul
omului. O cursa este unita indeaproape cu alta; in unele locuri, cursele stau pe cateva randuri; in altele sunt
facute deschizaturi largi, dar care duc in laturile cele mai amarnice, din care izbavirea pare deja cu neputinta.
Privind la cursele cele mult mestesugite, ma tanguiesc cu amar ! Fara de voie reiau intrebarea fericitului
locuitor al pustiei: "Doamne ! Cine, oare, se va izbavi din aceste curse ?".
Pentru mintea mea, sunt raspandite curse in felurite carti care se numesc pe sine lumina, dar cuprind in-
vataturi ale intunericului, scrise sub inraurirea vadita sau ascunsa a intunecatului si atotraului stapanitor al lumii
acesteia, avand ca izvor intelegerea vatamata de caderea in pacat, "intru minciuna omeneasca, intru viclenia
mestesugirilor inselaciunii" (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, carti scrise de scriitori care fara de minte se
infierbanta din mintea trupului lor.(Colos. 2, 18).
Aproapele meu, si - in iubirea catre el trebuie, doar, sa-mi caut mantuirea - mi se face cursa care ma
vaneaza spre pierzania mea, atunci cand mintea lui este prinsa in cursele invataturii si cugetarii mincinoase si
amagitoare. Mintea mea la randul ei poarta pecetea caderii, este acoperita cu acoperamant de intuneric,
molipsita de otrava minciunii. Inca din rai tindea ea, cu nesocotinta si nebagare de seama, catre dobandirea
cunostintei pierzatoare si ucigatoare ! Iar dupa cadere, s-a facut inca mai nechibzuita, mai cutezatoare: cu
indrazneala se imbata din paharul cunostintei otravite, si prin aceasta nimiceste in sine cu desavarsire gustul si
dorirea de paharul cel Dumnezeiesc al cunostintei mantuitoare.
Cate curse pentru inima mea ! Vad curse grosolane si curse maiestre. Pe care sa le numesc mai primej-
dioase, mai cumplite ? Nu ma pricep. Vanatorul este iscusit, si pe cel ce scapa din cursele grosolane il prinde in
laturile cele mestesugite. Sfarsitul vanatorii este unul singur - pierzania. Cursele sunt ascunse in toate felurile,
cu o deosebita maiestrie. Caderea este ascunsa in toate chipurile biruintei; dorinta de a placea oamenilor,
fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile virtutii. Amagirea, intunecata inselare, poarta chip
duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufleteasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea
mincinoasa, inchipuita, °se da drept desfatare duhovniceasca. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste prin
toate mijloacele sa-1 tina pe om inchis in firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie nevoie de pacate
grosolane, pentru a-1 face pe om strain de Dumnezeu. Pacatele grosolane sunt inlocuite cu deplina izbanda,
precum pe buna dreptate socoteste vanatorul, de trufasa parere de sine a crestinului care se multumeste cu
virtutile firii cazute si se da pe mana amagirii de sine, instrainandu-se prin aceasta de Hristos.
Cate curse pentru trup ! El insusi ce mai cursa ! Cum se foloseste de el stapanitorul lumii acesteia ! Prin
mijlocirea trupului, plecandu-ne inclinarilor si dorintelor sale josnice, ne apropiem de asemanarea cu
dobitoacele necuvantatoare. Ce prapastie ! Ce indepartare de la Dumnezeiasca asemanare, ce cadere ! In aceasta
prapastie adanca, infricosata, indepartata de Dumnezeu ne prabusim atunci cand ne lasam in voia grosolanelor
desfatari trupesti, numite, dupa greutatea pacatoseniei lor, caderi. Nici desfatarile trupesti mai putin grosolane
nu sunt, insa, mai putin pierzatoare. Din pricina lor este parasita grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul,
vesnicia, rostul omului. Stapanitorul lumii acesteia se straduieste sa ne tina intr-o neincetata distractie si
intunecare tocmai prin mijlocirea desfatarilor trupesti ! Prin simturile trupesti, aceste ferestre catre suflet, prin
care sufletul are legatura cu lumea vazuta, el il adapa neincetat cu desfatari ale simturilor, si totodata cu pacatul
si robia care sunt nedespartite de acestea. In faimoasele sali de concert pamantesti rasuna o muzica ce exprima
si starneste feluritele patimi; aceste patimi sunt infatisate si in teatrele pamantesti; aceste patimi sunt rascolite
prin distractiile pamantesti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinta, la desfatarea cu raul care il ucide.
Imbatandu-se cu acesta, ei uita binele cel mantuitor al lui Dumnezeu si sangele Dumnezeului-Om, prin care am
fost rascumparati.
Iata o slaba descriere a curselor raspandite de catre stapanitorul lumii acesteia spre vanarea crestinilor.
Descrierea este slaba, dar oare nu v-a starnit, fratilor, o groaza indreptatita, oare in sufletul vostru nu s-a nascut
42
intrebarea: "Cine oare poate sa scape din aceste curse ?"
Infricosatul tablou inca nu este terminat ! Mana mea, calauzita de cuvantul lui Dumnezeu, inca, inca se
mai indeamna sa zugraveasca.
Ce glasuieste cuvantul lui Dumnezeu ? El vesteste proorocia care se implineste sub ochii nostri, prooro-
cia ca in vremurile din urma, din pricina "inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci" (Mt.24, I 2).
Cuvantul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestramutat decat cerul si pamantul, ne vesteste inmultirea, in
aceste vremuri din urma, a curselor diavolesti si inmultirea numarului celor ce pier in aceste curse.
Intocmai ! Ma uit la lume si vad: cursele diavolului s-au inmultit fata de vremurile de inceput ale
Bisericii lui Hristos, s-au inmultit peste masura. S-au inmultit cartile care cuprind invataturi mincinoase; s-au
imputinat, s-au imputinat peste masura cei ce urmeaza Sfantului Adevar; s-a intarit cinstirea fata de virtutile
iiresti, pe care le pot avea si iudeii, si paganii; s-a ivit cinstirea fata de virtutile de-a dreptul paganesti, po-
trivnice firii insasi, care le priveste ca pe niste rele; s-a imputinat intelegerea virtutilor crestine, nu mai zic ca s-
a imputinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viata materiala; piere viata duhovniceasca;
desfatarile si grijile trupesti inghit aproape tot timpul oamenilor; acestia nici nu mai au cand sa-si aduca aminte,
macar, de Dumnezeu. Si toate acestea devin datorie, devin lege. "Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea
multora se va raci", si a acelora care ar fi ramas in iubirea de Dumnezeu daca raul nu ar fi fost atat de obstesc,
daca laturile diavolului nu s-ar fi inmultit atat de amarnic.
Indreptatita era intristarea fericitului Antonie. Cu atat mai indreptatita este intristarea crestinului din
vremea de azi inaintea privelistii curselor diavole~ti; intemeiata este inlacrimata intrebare: "Doamne ! Cine,
oare, dintre oameni poate sa scape de aceste curse si "
sa se mantuiasca ? .
La intrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul raspunsul: "Smerita cugetare trece de aceste
curse, iar ele nu pot nici macar a se atinge de ea". Dumnezeiesc raspuns ! Cum inlatura din inima orice indoiala,
aratand in putine cuvinte un mijloc de nadejde pentru a birui asupra potrivnicului nostru, mijloc de destramare
si nimicire a mestesugitelor sale laturi, impletite cu ajutorul indelungilor ani de lupta cu omul si a unei
nemasurate rautati.
Sa ne ingradim mintea prin smerenie, fara a-i ingadui sa tinda in chip nesocotit si cutezator catre doban-
direa cunostintelor, oricat ne-ar atata curiozitatea, noutatea si paruta lor insemnatate. Sa o pazim de ispita
invataturilor mincinoase, ascunse sub numele si infatisarea invataturii crestine. Sa o smerim intru ascultarea fata
de Biserica, smerind orice cugetare care se ridica impotriva mintii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), impotria mintii
Bisericii. La inceput, chinuitoare este pentru minte calea cea stramta a ascultarii fata de Biserica; ea, insa, aduce
la largimea si libertatea~intelegerii duhovnicesti, inaintea careia pier toate parutele nepotriviri pe care le afla
intelegerea trupeasca si sufleteasca in supunerea fara abatere fata de Biserica. Sa nu-i ingaduim mintii a citi
despre lucrurile duhovnicesti altceva decat ceea ce este cuprins in cartile scriitorilor adevaratei Biserici; carti
despre care Biserica insasi a dat marturie ca ele sunt organe ale Sfantului Duh. Cel ce citeste pe sfintii scriitori
se impartaseste nemijlocit de Sfantul Duh Care locuieste in ei si graieste prin ei; cel ce citeste scriitorii eretici,
chiar daca ar fi ele impodobite cu numele de "sfinte" de catre adunatura lor eretica, se impartaseste de duhul cel
viclean al inselarii (Sfantul Petru Damaschinul. Filocalia, "Despre dreapta - socotinta"): din pricina neascultarii
fata de Biserica, al carei miez este trufia, el cade in cursele stapanitorului lumii acesteia.
Ce sa facem cu inima ? Sa altoim la acest maslin salbatic un ram din maslinul cel roditor, sa o intiparim
cu insusirile lui Hristos, sa o deprindem cu smerenia evanghelica, sa o silim sa primeasca voia Evangheliei.
Vazand nepotrivirea ei cu Evanghelia, neincetata ei impotrivire si nesupunere fata de Evanghelie, sa vedem in
aceasta impotrivire, ca intr-o oglinda, caderea noastra. Vazandu-ne caderea, sa plangem pentru ea inaintea
Domnului, a Ziditorului si Rascumparatorului nostru, sa ne indureram cu intristarea cea mantuitoare; sa nu
contenim a petrece in aceasta intristare pana ce nu vom vedea tamaduirea noastra. "Inima infranta si smerita
Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19), lasand-o vanarii vrajmasului. Dumnezeu este Ziditorul nostru si Stapan
cu drepturi depline: El poate sa rezideasca inima noastra si va preface inima care I se tanguieste neincetat cu
plans si rugaciune, o va preface dintr-o inima iubitoare de pacat, intr-o inima iubitoare de Dumnezeu si sfanta.
Sa ne pazim simturile trupesti, neingaduind pacatului sa intre prin ele in ingradirea sufletului nostru. Sa
ne infranam ochiul cel iscoditor si urechea cea iscoditoare; sa punem zabala stransa asupra acelui mic madular
al trupului care este in stare sa dea nastere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; sa potolim nazuintele
dobitocesti ale trupului prin infranare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugaciunea
statornica intru luare-aminte. Ce nestatornice sunt desfatarile trupesti ! Cu ce miasma se sfarsesc ! Dimpotriva,
trupul ingradit prin infranare si pazirea simturilor, spalat prin lacrimile pocaintei, stintit prin deasa rugaciune, se
zideste in chip tainic ca Biserica a Sfantului Duh, Care face nelucratoare toate uneltirile vrajmasului impotriva
43
omului.
"Smerita cugetare trece de toate cursele diavolesti, si acestea nu pot nici macar a se atinge de ea".
Amin. Anul 1846. Pustia lui Serghie.

In loc de postfata
"Bucura-te, noule Gura de Aur, care prin cuvintele tale de foc pe multi rataciti prin pocainta i-ai adus la
Dumnezeu; bucura-te, ca prin gura ta Domnul Cel iubit de tine propovaduia; bucura-te, Ierarhe Ignatie, al
pocaintei si rugaciunii lucrator si dascal preaales !"
Prin asemenea cuvinte de aleasa heretisire si inalta cinstire, Biserica dreptslavitoare il lauda, atat in
slujba cat si in acatistul ce ii sunt inchinate, pe cel ce a stralucit ca un mare luminator intre sfintii ierarhi ai vea-
curilor din urma, pe iubitul ei fiu si vrednicul ei slujitor, sfantul Ignatie Briancianinov ('1' 1864).
Dupa o copilarie nefurata de cele proprii acestei varste, plina de o maturitate, o grija de suflet si o luare-
aminte de sine ce ii prevesteau viitoarele sporiri si imbogatiri duhovnicesti, dupa o scurta perioada in care fiind
in lume este "disputat" intre imparatul pamantesc (tarul) si Imparatul Cel Ceresc, viitorul ierarh alege partea cea
buna, care nu se va lua de la el in veci: limanul cel dorit al vietii ingeresti, si aceasta chiar la Optina, aleasa
manastirilor si sihastriilor Rusiei veacului al XIX-lea. Aici are marea binecuvantare si fericire de a fi, pentru o
vreme, ucenic de chilie al marelui Staret, Sfantul Leonid, de la care aduna din belsug polen si miere
duhovniceasca, precum si de la sfintii stareti, fratii Moise si Antonie, si de la alti cuviosi mult imbunatatiti
impreuna-vietuitori. Acumularile teoretice si practice facute acum ii vor fi de un nespus de mare si real folos
atunci cand va primi din partea mai-marilor Bisericii pravoslavnice grelele ascultari de egumen al manastirii
Pelsema, staret al Marii Lavre a Sfantului Serghie de Radonej si, mai apoi, de episcop.
Scrisa in 1846 in linistea pustiei unde odinioara s-a nevoit marele intre cuviosi Serghie, alesul Prea
Sfintei Treimi si vazatorul Maicii lui Dumnezeu, "Despre inselare" este aceea dintre scrierile Sfantului Ignatie
pe care, daca ni s-ar cere sa o caracterizam doar printr-un cuvant, nu am ezita nici o clipa sa o numim: cutre-
muratoare. Indraznim sa afirmam aceasta deoarece iata, in cei 153 de ani care s-au scurs de cand a vazut lumina
tiparului, actualitatea informatiei ei nu a scazut nicidecum, puterea ei de a produce "seisme" duhovnicesti dintre
cele mai benefice, de a lumina si intari inimi si minti slabanogite de pacat, amagite si ratacite de el, este nu
numai intacta, ci chiar crescanda, caci si in privinta ei ni se pare potrivit cuvantul apostolesc: "unde s-a inmultit
pacatul a prisosit harul".
"Veac grozav", 1-a numit Cuviosul Agatanghel in proorocirile sale de acum circa 700 de ani pe cel de-al
douazecelea de la nasterea Mantuitorului Hristos, "secol al confuziilor axiologice", valorice, 1-au caracterizat
traitori autentici, care s-au iscusit in grelele ispite si incercari prin care i-a trecut mila, intotdeauna iubitoare de
oameni, a proniei dumnezeiesti.
Multa este felurimea stralucirilor luminilor acestei carti, care "ataca" atat intunericul vadit, cat si "luminile cele
intunecate" ale sufletelor noastre, dar numai cateva mici nuante ale lor vom incerca sa semnalam in cele ce
urmeaza, caci starea mai mult decat precara a vederii .noastre sufletesti, a celor ce indraznim sa scriem cele de
fata, trebuie sa o recunoastem deschis, nici nu ne ingaduie mai mult.

Ca nimeni altul, Sfantul Ignatie ne pune inainte rezultatele pe care le-a dobandit cu "microscopul" sau
duhovnicesc prin nevointe, lupte si primejdii personale despre care nu ne marturiseste in mod direct nimic, dar
pe care cei lucratori le pot citi printre randuri. Despre pocainta, despre care toti am auzit, dar pe care atat de
anevoie ne hotaram sa o punem ca temelie tare si statornica a vietuirii noastre in Hristos, printre multe altele,
toate de o insemnatate covarsitoare, marele ierarh ne spune si aceasta: "Toate felurile de inselare diavoleasca la
care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa
pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii". In intreg cuprinsul cartii leit-motivul
pocaintei este analizat sub atatea unghiuri, cu atata acribie, cu grija pe care nici cea mai duioasa dintre mame nu
ar putea-o avea fata de pruncutii ei, incat indreptatirea de sine ca am auzit vorbindu-ni-se despre pocainta mai
mult in sintagme si metafore si de aceea concretetea acestei virtuti ne scapa, nu mai poate sta nicicum in
44
picioare.
Cei mai mari sfinti ai Ortodoxiei sunt citati cu o pertinenta desavarsita si in anumite contexte trebuin-
cioase comentati in chip stralucit. "Oricat de inalte ar fi nevointele noastre, daca nu am dobandit inima indu-
rerata, atunci nevointele noastre sunt mincinoase si desarte" (Scara, Cuvantul al 7-lea). Iar la cele spuse de
Sfantul Simeon Noul Teolog ca "Parerea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta", Sfantul Ignatie face
acest minunat comentariu: “Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curati mciodata de patimi; cel caruia
i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la
sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se
maguleste si se desfata cu «parerea», prin aceasta «parere» ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine
si harului dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni.
Pentru cei molipsiti de «parere» deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit
aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea
mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul". Capitolul intitulat "Vederea pacatului propriu" - ne
apare ca un tablou duhovnicesc zugravit cu o maiestrie unica; el poate sta cu cinste alaturi de tot ce s-a scris mai
adanc si mai frumos despre pocainta de dumnezeiestii Parinti.
In grija sa parinteasca de adevarat pastor al turmei cuvantatoare ce i-a fost incredintata de Dumnezeu,
marele ierarh vine si cu numeroase exemple concrete, de autori si opere care nu au scapat de cumplitele mreje
diavolesti ale inselarii de sine, amagirii de sine si betiei de sine. In menghina mintii sale indumnezeite autori ca
Toma de Kempis, Milton, Klopstock, Racine etc. si "opere fundamentale" ale lor cedeaza - vai ! - mai
usor decat nucile si alunele goale sub greutatea unui buldozer. Iata de pilda ce afirma - si demonstreaza
aceasta in multe feluri si in diferite contexte ale lucrarii cu argumente de o claritate cu neputinta de
contestat - despre "Urmarea lui Hristos", o carte bine-cunoscuta, ades recomandata si citita de
credinciosii nostri si uneori chiar de cei din cinul monahal.
"«Ur- marea» - atunci cand a aparut pentru prima oara a fost osandita chiar de biserica sa latina, fiind
pusa sub ur- marirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a
vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propoganda in randul oa- menilor care si-au pierdut adevarata
intelegere a crestinismului si au pastrat cu el doar o legatura de suprafata...
Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin
pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea
pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din
invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca...
Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca
lucrare a harului dumnezeiesc. Cand cugetam ca pana mai ieri duhovnici care se socoteau - si erau socotiti de
foarte multi indreptatori ai credintei si ai monahismului contemporan, citau in nestire si cu mare admiratie din
aceasta carte, recomandandu-o calduros tuturor, nu putem sa nu concluzionam ca fiind nespus de periculoasa
acreditarea ideii ca i-am putea cunoaste in exhaustivitate pe Sfintii Parinti, ca stim despre ei si operele lor atat
de mult incat nu mai este de trebuinta sa ne mai si invatam de catre altii si de la altii, ci numai sa invatam noi pe
ceilalti. Sfintii Parinti ne-au avertizat ca vulturul care are doar o unghie a unei ghiare prinsa in cursa este
imobilizat mai mult chiar decat o biata oratanie din ograda. Necunoasterea, fie si numai a unei opere a
luminatorilor Ortodoxiei, dar capitala, asa cum este si "Despre inselare", poate provoca deraieri spirituale pe cat
de ascunse, pe atat de periculoase, cu urmari catastrofale pentru multi, chiar si pentru cei care se socot sau sunt
socotiti... infailibili si atotstiutori.
Incheiem cu mult folositoarea rugaciune a Sfantului Ignatie - cu care se si incheie mai sus pomenitul
capitol despre "Vederea pacatului propriu" - rugaciune pe care multi crestini ravnitori si monahi sporiti au
inclus-o in pravila lor zilnica inca de la mijlocul secolului trecut:
"Doamne ! Da-ne sa ne vedem pacatele noastre, asa incat mintea noastra, atrasa cu desavarsire de luarea-aminte
fata de pacatele noastre, sa inceteze a mai vedea greselile aproapelui si sa-i vada pe toti, intr-acest chip, buni.
Da inimii noastre sa paraseasca grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, sa isi uneasca toate grijile numai in
grija pentru dobandirea curatiei si sfinteniei poruncite si gatite noua de Tine. Da-ne noua, celor ce ne-am intinat
haina sufletului, sa o albim iarasi; ea a fost deja spalata prin apele botezului, iar acum, dupa pangarire, aceste
haine au nevoie sa fie spalate prin apele lacrimilor. Da-ne sa vedem in lumina harului Tau neputintele cele de
multe feluri care traiesc in noi, inabusind in inima miscarile duhovnicesti, aducand in ea miscarile sangelui si
trupului care sunt potrivnice Imparatiei lui Dumnezeu. Da-ne marele. dar al pocaintei, inaintea caruia merge si
pe care il naste marele dar al vederii pacatelor noastre. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de haurile amagirii de
sine, care apare in suflet din pricina pacatoseniei sale, neluate in seama si neintelese, si se naste din lucrarile
45
patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc in el neluate in seama si neintelese. Pazeste-ne pe noi cu aceste
mari daruri in calea noastra catre Tine, si da-ne sa ajungem la Tine, Cela Ce chemi pe cei ce isi recunosc
pacatosenia si lepezi pe cei ce se socotesc drepti, ca sa Te slavoslovim in veci, intru vesnica Ta fericire, a
Singurului Dumnezeu Adevarat, Rascumparatorul celor robiti si Mantuitorul celor pierduti. Amin".

46
 Despre smerenie (convorbire între stareţ şi ucenic)

Ucenicul: Ce e smerenia ?
Stareţul: Este virtutea evanghelică ce uneşte puterile omului prin pacea lui Hristos, ce
covârşeşte înţelegerea omenească.
Ucenicul: De vreme ce ea e mai presus de înţelegere, cum ştim că ea este ? Mai mult, cum
putem dobândi o virtute pe care nici n-o putem pricepe ?
Stareţul: Că este ştim prin credinţă, din Evanghelie, iar virtutea smereniei în sine o cunoaştem
din cercare, după măsurra dobândirii ei ? Ucenicul: De ce aşa ?
Stareţul: Fiindcă smerenia e lucru dumnezeiesc. Smerenia e învăţătură a lui Hristos, e
însuşire a lui Hristos, e lucrare a lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului: învăţaţi-vă de la Mine, că
sunt blând şi smerit cu inima (Mt. XI, 29^ Sfântul Ioan Scărarul le tâlcuieşte în felul următor:
„învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din cărţi, ci de la Mine, adică din sălăşluirea, din
luminarea şi din lucrarea Mea în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, şi cu gândul, şi cu
cugetul"12. Cum să pricepem însuşirea şi lucrarea lui Hristos ? Ele, precum şi simţirea lor, sunt
nepătrunse, cum a zis şi Apostolul: Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile
voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus (rilip. IV, 7). Pacea lui Dumnezeu este şi începutul, şi
urmarea nemijlocită a smereniei; ea e lucrarea smereniei şi începutul acestei lucrări. Ea
lucrează asupra minţii şi a inimii prin atotputernica putere a lui Dumnezeu. Atât puterea cât şi
lucrarea ei sunt în chip firesc nepătrunse.
Ucenicul: în ce fel se poate atinge smerenia ?
Stareţul: Prin plinirea poruncilor evanghelice şi mai ales prin rugăciune. Lucrarea harică a
smereniei se potriveşte foarte bine cu lucrarea harică a rugăciunii, sau mai bine zis, este una şi
aceeaşi lucrare.
Ucenicul: Nu te da în lături să îmi arăţi amănunţit amândouă mijloacele de dobândire a
smereniei.
Stareţul: Amândouă mijloacele sunt înfăţişate în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan
Scărarul spune că unii, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, pot judeca în chip îndestulător despre
smerenie13; iar Sfântul Isaac14Şirul spune că Sfântul Duh îl învaţă smerenia în chip tainic pe
omul pregătit pentru aceasta . Noi, adunând fărâmiturile ce cad de la trapeza duhovnicească a
domnilor noştri - Sfinţii Părinţi15 - am primit despre smerenie cea mai săracă înţelegere; pe
aceasta ne şi străduim s-o păstrăm şi s-o dăm mai departe celor ce ne întreabă despre ea, ca pe o
predanie de mult preţ a Părinţilor. Cu toată dreptatea pot fi numite „fărâmituri" concepţiile
primite de noi despre smerenie; comoara în sine, în toată plinătatea ei, o are cel ce a
dobândit în sine pe Hristos.
Preacuviosul Avvă Dorotei spune că „smerenia se plăsmuieşte în chip firesc în suflet în
urma lucrării poruncilor evanghelice... Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când învaţă
cineva ştiinţele ori meşteşugul tămăduirii. Atunci când le învaţă şi le deprinde bine cineva, îi
intră în obicei, fără ca el să poată spune şi tâl-cui cum s-a întâmplat aceasta - fiindcă sufletul
s-a obişnuit cu lucrul îndeletnicindu-se cu el în chip statornic. La fel şi cu dobândirea
smereniei: din făptuirea poruncilor se naşte obiceiul smerit, ce nu poate fi tâl-cuit în
cuvinte"16. Din această învăţătură a Preacuviosu-lui Avvă Dorotei reiese limpede că cel ce doreşte
a dobândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evanghelia şi cu aceeaşi osârdie a împlini
toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucrătorul poruncilor evanghelice poate ajunge
la cunoaşterea păcătoşeniei sale şi a păcătoşeniei întregii omeniri şi, în fine, la conştiinţa şi
încredinţarea că el este cel mai păcătos şi mai rău dintre toţi oamenii.
Ucenicul: Mi se pare că este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineşte cu toată râvna
poruncile evanghelice să ajungă la conştiinţa că este cel mai mare păcătos ? Urmarea ar trebui
să fie cu totul dimpotrivă. Gel ce săvârşeşte necontenit faptele bune, şi le săvârşeşte cu
deosebită râvnă, nu poate să nu se vadă pe sine îmbunătăţit.
Stareţul: Ceea ce spui tu îi priveşte pe cei ce fac binele cel părut „din sine"17, din firea lor
cea căzută. Cel ce face acest bine, după înţelegerea sa, după aplecarea şi ghesul inimii sale, nu
poate să nu vadă acest bine, nu poate să nu fie mulţumit şi să nu se încânte de el; singur se
slăveşte în deşert cu el şi se desfată de laudele omeneşti - le caută, le cere, se mânie pe cei ce nu
vor să îl laude şi-i vrăjmăşeşte. îşi socoteşte faptele bune; după mulţimea lor îşi face şi
părerea despre sine şi, potrivit părerii despre sine, îşi alcătuieşte şi părerea despre
aproapele, ca fariseul pomenit în Evanghelie. Acest fel de lucrare îl aduce pe om la părerea
că este drept, dă naştere unor „drepţi" care sunt lepădaţi de Domnul şi se leapădă de El sau îl
mărturisesc numai la arătare şi în chip rece, cu o mărturisire moartă (Mt. IX, 13). Plinirea
poruncilor evanghelice naşte urmări cu totul potrivnice. îndată ce începe să le plinească, ne-
voitorul vede că le plineşte în chip foarte neîndestulător, necurat, că în fiecare clipă e abătut de
patimile sale, adică de voinţa vătămată, spre lucrarea neîngăduită de porunci. După aceea, el va
vedea cu limpezime că firea căzută este vrăjmaşă Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multă
putere după Evanghelie, i se descoperă din ce în ce mai desluşit cât de neîndestulătoare sunt
faptele lui bune, i se descoperă mulţimea aplecărilor şi încredinţărilor sale, nefericita stare a
firii căzute, înstrăinate de Dumnezeu, care a dobândit faţă de Dumnezeu o aşezare vrăjmaşă.
Cercetând viaţa sa trecută,
vede că ea a fost un lanţ necontenit de păcate, de căderi, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu,
şi cu inimă nefăţarnică se recunoaşte pe sine drept cel mai mare păcătos, vrednic de muncile
vremelnice şi de cele veşnice, care are neapărată şi deplină nevoie de Răscumpărătorul, ce
are în El singura nădejde de mântuire. Lucrarea poruncilor naşte în el pe nesimţite o astfel de
părere despre sine. Se poate spune fără greş că cel ce se călăuzeşte în vieţuirea sa după
Evanghelie nu se va da în lături să dea încredinţare deplină că nu cunoaşte în sine nici măcar o
singură faptă bună18. El socoate felul în care plineşte poruncile o schimonosire şi spurcare a lor,
19
precum grăieşte sfântul Petru Damaschinul . „învaţă-măsăfac voia Ta" (Ps. CXLII, 11), strigă el
plângând către Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai poruncit s-o fac, pe care mă străduiesc s-o
fac, însă nu pot, fiindcă firea mea căzută nu o pricepe şi nu i se supune. Zadarnice au fost şi vor
fi sforţările mele, dacă Tu nu-mi vei tinde mână de ajutor. Duhul Tău Cel Bun, şi numai El, mă
va călăuzi la pământul cel drept" (Ps. CXLII, 12). „Binele nu poate fi crezut şi nici lucrat altminteri
fără numai în Hristos Iisus şi în Duhul Sfânt"20, a spus Preacuviosul Marcu Ascetul.
Ucenicul: O asemenea părere despre sine nu duce, oare, la trândăvire sau deznădejde ?
Stareţul: Ea duce la creştinism. Tocmai pentru acest fel de păcătoşi S-a pogorât Domnul pe
pământ, precum însuşi a arătat: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt.
IX, 13). Tocmai acest fel de păcătoşi pot din tot sufletul să II primească şi să-L mărturisească pe
Răscumpărătorul.
Ucenicul: Să presupunem că prin lucrarea după îndreptarul poruncilor evanghelice ajung la
cunoaşterea şi recunoaşterea păcătoşeniei mele; dar cum să ajung a mă socoti mai păcătos decât
toţi oamenii, printre care se află nelegiuiţi, răufăcători cumpliţi ?
Stareţul: Aceasta este, din nou, o urmare firească a nevoinţei. Dacă în faţa ochilor noştri se
află două Iu-
cruri şi pe unul dintre ele îl cercetăm cu toată luarea aminte şi fără contenire, iar pe celălalt nu
îl băgăm deloc în seamă, asupra celui dintâi ne facem o părere limpede şi amănunţită, iar în
privinţa celuilalt rămânem cu cunoştinţele cele mai superficiale. Cel ce lucrează poruncile
evanghelice are ochii minţii pururea aţintiţi asupra păcătoşeniei sale; mărturisindu-o lui
Dumnezeu şi plângând pentru ea, se îngrijeşte să descopere în sine noi răni şi pete.
Descoperindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, sârguieşte iarăşi spre noi descoperiri de acest fel,
tras de dorinţa curăţiei bineplăcute lui Dumnezeu. La greşelile aproapelui nu se uită. Dacă
ajunge, din întâmplare, să vadă vreo greşeală a aproapelui, nu se uită la ea decât superficial şi în
treacăt, aşa cum obişnuiesc oamenii care sunt prinşi cu lucruri însemnate. Din însuşi felul său
de a vieţui, reiese în chip firesc şi logic părerea despre sine că este păcătosul păcătoşilor.
Această aşezare sufletească o cer de la noi Părinţii21. Fără asemenea părere despre sine, însăşi
nevoinţa rugăciunii e socotită de Sfinţii Părinţi ca rătăcită. Un oarecare frate i-a zis Preacuviosului
Sisoe cel Mare: „Văd că în mine rămâne aducerea aminte necurmată de Dumnezeu".
Preacuviosul a răspuns: „Nu e lucru mare acesta, că gândul tău este la Dumnezeu: mare lucru
este a te vedea pe tine mai jos decât toată zidirea"22. Temelia rugăciunii este cea mai adâncă
smerenie. Când smerenia este neîndestulătoare, nevoinţa lesne se pleacă spre amăgire de sine şi
înşelare demonică.
Ucenicul: Prin întrebarea privitoare la chipul în care este cu putinţă ca, sporind în fapta bună,
să sporim în smerenie, te-am abătut de la firul spuselor tale.
Stareţul: Mă întorc, dar, la el. în sus-pomenitul cuvânt de învăţătură al Avvei Dorotei e
amintită spusa unui oarecare sfânt stareţ potrivit căreia „calea smereniei sunt ostenelile
trupeşti întru înţelegere". Această povaţă e foarte însemnată pentru fraţii care se îndeletnicesc
cu felurite ascultări mănăstireşti, dintre care unele sunt anevoioase trupului, iar altele cer
nevoinţa
sufletească. Ce înseamnă a te osteni întru înţelegere ? înseamnă a purta mănăstireasca osteneală
ca pe o pedeapsă pentru păcătoşenia ta, întru nădejdea de a primi iertare de la Dumnezeu. Ce
înseamnă a te osteni fără înţelegere ? A te osteni cu aprindere trupească, cu slavă deşartă/ cu
îngâmfare, cu defăimarea altor fraţi ce nu se pot osteni la fel din neputinţă trupească, sau
nepricepere, sau chiar din lene. Acest fel de osteneală, oricât de mare ar fi, de îndelungată, de
folositoare materialiceşte pentru mănăstire, nu numai că nu este folositoare pentru suflet, ci este
chiar vătămătoare, fiindcă îl umple cu părere de sine, şi atunci nu se mai află loc în suflet pentru
nici o faptă bună. O pildă de osteneală întru înţelegere, care îl urcă pe lucrătorul poruncilor la
înălţimea desăvârşirii creştine, o vedem în nevoinţa fericitu-luilsjdor Alexandrinul. Acesta era
unul din dregătorii Alexandriei. Chemat de milostivirea lui Dumnezeu la viaţa monahală, Isidor
sa închinoviat undeva în apropiere de Alexandria şi s-a încredinţat întru desăvârşită ascultare
egumenului mănăstirii, bărbat plin de Duhul Sfânt. Văzând egumenul că înălţimea rangului său
îl făcuse pe Isidor trufaş şi împietrit, s-a hotărât să lucreze împotriva bolii sufleteşti printr-o
ascultare grea nu atât pentru trup, cât pentru inima bolnavă. Intrând în mănăstire, Isidor îi
spusese egumenului că se încredinţează lui ca fierul în mâinile făurarului. Egumenul i-a
poruncit să se scoale şi să stea necontenit la porţile mănăstirii, având îndatorirea de a cădea la
picioarelui oricui avea să intre în mănăstire şi să spună: „Roagă-te pentru mine: sunt stăpânit
de demon". Isidor s-a supus egumenului ca un înger lui Dumnezeu. După ce a petrecut şapte
ani în această ascultare şi mai înainte şi-a cunoscut sfârşitul din dumnezeiască descoperire,
Isidor s-a mutat cu bucurie din această viaţă. Cu privire la starea sa sufletească din vremea
acelei nevoinţe, i-a mărturisit Sfântului Ioan Scărarul următoarele: „La început gândeam că m-
am vândut spre răscumpărarea păcatelor mele, şi drept aceea cu cea mai mare amarăciune, cu
silirea de sine, parcă vărsând sânge, făceam metaniile. După ce a trecut un an, inima mea a
încetat să mai simtă întristare, aşteptând răsplată pentru răbdare de la Dumnezeu însuşi. După
ce a mai trecut un an, în simţirea inimii mă socoteam nevrednic de petrecerea în mănăstire, şi de
vederea părinţilor, şi de împreună vorbirea cu ei, şi de împărtăşirea cu dumnezeieş-tile Taine: ci
căutând cu ochii în jos, dar şi mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau şi ieşeau să se roage
pentru mine"23. Iată osteneală trupească şi ascultare petrecute întru înţelegere! Iată roadă lor! Un
gând smerit îl aducea pe fericitul lucrător la altul şi mai adânc, făcându-1 să crească
duhovniceşte, până ce acesta a intrat în cel mai îmbelşugat şi tainic simţământ al smereniei.
Prin acest sfânt simţământ i s-a deschis cerul sfântului Isidor, ca unei biserici însufleţite a lui
Dumnezeu. „Smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu", a grăit Marele Varsanufie24.
Preacuviosul Avvă Dorotei pune la începutul învăţăturii sale despre smerenie, ca pe o piatră
unghiulară, spusa unuia dintre sfinţii stareţi: „Mai înainte de toate ne trebuie smerita cugetare
şi trebuie să fim gata ca la orice cuvânt pe care îl auzim să răspundem iartă-mă, fiindcă prin
smerita cugetare se sfărâmă toate săgeţile vrăjmaşului şi potrivnicului"25. în lepădarea dezvino-
văţirilor, în învinuirea de sine şi în a cere iertare în toate împrejurările în care oamenii se grăbesc
de obicei să se dezvinovăţească: în acestea, zic, se cuprinde marea agonisire de taină a
sfintei smerenii. De aceasta s-au ţinut şi pe aceasta au poruncit-o toţi Sfinţii Părinţi.
Această lucrare pare ciudată la o privire lipsită de adâncime; însă cercarea nu va întârzia să
arate că ea este plină de folos pentru suflet şi vine de la însuşi-Adevărul - Hristos. Domnul
nostru a lepădat dezvinovăţirile, nu le-a folosit înaintea oamenilor, cu toate că putea să arate
înaintea lor, în toată măreţia, dreptatea Sa cea Dumnezeiască - ci a grăit către farisei: Voi sunteţi
cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dum-
nezeu ştie inimile voastre - că ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Le.
XVI, 15). lată pruncul Meu, vesteşte despre Domnul proorocul Legământului celui vechi, pe Care
L-am ales; pune-voi Duhul Meu peste Dânsul şi judecată neamurilor va vesti. Nu se va prici, nici va
striga, nici va auzi cineva în uliţă glasul Lui (Mt. XII, 18-19; îs. XLII, 1-2). Hristos a pătimit pentru noi,
dă mărturie Apostolul Legământului celui Nou despre împlinirea întocmai a proorociei, nouă
lăsându-ne pildă, ca să urmăm urmelor Lui, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, şi suferind nu
ameninţa, ci Se lăsa în seama Celui Ce judecă cu dreptate (2 Pt. II, 21-23). Aşadar, dacă noi, care
suntem vinovaţi de păcate nenumărate, am venit în mănăstire spre a suferi răstignire pentru
păcatele noastre de-a dreapta Mântuitorului nostru, asta presupune recunoaşterea dinainte că
orice necaz ce ne-ar întâmpina este o dreaptă răsplătire pentru păcatele noastre şi o îndreptăţită
pedeapsă pentru ele. Având o asemenea aşezare sufletească, a cere iertare în orice împrejurare
apare ca o urmare corectă şi logică. „îndreptăţirea de sine prin cuvânt nu are cum să se împace cu
vieţuirea creştină", a grăit Sfântul Isaac Şirul26. Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: „Cădem în
multe ispite, fiindcă nu păzim rânduiala cuvenită numelui nostru. Nu vedem, oare, că femeia
cananeeancă a primit numirea dată ei, şi Mântuitorul a mângâiat-o ? (Mt. XV, 27 şi urm.).
Asemenea şi Avigail a zis lui David: întru mine este nedreptatea mea (1 împ. XXV, 24), şi David,
auzind aceasta, a îndrăgit-o ? Avigail este chipul sufletului, iar David - al lui Dumnezeu: dacă
sufletul se va învinui pe sine uiaintea Domnului, Domnul îl va iubi". L-au întrebat pe cel Mare: „Ce
înseamnă înălţat ?" (Le. XVI, 15) El a răspuns: „îndreptăţirea de sine. Nu căuta să te dezvi-
novăţeşti, şi vei afla odihnă"27. Cel care nu se dezvinovăţeşte este călăuzit de smerita cugetare, iar
cel care se dezvinovăţeşte - de cugetarea semeaţă. Teofil, patriarhul Alexandriei, a cercetat
odată muntele Nitriei. în acest munte petrecea o numeroasă obşte de monahi, care duce viaţă
isihastă. Avva muntelui era un bărbat de mare sfinţenie. Arhiepiscopul 1-a întrebat: „Părinte,
care este, după părerea ta, cel mai însemnat lucru în calea călugăriei ?" Avva a răspuns:
„Neîncetata învinuire şi osândire de sine" - la care arhiepiscopul a zis: „Aşa-i! Afară de aceasta,
altă cale nu este"28.
Voi încheia sărmana mea învăţătură despre smerenie prin învăţătura Preacuviosului Ioan
Proorocul despre această virtute. „Smerenia înseamnă ca niciodată să nu socotim că e ceva de
capul nostru, în toate să ne tăiem voia, să ne supunem tuturor, fără de tulburare să purtăm tot ce
ne loveşte din afară. Aceasta este smerenia cea adevărată, în care nu îşi află loc slava deşartă.
Smerit cugetătorul nu trebuie să îşi arate smerenia prin smerită vorbire, ci de ajuns îi este să spună
„iartă-mă" sau „roagă-te pentru mine". Nu trebuie nici să caute de voia sa a împlini munci umile:
acest lucru, ca şi cel dintâi (adică smerita vorbire), duce la slavă deşartă, împiedică sporirea şi
aduce mai multă vătămare decât folos; dar atunci când i se porunceşte, nu se cuvine lui a grăi
împotrivă, ci a plini cu smerenie - aceasta duce la sporire"29.
Ucenicul: Oare întrebuinţarea unor cuvinte smerite, ce se numeşte smerită vorbire, este
vătămătoare de suflet ? Mi se pare că ea se potriveşte foarte bine monahului şi îi zideşte foarte
pe mireni, care se umilesc auzind smerita vorbire a monahului.
Stareţul: Domnul a zis: Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde ?
(Mt. XVI, 26). Răul nu poate fi nicidecum pricină a binelui. Făţărnicia şi dorinţa de a plăcea
oamenilor nu pot fi pricină de zidire: ele pot plăcea lumii, fiindcă dintotdeauna i-au plăcut;
ele pot atrage lauda lumii, fiindcă dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea şi încrederea
lumii, fiindcă dintotdeauna le-a atras. Lumea iubeşte ceea ce e al său; ea laudă pe cei în care
aude duhul său (In. XV, 18-20). încuviinţarea de către lume a smeritei vorbiri este deja o
pricină de osândă pentru ea. Domnul ne-a poruncit a săvârşi în taină toate faptele bune (Mt.
VI),
ia^r smerita vorbire este smerenie de ochii oamenilor. Ea este prefăcătorie, amăgire în primul
rând de sine, iar apoi a celorlalţi; fiindcă tăinuirea de către om a faptelor sale bune este una din
însuşirile smereniei, iar prin smerita vorbire şi încercarea de a părea smerit tăinuirea aceasta se
pierde. „Aflându-te în obştea ta", grăieşte Sfântul Ioan Scărarul, „ia seama la tine ca nicidecum
să nu te arăţi mai drept decât fraţii în vreun lucru oarecare - altminteri vei face un îndoit rău: pe
fraţi îi vei răni cu făţărnicia şi prefăcătoria ta, iar în tine însuţi vei da naştere, fără îndoială,
semeţei cugetări. Fii râvni tor în suflet fără a arăta în nici un fel aceasta trupeşte - nici cu chipul,
nici cu vorba"30. Pe cât de folositor lucrul este a ne dojeni şi învinui de păcătoşenie înaintea lui
Dumnezeu, în taina cămării sufletului, pe atât de vătămător este a face aceasta înaintea
oamenilor, căci astfel vom stârni în noi înşine o părerea amăgitoare că suntem smeriţi şi vom
insufla această părere mirenilor orbi. Un oarecare monah mi-a spus că pe când era nou începător
se străduia a se îndeletnici cu smerita vorbire, presupunând, în neştiinţa sa, că aceasta are
însemnătate. Odată s-a întâmplat să vorbească smerit, prihănindu-se pe sine, - şi a reuşit atât
de bine, că cei de faţă, în loc să so-coată drept minciună cuvintele lui, iar pe el să-1 creadă smerit
(acesta fiind întotdeauna scopul smeritei cugetări), ap crezut că spune adevărul, la care el s-a
amărât şi a fost cuprins de nemulţumire. înaintea oamenilor se cuvine să ne purtăm cu fereală şi
cucernicie, dar simplu, răspunzând prin tăcere laudelor şi tot prin tăcere ocăriipr - asta doar
dacă nu cumva, cerând iertare şi, la nevoie, lămurind pe scurt lucrurile, putem să-1 liniştim şi
împăcăm cu noi pe ocărâtor. Cei sporiţi în viaţa călugărească dobândesc o deosebită libertate
şi simplitate a inimii, care nu au cum să nu se vădească în legăturile lor cu oamenii. Ei nu plac
lumii! Lumea îi socoa-te trufaşi, precum bagă de seamă, cu mult temei, Sfântul Simeon Noul
Teolog31. Lumea caută linguşire, iar în ei vede o nefăţărnicie care nu îi este de trebuinţă,
întâlneşte o dare a sa în vileag pe care o urăşte. Pe când mă aflam într-un oraş mare, a venit
acolo, cu treburi mănăstireşti, un stareţ foarte sporit în viaţa duhovnicească, dimpreună cu
ucenicul său începător. Oarecare mireni evlavioşi au dorit să îl vadă pe stareţ. Stareţul nu le-a
plăcut; le-a plăcut ucenicul, care, intrând în casele oamenilor bogaţi şi de seamă, era izbit de
mărirea cea pământească şi făcea tuturor metanii adânci. „Ce smerit este!" - spuneau mirenii
cu o mare mulţumire, născută în ei de metaniile aceluia. Stareţul îşi petrecea viaţa plângând
pentru păcătoşenia sa; socotea că cea mai mare fericire a omului este să îşi descopere păcă-
toşenia. Cu adevărată dragoste şi împreună pătimire faţă de sărmana omenire, la fel de
sărmană atât în palate cât şi în colibe, cu simplitate a inimii, cu o neobişnuită putere de
pătrundere, dorea să împartă comorile sale duhovniceşti, dobândite prin aceeaşi curăţie a
minţii, cu semenii care îl întrebau despre mântuire: prin aceasta a stârnit împotriva sa
nemulţumire.
Ucenicul: Care este deosebirea între smerita cugetare şi smerenie ?
Stareţul: Smerita cugetare este felul de a gândi luat în întregime din Evanghelie, de la Hristos.
Smerenia este un simţământ al inimii, e chezăşia din inimă a smeritei cugetări. La început se
cuvine ca omul să se deprindă cu smerita cugetare; după măsura întăririi în smerita cugetare,
sufletul dobândeşte smerenie, fiindcă starea inimii atârnă totdeauna de gândurile care s-au
împro-priat minţii. Iar atunci când lucrarea omului e adumbrită de harul Dumnezeiesc, smerita
cugetare şi smerenia încep a se naşte din belşug şi a se spori una pe alta, cu ajutorul celui care
ajută rugăciunea - adică plânsul.
Ucenicul: Lămureşte-mă prin nişte pilde; în ce chip se naşte smerenia din smerita
cugetare, şi smerita cugetare din smerenie ?
Stareţul: Am cunoscut în treacăt un monah care era supus neîncetat necazurilor de tot felul,
prin care, precum spunea el, binevoise Dumnezeu să îi înlocuiască
stareţul duhovnicesc. în ciuda necontenitelor sale necazuri, îl vedeam pe monah aproape
întotdeauna liniştit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea
minţii. L-am rugat să-mi descopere, spre folosul sufletului meu, izvorul mângâierii sale. Mi-a
răspuns: Mângâierea mi-o datorez milei lui Dumnezeu şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, către care
mi-a fost dăruită iubire încă din pruncie. Când năvălesc asupra mea necazurile, uneori repet
cuvintele tâlharului ce de pe cruce a mărturisit dreptatea judecăţii lui Dumnezeu împlinite
prin judecata oamenilor, şi prin această mărturisire a intrat întru cunoaşterea Mântuitorului.
Zic: Cele vrednice după faptele mele iau: pome-neşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Le. XXIII, 41-
42). O dată cu aceste cuvinte se revarsă pace şi linişte în inimă. în alte daţi mă împotrivesc
gândurilor de întristare şi tulburare prin spusele Mântuitorului: Cela ce nu va lua crucea sa şi nu va
veni după Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. X, 38); atunci, tulburarea şi întristarea sunt înlocuite
de pace şi bucurie. Alte asemenea cuvinte ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi au aceeaşi
lucrare. Cuvintele „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" sau „Facă-se voia Domnului" lucrează
în chip cu totul mulţumitor împotriva mâhnirii celei cu multe laţuri. Ciudat lucru ! Uneori, din
pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi
pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi
maşinal, nujnai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!" - şi sufletul, auzind slavoslovirea lui
Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească
şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să
le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu.
Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se
dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în
inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19). Odată mi s-a întins o cursă
primejdioasă. Aflând despre ea şi neavând nici un fel de mijloc spre a o preîntâmpina, m-
am întristat până la istovire. Am mers în chilia mea şi, îndată ce am rostit aceste cuvinte ale
Mântuitorului pe care mi le amintisem: Să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Dumnezeu, şi întru
Mine credeţi (In. XIV, 1), tristeţea a pierit; în locul ei m-a cuprins o bucurie negrăită: am fost silit
să mă întind pe pat, şi toată ziua am fost ca beat, iar în minte repetam acele cuvinte ce îmi
revărsau mângâiere în suflet: credeţi în Dumnezeu şi întru Mine credeţi. Pricina tulburării inimii
este necredinţa; pricina liniştii inimii, a păcii harice a inimii, este credinţa. Atunci când lu-
crează cu îmbelşugare credinţa, întreaga fiinţă a omului se cufundă într-o îndulcire
duhovnicească şi prea-mângâietoare de sfinţita pace a lui Hristos, parcă hră-nindu-se şi
umplându-se în chip covârşitor de această simţire. îmbătată de ea, fiinţa omului se face
nesimţitoare faţă de săgeţile tulburării. Pe bună dreptate au grăit Părinţii: „credinţa este
smerenie"32, „a crede înseamnă a petrece întru smerenie şi bunătate"33. Această înţelegere a
credinţei şi smereniei se dobândeşte prin sfintele cercări ale vieţii călugăreşti nerătăcite.
Uneori, Dumnezeu îngăduie ca necazurile să chi-nuie sufletul vreme îndelungată. Odată,
din pricina unui necaz neaşteptat, am simţit ca o lovitură în inimă şi trei luni am petrecut în
chilie fără să mai ies, scuturat ca de friguri din pricina zdruncinării nervoase. „Dumnezeu face
pururea cu noi lucruri mari şi anevoie de urmat, slăvite şi preaminunate"34. Trebuie să înţelegem
că suntem zidiri ale Lui, care se află în deplina Lui putere - drept aceea, întru desăvârşită
supunere „pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm"35.
Nu mă voi da în lături a-ţi povesti şi următoarea întâmplare vrednică de luare aminte, ce
lămureşte întrucâtva lucrarea nemijlocit din inimă a smereniei, fără gândul premergător al
smeritei
cugetări. Odată am fost supus pedepsei şi necinstirii. Pe când se întâmpla aceasta, am simţit
deodată fierbinţeală în tot trupul meu şi o anumită omorâre trupească de netâlcuit în cuvinte,
după care fără de veste a izvorât din inima mea dorinţa aprinsă de a fi ruşinat înaintea a tot
poporul şi bătut de călău în piaţă pentru păcatele mele. Mă înroşisem la faţă; o negrăită bucurie
şi dulceaţă au cuprins întreaga mea fiinţă; din pricina lor două săptămâni am rămas într-o stare
de răpire, ca în afară de sine. Atunci am înţeles limpede şi întocmai că sfânta smerenie din
mucenici, în unire cu dragostea Dumnezeiască, nu se putea sătura cu nici un fel de cazne.
Mucenicii primeau caznele cele cumplite ca pe nişte daruri, ca pe o băutură răcoritoare, ce alina
setea de smerenie aprinsă în ei36. Smerenia este har netâlcuit al lui Dumnezeu, pătrunsă în chip
de nepătruns doar prin simţirea duhovnicească a sufletului.
Ucenicul: Mi-ai făgăduit că îmi vei lămuri în ce fel se lucrează smerenia prin rugăciune.
Stareţul: Legătura dintre smerenie şi rugăciune este lămurită foarte desluşit de către
Preacuviosul Avvă Do-rotei. „Necontenita îndeletnicire cu rugăciunea", grăieşte sfântul,
„lucrează împotriva trufiei. Este învederat că cel smerit şi evlavios, ştiind că nu este cu putinţă a
săvârşi nici o faptă bună fără de ajutorul şi acoperământul lui Dumnezeu, nu încetează a se
ruga cu stăruinţă lui Dumnezeu să facă milă cu el. Cel ce se roagă mereu lui Dumnezeu, dacă
se va învrednici a face vreun lucru după cuviinţă, ştie prin mijlocirea Cui a făcut acel lucru şi
nu poate să se înalţe ori să-1 pună pe seama puterii sale, ci pune pe seama lui Dumnezeu
toate isprăvile sale, îi mulţumeşte fără încetare şi I se roagă necurmat, tremurând ca nu cumva
să se lipsească de ajutorul de sus, ca să nu se descopere astfel neputinţa sa. Acesta se roagă din
smerenie"37. Dacă cineva se învredniceşte în timpul rugăciunii de străpungerea care se naşte din
rugăciunea cu trezvie, acela ştie din cercare că tocmai în preţioasele clipe de străpungere apar
în el gândurile smeritei cugetări, care deprind pe om cu simţământul smereniei. Acest lucru
se săvârşeşte mai ales atunci când străpungerea este însoţită de lacrimi. Cu cât vin mai
adesea răstimpurile de străpungere, cu atât se îndesesc şi răstimpurile când lucrătorul
rugăciunii se face ascultător al tainicei învăţături despre smerenie, cu atât se adânceşte
lucrarea acestei învăţături în inima lui. Străpungerea statornică ţine sufletul în smerenie
statornică, în starea de necontenită rugăciune şi cugetare la Dumnezeu. Sfinţii Părinţii bagă de
seamă că, întocmai pe dos faţă de slava deşartă, care împrăştie gândurile omului prin lumea
largă, smerenia le adună în suflet: îl trece pe om de la contemplarea stearpă şi uşuratică a
întregii lumi la multroditoarea şi adânca vedere de sine, la liniştirea minţii, la acea stare pe
care o pretinde adevărata rugăciune şi care se naşte prin rugăciunea cu trezvie38. în fine,
lucrarea harică a smereniei şi lucrarea harică a rugăciunii sunt una şi aceeaşi lucrare, precum
s-a spus la începutul împreună vorbirii noastre. Această lucrare se arată în două chipuri: în
smerenia următoare lui Hristos şi în iubirea dumnezeiască, care-i cea mai înaltă lucrare a
rugăciunii. Această lucrare este a Domnului nostru Iisus Hristos, Care trăieşte şi lucrează prin
mijlocirea Sfântului Duh, în chip de negrăit şi nepătruns, în vasele Sale cele alese. Amin.
Duhul rugăciunii începătorului
- o introducere –

Aici i se prezintă cititorului învăţătura despre felul de rugăciune care e propriu celui
care începe să meargă către Domnul pe calea pocăinţei. Ideile cele mai însemnate sunt
înfăţişate fiecare aparte, cu scopul de a putea fi citite cu mai multă băgare de seamă şi
păstrate mai lesne în aducerea-aminte. Citirea lor, hrănind mintea cu adevărul, iar
inima cu smerenia, poate da sufletului îndreptarea cuvenită în nevoinţa rugăciunii sale
şi îi poate sluji drept îndeletnicire pregătitoare pentru aceasta.
1) Rugăciunea e înălţarea cererilor noastre către Dumnezeu.
2) Temeiul rugăciunii stă în aceea că omul e o fiinţă căzută. El năzuieşte spre primirea
fericirii pe care a avut-o, dar a pierdut-o, şi drept aceea se roagă.
3) Limanul rugăciunii este în marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul
omenesc. Pentru mântuirea noastră, Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine Tatălui Său ca
jertfă de milostivire şi împăcare: pe acest temei, poftind a te îndeletnici cu rugăciunea,
lepădă orice îndoială (Iac. 1,6-8). Să nu îţi spui în sinea ta: „Sunt păcătos; oare
Dumnezeu mă va asculta?". Dacă eşti păcătos, tocmai pentru tine sunt cuvintele de
mângâiere ale Mântuitorului: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Mt. IX,
13).
4) Omul se pregăteşte pentru rugăciune nesătu-rându-şi pântecele, tăind cu sabia
credinţei grijile deşarte, cerând iertare pentru toate greşelile cu inimă nefăţarnică, dând
mulţumită lui Dumnezeu pentru toate necazurile vieţii, depărtând de la sine împrăşti-
erea şi visarea, nutrind frica evlavioasă, care este atât de cuviincioasă pentru zidire
când aceasta este primită, din negrăita bunătate a Ziditorului faţă de zidire, să stea de
vorbă cu Dânsul.
5) Cele dintâi cuvinte ale Mântuitorului către neamul omenesc cel căzut au fost:
Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Mt. IV, 17). Drept aceea, până când
vei intra în această împărăţie, bate în porţile ei prin pocăinţă şi rugăciune.
6) Adevărata rugăciune e glasul adevăratei pocăinţe. Atunci când rugăciunea nu e
însufleţită de pocăinţă, ea nu îşi împlineşte menirea sa, nu binevoieşte întru ea
Dumnezeu. El nu va urgisi duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Ps. L, 18).
7) Mântuitorul lumii numeşte „fericiţi" pe cei săraci cu duhul, adică pe cei ce au
despre sine părerea cea mai smerită, ce se socot pe sine fiinţe căzute, care se află aici,
pe pământ, în surghiun, afară de patria lor cea adevărată, care e cerul. Fericiţi cei
săraci cu duhul, care se roagă având conştiinţa adâncă a sărăciei lor, că acelora este
împărăţia Cerurilor (Mt. V, 3). Fericiţi cei ce plâng în rugăciunile lor din pricina simţirii
sărăciei lor, că aceia vor fi mângâiaţi (Mt. V, 4) de mângâierea harică a Sfântului Duh,
care stă în pacea lui Hristos şi în dragostea cea întru Hristos faţă de tot aproapele.
Atunci nici unul din semeni, fie acesta cel mai rău vrăjmaş, nu va fi lăsat afară de
îmbrăţişarea dragostei celui care se roagă; atunci cel ce se roagă e împăcat cu toate
împrejurările grele ale vieţii pământeşti.
8) Domnul, învăţându-ne cum să ne rugăm, aseamănă pe rugător cu sufletul văduvei
împilate de potrivnicul ei, care nu înceta a stărui pe lângă judecător (Le. XVIII, 1-8).
Rugându-te, nu te îndepărta prin aşezarea sufletului de asemănarea aceasta. Rugăciu-
nea ta să fie o neîncetată jalbă, ca să zic aşa, împotriva păcatului care îţi face silnicie.
Adânceşte-te în tine însuti, descoperă-te pe tine însuti prin necurmată rugăciune: vei
vedea că eşti cu adevărat văduv de Hristos din pricina păcatului care trăieşte în tine şi
îţi este vrăjmaş, care pricinuieşte în tine luptă necurmată şi chin neîncetat, care te face
străin de Dumnezeu.
9) „Toată ziua", grăieşte despre sine David, „mâh-nindu-mă umblam (Ps. XXXVII,
6), toată ziua mi-o petreceam în fericita întristare pentru păcatele şi neajunsurile mele:
că şalele mele s-au umplut de ocări, şi nu este vindecare în trupul meu (Ps. XXXVII,
7)". „Şale" este numită călătoria în calea vieţii pământeşti; „trup" e numită starea
duhovnicească a omului. Toţi paşi făcuţi de toţi oamenii pe această cale sunt preaplini
de poticneli; starea lor duhovnicească nu poate fi tămăduită de nici un mijloc şi
sforţare proprie. Pentru tămăduirea noastră este neapărat trebuincios harul lui Dum-
nezeu, care tămăduieşte doar pe cei care se recunosc bolnavi. Omul dovedeşte că se
recunoaşte bolnav petrecând cu osârdie şi statornicie în pocăinţă.
10) Lucraţi Domnului cu frică, şi vă bucuraţi lui cu cutremur (Ps. II, 9), spune
Proorocul, iar alt prooroc grăieşte din partea lui Dumnezeu: Şi spre cine voi căuta, fără
numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele ? (îs. LXVI, 2).
Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi nu a defăimat cererea lor (Ps. CI, 18). El
este Cel Ce dă viaţă - adică mântuire - celor cu inima zdrobită (Is. LVII, 15).
11) De ar sta cineva şi pe cea mai înaltă treaptă a virtuţii, dacă nu se roagă simţindu-se
păcătos rugăciunea lui este lepădată de Dumnezeu107.
12) „în ziua în care nu plâng pentru mine", a zis un un oarecare fericit lucrător al
adevăratei rugăciuni, „socot că mă aflu în înşelare de sine"108.
13) Chiar de am trece prin toate nevoinţele - a grăit Sfântul Ioan Scărarul - ele sunt
neadevărate şi neroditoare dacă nu vor fi însoţite de simţământul dureros al
pocăinţei109.
14) întristarea gândului pentru păcate este un dar de preţ al lui Dumnezeu; cel ce o
poartă în şanurile sale cu luarea-aminte şi evlavia cuvenită poartă un odor sfânt. Ea
ţine locul tuturor nevoinţelor trupeşti, atunci când puterile nu ne ajung spre săvârşirea
lor110. Dimpotrivă, de la un trup puternic se cere multă osteneală la rugăciune; fără
aceasta inima nu se va frânge, rugăciunea va fi neputincioasă şi neadevărată111.
15) Simţământul pocăinţei păzeşte pe rugător de toate cursele diavolului: acesta fuge
de nevoitori atunci când vede în ei buna mireasmă a smereniei, care se naşte în sufletul
celui ce se pocăieşte112.
16) Adu ca prinos Domnului în rugăciunile tale gângureala pruncească, gândul simplu
de prunc -nu elocvenţă, nu raţiune. De nu vă veţi întoarce - ca din păgânism şi
mahomedanism, din sofisticăria şi schizofrenizarea voastră - şi nu veţi fi ca pruncii,
ne-a grăit Domnul, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor (Mt. XVHI, 3)113.
17) Pruncul vesteşte prin plâns toate dorinţele sale: şi rugăciunea ta să fie totdeauna
însoţită de plâns. Nu numai în cuvintele rugăciunii, ci şi în tăcerea acesteia să fie
vădită prin plâns dorinţa ta de pocăin-
ţă şi împăcare cu Dumnezeu, nevoia ta nespusă de mila lui Dumnezeu.
18) Vrednicia rugăciunii stă doar în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat
doar atunci când duce la calitate. Calitatea duce întotdeauna la cantitate; cantitatea
duce la calitate atunci când rugătorul se roagă cu osârdie114.
19) Calitatea adevăratei rugăciuni stă în aceea ca mintea să se afle întru luare-aminte la
rugăciune, iar inima să fie întru împreună simţire cu mintea.
20) închide mintea în slovele rugăciunii pe care le rosteşti, şi o vei păzi întru luare-
aminte115. Ochii tăi să fie îndreptaţi spre gură sau închişi116: prin aceasta vei ajuta
unirii dintre minte şi inimă. Rosteşte cuvintele cât mai lipsit de grabă: nici un cuvânt al
rugăciunii tale să nu fie rostit fără a fi însufleţit de luarea-aminte.
21) Mintea, închizându-se în cuvintele rugăciunii, atrage inima spre împreună simţire
cu ea. Această împreună simţire a inimii cu mintea se arată prin străpungerea ei, care
este un simţământ evlavios ce împreunează în sine întristarea cu o mângâiere lină şi
blândă117.
22) Pentru rugăciune, o însuşire neapărat trebuincioasă e stăruinţa118. Atunci când
simţi uscăciune, împietrire, nu părăsi rugăciunea: pentru stăruinţa ta şi nevoinţa
împotriva nesimţirii inimii va pogorî la tine mila lui Dumnezeu, care stă în
străpungere. Străpungerea este dar al lui Dumnezeu, trimis de sus celor ce stăruie în
rugăciuni (Rom. XII, 12; Col. IV, 2), care creşte în ei neîncetat şi îi călăuzeşte la
desăvârşirea duhovnicească.
23) Mintea care stă prin rugăciune cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu, Cel
Nevăzut, trebuie să fie şi ea nevăzută, căci este chip al Dumnezeirii Celei Nevă-
zute - adică mintea nu trebuie să înfăţişeze nici în sine, nici din sine, nici înaintea sa,
nici un fel de chip - trebuie să fie cu desăvârşire fără chip. Altfel spus: mintea trebuie
să fie cu totul străină de închipuire, oricât ar părea de neprihănită şi sfântă această
închipuire119.
24) în vremea rugăciunii nu căuta extaze, nu-ţi pune în mişcare nervii, nu-ţi înfierbânta
sângele. Dimpotrivă - ţine-ţi inima în liniştea adâncă în care e adusă ea de către
simţământul pocăinţei: focul cel material, focul firii căzute, e lepădat de Dumnezeu.
Inima ta are nevoie de curăţirea prin plânsul pocăinţei şi rugăciunea pocăinţei; iar
atunci când se va curaţi, Dumnezeu însuşi va trimite în ea focul Său duhovnicesc cel
atotsfânt120.
25) Luarea-aminte la rugăciune linişteşte nervii şi sângele, ajută inima să se cufunde în
pocăinţă şi să rămână în ea. Nu strică liniştea inimii nici focul Dumnezeiesc, dacă el se
pogoară în foişorul inimii, atunci când în acesta se vor afla adunaţi ucenicii lui Hristos
-gândurile şi simţirile luate din Evanghelie. Acest foc nu arde, nu înfierbântă inima:
dimpotrivă, o înrourează, o răcoreşte, îl împacă pe primitorul lui cu toţi oamenii şi cu
toate împrejurările, trage inima într-o iubire de negrăit faţă de Dumnezeu şi de
aproapele121.
26) împrăştierea fură rugăciunea. Cel care s-a rugat cu împrăştiere simte în sine o
pustietate şi uscăciune nelămurită. Cel ce se roagă mereu cu împrăştiere se lipseşte de
toate roadele duhovniceşti care se nasc de obicei din rugăciunea cu luare-aminte, îşi
însuşeşte starea de pustietate şi uscăciune. Din starea aceasta se nasc răceala faţă de
Dumnezeu, trândăvia, întunecarea minţii, slăbirea credinţei, care, la rândul lor, nasc
omorârea faţă de viaţa veşnică, duhovnicească. Toate acestea, luate împreună, sunt
semnul vădit
al faptului că o asemenea rugăciune nu este primită de Dumnezeu.
27) închipuirea este în rugăciune încă şi mai vătămătoare decât împrăştierea.
împrăştierea face rugăciunea neroditoare, iar închipuirea se face pricină roadelor
mincinoase: amăgirea de sine şi aşa-numita de către Sfinţii Părinţi „înşelare
drăcească". Chipurile lucrurilor lumii văzute şi chipurile alcătuite de închipuire ale
lumii nevăzute, întipărindu-se şi adăstând în minte, o fac parcă materială, o strămută
din tărâmul Duhului lui Dumnezeu în tărâmul materiei şi minciunii. în acest tărâm,
inima începe să împre-ună-simtă cu mintea nu prin simţirea duhovnicească a pocăinţei
şi smereniei, ci prin simţirea trupească, simţirea sângelui şi nervilor, simţirea la vreme
nepotrivită şi fără rânduială a unei desfătări -când desfătarea este atât de nefirească
pentru păcătoşi, simţirea greşită şi mincinoasă a unei părute iubiri de Dumnezeu.
Iubirea nelegiuită şi spurcată le pare sfântă celor neîncercaţi în experienţele
duhovniceşti, în vreme ce ea e de fapt doar o simţire tulbure a inimii necurăţite de
patimi, ce se desfată cu slava deşartă şi patima dulceţii care sunt puse în mişcare de
închipuire. Starea aceasta e o stare de amăgire de sine. Dacă omul întârzie în ea,
chipurile care i se înfăţişează devin nespus de vii şi atrăgătoare. La ivirea lor, inima
începe a se înfierbânta şi a se îndulci în chip nelegiuit - sau, după definiţia Sfintei
Scripturi, a preacurvi (Ps. LXXII, 26). Mintea socoate starea aceasta drept una harică,
dumnezeiască: atunci este aproape trecerea la înşelarea drăcească învederată, în care
omul pierde stăpânirea de sine, devine jucărie şi bătaie de joc a duhului viclean. De la
rugăciunea visătoare, ce îl duce pe om în starea aceasta, Dumnezeu Se întoarce cu
mânie: şi se împlineşte asupra celui ce se roagă hotărârea Scripturii: Rugăciunea lui să
fie întru păcat (Ps. CVIII, 6)122.
28) Leapădă gândurile părut bune şi cugetările părut sfinte ce vin la tine în vremea
rugăciunii, care te trag de la rugăciune123. Ele vin din tărâmul „raţiunii" cu nume
mincinos, se aşază pe slava deşartă ca nişte călăreţi pe cai. Feţele lor întunecate sunt
acoperite, aşa încât mintea care se roagă să nu recunoască în ele pe vrăjmaşii săi: dar
întrucât sunt vrăjmaşe rugăciunii, abat de la ea mintea, o duc în robie apăsătoare,
despoaie şi pustiesc sufletul - tocmai după aceasta se cunoaşte că sunt vrăjmaşi şi vin
din tărâmul stăpânitorului acestei lumi. Raţiunea duhovnicească, raţiunea
dumnezeiască, împreună-lucrează cu rugăciunea, îl adună pe om în el însuşi, îl
cufundă întru luare-aminte şi străpungere, aduc în minte o evlavioasă tăcere, frică şi
minunare care se nasc din simţirea prezenţei şi măreţiei lui Dumnezeu. La vremea
potrivită, această simţire se poate întări foarte mult şi poate face rugăciunea pentru cel
ce se roagă înfricoşata judecată a lui Dumnezeu124.
29) Rugăciunea întru luare-aminte, străină de îm-prăştiere şi visare125, este vedere a lui
Dumnezeu Celui Nevăzut, Care trage la sine vederea minţii şi dorirea inimii. Atunci
mintea vede în chip fără de chip, şi îndestulează pe deplin de nevederea cea mai înaltă
decât orice vedere. Pricina acestei fericite nevederi e nesfârşita subţirime şi
neapropiere a Obiectului spre care vederea este îndreptată. Nevăzutul Soare al dreptăţii
- Dumnezeu - trimite raze care tot nu se văd, dar se cunosc după simţirea limpede a
sufletului: ele umplu inima de minunată linişte, credinţă, bărbăţie, blândeţe,
milostivire, iubire de aproapele şi de Dum-
nezeu. După aceste lucrări văzute în cămara lăuntrică a inimii, omul recunoaşte
în chip neîndoielnic că rugăciunea lui a fost primită de Dumnezeu, începe să
creadă cu credinţă vie şi să nădăjduiască cu neclintire în Cel Care-1 iubeşte şi e
iubit de el.
30) Roadele rugăciunii adevărate: sfânta pace a sufletului, unită cu o bucurie
lină, tăcută, străină de visare, de părere de sine, de izbucniri şi mişcări în-
fierbântate; iubirea de aproapele care nu face deosebire între buni şi răi, între cei
vrednici şi cei nevrednici, ci pentru toţi soleşte înaintea lui Dumnezeu ca pentru
sine, ca pentru mădularele sale proprii. Din acest fel de dragoste faţă de
aproapele răsare cea mai curată dragoste faţă de Dumnezeu.
31) Aceste roade sunt dar al lui Dumnezeu. Ele sunt atrase în suflet de luarea-
aminte şi smerenia lui, sunt păzite de credincioşia lui faţă de Dumnezeu.
32) Sufletul rămâne credincios lui Dumnezeu atunci când se îndepărtează de
orişice cuvânt, faptă şi cugetare păcătoasă, atunci când se pocăieşte fără
întârziere pentru păcatele în care s-a lăsat atras de neputinţa sa.
33) Că dorim cu adevărat să căpătăm darul rugăciunii o dovedim cu şederea
răbdătoare prin rugăciune la uşile rugăciunii. Pentru răbdare şi statornicie
căpătăm darul rugăciunii. Domnul, spune Scriptura, este Cel Ce dă rugăciunea celui
care se roagă (1 Regi II, 9) răbdător doar cu sforţarea proprie.
34) Pentru începători sunt mai folositoare rugăciunile scurte şi dese decât cele
îndelungate şi îndepărtate una de alta printr-un răstimp mare de vreme126.
35) Rugăciunea e pentru minte cea mai înaltă îndeletnicire.
36) Rugăciunea e capul, izvorul, maica tuturor virtuţilor127.
37) Fii înţelept în rugăciunea ta. Nu te ruga pentru nici un lucru stricăcios şi deşert,
amintindu-ţi de porunca Mântuitorului: Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, şi toate celelalte, adică toate cele de trebuinţă pentru viaţa vremelnică,
se vor adăuga vouă (Mt VI, 33)™.
38) Când hotărăşti să faci ceva sau doreşti ceva, precum şi în împrejurările grele ale
vieţii, aruncă gândul tău la rugăciune înaintea lui Dumnezeu: cere ceea ce socoti de
trebuinţă şi de folos, dar împlinirea şi neîmplinirea cererii tale las-o în seama voii lui
Dumnezeu având credinţă şi nădejde în atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea voii
lui Dumnezeu. Acest chip preaînalt al rugăciunii ni 1-a dăruit Cel Care S-a rugat în
grădina Ghetsimani să treacă paharul rânduit Lui. Insă nu voia Mea, Şi-a încheiat El
rugăciunea către Tatăl: ci a Ta să fie (Le. XXII, 42).
39) Adu lui Dumnezeu prinos de rugăciune smerită pentru virtuţile şi nevoinţele
evlavioase săvârşite de către tine: curăţă-le, desăvârşeşte-le prin rugăciune şi pocăinţă.
Spune despre ele în rugăciunea ta ceea ce spunea în rugăciunea sa de fiecare zi dreptul
Iov despre copii săi: Nu cumva să fi gândit feciorii rele împotriva lui Dumnezeu în
inimile lor (Iov 1,5). Vicleană este răutatea: fără de veste se amestecă ea în virtute, o
spurcă, o otrăveşte.
40) Leapădă-te de toate ca să moşteneşti rugăciunea - şi, ridicat de pe pământ pe
crucea lepădării de sine, dă-i lui Dumnezeu duhul, sufletul şi trupul tău, şi primeşte de
la El sfânta rugăciune, pe care după învăţătura Apostolilor şi a Bisericii Universale
este lucrarea129.

Încheiere

Cel care nu se îngrijeşte de îndeletnicirea cu rugăciunea întru luare-aminte,

împreunată cu pocăinţa, acela e străin de sporirea duhovnicească, străin de
roadele duhovniceşti, se află întru bezna amăgirii de sine celei de multe, feluri.
Smerenia este singurul jertfelnic pe care e îngăduit oamenilor să aducă lui
Dumnezeu prinosul jertfelor de rugăciune - singurul jertfelnic de pe care jertfele
de rugăciune sunt primite de Dumnezeu130; rugăciunea este maica tuturor
virtuţilor adevărate, dumnezeieşti. Nu este, nu este cu putinţă nici o sporire
duhovnicească pentru cel ce a lepădat smerenia, pentru cel care nu s-a îngrijit a
intra în sfinţita unire cu rugăciunea. îndeletnicirea cu rugăciunea este îndemn al
Apostolului: Neîncetat ru-gaţi-vă (1 Tes. V, 17), ne grăieşte Apostolul.
îndeletnicirea cu rugăciunea e poruncă a Domnului însuşi, poruncă împreunată
cu făgăduinţa: Cereţi, ne pofteşte Domnul, ne porunceşte Domnul, şi vi se va da;
bateţi, şi vi se va deschide; căutaţi, şi veţi găsi (Mt. VII, 7). Nu va dormita, nici nu va adormi
(Ps. CXX, 4) rugăciunea până ce nu va arăta celui iubit al ei, care se îndeletniceşte
neîncetat cu dânsa, cămara desfătărilor veşnice, până ce nu îl va duce în cer.
Acolo ea se va preface în neîncetata jertfă a laudei. Această laudă o vor aduce, o
vor striga cu netăcute glasuri aleşii lui Dumnezeu din necontenitul simţământ al
fericirii în veşnicie, răsărit aici, pe pământ şi în vremelnicie, din seminţele
pocăinţei, semănate prin rugăciunea cu luare-aminte şi osârdie. Amin.
SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Fărâmiturile ospăţului

Episcopia Ortodoxa Româna

Alba lulia
1996

1
Cuprins

Ortodoxia – o şansă spirituală pentru omenire

Cuvânt înainte
Sfaturi pentru viata duhovnicească a călugărilor
I. Studiul poruncilor Evangheliei şi viaţa conformă învăţăturii ei
II. La judecata lui Dumnezeu oamenii vor fi judecaţi după poruncile Evangheliei
III. Viaţa monahală este o viaţă după poruncile Evangheliei
IV. Nestatornicia vieţii călugăreşti când ea nu este întemeiată pe poruncile Evangheliei
V. De ce trebuie să ne ferim de ispite
VI. O viaţă de singurătate şi de linişte trebuie să fie precedată de o viaţă de obşte plăcută
lui Dumnezeu
VII. Prudenţa pe care trebuie să o avem în ce priveşte binele propriu al firii căzute
VIII. Împotrivirea dintre firea căzută şi poruncile Evangheliei
IX. Citirea Evangheliilor şi a scrierilor părinţilor
X. Discernământul cu care trebuiesc citite scrierile patristice referitoare la viaţa
călugărească
XI. Viaţa pustnicească

Notă

XII. O viaţă de ascultare pe lângă un bătrân

XIII. Viaţa dusa urmărind sfaturile duhovniceşti
XIV. Scopul vieţii călugăreşti este acela de a cerceta voia lui Dumnezeu, a şi-o însuşi şi ai
se supune
XV. Iubirea aproapelui este mijlocul prin care se câştigă dragostea de Dumnezeu
XVI. Smerenia în relaţiile cu semenul este un mijloc de a ajunge la dragostea de aproapele
XVII. Despre rugăciune
XVIII. Pregătirea pentru rugăciune
XIX. Atenţia din timpul rugăciunii
XX. Rânduiala de la chilie
XXI. Despre metanii
XXII. Corelarea rânduielii de rugăciune de la chilie cu rânduiala mănăstirii
XXIII. Despre rugăciunea lui Iisus
XXIV. Despre practicarea rugăciunii lui Iisus
XXV. Despre rugăciunea neîncetată
XXVI. Rugăciunea lui Iisus orală, mintală şi din inimă
XXVII. Despre meditaţie
XXVIII. Aducerea aminte de moarte
XXIX. Însuşi Dumnezeu a rânduit calea cea strâmtă pentru adevăraţii săi slujitori
XXX. Necazurile vor fi partea călugărilor din vremurile de pe urmă
XXXI. Obârşia ispitelor călugăreşti
XXXII. În lupta cu ispitele trebuie să ai curaj
XXXIII. Învăţătura sfinţilor părinţi despre calea cea strâmtă
1. Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel Mare
2
2. Extras din scrierile sf. Ascetul
3. Extras din “Scara” Sfântului Ioan scărarul
4. Extras din rânduiala votului monahal
XXXIV. Despre priveghere
XXXV. Despre folosul şi pericolele nevoinţei trupeşti
XXXVI. Râvna firească şi râvna duhovnicească
XXXVII. Despre milostenie
XXXVIII. Despre sărăcie
XXXIX. Despre slava deşartă
XL. Despre pizmă
XLI. Înţelesul cuvântului “lume”
XLII. Despre faptul că trebuie evitată compania persoanelor de sex opus
XLIII. Despre îngerii cei căzuţi
XLIV. Primul mod de a lupta împotriva îngerilor căzuţi
XLV. Al doilea mod de a lupta împotriva îngerilor căzuţi
XLVI. Despre semnificaţia visurilor
XLVII. Legătura ce le uneşte pe virtuţi între ele
XLVIII. Despre împotrivirea sufletelor căzute faţă de rugăciune
XLIX. Despre faptul că trebuie păzit ochiul sufletului de tot ceea ce-l poate pângări
L. Despre pocăinţă şi despre lacrimi

Concluzii

3
ORTODOXIA – O ŞANSĂ SPIRITUALA PENTRU OMENIRE
In vara anului 1994, mai precis în postul Sfintei Mării, am avut bucuria de a-l însoţi pe părintele Rafail
Noica la mănăstirea sa de metanie, mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex-Anglia. Două
săptămâni de reconfortare sufletească, după zbuciumul de fiecare zi pe care ni-l oferă lumea noastră în
continuă prefacere, au fost binevenite. Mi-am dat seama acolo, mai bine decât acasă, de valorile
extraordinare de care dispune Ortodoxia noastră, într-o lume care din punct de vedere material nu-şi mai
poate dori nimic, pe plan spiritual Ortodoxia le poate oferi oamenilor şansa izbăvirii şi îndumnezeirii.
Tocmai din pricina aceasta stârneşte din ce în ce mai mult interes, în concret mănăstirea Sfântului Ioan
este căutată de multa lume, din toate ţările Europei centrale şi apusene.

Atmosfera de spiritualitate atonită cu pronunţat caracter ascetic, şi de studiu, ce domneşte aici a fost
imprimată de întemeietorul ei, arhimandritul Sofronie, ucenic al Sfântului Siluan de la Athos. Şi sub
actualul stareţ Chirii aceste preocupări rămân tot atât de serioase, dacă ar fi să-i amintim doar pe doi
dintre cărturarii de acolo, primul reîntors deja în România şi stabilit într-un schit din Apuseni, părinţii
Rafail Noica şi Simeon Bruschweiller. Cu amândoi am putut lua cunoştinţă din lucrarea tipărită anul
trecut: „Celălalt Noica”. Părintele Simeon pe lângă faptul că este un trăitor al credinţei, originar din
Elveţia, s-a înjugat şi la o muncă serioasă de traducător, făcându-le accesibile apusenilor lucrări
importante din spiritualitatea ortodoxă, începând cu cele legate de viaţa şi învăţătura Sfântului Siluan.

A fost o desfătare pentru mine să-l aud slujind şi împărtăşind sfaturi duhovniceşti. De aceea m-am hotărât
să traduc şi în româneşte o carte care se înscrie foarte bine pe linia colecţiei noastre de “Izvoare
duhovniceşti”. Cartea a tradus-o părintele Simeon din rusă, avându-l de autor pe Ignatie Briancianinov şi
a intitulat-o “Fărâmăturile ospăţului” cu subtitlul “Introducere în ascetica Bisericii Răsăritene “. In
original ea poartă titlul “Ofrandă monahismului contemporan”.

Mitropolitul Antonie de Suroj în prefaţa ce i-a făcut-o ne dă câteva date legate de autor. Chipul
episcopului Ignatie Briancianinov stă alături de cel al marilor stareţi de la Valaam, Optina, Sarov, al
episcopului Teofan Zăvorâtul sau al părintelui Ioan din Kronştadt. S-a născut într-o familie nobilă la anul
1807, făcând studii de inginerie şi, după câţiva ani, cu învoirea împăratului Nicolae I, care-l preţuia, a
intrat în mănăstire. Râvnea după un creştinism integral. Şi după ce a ajuns episcop al Caucazului şi al
Mării Negre a trăit tot ca un călugăr autentic, pentru că nu există decât o singură formă a creştinismului:
predarea totală lui Dumnezeu.

Sperăm ca în curând lectura acestei cărţi să le lămurească multe aspecte legate de viaţa duhovnicească, nu
numai călugărilor, ci tuturor credincioşilor noştri.

ANDREI
Episcopul Alba luliei

Cuvânt înainte
Apropiindu-se sfârşitul călătoriei mele pământeşti, am crezut că este necesar să-mi fac testamentul
bogăţiilor spirituale cu care Dumnezeu m-a binecuvântat din belşug. Prin testament eu înţeleg o culegere
de sfaturi mântuitoare de suflet. Cei ce le vor urma vor cunoaşte, la rândul lor, aceleaşi bogăţii
duhovniceşti. Acest testament eu îl las prea iubiţilor mei părinţi şi fraţi, călugării de astăzi, căci eu
consider monahismul ca o bogăţie spirituală ce le însumează pe toate celelalte bogăţii, în ce mă priveşte
eu am fost atras către el, din tinereţea mea, printr-o chemare minunată, datorată unui har inexprimabil. Şi
pe cât n-am fost hărăzit să-mi irosesc viaţa jertfindu-o vanităţii şi stricăciunii, tot pe atât am fost smuls de
pe calea cea largă ce duce la moartea veşnică şi împins pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la viaţă.
Această cale strâmtă are un sens foarte profund: ea ne ridică de pe pământ, ea ne scoate din întunericul
mândriei, ea ne duce la rai, ea ne conduce la Dumnezeu, ea ne aşează în lumina cea neapusă a feţei Sale
pentru fericirea veşnică. Pentru a da acestui testament, pe cât se poate, forma cea mai potrivită, l-am

4
alcătuit ca o carte ce cuprinde în acelaşi timp norme ale comportamentului exterior al călugărilor, cât şi
sfaturi pentru viaţa lor duhovnicească.

Invăţătura pe care o expun aici izvorăşte în întregime din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe,
care au asimilat doctrina Evangheliei atât printr-o cunoaştere teoretică cât şi printr-o experienţă trăită, în
acelaşi timp aş putea numi această operă mărturisirea mea intimă. Şi cer să fie primită cu atenţie şi
îngăduinţă: merită şi una şi alta. Scăpările şi pornirile mele, neputinţa de a urma sfaturile Părinţilor, lipsa
unui adevărat povăţuitor duhovnicesc şi, dimpotrivă, întâlnirea frecventă, să nu spun constantă, a
povăţuitorilor atinşi de orbire spirituală (sub influenţa cărora m-am aflat, fie că am vrut, fie că n-am vrut)
au fost pentru mine pricina a multor tulburări. Am suferit şi pentru faptul că am fost înconjurat din toate
părţile de ocazii de cădere şi nu de ridicare. M-am preocupat de doctrine pe care lumea potrivnică lui
Dumnezeu le consideră expresia înţelepciunii supreme şi a sfinţeniei, pe când în realitate ele nu sunt decât
întuneric şi murdărie, vrednice de a fi aruncate cu scârbă.

Incercările prin care am trecut au fost amare şi greu de suportat; prelungindu-se cu îndărătnicie deveneau
strivitoare. Incercările exterioare erau aproape nimic în comparaţie cu cele sufleteşti. Confuziile pe care le
provoacă învolburatul ocean al vieţii sunt teribile; asupra lui domneşte întunericul şi ceaţa; vânturi
puternice – spirite blestemate – dezlănţuiesc furtuni neîntrerupte; corăbiile îşi pierd cârma; porturile
sigure se prefac în bulboane şi prăpăstii fatale; “toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor”
(Apoc. 6, 14); naufragiul părea inevitabil. Şi ar fi fost inevitabil dacă nepătrunsa purtare de grijă a lui
Dumnezeu n-ar fi venit în ajutorul aleşilor Săi.

“Mult a pribegit sufletul meu” (Ps. 119, 6) fără a găsi un liman sigur nici în afară, nici în lăuntrul lui.
“Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a potopit” (Ps. 68, 3) – neavând o dispoziţie sufletească
statornică în virtute. “Ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre
Dumnezeul meu” (Ps. 68, 4): căci “vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare;
făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri” (Ps. 142,3). “Ca apa m-am vărsat şi s-au
risipit oasele mele … uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea” (Ps. 21, 14-l6). “Cuprinsu-m-au durerile
morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat. Durerile iadului m-au înconjurat; întămpinatu-m-au laturile
morţii” (Ps. 17, 5-6); “mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu” (Ps. 142, 4).

Din această stare mi-am ridicat glasul meu, glas de serioasă atenţionare faţă de părinţii şi fraţii mei. Am
făcut cam ceea ce face un călător care pe parcursul drumului său lung şi greu a îndurat suferinţe teribile.
Amintirile sale sunt un tezaur preţios pe care-l transmite celor ce au intenţia să întreprindă o călătorie
asemănătoare, sau celor ce au început-o deja fără să-i cunoască traseul, sau celor ce-l cunosc doar
superficial după descrieri vechi.

Se va atrage atenţia nu numai asupra schimbărilor survenite în natura profundă a vieţii spirituale, ci şi în
circumstanţele exercitării ei, căci acestea influenţează sensibil asupra ei. Voi arăta cum trebuiesc folosite
scrierile vechi şi cum trebuie adaptate vremurilor actuale, pentru a se evita consecinţele la care duce
greşeala celor ce n-au înţeles necesitatea unei asemenea adaptări.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că oamenii, trecând prin locuri mlăştinoase, se împotmolesc; încă încurcaţi
în glod, ei relatează altora ce trec pe acolo cum li s-a întâmplat, pentru a-i cruţa de o asemenea
nenorocire. Pentru faptul că şi-au salvat aproapele, Atotputernicul îi va scoate din noroi pe cei ce ei înşişi
fiind înglodaţi i-au pus pe alţii în gardă împotriva unei asemenea căderi.

“Fii cu luare aminte la calea picioarelor tale şi toate cărările tale să fie bine chibzuite. Nu te abate nici la
dreapta, nici la stânga, ţine piciorul tău departe de rău. Căci cărările drepte le păzeşte Domnul, iar cele
strâmbe sunt căi rele. El va face drepte căile tale şi mergerea ta o va face să fie în pace” (Pilde 4, 26-29).

Episcopul Ignatie

5
SFATURI PENTRU VIAŢA DUHOVNICEASCĂ A CĂLUGĂRILOR
Introducere

Activitatea sufletească este firească pentru om şi constituie atributul său inalienabil.

Omul nu poate rămâne fără a gândi şi fără a avea sentimente. Gândurile şi simţămintele sunt semn că
omul trăieşte. Dacă acestea s-ar întrerupe, chiar şi un minut, ar fi fost una cu încetarea vieţii omului, a
existenţei sale. Din moment ce viaţa nu se întrerupe, nici un minut, mintea nu încetează nici o secundă să
dea naştere la gânduri, şi inima la sentimente.

Este firesc ca sufletul să se afle mereu în lucrare. Cel ce intră în mănăstire trebuie negreşit să-i dea
sufletului său o ocupaţie ce-I place lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi numesc o asemenea ocupaţie “lucrarea
sufletului”, “asceză interioară”, “paza minţii”, “paza inimii”, “privegherea”, “trezvie” (Nichifor din
Singurătate, Tratat despre priveghere).

După crearea trupului, sufletul a fost imediat insuflat în el (Facere 2, 7); la fel novicele, după ce şi-a
însuşit rânduielile comportamentului exterior, trebuie ca repede să-şi însuşească şi această lucrare a
sufletului.

Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă
comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se
descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de
o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit
de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului,
greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă
evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.

Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie.
Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi
încrederea oamenilor; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească,
omenească, foarte confortabilă. Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe
care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii
atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă
omenească.

Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii
– acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă. Cu toate că vorbeşte fără încetare despre
Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este
gata -şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice
mijloace pentru a-şi satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate
rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil
într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica
minciuna şi răul de care a fost atins.

Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea
veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor.
Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască
seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în
mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului.

Din faptul că mintea naşte necontenit gânduri, şi inima sentimente, reiese clar cu ce fel de activitate este
obligat călugărul să-şi obişnuiască sufletul. Trebuie să-şi orienteze mintea spre gânduri plăcute lui
Dumnezeu, şi inima spre sentimente asemănătoare. Cu alte cuvinte, trebuie ca mintea şi inima să
6
primească şi să-şi însuşească Evanghelia. Pentru a-l ajuta pe cel ce doreşte să se iniţieze în lucrarea inimii
care duce la mântuire, noi îi propunem următoarele sfaturi inspirate din Sfânta Scriptură şi din scrierile
Părinţilor.

Capitolul I.
I. STUDIUL PORUNCILOR EVANGHELIEI ŞI VIAŢA CONFORMĂ ÎNVĂŢĂTURII EI.

De la intrarea sa în mănăstire, călugărul trebuie să se preocupe cu cea mai mare grijă şi atenţie de citirea
sfintei Evanghelii. El trebuie să o studieze şi să şi-o întipărească în minte, pentru a avea învăţătura ei
prezentă în suflet pentru orice intervenţie morală, pentru orice faptă, pentru orice gând. Aceasta este
însăşi atitudinea Mântuitorului. Această atitudine însoţită de o promisiune şi de o atenţionare. Când i-a
trimis pe ucenicii Săi să predice Evanghelia le-a zis: “mergând, învăţaţi toate neamurile, botezăndu-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învătându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”
(Matei 28, 19-20).

Pentru cel ce împlineşte poruncile Evangheliei promisiunea implică nu numai faptul că va fi mântuit, ci şi
că va intra într-o comuniune intimă cu Dumnezeu şi că va deveni un templu a lui Dumnezeu. Domnul a
spus: “cel ce are poruncile Mele şl le păzeşte, acela este care Mă Iubeşte; Iar cel ce Mă Iubeşte pe Mine
va fi iubit de tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui”(Ioan 14, 21).

Din aceste cuvinte ale Domnului, se vede că trebuiesc studiate poruncile Evangheliei până ce ele devin
substanţa sufletului nostru; numai atunci va deveni posibilă împlinirea constantă şi dreaptă a poruncilor
Evangheliei, aşa cum cere Domnul. Intr-adevăr, duhovniceşte Domnul i se arată omului care-i împlineşte
poruncile; cu ochii inimii, cu mintea, acesta îl vede în el însuşi pe Domnul, în gândurile şi în sentimentele
pătrunse de Duhul Sfânt. In nici un caz nu trebuie să te aştepţi să-l vezi pe Domnul cu ochii trupului.

Aceasta reiese clar din cuvintele Evangheliei care le urmează pe cele ce le-am citat mai sus: “dacă Mă
iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el”
(Ioan 14,23). Dacă este evident faptul că Domnul vine în inima celui ce-I împlineşte poruncile, că El face
din această inimă un templu şi casă a lui Dumnezeu şi că El se arată în acest templu, în orice caz nu cu
ochii trupului ci cu ochii duhului poate fi văzut. Modul acestei vederi este neînţeles pentru un începător, şi
nu poate fi explicat prin cuvinte. Acceptă promisiunea prin credinţă, la timpul potrivit, tu o vei cunoaşte
printr-o experienţă binecuvântată.

Pericolul ce-l paşte pe cel ce neglijează împlinirea poruncilor Evangheliei este de a ajunge la o sterilitate
spirituală, la îndepărtare de Dumnezeu, la pierzanie. Intr-adevăr Domnul a zis: “fără de Mine nu puteţi
face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca o mlădiţă şi se usuca; şi o adună şi o aruncă
în foc şi arde… rămâneţi în iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea” (Ioan
15, 5-6; 9-l0).

„Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu
Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit şi
nu cu numele Tău am scos demoni şi nu cu numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi
lor: niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 2l-
23).

Cel ce ne dăruieşte smerenia, Cel ce ne-a învăţat şi care-i este modelul, Domnul nostru lisus Hristos, a
numit sfintele, puternicile şi dumnezeieştile sale porunci “mici” (Matei 5, 19), în sensul că este foarte
simplă forma sub care sunt exprimate şi care îi permite oricărui om să se apropie de ele şi să le înţeleagă,
chiar şi celui mai puţin educat. Dar, în acelaşi timp, Domnul adaugă că cel ce va călca conştient şi
constant o singură poruncă “mic se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19), sau, după interpretarea
sfinţilor Părinţi, va fi lipsit de împărăţia cerurilor şi aruncat în focul gheenei.

7
Poruncile Domnului sunt “duh şi viaţă” (Ioan 6, 63); ele îl salvează pe cel ce le împlineşte. Ele readuc la
viaţă un suflet mort; prin ele un om trupesc şi firesc devine duhovnicesc. Dimpotrivă, cel ce neglijează
poruncile se distruge pe sine însuşi, căci rămâne într-o stare carnală şi simţuală, într-o stare de cădere
agresivă: “omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie” (l Cor.
2,14); de aceea pentru a fi mântuit, omul firesc trebuie să fie schimbat în om duhovnicesc, şi omul vechi
schimbat în om nou (l Cor. 15, 49). “Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (l
Cor. 15, 50); de asemenea pentru a fi mântuit, trebuie să te eliberezi nu numai de influenţele cărnii, sau a
patimilor grosolane, ci şi de influenţa sângelui prin intermediul căruia patimile acţionează intr-o formă
subtilă asupra inimii. “Cei ce se depărtează de Tine (nu spaţial, ci prin dispoziţia unui suflet care se
întoarce de la împlinirea voii lui Dumnezeu) vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine, căci îşi
urmează voia lui, ideile lui, şi resping poruncile Evangheliei sau voia lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu
însoţindu-le negreşit pe acelea. “Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea
mea” (Ps. 72, 26-27).

Capitolul II.
II. LA JUDECATA LUI DUMNEZEU OAMENII VOR FI JUDECAŢI DUPĂ PORUNCILE
EVANGHELIEI.

Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Evangheliei, şi de această
judecată depinde destinul nostru veşnic. Este o judecată particulară pentru fiecare creştin imediat după
moarte, şi va fi o judecată universală pentru toţi oamenii atunci când va veni a doua oară Domnul nostru
lisus Hristos. La amândouă judecăţile însuşi Dumnezeu este prezent şi judecă. La judecata particulară El
judecă prin intermediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecata universală, va judeca prin
intermediul Cuvântului Său întrupat (conform Matei 25; Ioan 5, 22-27).

Raţiunea diferenţei dintre cele două judecăţi este clară. Omul de bunăvoie s-a supus îngerului căzut; el, în
consecinţă, trebuie să înceapă prin a-şi limpezi socotelile cu acesta. Creştinul poate face acest lucru pe
măsură ce, graţie mântuirii, el rupe toate legăturile cu îngerul căzut. La judecata universală spiritele
căzute dimpreună cu oamenii antrenaţi de ele vor fi supuse chinurilor pentru că au păcătuit împotriva lui
Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu însuşi, Cuvântul lui Dumnezeu care a îmbrăcat firea noastră
omenească, care ne-a mântuit, şi prin care toţi cei ce cazuserăm trebuia să fim mântuiţi, ne va judeca pe
toţi cei dintre noi care, căzuţi fiind, nu se vor curaţi prin pocăinţă.

Codul, sau culegerea de legi, după care vom fi judecaţi şi pe baza cărora se va da sentinţa atunci la a doua
judecată, este Evanghelia. Domnul a zis: “Pe cel care se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele
are cine să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela il va judeca în ziua cea de apoi. Pentru că eu n-am
vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că
porunca Lui este viaţa veşnică” (Ioan 12, 48-50). Rezultă din aceste cuvinte ale Domnului că vom fi
judecaţi după Evanghelie, şi că a neglija poruncile Lui, în realitate, este tot una cu a-L respinge pe El.

Să fim cu toată grija, fraţilor, în împlinirea poruncilor Evangheliei. Nu ştim când vine moartea. Intr-un
moment putem fi chemaţi la judecată, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fericiţi cei ce sunt pregătiţi
pentru trecerea în eternitate printr-o viaţă conformă cu Evanghelia. Vai de cei ce cad în nepăsare, care
sunt neatenţi, care-şi fac voia lor, care se încred în părerea lor! Vai de cei ce n-au rupt toate legăturile cu
satana! Vai de cei ce n-au intrat în legătură cu Dumnezeu! Şi mai rău de cei ce au intrat în această
legătură şi apoi au rupt-o!

8
Capitolul III.
III. VIAŢA MONAHALĂ ESTE O VIAŢĂ DUPĂ PORUNCILE EVANGHELIEI

Sfinţii monahi de odinioară numeau călugăria o viaţă evanghelică. Iată cum îl definea pe călugăr Sfântul
Ioan Scărarul: “călugărul este acela care în tot locul, în toată lucrarea şi în toată vremea este călăuzit
numai de poruncile şi cuvintele lui Dumnezeu”. Călugării care erau sub ascultarea Sfântului Pahomie cel
Mare erau obligaţi să înveţe Evanghelia pe dinafară, pentru a avea fără încetare legile lui Hristos-
Dumnezeu prezente în minte, ca într-o carte deschisă permanent în faţa ochilor sufleteşti; astfel ele se
întipăresc în sufletul lor, lucrare care le permite să le împlinească cu mai multă uşurinţă şi exactitate.
Sfântul stareţ Serafim din Sarov zicea: “trebuie să ne obişnuim sufletul să înoate, dacă se poate spune aşa,
în legea Domnului, pe care trebuie să o luăm de călăuză pentru viaţa noastră”.

Cercetând Evanghelia, străduindu-te să-i aplici învăţăturile în faptă, în cuvânt şi în gând, vei fi următor al
voii Domnului şi al tradiţiei ascetice şi morale a Bisericii Ortodoxe, în puţină vreme Evanghelia te va face
să treci de la pruncia spirituală, la maturitatea spirituală în Hristos, şi vei deveni acel bărbat fericit, pe
care-l cântă inspirat proorocul, “care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat
şi pe scaunul păcătoşilor n-a şezut; ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi
noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui
nu va cădea; toate câte va face vor spori” (Ps. l, l-3).

Sfântul Duh îi învaţă pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, pe aceşti oameni pe care Dumnezeu i-a ales:
“luaţi aminte, poporul meu, la legea mea, plecaţi urechile voastre spre graiurile gurii mele” (Ps. 77, 1).

Capitolul IV.
IV. NESTATORNICIA VIEŢII CĂLUGĂREŞTI CÂND EA NU ESTE ÎNTEMEIATĂ PE PORUNCILE
EVANGHELIEI

Cel care şi-a întemeiat viaţa pe cercetarea Evangheliei şi pe împlinirea poruncilor evanghelice, şi-a
întemeiat-o pe o stâncă nezdruncinată. Oricare ar fi condiţiile în care l-au plasat împrejurările vieţii, el nu-
şi împuţinează lupta duhovnicească. El este neîncetat în lucrare, el luptă şi înaintează mereu, chiar dacă
lucrarea sa, lupta şi progresul său, rămân necunoscute şi neînţelese de către ceilalţi! Nici o încercare şi
nici o ispită care-l asaltează nu-l pot întoarce din drum.

Domnul a zis: “oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept
care a clădit casa lui pe stâncă. Şi a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în
casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” (Matei 7, 24-25). Aici maniera de a trăi şi
dispoziţiile sufleteşti sunt asemănate cu o casă; această casă primeşte o extraordinară stabilitate din
puterea dumnezeiască nemărginită pe care o au cuvintele lui Hristos. Nici o metodă şi nici o tehnică nu-i
pot da sufletului puterea cum i-o dau împlinirea poruncilor lui Hristos; puterea lui Hristos care lucrează în
poruncile Sale îi dă singură această tărie.

Domnul a mai spus: “oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului
nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au
izbit în casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Matei 7, 26-27).

Cade uşor în ruină viaţa, în aparenţă bună, a celor ce şi-o întemeiază în întregime pe asceza trupească sau
pe un însemnat număr de acte de nevoinţă, uneori grele şi remarcabile, dar care nu au suficientă grijă la
împlinirea poruncilor evanghelice. Se întâmplă adesea că asceţii n-acordă cea mai mică atenţie poruncilor
evanghelice şi le desconsideră pe faţă, neatribuindu-le nici o valoare şi nedându-şi deloc seama de
importanţa lor. Atunci când aceşti asceţi, pe neaşteptate, sunt supuşi la o ispită sau când li se întâmplă o

9
schimbare neaşteptată a modului de viaţă, ei nu numai că se tulbură foarte repede, dar îi paşte însă şi
riscul acestui dezastru moral pe care Evanghelia îl numeşte marea cădere a casei sufletului.

Să luăm, de exemplu, un pustnic care trăieşte într-o desăvârşită singurătate şi care şi-a pus toată speranţa
îmbunătăţirii şi mântuirii în această însingurare. Să presupunem că acest pustnic este dintr-odată obligat
de forţa împrejurărilor să-şi părăsească sihăstria şi să trăiască în mijlocul mulţimilor.

Cum n-a fost întărit prin poruncile evanghelice, va simţi puternic şocul ispitelor care bântuie societatea
omenească. Şi e normal: el n-a avut ca scut decât singurătatea exterioară; pierzându-o pe aceasta, este
privat de singurul său suport şi va ceda în mod fatal la îmbrâncirea noilor impresii exterioare. Sigur că am
spus lucrul acesta nu pentru a subaprecia viaţa pustnicească, care ne fereşte de ispite şi de neluarea
aminte, şi care este atât de potrivită pentru studiu şi îndeplinirea poruncilor evanghelice. Ci l-am spus
pentru ca şi pustnicii, în însingurarea lor, de asemenea, să aibă o deosebită grijă să cerceteze şi să
împlinească poruncile Evangheliei prin intermediul cărora “Hristos, puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu “, intră în suflet.

Adevăratul creştinism şi adevăratul monahism constă în împlinirea poruncilor Evangheliei. Acolo unde
acestea nu sunt îndeplinite, nu există nici creştinism nici monahism, oricare ar fi aparenţele exterioare.
“Drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el” (Ps. 36, 29): Scriptura îi numeşte
“drepţi” pe cei ce se străduiesc din toată fiinţa lor să împlinească voia lui Dumnezeu şi nu propria lor voie
care doar în aparenţă este dreaptă. Numai cei ce împlinesc dreptatea lui Dumnezeu pot moşteni pământul,
adică pot domni peste inima lor, peste trupurile lor, peste sângele lor. “Gura dreptului va deprinde
înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii
lui” (Ps. 36, 30-31).

Capitolul V.
V. DE CE TREBUIE SĂ NE FERIM DE ISPITE

Atunci când noi ne întemeiem viaţa pe poruncile Evangheliei, trebuie să ne alegem ca loc de şedere o
mănăstire cât se poate de îndepărtată de ispită. Noi suntem slabi şi răniţi de păcat. O ocazie de cădere care
se găseşte sub ochii noştri, sau foarte aproape de noi, va găsi fără îndoială o complicitate în firea noastră
coruptă de păcat, şi va lăsa o urmă în noi. Această urmă poate, în primul moment, să treacă neobservată;
dar după ce creşte şi devine puternică, începe să ne domine şi ne poate duce până la marginea prăpastiei.
Uneori impresia lăsată de o ispită acţionează extrem de repede nelăsându-l, să spunem aşa, pe cel ispitit
să-şi vină în fire: într-un moment i se întunecă mintea, dispoziţiile inimii se schimbă, călugărul este
aruncat din cădere în cădere.

Sfântul Pimen cel Mare a spus: “Este bine să fugi de ocaziile căderii. Un om care este aproape de o ocazie
de cădere se aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei prăpăstii adânci; dacă vrăjmaşul vrea, uşor îl
împinge în prăpastie. Dar dacă fizic ne găsim departe de ocaziile căderii, suntem ca o persoană ce se află
departe de prăpastie; chiar dacă vrăjmaşul încearcă să ne tragă în adânc, noi îi putem opune rezistenţă, iar
în timp ce noi suportăm această atracţie, şi Dumnezeu va veni în ajutorul nostru”.

Cauzele sau ocaziile căderii, ispitele, sunt următoarele: vinul, femeile, bogăţia, sănătatea (excesivă) a
trupului, puterea şi onorurile. “Aceste lucruri, spune Sfântul Isaac Sirul, nu sunt în ele însele păcate; dar
datorită slăbiciunii noastre, firea noastră este uşor atrasă prin ele să înfăptuiască diverse păcate, de aceea
noi trebuie să ne păzim de ele”.

Părinţii interziceau să-ţi alegi, pentru a rămâne, la o mănăstire vestită în ochii oamenilor din lume, căci
slava deşartă care contaminează mănăstirea în ansamblu, inevitabil se va resfrânge la fiecare vieţuitor.
Experienţa arată că toţi fraţii dintr-o obşte pot fi atinşi de slava deşartă nu numai din cauza stării materiale
a mănăstirii lor, ci şi din cauza înaltei consideraţii pe care laicii o au faţă de rânduiala ei. Dispreţul faţă de

10
vieţuitorii din alte mănăstiri, provocat de aceste cauze – adică de orgoliu – îi împiedică să progreseze pe
calea monahală întemeiată, în realitate, pe dragostea faţă de aproapele şi pe umilinţă.

Ca exemplu de felul în care o ispită acţionează progresiv asupra unui călugăr, aproape imperceptibil, până
la urmă reuşind să-l domine şi să-l facă să cadă, noi redăm următoarea întâmplare: “Era un părinte bătrân
în schit şi căzând într-o boală mare, îi slujeau lui fraţii. Iar el văzând că pururea se ostenesc şi se necăjesc
fraţii pentru dânsul slujindu-i la boală, s-a sfătuit în sine, zicând: decât să se ostenească şi să se necăjească
fraţii, slujindu-mi mie la boală, mai bine să merg eu în Egipt, la o rudenie oarecare a mea. Deci, gătindu-
se el, voia să meargă aşa bolnav precum era. Avva Moise şi cu alţi părinţi îl sfătuiau zicând: lasa-¬te,
părinte, nu merge în Egipt, căci vei cădea în desfrânare. Iar el auzind acestea, s-a supărat pe ei zicând: dar
nu vedeţi că zilele vieţii mele au trecut peste optzeci de ani şi trupul meu s-a veştejit şi amorţit. Cum
gândiţi şi grăiţi acestea despre mine? Şi neascultând sfatul părinţilor, a plecat şi a mers în Egipt, la
rudenia lui. Şi auzind de dânsul iubitorii de Hristos creştini îi aduceau hrană şi cele ce îi trebuiau. Auzind
şi o fecioară oarecare, iubitoare de Hristos, de venirea acestui părinte, s-a bucurat foarte. Pentru dragostea
lui Hristos venea acea fecioară de multe ori la dânsul şi-i slujea ca unui bătrân şi sfânt. După câtăva
vreme s-a ridicat din boală, iar din lucrarea şi meşteşugirea şi înşelăciunea diavolului, s-a poticnit şi a
căzut cu acea fecioară în păcatul desfrânării, şi îndată a luat ea şi a zămislit în pântece.

Oamenii văzându-o cu pântecele mare, au adus-o la judecător şi judecătorul a întrebat-o cu cine a greşit şi
cine este cel ce a stricat-o. Iar ea a spus, zicând: sihastrul cel bătrân de care aţi auzit că a venit bolnav de
la schit, acela m-a stricat. Judecătorul auzind aceasta despre acest părinte bătrân şi sfânt, n-a crezut-o.
Bătrânul însă auzind că a chemat judecătorul pe fată şi a întrebat-o cu cine a greşit şi cine a stricat-o, şi că
n-a crezut-o, s-a sculat el singur şi s-a dus la judecător şi a spus el însuşi şi a mărturisit păcatul lui înaintea
tuturor, zicând: cu adevărat, eu am făcut acest păcat, eu am greşit, eu am stricat această nevinovată
fecioară, eu sunt vrednic de pedeapsă, iar ea este nevinovată. Ci vă rog, dacă se va naşte pruncul ce este
zămislit într-însa, să-l ţină şi să-l păzească până îl va înţărca şi după ce îl va înţărca să mi-l dea mie şi ea
să rămână nevinovată şi fără nici o grijă. Atunci a zis judecătorul cu toţi împreună: bine ai zis părinte, aşa
să fie! Şi aşa a şi făcut. Căci fata a născut prunc de parte bărbătească şi l-a ţinut până ce l-a înţărcat, l-a
dus şi l-a dat lui, fiindcă a aşteptat şi el acolo până la acea vreme. După ce i-a dat pruncul şi a venit
vremea praznicului schitului, s-a sculat şi a plecat de acolo, luând pruncul cu sine, şi a venit la schit în
ziua praznicului, fiind adunată mulţimea de părinţi şi oameni. Intrând în biserică cu copilul în braţe s-a
închinat părinţilor cu glas mare, zicând: iertaţi-mă, sfinţi părinţi, că eu am călcat porunca voastră şi nu v-
am ascultat când m-aţi sfătuit să nu ies în lume că voi cădea în desfrânare… Iar părinţii auzind şi văzând
aceasta, au plâns cu toţii şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru dânsul. El după ce a ieşit din biserică, a mers
la chilia lui şi iarăşi a pus început vieţii sale, rugându-se lui Dumnezeu, căindu-se şi plângând în toate
zilele”. (Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 287).

Intr-adevăr, ispitele au putere atunci când călugărul se află faţă în faţă cu ele. Darul vindecărilor nu l-a
oprit pe bătrân să cadă în ispită. Trupul său care era mort păcatului prin priveghere, din cauza bolii şi a
unei lungi nevoinţe monahale, a reînceput să trăiască până acolo încât a fost biruit de acţiunea constantă a
ispitei.

Ca exemplu de felul în care o ocazie de cădere îl poate dintr-o dată afecta pe un călugăr, întunecându-i
mintea, schimbându-i dispoziţia inimii şi aruncându-l în păcat, vă mai relatăm o întâmplare luată din
Pateric: “Episcopul unui oraş oarecare a căzut bolnav şi nu mai trăgea nădejde de viaţă. Era acolo o
mănăstire de maici. Când stareţa a aflat că episcopul era grav bolnav i-a făcut o vizită, însoţită de două
surori. In timp ce ea vorbea cu episcopul, una dintre surori i-a atins piciorul cu mâna. Această atingere a
stârnit o puternică dorinţă trupească în bolnav. Patimile sunt viclene. El i-a cerut stareţei să o lase pe soră
să-i slujească, pretextând că slujitorul lui singur nu-i în stare. Stareţa, care nu bănuia nimic, a lăsat-o. Cu
ajutorul celui rău episcopul şi-a regăsit puterile şi a căzut în păcat cu sora, care a rămas însărcinată.
Episcopul şi-a părăsit eparhia, retrăgându-se într-o mănăstire, unde şi-a sfârşit viaţa în pocăinţă.
Dumnezeu ca semn că i-a primit pocăinţa, i-a dat darul facerii de minuni”.

11
Aceasta este slăbiciunea noastră! Aceasta este influenţa pe care o au asupra noastră ispitele. Ele i-au făcut
să cadă pe profeţi (2 Regi 11), pe episcopi, pe martiri şi pe pustnici. Cu atât mai mult noi care suntem
slabi şi robi patimilor, trebuie să ne luăm toate măsurile de prevenire şi să ne apărăm împotriva influenţei
lor. La călugări ispitele sunt puternice: dacă nu priveghează ele se aruncă asupra lor cu pofta animalelor
sălbatice scăpate din lanţ.

Capitolul VI.
VI. O VIAŢA DE SINGURĂTATE ŞI DE LINIŞTE TREBUIE SĂ FIE PRECEDATĂ DE O VIAŢĂ DE
OBŞTE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU

Pentru începătorii vieţii monahale sunt mai potrivite mănăstirile de obşte, pentru că ele oferă ample
posibilităţi de împlinire a poruncilor Evangheliei. Şi chiar dacă ai intra într-o mănăstire de sine, nu-ţi
pierde curajul şi nu o părăsi fără motive serioase. Acolo, de asemenea, străduieşte-te din toate puterile să
te formezi după poruncile Evangheliei. Este un principiu general ca un călugăr pentru început trebuie să
înveţe împlinirea poruncilor şi să trăiască în sânul unei obşti, în care activitatea sufletească este legată de
cea trupească; de abia după ce a progresat suficient se va putea consacra exclusiv lucrării sufleteşti, trăind
în isihie, adică în linişte şi în singurătate, dacă cel puţin s-a arătat în stare de aceasta, într-adevăr, puţini
sunt aceia care sunt în stare să trăiască în linişte şi în singurătate. Un începător nu poate suporta o
activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării
experimentaţi se retrag în singurătate. In lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea
creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a
voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune
care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul.

Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o
pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă
experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi, Căci, ca urmare
a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreună cu ei în categoria
creaturilor condamnate, vrăjmaşe lui Dumnezeu, şi hărăzite a fi înghiţite în temniţele iadului.

Sfinţii părinţi afirmă: “cine vrea cu adevărat să fie mântuit trebuie să trăiască mai întâi în obşte, îndurând
jigniri, lipsuri şi umilinţe, eliberându-se de stăpânirea simţurilor sale. Numai atunci se poate retrage într-o
totală isihie, cum ne-a arătat în viaţa Sa Domnul nostru lisus Hristos; căci El după ce le-a îndurat pe toate
acestea S-a suit pe Cruce, act ce semnifică mortificarea cărnii şi a patimilor şi punctează intrarea într-o
pace sfântă şi deplină” (Varsanufie şi Ioan de Gaza).

Poţi fi sigur că vei progresa oriunde, fie într-o mănăstire de obşte, fie într-o mănăstire de sine, cu condiţia
să te consacri studiului şi împlinirii poruncilor Evangheliei. Altfel, oriunde ai fi, vei rămâne fără progres
şi exclus de la cunoaşterea duhovnicească; peste tot vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală,
dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor.

Până la sfârşitul vieţii tale, nu înceta niciodată studierea Evangheliei. Nu-ţi închipui că o cunoşti suficient,
dacă n-o ştii pe dinafară. Porunca Domnului este “fără de sfârşit” (Ps. 118, 96), chiar dacă se exprimă prin
cuvinte puţine: ea este fără de sfârşit ca şi Domnul care a pronunţat-o. împlinirea poruncilor şi urcuşul pe
această cale sunt fără sfârşit; creştinii cei mai sporiţi, călăuziţi de harul duhovnicesc la o măsură de
desăvârşire, rămân nedesăvârşiţi în comparaţie cu poruncile Evangheliei.

12
Capitolul VII.
VII. PRUDENŢA PE CARE TREBUIE SĂ O AVEM ÎN CE PRIVEŞTE BINELE PROPRIU AL FIRII
CĂZUTE

Ţi-a venit în minte un gând bun? Opreşte-te! în nici un caz nu te grăbi să-l pui în practică fără a-l
examina, fără a medita. Simţi în inimă vreo înclinaţie bună? Opreşte-te! Nu te lăsa dus de ea. Consultă
Evanghelia. Vezi dacă gândul tău cel bun, înclinaţia ta cea bună sunt conforme cu sfintele învăţături ale
Domnului. Vei vedea foarte repede că nu există nici o legătură între binele evanghelic şi binele firii
omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, de aceea el însuşi a devenit rău, după
cum o mâncare delicioasă şi sănătoasă, devine otravă când este amestecată cu aceasta.
Păzeşte-te să faci binele firii căzute. Făcându-l, vei lucra la propria ta cădere, vei cultiva în tine părerea de
sine şi mândria, şi vei sfârşi prin a te asemăna bine cu demonii. Dimpotrivă, împlinind binele după
Evanghelie, ca un adevărat şi credincios ucenic a lui Dumnezeu-Omul, vei deveni asemenea cu El. “Cel
care îşi iubeşte viaţa o va pierde; iar cel care îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa
veşnică (Ioan 12, 25). Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze
Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru
Evanghelie, acela o va mântui” (Marcu 8, 34-35).

Domnul ne porunceşte să renunţăm complet la firea noastră cea căzută şi să urâm toate pornirile ei, nu
numai cele ce sunt cu evidenţă, rele, ci toate fără excepţie, chiar cele ce ni se par bune. Este o mare
nenorocire să dai urmare dreptăţii firii căzute: lucrul acesta se va sfârşi cu respingerea Evangheliei, cu
respingerea Mântuitorului, cu respingerea mântuirii. “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte … chiar şi
viaţa sa nu poate fi ucenicul Meu”

(Luca 14,26), a spus Domnul. Comentând aceste cuvinte Varsanufie cel Mare dă următoarea explicaţie:
“Cum poate renunţa un om la sine însuşi? înlăturând doririle sale fireşti şi urmându-L pe Domnul. De
aceea în mod precis Domnul vorbeşte aici de lucrurile fireşti şi nu de cele nefireşti. Intr-adevăr, dacă
cineva s-ar lepăda numai de lucrurile nefireşti, n-a lăsat nimic dintr-ale sale pentru dragostea de
Dumnezeu, căci cele împotriva firii nu-i aparţin. Dar cel ce a renunţat la cele normale se întreabă mereu
cu apostolul Petru: “Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă?” (Matei 19, 27). El
aude vocea binecuvântată a Domnului, care-L asigură prin promisiunea Sa, că va primi ca moştenire viaţa
veşnică (Matei 19, 28-29).

Petru, care nu era bogat, la ce a renunţat ca să se preamărească, dacă nu la dorinţele sale naturale? Căci
până ce omul nu moare trupului şi nu viază duhului, sufletul său nu poate învia. Un cadavru n-are dorinţe
naturale; la fel cel ce duhovniceşte este mort faţă de trup. Dacă a murit trupului cum se face că dorinţele
fireşti mai trăiesc în tine? Dar dacă n-ai atins această măsură şi din punct de vedere spiritual eşti încă un
copil; smereşte-te în faţa unui duhovnic care te va certa cu milă (Ps. 140, 5) şi nu face nimic fără a-i cere
sfatul chiar dacă lucrul ţi se pare bun, căci lumina dracilor se preface mai târziu în întuneric.

La fel se întâmplă cu lumina firii umane căzute. A urma acestei lumini şi lăsând-o să se dezvolte în noi
înseamnă să ne întunecăm total sufleteşte şi să ne separăm de Hristos. Ori, cel ce este străin fată de
creştinism se rupe de Dumnezeu. “Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (l Ioan 2, 23) – adică
este un ateu, un om “fără de Dumnezeu”.

In vremurile noastre, atât de încrezătoare în realizările lor, cei mai mulţi dintre oamenii care se declară
creştini şi care afirmă că ei fac multe fapte bune, se străduiesc în realitate să îndeplinească dreptatea firii
căzute şi resping cu dispreţ dreptatea Evangheliei. Oamenii aceştia să asculte ce le spune Domnul:
“Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.
Şi zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 8-9).

13
Cel ce se conduce după o dreptate omenească este plin de sine, de aroganţă, de orbire; se predică pe sine,
îşi face publicitate, îşi trâmbiţează faptele sale “bune” fără să ţină deloc seama de avertismentul
Domnului (Matei 6, l-l8). El răspunde cu ură şi cu răzbunare celor ce cutează să-şi deschidă gura pentru a
se opune într-o manieră întemeiată şi bine intenţionată “dreptăţii” sale. El se simte foarte îndreptăţit să
primească recompense pământeşti şi cereşti.

Dimpotrivă, cel ce ţine seamă de poruncile Evangheliei este mereu cufundat în umilinţă. Aici, când
compară măreţia poruncilor şi puritatea lor cu felul în care le îndeplineşte, recunoaşte mereu că eforturile
sale sunt departe de a fi suficiente, că ele sunt absolut nedemne de Dumnezeu. Se socoteşte vrednic de
pedepsele vremelnice şi veşnice pentru păcatele sale, pentru faptul că n-a rupt legăturile cu satana, pentru
starea sa de cădere pe care o împărtăşeşte cu toţi oamenii, pentru perseverenţa în această stare, şi în
sfârşit, pentru îndeplinirea total insuficientă şi adesea chiar potrivnică a poruncilor, în faţa tuturor
încercărilor trimise de Providenţa divină, el pleacă capul cu supunere, ştiind că prin încercări Dumnezeu îi
învaţă şi îi educă pe slujitorii Săi în timpul peregrinării lor pământene. El este plin de compasiune pentru
vrăjmaşii săi. El se roagă pentru ei ca şi pentru nişte fraţi care s-au lăsat antrenaţi de diavoli, ca şi pentru
nişte mădulare ale propriului trup atins de o boală spirituală, ca pentru nişte binefăcători, ca pentru nişte
instrumente ale Providenţei divine.

Capitolul VIII.

VIII. ÎMPOTRIVIREA DINTRE FIREA CĂZUTĂ ŞI PORUNCILE EVANGHELIEI

Dacă te vei renega pe tine însuţi şi vei renunţa constant la propriile tale raţionamente, la voia ta proprie, la
propria ta dreptate sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – la raţiunea, la voia şi la dreptatea firii noastre
căzute, cu scopul de a înrădăcina în tine înţelepciunea, voia şi dreptatea divină pe care Dumnezeu însuşi
ne învaţă în Sfânta Evanghelie, firea căzută va declanşa în tine un război înverşunat împotriva
Evangheliei şi împotriva lui Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute.

Nu ceda şi cu atât mai puţin nu descuraja: luptând cu hotărâre îţi arăţi fermitatea şi statornicia voinţei.
Aruncat la pământ, ridică-te. Tras pe sfoară şi dezarmat, înarmează-te din nou. Invins, întoarce-te
neîntârziat în luptă. Este foarte folositor să observi în tine propria-ti cădere, precum şi aceea a întregii
omeniri. Este absolut necesar să recunoşti şi să studiezi cum această cădere se manifestă în dispoziţiile
inimii şi în mişcarea gândurilor. Este esenţial pentru tine să-ţi constaţi slăbiciunea raţiunii şi voinţei tale.

Vederea căderii tale este o vedere duhovnicească. Vederea neputinţei tale este de asemenea o vedere
spirituală. Intr-o asemenea vedere mintea este spectator. Ea ne-a fost dăruită prin harul botezului: sub
efectul harului orbirea minţii se împrăştie, şi ea începe să vadă clar pe câmpul său de luptă ascetică ceea
ce nu putea pătrunde până atunci. Ea va descoperi nişte realităţi pe care nici nu le bănuia până atunci.

De vederea duhovnicească a stării de cădere a omului este legată o alta: aceea a îngerilor căzuţi. Această
vedere este de asemenea una duhovnicească, un dar al harului (conf. Ps. 91, 11). Şi aici mintea este un
spectator. Prin împlinirea poruncilor, prin efortul de a împlini cât mai deplin, mintea începe încet, încet,
să discearnă spiritele căzute în gândurile şi sentimentele pe care le nasc în ea; ea începe să discearnă
comerţul păgubos pe care-l fac fiinţele omeneşti cu spiritele căzute, înrobirea oamenilor de către aceste
spirite care, prin intrigăria şi viclenia lor, caută să le piardă. In vederile duhovniceşti nu-i nimic sensibil;
ele se capătă prin grija statornică de a împlini poruncile Evangheliei şi de a lupta împotriva gândurilor şi
simţămintelor păcătoase. Cel ce n-a experimentat aceste vederi nu poate avea nici cea mai mică idee
despre ele şi nici nu ştie măcar că ele există.

In Psaltire Duhul Sfânt a redat cu putere confruntările şi luptele ostaşilor lui Hristos împotriva propriei firi
căzute şi împotriva spiritelor căzute. De aceea călugării primelor veacuri învăţau Psaltirea pe dinafară, şi

14
se foloseau de cuvintele Duhului pentru a cere în rugăciuni izbăvirea din prăpastia ispitelor şi smulgerea
din gura vrăjmaşului diavol.

Capitolul IX.
IX. CITIREA EVANGHELIEI ŞI A SCRIERILOR PĂRINŢILOR

Cum am spus mai înainte, obligaţia principală pentru un novice este de a studia Evangheliile şi întreg
Noul Testament (întreg Noul Testament de altfel poate fi numit “Evanghelie”, pentru că nu conţine
altceva decât învăţătura evanghelică). Pentru început va studia poruncile Domnului din Evangheliile lui
Matei şi Luca. Studierea şi punerea în practică a acestor două Evanghelii vor face mult mai uşor de înţeles
alte scrieri ale Noului Testament. La citirea Evangheliilor mai trebuie adăugată citirea comentariului pe
care îl face fericitul Teofilact al Bulgariei. Lectura acestui comentariu este indispensabilă; ea permite
înţelegerea corectă a Evangheliei, si în consecinţă punerea minuţioasă a ei în practică. Pe de altă parte,
canoanele Bisericii cer ca Scriptura să fie interpretată în acord cu comentariile patristice şi nu arbitrar.

Lăsându-ne conduşi în înţelegerea Evangheliei de explicaţiile acestui sfânt Părinte, ale cărui comentarii
sunt primite şi întrebuinţate de Biserică, noi vom rămâne credincioşi tradiţiei bisericeşti.

Pentru vremea noastră sunt foarte utile scrierile Sfântului Tihon de Zadonsk. Adresându-se tuturor, ele
constituie un ghid foarte bun pentru atleţii lui Hristos atât mireni cât şi călugări trăitori într-o obşte, într-o
mănăstire de sine, sau isihaşti petrecători în singurătate. Harul lui Dumnezeu i-a inspirat acestui sfânt
ierarh scrieri care răspund în mod special nevoilor vremurilor noastre, pentru că aduc clarificări preţioase
la studierea Evangheliei.

în orice mănăstire, indiferent de rânduială sau organizare, nimic nu-l poate împiedica pe un călugăr să
trăiască după poruncile Evangheliei. Aceasta o spun pentru a-i încuraja şi a-i calma pe cei ce sunt, cu
motiv sau fără motiv, nemulţumiţi de felul în care merge mănăstirea lor. Pentru un călugăr este mai sigur
a căuta pricina nemulţumirii sale în sine însuşi, decât în anturajul său sau în circumstanţele exterioare.
Atunci când te judeci pe tine însuţi inima îşi capătă liniştea, în concluzie n-ar trebui preferată o mănăstire
bine organizată alteia mai distinsă, întrucât depinde de noi, dar nu totdeauna este aşa situaţia.

Fixându-ţi ca regulă de viaţă cercetarea şi punerea în practică a poruncilor Evangheliei, şi având grijă să
nu te laşi antrenat de diferite orientări singulare şi cu totul întâmplătoare din diferite scrieri patristice, poţi
să începi lectura lor; această lectură îţi va permite să te familiarizezi într-un fel aşa de intim şi de precis cu
asceza monahală care este, cu siguranţă, complicată şi grea, dar nu lipsită de bucurie. In acelaşi timp,
când se citesc scrierile patristice, e bine de păstrat o anume ordine şi mai ales să nu fie grabă.

Trebuie început prin a citi cărţile scrise pentru călugării din mănăstirile de obşte, ca de pildă „Invăţăturile
Sfântului Dorotei al Gazei”, „Cuvintele Sfântului Teodor Studitul”, „Corespondenţa Sfântului Varsanufie
cel Mare cu Ioan Văzătorul”, începând cu răspunsul 216 (răspunsurile precedente se adresează mai mult
pustnicilor şi în consecinţă se potrivesc mai puţin începătorilor), Scara Sfântului Ioan Scărarul, „Scrierile”
Sfântului Efrem Sirul, „Aşezăminîele mănăstireşti” şi „Convorbirile duhovniceşti” ale Sfântului Ioan
Casian.

Mai târziu, după un răstimp suficient de lung, se pot citi operele Părinţilor scrise pentru isihaşti, ca
„Filocalia”, „Apoftegmele”, „Cuvintele ascetice” ale lui Isaia Pustnicul, „Discursurile ascetice” ale
Sfântului Isaac Sirul, „Tratatele” lui Marcu Ascetul, „Cuvintele” şi „Omiliile” duhovniceşti ale Sfântului
Macarie cel Mare, scrierile în proză şi „Imnele” Sfântului Simeon Noul Teolog, şi alte scrieri
asemănătoare ale Părinţilor asupra vieţii active.

Toate aceste opere aparţin categoriei de scrieri privitoare la viaţa activă sau ascetică, căci ele se preocupă
de nevoinţa călugărului. Sfântul Ioan Scărarul a spus: .”pentru a duce o viaţă activă, citeşte cărţile care se

15
preocupă de ea”. Cărţile privitoare la viaţa activă îi încurajează pe călugări la nevoinţa călugărească, în
mod special la rugăciune, în ce priveşte citirea scrierilor altor Sfinţi părinţi care orientează înspre
meditaţie şi contemplaţie, pentru un nevoitor insuficient purificat de patimi, este prematură.

Capitolul X.
X. DISCERNĂMÂNTUL CU CARE TREBUIESC CITITE SCRIERILE PATRISTICE REFERITOARE LA
VIAŢA CĂLUGĂREASCĂ

Scrierile Sfinţilor Părinţi referitoare la viaţa călugărească trebuiesc citite cu o mare circumspecţie. S-a
observat că începătorii n-ajung niciodată să aplice cărţile pe care le citesc la propriile lor condiţii, ci se
lasă antrenaţi invariabil de pornirile lor. Dacă o carte dă sfaturi asupra isihasmului, şi arată cât de
îmbelşugate roade duhovniceşti se pot obţine într-o însingurare desăvârşită, începătorul cu siguranţă va fi
cuprins de o arzătoare dorinţă de a se retrage în singurătate, intr-un oarecare pustiu îndepărtat.
Dimpotrivă, dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată faţă de un părinte duhovnicesc,
începătorul va dori un mod de viaţă foarte sever într-o ascultare totală faţă de un bătrân.

Vremurilor noastre Dumnezeu nu le-a dăruit nici una, nici alta, din cele două forme de viaţă. Dar cărţile
sfinţilor Părinţi care le descriu pot influenţa puternic pe un începător lipsit de experienţă şi de cunoştinţe.
El se poate foarte uşor decide să-şi părăsească mediul unde trăieşte – deşi acolo are totuşi tot ce-i trebuie
pentru a-şi lucra mântuirea şi a progresa duhovniceşte împlinind poruncile evanghelice – pentru a urma
himera unei vieţi perfecte care străluceşte cu putere şi insistenţă în imaginaţia sa.

La treapta din “Scară” referitoare la viaţa isihastă, Sfântul Ioan Scărarul zice: “totdeauna se află un câine
oarecare în trapeza bunei obşti şi încearcă să răpească din ea o bucată de pâine, sau sufletul şi punându-l
în gură să fugă de acolo şi sa-l mănânce în tihnă” (Scara XXVII, 1). La treapta referitoare la ascultare,
acest dascăl al călugărului zice: “Cercetează mintea ascultătorilor necercaţi şi vei afla în ea o năzuinţă
greşită: pofta de liniştire de postire nemăsurată, de cea mai deplină lipsă de slavă deşartă, de neuitată
pomenire a morţii, de străpungerea neîncetată a inimii, de desăvârşita nemâniere, de tăcerea adâncă, de
curăţie covârşitoare. De aceea neavându-le pe acestea de la început într-o bună iconomie au sărit la ele
înainte de vreme şi s-au rătăcit. Pentru că vrăjmaşul i-a amăgit să le caute pe acestea înainte de vreme ca
nu cumva răbdând, să le afle pe acestea Ia vremea lor”. (Scara, IV, 119).

Ingerul căzut caută să-l înşele pe călugăr şi să-l ducă la pierzare sugerându-i nu numai păcate de tot felul,
ci şi virtuţi foarte înalte care nu se potrivesc cu starea lor. Nu vă încredeţi fraţilor în gândurile voastre, în
părerile voastre, în visurile voastre, în pornirile voastre, chiar dacă vi s-ar părea cele mai bune, sau chiar
dacă vă înfăţişează chipul cel mai atrăgător al unei vieţi monastice sfinte. Dacă mănăstirea în care vieţuiţi
vă oferă posibilitatea să duceţi o viaţă conformă cu poruncile Evangheliei şi nu sunteţi expuşi la ispite de
păcate de moarte, nu o părăsiţi. Suportaţi cu răbdare neajunsurile atât duhovniceşti cât şi materiale. Nu vă
hotărâţi să căutaţi în deşert o formă de asceză pe care Dumnezeu n-a dat-o vremii noastre.

Dumnezeu vrea şi caută mântuirea tuturor oamenilor. Şi El îi mântuieşte, pe cei ce vor cu adevărat,din
marea învolburată de păcate a acestei vieţi. Dar nu-i scapă întotdeauna cu o corabie sau într-un port sigur
şi bine amenajat. El i-a promis scăparea Sfântului Pavel şi tuturor celor ce călătoresc cu el, şi i-a scăpat. I-
a scăpat însă nu dimpreună cu corabia, care a naufragiat, ci pe unii înotând, iar alţii plutind pe scânduri şi
pe alte rămăşiţe din epava corabiei (F.Ap. 27, 2l-44).

Capitolul XI.
XI. VIAŢA PUSTNICEASCĂ

Fraţii mei preaiubiţi, noi trebuie să ştim că cele mai înalte forme ale monahismului, atât pustnicia într-un
loc pustiu sau însingurarea izolării, cât şi o viaţă de ascultare absolută de un bătrân, n-au fost instituite la
16
voia întâmplării, prin voinţa sau înţelepciunea omenească, ci prin deosebita purtare de grijă a lui
Dumnezeu, prin porunca Sa, prin chemarea şi descoperirea Sa.

Antonie cel Mare, părintele monahismului şi întemeietorul vieţii pustniceşti, nu s-a îndepărtat în pustie
decât după ce s-a îmbrăcat cu putere de sus şi a fost chemat de Dumnezeu. Este drept că lucrul acesta nu-l
spune explicit în biografia sa, dar desfăşurarea evenimentelor o demonstrează cu precizie. Astfel, viaţa sa
relatează că el a fost călăuzit de către vocea lui Dumnezeu care i-a poruncit să meargă într-o pustie foarte
adâncă pentru a trăi în linişte totală.

Un heruvim i s-a arătat Sfântului Macarie cel Mare, contemporanul Sfântului Antonie, puţin mai tânăr
decât el, şi i-a arătat un câmp gol şi sălbatic, acela ce va deveni mai târziu vestitul pustiu Scetic;
heruvimul i-a poruncit să meargă să trăiască aici, promiţându-i că această câmpie goală se va umple de o
mulţime de pustnici.

Incă pe când trăia în palatele împărăteşti, Arsenie cel Mare se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea
mântuirii, şi a auzit o voce: “Arsenie, fugi de oameni, şi te vei mântui”. Arsenie s-a dus în pustia scetică şi
acolo, din nou, l-a implorat pe Dumnezeu să-l ducă la mănăstire, şi din nou a auzit o voce: “Arsenie, fugi
de oameni, păzeşte liniştea, trăieşte în tăcere: iată rădăcina unei vieţi fără de păcat.”

Sfânta Maria Egipteanca a fost chemată la viaţa pustnicească în pustia de dincolo de Iordan printr-o
poruncă a lui Dumnezeu. Dumnezeu care-i cheamă la liniştea singurătăţii şi la viaţa pustnicească pe aleşii
Săi (pe cei cărora le cunoaşte dinainte această vocaţie) le dăruieşte, pentru a putea duce o astfel de viaţă,
resursele şi capacităţile pe care un om lăsat doar la latitudinea posibilităţilor sale nu le are. Chiar în
această perioadă în care monahismul era în floare şi avea numeroşi povăţuitori purtători de duh, rari erau
cei recunoscuţi ca apţi pentru viaţa isihastă, şi în special pentru viaţa pustnicească. “Cu adevărat rari,
spune Sfântul Ioan Scărarul, sunt cei ce se îndeletnicesc cu liniştirea, cu dreapta judecată. Sunt numai
aceia care au dobândit mângâierea dumnezeiască a uşurării de osteneli şi a ajutorului lui Dumnezeu în
nevoinţele lor” (Scara IV, 121). Viaţa isihastă îi pierde pe cei fără de experienţă. Cei izolaţi, pustnicii, au
suferit adesea adevărate dezastre spirituale; li s-a întâmplat aceasta, celor ce au ales însingurarea din
proprie iniţiativă, fără a fi chemaţi la aceasta de către Dumnezeu.

In „Proloage” citim următoarea întâmplare. Era în Palestina o mănăstire aşezată la piciorul unui ţărm înalt
şi abrupt; în acest ţărm, deasupra mănăstirii era o peşteră. Călugării povesteau cum, cu câtva timp înainte,
unul dintre fraţii lor a fost cuprins de dorinţa de a trăi în acea peşteră şi în acest sens a cerut
binecuvântarea stareţului. Stareţul acesta era un văzător cu duhul. El i-a zis fratelui: “fiul meu, cum vei
putea trăi tu singur într-o peşteră, din moment ce tu încă n-ai biruit în tine însuţi gândurile pătimaşe ale
trupului şi sufletului?

Cel ce voieşte să trăiască în linişte trebuie să se afle sub îndrumarea unui povăţuitor, şi nu trebuie să-şi fie
singur învăţător. Tu care eşti departe de măsura maturităţii spirituale îmi ceri mie smeritului să-ţi dau voie
să trăieşti singur într-o peşteră, dar cred că nu-ţi dai seama cât de multe sunt cursele diavolului. Este mai
bine pentru tine să slujeşti părinţilor, să primeşti ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile lor, să-L
preamăreşti şi să-L lauzi pe Stăpânul dimpreună cu ei la ceasurile hotărâte, mai degrabă decât a te lupta
de unul singur împotriva gândurilor necurate şi amăgitoare. N-ai auzit tu ce spune Sfântul Ioan autorul
inspirat al Scării: “Vai omului care trăieşte singur! Dacă el cade în tristeţe sau lene, n-are cine-l ridica.
Dar acolo unde doi sau trei s-au adunat în numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor, a zis Domnul”…

Aşa a vorbit stareţul, dar n-a reuşit să-l întoarcă pe călugăr de la gândurile sale fatale. Văzând dorinţa de
neînduplecat şi insistenţa stăruinţei fratelui, stareţul i-a îngăduit să meargă şi să trăiască în peşteră. Insoţit
de rugăciunea stareţului călugărul a purces la drum şi s-a urcat în peşteră. La orele mesei un frate din
mănăstire îi aducea hrană deasupra peşterii şi i-o lăsa cu un paner legat de sfoară.

A petrecut un oarecare timp în această peşteră până când diavolul, care se luptă întotdeauna cu cei ce vor
să trăiască o viaţă plăcută lui Dumnezeu, a început să-l îmbete ziua şi noaptea cu gânduri viclene. La
17
sfârşitul unei zile, luând chip de înger luminat, i s-a arătat şi i-a zis: “Să ştii că datorită curăţiei şi vieţii
tale nevoitoare, Domnul m-a trimis să-ţi slujesc”. Călugărul a replicat: “Ce bine am făcut pentru ca un
înger să vină să-mi slujească?” “Tot ce ai făcut tu este mare şi sublim”, a răspuns diavolul. „Tu ai părăsit
ispitele lumeşti şi ai devenit călugăr. Tu ai împlinit o muncă aspră în post, în rugăciune şi în priveghere.
Iar acum ai părăsit mănăstirea şi te-ai stabilit să trăieşti aici. Cum să nu trebuiască îngerii să slujească
sfinţeniei tale?”

Prin astfel de discursuri şarpele vânător de suflete l-a făcut să cadă în mândrie, în orgoliu, şi a început să i
se arate continuu. Intr-o zi un om pe care l-au prădat hoţii a venit să-l caute pe călugăr. Necuratul, care
pentru a-l înşela, i se arăta sub formă de înger, i-a zis: “acest om a fost prădat de hoţi. Lucrurile lui sunt
ascunse în cutare loc. Spune-i să se ducă să-şi ia lucrurile”.

Sosind la peşteră, omul a făcut o plecăciune respectuoasă, şi călugărul i-a zis de sus: “Bine ai făcut frate
că ai venit: Eu ştiu… Ţi s-a întâmplat o mare nenorocire, hoţii au intrat în casa ta şi ţi-au furat cutare şi
cutare lucru. Nu te mâhni. Ele sunt ascunse în cutare loc, du-te, le vei găsi pe toate şi te roagă pentru
mine”.

Omul a rămas uimit. A ascultat şi şi-a găsit toate lucrurile furate. Apoi l-a lăudat pe călugăr în tot ţinutul,
spunând că omul ce trăieşte în peşteră este un prooroc. Mulţimile se mirau îngrămădindu-se în jurul
călugărului; erau uimite de învăţătura care li se da sub inspiraţia diavolului. Prezicea viitorul, şi
prezicerile sale se adevereau. Nenorocitul de el a rămas destul de mult timp în această stare aberantă.

A doua zi, dintr-a doua săptămână de după Inălţarea Domnului nostru lisus Hristos, diavolul necurat i s-a
arătat călugărului şi i-a zis: “Părinte, pentru că tu ai fost în stare să duci o viaţă ireproşabilă şi îngerească,
alţi îngeri vor veni şi te vor duce cu trupul la cer, şi acolo cu îngerii, te vei bucura de vederea nespusei
frumuseţi a Domnului”.

Spunând aceste cuvinte, diavolul s-a făcut nevăzut. Dar Dumnezeu cel milostiv şi de oameni iubitor, care
nu le vrea pieirea, ci îndreptarea, a strecurat în inima călugărului ideea de a-l pune la curent pe stareţul
său cu ceea ce o să i se întâmple. Când fratele care-i aducea de obicei mâncarea a sosit, pustnicul şi-a scos
capul din peşteră şi a zis: “Frate, spune-i stareţului să vină aici”. Fratele i-a transmis mesajul stareţului.
Acela s-a grăbit să vină şi urcându-se cu o scară în peşteră i-a zis pustnicului: “Pentru ce mi-ai cerut să
vin aici, fiul meu?” El a răspuns: “Ce ţi-aş putea da, sfinte Părinte, pentru tot ce ai făcut pentru mine
păcătosul?”. “Ce bine ţi-am făcut?” a întrebat stareţul. Călugărul a răspuns: “Cu adevărat Părinte datorită
mijlocirii tale eu am fost socotit vrednic de a primi numeroase şi mari binefaceri. Prin tine am îmbrăcat
îngerescul chip. Datorită ţie eu am văzut îngeri şi am stat de vorbă cu ei. Cu ajutorul tău am primit darul
vederii cu duhul şi al proorociei.”

Auzind aceste cuvinte stareţul a rămas uimit şi i-a zis: “Nenorocitule! Tu ai văzut îngerii? Tu ai primit
darul vederii cu duhul? Vai de tine nenorocitule! Nu ţi-am spus să nu mergi în peşteră ca să nu te înşele
diavolii?” După ce a spus acestea bătrânul, fratele a replicat: “Nu grăi aşa Prea Cuvioase Părinte. Datorită
sfintelor tale rugăciuni am văzut eu îngerii şi mâine ei mă vor ridica la cer cu trup cu tot. Să ştii că eu îi
voi cere Domnului să poruncească îngerilor Săi să te ia şi pe tine, ca în fericirea cerească să fii împreună
cu mine”.

Auzind aceste cuvinte stareţul i-a zis cu mânie: “Nenorocitule! Tu ai fost înşelat de diavol. Ori de câte ori
eu am venit aici, căci am venit să văd ce se întâmplă cu tine, nu i-am văzut pe aceşti diavoli spurcaţi pe
care tu-i numeşti îngeri. Dar tu când îi vei vedea venind să-mi spui”. După aceste cuvinte, stareţul a
poruncit să fie luată scara şi a rămas în peşteră dimpreună cu omul căzut în iluzii drăceşti. Postea şi se
ruga fără încetare.

La ora la care “văzătorul cu duhul” se aştepta să se ridice la cer, i-a văzut pe draci apropiindu-se şi a zis:
“Au sosit, părinte”. Atunci stareţul l-a strâns în braţe şi a strigat: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, vino în ajutorul robului tău căzut în părere de sine şi nu le îngădui necuraţilor diavoli să pună
18
stăpânire asupra lui”. Când stareţul a spus acestea, dracii s-au agăţat de călugăr şi încercau să-l tragă, dar
stareţul îl ţinea. Atunci i-au smuls camilafca şi au dispărut. Se putea vedea camilafca fâlfâind în aer, până
când a dispărut vederii. După oarecare timp ea a apărut din nou, şi s-a prăbuşit pe pământ. Bătrânul i-a zis
atunci călugărului căzut în părerea de sine: “Bietul de tine! Vezi ce au făcut diavolii cu camilafca ta?
Lucrul acesta doreau să-l facă cu tine. Aveau de gând să te ridice în aer, ca pe Simon Magul, şi apoi să-ţi
dea drumul ca trupul să ţi se zdrobească pe pământ, iar necuraţii să-ţi ia sufletul”.

Stareţul i-a chemat pe călugări, le-a cerut să aducă scara, şi l-a readus pe fratele din peşteră în mănăstire;
i-a dat ascultare la bucătărie şi în alte locuri, pentru ca gândurile sale să regăsească umilinţa. Şi aşa s-a
izbăvit.

Compatrioţii noştri, Sfântul Isaac şi Sfântul Nichita din mănăstirea peşterilor din Kiev au suferit grozave
ispite de a se însingura mai înainte de vreme. Ştim din biografia Sfântului Isaac, care era contemporan cu
sfinţii Antonie şi Teodosie, că s-a zăvorât din propria lui voie. Impunându-şi o asceză corporală aspră,
avea de gând să facă şi mai mult, şi i-a venit ideea să se închidă într-o peşteră foarte strâmtă a mănăstirii.
Mânca o prescură şi bea numai apă: şi această mică raţie de hrană doar la două zile. Când te angajezi la o
asemenea nevoinţă trupească şi nu cunoşti încă din experienţă legile luptei duhovniceşti, este imposibil să
nu-ţi atribui ţie însuţi o oarecare vrednicie de ascet.

Ispita pe care i-o aduc dracii unui ascet se încopciază de obicei pe dispoziţiile sale interioare. “Dacă omul,
zice sfântul Macarie Egipteanul, nu-i pune la dispoziţie Satanei ocazia de a cădea sub influenţa sa, acesta
nu-l poate domina prin forţă”.

Aşa dracii i s-au arătat lui Isaac sub chip de îngeri luminaţi. Unul strălucea mai tare decât ceilalţi, dracii îl
numeau Hristos. El i-a cerut nevoitorului să-l adore. Oferind diavolului adorarea care i se cuvine numai
lui Dumnezeu, ascetul a fost supus de diavoli care l-au fascinat şi l-au obligat să joace un dans nebun
până ce a căzut aproape mort. Sfântul Antonie, care le slujea celor zăvorâţi, a venit la el cu mâncarea
obişnuită; văzând că acesta nu-i răspunde şi băgând de seamă că s-a întâmplat ceva neobişnuit, a forţat
dimpreună cu alţi călugări uşa şi a intrat în peştera ocupată de Isaac.

L-au scos ca pe un mort şi l-au aşezat în faţa peşterii. Văzând că încă mai trăieşte, l-au dus într-o chilie şi
l-au întins pe pat. Sfântul Antonie şi Sfântul Teodosie i-au purtat pe rând de grijă. Ca urmare a acestei
ispite, Isaac a devenit bolnav cu trupul şi cu sufletul: nu putea nici să se ţină în picioare, nici să se aşeze;
când era culcat nu se putea întoarce de pe o parte pe alta. Timp de doi ani a rămas întins şi nemişcat, surd
şi mut.

In al treilea an a început să vorbească şi a cerut să fie ridicat şi pus pe picioarele sale. A început să umble
ca un copil mic. Dar nu şi-a exprimat nici cea mai mică dorinţă de a merge la biserică. Incet, încet a
început să meargă la slujbă. Apoi a început să meargă la trapeză, să mănânce. Cei doi ani, cât a rămas
nemişcat, n-a mâncat pâine şi n-a băut apă. In sfârşit a scăpat complet de impresia teribilă şi străină pe
care demonii au lăsat-o asupra lui. Mai târziu, Sfântul Isaac a atins o înaltă treaptă de sfinţenie.

Sfântul Nichita era contemporan cu Sfântul Isaac, dar mult mai tânăr. Cuprins de râvnă, i-a cerut
bătrânului său binecuvântarea de a deveni zăvorât. Bătrânul – pe vremea aceea Sfântul Nicon împlinea
această misiune – i-a interzis zicându-i: „Fiul meu tu fiind atât de tânăr nu-i bine să te închizi. E mai bine
să trăieşti cu fraţii. Slujindu-le nu-ţi vei pierde răsplata. Tu ştii cum a fost înşelat Isaac, închizându-se. Ar
fi pierit dacă un har cu totul special al lui Dumnezeu, ca răspuns al rugăciunilor sfinţilor părinţi Antonie şi
Teodosie, nu l-ar fi salvat”. Nichita a răspuns: “Nu-i nici un pericol ca eu să fiu păcălit printr-astfel de
lucruri, dar doresc să mă lupt vitejeşte împotriva vicleniilor dracilor şi să-i cer lui Dumnezeu, iubitorul de
oameni, să-mi dăruiască puterea de a face minuni ca şi Isaac zăvorâtul”.

Bătrânul a reluat cuvântul: “Dorinţa ta e mai sus de puterile tale. De frica de a nu cădea voieşti să ai grijă
să nu te înalţi. Dar eu îţi poruncesc să le slujeşti fraţilor şi Dumnezeu te va încorona pentru ascultarea ta.”

19
Atras puternic de viaţa de recluziune Nichita n-a ţinut seamă de sfaturile bătrânului. Şi-a împlinit dorinţa:
s-a închis, stăruia în rugăciune şi nu ieşea niciodată. După un oarecare timp, în vremea rugăciunii, a auzit
o voce care se ruga odată cu el şi a simţit un parfum extraordinar. Inşelat, el şi-a spus sieşi: “Dacă acesta
n-ar fi un înger, nu s-ar ruga împreună cu mine şi eu nu m-aş înmiresma cu parfumul Sfântului Duh”.
Apoi Nichita a început a se ruga din toată inima zicând: “Doamne, arată-mi-Te mie, ca eu să te cunosc şi
să te văd”. O voce i-a zis: “Tu eşti destul de tânăr. Nu mă voi arăta ţie ca să nu te mândreşti şi să cazi”.
Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: “Doamne, cu siguranţă că eu nu voi cădea în părerea de sine, căci bătrânul
meu m-a învăţat să nu dau importanţă nălucirilor drăceşti, că voi face tot ce îmi vei porunci”. Atunci,
fiind sigur că l-a biruit, şarpele viclean şi răpitor de suflete i-a zis: “Este cu neputinţă pentru omul purtător
de trup să mă vadă. Dar iată că eu ţi l-am trimis pe îngerul meu să locuiască împreună cu tine; să faci ce-ţi
va spune.”

La aceste cuvinte, un drac i s-a arătat zăvorâtului, sub chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui şi l-a
venerat ca pe un înger. Dracul i-a zis: “De acum nu te mai ruga, ci citeşte cărţi. Aşa vei ajunge la o
convorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea de a le da cuvânt de mântuire la cei ce vin la
tine. în ce mă priveşte, eu mă voi ruga neîncetat Creatorului pentru mântuirea ta.”

Dând crezare acestor cuvinte, zăvorâtul s-a cufundat şi mai tare în rătăcire: a încetat de a se mai ruga şi s-
a consacrat lecturii; îl vedea mereu pe drac în rugăciune şi se bucura că un înger se roagă pentru el. Apoi
a început să se întreţină îndelung asupra Scripturilor cu cel ce venea la el şi să proorocească ca şi pustnicii
din Palestina.

Faima lui s-a răspândit în popor şi a ajuns până la curtea Marelui Voievod. El nu proorocea propriu-zis, ci
le descoperea celor ce veneau la el unde se găseau diverse obiecte pierdute, unde şi în ce împrejurări se va
întâmpla un eveniment, aflând aceste lucruri de la dracul care-i stătea alături. Aşa l-a informat pe Marele
Voievod Iziaslav despre uciderea lui Gleb, voievodul Novgorodului, şi l-a sfătuit să-i trimită pe fiul său
spre a asigura controlul principatului. Aceasta a fost de-ajuns ca poporul să-l declare prooroc. S-a
observat că laicii, şi chiar călugării fără discernământ spiritual, se lasă aproape întotdeauna înşelaţi de
către impostori, de către făţarnici şi de către cei ce au năluciri drăceşti şi îi iau drept sfinţi şi oameni plini
de har dumnezeiesc.

Nimeni nu putea rivaliza cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament; dar nu suporta Noul Testament;
nu-şi întemeia niciodată spusele pe Evanghelii sau pe Epistolele Apostolilor şi nu permitea nici unuia din
vizitatori să facă amintire de Noul Testament. Din cauza acestei orientări străine a învăţăturii sale, părinţii
de la Lavra Peşterilor din Kiev şi-au dat seama că el este înşelat de un diavol. Existau în acea vreme în
mănăstire, destui călugări sfinţi înzestraţi cu mari daruri spirituale. Prin rugăciunile lor l-au alungat pe
diavol şi Nichita a încetat să-l vadă. Părinţii l-au făcut pe Nichita să iasă din peştera sa şi i-au cerut să le
citeze un pasaj din Vechiul Testament; dar el a afirmat, sub prestare de jurământ, că n-a citit niciodată
aceste cărţi pe care înainte le ştia pe dinafară. S-a adeverit că nici nu mai ştia să citească, aşa a fost de
puternică impresia lăsată asupra lui de nălucirile diavoleşti; cu greu a reînvăţat să citească. Revenindu-şi
în sine, datorită rugăciunilor părinţilor, el şi-a recunoscut şi şi-a mărturisit păcatul; l-a regretat şi l-a plâns
cu lacrimi amare. Ajungând la o înaltă treaptă de sfinţenie a primit darul facerii de minuni printr-o viaţă
smerită, trăită în mijlocul fraţilor. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop al Novgorodului.

Experienţele foarte recente confirmă şi demonstrează cu evidenţă pe cele de demult. In vremea noastră la
fel, nălucirea – termen întrebuinţat în graiul ascetic pentru a desemna orbirea sufletească de care se leagă
o înşelare drăcească – este consecinţa inevitabilă a unei însingurări premature într-o singurătate sau într-o
nevoinţă ascetică practicată de unul singur, la chilie.

Pe când autorul acestor sfaturi ascetice era încă tânăr, prin anii 1824-l825, a vizitat mănăstirea Alexandru-
Nevski pentru a-l întreba despre gândurile sale pe un călugăr, părintele Ioanichie. Acesta se ocupa de
fabricarea lumânărilor pentru mănăstire, şi era ucenicul stareţilor Teodor şi Leonida. Pe vremea aceea
numeroşi laici care duceau o viaţă ascetică, veneau la acest părinte pentru a-i cere sfaturi duhovniceşti.
Un soldat din regimentul din Pavlovsk, cu numele Pavel, venea şi el la Ioanichie. Acesta era recent
20
convertit de la schisma vechilor credincioşi, la care el predicase înainte, pentru că era instruit. Chipul lui
Pavel răspândea bucurie. Dar cum era cuprins de un zel deosebit, a început o asceză corporală fără
măsură, nepotrivită cu misiunea sa, şi fără a înţelege suficient asceza lăuntrică. Intr-o noapte Pavel era în
rugăciune. Dintr-o dată o lumină a apărut aproape de icoane, asemănătoare cu strălucirea soarelui, şi, în
mijlocul luminii, un porumbel de un alb imaculat. O voce venea de la porumbel: “Primeşte-mă, eu sunt
Duhul Sfânt. Am venit să-mi fac din tine sălaşul meu”.

Pavel şi-a dat bucuros consimţământul. Porumbelul a intrat în el prin gură. Aşa cum era slăbit de post şi
priveghere, Pavel a simţit dintr-odată o puternică dorinţă trupească; a abandonat rugăciunea şi s-a dus la o
casă de toleranţă. El încerca să-şi satisfacă o patimă nepotolită. Şi-a făeut din casele de toleranţă reşedinţa
lui permanentă şi le frecventa cu frenezie pe toate prostituatele ce le putea găsi. In sfârşit, şi-a revenit în
sine. Intr-o scrisoare adresată ieromonahului Leonida, îi explica acestuia cum a fost păcălit de o arătare
drăcească şi la ce cădere l-a dus nălucirea. Scrisoarea lăsa să se înţeleagă la ce înălţime duhovnicească
ajunsese acest om înainte de cădere. Tânărul respectiv era atunci (1827-l828), slujitor în chilia
ieromonahului Leonida şi cu binecuvântarea stareţului a citit scrisoarea.

Ieromonahul Leonida a părăsit mănăstirea Alexandru Nevski în primăvara anului 1828 pentru a merge
mai întâi la mănăstirea Plohansk, apoi la Optina. Ucenicul său de chilie îl însoţea şi profitând de ocazie, a
vizitat câteva mănăstiri din eparhia Kaluga şi Orlov. Pe când vizita vestita sihăstrie din Bieloberega, era
cunoscut aici, marele ascet, rasoforul Serapion; într-adevăr el a văzut un înger pe când îşi citea ceasurile
în chilie. Nu numai laici, dar şi călugări – căci la noi în Rusia nevoinţa trupească este pe primul plan, în
timp ce asceza interioară este aproape necunoscută – îl ridicau în slăvi pe Serapion şi-l prezentau ca un
model de viaţă călugărească. îIn 1829, ca urmare a unei tulburări psihice, Serapion a fost transferat la
Optina pentru a fi pus sub ascultarea duhovnicească a ieromonahului Leonida.

In timpul convorbirii cu stareţul, i-a smuls o bună parte din barbă. Serapion, care a fost trimis la Optina
datorită reputaţiei sale de ascet, veni într-o noapte la superiorul mănăstirii, ieromonahul Antonie, şi l-a
anunţat că Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat şi i-a poruncit să-l ucidă pe Antonie, şi dimpreună cu el pe
ieromonahul Leonida, pe ieromonahul Gabriel şi pe proprietarul rural lelabovski, care se găsea atunci în
vizită la mănăstire. “Dar unde îţi este cuţitul?” – l-a întrebat Antonie cu înţelepciune şi sânge rece. “N-am
cuţit”, a răspuns omul căzut în năluciri. “Atunci cum de-ai venit să-mi tai gâtul fără cuţit?”, i-a răspuns
Antonie, reţinându-l în chilie. Apoi a trebuit să-l trimită într-un cămin de alienaţi unde şi-a sfârşit zilele.
Inaintea morţii, aşa se pare, Serapion şi-a revenit în sine şi a murit cu speranţa mântuirii.

Trebuie notat faptul că atunci când spiritul căzut caută să-i devină stăpân unui ascet creştin, nu acţionează
violent, ci încearcă să-l ducă la acceptarea nălucirii pe care i-o sugerează. Odată ajuns aici el îl ia în
stăpânire pe cel ce şi-a dat consimţământul. Vrând să descrie modul în care îngerul căzut îl atacă pe om,
proorocul David se exprimă foarte precis când zice: “pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca
să-l tragă la el” (Ps. 9, 29).

Fiind Dumnezeu, Sfântul Duh nu este supus nici unei constrângeri, el acţionează cu o libertate suverană.
Ca Dumnezeu El vine în momentul în care omul, umilit şi smerit, nu se aşteaptă. Dintr-odată El îi
schimbă felul de a gândi şi de a simţi. Prin intervenţia Sa îi cuprinde voinţa întreagă şi toate facultăţile
fară a-i lăsa posibilitatea să reflecteze la ce se întâmplă cu el.

“Când harul Sfântului Duh coboară asupra unui om, nu-i arată acestuia anumite lucruri obişnuite sau
sensibile, ci îl învaţă în taină ceea ce înainte nici nu şi-a închipuit. Atunci mintea este iniţiată tainic în
misterele ascunse şi sublime pe care, cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul omului nu poate să le vadă
şi mintea nu poate să le cuprindă… Până ce rămâne la măsura propriilor sale puteri şi nu este unită cu
Domnul, mintea omenească raţionează în limita capacităţilor sale. Dar atunci când este unită cu focul
dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, ea este în întregime pătrunsă de Lumina dumnezeiască, ea devine pe de-a
întregul lumină, ea se aprinde cu focul Sfântului Duh, ea se umple de cunoaşterea lui Dumnezeu. In acest
foc divin, ea nu poate gândi la sine, nici la cele înconjurătoare”. Aşa-i spunea Sfântul Maxim
Capsocalivitul Sfântului Grigorie Sinaitul.
21
Dimpotrivă, în cazul unei arătări drăceşti, omul are întotdeauna libertatea de a se pronunţa asupra lor, de a
le accepta sau de a le respinge. Se vede clar intenţia diavolului de a-i înşela pe sfinţii lui Dumnezeu.

Intr-o zi, pe când Pahomie cel Mare trăia în singurătate, departe de forfota mănăstirii, diavolul i-a apărut
într-o puternică lumină şi i-a zis: “Bucură-te Pahomie. Eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la un
prieten”. Sfântul a meditat şi a zis: “Venirea lui Hristos este întotdeauna însoţită de bucurie, frica lipseşte,
în acel moment dispar toate gândurile omeneşti; mintea se fixează în întregime asupra obiectului viziunii.
Dar eu, văzând ceea ce mi s-a arătat, sunt plin de tulburare şi de teamă; acesta nu-i Hristos, ci satan”.
După această reflectie, Sfântul i-a spus arătării cu hotărâre: “Pleacă de la mine, satano. Blestemat să fii şi
blestemate să fie arătările tale şi planurile tale viclene şi rele”. Diavolul a dispărut imediat umplând chilia
de un miros greu.

Omul care se găseşte la măsura înţelepciunii trupeşti şi care n-a câştigat o manieră spirituală de a înţelege
firea omenească căzută, nu se poate opri de la a-şi preţui într-o oarecare măsură lucrările sale şi a-şi
recunoaşte o oarecare valoare, chiar dacă vorbeşte sau se poartă aparent smerit. Adevărata umilinţă este
străină înţelepciunii trupeşti, ba este chiar imposibilă pentru aceasta; umilinţa este apanajul cunoaşterii
duhovniceşti. Sfântul Marcu Ascetul spune: “Cine nu se recunoaşte dator faţă de fiecare poruncă a lui
Hristos, citeşte legea dumnezeiască într-un chip trupesc neînţelegând cele ce spune, nici cele pentru care
dă adeverire (l Tim. l, 7); de aceea îşi închipuie că o pot împlini prin faptele lor”.

Reiese din cuvintele acestui Sfânt Părinte că cel ce-şi atribuie oarecari fapte bune se află în orbire
sufletească. Diavolul se foloseşte de această stare de orbire pentru a ne face să cădem în părere de sine, în
închipuire. Pentru îngerul căzut concepţia falsă şi orgolioasă a creştinului este o bună pradă; pe o
asemenea concepţie el îşi încopciază fără dificultate propria lui înşelare. Prin această amăgire el îl supune
pe om puterii sale şi-l aruncă în ceea ce se cheamă nălucire diavolească. Exemplele amintite mai înainte
arată că toţi cei ce s-au lăsat duşi în rătăcire se considerau vrednici de a vedea îngeri, altfel spus
atribuindu-şi o anumită valoare. Omul trupesc şi firesc nici nu poate judeca altfel. De aceea Sfinţii Părinţi
au spus în unanimitate că viaţa pustnicească îi pierde pe asceţii care nu sunt suficient formaţi
duhovniceşte şi care n-au experienţa harului.

Este folositor a vedea atitudinea lui Varsanufie cel Mare şi a însoţitorului său în asceză, Ioan Profetul (ei
erau închişi în mănăstirea avvei Serid) faţă de cei zăvorâţi şi de isihasm. Toţi fraţii mănăstirii acesteia, sau
cea mai mare parte dintre ei, erau povăţuiţi de învăţăturile acestor doi mari slujitori ai lui Dumnezeu plini
de Duh Sfânt. Chiar egumenul, avva Serid, pe care Varsanufie cel Mare îl numea fiul său, era călăuzit de
el. Serid îi slujea bătrânului sfânt care trăia în chilia sa fără a ieşi afară. Varsanufie nu primea pe nimeni,
cu excepţia lui Serid, şi prin intermediul acestuia dădea răspunsuri scrise altor fraţi. Povăţuiţi prin
sfaturile acestui om inspirat de Dumnezeu, fraţii din mănăstire făceau rapide şi mari progrese
duhovniceşti. Mulţi dintre ei deveneau capabili de a duce o viaţă zăvorâtă, spre care erau chemaţi de către
Dumnezeu care le cunoştea dinainte aptitudinea.

Astfel Varsanufie cel Mare i-a prezis hii Ioan de Beerşeba că Dumnezeu l-a hărăzit pentru singurătate.
După ce l-a pregătit pe acest călugăr printr-o viaţă după poruncile evanghelice, dusă în sânul comunităţii
călugăreşti şi în focul ascultării, la timpul voit de Dumnezeu a intrat în recluziune. Corespondenţa dintre
Varsanufie şi Ioan de Beerşeba ne arată că după intrarea în recluziune, Ioan a fost încercat de gânduri
pătimaşe. Alţi călugări care au cerut pemisiunea să trăiască în singurătate, au fost tulburaţi încă înainte de
gânduri pătimaşe; totuşi viaţa singuratică nu le-a fost interzisă.

Din contră, avva Dorotei care se distinge printr-o înţelepciune atât profană cât şi duhovnicească, şi prin
darul său de a-i conduce pe alţi călugări, şi care a făcut proba acestui dar spiritual, avea tendinţa de a le
interzice celor doi bătrâni purtători de duh însingurarea, în ciuda dorinţei lor arzătoare.

“Singurătatea, le spune el, îi dă omului prilej de mândrie atâta vreme cât el n-a devenit stăpân pe sine,
adică n-a ajuns la nepătimire. Numai atunci când omul şi-a luat asupra sa propria-i cruce este vorba de o
viaţă singuratică autentică. Aşadar, când tu vei avea milă pentru semenul tău, vei primi ajutor; dar dacă tu
22
te vei reţine de a-l compătimi sub motiv că vrei să te ridici spre ceea ce depăşeşte măsura ta, să şti că vei
pierde şi ce ai. Deci nu te întoarce nici spre interior, nici spre exterior, ci ţine-te la mijloc şi înţelege care
este voia Domnului, căci “zilele rele sunt” (Efes. 5, 16-l7).

Iată sensul cuvintelor mele: nu te hazarda retrăgându-te în singurătate, dar nu te neglija nici fiind
înconjurat de greutăţile lumii acesteia; iată calea de mijloc, lipsită de riscul căderii, în singurătate trebuie
să ai umilinţă, iar în mijlocul greutăţilor trebuie să fii atent cu tine însuţi şi să-ţi controlezi gândurile.
Toate acestea nu sunt doar pentru un timp. Fiecare trebuie, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să rabde ceea
ce i se întâmplă. Cu cât un om este mai smerit, cu atât face mai mare progres. Câtă vreme nu eşti
experimentat, rămâi în chilia ta şi vei scăpa de necazuri. Dacă înainte de vreme vei respinge toate
încercările, vrăjmaşul nu-ţi va da pace, ci te va tulbura, până ce te duce în situaţia să zici: “era mai bine
pentru mine de nu m-aş fi născut”.

Avva Dorotei, cunoscut ca şi sfânt în Biserica universală, este unul dintre marii scriitori ascetici. El a
vieţuit printre fraţii mănăstirii de obşte a lui avva Serid, iar după moartea învăţătorului său şi-a întemeiat
propria lui mânăstire, devenind egumen.

Sfântul Ioan Scărarul subliniază faptul că cei înclinaţi înspre mândrie sau înspre alte patimi sufleteşti, nu
trebuie în nici un caz să aleagă singurătatea, ci mai curând să rămână printre fraţi şi să se mântuiască prin
împlinirea poruncilor: căci orice fel de vieţuire, fie în pustie, fie în obşte, este plină de binecuvântare
atunci când este conformă cu voia lui Dumnezeu şi când ţinta este să-i fie plăcut Lui.

O însingurare prematură oferă teren prielnic nălucirilor diavoleşti; nu numai celor vizibile, ci şi celor
mentale sau morale, care nu se manifestă în exterior şi care sunt mult mai periculoase decât primele, căci
se tămăduiesc greu şi adesea nu te poţi îngriji de ele. Acest fel de năluciri care se întemeiază pe mândrie
sunt numite de către Sfinţii Părinţi părere de sine. Datorită lor un ascet poate avea o falsă părere despre
realitatea spirituală şi chiar despre el. Datorită afinităţii şi interacţiunii ce există între minte şi inimă, şi
între inimă şi minte, o concepţie şi o contemplaţie falsă este însoţită totdeauna de simţirile suave, dar
mincinoase, ale inimii. Acestea se nasc din lucrarea conjugată a unei fine senzualităţi şi a unei subtile
mândrii. Cei atinşi de această formă de nălucire ajung propovăduitorii unei învăţături ascetice greşite şi
uneori sunt chiar iniţiatorii de erezii pierzându-se pe ei şi pe cei ce-i urmează.

In cel de-al cincizecişicincelea „Discurs”, Sfântul Isaac Sirul relatează cum un adevărat Malpas care
ducea în singurătate o viaţă ascetică foarte strictă, pe punctul de a atinge o stare duhovnicească elevată, a
căzut în mândrie şi în nălucire drăcească, devenind întemeietorul şi conducătorul sectei Messalienilor.

Multe cărţi s-au scris în starea de nălucire numită “părerea de sine”. Când sunt citite, se întrevede în ele
prezenţa unei fine senzualităţi şi o subtilă mândrie care produce, asupra oamenilor orbiţi spiritual şi plini
de patimi, o desfătare pe care el o consideră pregustare a harului Sfântului Duh. Nu înţeleg, nenorociţii, că
ei se desfătează de mirosul subtil al patimilor ce trăiesc în ei, luându-l în orbirea lor sufletească drept
parfum al harului. Ei nu-şi dau seama că numai sfinţii sunt în stare să guste o bucurie cu adevărat
duhovnicească si că bucuria duhovnicească trebuie să fie precedată de pocăinţa şi curăţirea de patimi, că
păcătosul nu este în stare să perceapă o bucurie spirituală, că trebuie să te recunoşti nevrednic de o
asemenea bucurie, să o respingi dacă începe să te cuprindă, să o refuzi ca şi cum nu ţi-ar conveni, ca o
orbire evidentă şi fatală, ca o subtilă mişcare a vanităţii, mândriei şi voluptăţii.

In vremea noastră şi în ţara noastră, viaţa pustnicească într-un loc pustiu poate fi socotită de-a dreptul
imposibilă şi zăvorârea ca foarte dificilă, mai periculoasă şi impracticabilă decât în oricare altă vreme. In
toate acestea noi trebuie să recunoaştem voia lui Dumnezeu şi să I ne supunem. Dacă vrei să fii un isihast
plăcut lui Dumnezeu să iubeşti liniştea şi, din toată puterea, obişnuieşte-te cu ea.

Nu-ţi permite vorbe deşarte nici în biserică, nici în trapeză, nici în chilie; nu-ţi permite să ieşi din
mănăstire, decât în caz de extremă necesitate şi pentru scurt timp.

23
Nu-ţi permite să faci cunoştinţă, mai ales apropiată, cu alte persoane, nici în mănăstire, nici în afara ei;
nu-ţi permite să fii familiar cu oamenii şi fugi de distracţiile vătămătoare. Consideră-te ca un pelerin
străin, atât în mănăstire cât şi în întreaga viaţă şi atunci vei deveni un isihast, un pustnic, un anahoret
plăcut în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu va vedea că tu eşti în stare să trăieşti în pustie sau
zăvorât, El te va conduce pe căile inefabile ale judecăţii Sale, spre linişte şi singurătate, cum a făcut cu
Sfântul Serafim de Sarov, sau îţi va rândui o recluziune, cum a făcut fericitul Gheorghe zăvorâtul în
mănăstirea Zadonsk.

NOTA

Recent, într-un cămin de alienaţi mintali din Moscova, se afla un fel de profet spre care alergau mulţimi
de curioşi. Numele lui era Ivan lacovlevici. Nişte locuitori din Moscova care erau în vizită la un călugăr
ce trăia în singurătate, făceau cu admiraţie elogiul profetului lor. Ei spuneau că s-au convins, prin propria
lor experienţă, că omul era văzător cu duhul. Ei l-au întrebat, într-adevăr, despre o rudă a lor care se găsea
la muncă silnică în Nertcinsk. Timp de un ceas Ivan lacovlevici n-a răspuns nimic. La insistenţa de a le da
un răspuns, el i-a întrebat: “E departe până la Nertcinsk?” Ei i-au răspuns: “Mai mult de 6000 de
kilometri”. “Atunci e nevoie de timp pentru a merge acolo”, a replicat profetul, în final le-a spus că
gambele ocnaşului sunt toate jupuite. După o vreme, cel ce s-a interesat de ruda sa, a primit o scrisoare de
la Nertcinsk în care erau descrise condiţiile deosebite de grele de viaţă; menţiona că gleznele îi sunt pline
de sânge din pricina lanţurilor pe care le purta. “Vă daţi seama că Ivan lacovlevici este văzător cu
duhul!”, spuse moscovitul sfârşindu-şi povestirea. Călugărul a răspuns: “Nu-i nici o vedere cu duhul în
această afacere, ci o evidentă intervenţie a duhurilor căzute. Sfântul Duh n-are nevoie de timp!

El descoperă imediat lucrurile tăinuite atât de pe pământ cât şi din cer. Ivan lacovlevici a trimis de la
Moscova la Nertcinsk un diavol care se afla lângă el şi care i-a adus o informaţie banală şi pur materială,
dar care a flatat vanitatea profetului şi curiozitatea oamenilor care l-au întrebat. Sfântul Duh vesteşte
întotdeauna lucruri duhovniceşti, de o reală necesitate şi având legătură cu mântuirea sufletului. Spiritul
căzut, dimpotrivă, vesteşte întotdeauna bucurii trupeşti, căci după cădere el se târăşte în patimi păcătoase
şi lucruri materiale”.

Ca exemplu de felul în care se manifestă clarviziunea venită de la Dumnezeu, vă redăm un episod

remarcabil luat din istoria Bisericii, în povestirea despre fuga sa din faţa lui Iulian Apostatul, făcută către
episcopul Ammona, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, relatează: “în acea vreme, eu
am văzut pe marii bărbaţi ai lui Dumnezeu: Teodor, superiorul călugărilor din Tebaida, şi Pammon, avva
călugărilor care trăiau în împrejurimile Antinoiei. Având intenţia de a mă ascunde aproape de Teodor, m-
am urcat în barca lui care era închisă din toate părţile. Pammon ne însoţea respectuos. Vântul nu era
favorabil; cu inima strânsă mă rugam. Călugării lui Teodor au coborât pe ţărm şi încercau să tragă barca.
Avva Pammon văzându-mi supărarea, mă consola.

Eu i-am răspuns: „Crede-mă, inima mea n-are atâta curaj în timp de pace ca în timp de persecuţii. Căci în
suferinţele pentru Hristos şi întărit de harul Său, eu nădăjduiesc să primesc o milă mai îmbelşugată, chiar
dacă ar trebui să mor.” N-am terminat de vorbit până când Teodor şi-a ridicat surâzând privirea spre avva
Pammon. Pammon, de asemenea, îl privea surâzând. Eu le-am zis: „De ce surâdeţi la cuvintele mele? Mă
acuzaţi de laşitate?” Inturnându-se spre Pammon, Teodor a zis: „Spune-i patriarhului motivul zâmbetului
nostru.” Pammon i-a zis: „Tu trebuie să faci lucrul acesta.” Atunci Teodor zice: „In acest moment Iulian
pe dreptate este ucis în Persia, aşa cum a prezis Dumnezeu despre el: omul cel trufaş nu va rămâne cu
viaţă (Avacum 2, 5). Un împărat creştin, om remarcabil, se va urca pe tronul său, dar viaţa lui va fi scurtă.
Iată de ce nu te mai obosi să mergi la Tebaida, ci du-te tainic în întâmpinarea noului împărat, îl vei întâlni
pe cale, te va primi cu bunăvoinţă, şi te vei întoarce în biserica ta, dar pe el Dumnezeu îl va lua în curând
din această viaţă.” Totul s-a petrecut cum a prezis el”.

24
Capitolul XII.
XII. O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN

Ceea ce am spus referitor la pustnicie şi la recluziune trebuie să spunem şi referitor la ascultarea faţă de
un bătrân, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu este dată şi vremii
noastre.

Sfântul Ioan Cassian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi
dădea naştere la roade spirituale uimitoare, “afirmau că este bine să fii direcţionat spiritual şi dirijat de cei
ce sunt cu adevărat înţelepţi şi ei precizează că acest lucru este un mare har al Sfântului Duh”.

Condiţia esenţială pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl pnevmatofor care este în stare,
prin voia Sfântului Duh, să corecteze voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi dimpreună cu
această voie căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate
patimile. Este evident că voinţa căzută, care se poate redresa cu succes prin voia Duhului Sfânt, nu poate
fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.

“Dacă tu vrei să renunţi la lume”, zice Sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său, “şi să
înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fară experienţă sau robit de patimi, ca nu
cumva să deprinzi de la el în locul vieţii evanghelice o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni
este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor produce cu siguranţă roade rele. Orice om orb
care vrea să-i călăuzească pe alţii este un impostor şi îi aruncă pe cei ce-I urmează în prăpastia pierzării
după cuvântul Domnului: “dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă ” Matei 15, 14).”

Intr-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască
după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă: “desigur, trebuie să procedeze astfel, cel ce ştie că
părintele său duhovnicesc este în comuniune cu Duhul Sfânt, că nu va spune nimic împotriva voii lui
Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului său,
ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului; altfel se va afla în penibila situaţie a celor
ce ascultă de oameni şi nu de Dumnezeu”. In acest sens Apostolul porunceşte: “Nu vă faceţi robi
oamenilor” (l Cor. 7, 23). El le cere slujitorilor să-şi împlinească sarcina într-un chip duhovnicesc, “nu ca
cei ce caută să placă oamenilor”, ci în calitate de “slugi ale lui Hristos, făcând din suflet voia lui
Dumnezeu” (Efes. 6, 6) în slujbele exterioare rânduite pentru oameni. “Căci acum, zice Apostolul, caut să
înduplec oamenii sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi
rob al lui Hristos” (Gal. l, 10). “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi – (fie unui om cu
înţelepciune trupească, fie lui Dumnezeu) sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre
moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16). Ascultarea îl formează pe cel ascultător după
imaginea celui ce-l povăţuieşte: “Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi
negri” (Facere 30, 39).

Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor spirituale,
trebuie să înţeleagă că intenţiile lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti,
ascultarea, sunt false. Se ştie clar: felul lor de a gândi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sunt decât orbire şi
nălucire drăcească care nu vor întârzia să producă fructe de aceeaşi natură în cel pe care-l conduc.

Pretenţia lor exagerată nu va putea trece nedescoperită decât o oarecare vreme, pentru începătorul
neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă cu lectura
cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mântui. Mai devreme sau mai târziu, această impostură va fi
descoperită cu putere, ducând la o ruptură foarte penibilă şi la relaţii neplăcute între bătrân şi ucenic, şi le
va provoca şi unuia şi altuia serioase tulburări psihice.

25
Este teribil să ai asupra ta, din îngâmfare şi din proprie iniţiativă, obligaţii pe care nu le poţi îndeplini
decât cu mandat de la Sfântul Duh şi cu ajutorul Său; este teribil să te prezinţi ca un purtător de Duh Sfânt
până când legăturile cu satan nu sunt încă rupte şi până când eşti întinat de el. O asemenea comedie şi
ipocrizie sunt înspăimântătoare. Ele sunt dezastruoase atât pentru tine însuţi, cât şi pentru semenul tău.
Sunt o crimă şi o blasfemie faţă de Dumnezeu.

Este de prisos să cităm exemplul Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrân fără experienţă, Carion, tatăl
său după trup, a atins perfecţiunea monahală, sau a Sfântului Accaciu care şi-a câştigat mântuirea pe
lângă un bătrân care şi-a condus ucenicul fără de vreme în mormânt, bătându-l cu bastonul cu o cruzime
inumană.

Amândoi erau, cu siguranţă, supuşi unor bătrâni incompetenţi, dar erau conduşi de învăţăturile Părinţilor
purtători de duh, cât şi de exemplele deosebit de edificatoare ce le aveau sub ochii lor; din această cauză
au putut face o ascultare formală de bătrânii lor. Aceste cazuri sunt în afara rânduielii comune şi a regulei
generale. “Felul de a lucra al Providenţei, spune Sfântul Isaac Sirul, este total diferit de ordinea comună
omenească, în ce te priveşte pe tine, ţine-te de ordinea comună”.

Poate ni se va răspunde: “credinţa novicelui poate suplini lipsurile bătrânului”. Acest lucru nu este
adevărat. Doar încrederea în adevăr te salvează; alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti
duce la ruină, după învăţătura Apostolului. “N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de
aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, zice el referitor la cei se pierd
de bună voie. “Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna ” (2 Ies. 2, 10-
l2). “După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar
aceştia s-au vindecat de orbirea lor. Minciuna şi ipocrizia n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului
întrupat, pentru a-şi justifica conduita criminală prin care îl pierd pe aproapele lor.

Sunt cazuri – dar foarte rare – în care credinţa, prin purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, a putut
lucra prin intermediul păcătoşilor şi chiar să ducă la mântuirea lor. In Egipt, Flavian, şeful unei bande de
tâlhari, avea intenţia de a jefui o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina
monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfânt părinte, l-au dus la biserică şi i-au
cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Impotriva voinţei, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o.
Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută.
Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit
imediat. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfântă acestui călugăr străin, şi au făcut cunoscută
noua minune ce a avut loc. Harul lui Dumnezeu s-a coborât asupra şefului tâlharilor, acesta a făcut
pocăinţă, şi din şef de bandă de tâlhari a devenit călugăr făcător de minuni.

In „Viaţa Sfântului Teodor”, episcopul Edesei, citim că o desfrânată, obligată de Adera, tovarăşa sa
disperată, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise, şi mortul a înviat la rugăciunile prostituatei. Uimită de
acest lucru, desfrânata s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi printr-o viaţă de asceză
a ajuns la sfinţenie.

Exemplele de acest fel sunt excepţii. Meditând la aceste întâmplări, ne minunăm cât de nepătrunse sunt
judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua
aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi Domnul ne-a dat Legea lui Dumnezeu, adică
Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Pavel declară categoric: “Fraţilor, vă poruncim în
numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după
predania pe care aţi primit-o de la noi!” (2 Ţes. 3, 6). Prin predanie înţelegem tradiţia ascetică şi morală a
Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în scrierile sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrân, dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet;
aceasta presupune, evident, că bătrânul în cauză încalcă tradiţia morală a Bisericii. Este cu totul altceva, şi
nu-i păgubitor pentru suflet, când eşti tulburat doar de gânduri: gândurile ce ne tulbură sunt în mod sigur

26
de origine drăcească. Nu trebuie să le cedezi. Dracii sunt în mod sigur prezenţi acolo unde noi ne folosim
duhovniceşte, încercând să ne tulbure.

Ascultarea mănăstirească aşa cum era practicată de către călugării de odinioară este o taină duhovnicească
înaltă. Nouă ne este imposibil de a o imita în întregime. O putem doar contempla cu veneraţie şi prudenţă
şi să ni-o asumăm în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune salutară dacă, citind
vieţile şi rânduielile părinţilor din vechime – ascultarea fiind la fel de uimitoare ca a ucenicilor – vom
constata în vremea noastră un declin general al creştinismului. Va trebui să recunoaştem că nu suntem în
stare să moştenim în întregime practicile Părinţilor. Dar este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu şi o
mare fericire să ne putem hrăni cu fărâmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărâmituri nu
constituie o hrană suficientă, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un sentiment de frustare şi de foame, să ne
scape de moartea spirituală.

Capitolul XIII.
XIII. VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

Prin “fărâmituri” noi am înţeles în capitolul anterior viaţa duhovnicească aşa cum ea este îngăduită de
Providenţa divină în vremea noastră. Ea este întemeiată pe principiile primite, în lucrarea de mântuire, din
Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi şi poveţe
primite de la părinţii şi fraţii contemporani. De bună seamă este vorba de ascultarea călugărilor de
altădată, dar sub o formă diferită, adaptată slăbiciunii noastre, care mai întâi de toate este de natură
spirituală, în vremurile străvechi dascălii purtători de Duh transmiteau ucenicilor lor, de-a dreptul, sub
înrâurirea voii lui Dumnezeu, ceea ce le permitea să progreseze rapid. Astăzi călugării trebuie să caute ei
înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi sunt, în consecinţă, adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor
prelungite; de aceea progresele lor nu sunt rapide. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi
trebuie să ne supunem ei şi să o respectăm cu mulţumire.

Viaţa noastră mănăstirească actuală, dusă în lumina Scripturilor şi sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri,
este întărită prin exemplul iniţiatorului monahismului, Sfântul Antonie cel Mare. El nu era legat de un
bătrân printr-o ascultare strictă, în timpul primelor sale însingurări, el trăia izolat şi-şi căuta învăţătura în
Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat abstinenţa; de la altul blândeţea, răbdarea
şi umilinţa; de la un al treilea o strictă veghere asupra lui însuşi şi o linişte interioară. El se străduia să-şi
însuşească practica fiecărui monah, fiind, în măsura posibilului, ascultător faţă de toţi, smerindu-se în faţa
tuturor şi rugându-se lui Dumnezeu neîncetat.

Aşa fă şi tu, novice fiind. Fii ascultător faţă de superior şi faţă de celelalte autorităţi din mănăstire, fără
făţărnicie şi servilism; încearcă o ascultare liberă de orice linguşire şi adulare: fii ascultător prin dragostea
de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii când ei îţi cer lucruri care nu sunt
potrivnice Legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar
în nici un caz să nu ascultaţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza fermităţii şi refuzului
de a plăcea oamenilor.

Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în virtuţi şi înţelepciune; dar nu primi sfaturile lor decât cu o
extremă prudenţă şi circumspecţie. Nu te entuziasma de un sfat lăsându-te condus de prima impresie. Din
cauza firii tale pasionale şi orbirii tale, un sfat vătămător şi inspirat de o patimă îţi poate plăcea datorită
ignoranţei şi lipsei de experienţă, şi pentru faptul că el corespunde unei patimi ascunse în sinea ta. Cu
lacrimi şi suspine cere-i lui Dumnezeu să nu-ţi îngăduie să aluneci de la voia Sa sfântă pentru a urma o
voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-
ţi gândurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mândri şi închipuiţi le place să înveţe şi
să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor.

27
Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe ireparabile prin sfaturile lor absurde, chiar dacă un
debutant fără experienţă le acceptă cu încredere oarbă, cu entuziasmul trupului şi sângelui. Ei doresc
succese, oricare ar fi natura acestor succese, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe începători
şi să şi-i supună moral loruşi. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori,
stareţi, dascăli cu darul discernământului. Au nevoie să-şi hrănească mândria nesătulă, orgoliul.
Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar în mod special astăzi: “Măntuieşte-mă, Doamne, că
a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către
aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit” (Ps. 11, l-2).

O cuvântare falsă şi făţarnică este în acelaşi timp rea şi nefastă. Pentru a te feri de o asemenea atitudine
este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire. “Cercetează Sfânta Scriptură, zice Sfântul
Simeon Noul Teolog, şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în mod deosebit ale celor ce s-au preocupat de viaţa
ascetică, şi comparând învăţătura lor cu poveţele şi conduita dascălului tău vei putea vedea ca într-o
oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui sunt în acord cu Sfânta Scriptură, tu le poţi primi şi
păstra în suflet, dar dacă ele sunt false şi rele tu trebuie să le respingi ca să nu cazi în greşală. Căci trebuie
să ştii că sunt numeroşi impostorii şi dascălii mincinoşi care au apărut în zilele noastre”.

Sfântul Simeon trăia în veacul al zecelea după Hristos; încă în vremea aceea se ridica în Sfânta Biserică
glasul unui drept care deplângea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de
învăţători mincinoşi.

Cu trecerea veacurilor învăţătorii competenţi ai monahismului au devenit din ce în ce mai rari. Sfinţii
Părinţi tind progresiv să recomande ca povăţuitor Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Sfântul Nil Sorski
făcând aluzie la părinţii ce au trăit înaintea lui scrie: “nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl
singur, care să-ţi poată sluji de ghid pentru această lucrare minunată. Poate fi numit singur cel ale cărei
fapte şi idei sunt conforme cu Sfânta Scriptură, şi care au dobândit discernământul spiritual. Dar atunci, în
consens cu ceea ce zic Sfinţii Părinţi, este extrem de dificil să găseşti un adevărat povăţuitor care poate să
te înveţe aceste lucruri. Dar acum, când numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată
sârguinţa. In acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii
Sfintei Scripturi, ascultând de Domnul însuşi care ne zice: “cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele
aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39). “Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră”
(Romani 15, 4).

Sfântul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde
s-a consacrat rugăciunii într-o singurătate profundă. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să
asculte cu câtă umilinţă şi discreţie vorbeşte Sfântul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. “Nimeni nu
trebuie, din neglijenţă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea
sa; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul Iui Dumnezeu, pentru că altfel făcând va încălca
poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi
cuvintele Sfinţilor părinţi sunt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetându-le fără
osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai precis, nu suntem noi cei ce
învăţăm, căci nu suntem vrednici de a face acest lucru, ci sunt Sfinţii Părinţi care-l fac plecând de la
Sfânta Scriptură”.

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este “în
mod absolut salutar şi pentru dascăl, şi pentru ucenic. El este expresia exactă a unui progres spiritual
echilibrat. El implică refuzul prezumţiilor, aroganţei şi temerarei nebunii în care cad cei ce caută să-i
imite formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care aceia l-au
primit. Ceea ce la Părinţi era expresia unei prezenţe îmbelşugate a Sfântului Duh, vădeşte la aceşti
imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o ignoranţă profundă, orbire, mândrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi preaiubiţi, să vestim Cuvântul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia posibilă,
recunoscându-ne pe noi înşine vrednici de această misiune şi ferindu-ne de mândria care-i atacă violent pe
oamenii supuşi patimilor, atunci când aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gândiţi-vă la aceasta: că vom da
28
răspuns pentru orice cuvânt nefolositor ce ne iese din gură (Mt. 12,36); va fi teribil să dăm socoteală de
Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit cu mândrie şi din motiv de slavă deşartă! “Pierde-va Domnul toate
buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: cu limba noastră ne vom mări, căci
buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?” (Ps. 11,3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de
ameninţarea lui Dumnezeu. Să spunem un cuvânt ziditor când este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte
învăţători, ci ca oamenii care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de
învăţătura dată de către Dumnezeu în Cuvântul său preasfânt.

“După darul pe care l-a primit fiecare, zice Sfântul Apostol Petru, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor, ca
nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să
fie ca ale lui Dumnezeu; temându-se şi respectându-L pe Dumnezeu, nu impunându-şi propriile idei; dacă
slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să
Se slăvească prin lisus Hristos” (l Petru 4, 10-11).

Cine acţionează în numele său propriu, acţionează pentru propria sa glorie. El se oferă pe sine şi pe cei ce
îl ascultă ca jertfă lui Satan. Cine acţionează în numele Domnului, acţionează pentru mărirea lui
Dumnezeu; el îşi câştigă mântuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor.
Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negândite, nefondate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe o
înţelegere spirituală a acestui Cuvânt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria ignoranţă decât să răspândeşti
o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de un mare dezastru; a-l transforma pe un slujitor al lui
Dumnezeu (un începător credul) în slugă a oamenilor (l Cor. 7, 27), determinându-l să împlinească voia
căzută a unui om în locul voii preasfinte a lui Dumnezeu.

Simpla relaţie între cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte, este cu totul alta decât raportul dintre un
bătrân şi un novice care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un
simplu sfat nu implică împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi asumă nici
o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa
iniţiativă, ci la cererea insistentă a celui ce îl cere. La fel, cel ce a primit un sfat nu este legat de el; el are
libertatea de a aprecia şi a decide dacă urmează sau nu sfatul primit. Este clar că alternativa sfaturilor,
care corespund întru totul Sfintei Scripturi, corespunde nevoilor vremurilor noastre de decadenţă.

Să subliniem faptul că Părinţii interzic să dai sfaturi altora din proprie iniţiativă, fără a fi solicitat de ei: a
lua iniţiativa de a da sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate spirituală, ceea ce
este probă evidentă de orgoliu şi orbire. Sigur că acest lucru nu se referă la superiori, nici la cei cu
responsabilitatea de a învăţa tot timpul, fiind necesar ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost
încredinţaţi, fără a fi solicitaţi (2 Tim. 4,2). Dar dacă ei vizitează alte mănăstiri, trebuie să urmeze sfatul
dat de Sfântul Macarie al Alexandriei Sfântului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie de
felul de a învăţa şi judeca pe fraţi. Avva Macarie i-a răspuns: “Invaţă-i şi judecă-i pe cei ce îţi sunt supuşi,
dar nu-i judeca pe cei dinafară”. Toţi superiorii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă
să păstreze acest sfat.

Capitolul XIV.
XIV. SCOPUL VIEŢII CĂLUGĂREŞTI ESTE ACELA DE A CERCETA VOIA LUI DUMNEZEU, A ŞI-O
ÎNSUŞI ŞI A I SE SUPUNE

Viaţa monahală constă esenţial în a ne tămădui voinţa noastră coruptă, a o uni cu voia lui Dumnezeu şi a
o sfinţi prin această unire. In starea noastră de cădere, voinţa noastră se opune voii lui Dumnezeu. Din
cauza orbirii sale şi a stării sale de ostilitate faţă de Dumnezeu, ea se străduieşte constant să reziste voii
Lui. Până ce eforturile ei vor reuşi, ea îl determină pe om să fie iritabil, nemulţumit, tulburat, trist,
plictisit, cârtitor, hulitor şi disperat. A renunţa la voia proprie pentru a urma voii lui Dumnezeu înseamnă

29
a renunţa la tine însuţi. Lucrul acesta ni l-a poruncit Mântuitorul şi constituie o condiţie indispensabilă
pentru mântuire şi pentru desăvârşirea creştină; această condiţie este atât de necesară încât dacă ea nu este
împlinită, mântuirea este imposibilă şi, cu atât mai mult, desăvârşirea creştină. “Doamne, întru voia Ta,
dat-ai frumuseţii mele putere”, zice proorocul (Ps. 29, 7).

Pentru a împlini voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să o cunoşti. Numai prin această cunoaştere se
poate renunţa la voia proprie coruptă şi o poţi tămădui prin voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este o
taină divină. “Cele ale lui Dumnezeu, zice apostolul, nimeni nu le-a cunoscut decât Duhul lui Dumnezeu
” (l Cor. 22, 11). La fel comunicarea voii lui Dumnezeu oamenilor nu se poate realiza decât prin
intermediul Revelaţiei divine. Inspirat, David se ruga: “învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul
meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii” (Ps. 142, 10). “Deschide ochii mei şi
voi cunoaşte minunile din legea Ta” (Ps. 118, 18). “Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” (Ps. 118,
19). Voia lui Dumnezeu i se descoperă omului în legea dumnezeiască. Dar ea ni s-a descoperit mai ales,
cu o deosebită precizie şi în detaliu, prin Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Ca şi cunoştinţă supremă, ea
este receptată prin credinţă. “Pentru că M-am coborât din cer, zice Domnul, nu ca să fac voia Mea, ci voia
Celui care M-a trimis. Şi aceasta este voia Celui care M-a trimis, ca din tot ce Mi-a dat să nu pierd, ci să-l
înviez în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 38-40). “Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine,
ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este
viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50).

Studierea voii lui Dumnezeu este o sarcină plină de bucurie, plină de mângâiere duhovnicească. Dar, în
acelaşi timp, această sarcină este legată şi de mari supărări, de încercări şi de ispite; ea este nedespărţită
de renunţarea la tine însuţi, de mortificarea firii căzute, de pierderea mântuitoare a sufletului nostru. Ea
implică răstignirea omului nostru vechi (Cr. Gal. 5,”f24; Col. 3, 9-l0). Ea cere să reduci la tăcere, să calci
în picioare şi să distrugi orice înţelepciune trupească. “Să vă schimbaţi, zice apostolul, prin înnoirea
minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2).

Fiul lui Dumnezeu a descoperit voia lui Dumnezeu oamenilor într-o formă atât de categorică, şi a legat
această descoperire de consecinţe atât de importante, încât Sfânta Scriptură îl numeşte “Descoperitorul lui
Dumnezeu” (Cr. Ioan l, 18). Cu alte cuvinte, el a dăruit omenirii descoperirea lui Dumnezeu cea mai
completă pe care ea era în măsură să le primească; capabilă nu prin ea însăşi, ci prin acţiunea fecundă a
harului divin. Acest înţeles îl au cuvintele Domnului: “Arătat-am numele Tău oamenilor (Ioan 17, 6). Şi
le-am făcut cunoscut Nnmele Tău şi-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu
în ei” (Ioan 17, 26). Arătarea numelui Celui ce este mai presus de tot numele constituie cunoaşterea cea
mai perfectă a Celui ce este mai presus de toată cunoaşterea. Cunoaşterea supremă ce rezultă din sfinţirea
omului prin voia divină conduce la dragostea dumnezeiască, la unirea omului cu Dumnezeu.

Cu siguranţă poruncile Evangheliei ne învaţă să acţionăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu; pe de altă
parte ne arată cum să reacţionăm faţă de o solicitare care vine din exterior. Este mai dificil de învăţat
respectarea poruncilor dintr-a doua categorie, decât din prima; dar noi nu vom înţelege bine cum trebuie
să acţionăm decât atunci când vom învăţa să reacţionăm corect la solicitările exterioare. De aceea este
indispensabil să te convingi că Dumnezeu conduce destinul lumii şi soarta fiecărui om; apoi experienţele
vieţii nu vor întârzia să confirme această învăţătură a Evangheliei.

Când este primită cu credinţă această învăţătură, decurge din ea smerita supunere faţă de Dumnezeu;
neliniştea ne părăseşte, sufletul află pace şi curaj. Cel ce primeşte deci în acest fel învăţătura Evangheliei
“va lua pavăza credinţei cu care va putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6,
16). Sfinţii Părinţi numesc această credinţă lucrătoare, pentru a o distinge de credinţa teoretică. Ea îşi face
apariţia în om datorită împlinirii poruncilor Evangheliei; ea creşte pe măsura respectării acestora, dar ea
scade şi dispare când sunt neglijate. La un moment dat, această credinţă este transformată de har într-o
credinţă vie care-l umple pe creştin de o forţă spirituală. Cu ajutorul acestei credinţe sfinţii lui Dumnezeu
“au biruit împărăţii, au facut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor. Au stins puterea

30
focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors
taberele vrăjmaşilor pe fugă” (Evrei 11, 33 – 34).

Neapărat este trebuincioasă o atitudine de profundă reverenţă faţă de judecăţile nepătrunse a lui
Dumnezeu care se manifestă în toate evenimentele ce au loc cu îngăduinţa Sa, atât cele particulare cât şi
cele generale, atât cele colective cât şi cele personale şi duhovniceşti. “Smeriţi-vă, spune Sfântul Petru,
sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (l Petru 5,6). Noi trebuie să ne
smerim urmând exemplul celebru ce ni-l oferă Sfânta Scriptură în rugăciunea celor trei tineri care au fost
supuşi la o grea încercare în Babilon din cauza fidelităţii lor faţă de Dumnezeu, şi care au recunoscut în
tot ceea ce li s-a întâmplat cu îngăduinţa Lui, manifestarea judecăţii Lui celei drepte. (Cf. Dan. 3, 24-45).

“Smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), ne avertizează Mântuitorul. Prezicând grelele încercări care se
vor abate asupra celor ce vor crede în El şi asupra omenirii întregi, El zice: “luaţi seama să nu vă speriaţi,
căci trebuie să fie toate” (Matei 24, 6). Dacă lucrurile stau aşa, noi nu vom avea nici dreptul, nici
posibilitatea, de a spune sau de a gândi ceva împotriva hotărârilor pe care le-a dat Dumnezeu în bunătatea
Sa, înţelepciunea Sa fiind atotputernică. “Şi veţi fi daţi şi de părinţi, zice Domnul, şi de fraţi şi de rudenii
şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi, pentru numele Meu (Luca 21,16-l7). “Celui
care vă va ucide i se va parea că aduce închinare lui Dumnezeu “.”In lume necazuri veţi avea, dar
îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 2 şi 33).

După ce a înfăţişat precis care va fi soarta adevăraţilor creştini în timpul vieţii pământeşti – soarta pe care
Dumnezeu le-a prezis-o – Domnul adaugă: “Şi păr din capul vostru nu va pieri” (Luca 21, 18). Aceasta
vrea să spună: Dumnezeu vă va purta atent de grijă; el va veghea fără încetare asupra voastră, păzindu-vă
cu mâna Lui atotputernică. Iată de ce oricare ar fi suferinţele care vă încearcă, acestea nu vin decât cu
îngăduinţa Lui, după voinţa Lui sfântă şi pentru mântuirea noastră.

Domnul nostru concluzionează, dând învăţături ucenicilor săi referitor la frământările care le suportă pe
pământ, printr-o poruncă precisă şi categorică: “prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”
(Luca 21, 19). Recunoaşteţi şi mărturisiţi că Dumnezeu este stăpânul lumii; cu respect şi râvnă supuneţi-
vă şi lăsaţi-vă în voia Lui. Prin această recunoaştere, prin această supunere va creşte în sufletele voastre
sfânta răbdare. Ea poate fi recunoscută după pacea pe care o aduce în suflet. Tot cuvântul potrivnic
poruncilor lui Dumnezeu se va opri pe buze, tot gândul se va reduce la tăcere în faţa majestăţii voii lui
Dumnezeu, cum spune sfântul Luca şi însoţitorii săi: “ne-am liniştit zicând: facă-se voia Domnului”
(F.Ap. 21, 14).

Trebuie să se ştie că tot gândul care are tendinţă să critice judecăţile lui Dumnezeu, şi să li se
împotrivească, vine de la Satan şi trebuie respins. Până când el se opune lui Dumnezeu, ori de la cine ar
veni, trebuie respins. Domnul nostru ne-a dat un exemplu de asemenea respingere. Atunci când El vestea
ucenicilor patimile Sale care se apropiau şi moartea Sa înfricoşătoare, apostolul Petru, indignat de o
compasiune proprie omului vechi, “a început să-L dojenească zicăndu-l: Fie-ţi milă de Tine, să nu Ti se
întâmple Ţie aceasta”. Domnul i-a răspuns dezvăluind originea acestui gând: “Mergi înapoia Mea, satano!
Sminteală îmi eşti; că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 22-23).

De ce mintea noastră se răzvrăteşte împotriva judecăţilor lui Dumnezeu şi îngăduinţelor Sale? Pentru că
noi nu-L cinstim pe Dumnezeu ca Dumnezeu; pentru că noi nu ne supunem lui Dumnezeu ca lui
Dumnezeu; pentru că în prezenţa lui Dumnezeu nu stăm pe locul ce ni se cuvine; din pricina mândriei
noastre, a orbirii noastre, noi n-am înfrânt şi n-arn înlăturat voinţa noastră căzută, deviată şi coruptă.
“Atunci nu mă voi ruşina când voi căuta spre toate poruncile Tale. Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii,
ca să învăţ judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 6-7) “Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, şi pe Tine Te-
am aşteptat toată ziua” (ps. 24, 5), răbdând cu inimă bună de-a lungul vieţii mele pământene toate
încercările pe care ai binevoit să le trimiţi pentru mântuirea mea.

Iată cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul darul dreptei socoteli, dăruit de Dumnezeu exclusiv călugărilor
ce umblă pe calea umilinţei: “puterea deosebirii este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a
31
voii lui Dumnezeu în orice timp şi loc şi lucru. Ea obişnuieşte să se afle numai în cei curaţi cu inima şi cu
trupul şi cu gura. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată” (Scara XXVI, 1).

Capitolul XV.
XV. IUBIREA APROAPELUI ESTE MIJLOCUL PRIN CARE SE CÂŞTIGĂ DRAGOSTEA DE
DUMNEZEU

Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale: “Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi
poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40).

Cu toate că porunca iubirii lui Dumnezeu este cu atât mai mare decât iubirea chipului lui Dumnezeu, care
este omul, pe cât Dumnezeu este superior chipului său, porunca iubirii aproapelui serveşte de temelie
pentru porunca iubirii lui Dumnezeu. Dacă nu s-a pus fundaţie în zadar se lucrează la construirea clădirii:
fără ea, nu se va putea pune niciodată început. Prin iubirea de aproapele noi ajungem la iubirea de
Dumnezeu. Pentru un creştin a-L iubi pe Dumnezeu este tot una cu a-L iubi pe Hristos (cf. l Ioan 2, 23), şi
a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Hristos în aproapele. Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică
asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi
pe Dumnezeu.

Legătura care uneşte dragostea de Dumnezeu de dragostea de aproapele este formulată într-un mod fericit
de către Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă. După învăţătura lui, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără
a-l iubi mai întâi pe fratele tău. Şi iubirea de fratele nostru constă în a împlini faţă de el poruncile
Domnului (cf. 2 Ioan l, 6).

Acest lucru este afirmat şi de către sfinţii dascăli ai monahismului. Sfântul Antonie cel Mare a spus: “De
aproapele nostru depinde şi viaţa şi moartea (sufletească). Părăsindu-l pe aproapele îl părăsim pe
Dumnezeu; smintindu-l pe fratele nostru păcătuim împotriva lui Dumnezeu.” Sfântul Ioan Colov, unul
dintre cei mai mari din pustia Scetică, a zis: “Este imposibil să construieşti o casă începând de la acoperiş,
ci trebuie să începi construcţia cu fundaţia şi să o ridici până la acoperiş”. Când a fost întrebat ce
înseamnă fundaţia a răspuns: “Fundaţiile sunt aproapele nostru: pe el trebuie să-l câştigăm, să începem cu
el. Pe el sunt întemeiate toate poruncile lui Hristos”. Sfântul Marcu Ascetul a zis: “Nu te poţi mântui
altfel decât prin aproapele tău”. Toţi sfinţii părinţi sunt unanimi în a gândi şi învăţa astfel: este învăţătura
creştină în general, învăţătura Bisericii, învăţătura lui Hristos.

Să fii foarte atent în dobândirea iubirii de aproapele; pe ea sunt întemeiate viaţa ta monahală şi lupta ta
ascetică. Să-l iubeşti pe aproapele urmând poruncile Evangheliei şi nu poruncile inimii. Iubirea
înrădăcinată de Dumnezeu în firea noastră a fost pervertită prin cădere şi nu se mai poate manifesta
corect. Sub nici un motiv n-o lăsa să acţioneze de capul ei. Lucrările ei şi-au pierdut puritatea, ele sunt
urâciune în faţa lui Dumnezeu, sunt o jertfă pângărită. Roadele ei distrug sufletul, duc la moarte. Iubeşte-l
pe semenul tău în felul următor: nu te mânia pe el şi nu-l urî pe el; nu-i face reproşuri, nu-i aduce injurii,
nu-l bârfi, nu-i vorbi aspru.

Cât stă din tine fii în pace cu el; smereşte-te în faţa lui; nu te răzbuna împotriva lui, nici direct, nici
indirect, în toate domeniile, în care este posibil, cedează înaintea lui. Dezobişnuieşte-te de a te contrazice
şi a intra în dispută; înlătură aceste două atitudini care sunt semne de orgoliu şi de iubire de sine.
Vorbeşte-i de bine pe cei care zic rău de tine; răsplăteşte răul cu bine. Roagă-te pentru cei ce te copleşesc
cu tot felul de împotriviri, de loviri, de mizerii şi de persecuţii (Cf. Matei 5, 2l-48). Sub nici un motiv nu
judeca pe cineva, nici nu încerca să vezi dacă o persoană este bună sau rea, ci fixează-ţi privirea asupra
unui singur om rău de care tu vei răspunde în faţa lui Dumnezeu: de tine însuţi.

32
Comportă-te faţă de semenul tău aşa cum ţi-ar plăcea să se comporte el faţă de tine (Cf. Matei 7, l-l2). Din
toată inima iartă-le oamenilor greşelile lor, ca şi Tatăl Cel ceresc, (}e asemenea, să-ţi ierte nenumăratele
greşeli şi să te scape de greutatea păcatelor tale care te pot duce în legăturile iadului pentru totdeauna
(Matei 18,23-35).

Nu te ataşa de aproapele tău, mai ales pentru o patimă trupească; prin “aproapele” se înţelege nu numai un
bărbat, ci şi o femeie. Dacă totuşi, atins de o săgeată a vrăjmaşului, tu ai suferit într-un chip neprevăzut
influenţa lui, nu-ţi pierde curajul, ştiind că noi purtăm în noi o dispoziţie înnăscută de a fi biruiţi de tot
felul de patimi şi că acest lucru li s-a întâmplat şi sfinţilor celor mari. Fă toate eforturile posibile pentru a
tămădui, în sfârşit, nu-i pricinui nici un rău fratelui tău bârfind dimpreună cu el şi ajungând prea familiar,
vizitându-l prea des.

Dacă tu te comporţi în această manieră faţă de fratele tău îi vei arăta şi tu vei dobândi această dragoste de
aproapele pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi şi care-I place, şi prin aceasta vei avea acces la
dragostea de Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: “Evită de a te lega printr-o prietenie
exclusivă cu o persoană oarecare, oricine ar fi, mai ales cu novicii, chiar dacă ţi se pare că viaţa acestor
persoane este impecabilă şi în afară de orice presupunere. Căci în cele mai multe cazuri, dragostea
duhovnicească riscă să se transforme în dragoste pătimaşă, şi vei cădea în suferinţe inutile. Lucrul acesta
li se întâmplă adesea celor care fac eforturi duhovniceşti. Tu trebuie să devii un străin faţă de cei pe care-i
cunoşti în lume, şi să-i iubeşti pe toţi oamenii cu aceeaşi măsură”.

Sfântul Isaac Sirul a spus: “Prietenia faţă de un tânăr este din pricina desfrânării, şi lui Dumnezeu nu-I
place. Pentru această rană nu există leac. Dar cel ce-i iubeşte pe toţi oamenii la fel, prin compasiune şi
fără deosebire, a atins desăvârşirea. Un tânăr care s-a legat de altul este vrednic de plâns de către cei ce au
dreaptă judecată. Iar bătrânul care se ataşează de un tânăr a căpătat o patimă şi mai scârboasă decât cea a
unui tânăr. Căci şi atunci când va vorbi cu el despre virtute, inima îi este rănită”.

Capitolul XVI.
XVI. SMERENIA ÎN RELAŢIILE CU SEMENII UN MIJLOC DE A AJUNGE LA DRAGOSTEA DE
APROAPELE

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie. Ura faţă de semenul nostru este
precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.

Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi
făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să
cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor
greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui
Dumnezeu, şi că Hristos însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea
atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină
înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o
păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o
avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui
Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni,
aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot
omul.

Această atitudine devine izvorul unei dulci căinţe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire şi cu mare
reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa
cuprins de mândrie: “Dositei, tu eşti mânios. Nu-ţi este ruşine să te mânii şi să-l superi pe fratele tău? Nu
ştii tu că el este Hristos, şi că tu-l superi pe Hristos?”

33
Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraţilor străini care
veneau la el, că trebuie să-i cinsteşti cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în faţa lor, ci
în faţa lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul
acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Şi că trebuie să-i primim pe fraţi şi să fim ospitalieri cu ei,
am învăţat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18).

Acest fel de a gândi şi de a se comporta l-au avut toţi călugării din Egipt, foarte vestiţi în întreaga lume
prin asceza călugărească şi prin darurile Sfântului Duh. Aceşti călugări s-au arătat vrednici de a fi
prevestiţi de dinainte de proorocul David: “oamenii rugăciunii veni-vor din Egipt” (Ps. 67, 32).

Sfântul Ioan Casian, scriitor bisericesc din veacul al IV-lea, relatează următoarele: “Din dorinţa de a
cunoaşte învăţăturile bătrânilor, am pornit din părţile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiţi
cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă
aşa cum ne deprinsese la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era
întreruptă, în afară de miercuri şi vineri. Intrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta uşurinţă peste
posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: “Postul mă însoţeşte tot timpul, iar pe voi, care curând
veţi pleca, nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. Postul, deşi este folositor şi trebuincios, e totuşi o
ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o
obligaţie. Prin urmare prin voi primindu-L pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10,40). Iar după
plecarea voastră, voi putea despăgubi omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen,
asupra mea”, în adevăr. “Pot oare fiii nunţii să fie trişti, câtă vreme Mirele este cu El?” (Matei 9, 15), însă
după ce va fi plecat atunci vor posti în libertate” (Aşezămintele Monahale V, 24).

Dacă trăieşti într-o mânăstire cu fraţi, consideră-te pe tine singur ca păcătos, şi pe toţi fraţii, fără excepţie,
ca pe nişte îngeri. Intru toate dă-le întâietate. Când este preferat aproapele tău bucură-te şi socoate lucrul
acesta ca cel mai drept. Vei ajunge uşor la o asemenea stare de spirit încât vei evita întâlnirile prea dese şi
familiaritatea cu ceilalţi. Dimpotrivă, dacă-ţi vei permite relaţii prea strânse şi comportări prea libere cu
ei, nu vei fi niciodată vrednic a ajunge la măsura duhovnicească a sfinţilor, şi nu vei putea zice niciodată
cu sinceritate Apostolului: “lisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel
dintâi sunt eu” (1 Tim. l, 15).

Datorită smereniei tale în raporturile cu ceilalţi şi datorită dragostei pentru ei, împietrirea inimii tale va
slăbi încet, încet. Ea va ceda ca o piatră grea ce este rostogolită să intre într-un mormânt, şi inima va putea
renaşte pentru legături duhovniceşti cu Dumnezeu, pentru care, până aici, era moartă. O nouă perspectivă
se deschide ochilor duhovniceşti care vor descoperi mulţimea rănilor pricinuite de păcat întregii firi
omeneşti căzute. Ea va recunoaşte starea sa jalnică în faţa lui Dumnezeu şi-i va implora mila. Inima va
conlucra cu mintea prin tânguirea ei şi printr-o umilă înduioşare. Acesta este începutul rugăciunii
adevărate.

Dimpotrivă, Sfântul Isaac Sirul aseamănă rugăciunea omului plin de resentimente cu seminţele aruncate
pe piatră. Acelaşi lucru se poate spune despre rugăciunea celui ce-l judecă şi-l urăşte pe aproapele său. Nu
numai că Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului orgolios şi irascibil, ci şi îngăduie Acelui ce se roagă
în această stare de spirit, să suporte diferite ispite foarte umilitoare pentru ca, lovit şi încovoiat de ele, să
regăsească umilinţa faţă de semenul său şi dragostea de oameni. Rugăciunea este expresia dragostei
călugărului faţă de Dumnezeu (Scara XXVIII, 33).

Capitolul XVII.
XVII. DESPRE RUGĂCIUNE

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor
Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă
rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt

34
duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele
două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Ii este cu neputinţă
omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă
lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului. Examinându-şi rugăciunea, călugărul poate
vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de
limanul sfânt. Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în
rugăciunea sa, îi zice: “întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine.
Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2).
Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea
rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele
provenite de la vrăjmaşul. Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci
când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei
6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

Rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea principală a călugărului. Ea trebuie să fie centrul spre care
converg şi de care se leagă toate nevoinţele ascetice. Prin rugăciune călugărul se leagă strâns cu Domnul
şi “este un duh cu El” (l Cor. 6, 17). De la intrarea în mănăstire, el trebuie să înveţe neapărat să se roage
într-un fel corect pentru a putea progresa în rugăciune şi aşa să-şi lucreze mântuirea. Justeţea şi progresul
rugăciunii se izbeşte de firea noastră stricată şi de îngerii căzuţi care se străduiesc să ne ţină în subjugare,
în această stare de cădere şi de îndepărtare de Dumnezeu care le este comună oamenilor şi îngerilor
căzuţi.

Capitolul XVIII.
XVIII. PREGĂTIREA PENTRU RUGĂCIUNE

Datorită importanţei covârşitoare a rugăciunii, pentru ea trebuie să ne pregătim dinainte. “Mai înainte de a
tăgădui, pregăteşte-te, şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul” (Sir.18, 23). “Cei ce pornim să ne
înfăţişăm înaintea împăratului şi să vorbim cu El, zice Sfântul Ioan Scărarul, să nu facem drumul
nepregătiţi, ca nu cumva văzându-ne de departe că nu avem arme şi haine cuvenite înfăţişării înaintea Lui,
să poruncească slujitorilor şi dregătorilor Lui să ne lege şi să ne arunce departe de faţa Lui, iar cererile
noastre să Ie rupă şi să ni le azvârle în faţă (Scara XXXVIII, 3).

Pentru a ne pregăti, trebuie să începem cu înlăturarea oricărei judecăţi asupra semenului nostru şi a
oricărei supărări. Această pregătire ne-a poruncit-o Domnul însuşi: “Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi
orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Marcu 11,
25 – 26). Urmarea pregătirii constă, datorită credinţei noastre, în supunerea şi încredinţarea totală voii
sfinte a lui Dumnezeu, în înlăturarea îngrijorărilor. Trebuie, de asemenea, să fim conştienţi de starea
noastră de păcătoşenie, atitudine care naşte pocăinţa şi smerenia duhului. Singurul sacrificiu pe care
Dumnezeu îl primeşte de la firea omenească căzută este pocăinţa în duh. “Că de ai fi voit jertfă Ţi-aş fi
dat”, zice Proorocul lui Dumnezeu, în numele tuturor oamenilor căzuţi şi care rămân în starea de cădere;
nu numai că o oarecare jertfa parţială, a trupului sau a sufletului, nu te face plăcut lui Dumnezeu, ci chiar
“arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi” (Ps. 50, 17-l8). Sfântul Isaac Sirul ne relatează următoarea maximă spusă de un alt Sfânt
Părinte: “Dacă cineva nu se recunoaşte de păcătos, rugăciunea lui nu este primită de Dumnezeu”.

Stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu celui nevăzut ca şi cum l-ai vedea, şi cu siguranţă că El te va
vedea şi te va privi atent. Stai în faţa lui Dumnezeu celui nevăzut cum stă un criminal în faţa unui
judecător sever şi imparţial, convins de nenumăratele lui greşeli şi condamnat la moarte. Este bine aşa: tu
stai în faţa Stăpânului tău suveran şi în faţa Judecătorului tău; stai în faţa Judecătorului în ochii căruia
“nimeni din cei vii nu-i drept” (Ps. 142,2), care biruieşte întotdeauna când judecă (ps. 50, 5), dar care nu

35
condamnă pe nimeni până când, în nespusa Lui iubire de oameni, îl iartă pe om de păcate şi “nu intră la
judecată cu robul Său” (Ps. 142, 2). încercând frica lui Dumnezeu şi percepând, sub efectul acestei frici,
prezenţa Sa în timpul rugăciunii, vei vedea fără să vezi, duhovniceşte, pe Cel nevăzut, şi vei înţelege că
rugăciunea este starea în faţa nemitarnicului tribunal al lui Dumnezeu.

Stai în timpul rugăciunii cu capul plecat, cu ochii aţintiţi în pământ, drept pe picioarele tale şi neclintit.
Susţine-ţi rugăciunea prin strângerea inimii, prin suspine izvorâte din profunzimea sufletului şi prin
belşug de lacrimi, în timp ce te rogi o atitudine exterioară cuviincioasă este esenţială, şi-i ajută îndeosebi
pe cei ce sunt angajaţi în nevoinţa rugăciunii, mai ales pe începătorii a căror dispoziţie sufletească se
confruntă în mare măsură cu atitudinea trupului.

Apostolul ne porunceşte să ne predăm harului când ne rugăm: “stăruiţi în rugăciune, zice el; nu vă
împotriviţi cu nici o grijă” (Col. 4, 2; Fii. 4, 6). El mărturiseşte că această predare este poruncită de
Dumnezeu: “Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru
Hristos lisus, pentru voi” (l Ţes. 5, 17-l8). Ce înseamnă să ne predăm harului? înseamnă să-L preamărim
pe Dumnezeu pentru nenumăratele faceri de bine faţă de tot omul şi faţă de fiecare în parte. O asemenea
atitudine aduce sufletului o seninătate minunată, şi cu toate relele ce ne înconjoară, ea ne umple de
bucurie. Predându-se harului, omul capătă o credinţă vie care-l face să alunge toate îngrijorările, să calce
în picioare toată frica de oameni şi de draci, şi să se lase pe de-a întregul în voia lui Dumnezeu.

Această dispoziţie interioară este cea mai bună pregătire pentru rugăciune. “Deci precum aţi primit pe
Hristos, zice Apostolul, aşa să umblaţi întru El. înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Insul, întăriţi în credinţă,
după cum aţi fost învăţaţi, şi prisosind în ea cu mulţumire” (Col. 2, 6-7). “Bucuraţi-vă pururea întru
Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă… Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru
toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (Fii. 4, 4-
6).

Importanţa acestei asceze spirituale pe care o lucrează harul este amănunţit expusă în Corespondenţa
Sfântului Varsanufie cel Mare cu Ioan Profetul.

Capitolul XIX.
XIX. ATENŢIA DIN TIMPUL RUGĂCIUNII

Prezenţa şi conlucrarea necontenită a atenţiei în timpul rugăciunii este neapărat trebuincioasă. Datorită
atenţiei, rugăciunea devine binele propriu, personal, al celui ce se roagă; dacă atenţia lipseşte, rugăciunea
îi rămâne exterioară. Când atenţia este prezentă, rugăciunea dă roade îmbelşugate, dar când este absentă,
produce spini şi pălămidă. Roadele rugăciunii stau în iluminarea duhului, într-o smerită înduioşare a
inimii şi în reînnoirea sufletului prin viaţa Duhului; spinii şi pălămidă constau în lenevirea sufletului, în
părerea de sine fariseică care se naşte dintr-o inimă împietrită, care se mulţumeşte şi se laudă cu mulţimea
rugăciunilor spuse şi cu timpul petrecut recitându-le.

Atenţia care apără în mod absolut rugăciunea de toate împrăştierile, de gânduri nefolositoare şi de
vagabondajul imaginaţiei, este un dar al harului dumnezeiesc. Noi ne manifestăm sincer dorinţa de a
primi acest dar – el ni se acordă prin har pentru mântuirea sufletului – sforţându-ne să fim atenţi ori de
câte ori ne rugăm. Atenţia “metodică” – numim aşa atenţia noastră câtă vreme nu este susţinută de har –
constă, conform sfatului Sfântului Ioan Scărarul, în închiderea duhului nostru în cuvintele rugăciunii.
Dacă, din lipsa experienţei în lucrarea rugăciunii, duhul nostru nu reuşeşte să rămână închis în cuvinte şi
scapă, noi trebuie să-l readucem. In starea sa de cădere, duhul nostru este în mod natural nestatornic şi
înclinat să se împrăştie în toate părţile. Dar Dumnezeu îi poate da statornicie, şi o va face în momentul
voit în funcţie de statornicia şi de răbdarea noastră în nevoinţa.

36
Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar.
Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă “închis” în cuvintele rostite, fără
a-i scăpa un singur cuvânt. Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va
ajuta să-ţi fixezi atenţia.

Se poate cu uşurinţă – şi trebuie făcut acest lucru – să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi
împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie. Frate, nu te scârbi de o oarecare monotonie şi sforţare până ce
te obişnuieşti cu rânduiala călugărească de la chilie, în special cu rugăciunea. Apucă, la vremea potrivită,
arma atotputernică a rugăciunii, şi învaţă să te foloseşti de ea ori de câte ori ai ocazia.

Rugăciunea este atotputernică datorită lui Dumnezeu Atotputernicul care lucrează în ea. Ea este “sabia
Duhului, adică Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). în esenţă ea constă în a te ţine în prezenţa lui
Dumnezeu şi în a te uni cu El; ea este împăcarea omului cu Dumnezeu, mama şi fiica lacrimilor, podul
care ne ajută să trecem peste ispite, zid de apărare împotriva mâhnirilor, pierderea vrăjmaşilor, lucrare
neîncetată, izvorul virtuţilor, pricina darurilor duhovniceşti, sporire tainică, nutriment al sufletului,
iluminarea minţii, încetarea deznădejdii, semnul speranţei, izbăvirea de întristare, bogăţia călugărilor.

La început trebuie să te sforţezi a te ruga; dar curând rugăciunea începe să-ţi aducă mângâiere. Această
mângâiere face nevoinţa noastră mai uşoară şi ne încurajează să perseverăm. Dar va trebui totuşi ca toată
viaţa să ne silim la rugăciune, puţini fiind nevoitorii care, datorită unei mari mângâieri adusă de har, au
depăşit necesitatea acestui efort.

Rugăciunea ajută la mortificarea omului nostru vechi, atâta vreme cât acesta trăieşte în noi, şi se
împotriveşte rugăciunii pe viaţă şi pe moarte. Cunoscând puterea rugăciunii, şi acţiunea ei binefăcătoare,
dracii se străduiesc prin toate mijloacele posibile să-i împiedice pe nevoitori de la rugăciune, sugerându-le
să întrebuinţeze timpul rezervat rugăciunii pentru alte activităţi; sau încearcă să o anuleze şi să o
denatureze prin preocupări deşarte, aducând în minte a celui ce se roagă nenumărate gânduri şi imagini
păcătoase.

Capitolul XX.
XX. RÂNDUIALA DE LA CHILIE

Rânduiala de la chilie constă într-un oarecare număr de metanii, rugăciuni şi psalmi, şi în practicarea
“rugăciunii lui lisus”. Ea se stabileşte pentru fiecare în funcţie de puterile sale psihice şi fizice. Cum
aceste puteri diferă de la om la om, regulile însuşite de către nevoitori sunt foarte diverse. Regula are grijă
ca rugăciunea să nu depăşească puterile nevoitorului, nici să le epuizeze, nici să-i distrugă sănătatea, ca
apoi să fie nevoit să renunţe la orice regulă. Părăsirea rugăciunii este rezultatul, în general, al exagerării
rânduielii de rugăciune adoptate sau impuse. Dimpotrivă, o regulă echilibrată şi rezonabilă îl însoţeşte pe
călugăr toată viaţa; până la sfârşitul zilelor ea creşte şi dezvoltă în mod natural, adoptând atât în formă cât
şi în conţinut particularităţile ce corespund progresului realizat.

Astfel, în practicarea rânduielii de la chilie, pentru un corp viguros şi sănătos trebuiesc un număr mai
mare de metanii şi rugăciuni decât pentru un corp firav. Organismul uman diferă atât de mult de la om la
om încât -, unul este mai epuizat după treizeci de metanii decât altul după trei sute.

Capitolul XXI.
XXI. DESPRE METANII

Metaniile sunt “mari” – cu prosternare până la pământ, şi “mici” – cu închinarea trupului. Se fac de obicei
seara în timpul împlinirii rânduielii de rugăciune, înainte de culcare. Mai potrivit este a le face înainte de
citirea rugăciunilor de seară, adică să începi rânduiala cu metaniile. Sub efectul metaniilor, corpul se
37
oboseşte uşor şi se încălzeşte un pic, inima intrând într-o stare de căinţă: nevoitorul se va ruga cu mai
mult zel, cu mai multă râvnă şi cu o mai mare atenţie. Rugăciunile au un alt gust când le spui după ce ai
făcut metanii.

Metaniile trebuiesc făcute fără nici o grabă, dând suflet acestei asceze trupeşti prin suspinele inimii şi prin
tânguirea minţii în rugăciune. In momentul începerii metaniilor, trupul tău să ia o atitudine de mare
cuviinţă, aşa cum stă un sclav şi o creatură în prezenţa Stăpânului şi Dumnezeului său. Apoi adună-ţi
gândurile care vagabondează în toate părţile, şi, fără nici o grabă, spune cu inimă zdrobită şi pocăită
această rugăciune: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul; spune-
o cu voce înceată, dar totuşi în aşa fel ca să te auzi pe tine însuţi, şi închide-ţi duhul în cuvinte. După ce ai
spus această rugăciune, fă încet o metanie mare, cu respect şi frică de Dumnezeu, fără exaltare, dar cu
conştiinţa unui păcătos care se pocăieşte şi care cere iertare, şi stă la picioarele Domnului lisus Hristos
însuşi. Nu-ţi lăsa imaginaţia să făurească o reprezentare mentală a Domnului, dar să fii convins că El te
priveşte, că El îţi cercetează mintea şi inima şi că răsplata ce ţi se cuvine se află în mâinile Lui. Este o
aberaţie intolerabilă să ţi-L închipuieşti, şi care te duce la o regretabilă orbire; dar a fi convins de prezenţa
lui Dumnezeu, Cel ce este peste tot, aceasta înseamnă să te ataşezi de un adevăr sfânt. După ce ai făcut o
metanie mare până la pământ, readu-ţi corpul într-o poziţie cuviincioasă şi liniştită, spune din nou rar
rugăciunea menţionată mai înainte: când ai terminat de a o rosti, prosterne-te din nou aşa cum s-a spus.

Nu te preocupa de numărul metaniilor: concentrează-ţi atenţia asupra calităţii rugăciunii ce le însoţeşte.

Fără a pomeni de efectul pe care-l au asupra duhului, puţine metanii făcute în felul acesta vor acţiona
asupra trupului mai eficient decât metanii făcute în grabă şi fără atenţie, doar pentru a împlini un număr
precis. Experienţa nu va întârzia să-ţi demonstreze acest lucru. Când vei simţi oboseală din pricina
metaniilor mari, treci la cele mici. Modul înclinării în timpul metaniilor mici se defineşte astfel: întinzând
braţul, trebuie să atingi pământul sau padimentul cu vârful degetelor.

Dacă, atunci când se prosterne, nevoitorul îşi impune o intensă activitate sufletească, constând într-o
atenţie susţinută, într-un calm profund, într-o frică reverenţioasă şi într-o neclintită intenţie de a-şi oferi
pocăinţa lui Dumnezeu, va descoperi repede câte metanii îi permite construcţia sa fizică să facă.
Reducând câteva metanii din acest număr ţinând seamă de slăbiciunea sa şi prin căutarea de sine, se va
fixa, socotind câte au mai rămas, o regulă zilnică; şi când va cere pentru acestea binecuvântarea părintelui
său sufletesc, sau a superiorului, sau a unui călugăr în care are încredere şi căruia-i cere sfatul, el va putea
împlini această regulă în fiecare zi.

Pentru folosul sufletesc al preaiubiţilor noştri fraţi, nu vom trece sub tăcere ceea ce urmează. Metaniile
care se fac numai pentru a împlini un număr, şi nu sunt însufleţite de o lucrare corectă a minţii şi a inimii,
sunt mai degrabă vătămătoare decât folositoare. Nevoitorul care le împlineşte începe să fie mulţumit de
sine. “Iată, zice el ca şi fariseul din Evanghelie, Dumnezeu mi-a ajutat ca şi astăzi să fac trei sute de
metanii. Slavă lui Dumnezeu! Credeţi că-i uşor? în vremea noastră să faci trei sute de metanii? Cine, în
aceste vremuri urmează această regulă?” şi aşa mai departe. Trebuie să ne amintim că metaniile încălzesc
sângele, ceea ce are ca efect stimularea considerabilă a activităţii mentale.

Cu asemenea dispoziţii, şi pentru că încă nu-şi dă seama în ce constă adevărata viaţă spirituală, bietul
nevoitor se lasă cuprins de o lucrare mentală care-i întunecă sufletul; se încredinţează gândurilor şi
imaginaţiilor de mărire deşartă produse de isprăvile lui, a căror caracter ascetic i se par în el însuşi a fi o
garanţie a progresului. Se bucură de aceste gânduri şi închipuiri, de care nu se mai satură; şi le însuşeşte
şi-şi cultivă fatala patimă a părerii de sine. Foarte repede această părere de sine începe a se manifesta prin
judecarea altora şi prin manifestarea tendinţei de a vrea să-i înveţe pe alţii. Este limpede că o, asemenea
atitudine este semn de mândrie şi orbire sufletească: dacă monahul nu se consideră superior celorlaţi, nu-
şi poate îngădui nici într-un fel de a-i îndrepta. Aceasta este roadă nevoinţei ascetice trupeşti când nu este
însoţită de un duh de pocăinţă până când pocăinţa nu devine unica ţintă şi până când se acordă o valoare
ascezei în sine. Pentru un călugăr, adevărata sporire duhovnicească constă în a se considera ca cel mai
mare păcătos. “Un frate i-a zis Sfântului Sisoe cel Mare: eu vreau ca gândul meu să fie mereu la

38
Dumnezeu. Sfântul i-a răspuns nu este mare lucru să fii cu gândul mereu la Dumnezeu; dar ceea ce este
important pentru un călugăr este a se socoti mai prejos decât toată zidirea”.

Aşa gândeau adevăraţii slujitori ai lui. Dumnezeu, adevăraţii călugări: acesta era rezultatul unei lucrări
sufleteşti corecte. In acest caz nevoinţa trupească capătă ea însăşi o importanţă considerabilă, căci ea este
expresia căinţei şi umilinţei sufletului prin lucrarea trupului. “Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi
iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), strigă către Dumnezeu rugându-se proorocul David, împreunând cu
nevoinţa sa trupească o sinceră pocăinţă şi o mare umilinţă.

Capitolul XXII.
XXII. CORELAREA RÂNDUIELII DE RUGĂCIUNE DE LA CHILIE CU RÂNDUIALA MĂNĂSTIRII

In foarte puţine dintre mănăstirile ruseşti este urmată rânduiala de la Sarov, cu rugăciunile de seară şi
metaniile făcute în biserică; in câteva mănăstiri de obşte aceste rugăciuni se fac fără metanii. In cele mai
multe însă rânduiala de seară este lăsată la alegerea fraţilor, şi cei ce doresc o împlinesc la chilie. In
mănăstirea din Sarov, şi în cele care-i urmează rânduiala, fraţii au în aşa fel întocmit programul încât sunt
puţini cei care, pe lângă rânduiala rugăciunilor din biserică, să mai poată împlini ceva la chilie. Dar chiar
şi-n mănăstirile Sarov şi Valaam sunt numeroşi călugări care, robuşti fiind, nu-şi epuizează energia prin
munca fizică.

Celor ce au energie în plus, sau vieţuiesc în mănăstiri în care rânduiala nu cere metanii, sau în care nu se
face în comun rugăciunea de seară, noi le dăm acest sfat smerit: pentru seară să se inspire din regula pe
care un înger i-a dat-o Sfântului Pahomie cel Mare. Dar ea trebuie adaptată vremurilor, atât din pricina
slăbiciunii noastre, cât şi ţinând seama de rânduiala pe care o avem în mănăstire. Este imposibil să
împlinim în întregime şi cu rigoare această regulă care corespunde vechiului mod de viaţă al călugărilor.
Să nu se tulbure nimeni din pricina acestei afirmaţii! Pentru că şi disciplina noastră mănăstirească este
binecuvântată de sus: ea se potriveşte neputinţei noastre şi vremurilor noastre.

Urmând sfatul dat de înger ordinea rânduielii de seară ar fi următoarea: Mărire Ţie, Dumnezeul nostru,
Mărire Ţie; împărate ceresc…, Preasfântă Treime…, Tatăl nostru…, Doamne miluieşte (de 12 ori); Veniţi
să ne închinăm…, Ps. 50; Crezul; apoi rugăciunea lui lisus: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul. Desigur pentru unii această rugăciune ar fi însoţită de douăzeci de
metanii mari şi de douăzeci mici; pentru alţii de treizeci de metanii mari şi tot atâtea mici; pentru alţii de
patruzeci de metanii mari şi tot atâtea mici; şi aşa mai departe. Este folositor să adaugi încă câteva metanii
mari, şi câteva mici, cu rugăciunea către maica Domnului: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
mântuieşte-mă pe mine păcătosul. După împlinirea numărului planificat de metanii mari şi mici în nici un
caz nu trebuie să rămâi trândav, nici să-ţi laşi mintea şi inima să se împrăştie la felurite gânduri şi
simţăminte; imediat trebuie să te apuci de rugăciunile prescrise sau de rugăciunea lui lisus. După ce
împlineşte această nevoinţă trupească care încălzeşte trupul şi sângele, ascetul trăieşte, cum s-a spus mai
înainte, un moment în care activitatea sufletului este stimulată; dacă nu se dă imediat sufletului o lucrare
potrivită şi mântuitoare, el poate foarte uşor să se rătăcească, nu fără primejdii, spre gânduri şi închipuiri
deşarte şi întinate. Trebuie să păstrăm cu grijă şi să întrebuinţăm cu folos roadele unei nevoinţe trupeşti
făcută după rânduială. Vrăjmaşii şi furii nevăzuţi nu dorm! Firea noastră căzută nu va întârzia să producă
din ea însăşi neghina care-i este proprie.

Curăţia, agerimea duhului şi umilul simţământ de înduioşarea inimii obţinut prin rugăciunea însoţită de
metanii, trebuiesc imediat folosite în rugăciunea fără metanii, ce urmează. Se va recita fără grabă şi dulce,
doar atât de tare încât să te auzi pe tine însuţi, cu mintea închisă în cuvintele rugăciunii şi însoţită de
inimă.

In mănăstirile unde seara rânduială nu se săvârşeşte în biserică, ci în chilie, trebuiesc citite rugăciunile de
seară după săvârşirea metaniilor. Cei care doresc, şi care au putere, vor mai citi acatiste, „Psaltirea” şi

39
pomelnicele lor. Trebuie să-ţi aduci aminte canoane, că nevoinţăaadevărată nu stă în numărul de
rugăciuni citite, ci le are în vedere pe cele spuse cu atenţie şi cu participarea inimii, şi care lasă în suflet o
impresie puternică şi durabilă.

Numărul de rugăciuni necesare pentru o rânduială de chilie se stabilesc în acelaşi fel ca numărul de
metanii. Citeşte cu atenţie şi în linişte atâtea rugăciuni câte socoteşti că-ţi mulţumesc sufletul. După ce ai
notat cât timp îţi trebuie să le citeşti şi ai socotit cât timp ai la îndemână, stabileşte-ţi o regulă de
rugăciune pentru chilie. Citirea „Acatistulu” Mântuitorului şi al Maicii Domnului îl ajută foarte mult pe
începători; în ce-i priveşte pe cei ce au făcut un oarecare progres şi au experienţa unei anumite iluminări a
duhului, le este recomandată citirea „Psaltirii”.

Pentru a citi cu atenţie o catismă din „Psaltire” îţi sunt necesare cam douăzeci de minute. Sfinţii Părinţi
citeau psalmii şi alte rugăciuni scrise atât de lent – lucru necesar dacă vrei să fii atent şi să-ţi închizi
mintea în cuvintele rugăciunii – încât numeau această lectură “psalmodie”. A psalmodia nu înseamnă să
cânţi după glasuri sau note, ci a citit atât de lent încât această lectură seamănă cu cântarea.

In comunităţile unde rânduiala de seară se săvârşeşte în biserică, dar fără metanii, trebuie, după ce ai
completat rânduiala cu metaniile făcute în chilie, să te opreşti nu numai de la psalmodie, ci şi de la
rugăciune, fără a te lăsa însă atras, sub nici un pretext, de gânduri sau de imaginaţii deşarte şi vătămătoare
pentru suflet.

Călugării care, dintr-un anumit motiv, sunt adesea constrânşi să rămână în chilie, să împlinească rânduială
cu metanii la deşteptarea din somn, înaintea rugăciunilor de dimineaţă, ţinând seama de efectul
binefăcător al metaniilor asupra trupului şi sufletului, cum am spus mai înainte.

Capitolul XXIII.
XXIII. DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Prin “rugăciune”, în mod propriu vorbind, Sfinţii Părinţi înţeleg “rugăciunea lui lisus” care se enunţă în
felul următor: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul
Ioan Scărarul spune despre cei ce trăiau în isihie că “numeroşi dintre ei îşi petreceau cea mai mare parte
din timp cântând, în timp ce alţii stăruiau în rugăciune” (Scara XXVII, 33). Prin cuvântul “cântau”,
trebuie să înţelegem aici citirea în duh de rugăciune a psalmilor (alte rugăciuni scrise, care azi sunt
întrebuinţate încă nu existau); în ce priveşte “rugăciunea”, este vorba de rugăciunea lui lisus. Următorul
pasaj din „Scară” trebuie interpretat în aceeaşi manieră: “Cea mai mare parte a nopţii consacră-ţi timpul
rugăciunii, iar un pic de timp psalmodierii” (Scara, XXVII, 77). Aşa interpretează marii asceţi şi dascăli
ai monahismului, Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie Sinaitul, amândoi posteriori Sfântului Ioan
Scărarul, sensul cuvintelor “rugăciune” şi “psalmodie” în celebra lor lucrare asupra „Scării”.

Rugăciunea lui lisus cunoaşte două forme: cu grai şi în minte. Ascetul trece în mod spontan de la
rugăciunea cu grai la cea mintală, cu condiţia să pronunţe rugăciunea orală cu atenţie. La început
rugăciunea lui lisus trebuie practicată oral, cu grai. Rugăciunea lui lisus se spune în picioare; dacă eşti
epuizat o poţi spune şi culcat. Caracteristica esenţială a acestei rugăciuni trebuie să fie: atenţia, închiderea
minţii în cuvintele rugăciunii, pronunţarea rară şi strângerea inimii. Sigur că aceste condiţii sunt necesare
pentru orice rugăciune, dar este mai uşor de a le împlini, şi este indispensabil, când este vorba de
rugăciunea lui lisus. In psalmodie diversitatea ideilor ce însoţesc rugăciunea atrag spontan atenţia minţii
şi-i oferă o oarecare împrăştiere. Dar la rugăciunea lui lisus, mintea se concentrează asupra unui singur
gând: iertarea păcatelor prin lisus. Privită din exterior această practică este foarte aridă, dar experienţa o
arată mai rodnică decât toate lucrările sufletului. Puterea şi valoarea ei din atotputernicia Preasfântului
Nume al Domnului lisus Hristos.

40
Profeţind referitor la Dumnezeu-Omul, proorocul loil proclamă: “Oricine va chema numele Domnului se
va izbăvi” (loil 3, 5). Sfântul Apostol Pavel repetă cuvintele proorocului: “Că de vei mărturisi cu gura ta
că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui”
(Romani 10, 9). Sfântul Petru, după ce a tămăduit prin Numele lui Iisus Hristos un om infirm din naştere,
a mărturisit în faţa Sinedriului evreilor cu următoarele cuvine: “Căpetenii ale poporului şi bătrâni ai lui
Israel, fiindcă noi suntem astăzi cercetaţi pentru facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el
vindecat, cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă
acesta sănătos înaintea voastră! Căci nu este sub cer nici un alt nume, dat dintre oameni, în care trebuie să
ne măntuim noi” (F.Ap. 4, 8-l0, 12).

Intrebuinţarea şi invocarea Sfântului şi Dumnezeiescului Nume al lui Iisus în rugăciune a fost instituită de
Domnul nostru Iisus Hristos însuşi. Te poţi convinge din ultima şi profunda convorbire pe care Domnul a
avut-o cu Sfinţii Săi Apostoli după Cina cea de Taină, relatată în Evanghelia Sfântului Ioan (Ioan 13, 31;
14, 15 şi 16), în acel ceas solemn de dinaintea patimei celei de bună voie şi a chinurilor în durate pentru
mântuirea neamului omenesc, învăţătura dată de Domnul în acel ceas capătă semnificaţia unui testament
definitiv stabilit în faţa morţii, şi în care adună şi expune ucenicilor, şi prin ei tuturor creştinilor, ultimele
porunci mântuitoare, garanţii sigure ale vieţii veşnice. Printre aceste garanţii şi daruri duhovniceşti se află
îngăduinţa şi porunca de a te ruga în numele lui Iisus. “Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face,
ca să fie slăvit Tatăl în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu, voi face” (Ioan 14, 14). Adevărat,
adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în
numele Meu. Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16, 23-24).

Ce va primi cel ce se roagă în numele Domnului Iisus şi care în felul acesta îl poate umple de bucurie? El
va primi – după însuşi cuvântul Domnului – Duhul Sfânt “pe care-L va trimite Tatăl, în numele Meu”
(Ioan 14, 26). Această cunoaştere din trăire aveau Sfinţii Părinţi şi ea constituia tradiţia lor.

Capitolul XXIV.
XXIV. DESPRE PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS

Dacă eşti într-o mănăstire unde rânduiala rugăciunii de seară din biserică este însoţită de metanii, cum ai
ajuns în chilie începe rugăciunea lui Iisus. Dacă vieţuieşti într-o mănăstire unde rânduiala rugăciunii de
seară, din biserică, nu este însoţită de metanii, sosind în chilie, fă mai întâi metaniile ce ţi le-ai propus în
regula ta, apoi apucă-te de rugăciunea lui Iisus. Dacă eşti într-o mănăstire unde rugăciunea de seară nu se
face în comun, ci fiecare şi-o face în chilie, începe prin a face metaniile prevăzute, apoi citeşte-ţi
rugăciunile şi psalmii şi, la sfârşit, fă rugăciunea lui lisus.

Pentru început propune-ţi să spui de o sută de ori rugăciunea lui Iisus. Apoi, dacă vezi că poţi s-o spui de
mai multe ori, mai adaugă o sută. Cu timpul, dacă vei simţi nevoia, mai poţi adăuga la numărul
rugăciunilor. Pentru a spune rar şi cu atenţie de o sută de ori rugăciunea lui Iisus, îţi trebuie cam o
jumătate de oră: o seamă de nevoitori au nevoie de mai mult timp. Nu spune rugăciunile grăbit, imediat
unele după altele; fa după fiecare rugăciune o pauză, în felul acesta reuşind să-ţi aduni gândurile.
Spunerea rugăciunii fără pauză duce la împrăştierea gândurilor. Controlează-ţi respiraţia; respiră încet şi
rar; aceasta ajută să nu ne împrăştiem. După ce ai terminat rugăciunea lui Iisus nu te lăsa cuprins de tot
felul de gânduri şi imaginaţii neserioase, iluzorii şi trecătoare, ci petrece-ţi timpul până ce te culci urmând
orientarea gândului în timpul rugăciunii. Când te culci, spune rugăciunea şi adormi rugându-te.

Obişnuieşte-te ca la deşteptare, rugăciunea lui Iisus să-ţi fie primul gând, primul cuvânt şi prima faptă.
Spune-o de câteva ori, spală-te şi du-te repede la Utrenie, în timpul Utreniei, pe cât posibil, opreşte-te de
la rugăciunea lui Iisus. Dacă dispui de timp liber între Utrenie şi Liturghie, ocupă-te de rugăciunea lui
Iisus. Fă acelaşi lucru după masa de prânz. Părinţii ne învaţă ca după masa de prânz să ne concentrăm
asupra aducerii aminte de moarte. Lucrul acesta este între toate corect; de fapt, rugăciunea lui Iisus nu

41
poate fi despărţită de aducerea aminte de moarte. O puternică aducere aminte de moarte este legată de o
vie rugăciune către Domnul Hristos care a călcat moartea cu moartea Sa şi le-a dăruit oamenilor viaţă
veşnică, supunându-se pentru un timp morţii.

In timpul Ceasurilor, este bine să exersezi rugăciunea lui Iisus: păzindu-ţi gândul neîmprăştiat, ea îţi va
ajuta să urmăreşti atent cântările şi citirile care se fac în biserică. Străduieşte-te să te obişnuieşti cu
rugăciunea lui Iisus pentru ca ea să devină rugăciunea ta neîncetată, potrivindu-se foarte bine acestui scop
datorită scurtimii sale, lucru pe care rugăciunile lungi nu-l pot face. Părinţii au spus: “Dacă mănâncă sau
bea, dacă este în chilie sau la ascultare, dacă este pe cale sau face altceva, călugărul trebuie să strige fără
încetare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” (Calist şi Ignatie
Xantopol).

Capitolul XXV.
XXV. DESPRE RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ

Rugăciunea neîncetată ne-a fost poruncită chiar de Dumnezeu. Mântuitorul lumii a zis: “Cereţi şi vi se
va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7). Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate
aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că îi va izbăvi în
curând” (Luca 18, 7-8). Repetând învăţătura Domnului, Apostolul zice: “Rugaţi-vă neîncetat (l Ţes. 5,
17). Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (l
Tini. 2, 8). Prin cuvântul “bărbaţi”, Apostolul îi numeşte pe creştinii care au ajuns la desăvârşire. Numai
creştinii care au ajuns la desăvârşire se pot ruga “fără mânie şi fără şovăire”, adică într-o pace adâncă, cu
o dragoste curată pentru semeni, fără resentimente şi fără critici la adresa lor, fără a fi distraşi de gânduri
şi imaginaţii venite dinafară. Un asemenea bărbat poate în tot locul şi în tot timpul să-i ofere lui
Dumnezeu rugăciuni, ridicând înspre El mâini sfinte, adică gândul lor şi inima lor curăţite de patimi,
sfinţite prin Duhul.

Este limpede că rugăciunea neîncetată nu o poate avea un călugăr începător; dar pentru a fi în stare
cândva, el trebuie să înceapă prin a se obişnui cu rugăciunea frecventă, în acelaşi timp rugăciunea
frecventă se va preface ea însăşi în rugăciune neîncetată. Cum rugăciunea lui lisus este cea mai uşoară
pentru rugăciunea neîncetată, începătorul trebuie să recurgă la ea cât mai des. Ai o clipă liberă? Nu o
pierde fără să faci nimic! Nu o petrece în închipuiri himerice şi deşarte, în preocupări fără rost şi
nesemnificative. Fă-o profitabilă prin practicarea rugăciunii lui Iisus. Dacă din slăbiciune, sau mai exact,
datorită firii noastre căzute, tu te laşi cuprins de imaginaţii şi gânduri păcătoase, nu-ţi pierde curajul, nu te
lăsa. Pocăieşte-te în faţa lui Dumnezeu de nebăgarea ta de seamă, mărturiseşte-I Lui starea ta de cădere şi
de împrăştiere, prosterne-te cu mintea în faţa milostivirii Lui şi ia măsuri împotriva gândurilor şi
imaginaţiilor înşelătoare.

Cel ce nu se antrenează prin rugăciunea frecventă nu va ajunge niciodată la rugăciune neîncetată.

Rugăciunea neîncetată este un dar pe care Dumnezeu îl acordă robului şi slujitorului Său, a cărui
credincioşie a fost pusă la încercare. “Este imposibil să te apropii de Dumnezeu altfel decât prin
rugăciunea neîncetată” (Sf. Isaac Sirul). Rugăciunea neîncetată este semnul milostivirii lui Dumnezeu faţă
de om; este semnul că toate puterile sufletului său sunt întoarse către Dumnezeu. “Miluieşte-mă, Doamne,
că spre Tine voi striga toată ziua. Veseleşte sufletul robului Tău, că spre Tine, Doamne, am ridicat
sufletul meu” (Ps. 85, 3).

Capitolul XXVI.
XXVI. RUGĂCIUNEA LUI IISUS ORALĂ, MINTALĂ ŞI DIN INIMĂ

Cel ce vrea să se consacre rugăciunii lui Iisus, fără a săvârşi greşeli, trebuie să se controleze pe sine
însuşi, cât şi felul în care o face, studiind următoarele scrieri patristice: „Capete asupra cumpătării şi
42
virtuţii” de Isihie, preotul din Ierusalim; „Capitolele despre cumpătare şi priveghere” ale Sfântului Filotei
Sinaitul; „Sfaturi despre lucrarea ascunsă în Hristos” de Sfântul Teolipt, mitropolitul Filadelfiei;
„Scrierile” Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale Sfântului Grigorie Sinaitul; „Tratatul despre priveghere şi
paza inimii” a lui Nichifor din singurătate; Lucrările Sfinţilor Calist şi Ignatie Xantopol; „Tradiţia” de
Sfântul Nil Sorski; „Antologia” ieromonahului Dorotei şi altele.

Cititorul va găsi în „Filocalii”, în „Tratatul despre cele trei moduri de a te ruga”, a Sfântului Simeon
Teolog, în „Tratatul” lui Nichifor din singurătate şi în „Scrierile” Sfinţilor Ignatie şi Calist Xantopol,
învăţătura despre meşteşugul de a intra cu mintea în inimă cu ajutorul respiraţiei naturale, sau, altfel spus,
o tehnică care ajută să ajungi la rugăciunea minţii. Această învăţătură a Părinţilor a provocat, şi continuă
să provoace, destule dificultăţi pentru mulţi cititori, şi de fapt ea n-are nimic dificil. Noi îi sfătuim pe fraţii
noştri să nu încerce să descopere prin ei înşişi această artă dacă nu li se descoperă ea singură. Mulţi
dorind să câştige această experienţă şi-au îmbolnăvit plămânii fără a câştiga nimic. Important este ca în
timpul rugăciunii mintea să se unească cu inima, dar acest lucru îl realizează harul lui Dumnezeu la
vremea hotărâtă de El. Un alt mod de a face rugăciunea lui Iisus, echivalent cu cel menţionat, constă în a
spune rugăciunea fără grabă, făcând mici pauze, cu respiraţia liniştită şi lentă, şi cu concentrarea minţii
asupra cuvintelor rugăciunii. Datorită acestor ajutoare, putem uşor ajunge la o oarecare treaptă de atenţie,
în timpul rugăciunii inima începe foarte repede a intra în armonie cu atenţia minţii. Armonia inimii şi
minţii se transformă încet în unirea minţii cu inima, şi meşteşugul metodei expuse de Părinţi se descoperă
singur. Toate mijloacele fizice, având un caracter material, au fost propuse de Părinţi nu ca lucru esenţial,
ci doar ca suport pentru a ajunge mai uşor şi mai repede la atenţie în timpul rugăciunii.

Nota esenţială, indispensabilă rugăciunii, este atenţia. Fără atenţie nu există rugăciune. Adevărata atenţie,
cea dăruită de harul divin vine atunci când mortificăm dorinţele inimii legate de lumea aceasta.
Mijloacele nu sunt niciodată decât mijloace. Părinţii care ne învaţă să introducem mintea în inimă odată
cu inspiraţia, spun că mintea odată obişnuită să se unească cu inima sau, mai exact când mintea a
dobândit această unire, nu mai are nevoie de ajutorul unei tehnici pentru a o face, ci se uneşte cu inima
simplu, de la sine, prin propria sa mişcare (Ignatie şi Calist Xantapol). Şi trebuie să fie aşa. Separarea
minţii de inimă, opoziţia lor reciprocă, este urmarea căderii noastre în păcat: este firesc ca harul divin –
atunci când vine pentru a-l tămădui pe omul împărţit şi dezintegrat prin cădere – să reunească aceste părţi
divizate, să reunească mintea nu numai cu inima, ci şi sufletul cu trupul, şi să le dea o unică mişcare
corect orientată către Dumnezeu.

In acelaşi timp cu unirea dintre minte şi inimă, nevoitorul dobândeşte şi puterea de a rezista gândurilor şi
simţămintelor păcătoase. Lucrul acesta ar putea fi rezultatul unei tehnici oarecare de a te ruga? Cu
siguranţă nu! Este lucrarea harului, este roada Duhului Sfânt care acoperă cu umbrirea sa lucrarea
nevoitoare nevăzută a ostaşului lui Hristos; ori Duhul Sfânt rămâne inaccesibil omului trupesc şi psihic.

Citind ceea ce spun Sfinţii Părinţi referitor la “locul inimii” pe care mintea îl descoperă prin rugăciune,
trebuie să înţelegem prin acesta puterea contemplativă a inimii, fixată de către Creator în partea
superioară a inimii. Prin această putere inima omului se deosebeşte de cea a animalelor. Acestea din urmă
au puterea voinţei, sau puterea senzuală, şi forţa râvnitoare, sau puterea irascibilă, la fel ca şi omul. Dar
puterea contemplativă care se manifestă prin conştiinţa morală sau prin intuiţia directă, prin frica de
Dumnezeu, prin dragostea spirituală pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, prin simţământul de pocăinţă,
de umilinţă şi blândeţe, prin căinţa sufletului şi prin alte simţăminte duhovniceşti, este necunoscută
animalelor. Puterea sufletului este mintea; cu toate că ea este imaterială, îşi are reşedinţa în creier. La fel
puterea contemplativă a omului, cu toate că este nematerială îşi are şi ea reşedinţa ei. Ea este situată în
partea superioară a inimii, în partea stângă a pieptului, aproape de sân, puţin deasupra lui.

Unirea minţii cu inima înseamnă unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţămintele duhovniceşti
ale inimii. Pentru că omul este căzut şi gândurile şi simţămintele sale, din duhovniceşti cum erau, au
devenit trupeşti şi psihice, trebuie să readucem, cu ajutorul poruncilor Evangheliei, mintea şi inima la
gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Când mintea şi inima vor fi tămăduite, vor fi în acelaşi timp unite în
Domnul, în partea inimii unde se află puterea contemplativă, se va forma încet, încet, un minunat templu
43
a lui Dumnezeu “nefăcut de mână”, ci duhovnicesc, o “sfântă a sfintelor”: acolo mintea, hirotonită întru
preot şi sfinţită întru episcop, se coboară pentru a-L adora pe Dumnezeu în Duh şi in Adevăr. Atunci
creştinul înţelege printr-o fericită experienţă ceea ce se spune în „Scriptură”: “Căci noi suntem templu al
Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi
ei vor fi poporul Meu” (2 Cor. 6, 16).

Sub puterea contemplativă, în mijlocul inimii, este situată puterea irascibilă; sub aceasta, în partea
inferioară a inimii, se află locul puterii senzuale sau a dorinţei. La animale aceste două puteri acţionează
într-o manieră grosieră, căci ele nu sunt legate nici într-un fel de sfera contemplativă. La oameni ele
acţionează în funcţie de măsura în care puterea contemplativă este dezvoltată. Dar ele nu vor putea
acţiona corect, fiind într-o deplină ascultare de puterea contemplativă, decât la adevăratul creştin care a
supus înţelepciunii lui Hristos – adică Evangheliei – nu numai gândurile şi simţămintele evident
păcătoase, ci şi cele ce sunt naturale.

Mintea şi inima nu pot fi unite decât în Duh şi în Adevăr. Iată ce însemnează asta: mintea şi inima nu se
pot uni dacă nu renunţă complet la natura căzută şi dacă nu se dăruiesc total căii Evanghelice; mai mult
încă, trebuie ca printr-o constantă şi strictă păzire a poruncilor Evangheliei, să atragă harul Sfântului Duh
pentru ca, atinse şi învăluite de umbrirea Lui, să se poată tămădui şi să fie readuse la viaţă.

Nu numai gândurile şi simţămintele evident păcătoase, ci şi gândurile şi simţămintele naturale, oricât ar fi

de fine şi acoperite de masca unei aparente dreptăţi, împiedică unirea gândului cu inima şi le pun într-o
opoziţie reciprocă. Mica îndepărtare de direcţia duhovnicească pe care o dă Evanghelia va face deşarte şi
inoperante toate mijloacele şi tehnicile de a spune rugăciunea: mintea şi inima nu se vor uni niciodată.

Felul în care trebuiesc împlinite poruncile înainte de unirea minţii cu inima diferă de cel ce urmează
acestei uniri, înainte de unire nevoitorul împlineşte poruncile cu mare greutate şi dificultate, sforţându-şi
firea sa căzută; după unire forţa duhovnicească care uneşte mintea cu inima îl atrage pe om pe calea
poruncilor şi face împlinirea acestora uşoară şi plăcută. “Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit
inima mea” (Ps. 118, 32), zice psalmistul.

Celui ce practică rugăciunea lui Iisus îi va fi foarte folositoare lectura „Comentariilor” alcătuite de Vasile
Polianomerul, purtător al schimei celei mari, la lucrările Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Isihie de la Ierusalim,
Filotei Sinaitul şi Nil Sorski. Datorită acestor comentarii lectura „Filocaliei” devine foarte clară şi
folositoare. Când citeşti scrierile Sfinţilor Părinţii nu trebuie să pierzi din vedere faptul că nivelul unui
începător din vremea lor corespunde unui ascet înaintat din vremea noastră. Aplicarea sfaturilor Părinţilor
la viaţa ta trebuie să o faci cu mare grijă.

Capitolul XXVII.
XXVII. DESPRE MEDITAŢIE

Sfântul Dimitrie al Rostovului şi Sfântul Tihon de Zadovsk au meditat asupra întrupării lui Dumnezeu
Cuvântul, asupra vieţii Sale pământene, asupra mântuitoarelor Sale patimi, asupra învierii Sale
triumfătoare, asupra înălţării Sale la cer, cât şi asupra omului, asupra destinului său, asupra căderii şi
restaurării lui prin Mântuitorul, şi asupra altor taine ale creştinismului. Sfintele meditaţii ale acestor doi
episcopi sunt expuse remarcabil în scrierile lor. In acord cu alţi scriitori ascetici, Sfântul Petru
Damaschinul categoriseşte meditaţiile de genul acesta în categoria viziunilor duhovniceşti şi, în cadrul
acestora, le consideră pe treapta a patra. Fiecare viziune duhovnicească oferă o privire asupra unei taine
anume; ea îi este dăruită nevoitorului în funcţie de purificarea sa prin pocăinţă, cum aflăm din cartea
Sfântului Petru Damaschin, (Sfântul Petru Damaschin, „Despre cele opt vederi mintale”, în „Filocalia” V.
5). Pocăinţa îşi are treptele sale, iar vederea cu duhul pe ale ei. Tainele creştinătăţii i se descopăr ascetului
puţin câte puţin, în funcţie de progresul său spiritual.

44
Meditaţiile şi reflecţiile sfinţilor episcopi Dimitrie şi Tihon aduc mărturie despre sporul lor în cele
duhovniceşti. Celui ce vrea să se exerseze în meditaţie, să le citească scrierile; o asemenea meditaţie va fi
impecabilă şi foarte folositoare pentru sufletele lor. Dimpotrivă, meditaţia poate deveni, şi devine,
păgubitoare pentru suflet dacă, înainte de a se purifica prin pocăinţă şi fără a avea noţiuni precise asupra
învăţăturii creştine, ascetul îşi permite să mediteze urmând propriile sale înclinaţii. O asemenea meditaţie
nu va lipsită de erori şi, în consecinţă, va provoca efecte neplăcute asupra sufletului şi-l va duce la orbire;
ba îl va antrena pe nevoitor într-o rătăcire fatală.

Aceşti episcopi au studiat teologia ortodoxă în detaliile şi profunzimea ei şi, în consecinţă, datorită
sfinţeniei vieţii lor, s-au ridicat până la înălţimea desăvârşirii creştine: era firesc pentru ei să se ocupe cu
meditaţia. Nu este la fel situaţia ascetului care n-are solide cunoştinţe teologice, şi care nu s-a curăţit prin
pocăinţă. Din acest motiv Părinţii interziceau începătorilor, şi de fapt tuturor călugărilor, care nu erau
pregătiţi prin studiu şi viaţă curată, să se ocupe cu meditaţia. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Adâncă e
prăpastia dogmelor. Iar mintea celui ce se linişteşte sare fără primejdie în ele. Nu e ferit de primejdie cel
ce înoată îmbrăcat; nici cel ce se atinge de teologie stăpânit de patimi (Scara XXVII, 9). Aceste cuvinte
sunt o atenţionare pentru isihaşti; ori se ştie bine că poate trăi în isihie cel ce a făcut deosebite progrese.

In vechime mulţi călugări au căzut în prăpastia ereziilor pentru singurul motiv că şi-au îngăduit să
scurteze dogmele care depăşeau puterea lor de înţelegere. “Călugărul cu cugetul smerit, zice Sfântul Ioan
Scărarul, nu va iscodi cele negrăite. Dar cel mândru va iscodi nedreptăţile” (Scara XXV, 12). Cât adevăr!
Când nu eşti pregătit şi copt pentru meditaţie, dorinţa de a te preocupa de ea este un început de nălucire;
este o dorinţă nebună şi orgolioasă. Ocupă-te cu rugăciunea şi lectura hrănitoare de suflet, şi aceasta va
deveni o meditaţie nepericuloasă şi plăcută lui Dumnezeu.

Aşa cum ochii noştri trupeşti, atunci când sunt tămăduiţi de orbire, pot vedea datorită funcţiunii lor fireşti,
tot la fel mintea noastră, când este purificată de boala păcatului, începe să vadă tainele creştinismului. In
ne voinţa ta, pune-ţi încrederea în Dumnezeu. Dacă este nevoie pentru tine şi pentru folosul general al
Bisericii ca tu să scrutezi tainele credinţei şi să-i înveţi pe fraţii tăi, Dumnezeu nu te va lipsi de acest dar.
Dar dacă aceasta nu este voia lui Dumnezeu, înseamnă că n-ai nevoie de acest dar pentru mântuirea ta.

Tânjeşte după rugăciunea curată unită cu un simţământ de pocăinţă şi de întristare, adu-ţi aminte de
moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de chinurile cumplite ale iadului în care arde focul cel nestins şi
unde stăpâneşte întunericul veşnic. O asemenea rugăciune însoţită de asemenea gânduri, este o meditaţie
negreşelnică şi aducătoare de mare câştig pentru suflet.

Capitolul XXVIII.
XXVIII. ADUCEREA AMINTE DE MOARTE

Un monah trebuie să-şi aducă aminte zilnic – şi de mai multe ori pe zi – că va muri cu siguranţă. El
trebuie să ajungă să-şi aducă aminte mereu de moartea sa. Mintea noastră este atât de întunecată prin
cădere încât nu numai că nu ne obligă să ne amintim de moarte, ci putem s-o uităm totalmente. Când
uităm de moarte începem a trăi ca şi cum am fi nemuritori, consacrându-ne toată activitatea celor
pământeşti, fără a ne preocupa deloc starea noastră de călători înspre veşnicie, nici soarta care ne aşteaptă.
Atunci cu siguranţă şi fără ruşine vom călca în picioare poruncile lui Hristos; atunci noi vom săvârşi
păcatele cele mai groaznice; atunci vom renunţa nu numai la rugăciune neîncetată, ci şi la cea statornicită
la soroace stabilite; vom începe să neglijăm această îndeletnicire absolut indispensabilă ca şi cum ar fi o
activitate nefolositoare şi facultativă. Uitând moartea fizică suntem cuprinşi de moartea spirituală.

Dimpotrivă, cel ce-şi aminteşte adesea de moartea trupească, devine viu sufleteşte. El locuieşte pe pământ
ca un călător într-o colibă, sau ca un prizonier în închisoare, aşteptând în orice moment să fie judecat şi
executat, în faţa ochilor săi porţile veşniciei sunt mereu deschise. Suflet neliniştit priveşte mereu în
această direcţie, cuprins de o mare tristeţe şi o profundă meditaţie. El este constant preocupat de

45
întrebarea ce i se va pune în faţa înfricoşatului divan al lui Hristos şi de sentinţa pe care o va primi, căci
această sentinţă decide soarta omului pentru toată viaţa veşnică de dincolo de mormânt. Nici o frumuseţe
pământească, nici o ispită nu-i atrage atenţia sau dorinţa. Nu judecă pe nimeni, căci ştie că în faţa
judecăţii lui Dumnezeu se va pronunţa împotriva lui aceeaşi judecată cu care el îi judecă aici jos pe alţii.
El iartă totul şi pe toţi pentru ca şi el să fie iertat şi să dobândească mântuirea. Este indulgent cu toţi, are
milă faţă de toţi, ca şi el să aibă parte de indulgenţă şi de milă. Primeşte cu bucurie orice suferinţă,
considerându-le ca meritate pentru păcatele sale vremelnice, pentru a fi scutit de chinurile veşnice. Dacă-i
vine gândul de a se mândri cu virtuţile sale, imediat amintirea morţii se întoarce împotriva acestui gând, îl
acoperă de ruşine, îl convinge de absurditate şi îl înlătură.

Ce semnificaţie ar putea avea virtutea noastră în faţa judecăţii lui Dumnezeu? Ce valoare ar putea avea
virtutea noastră în ochii lui Dumnezeu în faţa căruia nici cerul nu este curat (Iov. 15, 15)? Repetă mereu:
eu voi muri, cu siguranţă voi muri! Părinţii mei au murit şi strămoşii mei au murit; nici o făptură
omenească n-a rămas pentru totdeauna pe pământ. Moartea care i-a înghiţit pe ei pe toţi mă va înghiţi şi
pe mine. Nu pierde timpul ce-ţi este dat pentru mântuire! Nu-ţi ţintui ochii de pământul pe care eşti un
actor momentan, pe care eşti în exil, pe care ţi s-a dat prin mila lui Dumnezeu şansa de a-ţi reveni întru
sine şi de a te pocăi pentru a scăpa de iad şi de chinurile lui veşnice. Profită de scurtul tău pelerinaj
terestru pentru a-ţi asigura un locaş de pace, un refugiu binecuvântat în veşnicie. Stăruie pentru a primi
răsplata veşnică renunţând la bunurile vremelnice, renunţând la toate cele trupeşti şi psihice legate de
firea căzută. Stăruie să împlineşti poruncile lui Hristos; stăruie într-o sinceră pocăinţă de păcatele ce le-ai
făcut; stăruie pentru a primi harul lui Dumnezeu şi preamăreşte-L pentru toate încercările ce ţi le-a trimis;
stăruie în rugăciuni şi psalmodieri; stăruieşte în rugăciunea lui lisus împreunată cu aducerea aminte de
moarte.

Aceste două lucrări – rugăciunea lui Iisus şi aducerea aminte de moarte – se reduc uşor la una singură.
Rugăciunea aduce insistent amintirea morţii, ca şi cum ea ar fi o pregustare a acesteia; şi în contact cu
această pregustare, rugăciunea se înflăcărează de mai multă ardoare.

Pentru un ascet este indispensabilă aducerea aminte de moarte. Această aducere aminte este esenţială
pentru nevoinţele sale duhovniceşti. Ea salvează asceza călugărului împotriva ravagiilor pe care le face
părerea de sine, la care poate duce o viaţă de nevoinţă şi priveghere când ea nu este ocrotită de aducerea
aminte a morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu. Este un mare dezastru pentru suflet atunci când acorzi o
oarecare valoare eforturilor sale ascetice, de a le considera că au o oarecare valoare în faţa lui Dumnezeu.
Mai degrabă trebuie să recunoşti că tu eşti vrednic de suferinţă pe pământ şi de chinuri în veşnicie.
Această apreciere asupra ta însăţi este corectă; ea este mântuitoare şi plăcută lui Dumnezeu.

Adu-ţi aminte mereu de chinurile veşnice care-i aşteaptă pe păcătoşi, închipuieşte-ţi-le în faţa ochilor.
Pregustă-le pentru ca sufletul tău cutremurat de amintirea lor să se lepede de păcat şi să se arunce în faţa
lui Dumnezeu cu o rugăciune umilită cerându-i mila, şi pune-ţi toată nădejdea în nemărginita Lui bunătate
şi nu în tine însuţi, închipuie-ţi înfricoşătoare prăpastie dintr-un adânc şi imensa închisoare care este iadul.
Prăpastia se numeşte “adânc”, adică “fără fund”. Aşa ceva, cu siguranţă, estq iadul pentru oameni. Marea
închisoare a iadului cuprinde numeroase locuri în care sunt suportate chinuri de tot felul, după cum au
fost şi păcatele comise pe pământ, în toate locurile încarcerarea este veşnică, la fel şi chinurile. Acolo jos
domneşte întunericul de nepătruns şi, în acelaşi timp, focul nestins care arde mereu cu aceeaşi putere.
Acolo jos nu există zi, ci noapte veşnică. Acolo jos este un miros insuportabil cu care nici o duhoare
pământească nu se poate compara. Viermele teribil al iadului este neadormit: el roade, roade, devorează
pe cei închişi, fără a le distruge existenţa şi fără a se sătura. Toate chinurile iadului au această trăsătură:
sunt mai rele decât orice moarte şi totuşi nu provoacă moartea. Moartea este tot atât de dorită în iad ca
viaţa pe pământ. Moartea ar fi o fericire pentru cei din iad, dar nu-i posibilă: destinul lor este o viaţă fără
de sfârşit pentru suferinţele fără de sfârşit. Chinuri insuportabile îi apasă în iad pe cei condamnaţi de
Dumnezeu; chinul cel mai greu al sufletului, acolo în iad, este disperarea.

46
Consideră-te condamnat la chinurile veşnice din iad; din acest chin al conştiinţei se vor naşte în inima ta,
fără să le poţi opri, asemenea frământări, şi asemenea rugăciuni, încât cu siguranţă Dumnezeu se va
milostivi de tine şi, în locul iadului, vei dobândi raiul.

Cei ce vă consideraţi vrednici de recompense pământeşti şi cereşti sunteţi pasibili de chinurile iadului mai
mult decât păcătoşii notorii, pentru că păcatul păcatelor este mândria, părerea de sine: păcatul sufletesc,
nevăzut cu ochii trupeşti, adeseori se ascunde sub masca umilinţei.

Cei mai mari dintre monahii cu viaţă sfântă făceau acest exerciţiu al aducerii aminte de moarte şi meditau
asupra ei. Sfântul Pahomie cel Mare se păzea mereu în frica lui Dumnezeu şi aducerea aminte de
chinurile veşnice şi de răul cel fără de sfârşit, adică de focul nestins şi de viermele neadormit. Prin acest
mijloc Pahomie se ferea de rău şi făcea binele.

Capitolul XXIX.
XXIX. ÎNSUŞI DUMNEZEU A RÂNDUIT CALEA CEA STRÂMTĂ PENTRU ADEVĂRAŢII SĂI
SLUJITORI

Domnul nostru Iisus Hristos şi-a petrecut viaţa Sa pământească în cea mai mare smerenie, expus la
permanente suferinţe şi batjocuri, prigonit, calomniat de vrăjmaşii Săi şi, în sfârşit, supus public la o
moarte de ocară între doi tâlhari. Calea mântuirii care duce la viaţa veşnică, deschisă de Domnul însuşi,
este strâmtă şi cu scârbe (cf. Matei 7, 13). El a trasat-o prin exemplul şi învăţătura Sa. Domnul le-a prezis
ucenicilor Săi că în lume, adică în timpul vieţii pământeşti, vor avea de suferit (Ioan 16, 33), că lumea îi
va urî (Ioan 15, 18-l9), că vor fi izgoniţi, prigoniţi şi daţi morţii (Ioan 16, 2-3). Domnul a comparat soarta
ucenicilor şi credincioşilor Săi trecători în mijlocul lumii stricate cu “a oilor în mijlocul lupilor” (Matei
10, 16). Este clar deci că această condiţie dureroasă a vieţii noastre pământene a fost instituită de către
Domnul însuşi pentru adevăraţii Săi slujitori. Ceea ce a fost statornicit de către Domnul nu poate fi
înlăturat prin mijloace omeneşti: nici prin înţelepciune, nici prin prudenţă, nici prin prevedere, nici prin
precauţie. De aceea cel ce vrea să îmbrăţişeze viaţa călugărească trebuie să se se încredinţeze total voii
lui Dumnezeu, să se pună sub conducerea Sa, să se pregătească de dinainte pentru a suporta toate
suferinţele pe care Providenţa va îngădui să vină asupra slujitorului său în timpul peregrinării pământene.
“Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită,
încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării. Lipeşte-te de Domnul şi nu te depărta,
ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii
îndelung-răbdător.

Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Sir. 2, l-5).

Care este raţiunea pentru care Domnul a rezervat adevăraţilor Săi slujitori chinuri şi suferinţe în timpul
vieţii pământeşti, în timp ce vrăjmaşilor le dă prosperitate, succese şi bunuri materiale? Inţelepciunea
trupească răspunde: “pentru a-i face drepţi pe potrivnici”. Iată însă raţiunea: omul este o fiinţă căzută. Din
rai, unde a atras asupra sa moartea prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a fost aruncat pe pământ, îndată
după călcarea poruncii, moartea a atins sufletul omului, şi a contaminat şi trupul într-un chip de
nevindecat.

Trupul, pentru care sufletul este viaţa, nu s-a despărţit de suflet imediat după cădere; dar sufletul, pentru
care Sfântul Duh este viaţa, a fost imediat abandonat de Sfântul Duh; Sfântul Duh l-a părăsit, aşa cum era
întinat şi otrăvit de păcat, şi l-a lăsat în voia lui. Cu sufletul mort şi cu trupul trăind o viaţă animalică,
primul om a fost aruncat pe pământ pentru a locui aici o oarecare vreme; şi ceilalţi oameni se nasc şi
trăiesc pe pământ un oarecare timp. Apoi la expirarea aşa zisei “vieţi” pământene, trupul este învins
definitiv de moarte, după ce fusese hărţuit şi după ce se luptase cu ea, toată viaţa.

47
In milostivirea Sa, Creatorul i-a dat omului viaţă pământească, acest răstimp scurt, pentru a-l folosi înspre
mântuirea sa, adică pentru a se reîntoarce de la moarte la viaţă. Mântuirea, sau “vivificarea” omului prin
Duhul Sfânt, s-a săvârşit prin intermediul unui Mântuitor sau Salvator: prin Domnul nostru Iisus Hristos.
Oamenilor născuţi înainte de venirea Mântuitorului, le era dat să caute mântuirea prin credinţa în acest
Răscumpărător promis, şi să primească izbăvirea după împlinirea Mântuirii. Celor născuţi după venirea
Mântuitorului, le este dat să-şi lucreze mântuirea prin credinţa în Mântuitorul deja venit, să primească
mântuirea deja în timpul vieţii lor şi să fie asiguraţi că nu o vor pierde nici după despărţirea sufletului de
trup şi a judecăţii particulare.

Tot omul care crede în Mântuitorul trebuie să-şi recunoască şi să-şi mărturisească căderea sa şi condiţia
de exilat pe pământ; trebuie să-şi recunoască şi să-şi mărturisească căderea prin însăşi viaţa sa, pentru ca
această recunoaştere şi mărturisire să nu fie formală, moartă şi fără efect, ci vie şi reală. Altfel nu-şi pot
recunoaşte în mod real Mântuitorul, căci numai cei ce sunt căzuţi şi pierduţi au nevoie de un
Răscumpărător; pentru cei ce nu-şi recunosc şi mărturisesc căderea Răscumpărătorului nu este de nici o
trebuinţă. A-ţi mărturisi căderea prin viaţa ta înseamnă: a suporta toate încercările vieţii pământene ca o
dreaptă răsplată a căderii tale, ca o consecinţă naturală, logică, pentru starea ta de păcătoşenie, şi a renunţa
mereu la bucuriile care nu se cuvin unui răufăcător lepădat de Dumnezeu, pentru că L-a supărat.

Viaţa pământească nu-i altceva decât o anticameră ce duce la viaţa veşnică. La ce fel de viaţă? La viaţa
veşnică în închisoarea iadului, în mijlocul chinurilor celor groaznice, dacă, în timpul vieţii vremelnice de
pe pământ nu ne-am folosit de mântuirea ce ne-a fost oferită gratuit – acea mântuire pe care o poate
accepta sau refuza, la liberă alegere, orice om. Viaţa pământească este un loc unde experimentăm
mizeriile şi suferinţele, un loc din care contemplăm mizeriile şi suferinţele din iad, incomparabil mai
mari. Viaţa de pe pământ nu oferă nici o bucurie, nici un confort, dacă n-ai nădejdea mântuirii. “Fericiţi
cei ce plângeţi acum”, în timpul călătoriei pământeşti, zice Mântuitorul nostru, dar “vai vouă celor ce
astăzi rădeţi” (Luca 6, 21 şi 25).

Toată viaţa creştină pe pământ nu-i decât o pocăinţă care se exprimă în acţiune, în căinţă personală.
Hristos a venit să ne cheme la pocăinţă. Ia aminte în mod deosebit la cuvintele Sale: “n-am venit să chem
pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Aici, jos, Mântuitorul nu ne oferă nici bucurie, nici
ospăţ, nici plimbări, nici daruri, ci pocăinţă, plâns, lacrimi, tânguiri şi cruce. Tu vezi cum trebuie să-şi
petreacă un creştin viaţa pe pământ! Constaţi acest lucru citind Evanghelia lui Hristos. Desigur creştinii
pot găsi bucurii aici jos, dar acestea sunt bucurii spirituale. Ei nu-şi găsesc bucuria în aur, argint, mâncare
şi băutură, onoruri, mărire, ci în Dumnezeu Mântuitorul lor, în bunătatea Lui pentru ei, în nădejdea vieţii
veşnice.

Asumându-şi condiţia umană cu toate neputinţele ei, în afară de păcat, Domnul a luat în mod concret
cunoştinţă de starea de cădere în care a ajuns neamul omenesc întreg. El şi-a petrecut viaţa pământească
în suferinţe continui, fără a spune nici un cuvânt de nemulţumire împotriva lor. Dimpotrivă, El le-a numit
“paharul” pe care Tatăl Său ceresc 1l-a dat şi pe care trebuie să-l bea până la capăt fără murmur.
Nevinovat şi Sfânt El a suferit în firea Sa omenească pentru umanitatea vinovată şi contaminată de păcat,
şi a arătat suferinţele ca o cale a mântuirii pentru toţi cei ce îl vor urma, pentru toţi cei ce vor fi urmaşii
Săi duhovniceşti.

Am prezentat suferinţele ca un mijloc existenţial prin care devenim conştienţi de starea noastră de cădere
şi de păcătoşenie, de a-L recunoaşte şi a-L mărturisi pe Mântuitorul nostru, de a ne uni şi a fi asimilaţi de
către El. în acelaşi timp, din propriile Sale suferinţe, El revarsă în suferinţele slujitorilor Săi o mângâiere
inefabilă, drept probă vie că mântuirea este o realitate şi că la ea se ajunge prin suferinţe.

Nevinovat şi Sfânt, Domnul şi-a petrecut viaţa Sa pământească în suferinţe; cu atât mai mult, cei ce sunt
vinovaţi, trebuie să sufere pe deplin convinşi că o merită; ei trebuie să se bucure că prin suferinţele de
scurtă durată vor fi scutiţi de chinurile veşnice şi vor fi socotiţi ca ucenici şi apropiaţi ai lui Dumnezeu-
Omul. Cel ce refuză suferinţele şi nu consideră că le merită, nu-şi recunoaşte starea de cădere şi de
pierzanie. Cel ce-şi petrece viaţa pământească în bucurii, renunţă la mântuirea lui. Cel ce n-a trăit pe
48
pământ decât pentru succese pământeşti alege, în nebunia sa, acest răstimp scurt în locul veşniciei; el
consideră că veşnicia nu există, şi îşi pregăteşte nefericirea veşnică! Cel ce nu-şi recunoaşte căderea şi
pierzania sa, nu-L recunoaşte şi-L respinge pe Mântuitorul.

Recunoaşterea fapului că meriţi chinurile vremelnice şi veşnice premerge şi te conduce la cunoaşterea

Domnului, aşa cum vedem din exemplul tâlharului celui bun care a moştenit raiul (Luca 23,40-43). S-ar
putea obiecta că tâlharul era un criminal notoriu şi că, în consecinţă, lui îi era foarte uşor să fie conştient
de păcatele sale; cum ar putea ajunge la o asemenea conştiinţă o persoană care n-a comis asemenea
crime? Noi putem răspunde că celălalt tâlhar care era răstignit alături de Domnul era şi el un criminal, dar
că el n-a ajuns la conştiinţa păcătoşeniei sale, pentru că această conştiinţă este urmarea bunătăţii inimii şi
a umilinţei, în timp ce inconştiinţa este rezultatul împietririi inimii şi a mândriei. Sfinţii lui Dumnezeu s-
au recunoscut mereu ca păcătoşi, cu toate că erau copleşiţi de daruri duhovniceşti evidente; dimpotrivă,
marii făcători de rele s-au justificat întotdeauna şi, afundându-se tot mai adânc în fărădelegile lor, nu
încetau a-şi proclama virtuţile.

Apostolul Pavel spune că toţi drepţii Vechiului Testament şi-au petrecut viaţa pământească “lipsiţi,
strâmtoraţi, rău primiţi” (Evrei 11, 37),”mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători” (Evrei 11, 13).
Apoi adresându-se adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, contemporani cu el, şi arătându-le cine este
izvorul credinţei şi cine a atins perfecţiunea acesteia, Iisus care, în locul măririi a îndurat batjocură şi
Cruce, Apostolul îi îndeamnă: “Pentru aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit în
afara porţii Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui” (Evrei 13, 12-l3).
Afară de tabără, adică lepădând tot ceea ce această lume nestatornică şi trecătoare socoate ca vrednic de
râvnit; luând asupra noastră ocara Lui, adică însoţindu-L pe drumul crucii, trasat de El în tot timpul vieţii
de suferinţă pe pământ.

Toţi creştinii adevăraţi au răspuns acestei chemări şi, după ce au părăsit tabăra care din toate punctele de
vedere este provizorie şi lipsită de stabilitate, au parcurs drumul suferinţelor spre Cetatea cerească cea
veşnică. “Iată dacă sunteţi fără de certare, zice Apostolul, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi
şi nu fii adevăraţi” (Evrei 12, 8). Trebuie subliniat aici cuvântul toţi: toţi drepţii şi-au petrecut viaţa
pământească în suferinţe; nici unul dintre ei n-au ajuns în cer pe calea cea largă a belşugului pământesc.
“Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe care îl primeşte” (Evrei 12, 6). “Eu pe câţi îi
iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc”, a zis Domnul în descoperirea Sfântului Ioan Teologul (Apoc. 3, 19).

Invăţaţi prin aceste mărturii ale Sfântului Duh, şi prin multe altele, cu care sunt presărate paginile Sfintei
Scripturi, noi afirmăm categoric: suferinţele trimise unui om de către Providenţă sunt un semn sigur că
este ales de Dumnezeu. Când Domnul Hristos l-a întâlnit pe tânărul bogat, şi a început să-l iubească, i-a
propus să-L urmeze şi să-şi poarte crucea (cf. Marcu 10, 21). Să nu respingem această chemare. Un
creştin o acceptă atunci când recunoaşte în ceasul încercărilor că le merită; un creştin îl urmează pe
Domnul, purtându-şi crucea, atunci când îi mulţumeşte şi-L preamăreşte pe Dumnezeu pentru suferinţele
ce i le trimite, atunci când se încredinţează întreg voii lui Dumnezeu, atunci când se străduieşte cu mai
mult zel să împlinească poruncile evanghelice, în special porunca iubirii vrăjmaşilor.

Suferinţele sunt un semn atât de sigur al alegerii încât Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce le suportă, printr-o
salutare cerească: “Mare iubire să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite” (lacov l, 2). “Fericiţi
veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din
pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri…” (Matei 5, 1l-l2). Sfântul
Apostol Petru le spune creştinilor că vocaţia lor este de a suferi (l Petru 2,21).

Iată ce-i oferă Dumnezeu omului, în timpul vieţii sale pământeşti. El trebuie să creadă în Mântuitorul, să-
L mărturisească cu inima şi cu gura, să-L mărturisească prin faptele sale, acceptând supus crucea pe care
lisus o pune pe umerii ucenicilor Săi. Cine nu-şi acceptă crucea Lui nu poate fi ucenicul lui lisus (cf. Luca
14, 27). “Cei ce suferă, după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze Lui, credinciosului Ziditor, sufletele
lor, săvârşind faptele bune” (l Petru 4, 19). Domnul este creatorul sufletelor noastre; prin suferinţe El

49
fortifică sufletele celor ce cred în El. Să ne încredinţăm voii Sale şi Providenţei Sale, precum lutul în
mâna Harului, şi să ne silim pentru a împlini poruncile evanghelice.

Când un creştin se încredinţează voii lui Dumnezeu, şi se leapădă de sine, atribuindu-i Lui toate
succesele, îi mulţumeşte şi-L preamăreşte pentru crucea Sa, atunci puterea extraordinară a credinţei se
manifestă într-un mod neaşteptat în inima sa, copleşită de o inexprimabilă mângâiere. Iisus îi pecetluieşte
cu puterea Duhului pe ucenicii care-i acceptă alegerea, şi atunci suferinţele pământeşti se transformă în
izvor de bucurie pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, când viaţa pământească a unui om este
lipsită de suferinţă, este un semn sigur că Domnul şi-a întors privirea de la el şi că-i neplăcut lui
Dumnezeu, chiar dacă în exterior pare pios şi virtuos.

Sfântul Prooroc David cânta: “Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei
Domnul” (Ps. 33, 18). Cât adevăr în aceste cuvinte! Toţi cei ce-L slujesc cu adevărat pe Dumnezeu, care
sunt drepţi prin dreptatea Mântuitorului şi nu prin propria lor dreptate căzută şi mincinoasă, suferă multe
necazuri; dar toate aceste necazuri se risipesc singure. Nici una din ele nu-l poate doborî pe un slujitor a
lui Dumnezeu; ele îl formează, îl purifică, îl duc la desăvârşire.

Proorocul n-a spus nimic referitor la necazurile păcătoşilor care trăiesc pe pământ pentru bucurii şi reuşite
pământeşti. Suferinţele nu-i ating. La ce le-ar folosi? Nu le-ar suporta cu ajutorul harului, şi n-ar face
decât să-şi argumenteze, plângându-se, numeroasele lor păcate, deznădăjduind şi hulindu-L la disperare
pe Dumnezeu. Domnul îi lasă să se bucure de bunuri pământeşti până la moartea lor, pentru ca ei să-şi
poată reveni întru sine, cel puţin datorită prosperităţii lor. El nu le trimite necazuri decât păcătoşilor pe
care-i ştie că se vor întoarce, în virtutea preştiinţei Sale, şi care sunt deja înscrişi în cartea vieţii ca şi
drepţi, îndreptaţi prin dreptatea Răscumpărătorului. Domnul nu-i socoteşte vrednici de suferinţe pe cei ce
păcătuiesc, în mod voit şi conştient, la care nu se găseşte nici un semn de întrebare şi pocăinţă, pentru că
ei au refuzat învăţătura lui Hristos, nu şi-au manifestat dorinţa de a-L urma şi sunt porniţi pe calea
nedreptăţii, cu bună voie, şi nu antrenaţi de alţii sau din neştiinţă. A suferi pentru Hristos, este cel mai
mare dar al lui Hristos (Fii. l, 29), acordat celor ce şi-au pus tot sufletul în slujba Lui.

După ce a menţionat numeroasele necazuri pe care le suportă drepţii, David n-a menţionat nimic despre
suferinţele păcătoşilor: fiind bastarzi şi nu fii adevăraţi, nu atrag asupra lor suferinţele Domnului. David
pomeneşte doar de moartea lor care este groaznică (Ps. 33,20). Adică: uitaţi, negaţi, moarte groaznică
pentru păcătoşi! Dintr-o dată sunt smulşi din mijlocul nenumăratelor bucurii şi aruncaţi în adâncul
chinurilor veşnice.

Pentru a-i mângâia pe slujitorii lui Dumnezeu care duc pe pământ o viaţă cu lipsuri şi necazuri, David le
spune: “Nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea. Nu râvni la cei ce
viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii
degrab se vor trece” (Ps. 36, 7, l-2). Mai departe Proorocul se referă la nevoitorul care încă mai este
impresionat de înţelepciunea trupească: “Că am pizmuit pe cei fărădelege, când vedeam pacea
păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei” (Ps. 72, 3-4), adică nici o
suferinţă nu-i trezeşte din somnolenţa lor, din somnul lor de moarte, din moartea lor spirituală. “De
osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi” (Ps. 72, 5). Prin “oameni” trebuie să înţelegem
aici pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, care au păstrat în ei demnitatea umană: ei se ocupă bucuroşi
de nevoinţele ascetice, şi fără să fi ales patimile Domnului, le suportă cu bunăvoinţă. Păcătoşii damnaţi,
trăind în nepăsare, n-au parte nici de truda nici de suferinţa drepţilor. Şi care este rezultatul? “Pentru
aceasta îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia” (Ps. 72, 6).

Orice conştiinţă că sunt păcătoşi a dispărut în ei; sunt cuprinşi de o imensă şi incurabilă părere de sine. Ei
nu părăsesc viaţa lor de păcat pentru că aceasta este obişnuinţa lor permanentă şi haina cu care se
îmbracă; o altă trăsătură caracteristică este lipsa de evlavie, necunoscându-L pe Dumnezeu şi având o
concepţie greşită despre El şi despre toată doctrina revelată. In această stare îi găseşte moartea pe
păcătoşii înrăiţi şi nepocăiţi şi după ce îi înhaţă îi duc la Judecata lui Dumnezeu.

50
Sfânta Scriptură stabileşte o legătură între noţiunea de încercare şi cea de mustrare. “Fiul meu, zice ea, nu
dispreţui cercetarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de el” (Evrei 12, 3). Lucrul acesta îl
găsim şi în cuvintele Domnului, deja citate mai sus: “Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc” (Apoc.
3, 19).

De ce mustrările sunt legate de încercări? Pentru că fiecare suferinţă descoperă patimile ascunse în inimă,
le pune în mişcare. Inainte de a sosi suferinţa, omul este calm şi indiferent; dar când vine necazul,
patimile de care nu era conştient se arată şi se manifestă, în mod deosebit mânia, tristeţea, plictiseala,
mândria şi lipsa de încredere. Pentru un ascet este absolut necesar ca păcatul, ce s-a sălăşluit tainic în el,
să fie demascat, să-i fie reproşat. Pe de altă parte, suferinţele acceptate şi suportate cu demnitate întăresc
credinţa; ele îi arată slăbiciunea sa, doborându-i mândria şi ducându-l la smerenie.

Apostolul Pavel amintindu-şi de o încercare care l-a atins, zice: “Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ştiţi
de necazul nostru, care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai
nădăjduim să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, socotiţi ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem
încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi, care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca
aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi” (2 Cor. l, 8-l0). Inima noastră,
hărăzită după cădere să producă spini şi pălămidă, este în mod special înclinată înspre mândrie, dacă nu
este defrişată şi arată de suferinţe. Drepţii cei mai covârşiţi de darurile harului n-au fost scutiţi de
necazuri. Sfântul Apostol Pavel spune limpede că Providenţa divină i-a trimis mari suferinţe cu scopul de
a-l feri de mândria în care risca să cadă, nu pentru motive neînsemnate, ci ca urmare a numărului mare de
descoperiri şi vedenii dumnezeieşti ce i s-au făcut.

Până când Apostolul n-a cunoscut încă cauza încercărilor care-l copleşeau, el s-a rugat lui Dumnezeu de
trei ori ca aceste încercări, care-l încurcau în propovăduirea sa, să fie îndepărtate; dar când le-a cunoscut
rostul, a exclamat: “mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru
Hristos” (2 Cor. 12, 10). “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).

Intraţi în mănăstire, să ne lepădăm bucuroşi de plăcerile care depind de noi şi să suportăm cu bună inimă
încercările care ne sunt trimise de Providenţa divină. Să ne încredinţăm cu credinţă şi fără rezerve în
mâinile Creatorului sufletelor noastre. El nu numai că ne-a creat, ci şi întăreşte sufletele celor ce au dorit
să devină slujitorii Săi. El ne întăreşte prin Sfintele Taine, prin poruncile evanghelice, prin tot felul de
încercări şi necazuri, şi prin harul Său. “Tatăl Meu, zice Domnul, este vierul. Orice mlădiţă care nu aduce
roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă
” (Ioan 15,1 -2).

Observaţi că roada pe care Dumnezeu o aşteaptă şi o primeşte de la fiecare mlădiţă de vie, adică de la
fiecare suflet omenesc, este lucrarea sa în Hristos, cu alte cuvinte împlinirea poruncilor evanghelice, şi nu
lucrarea sa firească, adică împlinirea unui bine, sigur, a unui bine natural, alterat de răul cu care este
amestecat. “Precum mlădiţă, zice Domnul, nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne in viţă, tot
aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15, 4). Tatăl ceresc nu curăţeşte decât inimile care poartă
roadă în Hristos; cele ce nu poartă roadă, rămânând în starea lor de cădere, care poartă roadele sterpe ale
binelui natural şi se mulţumesc cu acesta, nu atrag asupra lor grija lui Dumnezeu: la momentul fixat ele
sunt tăiate de moarte şi aruncate de către aceasta afară de vie – afară din sânul Bisericii şi afară din via
pământească dată în Biserică spre mântuire – şi aruncată în focul iadului unde vor arde veşnic şi nu se vor
consuma.

Nevoitorul nu trebuie să se arunce el însuşi în mod temerar în încercări, ispitindu-l pe Dumnezeu; aceasta
este nebunia, mândrie şi cădere. “Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, zice Scriptura, nici nu va dormita
Cel ce te păzeşte ” (Ps. 120, 3). “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 7). Este tocmai ceea
ce fac, după cuvântul Domnului, îndrăzneţele şi vanitoasele acţiuni ale asceţilor, care caută de bunăvoie
încercările. Dar suferinţele şi încercările care vin fără să le căutăm, care sunt îngăduite şi păstrate de către

51
Providenţa Divină, trebuie să le primim cu o mare cinste, ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu, ca mijloace
de tămăduire a neputinţelor sufleteşti, ca mărturii ale alegerii şi mântuirii noastre veşnice.

Roadele încercării, adică purificarea sufletului şi creşterea lui înspre o stare duhovnicească, trebuiesc
păstrate ca un tezaur foarte preţios. Aceste roade sunt păstrate atunci când cel ce este supus încercărilor şi
batjocurilor îşi dă toată stăruinţa pentru a rămâne în limita poruncilor evanghelice, fără a se lăsa antrenat
de către patimile descoperite şi puse în mişcare de către încercări. Există o deosebită legătură între
poruncile evanghelice şi cruce. Implinirea poruncilor evanghelice atrage crucea pe umerii noştri; şi invers,
crucea perfecţionează şi finisează cele făcute de noi în virtutea legii lui Hristos şi ne explică această lege.

Cu cât vom fi mai ţintuiţi pe ea, crucea ne va da mai pregnant sentimentul libertăţii; cu toată durerea cea
de dinafară, ea ne umple de o negrăită dulceaţă duhovnicească. Iată cum îi încurajează şi-i mângâie Sfânta
Scriptură pe cei ce sunt încercaţi de diferite necazuri: “Cei ce vă temeţi de Domnul aşteptaţi mila Lui şi
nu vă abateţi, ca să nu cădeţi Cei ce vă temeţi de Domnul, credeţi Lui şi nu se va pierde plata voastră. Cei
ce vă temeţi de Domnul, nădăjduiţi în cele bune şi în veselia veacului şi a milei. Uitaţi-vă la neamurile
cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a
fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea? Pentru că îndurător şi milostiv este
Domnul şi iartă păcatele şi mântuieşte în vremea necazului. Vai inimilor celor fricoase şi mâinilor celor
slabe şi păcătosului care umblă pe două cărări! Vai inimii celei slabe! Că nu crede, pentru aceasta nu va fi
apărată. Vai vouă, celor ce aţi pierdut răbdarea! Ce veţi face când vă va cerca Domnul? Cei care se tem de
Domnul nu vor fi neîncrezători cuvintelor Lui, şi cei ce-L iubesc pe El vor păzi căile Lui. Căci cei ce se
tem de Domnul vor căuta bunăvoinţa Lui, şi cei ce-l iubesc pe El vor împlini legea. Cei care se tem de
Domnul vor găti inimile lor, înaintea Lui vor smeri sufletele lor zicând: Să cădem în mâinile Domnului, şi
nu în mâinile oamenilor. Că precum este slava Lui, aşa este şi mila Lui” (Sir. 2, 7-20).

Se aruncă în braţele oamenilor cel care, pus la încercare prin ei, nu vede că Providenţa divină îngăduie să
fie încercat; de aceea atribuind oamenilor o importanţă exagerată, poate uşor să se complacă într-o
mângâiere omenească şi să se întoarcă dinspre Dumnezeu. Din contră, dacă suportă încercările ce-i vin
prin oameni, şi discerne Providenţa divină cu ochiul credinţei nedând atenţie instrumentelor oarbe prin
care Aceasta lucrează, fiind înţelept din punct de vedere duhovnicesc, se lasă fără murmur în mâinile lui
Dumnezeu, şi-L cheamă doar pe El în focul încercărilor.

Atunci când, cuprins de înţelepciune omenească, guvernatorul roman Pilat i-a zis Domnul care stătea în
picioare în faţa lui: “Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc?” Iisus a răspuns:
“N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” (Ioan 19, 10-l1). Tu eşti un
instrument atât de orb încât nu înţelegi şi nici nu bănuieşti măcar lucrarea ce se face prin tine.”

“Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”, a spus Domnul (Luca 21, 19). “Cel ce va răbda
până la sfârşit, acela se va mântui. Iar dreptul din credinţă va fi viu, si de se va îndoi cineva, nu va binevoi
sufletul Meu întru el” (Matei 24, 13; Evrei 10, 38).

Capitolul XXX.

XXX. NECAZURILE VOR FI PARTEA CĂLUGĂRILOR DIN VREMURILE DE PE URMĂ

Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine, au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei
au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest
subiect proorocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile părinţilor sunt de acord în a spune
că monahii de la urmă vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor fi acordate nici puterile
psihice şi spirituale, nici belşugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi vor câştiga mântuirea
cu mare greutate.

52
Un oarecare călugăr egiptean a căzut într-o zi în extaz şi a avut o viziune duhovnicească. A văzut trei
călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le striga: “Luaţi aripi şi veniţi la Mine!”. După ce au
auzit această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi au zburat deîndată pe celălalt mal. Al
treilea a rămas singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. In final şi el a primit aripi, dar nu de
foc; acestea erau atât de slabe încât a traversat marea cu mare frică şi întâlnind foarte multe obstacole.
Adesea puterile îl lăsau şi se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să strige cu o voce
tânguitoare, când ridicându-se deasupra valorilor, când fiind acoperit de ele, ajungând din nou deasupra,
iar apoi epuizat cădea în vârtej, strigând din nou, ridicându-se un pic… în sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la
malul celălalt. Primii doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe când cel de-al treilea
reprezintă monahismul vremurilor de pe urmă, sărac atât numeric cât şi în realizări (Ioan Colov, Pateric,
Alba lulia, p. 99).

Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia Scetică vorbeau profetic referitor la neamul de pe urmă. “Ce-am făcut
noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, awa Ishirion a răspuns: “Noi am împlinit poruncile lui
Dumnezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor după ei. Avva a răspuns: “Ei vor împlini pe jumătate
ceea ce am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: “Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion
a răspuns: “Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite, şi aceia dintre ei
care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri” .

Arhimandritul Arcadie, superiorul mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează
următoarele: “Intr-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. In această stare m-am dus la
Utrenie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple:
involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce
se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: „De ce eşti
abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?‟ Auzind aceste cuvinte,
arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era
Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de
astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor
necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! “Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El
să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din
toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este
voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu
le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe
îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că
ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu
ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o
extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă spirituală, dar te ţin
într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de espectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv
îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă
a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte
de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi
nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în
istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile
Evangheliei. Împlinindu-le vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le
combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi
cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând
să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare

53
pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente,
sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de
monahismul însuşi, şi stă înainte de toate în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de
depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul,
plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu
educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu
aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin
conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa
călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă, şi ori de ce apreciere
s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor
căzute, pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o
primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână, şi aşa, prin forţa
lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul
pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă stării de
ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, datorită necunoaşterii şi influenţei ce o au
patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de
acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne
afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de
care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce
care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, spiritul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să
uităm chiar că o asemenea carte există. “Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic,
prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, “că a lipsit cel cuvios”. Nu
mai există mentor, sau povăţuitor pnevmatofor, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii, şi căruia
cel ce vrea mântuirea, să i se încredinţeze fără de nici o grijă. “Că s-a împuţinat adevărul de la fiii
oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni
profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar
ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate
şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care atrasă de ele se
îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe
cuvântul lui Dumnezeu, şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere
să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem
porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a
dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea
firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total
necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa
oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri, şi
călătorim pe calea cea largă şi uşoară. “Mântuieşte-mă Doamne că a lipsit cel cuvios. lată-ne pe noi
(călugării) mai mici decât toate neamurile, lată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul, din pricina păcatelor
noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor
trupeşti, “căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în
văzduhri” (Efeseni 6, 12).

54
“Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu
îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul
veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât “din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea
multora se va răci” (Matei 24, 12). “Dar Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”
(Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a
patimilor, şi va deveni pustie (lez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor
de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde
duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă
este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba.
Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor
creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini, şi în aparenţă se vor purta ca atare, şi
vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii
adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din
dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii
pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era
persecutat a găsit adăpost într-un sat obscur şi îndepărtat, Nazaret, ascunzându-se de Irod, de
cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat
călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate
şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie
dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către
oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O,
dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat
de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

Martori ai unei asemenea viziuni duhovniceşti, să facem să se înalţe din mijlocul flăcărilor ispitelor
această mărturisire de credinţă şi acest cântec de laudă pe care l-au cântat cei trei tineri în cuptorul încins
din Babilon. Şi să ne unim în dragoste cu toată umanitatea împrăştiată pe faţa pământului şi, în numele ei,
fiindu-i reprezentanţi în faţa lui Dumnezeu, să înălţăm această mărturisire de credinţă şi doxologie,
rugându-ne cu umilinţă pentru noi şi pentru întreaga omenire: “Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul
părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci. Că drept eşti în toate câte ai făcut nouă, şi
toate lucrurile Tale sunt adevărate, şi drepte căile Tale şi toate judecăţile Tale adevărate. Tu ai dat hotărâri
drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra cetăţii celei sfinte a părinţilor noştri,
Ierusalimul; Că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre. Că am
păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine. Şi am greşit în toate, şi poruncile Tale n-am
ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit nouă, ca să ne fie bine. Şi câte ai adus
şi ai făcut nouă în dreaptă judecată sunt. Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, oameni fără de lege şi
cei mai răi dintre nelegiuiţi… Nu ne părăsi pe noi pentru totdeauna, pentru numele Tău, şi nu strica
legământul Tău. Şi nu depărta mila Ta de la noi… Ci cu sufletul zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de
Tine… Să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după îndurarea Ta şi după mulţimea milei Tale. Şi ne scoate
pe noi după minunile Tale, şi dă mărire numele Tău” (Cântarea celor trei tineri, cap. l, 2-l9). Referitor la
călugării din veacul de pe urmă, Sfinţii Părinţi ziceau: “în vremurile de pe urmă, cei ce cu adevărat vor
lucra pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu grijă de oameni şi nu vor face printre ei semne şi minuni ca în
vremea noastră, dar ei vor umbla pe calea cea strâmtă cu mare umilinţă ” (Sfântul Nifon al
Constantinopolului). De fapt care este în vremea noastră cea mai sigură cale de mântuire pentru un
călugăr?

Este aceea care îl poate feri de ispite exterioare şi interioare. Ea constă, referitor la ispitele exterioare, în
evitarea întâlnirilor şi conversaţiilor familiare, atât înăuntrul, cât şi în afara mănăstirii, în a evita pe cât
posibil să ieşi din mănăstire şi din chilie; în ce priveşte ispitele interioare, ea stă în cercetarea şi
îndeplinirea poruncilor Evangheliei sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, în cercetarea şi îndeplinirea voii
55
lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 2), în suportarea fără cârtire şi cu răbdare a suferinţelor îngăduite de
Dumnezeu şi în a recunoaşte cu inimă sinceră că le meriţi. Poruncile Evangheliei îl vor învăţa pe călugăr
umilinţa, iar Crucea îl va duce până la smerenie deplină. Umilinţa dezrădăcinează din suflet şi din trup
toate patimile păcătoase şi atrage în suflet harul lui Dumnezeu. În aceasta stă mântuirea.

Capitolul XXXI.
XXXI. OBÂRŞIA ISPITELOR CĂLUGĂREŞTI

Ispitele la care este supus un călugăr vin din următoarele patru direcţii: de la firea noastră căzută, de la
lume, de la oameni şi de la draci. Propriu-zis ispitele au o singură sursă: firea căzută. Dacă firea n-ar fi în
starea de cădere, răul n-ar apărea în noi înşine, ispitele lumii n-ar avea nici o putere asupra noastră,
oamenii nu s-ar porni unii împotriva altora, spiritele căzute n-ar avea ocazia şi nici dreptul să se apropie
de noi. De aceea Scriptura spune: “fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (lacov l,
14).

Dar Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea Sa nemărginită, a făcut ca ispitele, de orice natură ar fi, să le
fie de ajutor şi folos celor ce se mântuiesc, dându-le un mare ajutor pentru a-şi lucra mântuirea şi a
progresa duhovniceşte. Desigur, răul nu va tinde niciodată spre bine, ţinta lui fiind întotdeauna rea. În
acelaşi timp, atât de minunat a orânduit Dumnezeu opera mântuirii noastre încât răul, cu toate că are o
ţintă rea şi acţionează pentru a le face rău vremelnic şi veşnic slujitorilor lui Dumnezeu, în realitate
conlucrează la mântuirea lor.

Mântuirea, fiind o taină duhovnicească care-l face pe om să participe la binele dumnezeiesc este de
neconceput pentru rău, care este orb faţă de bunătatea lui Dumnezeu, ca faţă de un lucru care-i este
totalmente străin; el nu înţelege cum răul care-i este propriu în stare pură, să nu fie preferat de natura
căzută, coruptă de către el, şi în care binele este amestecat cu răul. Sfântul Macarie cel Mare zice: “răul
colaborează cu binele, dar cu intenţii rele” (Omilia IV, 6). Iar Apostolul Pavel spune: “că Dumnezeu toate
le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu ” (Romani 8,28).

Firea căzută, dând naştere la păcate sub diferite forme – înţeleg păcatele făcute cu gândul şi nu cu fapta,
simţămintele inimii şi senzaţiile corpului – şi opunându-se Evangheliei, îi pune la îndemână nevoitorului,
lămurit prin ele, o cunoştinţă “experimentală” şi aprofundată a căderii, atât a lui cât şi a umanităţii întregi;
ea îi permite omului să recunoască necesitatea unui Mântuitor prin propria sa experienţă, şi să înţeleagă că
Evanghelia îi vindecă şi-i reînvie sufletul; ea îi dăruieşte nevoitorului un duh umilit şi înfrânt care-l
pătrunde şi-l face să vadă că are multe răni şi infirmităţi, provocate de căderea omului, şi întreg neamul
omenesc. Otrava păcatului, injectată în fiecare fiinţă umană prin cădere, şi care sălăşluieşte în tot omul se
dovedeşte a fi, datoarită Providenţei lui Dumnezeu, în cei care se mântuiesc, de un real şi mare folos.

Ispitindu-l pe nevoitor, lumea îi oferă posibilitatea cunoaşterii prin experienţă a faptului că viaţa pe
pământ este nestatornică şi înşelătoare, că tot ceea ce lumea socoteşte că este plăcut, important şi de dorit,
se termină în deşertăciune şi-n amărăciune. Din această cunoaştere întemeiată pe experienţă ascetul
dobândeşte o adevărată indiferenţă faţă de viaţa pământească, faţă de “harul” pe care ni-l oferă, faţă de tot
ceea ce fiii lumii acesteia consideră că trebuie râvnit; el îşi întoarce privirea şi mintea şi inima înspre
veşnicie, şi începe, cu o mare râvnă, să se roage lui Dumnezeu pentru viaţa sa de dincolo de mormânt.

În acelaşi timp oamenii îi oferă nevoitorului posibilitatea de a împlini cea mai mare poruncă a
Evangheliei (cf lacov, l, 22): iubirea vrăjmaşilor, într-adevăr, iubirea vrăjmaşilor este cea mai înaltă
treaptă a dragostei faţă de aproapele pe care o cere Evanghelia. Cel ce a ajuns la această dragoste, a ajuns
la dragostea desăvârşită faţă de aproapele, şi pentru el porţile iubirii lui Dumnezeu se deschid singure.
Toate piedicile au fost îndepărtate.

56
Zăvoarele şi lacătele veşnice se desfac şi se deschid. Nevoitorul nu-şi mai judecă aproapele; deja i-a iertat
toate greşelile; se roagă pentru el ca pentru un membru al familiei sale; crede şi mărturiseşte că toate
necazurile care-l încearcă sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu; se supune voii lui Dumnezeu în toate
împrejurările, atât în cele particulare cât şi în cele generale; iată de ce, cu pace în suflet, ca şi unul care a
împlinit faţă de semenul său tot ce Dumnezeu i-a poruncit, se aruncă fără rezerve în braţele dragostei
dumnezeieşti. Nevoitorul n-ar fi putut dobândi această stare dacă n-ar fi fost supus la diferite încercări din
partea oamenilor şi dacă n-ar fi eliminat din el, ca sub acţiunea unui medicament purificator, toată
răutatea şi orgoliul de care natura căzută este infectată.

Ispitirile din partea dracilor de obicei sunt îngăduite după un antrenament împotriva ispitelor provocate de
firea noastră căzută, de către lume şi de către oameni. La început spiritele căzute susţin firea căzută în
lupta cu învăţătura Evangheliei, sau luând partea ispitelor provocate de lume şi de oameni; mai târziu, la
momentul corespunzător, cu îngăduinţa specială a lui Dumnezeu, declanşează ele însele, în persoană,
împotriva slujitorilor lui Hristos, un atac care le antrenează într-o mare bătălie spirituală. Cel ce iese
biruitor din această luptă se încununează cu deosebite daruri duhovniceşti, aşa cum se vede din vieţile
Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Multpătimitorul şi ale altor sfinţi călugări. Dacă n-a intrat în luptă
cu dracii şi dacă nu s-a luptat după rânduială, nevoitorul nu poate rupe complet legătura cu ei, şi, drept
urmare, nu se poate elibera deplin din robia lor, nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare. Cel ce pleacă din
viaţa pământească într-o asemenea stare nu va şti a scăpa de demoni când va trece prin “vămile
văzduhului”. Sfântul Macarie cel Mare zice: “sufletele care n-au fost încercate prin suferinţele pricinuite
de spiritele rele, se află încă în starea de pruncie şi sunt, precum v-am spus, nevrednice de împărăţia
cerurilor” (Omilii VII, 14).

Pricina tuturor suferinţelor şi a tuturor ispitelor este răul. Dar înţelepciunea şi atotputernicia lui Dumnezeu
face ca ispitele şi suferinţele să lucreze pentru mântuirea sufletelor slujitorilor lui Dumnezeu, dându-le
posibilitatea să împlinească cele mai sublime porunci ale Evangheliei, de a-L urma pe Hristos purtându-şi
crucea, de a deveni ucenici apropiaţi ai Domnului. Dimpotrivă, pentru fiii pierzării, suferinţele şi ispitele
sunt fatale. Răul îi striveşte; nu ştiu cum să-l biruiască şi la anterioarele încălcări de poruncă nu fac decât
să adauge altele. Aşa, unul dintre tâlharii răstigniţi împreună cu Domnul Hristos a pus vârf păcatelor sale,
pe care le purta pe cruce, cu blasfemia.

Atotputernicia şi înţelepciunea divină face ca răul, care lucrează exclusiv distructiv, să împlinească fără
voia sa planul lui Dumnezeu. În felul acesta preoţii evrei, plini de pizmă şi de ură faţă de Dumnezeu-
Omul, L-au persecutat în tot timpul vieţii Sale pământeşti şi I-au oferit o moarte dezonorantă; dar datorită
înţelepciunii nemărginite a atotputernicului Dumnezeu, preoţii aceştia, au fost instrumentul orb al
preştiinţei lui Dumnezeu care hotărâse că Hristos, suferind pentru omenirea vinovată, o va răscumpăra
prin patimile Sale, şi va deschide pentru toţi cei ce vor să fie mântuiţi calea salvatoare a Crucii, care-i suie
la cer pe cei ce-L urmează (F.Ap. 3, 18).

Răul serveşte, în acelaşi fel, ca instrument a lui Dumnezeu faţă de toţi slujitorii Săi, fără a înceta să fie
ceea ce este; conlucrând cu binele la intervenţia lui Dumnezeu şi fără să ştie, nu încetează niciodată să fie
în el însuşi şi pentru cei ce-l împlinesc, ceea ce este: rău.

Slujitori ai lui Dumnezeu! Să ştiţi bine că suferinţele ce vă încearcă n-o fac de la sine, ci cu îngăduinţa lui
Dumnezeu; aşa că să aveţi toată grija în a le suporta cu răbdare şi cu îndelungă răbdare, aducându-I pentru
ele laudă şi mulţumire. Să ştiţi că cel ce se fereşte de necazuri şi caută să evite încercările, lucrează
împotriva propriului său bine şi se străduieşte, în orbirea sa, să înlăture instrumentul mântuirii pe care
Dumnezeu l-a rânduit pentru toţi slujitorii Săi.

57
Capitolul XXXII.
XXXII. ÎN LUPTA CU ISPITELE TREBUIE SĂ AI CURAJ

În războaiele din lumea aceasta, unul dintre cele mai mai mari merite pentru un comandant militar este să
nu se lase descurajat, oricâte furtuni s-ar abate asupra lui şi să rămână neclintit, ca şi cum inima lui ar fi
de piatră. Fermitatea îi ajută să ia dispoziţiile cele mai înţelepte şi mai favorabile; în plus, cu această
atitudine îşi demobilizează duşmanii, le slăbeşte curajul, iar trupelor sale le dă încredere. Un general cu
asemenea caracter este capabil de victorii extraordinare; în acelaşi timp, cu toate eşecurile şi adversităţile,
până la urmă se încununează cu biruinţă.

Aceasta ar trebui să fie starea de spirit a călugărului, acest luptător împotriva păcatului. Nimic, nici o
ispită venită de la oameni sau de la draci, sau de la firea căzută, n-ar trebui să-l tulbure. Căci tăria şi
fermitatea noastră îşi găsesc izvorul în Atotputernicul Dumnezeu, în slujba căruia ne-am angajat.
Laşitatea şi tulburarea se nasc din lipsa de credinţă; dar de îndată ce călugărul recurge la credinţă, acestea
se împrăştie, ca şi întunericul la revărsatul zorilor.

Dacă vrăjmaşul îţi sugerează tot felul de gânduri şi pofte păcătoase, sau ele însele apar din pricina firii
Tale căzute, nu te speria ca de un lucru extraordinar. Spune-ţi ţie însuţi: “M-am zămislit întru fărădelegi şi
m-am născut în păcate. Firii mele căzute îi este imposibil, contaminată fiind de otrava păcatului, să nu-şi
manifeste contaminarea sa”, îi este imposibil firii noastre căzute să nu-şi producă fructele sale, mai ales
atunci când începem s-o defrişăm şi s-o cultivăm cu poruncile Evangheliei. Când începi să ari pământul,
rădăcinile neghinei încep sa iasă la suprafaţă; dacă stăruieşti cu arătura sfârşeşti prin a le distruge şi încet,
încet ogorul devine bun. în acelaşi fel când sufletul s-a curăţat prin împlinirea poruncilor, gândurile şi
simţămintele cele mai adânc înrădăcinate, de la care pornesc tot soiul de păcate, sunt aduse la suprafaţă şi
astfel, fiind mereu puse în lumină, sunt încet, încet distruse.

Să presupunem că pofta trupească se naşte dintr-o dată în tine: nu te tulbura. La fel dacă mânia, ura,
zgârcenia sau tristeţea încolţesc în tine, nu fi descurajat. Toate acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar
aparea, fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu te vei arăta indulgent cu
patimile şi nu le vei ceda, vei vedea distrugerea lor. Dar dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în
dialog cu ele, dacă le vei cultiva in tine şi te vei delecta cu ele, te vor duce la moarte.

Gândurile şi simţămintele păcătoase se ivesc în firea noastră căzută; dar dacă ele ne hărţuiesc mereu şi cu
insistenţă, este semn că ele ne sunt sugerate de către vrăjmaşul, de către îngerul căzut, acesta determinând
firea noastră căzută să le înmulţească. Aceste gânduri şi simţăminte trebuie mărturisite părintelui nostru
duhovnicesc aşa de des cum apar, chiar dacă el este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie. Credinţa ta
în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa; harul lui Dumnezeu, prezent în taină, te va vindeca.

Prin atacurile constante şi violente împotriva noastră, spiritul căzut intenţionează să semene şi să facă să
crească în noi sămânţa păcatului, să ne obişnuiască cu un oarecare fel al păcatului, chemându-l mereu să
nască în noi o înclinaţie specială pentru el, şi să se transforme această formă de păcat în obişnuinţă, ca şi
cum ea ne-ar aparţine în mod natural. Obişnuinţa de a păcătui se numeşte patimă; patima îl privează pe
om de libertate, face din el un prizonier, un sclav al păcatului şi al îngerului căzut.

Împotriva atacurilor repetate şi persistente ale gândurilor şi simţămintelor păcătoase – atac numit în limba
călugărească “asalt” – nu există pentru un începător o altă armă mai bună ca mărturisirea; mărturisirea
este, astfel spus, unica sa armă în momentul asaltului. In orice caz este arma cea mai puternică şi mai
eficace. Să recurgem la ea cât mai des posibil, atunci când diavolul ne chinuieşte; să apelăm la ea până ce
diavolul şi şicanele suscitate de el se vor îndepărta. Diavolului îi place ca răul să se facă în secret; lui îi
place să treacă neobservat, să rămână în umbră. “Pândeşte din ascunziş, ca leul din culcuşul său; pândeşte
ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă pe el” (Ps. 9, 29), pândeşte pe călugărul fără

58
experienţă şi fără putere. El nu suportă să fie demascat şi adus la lumină: când este descoperit şi vădit, îşi
abandonează prada şi se duce.

Gândurile, chiar păcătoase, dar care trec fără să invadeze sufletul, nu cer o spovedanie imediată. Alungă-
le, nu le da nici o atenţie, înăbuşă-le, amintindu-ţi poruncile evanghelice care le sunt potrivnice; la
spovedania ce o faci înainte de cuminecare, enumără-le în general, fără a insista scrupulos asupra
amănuntelor. Spune că, pe lângă păcatele grele pe care le-ai făcut – şi pe care trebuie să le mărturiseşti
precis – tu ai păcătuit cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, cu ştiinţă sau fără ştiinţă.

Capitolul XXXIII.
XXXIII. ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI DESPRE CALEA CEA STRÂMTĂ

Învăţătura despre calea cea strâmtă pe care o găsim în Sfânta Scriptură este reluată de către Sfinţii Părinţi
care o expun cu putere, clar şi profund, într-un chip convingător şi adânc: este o hrană care la masa
cuvintelor duhovniceşti joacă un rol important. “Dacă tu vrei, zice Sfântul Marcu Ascetul, să dai câteva
cuvinte de învăţătură celui ce doreşte să înveţe, învaţă-l rugăciunea, credinţa adevărată şi răbdarea în
suferinţe. Prin aceste trei aspecte parţiale ale binelui, se poate dobândi binele întreg”.

Învăţătura despre răbdarea în suferinţe a fost întotdeauna una dintre tradiţiile morale ale creştinismului, în
vremea noastră când, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, formarea şi mântuirea călugărilor se
realizează în mod deosebit prin încercări şi ispite de tot felul, învăţătura despre răbdarea în suferinţă
îmbracă o însemnătate aparte. Noi vom prezenta un număr apreciabil de texte consacrate acestui subiect,
şi culese de la Sfinţii Părinţi, cu scopul de a acorda călugărilor de astăzi un sprijin duhovnicesc în
mijlocul suferinţelor ce-i înconjoară, şi să-i pregătim în aşa fel, printr-o dreaptă înţelegere a încercărilor,
încât să facă faţă celor ce încă n-au venit dar care, poate, se îngrămădesc la orizont ca nişte nori negri
prevestitori de furtună.

Pe cei luaţi prin surprindere, nepregătiţi şi dezarmaţi, ispitele îi buimăcesc şi adesea, îi doboară. A-ţi duce
crucea, a suporta cu răbdare suferinţele, înseamnă a te lepăda de tine; fără această lepădare de tine nu-i cu
putinţă, îţi porţi crucea în măsura în care te lepezi de tine. Lepădarea de tine este întemeiată pe credinţa în
Hristos: El este cel ce a formulat această lege duhovnicească (Matei 16, 24).

1. Extrase din scrierile Sfântului Macarie cel Mare

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi
de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti,
înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa
divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări,
provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe
Dumnezeu.

De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea
strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice
Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită,
încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării” (Şir. 2, l-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi
se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu.
Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu
răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în
tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu. În acelaşi timp, Dumnezeu nu
îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i
ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult
decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13).

59
Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu
ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce;
dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea
mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă
asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra
fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.

Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile
pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele
şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze
prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul
Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte.

Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L
pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de
la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu
frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe
Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie
să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului.

Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi
Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile
sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele
trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice
este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva
cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei,
dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi
iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din
pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar
nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o
adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe
cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor.

Când, din nou, îl auzeau pe Domnul poruncind: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
asemenea” (Luca 6, 31), ei îi iubeau pe oameni, urmând glasul conştiinţei. Renunţând la propria lor
dreptate şi căutând dreptatea lui Dumnezeu, dobândeau dragostea care este în mod natural cuprinsă în
dreptatea lui Dumnezeu.

Domnul care a dat numeroase porunci privind iubirea, a poruncit să căutăm dreptatea lui Dumnezeu
(Matei 6,33): această dreptate este maica iubirii. Nu te poţi mântui decât prin semenul tău. “Iertaţi,
porunceşte Domnul, şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Aceasta este legea duhovnicească înscrisă în inimile
credincioşilor şi care este “împlinirea legii” (Romani 13,10). “Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau proorocii, zice Domnul, n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Cum a împlinit-o? O să vă
spun. Legea veche, judecându-l pentru un motiv real pe cel ce a făcut rău semenului său, îl judeca de
asemenea şi pe cel ce a suferit răul; şi aşa fiecare, judecându-l pe semenul său se judeca pe sine (cf.
Romani 2, 1), iar cel ce îl ierta pe aproapele său, primea şi el iertare. Legea zice: judecată pentru judecată
şi iertare pentru iertare. Astfel împlinirea legii constă în iertarea greşelilor.

Am vorbit de “lege a cea veche”, nu pentru că Dumnezeu ar fi dat două legi: El n-a dat decât una singură,
care este duhovnicească în fiinţa sa, dar care, în ce priveşte răsplata, dă o sentinţă dreaptă: ea iartă celui ce
iartă, dar supune judecăţii pe cel ce-i chinuieşte pe alţii. “Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul
nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” (Ps. 17, 28-
29). Pentru motivul acesta cei ce împlinesc duhovniceşte legea şi care se împărtăşesc de har pe măsura
acestei împliniri nu-i iubesc numai pe cei ce le fac bine, ci şi pe cei ce le fac reproşuri şi îi prigonesc,
60
nădăjduind să primească, ca recompensă a virtuţii lor, dragostea cea adevărată. Virtutea lor nu stă numai
în faptul că-şi iartă vrăjmaşii, ci în faptul că fac binele celor ce-i rănesc; de fapt se roagă pentru aceştia
socotindu-i instrumentele fericirii lor, după cuvântul Scripturii: “Fericiţi veţi fi voi cândva vor ocărî şi vă
vor prigoni” (Matei 5, 11).

Această stare de spirit dă legii un înţeles duhovnicesc. Atunci când dai dovadă de răbdare şi de blândeţe
duhovnicească, Domnul, văzând inima care luptă şi nu se îndepărtează de dragoste “surpând peretele din
mijloc” (Efeseni 2,14), înlătură complet răutatea. Din momentul acesta acţionează cu dragoste nu numai
datorită unui efort de voinţă, ci prin harul lui Dumnezeu: de acum Domnul retrage “sabia de flăcări
vâlvâitoare” (Facere 3, 24), care stârneşte gândurile pătimaşe; intri “dincolo de catapeteasmă, unde lisus a
intrat pentru noi ca înaintemergător” (Evrei 6, 19-20), unde guşti din roadele Duhului, şi de unde
contempli fericirea veacului ce va să vină, cu toată inima, adică în mod real şi nu “ca prin oglindă, în
ghicitură” (l Cor. 13, 12). Aşa cum a spus Apostolul “cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzii, la
inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (l Cor. 2, 9). Faţă de
această lucrare minunată poţi pune următoarea problemă: dacă la inima omului nu s-a suit, cum apostolul,
om fiind, le-a cunoscut? Cum le-a putut cunoaşte pentru că el însuşi mărturiseşte că este om supus la
aceleaşi ispite ca noi? Ascultă ce răspunde fericitul Pavel: “iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin
Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar si adâncurile lui Dumnezeu” (l Cor. 2,10).

Ca nimeni să nu poată zice: Sfântul Duh i le-a descoperit lui Pavel pentru că el era apostol, pe când nouă
nu ne este cu putinţă, Pavel spune într-alt loc sub formă de rugăciune: Dumnezeu “să vă dăruiască, după
bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se
sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3, 16- l7).
“Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Cor. 3, 17). “Iar dacă cineva nu
are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).

Să ne rugăm dar pentru a primi în mod simţit şi sigur harul Sfântului Duh cu scopul de a reintra acolo de
unde am fost izgoniţi. De a fi îndepărtat şarpele ucigaş de la sufletele noastre. El, sfătuitorul cel viclean,
care creşte în noi mândria şi lăcomia. Pentru ca noi să credem cu putere în Domnul, să împlinim poruncile
Sale, şi să ajungem “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,
13), pentru ca “prietenia lumii” (lacov 4, 4) să nu ne mai stăpânească, pentru ca noi să fim pe deplin
convinşi în sufletul nostru de adevărul netăgăduit, că harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în sufletele celor
ce se pocăiesc. Ceea ce se primeşte prin har este incomparabil mai mult decât slăbiciunea care-l stăpânea
pe om înainte de a primi harul: altfel harul n-ar fi har. Dar crezând în Dumnezeu Atotputernicul, înaintăm
cu inima încrezătoare spre Cel ce ne dăruieşte comuniunea Sfântului Duh ca răspuns la credinţa noastră şi
nu ca răsplată a faptelor, sau proporţional cu ele. Într-adevăr este scris: “Din faptele Legii primit-aţi voi
Duhul, sau din ascultarea credinţei?” (Gal. 3, 2).

2. Extras din scrierile Sf. Marcu Ascetul

Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia
ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce
neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în
momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).

Poarta de fier ce duce în Ierusalim este imaginea unei inimi împietrite: ea se deschide singură pentru cel
ce duce o viaţă ascetică şi rabdă încercările, aşa cum s-a deschis în faţa Sf. Apostol Petru (F.Ap. 12, 10)
(Ibid.21). În momentul în care aducerea aminte de Dumnezeu este vie în tine, înmulţeşte-ţi rugăciunile,
pentru ca şi Domnul să-şi aducă aminte de tine când tu vei uita de El (Ibid. 25).

Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în
măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30).

Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31).
61
Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii
care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45).

Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi
ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57).

Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert
(Ibid. 63).

Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de
experienţa duhovnicească (Ibid., 66).

Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale:
dragostea pentru Hristos prin împotriviri (Ibid., 88).

Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât
prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92).

Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în
suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitate a
duhovnicească interioară. Asceţii care, printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la
nepătimire. “Luând crucea vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în
suferinţe. . .

Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei. Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor,
păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată
ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe
începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea
lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin
conştiinţa propriei tale dreptăţi…

Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de
judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre
oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi
suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare,
care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru:
“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea
pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru
Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar
şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel
ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în
împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).

Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce
crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca refuzând să-şi piardă sufletul înainte
de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină,
nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă
perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă
aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu
vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz. Cercetează viaţa tuturor celor care, de
la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui

62
Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru
că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. ..

Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi
sătui” (l Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine
cere ia ” (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin
pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei.

3. Extras din “Scara” Sfântului Ioan Scărarul

Între pocăinţa plină de grijă şi plânsul curăţit de orice pată şi prea cuvioasa smerenie a celor începători e
atâta deosebire câtă e între pâine, aluat şi făină. Căci sufletul se zdrobeşte şi se subţiază prin pocăinţă
vădită, se uneşte şi, ca să zic aşa, se amestecă cu Dumnezeu prin apa plânsului nemincinos, iar aprinsă de
focul Domnului, se face pâine şi se întăreşte. Aceasta e fericita smerenie, cea lipsită de aluatul stricăciunii
şi de umflarea mândriei (XXV, 7).

Însuşirea cea dintâi şi cea mai aleasă a acestei bune şi vrednice de laudă treimi este primirea cu cea mai
mare bucurie a necinstirii, care e aşteptată cu mâinile deschise ale sufletului şi e îmbrăţişată ca una ce
alină şi topeşte bolile sufletului şi mari păcate. A doua însuşire e pierderea a toată iuţimea şi cumpătarea
ce se arată în potolirea ei. Iar a treia treaptă prea frumoasă a ei este neîncrederea credincioasă în bunătăţile
agonisite şi dorinţa neîncetată după învăţătură. (XXV, 8).

Ia seama, prietene, că văile sunt cele ce rodesc în ele grâu înmulţit şi rod duhovnicesc. Valea este suflet
smerit între munţi, adică între virtuţile duhovniceşti, pururea netrufaş şi pururea neclintit. David n-a zis:
eu am postit, eu am privegheat, eu am dormit pe jos, ci a zis: “umilit am fost şi m-am izbăvit” (Ps. 114,
6). (XXV, 13). Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva a se nevoi pentru a cugeta cu smerenie; şi
iarăşi, altceva, a lăuda pe cel smerit cu cugetul. Cel dintâi lucru este al celor desăvârşiţi; al doilea, al
adevăraţilor ascultători; iar al treilea, al tuturor credincioşilor (XXV, 18).

Blândeţea este starea neclătinată a minţii, care rămâne la fel în cinstiri şi în necinstiri (XXIV, 2).

În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. “Cei blânzi vor
moşteni pământul” (Matei 5, 5), mai bine zis vor stăpâni (XXIV, 3).

Sufletul blând e tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă e pricinuitoare răutăţii. În sufletul celui blând
încape cuvântul înţelepciunii: “Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată” (Ps. 24, 10), mai bine zis
[îi va povăţui] la lucrarea deosebirii (dreptei judecăţi). Sufletul drept este soţul smereniei. Iar cel viclean
este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de
iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa (XXIV, 4).

Nu trebuie să uităm, o, prieteni, nici aceasta, că viclenii draci se retrag pentru o vreme, ca neglijând noi
nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat (VIII, 9).

Nimic nu e atât de nepotrivit celor ce se pocăiesc ca iuţimea ce tulbură. Dacă întoarcerea cuiva de la păcat
la sine însuşi are nevoie de multă smerenie, iuţimea e semnul închipuirii de sine. (VIII, 12).

Dacă Duhul Sfânt se socoteşte şi este pacea sufletului, iar mânia este şi se numeşte o tulburare a inimii,
nimic nu opreşte venirea Lui în noi, ca iuţimea (VIII, 14).

Multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe. Căci are şi el împreună lucrătoare firea
noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile (VIII, 16).

Te vei cunoaşte pe tine izbăvit de putreziciunea aceasta (ţinerea de minte a răului), nu când te vei ruga
pentru cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând
63
că a căzut într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge ca pentru tine însuţi (IX,
11).

Unii s-au predat pe ei ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare. Dar cel ce nu ţine minte răul a luat-
o înaintea acestora, dacă e adevărat cuvântul: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6,37).

Chip al celei mai bune supuneri să ne fie, o, prieteni, aşa-zisul argint viu. Căci el coborându-se dedesubtul
tuturor, rămâne curat de orice întinăciune.

Cei ce se sârguiesc, să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi, ca nu cumva, judecând pe cei leneşi, să fie
osândiţi mai mult decât aceia. Socotesc că Lot de aceea s-a îndreptăţit, că aflându-se în mijlocul acestora,
nu i-a osândit niciodată (IV, 100).

4. Extras din rânduiala votului monahal

Călugărului care depune voturile monahale, Sfânta Biserică îi dă, printre altele, următoarele sfaturi: “Să
nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu iubeşti nici tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe
cineva din ai tăi, nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu; nici odihna sau cinstea de
orice fel ar fi. De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire, nici de defăimarea oamenilor sau de
altceva care socoteşti a fi cu anevoie, că vei fi oprit de a alerga în urma lui Hristos. Ci totdeauna să cauţi
spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu întru nădejde. Şi să-ţi aduci aminte de toţi mucenicii şi
cuvioşii cei din veac, care, cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuiri şi moarte, au câştigat
acestea. Fii treaz în toate; pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat
fiind întru milă, pentru noi a sărăcit, făcându-Se ca noi, ca să ne îmbogăţim cu împărăţia Lui. De aceea se
cuvine ca şi noi să ne facem următori ai Lui şi pentru Dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui
ziua şi noaptea. Pentru că însuşi Domnul a zis: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”; adică să fie gata de-a pururea până la moarte către
împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi
prigonit şi de multe alte întristări şi necazuri înconjurat, se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu. Şi când
toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul; că plata ta multă este în ceruri, întru lisus Hristos
Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin”

Expunându-şi astfel înţelepciunea sa şi subliniind strânsa legătură dintre poruncile lui Hristos şi Crucea
Sa, Biserica cere Celui ce primeşte tunderea în monahism, să mărturisească adevărul acestei învăţături,
apoi să promită că o va pune în practică. Ea îl întreabă pe cel ce vrea să devină călugăr: “Mărturiseşti tu
toate aceste lucruri punându-ţi nădejdea în puterea lui Dumnezeu, şi făgăduieşti să le îndeplineşti până la
ultima ta suflare, cu ajutorul lui Hristos?”. Numai cel ce recunoaşte ca adevărată învăţătura Bisericii
Ortodoxe prezentată aici poate depune voturile monahale şi numai cel care promite să mărturisească prin
toată viaţa sa adevărul pe care l-a auzit, l-a recunoscut şi l-a mărturisit.

Aşa gândeşte Sfânta Biserică. Aşa gândesc toţi părinţii Bisericii Ortodoxe. Noi ne-am mulţumit să vă dăm
aici câteva extrase: v-am putea cita multe altele, dar n-am face decât să repetăm aceeaşi învăţătură sub
diferite forme.

Voi încheia sfaturile Părinţilor aducându-ne modesta noastră contribuţie întemeiate pe experienţe utile şi
binefăcătoare. Atunci când ne încearcă necazurile, este bine să repetăm următoarele rugăciuni scurte, să le
repetăm cu toată atenţia şi cu tot sufletul, să le repetăm până ce inima noastră se umple de pace, de
mângâiere şi de blândeţe:

1. “Eu am primit ceea ce merit pentru faptele mele: Doamne, pomeneşte-mă pe mine întru împărăţia Ta”.
2. “Doamne, voia Ta cea sfântă să se împlinească întru mine păcătosul, acum şi-n vecii vecilor”.
3. “Doamne, eu sunt zidirea Ta şi robul Tău. Fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt în puterea Ta: fă cu
făptura Ta cea sfântă şi după mila Ta cea mare”.
4. “Slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce ai făcut să vină peste noi, Slavă Ţie! Dreaptă şi preamilostivă este
64
judecata Ta faţă de mine, care merit chinurile în lumea aceasta şi-n cea viitoare”.
5. Îţi mulţumesc şi Te preamăresc, Domnul meu şi Dumnezeul meu, pentru aceste suferinţe mici pe
care mi le-ai trimis întru preaînţeleapta Ta Pronie: prin ele Tu îmi dezvălui patimile mele ascunse, prin ele
Tu îmi uşurezi răspunsul la judecata Ta cea dreaptă, prin ele Tu mă scapi de chinurile veşnice în iad” .

Este uşor de observat că aceste rugăciuni sunt extrase din Sfânta Scriptură şi din Părinţi. Când sunt
repetate cu atenţie şi fără grabă, nu vor întârzia să acţioneze cu putere pentru mântuirea noastră.

Capitolul XXXIV.
XXXIV. DESPRE PRIVEGHERE

Printre alte învăţături mântuitoare, Domnul ne-a dat-o şi pe aceea de a fi mereu atenţi asupra noastră
înşine şi de a ne ruga; această stare este numită în scrierile patristice “priveghere” sau “cumpărare”.
“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41), le zice Domnul ucenicilor Săi; “Iar ceea
ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” (Marcu 13, 37).

Sfântul Isihie al Ierusalimului defineşte în felul următor privegherea: “Privegherea este calea tuturor
virtuţilor şi a tuturor poruncilor lui Dumnezeu”. Din această definiţie rezultă clar că privegherea
presupune o cercetare perseverentă şi aprofundată a poruncilor Evangheliei şi prin urmare, a întregii
Sfinte Scripturi.

Ea aspiră mereu la împlinirea poruncilor Evangheliei, prin faptă, prin cuvânt, prin gând şi prin simţire.
Pentru a realiza acest lucru, ea veghează fără încetare, studiază continuu legea lui Dumnezeu, îl cheamă
mereu pe Dumnezeu în ajutor printr-o rugăciune fierbinte.

Privegherea este o lucrare neîntreruptă. “Privegherea, zice Sfântul Isihie, este o artă duhovnicească care,
printr-o practicare îndelungată şi perseverentă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, îl eliberează pe om de toate
faptele rele, de vorbele şi gândurile pătimaşe. Ea îi dăruieşte celui ce o practică o deplină cunoaştere a lui
Dumnezeu celui de nepătruns, în măsura în care poate fi cunoscut, şi un răspuns referitor la tainele cele
ascunse ale lui Dumnezeu. Ea împlineşte toate poruncile dumnezeieşti ale Vechiului şi Noului Testament.
Ea ne dăruieşte bunătăţile veacului viitor. Ea este cu adevărat curăţia inimii şi, în virtutea măreţiei sale şi
valorii sale, iar pe altă parte datorită nepăsării noastre, este aşa de rar întâlnită astăzi la călugări”.

“Privegherea este tăcerea ce constă dintr-o inimă eliberată de toate gândurile; ea îl cheamă fără încetare
pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe El îl respiră, cu El dimpreună se luptă curajos împotriva
vrăjmaşilor, Lui i se mărturiseşte pentru că singur are putere de a ierta păcatele. Prin chemarea lui Hristos,
un asemenea suflet îl primeşte adesea pe Cel ce singur ştie toate tainele inimii; privegherea se străduieşte
prin toate mijloacele să ascundă faţă de oameni bucuria sa şi luptele sale interioare pentru a-l împiedica pe
diavol să introducă în mod secret răul şi să-i distrugă lucrarea sa cea bună”.

“Privegherea este un control perseverent al minţii care stă de strajă Ia intrarea inimii; ea ne ajută să vedem
gândurile care se apropie hoţeşte, să ascultăm ce spun, să ştim ce fac aceşti tâlhari şi ce închipuiri
proiectează dracii în suflet, cu scopul de a ne seduce prin imaginaţie”.

“Moise – marele legiuitor – sau mai curând Sfântul Duh – când urca înspre deplinătatea, puritatea,
bogăţia şi rodnicia acestei virtuţi (privegherea) ne-a învăţat şi pe noi cum trebuie să o începem şi cum să o
perfecţionăm, zicând: “Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit” (Deuteronom 15, 9). Prin “gând
nelegiuit”, trebuie să înţelegem o reprezentare pur mentală a unor lucruri rele sau potrivnice lui
Dumnezeu, pe care părinţii le numeau sugestii, şi care sunt aduse în inimă de diavolul; gândurile noastre
urmează aceste sugestii imediat ce ele se prezintă în mintea noastră, şi angajează o Conversaţie pătimaşă
cu ele”.

65
Privegherea se opune începuturilor păcatului: gândului şi simţământului păcătos. Ea împlineşte poruncile
în profunzimea vieţii psihice a omului: în gândurile şi simţămintele sale. Ea îi arată omului care
priveghează starea sa de cădere; ea îi arată spiritele căzute şi această dependenţă a omului de ele,
dependenţă în care au căzut pentru că le-a dat ascultare, şi în care stăruie ori de câte ori le împlineşte voia
lor, sau propria sa voie căzută. Căderea noastră se agravează, se confirmă şi devine o stare permanentă,
anticipând pieirea noastră veşnică, atunci când urmăm voinţei noastre căzute, şi voinţei demonilor.

Privegherea este un atribut esenţial şi întru toate autentic lucrării sufletului; datorită ei, toată activitatea
văzută şi nevăzută a călugărului se desfăşoară după voia lui Dumnezeu; are ca singură ţintă să placă lui
Dumnezeu şi se fereşte de orice pact cu slujirea adusă diavolului. Privegherea este mijlocul de a ne curaţi
inima şi prin urmare, calea de a-L vedea pe Dumnezeu, care le este îngăduită prin har celor curaţi, şi care
tresaltă de curăţia inimii până la fericita nepătimire.

Privegherea este nedespărţită de rugăciunea neîncetată: prima o naşte pe a doua, iar a doua o zămisleşte
pe prima; datorită faptului că se nasc reciproc, cele două virtuţi sunt unite printr-o legătură de nedesfăcut.

Privegherea este viaţa după Duh, este un mod de viaţă ceresc; ea este adevărata smerenie care-şi pune
toată nădejdea în Dumnezeu, şi care refuză orice încredere în sine şi orice speranţă întemeiată pe oameni;
din acest motiv ea apare ca o mândrie exagerată şi socotindu-o ca un lucru rău oamenii o prigonesc cu
îndârjire.

Nu-i lipsit de importanţă să remarcăm faptul că Sfântul Isihie vorbeşte despre poruncile Vechiului
Testament în sens duhovnicesc şi nu în sensul “iudaic”, adică literal. Atunci când Hristos a ridicat vălul
care acoperă ochii sufletului nostru (l Cor. 15), ceea ce este iudaic devine de asemenea creştin: atunci
Vechiul Testament primeşte pentru cititor acelaşi sens ca şi Noua Lege care este proclamată deschis în
Noul Testament dar care, în cel vechi, era exprimată prin imagini şi metafore. Un călugăr începător
trebuie să studieze mai întâi Noul Testament; înţelegerea duhovnicească a celui vechi va veni la timpul
potrivit: este apanajul celor ce au făcut un oarecare progres.

Privegherea se câştigă progresiv; se ajunge la ea printr-un efort neîntrerupt. Ea se naşte în mod deosebit
din lectură şi din rugăciunea făcută cu atenţie, din obişnuinţa de-a veghea asupra ta însuţi, de a fi treaz, de
a te gândi la orice cuvânt pe care-l spui şi de a reflecta la fiecare acţiune pe care o întreprinzi, de a fi atent
la toate gândurile şi simţămintele, luând seama la tine pentru a nu deveni într-un chip oarecare pradă
păcatului. “Fiţi treji, privegheaţi, zice Sfântul Apostol Petru; potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită. Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă” (l Petru 5, 8-9).

Ochiul tău să fie ca al heruvimilor, i-a zis Sfântul Eftimie cel Mare unui călugăr ispitit de diavol, şi din
toate părţile te asigură, căci călătoreşti prin mijlocul a multor curse.

Sfântul Varsanufie cel Mare şi Sfântul Ioan Profetul au dat un sfat înţelept celor care doreau să ducă o
viaţă cumpătată şi plăcută lui Dumnezeu: acela de a-şi uni privegherea cu acţiunea. Ei ne sfătuiesc să ne
ridicăm gândul nostru înspre Dumnezeu cerându-i să ne lumineze şi să ne ajute înainte de a începe orice
lucru, adică de a începe o conversaţie sau de a întreprinde o acţiune.

Pentru a rămâne în stare de trezvie, trebuie să-ţi păstrezi cu mare grijă prospeţimea şi luciditatea minţii.
Mintea se întunecă prin întrebuinţarea fără măsură a mâncării, a băuturii, şi a somnului, a vorbei
îndelungate, prin distracţii şi îngrijorări faţă de lucrurile acestei lumi. “Luaţi seama la voi înşivă, să nu se
îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără
de veste, ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în
toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea
Fiului Omului” (Luca 21,34-36).

Aşa cum ziua judecăţii universale a tuturor oamenilor va veni pe neaşteptate, aşa pentru fiecare dintre noi
este necunoscută ziua judecăţii particulare, ziua morţii. Necunoscut este ceasul în care vom fi chemaţi.
66
Unul de-abia şi-a început calea vieţii pământene şi este chemat în veşnicie; altul parcurge o scurtă
porţiune din ea, altul una mai lungă. Rari sunt cei care ating plenitudinea zilelor şi îşi leapădă cortul
pământesc, trupul, atunci când a devenit de nelocuit, în timpul călătoriei pământene, datorită căderii care
a atenuat în noi sensul veşniciei, trupul ni se pare nemuritor, plin de o activitate debordantă şi foarte
productiv. Această impresie o au atât copiii, cât şi adolescenţii, ba chiar adulţii şi bătrânii: toţi au fost
creaţi nemuritori, nemuritori cu sufletul; ar trebui să fie şi cu trupul! Şi nu ştiu absolut nimic despre
căderea care a dat morţii atât sufletul, cât şi trupul lor, sau nu vor să ştie, sau n-au decât o idee vagă
despre acest lucru. De aceea concepţiile gândurilor lor, şi simţămintele inimii, referitoare la viaţa
pământească, sunt false şi iluzorii. De aceea oamenii de toate vârstele, din nefericire, îşi imaginează că
vor rămâne pururea pe pământ. La sfârşitul călătoriei terestre, când vom fi în pragul morţii, viaţa noastră,
care este nesfârşită în viitor, ni se va părea aşa de scurtă în trecut, şi mulţimea activităţilor împlinite fără a
avea în vedere veşnicia se vor dovedi ca o fatală şi ireparabilă pierdere de timp şi o teribilă irosire a
mijloacelor primite pentru mântuire. Oamenii de lume, pe bună dreptate îşi exprimă aberaţia lor numind
de obicei moartea “nenorocire neaşteptată”, oricare ar fi vârsta părinţilor sau prietenilor pe care aceasta îi
răpeşte. Ea este o “nenorocire neaşteptată”, chiar pentru bătrânii ramoliţi, încărcaţi de ani şi infirmi, de
mult aplecaţi înspre mormânt, dar care nu s-au gândit niciodată la aceasta şi au îndepărtat orice mijloc ce
le-ar fi putut aminti de moarte!

Moartea este într-adevăr o nenorocire pentru toţi cei ce nu s-au pregătit pentru ea. Şi dimpotrivă “fericite
sunt slugile acelea pe care, venind, Stăpânul le va afla veghind” (Luca 12, 37), privind viaţa pământească
cu o privire sobră şi lucidă, aducându-şi aminte de moarte, şi pregătindu-se pentru ea ca pentru un
eveniment care ar putea interveni la orice vârstă şi în orice stare de sănătate.

Noi trebuie să parcurgem calea pelerinajului nostru pământesc cu mare atenţie şi veghind asupra noastră
înşine, chemându-L fără încetare pe Dumnezeu în ajutorul nostru. Durând această călătorie, Evanghelia
trebuie să ne fie lumina noastră, cum cântă David: “Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină
cărărilor mele” (Ps. 118, 105). Noi nu călătorim doar pe o cale strâmtă, ci şi pe întuneric. Avem nevoie de
o statornică atenţie a minţii pentru a nu ne lăsa antrenaţi de către natura noastră căzută sau de către
părinţii şi fraţii care o urmează, şi pentru a scăpa de toate cursele şi obstacolele pe care ni le pregăteşte
lumea, prin răutatea neadormită a îngerilor căzuţi.

Noi fiind ocrotiţi împotriva răspândirii şi grijilor, să ne îndreptăm atenţia asupra trupurilor noastre de care
depinde privegherea sufletelor noastre. Trupurile oamenilor diferă mult unul de altul în ce priveşte
puterea şi sănătatea. Unul e tare ca fierul, altul slab ca paiul. Din acest motiv, fiecare trebuie să-şi
strunească trupul cu înţelepciune şi prudenţă, după ce a cercetat care-i sunt puterile fizice. Pentru un trup
sănătos şi puternic, postul şi privegherea sunt recomandate în mod special: acestea îl fac mai uşor şi-i dau
sufletului o deosebită vigoare.

Un trup slab trebuie întărit cu mâncare şi cu somn, după nevoile potrivite fiecăruia, dar nu până la
saturare. Lucrul acesta este periculos şi pentru un trup slab: saturarea îl va slăbi şi mai mult şi-l va face
alergic la toate virtuţile, înfrânează-ţi pântecele şi vei intra în Paradis. Dar dacă-ţi vei îmbuiba pântecele şi
vei mânca peste măsură, te vei arunca în adâncul ispitelor, în focul maniei şi violenţei; îţi vei îngreuna şi
întuneca sufletul, îţi vei încălzi sângele şi vei deveni foarte sensibil la emoţii; şi aşa îţi vei defăima şi
ruina grija de tine însuţi şi privegherea.

Privegeherea cere o liniştire fizică a sângelui, pe care o dobândim mai întâi de toate printr-o echilibrată
nevoinţă. Sângele, este pus în mişcare de patimi; patimile sunt atât de diverse şi frecvente încât se opun
unele altora, ceea ce face ca o anume mişcare a sângelui să fie anulată de către alta; dar toate aceste
mişcări sunt în mod invariabil însoţite de împrăştiere, de închipuiri, de o avalanşă de gânduri păcătoase şi
de imagini care ne flatează amorul propriu.

O avalanşă de gânduri şi o stare de reverie se produce atunci când sângele este pus în mişcare cu violenţă
într-un chip nefiresc. Această mişcare este păcătoasă, şi este un rod şi un semn al căderii. Referitor la
această mişcare a sângelui s-a spus că nu este în stare să moştenească împărăţia cerurilor (l Cor. 15, 20):
67
cu alte cuvinte, o persoană care îşi îngăduie să-şi pună sângele într-o asemenea mişcare şi îşi satisface
plăcerea din aceasta, nu este în stare să primească harul dumnezeiesc.

Această mişcare păcătoasă a sângelui este cu atât mai periculoasă cu cât sunt foarte rari cei ce o înţeleg.
Dimpotrivă, mulţi oameni o iau ca o acţiune bună şi cedează gândului lor greşit, ca şi cum acesta ar fi
inspirat de Adevărul însuşi. Atunci când gândurile şi închipuirile sunt mai mult ca de obicei, avem un
semn că sângele s-a pus în mişcare; şi încet, încet începem să înţelegem care sunt mişcările păcătoase şi
să ne ferim de ele.

Apele Siloamului curg liniştite din izvoarele lor (Is. 8, 6): virtuţile plăcute lui Dumnezeu izvorăsc din
ascultarea de Domnul; ele sunt însoţite de smerenie şi nu de exaltare, de entuziasm nestăpânit, de părere
de sine şi de mândrie care fac parte din nedespărţitul alai al înfierbântării sângelui produs de patimi.
Sângele este pus în mişcare într-un anume fel de către gândurile şi imaginaţiile mâniei, şi într-alt fel de
către gândurile desfrânate; într-un fel de către mândrie şi în alt fel de către zgârcenie; şi într-alt fel de
gândurile şi imaginile triste şi descurajante, altfel de împietrire, altfel de mândrie şi aşa mai departe. Din
acest motiv postul este instrumentul de primă importanţă pentru toate virtuţile.

Dacă trebuie să te opreşti de la prea multă mâncare, tot la fel trebuie evitată o nevoinţă excesivă. Ea
slăbeşte corpul; ea anulează vioiciunea şi vigilenţa indispensabile privegherii, care se diluează şi slăbeşte
în momentul în care puterile trupului se epuizează. “Dacă trupul tău este slab, spunea Sfântul Isaac Sirul,
şi tu-l obligi să lucreze peste puterile lui, îţi vei împinge sufletul într-o mare întunecime şi-l vei tulbura.
Dar dacă trupul tău este puternic, şi-l vei răsfăţa cu prea multă odihnă, toate patimile ce se ivesc în
sufletul tău se vor intensifica. Atunci chiar dacă ar avea dorinţa arzătoare să facă binele, încetul cu încetul
acesta va dispare, ba chiar şi gândul şi dorinţa de a-l împlini nu vor mai fi. Dacă în felul nostru de a fi
avem măsură şi dreaptă judecată, gândurile ni se vor limpezi şi tulburarea va dispare. Când mintea este
tulburată de o viaţă dezordonată, întunecimea cuprinde sufletul, apoi, la rândul ei, întunecimea produce
dezordine.

Implinind o nevoinţă echilibrată poţi rămâne statornic în starea de priveghere şi rămânând în aceasta, poţi
urma fără şovăire învăţătura Evangheliei. Această învăţătură este singura sursă a tuturor virtuţilor creştine
adevărate plăcute lui Dumnezeu”.

Capitolul XXXV.
XXV. DESPRE FOLOSUL ŞI PERICOLELE NEVOINŢEI TRUPEŞTI

După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus
omul este şi blestemul pământului. “Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu
osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu
iarba câmpului! în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. (Facere 3, 17-l9).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să
producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare, şi
adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea
de toate zilele. Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea
dumnezeiască, de a-l pedepsi pe om, se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii
Părinţi înţeleg cuvântul “pământ” în sens de “inimă”. Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu
încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi pălămidă; la fel inima, înveninată de
păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, datorită firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase.

La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod
spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului.
Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o

68
muncă obositoare a sufletului; apoi printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi
se păstrează.

Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere
un asemenea efort încât este numit “nevoinţă ascetică”. Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din
pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Facere 3, 18-l9). Aici prin cuvântul “pământ” trebuie
înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul
vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile
trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se
hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu
împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.

Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier – plug, groapă, hârleţ – cu ajutorul
cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are
nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca
simţămintele trupeşti şi pătimaşe, ce o stăpânesc, să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa
gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează
asceza.

Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără nici un rost,
ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii
sale, şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii
şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune
riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi
atrage mânia dumnezeiască, ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară
(Matei 22, 12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa o inimă
lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă
neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai
capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţa trupească a
călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi
cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte,
priveghează şi face şi alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală întemeindu-şi
speranţele pe nevoinţele sale ascetice.

El nu va aduna nici un fruct, nu va secera nici o bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze
pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte
cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fară folos; îşi va pierde timpul
care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul
care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de
asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile
evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.

Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a
produce roade de acelaşi fel. Abandonarea, sau neglijarea nevoinţelor ascetice, face ogorul impropriu
pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera, şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de
periculoasă, dacă nu mai mult, ca şi abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om
asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor
îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care
slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor
grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate
69
speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu,
în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în
erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor, în
schimb trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire
sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu
cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte,
atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc a lui Dumnezeu, templu “nefăcut de mână omenească”.
Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel: “îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei;
ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (l Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Sirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe
trupeşti – folositoare pentru viaţa duhovnicească – în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe
bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

Capitolul XXXVI.
XXXVI. RÂVNA FIREASCĂ ŞI RÂVNA DUHOVNICEASCĂ

Un călugăr trebuie cu desăvârşire să se păzească de râvna trupească şi psihică care dă aparenţa exterioară
de evlavie, dar care, în realitate, nu-i altceva decât împietrirea şi întunecarea sufletului.

Oamenii din lume, ba chiar şi mulţi călugări, elogiază o asemenea râvnă, fără să-şi dea seama că ea
provine din părere de sine şi din mândrie. O laudă ca zel pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică,
pentru Dumnezeu. Această râvnă constă în tendinţa, mai mult sau mai puţin manifestată, de a-i judeca şi
condamna pe alţii pentru greşelile lor de natură morală sau pentru abaterea de la disciplina şi rânduiala
bisericească, înşelaţi printr-o concepţie falsă ce o au despre râvnă, aceşti oameni imprudenţi cred că aşa îi
imită pe Sfinţii Părinţi şi mucenici, uitând că ei nu sunt nişte sfinţi, ci nişte păcătoşi.

Dacă sfinţii îi mustrau pe cei ce trăiau în păcate şi-n impietate, o făceau la porunca lui Dumnezeu, cu
mandat şi inspiraţie de la Sfântul Duh, şi nu după pornirea lor sau după provocarea dracilor. Cel ce se
hotărăşte cu de la sine putere să-l blameze pe fratele său, sau să-i facă reproşuri, arată limpede că se
consideră mai înţelept şi mai virtuos decât acela, şi că acţionează sub impulsul unei patimi şi într-o stare
de orbire sufletească, provocată de gândurile drăceşti. Trebuie să-şi aducă aminte de cuvântul
Mântuitorului: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum
vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este in ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi
bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7, 3-5).

Ce înseamnă bârna din acest citat? înseamnă înţelepciunea trupească groasă ca o bârnă, şi care înlătură de
tot puterea de pătrundere dată de Dumnezeu minţii şi inimii omului. Omul călăuzit de către înţelepciunea
trupească nu poate în nici un chip să judece nici propria sa stare lăuntrică, nici a altora. Judecata pe care
şi-o face sieşi, sau altora, este întemeiată pe cea care o are el despre sine şi despre alţii, văzuţi din exterior
prin prisma deformată a înţelepciunii trupeşti. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe bună
dreptate “om cu judecată strâmbă”.

După ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Sfântul Duh, un creştin capătă o viziune
corectă a stării sale duhovniceşti, precum şi a aproapelui, înţelepciunea trupească, arătându-i semenului
“bârna” din ochi, îl tulbură, adesea îl distruge, nu-i poate da nici un ajutor şi n-are nici cel mai mic efect
asupra păcatului. Dimpotrivă, înţelepciunea duhovnicească acţionează exclusiv asupra bolii sufletului
aproapelui având milă de el, tămăduindu-l şi salvându-l.

70
Fără teamă notăm că atunci când s-a dobândit înţelepciunea duhovnicească, neîmplinirile şi greşelile
semenului încep a se părea foarte puţin importante, fiind deja răscumpărate de Mântuitorul, şi uşor de
tămăduit prin pocăinţă, pe când pentru înţelepciunea trupească păreau deosebit de mari şi serioase. Este
evident că fiind ea însăşi o “bârnă” le-a acordat o importanţă atât de mare. înţelepciunea trupească vede în
semeni păcate care de fapt nu există; din acest motiv cei care se lasă cuprinşi de un zel exagerat cad
adesea în păcatul bârfirii aproapelui şi devin un instrument de joacă pentru spiritele căzute.

Sfântul Pimen cel Mare povesteşte că un călugăr oarecare, cuprins de zelul său, a fost supus ispitei
următoare: a văzut pe un alt călugăr culcat peste o femeie. Mult timp s-a luptat cu gândul de a-l opri de la
păcat; în sfârşit s-a decis şi i-a lovit cu piciorul zicând: opriţi-vă! Abia atunci şi-a dat seama că erau doi
snopi.

Avva Dorotei povesteşte că atunci când el era în mănăstirea Sfântului Sava, un frate a fost cuprins de o
râvnă fără discernământ (aceasta aduce întotdeauna suspiciune şi neîncredere faţă de ceilalţi şi
predispoziţie înspre fabulaţie) şi l-a bârfit pe un alt frate, îl acuza pe acela că, toată, dimineaţa, a furat
smochine din grădină şi le-a mâncat. Egumenul făcând o cercetare a aflat că cel acuzat nici n-a fost
dimineaţa în mănăstire, ci a fost trimis de către econom în satul vecin, şi nu s-a întors în mănăstire decât
spre sfârşitul Sfintei Liturghii.

Dacă vrei să fii un fiu râvnitor al Bisericii Ortodoxe, să realizezi acest lucru prin împlinirea statornică a
poruncilor Evangheliei faţă de semenii tăi. Nu-ţi îngădui să-i bârfeşti. Nu-ţi permite să-i înveţi. Nu-ţi
îngădui să-i judeci şi să le faci reproşuri. Toate acestea nu sunt izvorâte din credinţă, ci dintr-o râvnă
exagerată, din părerea de sine şi din mândrie. Avva Pimen a fost întrebat: Ce este credinţa? Şi a răspuns:
credinţa constă în umilinţă şi în milostivire, adică a te smeri în faţa aproapelui şi a-i ierta toate calomniile
şi batjocurile; toate păcatele. Cum pot spune “zeloşii” lipsiţi de înţelepciune că raţiunea zelului lor stă în
credinţă, când ştiu bine că adevărata credinţă, şi prin urmare zelul autentic, trebuie să se manifeste prin
smerenie şi milostenie faţă de semeni? Să lăsăm judecata şi purtarea de grijă de alţii, pe seama celor ce
trebuie s-o facă.

Cel ce este cuprins de o râvnă falsă, a spus Sfântul Isaac Sirul, suferă de o boală grea. Tu, care crezi că te
foloseşti de zel pentru a tămădui infirmităţile altora, ai renunţat la sănătatea propriului tău suflet! Ocupă-
te mai bine cu grija de sănătate a propriului tău suflet. Şi dacă vrei să tămăduieşti bolnavii, să ştii că ei au
mai întâi nevoie de grijă, decât de vorbe dure. Dar tu, fără a-i ajuta pe alţii, te arunci într-o gravă şi
dureroasă boală. Acest fel de zel nu este dovadă de înţelepciune, ci este dovadă de boală sufletească, este
semn de micime sufletească şi de ignoranţă, începutul înţelepciunii, celei după Dumnezeu, este blândeţea
şi bunătatea; ele sunt pecetea unui suflet mare şi puternic, care gândeşte sănătos şi este în stare să poarte
slăbiciunile oamenilor. “Datori suntem noi cei tari, zice Scriptura, să purtăm slăbiciunile celor
neputincioşi” (Romani 15, 1); şi încă: “chiar de va cădea un om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti
îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1).

Intr-altă cuvântare a sa, Sfântul Isaac zice: Nu-l urâţi deloc pe păcătos, căci noi toţi suntem păcătoşi. Dacă
pentru dragostea lui Dumnezeu te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el. De ce să-l urăşti? Urăşte
păcatele lui şi roagă-te pentru el, căci aşa te vei asemăna cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoşi, ci S-a
rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Şi noi de multe ori devenim pricină de râs pentru
diavoli. De ce să-l urâm pe cel de care-şi bate joc diavolul ca şi de noi? De ce omule îl urăşti pe păcătos?
Pentru că nu este aşa de drept ca tine? Unde este dreptatea ta, când tu nu ai dragoste? De ce în loc de a-l
condamna nu plângi pentru el? Când un om oarecare îşi închipuie că face o judecată dreaptă asupra
faptelor păcătoşilor, sub acest pretext ajunge să se mânie pe ei şi să acţioneze în necunoştinţă de cauză.

Nu este o mai mare nenorocire ca părerea de sine. Aceasta alungă smerenia. Este o mare pacoste pentru
un călugăr predispoziţia de a-i învăţa pe alţii, fără să i se fi cerut acest lucru. Atunci când eşti solicitat să
dai un sfat, sau să-ţi exprimi opinia, ori refuză, ca şi cum n-ai şti nimic, sau, în caz de mare necesitate,
vorbeşte cu o extremă precauţie şi modestie, ca să nu devii victima mândriei şi orgoliului, nici să-l răneşti
pe aproapele tău printr-un cuvânt aspru nelalocul lui.
71
Dacă, si ca răsplată pentru truda ta în grădina poruncilor lui Dumnezeu, vei simţi în sufletul tău un zel
dumnezeiesc, acesta te va determina să fii tăcut şi smerit în prezenţa altora, să-i iubeşti, să le arăţi
afecţiune şi compasiune, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Zelul dumnezeiesc este foc care nu încălzeşte sângele, ci linişteşte frământarea şi o aduce la o stare de
linişte. Zelul inspirat de înţelepciunea firească este întotdeauna însoţit de o înfierbântare a sângelui şi de o
invazie de gânduri şi de imagini. Consecinţele unui zel orb şi ignorant, dacă aproapele i se împotriveşte,
sunt în mod obişnuit ura împotriva acestuia şi dorinţa de răzbunare sub diferite forme; şi dacă ne supunem
acestui zel, ni se umple inima de o mândră autosatisfacţie şi de o amplificare a mândriei şi a părerii de
sine.

Capitolul XXXVII.
XXXVII. DESPRE MILOSTENIE

Un călugăr începător nu trebuie să facă milostenie materială cu săracii, decât în cazuri deosebite când
trebuie să-şi ajute semenul care n-are alte mijloace de a fi ajutat. Pentru creştinii din lume este o virtute
să-i ajute pe săraci, pentru că această virtute corespunde cu modul lor de viaţă.

Călugării experimentaţi, acei care au dobândit darul discernământului şi au fost chemaţi la această slujire
de către Dumnezeu, pot face milostenie cu săracii. Ei sunt chemaţi să facă acest lucru ca o datorie,
recunoscând că sunt instrumente ale Providenţei divine, că au primit mijloacele necesare să facă binele, că
ei înşişi sunt mai folosiţi decât cei pe care îi ajută.

Călugărul începător care face milostenie din proprie iniţiativă este pe cale de a fi cuprins de slavă deşartă
şi va cădea în părerea de sine. Dacă ai o seamă de lucruri în plus, împarte-le înainte de a veni la
mănăstire. Aşa ne cer poruncile evanghelice. Domnul i-a zis tânărului care dorea să ajungă desăvârşit:
“Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după
aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,21). împărţirea averilor trebuie făcută înaintea luării crucii. Atâta
vreme cât ne păstrăm bunurile noastre, este imposibil să ne luăm şi să ne purtăm crucea (Luca 14, 33);
crucea va fi mereu aruncată de pe umeri şi înlocuită de bogăţiile noastre; credinţa noastră în Dumnezeu, şi
vederea lui Dumnezeu prin credinţă, vor fi distruse de către încrederea în bogăţiile noastre, şi de către
atenţia ce le-o acordăm.

Sfinţii mucenici şi călugări s-au străduit să împlinească cu stricteţe această poruncă, înainte de a-şi începe
lupta duhovnicească. Primii îşi împărţeau averile înainte de a merge la chinuri, iar dacă nu aveau timp,
după porunca lui Dumnezeu, dădeau această dispoziţie apropiaţilor şi prietenilor. Călugării făceau exact
acelaşi lucru înainte de a-şi începe martiriul lor duhovnicesc. Lupta călugărească este, în adevăratul sens
al cuvântului, un martiriu, chiar dacă-i nevăzut, pentru cel ce se luptă după rânduială. Să ne împărţim
bunurile înainte de a intra în mănăstire; să ne pecetluim cu un dar material – pe tărâm material este una
dintre cele mai mari virtuţi – viaţa noastră în mijlocul oamenilor. Dar pentru cel ce a intrat deja în
mănăstire, un alt fel de milostenie se cere: milostenia nematerială. Ea stă în a nu-i judeca pe oameni când
păcătuiesc, în a-i ierta, în a nu-i împărţi în buni şi răi: o asemenea atitudine este întotdeauna legată de
smerenie. Mândria uzurpă în favoarea omului ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu.

Milostenia sufletească constă în a nu răsplăti răul cu rău, ci a răsplăti răul cu bine. Ea constă în iertarea
tuturor insultelor şi ofenselor pe care ni le fac oamenii şi cât stă din noi, a le primi ca binefaceri ce ne
curăţesc de întinăciunea păcatului. Pe scurt, milostenia călugărească stă în a-L urma pe Hristos, adică a-I
împlini cu grijă poruncile, a purta crucea Sa, altfel spus a suporta cu inimă bună toate suferinţele pe care
Providenţa dumnezeiască ni le trimite, pentru mântuirea noastră, în timpul pelerinajului nostru pământesc.
Nu se poate una fără alta: nu-L poţi urma pe Hristos fără a-I purta crucea şi fără a recunoaşte în ea
dreptatea divină a Noului Aşezământ.

72
Pentru un călugăr înaintat şi care a fost chemat de către Dumnezeu la această slujire, mila sufletească
presupune să-l înveţe pe aproapele său cuvântul lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi
milostenia sufletească este superioară milosteniei materiale, după cum sufletul este superior trupului.
Pentru a face milostenie materială, trebuie să aduni bunuri; pentru a face milostenie sufletească trebuie să
aduni bogăţie duhovnicească, adică să-L cunoşti pe Hristos.

Dacă într-un fel sau altul, după intrarea în mănăstire ai dobândit anumite bunuri, grăbeşte-te să le
transformi în bogăţie cerească, încredinţează-le superiorului sau unei persoane de încredere, pentru a le
împărţi. Pentru a nu-ţi pune în pericol sufletul nu-ţi este îngăduit să le împărţi singur, după capul tău.
După ce ai dat aceste bunuri la cel ce ai crezut de cuviinţă, să nu-l suspectezi, nici să-l controlezi:
încredinţând această sarcină conştiinţei lui, nu mai purta nici o grijă, nici nu face presupuneri care sunt
păgubitoare pentru sufletul tău. Tu ţi-ai făcut datoria şi nu mai este atribuţia ta să ştii cum mandatarul tău
îşi împlineşte obligaţia: “Pentru stăpânul său stă sau cade” (Romani 14, 4)

Capitolul XXXVIII.
XXXVIII. DESPRE SĂRĂCIE

Dacă cineva a intrat în mănăstire şi a luat jugul uşor al lui Hristos (Matei 11, 30), trebuie neapărat să
trăiască în sărăcie, mulţumindu-se cu strictul necesar şi să se păzească de lucrurile de prisos, atât în ce
priveşte veşmintele, cât şi mobilierul chiliei. Comoara şi bogăţia călugărului trebuie să fie Domnul lisus
Hristos. înspre El trebuie să fie întoarsă mereu privirea minţii şi inimii noastre; în El trebuie să ne punem
nădejdea; în El trebuie să ne punem încrederea; vom deveni tari prin credinţa noastră în El.

Este cu neputinţă pentru un călugăr care posedă bunuri să aibă o atare stare de spirit, însuşi Domnul ne-a
poruncit să nu adunăm bunuri: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde
furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu
le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 19-20). După ce a enunţat această poruncă, Mântuitorul ne arată şi care
este raţiunea ei zicând: “Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Matei 6, 21). Nu puteţi să
slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).

Dacă un călugăr are bani, sau ceva obiecte preţioase, atunci fara să vrea, şi pentru că această lege este în
mod necesar irezistibilă, nu-şi va pune nădejdea în Dumnezeu, ci în bunurile sale. Iar de nu se va încrede
în ele îşi va găsi tărie; în acestea va vedea mijlocul de a evita necazurile ce intervin în cursul vieţii
pământeşti; asupra lor se va concentra iubirea lui, mintea şi inima lui, toată fiinţa lui. Inima celui ce este
legată de lucruri materiale se împietreşte şi îşi pierde sensibilitatea duhovnicească: ea devine nesimţitoare
ca o piatră. Idolatria duce la respingerea lui Dumnezeu. Omul legat orbeşte de bunurile sale va culege
roadele rătăcirii sale: moartea îl va lua din mijlocul bogăţiilor sale pe neaşteptate. Banii şi hambarele
pline, în care/şi-a pus nădejdea le va lăsa la alţii fără să-i fi adus vreun folos pământesc, dar după ce l-au
despărţit de Dumnezeu (Luca 12, 15-22).

Duhul Sfânt îl plânge pe omul înşelat de bunurile pământeşti şi care intră în veşnicie foarte sărac
sufleteşte. El zice: “Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit în mulţimea
bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa” (Ps. 51, 5-6). O legătură sentimentală de bunurile
trecătoare duce în străfundul sufletului la respingerea lui Dumnezeu, lucru care se va manifesta la
momentul potrivit. Din istorisirile următoare se va vedea acest adevăr.

Un preot, cu numele de Pavel, trăia într-un munte pustiu, pentru a scăpa de prigoana idolatrilor. Avea la el
şi o cantitate apreciabilă de aur. Cinci fecioare, călugăriţe fugite şi ele din cauza persecuţiilor, s-au adunat
în jurul lui. Ele străluceau de virtuţi şi erau pline de mireasma Duhului Sfânt. Locuind alături de preotul
Pavel, se nevoiau dimpreună cu el împlinind poruncile lui Dumnezeu şi rugându-se. Un om oarecare, rău
intenţionat, aflând de ascunzişul lor, l-a informat pe mai-marele magician de la curtea regilor perşilor,
Sapor, că un preot creştin are mult aur, şi este ascuns în munte, dimpreună cu cinci călugăriţe.

73
Dacă tu doreşti să pui mâna pe acest aur, i-a zis delatorul mai-marelui magilor, porunceşte ca preotul şi
călugăriţele să fie arestaţi şi aduşi în faţa Sa pentru a fi judecaţi. Apoi când ei vor refuza să-şi renege
credinţa, le vei putea tăia capetele şi le vei lua aurul.

Magul i-a urmat sfatul. A dat poruncă, ca preotul cu aurul şi cu călugăriţele să se prezinte în faţa lui
pentru a fi judecat. Preotul i-a zis atunci: de ce mi-ai luat averea, nefiind eu cu nimic vinovat înaintea ta?
Magul i-a răspuns: pentru că eşti creştin şi n-asculţi de dispoziţiile regelui. Preotul a continuat: Domnule,
porunceşte-mi ceea ce voieşti! Magul i-a zis: dacă tu te vei închina Soarelui, poţi să-ţi iei banii şi să pleci
unde vrei. Pavel şi-a privit aurul şi a zis: voi face ceea ce îmi porunceşti. Şi, acolo pe câmp, a adorat
Soarele, a mâncat hrană închinată idolilor şi a băut sânge de la jertfe. Magul văzând că planul nu i-a
reuşit, a spus: dacă le vei convinge şi pe călugăriţe să se închine Soarelui, ca şi tine, să se mărite şi să se
dedea plăcerilor, vei putea să-ţi iei aurul şi tinerele, şi să mergi cu ele unde vrei. Preotul s-a îndreptat către
călugăriţe şi le-a zis: Magul mi-a luat averea şi vă porunceşte să împliniţi voia regelui. Eu deja am adorat
Soarele şi am mâncat bucate oferite idolilor: vă poruncesc să faceţi acelaşi lucru.

Ca şi cu o singură gură, călugăriţele au exclamat: nenorocitule! Nu-ţi este de ajuns pierderea ta? Cum
cutezi să vorbeşti cu noi? Ai devenit un al doilea Iuda şi, ca şi el, l-ai trădat pe Domnul şi învăţătorul tău,
dându-L spre moarte. Iuda şi-a luat aurul şi s-a spânzurat. Şi tu, om blestemat, ai devenit un al doilea
Iuda. Pentru iubirea de arginţi ţi-ai pierdut sufletul şi ai uitat de acel bogat, care, adunând multe bogăţii, a
zis sufletului său: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odilineşte-te, mănâncă, bea,
veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai
pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 19-20). Noi îţi spunem, în faţa lui Dumnezeu, că şi tu vei păţi la fel: ca
şi Iuda, şi ca bogatul fără de minte. Vorbind astfel, l-au scuipat în faţă pe apostat.

La porunca magului călugăriţele au fost biciuite îndelung şi cu cruzime, în timpul loviturilor ele strigau:
noi îl adorăm pe Domnul nostru Iisus Hristos şi n-ascultăm de porunca regelui, în ce priveşte, ce ai de
făcut, fă.

Magul, care voia în orice chip să pună mâna pe aur, i-a poruncit lui Pavel ca, cu propriile sale mâini, să le
taie fecioarelor capetele, gândind că va refuza să facă lucrul acesta şi-i va lua aurul.

Auzind acestea, blestematul Pavel şi-a privit din nou aurul, şi i-a zis magului: ceea ce-mi poruncesc să
fac, voi face. A luat o sabie şi s-a apropiat de călugăriţe. Călugăriţele, scârbite i-au zis: om blestemat!
Până ieri ne-ai fost păstor, iar acum ai devenit lup. Aceasta-i învăţătura pe care ni-o dădeai zilnic, când ne
cereai să murim de bună voie pentru Hristos? Tu n-aveai cea mai mică dorinţă de a suferi pentru El şi fără
nici o ezitare L-ai negat. Unde este Sfântul Trup şi Sânge pe care l-am primit din mâinile tale murdare?
Să ştii că sabia ce o ţii în mâini este pentru noi poarta vieţii veşnice. Noi mergem la Stăpânul nostru
Hristos; dar tu, cum ţi-am prezis, în curând te vei spânzura şi vei deveni fiu al iadului, ca şi Iuda.
Spunându-i acestea şi încă câteva lucruri, au început a se ruga.

Pavel le-a tăiat capetele. Atunci magul i-a zis: nici un creştin n-a ascultat de rege ca şi tine. De aceea nu-ţi
pot da drumul fără un ordin special al suveranului. Când îi voi relata, şi el va afla ce ai făcut tu, te va
recompensa cu mari onoruri. Acum bucură-te cu noi şi rămâi într-o odaie ce ţi se va arăta. Mâine voi
vorbi cu regele despre tine. Apostatul a răspuns: “Să fie după cuvântul tău”.

Peste noapte magul şi-a trimis în secret slugile să-l ştranguleze pe Pavel cu o funie, în odaia pe care i-o
pusese la dispoziţie. Dimineaţa, ca şi cum n-ar fi ştiut, s-a dus să-l viziteze. L-a găsit spânzurat, şi
acuzându-l de sinucidere, a poruncit să fie aruncat înspre hrană câinilor, afară din cetate. Iar aurul i-a
rămas lui (Vieţile părinţilor deşertului din Orient, cap. 16, Avignon, 1764).

Un călugăr ce duce o viaţă de reculegere şi cumpătare, şi care discerne în el însuşi păcatele şi căderea
neamului omenesc, uşor va sesiza că atunci când primeşte, dintr-un motiv oarecare, un obiect valoros sau
o sumă mare de bani, inima sa imediat îşi pune nădejdea în aceste bunuri, şi încrederea în Dumnezeu
scade. Dacă nu-i atent, în curând se va lega de aceste bunuri materiale. Aplecarea şi ataşamentul de
74
bogăţii uşor se transformă în patimă, inima încet se leapădă de Hristos, chiar dacă buzele continuă să-L
mărturisească, chemându-L în rugăciuni şi propovăduindu-I învăţătura.

Când un păcat de moarte începe să-l stăpânească pe om, celelalte patimi se liniştesc; diavolii nu-l mai
hărţuiesc cu atacuri şi ispite, ci ascund în inima lui, ca un tezaur preţios, ca un zălog al pieirii, patima de
moarte care l-a atins. Un om rănit mortal de către un păcat ascuns în inimă şi târât de acesta pînă la porţile
iadului, în faţa celorlalţi apare adesea ca un sfânt, aşa cum era Pavel mai sus pomenit pentru călugăriţe.
Cel ce vrea să-şi pună nădejdea şi iubirea în Dumnezeu, trebuie să se străduiască să rămână sărac, şi să-şi
folosească banii şi obiectele primite pentru a-şi câştiga comoară în ceruri (Luca 16, 9).

Inceputul tuturor bunătăţilor duhovniceşti este credinţa în Hristos şi în Evanghelie; o credinţă vie,
dovedită în împlinirea poruncilor Evangheliei prin fapte. Şi atunci în mod firesc “iubirea de argint este
rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe
dureri” (I Tim. 6, 10).

Capitolul XXXIX.
XXXIX. DESPRE SLAVA DEŞARTĂ

Slava deşartă, ca şi zgârcenia şi lăcomia, distruge credinţa din inima omului; ca şi zgârcenia şi lăcomia,
slava deşartă face inima omului inaptă pentru credinţa în Hristos, pentru mărturisirea lui Hristos. “Cum
puteţi voi să credeţi, zice Domnul căpeteniilor poporului evreu din vreme a Sa, când primiţi slavă unii de
la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 44). De multe ori printre
căpeteniile iudeilor erau oameni care credeau în Hristos, dar, evanghelistul ne spune că “nu mărturiseau
din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din sinagogă; Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât
slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,42-43). Iudeii dăduseră o hotărâre conform căreia era interzis pentru cel ce
mărturisea că Domnul Hristos era Mesia cel proorocit, să ia parte la adunările din sinagogă (cf. Ioan 9,
22).

Slava deşartă se hrăneşte din laudele oamenilor şi din avantajele dobândite prin înţelepciunea trupească,
stimulată de starea noastră căzută. Se hrăneşte din bogăţii, din descendenţa nobiliară, din titlurile
strălucitoare cu care se împopoţonează cei ce slujesc lumii şi fac totul pentru a-i plăcea acesteia, dintr-alte
onoruri deşarte. Prin natura sa, slava pământească şi omenească se opune în mod direct slavei lui
Dumnezeu. Originea slavei deşarte, şi căile care duc la ea, sunt cu totul altele decât originea slavei
dumnezeieşti şi căile care duc la aceasta. Slava deşartă şi ambiţia au ca origine o falsă apreciere a
opiniilor oamenilor şi a puterii lor, amândouă acestea fiind deşarte şi trecătoare, nestatornice şi
nesemnificative. Calea urmată de cel ce caută slava omenească stă într-un efort continuu de a plăcea
oamenilor, şi de a-i lăuda. Că această complezenţă omenească este dreaptă sau nu, că este legală sau
ilegală, are mai puţină importanţă pentru cel ce râvneşte slava omenească; important este să-şi atingă
scopul!

Originea dorinţei după slava care vine de la Dumnezeu şi a elanului pentru ea, se află într-o credinţă vie
în atotputernicia lui Dumnezeu şi în negrăita Lui bunătate faţă de omul căzut. Datorită pocăinţei şi
împlinirii poruncilor Evangheliei, omul căzut se poate împăca cu Dumnezeu şi poate dobândi în faţa Lui –
ne exprimăm în felul acesta pentru a fi mai bine înţeleşi – o “bună reputaţie”, cum spune în Scriptură de
către Dumnezeu omul ale cărui fapte au fost plăcute ochilor Săi: “bine slugă bună şi credincioasă, peste
puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23).
Datorită acestei origini a slavei care vine de la Dumnezeu, omul care doreşte să o dobândească se
străduieşte fără încetare să placă lui Dumnezeu, să-L urmeze pe Domnul purtându-şi crucea, să placă
aproapelui său în ceea ce este îngăduit şi prescris de către poruncile Evangheliei.

O asemenea amabilitate nu-i satisface deloc pe fiii veacului acestuia, ba chiar le provoacă indignare căci
ceea ce caută şi aşteaptă ei este o satisfacere nelimitată a patimilor şi a orbirii lor sufleteşti; ca şi

75
recompensă pe omul ce-i laudă pe alţii, dar care, în realitate este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al binelui
adevărat al aproapelui său, îl răsplătesc cu slava pământească.

“Dacă-Mi slujeşte cineva, zice Domnul, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi slujitorul Meu. Dacă-
Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26). Printre principiile morale ale Domnului lisus
Hristos şi printre trăsăturile care-I exprimă sfânta Sa personalitate, este şi refuzul slavei care vine de la
oameni. A spus-o El însuşi: “Slavă de la oameni nu primesc ” (Ioan 5,41). Chiar dacă este Regele regilor,
“împărăţia Lui nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Atunci când poporul a vrut să-L proclame rege,
S-a retras într-un munte pustiu, învăţându-ne şi pe noi, cum spune fericitul Teofilact al Bulgariei, să
fugim de onoruri şi de slavă.

Atunci când după Cina cea de taină, ucenicii i-au zis Domnului: “Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai
nevoie ca să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu”, Domnul nu S-a bucurat de
aceste cuvinte, care exprimau o laudă omenească. Dimpotrivă, ştiind că, peste puţin, ucenicii Săi vor fi
cuprinşi de laşitate, şi vrând să le arate că omul nenăscut din nou nu se poate baza pe firea sa căzută,
capabilă de fapte imprevizibile, le-a răspuns: “Acum credeţi? Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi
fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur” (Ioan 16, 30-32).

Asumându-Şi firea omenească, prin suferinţe şi prin Cruce Hristos a intrat în slava Sa, pe care ca şi
Dumnezeu a avut-o întotdeauna. Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos: împlinindu-I poruncile şi îndurând
toate necazurile care ne parvin, vom fi vrednici să ne împărtăşim şi de slava Lui în veacul acesta şi în cel
ce va să vină. Hristos “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la
înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte
pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice
nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor
de dedesupt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”
(Filipeni 2, 7-11).

La fel şi noi trebuie să ne smerim cu trupul şi cu sufletul pentru a deveni părtaşi slavei lui Hristos în
lumea aceasta şi-n cea viitoare. Arvuna slavei pe care Dumnezeu-Omul o dă ucenicilor Săi în timpul
călătoriei pământene constă în diferitele daruri ale Duhului Sfânt; în veacul viitor slava lui Dumnezeu îi
va cuprinde pe ucenicii lui Hristos atât în exterior cât şi în interior în mod deplin şi cu o măreţie care
depăşeşte puterea de exprimare a omului (cf. l Cor. 2, 9).

Din acest motiv Sfinţii noştri Părinţi, sfinţii călugări, se străduiau să fugă, ca de o otravă mortală, de tot
ceea ce duce la mândrie şi pricinuieşte slavă omenească, însăşi Providenţa divină nu le îngăduie aleşilor
lui Dumnezeu, cum se poate vedea limpede în vieţile sfinţilor, să trăiască în desfătări, în belşug şi-n slava
omenească, pe parcursul vieţii lor pământeşti, întotdeauna ei au suportat nenumărate necazuri, venite cu
voie sau fără de voie. Aşa cum dulciurile vatăma stomacul, dacă sunt folosite mereu, aşa slava omenească
neamestecată cu suferinţele întunecă sufletul. După cum iarba şi grâul se ofilesc şi seacă, viermii se
înmulţesc în fructe, dacă timpul este mereu frumos şi secetos, la fel o constantă fericire pământească
slăbeşte virtuţile omului şi face să se nască în inimă părerea de sine, aroganţa şi poftele trupeşti.

Sfântul Isaac Sirul zice: “Este foarte puţin probabil să se afle un om care să poată rezista onorurilor, ba
cred că nu există nici unul: şi lucrul acesta se întâmplă din predispoziţia omului spre nestatornicie”. S-a
demonstrat practic că această predispoziţie duce la schimbări neaşteptate. De aceea Dumnezeu a pregătit
pentru slujitorii Săi o slavă veşnică şi neschimbătoare în ceruri, nedorind ca ei să fie mereu onoraţi în
lumea aceasta, nestatornică şi schimbătoare, cu consideraţii deşarte şi efemere. Lucrul acesta îl spune
preafericitul Simeon Metafrast în Viaţa lui Eustachie Plachida (20 septembrie). Sfinţii, pe care Dumnezeu
i-a chemat la o slujire înaltă în Biserică datorită deosebitei capacităţi naturale şi maturităţii spirituale, au
fost în mod deosebit supuşi la prigoniri, la umiliri, la împotriviri, la mânie, la suferinţă. Pentru a ne
convinge este suficient să citim vieţile lui Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan
Gură de Aur şi ale altor luminători ai Bisericii. Necazurile ce i-au lovit i-au ferit de pericolul sufletesc
care le-ar fi putut veni uşor datorită rangului înalt şi onorurilor omeneşti la care erau avizaţi.
76
“Ia aminte cu grijă la tine însuţi, a zis Sfântul Isaia Pustnicul, pentru a înlătura dorinţa de putere, de
onoruri, de mărire şi de laudă; fugi de ele ca de ciumă, ca de moarte şi de pierdere a sufletului, ca de
chinurile veşnice”. Dacă cineva este atent asupra lui însuşi şi asupra omenirii, nu se poate să nu fie
convins de dreptatea pe care o au sfinţii anahoreţi; este imposibil să nu bagi de seamă că alergarea după
slava şi onorurile omeneşti îl îndepărtează pe un călugăr de calea cea strâmtă a mântuirii, trasată de
Domnul Hristos şi bătătorită de toţi cei ce L-au urmat. Mai mult, chiar învăţătura despre calea cea strâmtă
şi cu chinuri devine străină, bizară, fără sens pentru cei ce sunt atraşi de slava omenească. Ei se smintesc,
ca şi fariseii, cei iubitori de lumea aceasta, de calea cea strâmtă şi de cei ce o propovăduiesc, se smintesc
de învăţătura Domnului asupra lepădării de tine însuţi. Dar Mântuitorul ne-a dat-o ca un remediu şi ca o
mângâiere indispensabilă, pe acest pământ de exil şi orbire, pentru a ne elibera de minciună şi de cei ce
ne-au dus în robie, şi care continuă să ne ducă, cu ajutorul minciunii (cf. Luca 16, 14).

Nu există altă cheie, care ne poate deschide uşa împărăţiei Cerurilor, decât crucea lui Hristos. Dumnezeu
dăruieşte această cheie celor ce caută sincer să intre întru împărăţia Sa; ba chiar ei se străduiesc să o
obţină, şi se bucură şi tresaltă atunci când o primesc ca o arvună a fericirii veşnice.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: “Cel care cu o credinţă nestrămutată a renunţat la lumea aceasta şi la
tot ce-i aparţine ei, crede că Dumnezeu este bun şi de oameni iubitor, că El îl primeşte pe cel ce vine la
Sine cu pocăinţă, că El îşi cinsteşte slujitorul prin batjocuri, că El îi îmbogăţeşte prin sărăcie, că-l
preamăreşte prin jigniri şi umilinţe şi prin moarte, că-l face să ia parte şi să moştenească viaţa veşnică.
Credinciosul doreşte, ca un cerb însetat, să se urce pe aceste trepte înspre principiul cel nemuritor şi
suprem ca pe o scară pe care se urcă şi coboară îngerii. La capătul acestei scări se află Dumnezeu
prietenul oamenilor, aşteptând de la noi nevoinţele ascetice potrivite puterilor noastre, nu pentru că El S-
ar bucura văzându-ne suferind, ci pentru că vrea să ne dea răsplata ca o plată meritată” (Sf. Simeon Noul
Teolog, Capete practice şi teologice).

Fraţi prea iubiţi, să fugim de mândrie şi de ambiţie; acestea nu sunt altceva decât refuzul Crucii lui
Hristos. Cine refuză Crucea lui Hristos îl tăgăduieşte pe Hristos: “Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine
după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 27), a spus Domnul. Oameni decăzuţi! Noi nu-L
putem cunoaşte şi mărturisi sincer şi concret pe Hristos, dacă lucrul acesta nu-l facem de pe înălţimea
crucii, după ce ne-am recunoscut şi mărturisit căderea noastră şi necesitatea căii Crucii pentru a ajunge în
cer şi-n fericirea veşnică. Să fugim de orice ocazie de mândrie şi glorie omenească, aşa cum au fugit
sfinţii noştri Părinţi, pentru a nu ne pierde interesul faţă de învăţătura lui Hristos şi să nu ajungem
morminte văruite, creştini pe dinafară, dar apostaţi în realitate.

Este suficient un firicel de praf în ochi pentru a ne tulbura vederea: o legătură, nesemnificativă în
aparenţă, privează mintea noastră de o dreaptă judecată, influenţează şi modifică felul nostru de a gândi.
Părinţii care erau puternici cu duhul şi cu trupul se temeau de cel mai mic păcat, de cea mai mică
îndepărtare de învăţătura Evangheliei. Cu atât mai mult nouă celor slabi cu duhul şi cu trupul, trebuie să
ne fie frică de un păcat care caută un refugiu şi un aliat sigur în neputinţa noastră; până ce pătrunde în noi,
el ia aspectul unei bagatele neînsemnate, dar, odată instalat, se transformă într-un adevărat monstru.

Nu fara motiv Sfinţii Părinţi erau de o extremă simplitate în îmbrăcăminte, în mobilierul din chilie, în
clădirile mănăstireşti şi chiar în construirea şi împodobirea bisericilor. Gândul şi inima unui om slab se
conformează cu condiţia sa exterioară; lucrul acesta nu-l înţeleg ce-i fără experienţă şi neatenţi. Dacă
monahul poartă haine strălucitoare, dacă chilia este mobilată cu grijă, cu gust şi cu rafinament, dacă, la
fel, bisericile mănăstirilor lor sunt somptuoase, strălucind de aur şi de argint şi înzestrate cu veşmântare
bogate, sufletul lui va fi, cu siguranţă, mândru, plin de aroganţă şi de autosatisfacţie, lipsit de căinţă şi de
conştiinţa păcătoşeniei sale. Imbătat de o desfătare vanitoasă, socotită bucurie duhovnicească, un
asemenea suflet rămâne în întuneric, în învârtoşare şi în moarte, părându-i-se că se află în mijlocul unei
sărbători triumfale. Dimpotrivă, până când hainele ce le poartă un călugăr sunt simple până când trăieşte
în chilie ca un călător, ca într-un cort, sau într-o colibă, şi câtă vreme în această colibă nu se află decât
lucrurile strict necesare; până ce biserica îi serveşte ca loc de rugăciune, de mărturisire a păcatelor şi de
plâns, fără a-l distrage şi a-l împrăştia prin splendoarea sa; atâta vreme sufletul său se umple de umilinţa
77
ce emană din atmosfera înconjurătoare, se îndepărtează de tot ce este material, iar gândurile şi
simţămintele îl poartă în eternitatea cu care toţi oamenii inevitabil se confruntă.

Un asemenea suflet se străduieşte să-şi pregătească la timp un loc favorabil în veşnicie, prin pocăinţă şi
împlinirea poruncilor Evangheliei, în chilia sa modestă, mobilată simplu, omul simplu din popor intră pe
picior de egalitate cu domnul cel mare; dar omul simplu nu mai are acces într-o chilie aranjată cu
rafinament, căci prin venirea lui ar putea deranja mediul ambiant, în persoana omului simplu şi sărac, dar
adeseori bogat în credinţă, Hristos este alungat (cf. lacov 2, l-6).

Vanitatea întunecă sufletul; şi mai periculoasă decât ea este slava care vine de la oameni. Când un călugăr
este preamărit de către copiii veacului acestuia şi de către înţelepciunea acestei lumi, este un semn că el
este un vas lepădat de Dumnezeu, pentru că, dimpotrivă, batjocurile şi persecuţiile din partea oamenilor
sunt un semn sigur că monahul este ales de Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt pomeniţi de Domnul însuşi:
“Vai vouă, zice El, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi
părinţii lor”. Dimpotrivă “Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor
batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă
veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor” (Luca 6,
26; 22-23).

Să urmăm sfaturile pustnicilor sfinţi amintiţi mai înainte. Dar dacă, după voia lui Dumnezeu, un călugăr
trebuie să poarte sarcina demnităţii lor şi onorurilor pământeşti, să se roage cu stăruinţă şi cu lacrimi
pentru ca măririle pământeşti să nu-i influenţeze mintea, ca ele să nu-i strecoare mândria în suflet, ca ele
să nu-l facă să-şi privească de sus semenii, împotriva acestor lucruri Domnul i-a pus în gardă pe ucenicii
Săi şi continua să o facă, când le-a zis: “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă;
Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să
caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 10-l1). El şi-a vărsat preţiosul sânge pentru toţi oamenii
şi pentru fiecare dintre ei şi a fixat un preţ mic, identic şi egal pentru toţi, atribuindu-le fiecăruia o
importanţă unică şi egală (cf. l Cor. 6, 20).

Capitolul XL.
XL. DESPRE PIZMĂ

Căderea omului este o taină de nepătruns. Prin propriile sale puteri omul nu o poate cunoaşte, pentru că o
consecinţă a căderii este şi întunecarea minţii, care-l împiedică de a privi în profunzime şi în întuneric.
Aşa se face că pe de-a-ndoaselea, starea de cădere ni se pare o stare de triumf şi pământul pribegiei ca o
şansă extraordinară de progres şi de bucurie. Dar, încetul cu încetul, Dumnezeu le dezvăluie asceţilor,
care-L slujesc sincer şi din toată inima, taina căderii.

Ce privelişte înspăimântătoare, fraţilor, ni se prezintă atunci când misterul se dezvăluie! Cum să nu te

cuprindă fiorii atunci când, la porunca lui Dumnezeu, adâncurile iadului se descopăr în profunzimea
inimii noastre! Cum să nu te cutremuri atunci când neputinţa noastră este dovedită prin mii de experienţe
amare! Cum să nu te cuprindă fiorii la gândul că un anumit păcat de moarte poate multă vreme sta ascuns
în cotloanele inimii şi apoi, dintr-o dată, apare şi-l pierde pe om pentru totdeauna! Totuşi este adevărat că
cel ce are frică de păcat şi nu se încrede, în sine riscă mai puţin să cadă. De aceea, dorind să-i fac pe fraţii
mei preaiubiţi să înţeleagă secretul diversificării păcatului, cu scopul de a se feri de el, vă voi arăta aici
ravagiile teribile şi nevăzute pe care le face pizma în suflet.

“Dumnezeu este iubire” (l Ioan 4, 8), spune Sfântul Ioan Teologul; în consecinţă a respinge dragostea – şi
aceasta este pizma – înseamnă a-L respinge pe Dumnezeu. Dumnezeu se retrage de la omul pizmaş, îl
lipseşte de harul Său, se desparte radical de el, îl lasă în moarte spirituală, dacă nu se pocăieşte la timp şi
nu se tămăduieşte de această otravă mortală pentru suflet.

78
In Antiohia, capitala Orientului, trăiau în primele veacuri creştine doi prieteni, preotul Sapricius şi un
cetăţean cu numele de Nichifor. Multă vreme au trăit într-o strânsă prietenie; apoi diavolul, semănătorul
de vrajbă, a strecurat neînţelegeri între ei. Aceasta a crescut şi a ajuns ură înverşunată. Nichifor şi-a
revenit în sine, cum spune în Viata lui şi, gândindu-se că ura este semănată şi cultivată de diavolul, căuta
să se împace cu Sapricius. Sapricius însă respingea, cu înverşunare, orice iniţiativă de reconciliere.

In timp ce relaţiile dintre cei doi erau proaste, deodată, pe vremea împăraţilor romani Valerian şi Gallian,
s-a pornit în Antiohia o persecuţie cruntă împotriva creştinilor. Ca şi creştin, şi preot pe deasupra,
Sapricius a fost arestat şi dus în faţa guvernatorului Antiohiei. Poftit să jertfească idolilor, el l-a mărturisit
pe Hristos şi, din această cauză, a fost supus la chinuri groaznice, mai presus de ceea ce poate suporta
omul. Când n-au mai găsit alte modalităţi de a-l tortura, şi n-au reuşit să-l despartă de Hristos,
guvernatorul a ordonat să i se taie capul.

Auzind de vitejia lui Sapricius, şi dorind să primească iertare şi binecuvântare de la un martir care-şi
săvârşea alegerea şi se pregătea să-şi primească cununa prin moartea mucenicească, Nichifor s-a grăbit
să-l întâlnească. A căzut la picioarele lui şi i-a zis: “Mucenicul lui Hristos, iartă-mă. Eu am greşit
împotriva ta”. Sapricius nu i-a răspuns, pentru că inima lui era plină de răutate şi resentimente. Nichifor a
repetat mai duios cererea sa. Sapricius, împietrit şi orbit, nu i-a răspuns decât printr-o tăcere plină de ură
şi întorcându-şi ochii.

Au sosit la locul execuţiei. Acolo Nichifor i-a cerut din nou iertare lui Sapricius: “Te implor, martirul lui
Hristos, iartă-mă dacă eu, ca om, am păcătuit împotriva ta: Scriptura zice: “de veţi ierta oamenilor
greşelile lor, iartă-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14): Eu îţi cer, acordă-mi iertarea ta!”.

Sapricius n-a cedat nici la această rugăciune fierbinte de dinaintea morţii. Şi dintr-o dată harul lui
Dumnezeu, care l-a susţinut în martirul său, l-a părăsit. Când călăul era pe punctul de a-i tăia capul, dintr-
o dată el le-a pus problema următoare: “De ce vreţi să mă omorâţi?” Ei i-au răspuns: “Pentru că ai refuzat
să jertfeşti zeilor şi ai desconsiderat ordinul împăratului din cauza unui anume om numit Hristos”.
Nenorocitul Sapricius le-a zis: “Nu mă ucideţi. Eu voi împlini ordinul împăratului; eu îi voi adora pe zei
şi le voi aduce jerfe”.

Auzind aceste cuvinte teribile spuse de către Sapricius, sfântul Nichifor l-a rugat cu lacrimi, zicând: “Nu
face aceasta, frate preaiubit, nu face aceasta! Nu te lepăda de Domnul Iisus Hristos, nu-ţi pierde cununa
cerească pe care a-i dobândit-o suportând nenumărate chinuri. Iată, la poartă te aşteaptă Domnul Hristos,
care ţi se va arăta în curând, şi-ţi va da răsplată veşnică în schimbul morţii tale vremelnice; pentru a o
primi ai venit tu aici”.

Sapricius n-a dat nici cea mai mică atenţie acestor cuvinte şi s-a pornit din toată fiinţa sa înspre veşnica
pieire. Atunci, văzând că preotul este pierdut definitiv lepădându-se de Hristos, Sfântul Nichifor, pătruns
de harul divin, a început să strige cu voce puternică călăului: “Eu sunt creştin! Eu cred în Domnul nostru
Iisus Hristos pe care Sapricius l-a tăgăduit. Taie-mi mie capul!” Dorinţa lui Nichifor a fost îndeplinită
(Mineiul, 9 februarie).

Iată o altă întâmplare, în Lavra Peşterilor de la Kiev doi călugări, ieromonahul Tit şi ierodiaconul Evagrie,
trăiau în armonie şi-ntr-o prietenie duhovnicească. Dragostea lor reciprocă era motiv de zidire sufletească
şi de admiraţie pentru ceilalţi fraţi. Vrăjmaşul care urăşte binele şi seamănă neghină în grâu, transformând
grâul în neghină, mai ales în momentul în care oamenii dorm – adică atunci când ei nu sunt atenţi la ei
înşişi şi nu se tem că vor fi prădaţi, socotind că nu mai pot pierde bunul câştigat – a prefăcut iubirea
acestor călugări în ură. Tit şi Evagrie s-au învrăjbit în aşa măsură încât nu se mai puteau vedea unul pe
altul. De mai multe ori fraţii le-au cerut să se împace, dar ei nici nu voiau să audă.

Disputa durând deja mult timp, ieromonahul Tit a căzut grav bolnav. Era atât de bolnav încât nu mai erau
speranţe de însănătoşire. A început a-şi plânge amar păcatul şi i-a trimis vorbă ierodiaconului Evagrie că-i
cere iertare şi că ia asupra sa cu smerenie toată vina. Acela nu numai că nu l-a iertat, dar a pronunţat la
79
adresa ieramonahului cuvinte grele şi blesteme. Fraţii, văzând că Tit este la un pas de moarte, l-au adus
forţat pe Evagrie pentru a se împăca. Văzându-l sosind, bolnavul s-a ridicat din pat, l-a salutat şi căzându-
i la picioare i-a zis cu lacrimi: “Părinte iartă-mă şi mă blagosloveşte!”

Evagrie s-a întors şi a spus de faţă cu toţi cuvinte înfricoşătoare: “Eu nu mă voi împăca niciodată cu el,
nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.” Cu aceste vorbe, Evagrie s-a smuls din mâinile fraţilor ce-l ţineau
şi apoi, subit, s-a prăbuşit. Fraţii au vrut să-l ridice, dar el era deja mort; nu i-au mai putut nici îndrepta
braţele, nici închide gura, nici închide pleoapele. Iar ieromonahul Tit s-a sculat din patul său deplin
sănătos, ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav.

Toţi cei prezenţi erau înfricoşaţi şi au început să-l întrebe pe preot cum s-a făcut sănătos. Fericitul Tit le-a
răspuns: “până eram grav bolnav, am văzut nişte îngeri care se îndepărtau de mine plângându-mi sufletul
care era sorocit pierzării din cauza pizmei; i-am văzut de asemenea pe draci, care se bucurau. De aceea v-
am implorat să mergeţi la fratele nostru şi să-i cereţi în numele meu iertare. Dar după ce l-aţi adus la
mine, atunci când i-am făcut metanie şi el s-a întors dinspre mine, l-am văzut pe unul dintre aceşti îngeri
lovindu-l cu o sabie de foc pe fratele care refuza să mă ierte; această lovitură l-a omorât, în ce mă
priveşte, acelaşi înger şi-a întins mâna şi m-a ridicat şi iată-mă sănătos”.

Fraţii l-au plâns mult pe Evagrie, care a murit de o moarte atât de înfricoşătoare; apoi l-au îngropat aşa, cu
gura deschisă şi braţele întinse (Mineiul, 27 februarie). Fraţilor, să ne temem de slăbiciunea noastră; să ne
temem de păcatul care aşa de uşor ne înşală, se strecoară în noi, ne cucereşte şi ne înlănţuieşte. Să ne
temem de firea noastră căzută care nu încetează să producă neghina păcatului. Trebuie să fii mereu atent
la tine însuţi, să-ţi controlezi comportamentul şi starea sufletească cu ajutorul Evangheliei, să nu îngădui
cu nici un preţ unei dispoziţii păcătoase să se dezvolte şi să se propage în sufletul tău, considerându-o de
mică importanţă. “Luptă-te cu răul în prima sa fază, şi nu-ţi zice: el nu va birui în mine. Pe măsură ce tu te
antrenezi, eşti deja învins”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Trebuie în acelaşi timp să ştim că “diavolul
minimalizează în ochii noştri păcatele mici, dacă nu ne poate determina să le facem pe cele mari”, cum
spune acelaşi sfânt.

Nu trebuie deloc să neglijăm neghina care creşte în inima noastră, nici gândurile păcătoase care ne vin în
minte. Trebuie să respingem şi să izgonim aceste gânduri, să dezrădăcinăm şi să distrugem aceste
sentimente, opunându-le poruncile Evangheliei şi recurgând la rugăciune. Neghina se lasă usor smulsă
până este fragedă şi fără putere. Dar după ce timpul şi obişnuinţa o fac să prindă rădăcină, este nevoie de
mari eforturi pentru a o smulge. Odată ce gândul păcătos a fost acceptat şi asimilat de sufletul nostru, el
intră în structura modului nostru de a gândi, în raţiunea noastră şi o privează de dreapta judecată. In ce
priveşte simţământul nostru păcătos, care se împietreşte în inimă, îi devine, aşa zicând, un atribut natural
şi o lipseşte de libertatea sa duhovnicească.

Să câştigăm convingerea nezdruncinată a acestui adevăr absolut: Dumnezeu are grijă totdeauna de
călugărul, ca de altfel de tot creştinul ortodox, care îşi încredinţează trupul şi sufletul în slujba Lui şi în
voia Lui; El îl ocroteşte, îl întăreşte, îi formează sufletul şi-l pregăteşte pentru veşnicia fericită. Toate
necazurile ce ni le fac oamenii sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi pentru mai binele nostru. Dacă aceste
necazuri n-ar fi fost absolut necesare Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit să vină. Dar ele ne sunt necesare
pentru a avea ocazia să-i iertăm pe alţii şi, prin aceasta, să fim iertaţi de propriile noastre păcate.

Ele ne sunt necesare pentru a observa Pronia dumnezeiască purtându-ne de grijă, şi pentru a câştiga o
credinţă vie în Dumnezeu; o asemenea credinţă apare atunci când noi descoperim, datorită numeroaselor
experienţe, că mâna Atotputernicului Dumnezeu ne scapă de suferinţe şi din împrejurări dificile, şi nu
abilitatea şi ingeniozitatea noastră. Suferinţele ne sunt necesare, pentru a învăţa să-i iubim pe vrăjmaşi, iar
această iubire ne curăţeşte pe deplin inima de otrava răutăţii şi o face în stare de a-L iubi pe Dumnezeu şi
de a primi harul din belşug.

Linia care uneşte dragostea faţă de aproapele de dragostea faţă de Dumnezeu rezultă cu claritate din cele
două relatări de mai înainte. Se vede de aici că dragostea faţă de vrăjmaşi este cea mai înaltă treaptă a
80
scării iubirii faţă de aproapele; plecând de aici noi intrăm în cămara de nuntă a iubirii divine. Prin toate
mijloacele să ne forţăm inima pentru a le ierta oamenilor toate greşalele lor, oricare ar fi acestea, pentru
ca şi nouă să ni se ierte nenumăratele păcate prin care noi am ofensat Maiestatea divină.

Să nu ne lăsăm cuprinşi, datorită lipsei de credinţă, de tot felul de preocupări, de calcule, de vicleşuguri
pentru a ne apăra de vrăjmaşii noştri şi pentru a acţiona împotriva relelor lor intenţii. Lucrul acesta ne
opreşte să-l facem Domnul Hristos, atunci când zice: “Nu vă împotriviţi celui rău” (Matei 5, 39). Când
suntem apăsaţi de împrejurări supărătoare şi dureroase, să recurgem prin intermediul rugăciunii la
Atotputernicul Dumnezeu, care ţine în mâna Lui viaţa noastră, precum şi a vrăjmaşilor noştri şi a tuturor
oamenilor. Ca şi Stăpân absolut El poate, printr-o singură clipeală din ochi, să prefacă în nimic cele mai
mari dificultăţi. Să ne rugăm cu o mare grijă şi pentru vrăjmaşii noştri, prin această rugăciune curăţindu-
ne inima de ură şi umplându-o de dragoste. “Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au necăjit, îi nimiceşte
pe diavoli; dar cel ce se împotriveşte celor ce l-au supărat este rănit de diavoli”, a spus Sfântul Marcu
Ascetul!

“In toate, zice Apostolul, luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare
ale vicleanului” (Efeseni 6, 16). Aceste săgeţi, diversele încercări ale diavolilor care stârnesc în noi bolile
firii noastre căzute: o inimă aprinsă de mânie, gânduri şi imagini clocotind de nervi, o sete de răzbunare,
multe planuri savante, irealizabile şi absurde, pentru a rezista vrăjmaşului, pentru a-l învinge şi umili, şi
pentru a ne asigura o poziţie sigură şi garantată împotriva tuturor necazurilor.

Când omul a dobândit credinţa, acţionează Dumnezeu pentru el. Este de atunci încolo în afară de orice
influenţă vicleană nu numai a oamenilor, ci şi a demonilor. Cel ce a dobândit credinţa, poate să ajungă la
rugăciunea adevărată, la rugăciunea pură, care nu este tulburată de nici o grijă, care este eliberată de orice
teamă, de frică şi de închipuirile oferite imaginaţiei de către spiritele rele. Prin credinţa sa, călugărul
credincios este încredinţat lui Dumnezeu. El trăieşte în simplitatea inimii şi lipsit de griji. Nu se gândeşte
şi n-are grijă decât de un lucru: să devină din toate punctele de vedere un instrument al lui Dumnezeu,
împlinind întocmai voia Lui.

Capitolul XLI.
XLI. ÎNŢELESUL CUVÂNTULUI “LUME”

In Sfânta Scriptură cuvântul “lume” are două semnificaţii distincte.

1. In pasajele următoare şi în locurile paralele, cuvântul “lume” desemnează întreaga omenire: “Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume. ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-l7). “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan
l, 29).

2. Cuvântul “lume” îi desemnează pe de altă parte, pe oamenii care duc o viaţă păcătoasă, potrivnică lui
Dumnezeu, care trăiesc pentru veacul de acum şi nu pentru veşnicie. Aşa trebuie înţeles acest cuvânt în
pasajele următoare, şi în cele ce le sunt similare: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai
înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi
din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-l9). “Nu iubiţi lumea,
nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este
în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea
trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (l Ioan 2, 15-l7). Preadesfrânaţilor!
Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu
lumea se va face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4).

81
Iată cum defineşte “lumea” fericitul Teofilact al Bulgariei: “Scriptura înţelege de obicei prin cuvântul
“lume” viaţa oamenilor păcătoşi care stăruiesc în păcat şi sunt animaţi de o înţelepciune trupească. De
aceea Hristos le-a spus ucenicilor: voi nu sunteţi din lume. Ei formau un grup de oameni care trăiau în
lume, dar care nu rămâneau în păcat, nu erau din lume”.

Cei mai mulţi dintre oameni au dus şi duc o viaţă de păcat, potrivnică lui Dumnezeu şi oribilă în ochii
Lui. Din acest motiv, şi pentru că numărul vrăjmaşilor lui Dumnezeu este mai mare decât al slujitorilor
credincioşi Lui, această majoritate este numită de către Sfânta Scriptură “Lume”. Ceea ce se referă la
majoritate este atribuit omenirii întregi. Aşa trebuiesc înţelese cuvintele evangheliştilor: “Cuvântul era
Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. In lume era şi lumea prin El s-a
făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan l, 9-l1). “Iar
aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.
Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). “Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni
dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului… Vai vouă
când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 22
şi 26).

Cei mai mulţi dintre oameni nu L-au recunoscut pe Mântuitorul. L-au urât şi i-au urmărit calomniidu-i şi
prigonindu-i pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. Majoritatea aceasta este atât de puternică încât
Cuvântul lui Dumnezeu îi atribuie respingerea lui Hristos şi persecutarea slujitorilor Săi din toată istoria.
Că oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu sunt foarte puţini, iar cei ce-şi satisfac poftele lor
păcătoase şi trupeşti sunt foarte mulţi, ne-o spune însuşi Domnul: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă
este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă
este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7,13 -l4). “Dar înţelepciunea a fost găsită
dreaptă de către toţi fiii ei” (Luca 7, 35): puţin dintre aleşi au recunoscut-o, puţini i-au dat dreptatea ce i
se cuvine.

Slujitori adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu! Invăţaţi-vă să recunoaşteţi condiţia voastră aşa cum v-a fost
sorocită de Dumnezeu pentru durata pelerinajului vostru pământesc. Nu le îngăduiţi spiritelor căzute să vă
seducă şi să vă înşele cu mirajul atrăgător, dar mincinos, al bunătăţilor pământeşti; sugerându-vă să-l
doriţi şi să tindeţi înspre el, încercând astfel să vă lipsească de comoara veşnică. Nu căutaţi şi nu
aşteptaţi laudele şi consimţământul comunităţii omeneşti. Nu aceasta este partea voastră. Nu căutaţi şi
nu aşteptaţi iubirea oamenilor. Căutaţi în schimb, din toată puterea, să aveţi dragoste şi milă faţă de
oameni. Mulţumiţi-vă cu faptul că, totusi, câţiva dintre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, pe care-i
întâlniţi din când în când pe calea vieţii, vă aprobă cu dragoste şi interes conduita şi-L preamăresc pe
Dumnezeu pentru voi. Asemenea întâlniri nu erau prea dese nici în epoca înfloritoare a creştinismului; în
ultimele vremuri ele au devenit extrem de rare. “Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a
împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit flecare către aproapele său” (Ps. 11, l-2).

Avva Dorotei explică remarcabil cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “lumea este răstignită pentru mine şi
eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Pentru cei ce duc o viaţă călugărească este esenţial să cunoască această
explicaţie: Apostolul zice: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Ce diferenţă există între
aceste două informaţii? Cum poate fi răstignită lumea pentru om, şi omul pentru lume? Atunci când omul
renunţă la lume şi devine călugăr, îşi părăseşte părinţii, averile, veniturile, afacerile – care presupun să dai
şi să primeşti de la ei – atunci lumea este răstignită pentru el, căci el a părăsit-o. Aşa se tâlcuiesc cuvintele
Apostolului: lumea este răstignită pentru mine. Apoi adaugă: şi eu pentru lume. Cum este răstignit omul
pentru lume? Atunci când, fiind eliberat de lucruri exterioare, luptă de asemenea împotriva plăcerii însăşi,
sau însăşi împotriva dorinţei de a poseda lucruri, împotriva poftelor, şi-şi mortifică patimile, atunci este
răstignit pentru lume, şi poate zice dimpreună cu Apostolul: “lumea este răstignită pentru mine şi eu
pentru lume”. Părinţii noştri, aşa cum spuneam, odată ce lumea era răstignită pentru ei, se preocupau de
asceză şi se răstigneau pe ei înşişi pentru lume. Şi noi credem că venind în mănăstire lumea este răstignită
faţă de noi; dar nu vrem ca să ne răstignim şi noi faţă de lume, pentru că încă iubim bucuriile ei, suntem
legaţi de ea prin patimi şi suntem preocupaţi de slava ei. Suntem robii mâncării şi îmbrăcăminţii; dacă

82
avem nişte instrumente bune de lucru ţinem la ele cu patimă, şi îngăduim mijloacelor neînsemnate să ne
lege de lume, aşa cum zice avva Zosima.

Credem că părăsind lumea, şi venind în mănăstire, am lăsat tot ceea ce este lumesc; dar şi aici, ataşându-
ne de lucruri neînsemnate, păstrăm spiritul lumii. Lucrul acesta ni se întâmplă din cauza nebuniei noastre:
după ce am renunţat la lucruri şi demnităţi importante, ne legăm de nimicuri. Fiecare dintre noi a părăsit
ceea ce avea: cine a avut mult, mult a părăsit, cine a avut puţin, puţin a părăsit. Şi după ce am venit în
mănăstire continuăm să cultivăm ataşamentul nostru pătimaş faţă de lucrurile fără valoare. Cu siguranţă
nu trebuie să procedem astfel; ci, după cum am renunţat la lume şi la bunurile ei, trebuie să renunţăm şi la
ataşamentul faţă de aceste bunuri.

După această explicaţie, se înţelege foarte bine de ce Sfântul Isaac Sirul, care a scris învăţături pentru
monahii care duceau o viaţă mănăstirească foarte severă, adică pentru isihaşti, pentru zăvorâţi şi pentru
pustnici, defineşte în felul următor lumea: “lumea” este termenul general prin care numim toate patimile.
Dacă omul nu învaţă mai întâi ce este lumea, nu va şti cu care mădulare s-a îndepărtat de aceasta, şi cu
care a rămas legat. Sunt mulţi care după ce s-au despărţit de lume prin două sau trei mădulare şi au rupt
legătura cu ea în această măsură, încât îşi închipuie că sunt totalmente eliberaţi prin viaţa ce o duc. Se
întâmplă acest lucru pentru că ei n-au realizat clar, nici n-au înţeles limpede că ei n-au murit pentru lume
decât cu două din mădularele lor, iar celelalte mădulare trăiesc după înţelepciunea trupească a lumii. Pe
de altă parte ei nu sunt în stare să-şi resimtă patimile; nesimţindu-le, nu se vor putea tămădui de acestea.

Urmând clasificările stabilite de raţiune, cuvântul lume se întrebuinţează ca şi nume comun pentru toate
patimile. Atunci când dorim să desemnăm toate patimile, noi le numim lume; iar atunci când vrem să le
clasificăm după caracteristicile particulare, le numim “patimi”. Fiecare patimă este un mod particular de a
trăi după înţelesurile cele slabe ale lumii (Gal. 4, 3; Col. 2, 8). Acolo unde patimile încetează de a acţiona,
înţelesurile lumii rămân inactive. Iată care sunt patimile: pofta de avere, tendinţa de a aduna diferite
lucruri; plăcerea trupească din care izvorăşte patima desfrânării; pofta de mărire, din care se naşte invidia;
pofta de stăpânire; deşartă slavă a puterii; tendinţa de a se îmbrăca cu haine luxoase şi cu podoabe
deşarte; căutarea slavei omeneşti care produce pizma; neliniştea pentru existenţa trupească.

Acolo unde aceste patimi încetează de a acţiona, lumea moare. In măsura în care ascetul se eliberează de
acestea rămâne în afară de lume, acesta anihilându-se pe măsură ce părţi din ea sunt distruse. Cineva a
spus despre sfinţi că în timp ce trăiau, erau şi morţi: căci trăind în trup, nu trăiau pentru trup. Şi tu,
analizează pentru care din patimile enumerate mai sus trăieşti. Vei şti atunci în ce măsură trăieşti pentru
lume, şi în ce măsură eşti mort pentru ea. Când vei înţelege ce înseamnă lumea, vei pricepe, conform
indicaţiilor de mai sus, prin ce ai rămas legat de ea şi prin ce te-ai rupt de ea. Pe lumea este viaţa şi
înţelepciunea trupească”.

“Lumea este o prostituată care solicită dragostea celor ce o privesc cu poftă, pentru frumuseţea ei. Cel ce
a fost sedus, chiar în parte, de dragostea lumii şi care se lasă îmbrăţişat de ea, nu se va putea smulge din
braţele ei până ce-l va lipsi de viaţa veşnică. Atunci când lumea îl stăpâneşte complet pe un om până la
moarte, de abia atunci omul realizează că aceasta este mincinoasă şi înşelătoare. Cel ce se luptă pentru a
scăpa de întunecimea lumii nu poate, până încă se află în această întunecime, să-i vadă toate cursele.
Lumea îi ţine înlănţuiţi nu numai pe ucenicii săi, pe fii săi captivi, ci iată că a început să-i angajeze în
lucrurile sale chiar şi pe cei ce practică sărăcia, pe asceţi şi pe cei ce s-au ridicat deasupra ei; ea îi striveşte
şi îi calcă în picioare”.

Intemeindu-ne pe aceste învăţături despre lume, învăţate din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, le
dăm fraţilor noştri prea iubiţi următorul sfat şi le adresăm o fierbinte rugăciune: temeţi-vă să nu ajungeţi
slujitori ai lumii! Chiar şi asceţii pot ajunge în această slujire dacă nu veghează cu mare atenţie asupra lor
înşişi. Această slujire se poate împlini printr-un ataşament nebăgat în seamă, faţă de lucruri neînsemnate.
Să luăm toate măsurile pentru a ne apăra împotriva iubirii faţă de lume. Să nu considerăm inofensiv un
ataşament neînsemnat, chiar dacă pare fără nici o importanţă. Să nu considerăm cea mai mică îndepărtare
de poruncile evanghelice.
83
Să nu uităm cuvintele teribile spuse de Sfântul Apostol lacov: “Prea desfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că
prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş
lui Dumnezeu” (lacob 4, 4). Orice ataşament este, în sens spiritual, desfrânare pentru călugărul care
trebuie să-şi îndrepte către Dumnezeu toată dragostea, cum spune Psalmistul: “Iubiţi pe Domnul toţi
cuvioşii Lui” (Ps. 30, 25). Căci iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se
leapădă de Tine” (Ps. 72, 26).

Cine slujeşte lumii, nu poate în acelaşi timp sluji şi lui Dumnezeu; lucrul acesta este imposibil! Chiar
dacă pentru cei ce sunt robiţi de lume, şi au o opinie deformată, lucrul acesta li se pare posibil, se înşală:
aceasta nu-i în realitate decât ipocrizie, făţărnicie, minciună faţă de tine şi faţă de alţii. Cel ce este prieten
cu lumea devine în mod inevitabil, poate fără să ştie, vrăjmaş lui Dumnezeu şi mântuirii sale. Iubirea faţă
de lume se strecoară în suflet ca un hoţ, favorizat de întunericul nopţii, adică de nebăgarea de seamă şi
lipsa de atenţie faţă de tine însuţi. Dragostea faţă de lume este capabilă de cele mai mari nedreptăţi, de
cele mai mari crime.

Exemplu concludent ne este dat de către preoţii evreilor contemporani cu Domnul Hristos. Acest cler
căzuse în iubire faţă de lume. Era corupt prin iubirea faţă de onoruri, de laudele şi slava oamenilor. Erau
stăpâniţi de iubire de bani şi de bogăţii; erau căzuţi în senzualitate şi în desfrânare; făceau tot felul de
abuzuri şi nedreptăţi. Pentru a-şi păstra poziţia lor privilegiată în sânul poporului, îşi puneau masca
pietăţii, şi împlineau cu minuţiozitate prescripţiile rituale şi tradiţiile bătrânilor. Şi care a fost urmarea
acestei iubiri faţă de lume? O despărţire radicală faţă de Dumnezeu, precedată de o ură oarbă şi fanatică
contra Lui. Clerul iudeu s-a împotrivit cu îndărătnicie lui Dumnezeu-Omul atunci când El se descoperea
lumii; I s-au opus conştienţi fiind de divinitatea Lui, cum mărturiseşte Nicodim, unul dintre membrii
Sinedriului (Ioan 3, 2).

Clerul iudaic s-a hotărât la deicid, şi l-a săvârşit. Ştia cu certitudine că acţionează împotriva lui Mesia şi,
în orbirea sa, mărturisea acest adevăr ironizându-L pe Hristos, atunci când pe altarul Crucii mântuia
lumea. “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” (Matei 27, 42), ziceau bătându-şi joc
marele preot, cărturarii, bătrânii şi fariseii, fără să-şi dea seama că-şi pronunţă singuri osânda: recunoşteau
că L-au dat morţii şi că-L batjocoreau pe Cel care, într-un chip minunat, cu putere şi autoritate divină, îi
salva pe alţii.

Cu frică clerul iudeu ascultase vorbindu-se de naşterea lui Dumnezeu-Omul şi a început să-L urască de pe
atunci, pregătindu-se pentru a se scăpa de El. Acest lucru se vede clar în Evanghelie. Când magii au adus
la Ierusalim vestea naşterii lui Hristos, Regele iudeilor, cel ce era atunci pe tron, Irod, s-a tulburat, şi cu el
toată capitala (Matei 2, 3).

Era normal, remarcă fericitul Teofilact al Bulgariei, ca suveranul ce domnea să se tulbure auzind că S-a
născut un alt Rege al iudeilor, care îl va priva de tron pe el şi pe urmaşii lui. Dar de ce s-a tulburat
Ierusalimul la vestea naşterii lui Hristos – Ierusalimul care de veacuri îl aştepta pe Mesia cel promis,
Eliberatorul şi slava sa, Ierusalimul a cărei religie consta în a crede în Mesia şi a-i pregăti venirea?

Dacă Ierusalimul a fost tulburat era pentru că locuitorii lui erau corupţi din punct de vedere moral.

Ierusalimul sesiza, cu o intuiţie fină şi vrednică de o mare capitală, că noul Rege, Regele dreptăţii, va cere
să se renunţe la imoralitate şi să se practice virtuţiile adevărate şi că El nu se va lăsa păcălit cu virtuţi false
şi ipocrite.

Pentru dragostea faţă de lume locuitorii Ierusalimului socoteau că este mai suportabil un monstru ca Irod,
decât Regele Dumnezeu. Intuind pe bună dreptate că dispoziţiile spirituale ale tiranului erau cele ale unui
ipocrit şi ale unui comediant – ca ale membrilor Sinedriului, de altfel – atunci când Irod i-a întrebat unde
trebuie să se nască Mesia, fără nici o ezitare şi fără nici o gândire, i-au indicat locul cu precizie, şi L-au
dat pe Mesia în mâinile călăului. “Ei i-au zis: în Betleemul Iudeii”. Pentru a întări informaţia lor au

84
adăugat: “Că aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 5), şi au redat restul profeţi ei, de o uimitoare precizie
(Matei 2, 5). Dacă ei ar fi avut altă dispoziţie, ar fi dat un răspuns evaziv şi n-ar fi arătat acest loc.

Evanghelia atribuie iubirii faţă de lume toate crimele comise de oameni începând cu Cain, ce l-a ucis pe
fratele său Abel, până astăzi (Matei 23, 32). În timpul vieţii pământeşti a lui Dumnezeu-Omul, cei ce erau
robiţi de dragostea lumii au umplut măsura crimelor, respingându-L pe Hristos şi răstignindu-L (Matei
23, 32); în vremurile de pe urmă, la fel, vor umple măsura primindu-l pe Antihrist şi dându-i cinstea ce I
se cuvine numai lui Dumnezeu (Ioan 5, 43).

Dragostea faţă de lume este teribilă. Ea se strecoară încet şi pe neobservate în om; dar odată instalată
devine stăpân crud şi absolut, încet, încet omul este pregătit, şi pe plan sufletesc lucrurile capătă o
asemenea întorsătură, încât este în stare de deicid; în vremurile actuale, de asemenea, încetul cu încetul,
oamenii sunt pregătiţi printr-o dispoziţie sufletească şi starea de spirit necesară pentru a-l primi pe
Antihrist (2 Tes. 2, 7).

Sfântul Mucenic Sebastian relata remarcabil deşertăciunea iubirii faţă de lume şi funestele sale consecinţe
într-o discuţie cu martirii care, din cauza iubirii pentru părinţi şi familii, şovăiau în timpul prigoanei. “O,
ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti!

Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa
momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui
Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi
nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luând puterea, să se
ridice spre război, care, deşi, întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.

Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, ca preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi
de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi
bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că nu numai această singură este viaţa, care,
luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de
moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit
împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar
fi poftit-o.

Pentru că viaţa aceasta de acum este degrab trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici cei către cei ce o
iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre
dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu
dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună.
O! De-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar,
că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte
cu îmbuibarea şi cu băutura. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţia îi îndeamnă.

Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta
seamănă între bărbaţi şi femei despărţire; între prieteni vrajbă; între cei blânzi, gâlceava; între cei drepţi,
nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga
înţelepciune; ia de la meşteri cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către
mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten.
Oare cu a cui îndemnare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte
fărădelegi ca acestea?

Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unii pe alţii? Pentru că
fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce junghie tâlharul pe călător,
bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit şi cel nevinovat de tot răul
izgoneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de
acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate relele de
85
poftitorii şi slujitorii ei, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au
căzut şi oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre câştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe
sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecelui şi tuturor dulceţilor. După
aceea au căzut în iad, nimic neducând cu ei din bunătăţile cele pământeşti. Această viaţă de acum vă
înşeală pe voi, o, prieteni iubiţi?”

“Apoi a zis către părinţii mucenicilor: Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i
întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi. O! cinstiţi părinţi, ca să daţi
înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească,
către cinstea cea nestricată şi către prietenia împăratului celui veşnic? Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei
ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor
cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mântuire. Pentru că, de
se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se
despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încât nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără
numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănâncă
buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor la idoli, unde este plânsul cel amar şi
suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tânguirea în munci.

Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după ceea sârguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea,
spuneţi-le iarăşi a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despart de voi, ci merg ca
să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dânşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de
bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mângâie casele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia
pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din
pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu
flori neveştejite, unde-s câmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este
întotdeauna cu mireasmă bună, negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea
nesfârşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire,
nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au
miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cântă neîncetat cetele îngerilor şi ale
arhanghelilor, slăvind pe împăratul cel fără de moarte într-un glas.

Deci pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru
bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veşnic, să audă ce răspund către dânşii
bogăţiile lor, aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră,
după ce muriţi, noi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă nu dacă ne veţi
porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pământ cel
osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, cu îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt,
feluri de seminţe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit
aurul său şi pământul creşte sămânţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa
lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?

Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sârguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce
foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi când va veni ziua cea de pe
urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că
rămân nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi.

O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi
această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de
pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi
veseliile se încep, ca să nu se sfârşescă niciodată, ci fără sfârşit rămân în veci. Căci cel ce nu voieşte să
iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în
moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi
chinurile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de

86
foc, ai căror dinţi sunt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasurile ca ale leilor răcnesc şi numai
la vedere sunt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.

O! De-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi chinuri, dar ce este mai cumplit, căci de aceea
vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte până în sfârşit, ca fără de sfârşit să se
chinuiască. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularele
cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mâncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor
neadormiţi (Vieţile Sfinţilor, 18 decembrie).

Singurul mod corect de a trăi pe pământ, este de a te pregăti pentru veşnicie. Fraţilor, să parcurgem
scurtul pelerinaj pământesc împlinind voia lui Dumnezeu, şi să luăm din lume numai ceea ce ne este
necesar. “Şi, în adevăr, zice Apostolul, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce
are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci,
având hrană si îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad
în ispită şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare; ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în
pierzare” (l Tim. 6, 6-9).

Iubirea de mărire şi iubirea de plăcere îl duc pe om în aceeaşi mizerie morală ca şi iubirea de avere.
Iubirea de lume rezultă din aceste trei patimi capitale.

Capitolul XLII.
XLII. DESPRE FAPTUL CA TREBUIE EVITATA COMPANIA PERSOANELOR DE SEX OPUS

Sfinţii noştri Părinţi, sfinţii călugări din toate timpurile, evitau cu mare grijă frecventarea persoanelor de
sex feminin. In vremurile străvechi, femeile n-aveau dreptul să intre în mănăstiri. Această tradiţie bună şi
sfântă s-a păstrat până astăzi în Muntele Athos. Dintre călugări, cei ce duc o viaţă riguroasă, se feresc cu
mare grijă de relaţiile şi întâlnirile cu femei: acest lucru se vede bine la sfinţii Arsenie cel Mare, Sisoe cel
Mare, Ioan Postitorul şi alţi Părinţi cu viaţă sfântă. Ei nu făceau lucrul acesta din capriciu, ci în virtutea
unei necesităţi de care erau conştienţi şi examinându-şi ca într-o oglindă viaţa lor dusă cu mare atenţie.

Oarecari călugări pretind că ei nu sunt deloc în pericol fiind adesea în compania femeilor. Nu trebuie
crezuţi: ori nu spun adevărul, ori îşi ascund dezordinea lor sufletească, sau duc o viaţă atât de împrăştiată
şi neglijentă, încât nu-şi văd propria lor stare; ori diavolul le-a furat puterea de a discerne şi a percepe
influenţa pe care o suferă, pentru a face viaţa lor călugărească fără de rod şi pentru a-i duce la pierzanie
sigură.

Sfântul Isidor Pelusiotul tratează foarte bine acest subiect într-o scrisoare trimisă episcopului Paladie:
Dacă “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (l Cor 15, 13), cum spune Scriptura, în mod concret lucrul
acesta îl fac conversaţiile cu femei. Chiar dacă subiectul unei conversaţii este în sine bun, în acelaşi timp
omul interior este corupt tainic de către conversaţie prin gânduri rele, şi, chiar atunci când trupul rămâne
nepătat, sufletul se întinează. Fugi atunci, cât poţi, de convorbirile cu femei. Dacă, pentru o oarecare
nevoie, trebuie să intri în legătură cu ele, ţineţi ochii în jos şi priveşte fara patimă. După ce le-ai spus
câteva cuvinte de întărire şi mângâiere pentru suflet, grăbeşte-te să pleci, de frică ca nu cumva o lungă
discuţie să nu-ţi slăbească tăria sufletului. Poate vei spune: eu am vorbit adesea cu femei şi nu mi s-a
întâmplat nimic. Să admitem că este aşa. Dar să fii convins că stânca este roasă de apă şi picăturile de
ploaie ce cad mereu în acelaşi loc o găuresc. Gândeşte-te puţin. Ce-i mai tare decât piatra? Şi ce-i mai
firav de cât picăturile de apă? Dar printr-o acţiune continuă ajung la ţintă. Dacă o materie atât de dură
cum e piatra poate fi biruită, fiind roasă de către apă, aceasta nu-i nimic în comparaţie cu o lungă
obişnuinţă care va învinge şi va perverti voinţa umană, atât de slabă şi nestatornică”.

Sfântul Serafim de Sarov l-a asemănat pe călugărul care trăieşte evlavios şi în curăţie, cu o lumânare de
ceară neaprinsă; dacă acest călugăr se găseşte adesea în compania femeilor, îl aseamănă cu o lumânare de

87
ceară aşezată între multe altele, care ard. în acest moment, lumânarea neaprinsă începe să se înmoaie
datorită căldurii emanate de celelalte lumânări din jurul ei. Dacă călugărul îşi îngăduie dese întâlniri cu
femei, a spus stareţul, inima lui cu siguranţă îşi va pierde tăria şi râvna duhovnicească.

Comuniunea între sexe este firească. Fecioria este mai presus de fire. Prin urmare, cel ce doreşte a-şi
păstra trupul în feciorie, trebuie cu orice preţ să se ţină la distanţă de trupurile care în mod natural îl
cheamă la unire, în trupurile bărbaţilor şi femeilor se află o putere nevăzută ce-i atrage pe unii înspre alţii.
Bărbatul care se apropie de o femeie în mod inevitabil cade sub influenţa acestei forţe. Cu cât apropierile
sunt mai dese, cu atât influenţa creşte şi, în consecinţă, devine puternică. Cu cât aceasta putere creşte, cu
atât libertatea noastră, care ne-ar duce la biruinţă cu ajutorul lui Dumnezeu, scade. Formele trupului
femeiesc, privirea lor, glasul lor, tandreţea lor, produc, cu complicitatea firii noastre, o impresie puternică
asupra sufletului, mai ales atunci când colaborează şi diavolul. In momentul în care suntem în compania
femeilor şi înregistrăm aceste impresii, nu le simţim, dar când ne retragem în singurătate, aceste impresii
pe care sufletul le-a absorbit revin la suprafaţă cu o putere extraordinară şi declanşează un violent atac al
patimilor trupeşti.

Fericitul leronim povesteşte că, atunci când trăia la Roma şi se găsea adesea în compania doamnelor şi
domnişoarelor evlavioase din capitala lumii, nu simţea nici cea mai mică mişcare pătimaşă în imaginaţie
sau în trup. Dar atunci când fericitul s-a retras în pustiul de lângă Betleem şi s-a dedicat unei asceze
călugăreşti riguroase, imaginile femeilor, pe care le văzuse la Roma, au început subit să-i apară în minte,
în trupul său bătrân, topit de sete, de ajunare, de priveghere şi muncă, şi-au făcut apariţia dorinţele unui
om tânăr. Cu mare efort a putut fi depăşită această stare căci, ca de obicei în aceste cazuri, diavolul se
asociază firii căzute aducându-şi aportul său.

Ce i s-a întâmplat Fericitului leronim li se întâmplă tuturor călugărilor atunci când trec dintr-o viaţă de
obşte în una pustnicească, de linişte şi de singurătate. Ei învaţă din experienţă importanţa impresiilor
exterioare, de care cei ce trăiesc în împrăştiere n-au cea mai mică idee. Toate impresiile la care a fost
supus sufletul, câtă vreme se afla în mijlocul oamenilor, se ivesc ca morţii din morminte în inima
pustnicului şi-l fac să păcătuiască cu gândul şi cu simţirea, până când prin mila şi porunca lui Dumnezeu,
toţi oamenii înarmaţi care au ieşit din Egipt cad în pustie. Atunci o nouă generaţie de israeliţi intră în
pământul făgăduinţei (Deuteronom l, 35).

Sufletele curate care n-au cunoscut păcatul, cu fapta, sunt foarte uşor expuse la influenţa impresiilor. Ele
pot fi comparate cu mesele lustruite, de mare valoare, ce se găsesc în saloanele oamenilor din înalta
societate: pe o asemenea masă orice zgârietură este vizibilă şi-i distruge din valoare. Dimpotrivă, sufletele
ce nu sunt deloc păzite, le poţi compara cu mesele de bucătărie, pe care zilnic se taie legume şi alte
alimente: zeci şi sute de noi tăieturi nu mai înseamnă nimic pentru aceste mese acoperite de multe alte
zgârieturi. Aşa diavolul încearcă să corupă un suflet curat prin pofte trupeşti. Acesta-i motivul pentru care
Părinţii fugeau de întâlnirile cu femei. Sfântul Arsenie cel Mare i-a adresat cuvinte dure unei doamne
ilustre care a venit în mod special de la Roma până în pustia Scetică din Egipt, pentru a-l întâlni.

Şi-a încheiat cuvântul printr-o sfântă francheţe: “Eu mă rog lui Dumnezeu să şteargă amintirea ta din
inima mea”. Prin aceste cuvinte, sfântul exprima toată violenţa şi pericolul luptei împotriva impresiilor
exterioare, luptă care-l poate duce pe un călugăr până la uşa iadului, şi pe care Arsenie o cunoştea fără
îndoială, din experienţă (Sfântul Teofil al Alexandriei, cum vedem în Pateric, a liniştit-o pe râvnitoarea
pelerină venită de la Roma, interpretând pozitiv spusa avvei Arsenie).

In acelaşi sens pot fi înţelese şi următoarele cuvinte ale Sfântului Macarie cel Mare: “Uleiul alimenteză
fitilul unei candele aprinse, iar focul patimilor este stârnit de întâlnirea cu femei. Chipul unei femei este o
sabie ascuţită ce-ţi răneşte inima. Dacă vrei să rămâi curat, evită ca pe o otravă de moarte compania
femeilor, căci atunci păcatul este în lucrare ca o fiară sălbatică ce-şi înhaţă prada. Este mai puţin
periculoasă apropierea de foc, decât de o femeie tânără. Fugi, cât eşti tânăr, de năvala patimilor trupeşti şi
de societatea femeilor.

88
Cel ce-şi satură pântecele şi care, în acelaşi timp, speră să dobândească curăţia se înşeală pe sine însuşi.
Vâltoarea provocată de privirea unei feţe frumoase este mai teribilă ca furtuna de pe mare. Dacă chipul
unei femei apare în imaginaţia noastră, ne poate face să neglijăm chiar paza minţii. Când pui foc în paie,
izbucneşte flacăra; la fel dorinţa pătimaşă se aprinde aducându-ţi aminte de o femeie”.

Macarie cel Mare n-ar fi putut vorbi aşa dacă n-ar fi suportat el însuşi atacurile violente ale impresiilor
adunate atunci când se aştepta mai puţin şi fara voia sa. Foarte precis, şi pe bună dreptate, Sfântul Tihon
de Voronej a spus în “Sfaturi către monahi”: “Păzeşte-te de femei, preaiubitul meu, ca să nu te tulburi.
Eva nu şi-a pierdut vocaţia: ea continuă să seducă şi să ispitească”.

Un bătrân îşi întreba ucenicul: “De ce Părinţii le-au zis călugărilor, mai ales celor tineri, să nu aibă relaţii
cu femeile?” Ucenicul i-a răspuns: “Pentru ca nu cumva călugărul, după ce s-a legat strâns de o femeie, să
nu cadă cu ea în ispite”. Bătrânul i-a zis: “Aşa este. Căderea în ispite este încoronarea legăturilor cu o
femeie. Pentru un călugăr, asemenea relaţii sunt interzise de către Duhul Sfânt”. Chiar dacă legăturile nu
se termină întotdeauna printr-o cădere trupească, fără excepţie ele sunt însoţite de tulburări sufleteşti şi de
sterilitate duhovnicească.

Femeia se lasă condusă de sentimente, sentimentele naturii căzute, şi nu de raţiune, nici de înţelepciunea
duhovnicească, care-i sunt total străine. La femeie raţiunea este un instrument docil în slujba
sentimentelor. Antrenată de sentimente, ea se poate îndrăgosti rapid nu numai de un călugăr tânăr sau de
vârstă matură, ci chiar şi de un bătrân; îşi face din el un idol, înainte ca şi ea să fie idolatrizată de el.
Femeia vede perfecţiunea în idolul său; se străduieşte să-l convingă de aceasta, şi reuşeşte întotdeauna.

Ca urmare a sugestiilor nesfârşite şi periculoase, precum şi a laudelor, călugărul este invadat de părere de
sine şi de mândrie, harul lui Dumnezeu îndepărtându-se de el; mintea şi inima i se întunecă şi devine
capabil, în orbirea sa, să acţioneze iraţional şi să încalce fără frică toate poruncile lui Dumnezeu. Când
Dalila l-a lăsat pe Samson, judecătorul lui Israil, să doarmă în braţele sale, l-a făcut să-şi piardă harul lui
Dumnezeu; apoi l-a predat filistenilor spre a-l umili şi tortura (Judecători 16,4-21).

Trebuie să mai spunem că o femeie atunci când a realizat o legătură strânsă cu un călugăr, ce trăieşte într-
o mănăstire orânduită şi are un părinte duhovnicesc, ţine de datoria ei să-şi înstrăineze protejatul de
mănăstire şi de stareţ, fără să ţină seamă de evidentul câştig pe care acesta îl are trăind în mănăstire şi sub
povaţa duhovnicului său. Ea doreşte să posede, fără a împărţi cu nimeni, obiectul patimii sale. In nebunia
sa ea crede că-l poate înlocui pe duhovnic pe care-l scoate inapt şi incapabil. Nu se va da înapoi de la nici
un mijloc, pentru a-şi atinge scopul, nici de la cele ce i le oferă lumea, nici de la cele ce i le oferă dracul.
Fiind cuprinsă de patima ei perversă, va numi cu ipocrizie ataşamentul său faţă de călugăr credinţă vie,
dragoste curată, simţământ de mamă pentru fiul său, de soră pentru frate, de fiică pentru părinte; pe scurt
va căuta tot felul de denumiri sfinte pentru patima sa, sforţându-se să-şi păstreze neatinsă posesiunea
cucerită: nenorocitul suflet de călugăr care i s-a încredinţat ei. La femeie domină sângele: la ea toate
patimile sufletului lucrează cu o putere şi cu o subtilitate periculoasă, pe primul plan fiind mărirea
deşartă, senzualitatea şi ipocrizia. Ultima le camuflează pe primele două.

Noi nu batjocorim, nici subapreciem aici sexul feminin. Ca şi bărbatului, Dumnezeu i-a dăruit demnitatea
firii omeneşti şi chipul Său. Femeia, ca şi bărbatul, a fost răscumpărată cu prea preţiosul sânge al
Mântuitorului. Răscumpărată şi reînnoită, formează împreună cu bărbatul o singură creatură nouă în
Hristos (Galateni 3,28). Femeia a fost reprezentată aici, aşa cum este când acţionează după legile naturii
căzute şi se lasă antrenată de înfierbântarea sângelui. Arătându-se în stare să-l scoată pe Adam afară din
rai prin viclenie şi seducţie, aşa cum se scuza Adam în faţa lui Dumnezeu, ea continuă până acum să-şi
manifeste şi să-şi demonstreze capacitatea de a deturna o viaţă evlavioasă, ca şi cea din rai, a călugărilor
care se lasă influenţaţi de ele.

Un călugăr trebuie să iubească cu o dragoste adevărată, evanghelică, toată făptura, atât pe bărbaţi cât şi pe
femei. Nu este scutit de datoria de a le arăta acestora dragoste, atunci când, conştient fiind de slăbiciunea

89
lui şi a lor, se păzeşte pe el şi pe ele de ceea ce ar putea umbri această iubire şi procedează cu o mare
prudenţă, fără intimităţi şi familiaritate, controlându-şi simţurile, în mod deosebit ochii şi pipăitul.

Capitolul XLIII.
DESPRE ÎNGERII CEI CĂZUŢI

Sfântul Apostol Pavel ne spune tuturor creştinilor: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a
sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12).

Lupta aceasta este teribilă. Este pe viaţă şi pe moarte. Sfârşitul acestei lupte este fie mântuirea noastră, fie
veşnica pierzanie. Spiritele răului, animate de o ură violentă împotriva neamului omenesc, duc o luptă
îndârjită şi de un rafinament infernal. Sfântul Apostol Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă,
răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (l Petru 5, 8). Dar cei ce-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu
nu pot fi despărţiţi de El, de către îngerii căzuţi, cu tot efectul lor (Romani 8, 39). Ei îşi pun în mişcare
toate forţele pentru a ne despărţi de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Pentru a fi în stare
să rezistăm spiritelor răului, şi a le birui cu ajutorul harului divin, trebuie să ştim exact ce sunt acestea,
cum trebuie dusă lupta contra lor şi ce ne duce la victorie sau la înfrângere.

Spiritele răului sunt îngeri căzuţi. Dumnezeu i-a creat odată cu ceilalţi îngeri. I-a creat puri, buni, sfinţi, şi
le-a dăruit din belşug nenumărate daruri naturale şi harice. Dar cedând mândriei, şi-au atribuit lor înşişi
adâncimea talentului, rafinamentul calităţilor, şi chiar darurile harului. S-au exclus din rândul fiinţelor
create şi, uitând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei; întemeindu-se pe
această fatală aberaţie, şi-au nesocotit obligaţiile sfinte ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Au
fost antrenaţi la această părere de sine şi la această orbire de către una din căpeteniile îngerilor; Proorocul
lezechiel îl numeşte Heruvim (lezechiel 28,14-l7), şi toţi sfinţii, în general, îl socotesc ca făcând parte din
căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine şi în mândrie
încât se socotea egalul lui Dumnezeu, şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui (Isaia 14, 13-l4). A
devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat. Spiritele care s-au lepădat de ascultarea faţă de
Dumnezeu au fost aruncate din cer. Ele au căzut pe pământ, şi umplu spaţiul între cer şi pământ, motiv
pentru care se spune că sunt aeriene, sau că locuiesc în văzduhuri; ele au căzut în iad, în cele mai de jos
ale pământului. Acest lucru îl mărturiseşte Sfânta Scriptură (Isaia 14,12).

Numărul spiritelor căzute este extrem de mare. Unii consideră, întemeindu-se pe relatarea Apocalipsei
(12,14), că a treia parte dintre îngeri au căzut. Dintre cei mai importanţi, au căzut numeroşi, cum se vede
din relatarea Sfântului Pavel: ei sunt numiţi stăpânii şi puteri. Heruvimul căzut este prinţul împărăţiei
întunericului, constituită din spiritele rele. El este originea, izvorul, plinătatea răului. Depăşindu-i prin
capacitate pe toţi ceilalţi îngeri căzuţi, îi depăşeşte şi prin răutate. Este firesc ca spiritele ce au fost
antrenate cu el, şi care i s-au supus de bunăvoie, să fie datoare mereu a primi răutate de la el, şi prin
urmare, să rămână în slujba lui. Dumnezeu le-a lăsat îngerilor căzuţi libertatea de a persevera în rău, după
dorinţa lor, dar în atotputernicia şi atotînţelepciunea Sa care depăşeşte înţelepciunea celor mai inteligente
creaturi, El nu încetează de a le rămâne Stăpân suprem, Pantocrator. Lanţurile indestructibile ale voinţei
lui Dumnezeu le îngăduie să facă numai ceea ce El le permite.

In locul îngerilor căzuţi Dumnezeu a creat o nouă fiinţă raţională, pe om; l-a aşezat în Paradis, care este
inferior şi care se afla mai înainte sub autoritatea heruvimului căzut (Mineiul, 17 ianuarie). Paradisul a
trecut sub controlul noii creaturi, omul. Este de la sine înţeles că noua creatură a devenit obiectul invidiei
şi urii îngerului căzut şi slujitorilor săi, spiritele căzute. Acestea, sub conducerea şefului lor, au încercat
să-l seducă pe om, să-l antreneze în propria lor cădere, să şi-l facă tovarăş ascultător, să-l infecteze cu
otrava urii lor împotriva lui Dumnezeu, lucru ce l-a reuşit.

90
Sigur că omul a fost amăgit şi înşelat, dar totuşi liber şi de bună voie s-a lepădat de ascultarea de
Dumnezeu, liber şi de bună voie a consimţit la hula drăcească împotriva lui Dumnezeu, liber şi de bună
voie a intrat în legătură cu spiritele căzute şi s-a supus lor; atunci, căzând, s-a separat de Dumnezeu şi de
ceata duhurilor curate din care făcea, parte, nu numai cu sufletul, ci şi prin trupul său duhovnicesc, şi s-a
alăturat cu sufletul spiritelor căzute, iar cu trupul a împărtăşit condiţia animalelor private de raţiune.

Crima comisă de către îngerii căzuţi împotriva omului le-a pecetluit definitiv soarta: mila lui Dumnezeu i-
a abandonat definitiv, şi soarta le-a fost pecetluită. Spiritul căzut a fost condamnat să se târască în gânduri
şi simţăminte exclusiv trupeşti şi materiale. Incapabil de a se înălţa de la pământ, el nu se poate ridica
înspre cele duhovniceşti. Acesta este, după explicaţia Sfinţilor Părinţi, sensul judecăţii, pronunţate de
către Dumnezeu împotriva îngerului căzut, după ce acesta lovise cu moartea veşnică pe omul nou creat.
“Pe pântecele tău să te târăşti, i-a zis Domnul diavolului, şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale”
(Facere 3, 14).

Cu toate că omul a ajuns în rândul îngerilor căzuţi, căderea sa, în virtutea felului în care s-a produs,
îmbracă un caracter total diferit de cel al îngerilor, îngerii au căzut conştienţi, intenţionat; ei au fost înşişi
cauza răului propriu, şi după prima greşeală, cu sârguinţă au comis alta. De aceea au fost lipsiţi total de
bine, saturaţi de rău, şi au răutatea singura caracteristică. Omul a căzut inconştient, fără intenţie, pentru că
el a fost sedus şi înşelat; din acest motiv, binele său firesc n-a fost anihilat, ci s-a impregnat în el răul
îngerilor căzuţi.

Dar pentru că acest bine a fost amestecat cu răul, pervertit de acesta, a devenit inutil, insuficient şi
nedemn de Dumnezeu care este Binele pur şi neamestecat. Cea mai mare parte a timpului omul face rău,
crezând că face bine; prin întunecarea minţii şi conştiinţei, el nu discerne răul care a îmbrăcat masca
binelui. Spiritele căzute fac răul pentru rău, găsindu-şi bucuria şi slava în împlinirea răului.

In negrăita Sa bunătate, Dumnezeu i-a dat omului căzut un Mântuitor şi o mântuire. Dar omul
răscumpărat are libertatea fie să accepte să beneficieze de mântuirea care i se oferă şi să se reîntoarcă în
Rai, fie să o refuze şi să rămână în mijlocul mulţimii ingerilor căzuţi. Timpul ce i se oferă omului pentru a
alege liber, durează toată viaţa pământească. Prin mântuire, i se redă omului comuniunea cu Dumnezeu;
dar pentru ca omul să-şi poată manifesta liber voinţa, are posibilitatea alegerii, fie să rămâie în această
comuniune, fie să o rupă, pentru că nu i s-a luat posibilitatea de a intra în legătură cu spiritele căzute,
legătură pe care deliberat o face. Atunci când omul rămâne în aceasta stare de indecizie toată viaţa, harul
lui Dumnezeu nu încetează de a-l ajuta până în momentul trecerii la cele veşnice, dacă aceasta este
opţiunea lui; la rândul lor, îngerii căzuţi nu încetează de a face tot ce le stă în putinţă pentru a-l ţine sub
ascultarea lor, în robia păcatului, în moartea şi pierzania veşnică.

Spiritul căzut a încercat de multe ori să-i ispitească, până la moarte, chiar pe sfinţii mucenici şi pe
călugării nevoitori, mari făcători de minuni şi nevoitori având, să spunem aşa, sub ochii lor cununa
biruinţei. Este foarte corectă gândirea multora dintre Sfinţii Părinţi conform căreia, până la mormânt,
călugărul se află în pericolul de a cădea în ispite, fără a şti mai dinainte de unde vor răsări şi ce haină vor
îmbrăca. Biserica ne învaţă că de la botez fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu un înger păzitor care,
ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte
poruncile lui Dumnezeu. La rândul său împăratul întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc
în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmăreşte peste tot, străduindu-se
să-l atragă în tot felul de păcate.

Din cele spuse, rezultă clar că monahul trebuie să vegheze asupra lui însuşi toată viaţa, fiind cuprins în
acelaşi timp de frică şi de curaj. Trebuie tot timpul să fie în gardă ştiind că vrăjmaşul său ucigaş de suflete
este mereu treaz, dar în acelaşi timp convins că-l are alături pe îngerul păzitor. Sfântul Pimen cel Mare a
zis: “Un mare ajutor al lui Dumnezeu îl înconjoară pe om; numai că acestuia nu-i este dat să-l vadă”. Nu-i
este dat omului să-l vadă pentru a nu se bizui numai pe acesta, iar el să cadă în lenevire şi să părăsească
nevoinţa de care este în stare.

91
Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut îşi dă toată silinţa pentru ca şi omul să facă acelaşi
lucru. Şi omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii de care este atins. Sigur omul are simţul
eternităţii, dar datorită faptului că acest simţ este pervertit de ceea ce pe nedrept se cheamă “raţiune” şi de
către conştiinţa sa adormită, i se pare că şi viaţa pământească este fără sfârşit, întemeindu-se pe această
impresie seducătoare, dar din păcate iluzorie şi dezastruoasă, omul este robit de munca şi ocupaţiile care-i
asigură o situaţie bună în lumea aceasta, uitând că este călător şi că locuinţa sa permanentă se află, fie în
cer, fie în iad. în numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui Dumnezeu: “Lipitu-s-a de pământ
sufletul meu; înviază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118, 25). Reiese clar din acest text că ataşamentul faţă
de pământ loveşte sufletul cu moartea veşnică; el este readus la viaţă prin cuvântul lui Dumnezeu care,
smulgându-l de pe pământ, îi ridică gândurile şi simţămintele înspre cer.

“Diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos. Şi în acest caz câştigă sigur
pentru că noi nu încercăm să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni. Căci el nu se poate ridica sus,
ci rămâne pe pământ; de aceea şarpele este simbolul său. Dacă Dumnezeu l-a limitat de la început la o
asemenea stare, astăzi are motiv mai puternic să o facă. Dacă tu nu ştii ce înseamnă “a fi atacat de jos”,
vreau să-ţi explic aceasta metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realităţile pământeşti, de
plăceri, de bogăţii şi de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-şi
zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace, şi, dacă riscă să o facă, recade imediat el
însuşi, pentru că, după cum ştim prea bine, el n-are picioare să stea ridicat.

N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăşte doar pe pământ, printre lucrurile pământeşti. Să n-ai
nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi foarte necesară sforţarea. Diavolul nu ştie lupta deschis
şi pe faţă, ci, ca un şarpe ce se ascunde între spini, el se foloseşte adesea de ispita bogăţiilor. Dacă tu vei
curaţi spinii, el se înfricoşează şi fuge. Dacă-l poţi fascina cu exorcismele dumnezeieşti, îl vei răni foarte
uşor. Şi noi avem exorcismele duhovniceşti: Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii.

Sfântul Macarie cel Mare, auzind că un oarecare călugăr Teopemt este ispitit de gânduri necurate, aduse
de diavolul, i-a dat sfatul următor: ajunează până seara, aşa fel încât să resimţi foamea; învaţă pe dinafară
Evangheliile şi alte cărţi din Sfânta Scriptură pentru ca amintirea lui Dumnezeu să rămână mereu în
sufletul tău. Dacă îţi vine gând rău, nu-l primi, nu îngădui niciodată gândului tău să fie târât în jos, ci
îndreaptă-l în sus şi Dumnezeu te va ajuta.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe ce trebuie să facă înspre a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu.
Bătrânul i-a răspuns: Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu ieşi din lume, întoarce-te de la pământ şi, după ce
ai părăsit creaturile, vino către Creator, uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi, şi vei găsi
odihnă în veacul acesta şi în cel viitor.

Sfântul Varsanufie cel Mare scria unui frate oarecare: “Dacă vrei să fii mântuit, străduieşte-te să mori faţă
de tot ce-i pământesc. Socoteşte-te ca un nimic, străduieşte-te pentru cele ce vor fi, ca nu cumva sub
pretextul unei fapte bune diavolul să te ducă la îngrijorări nefolositoare.

Viclean şi abil în lupta contra omului, şi în dărâmarea lui, diavolul nu recurge întotdeauna la mijloace
deosebite pentru a-şi atinge scopul. La ce bun s-o facă dacă prin acestea riscă să-l determine pe călugăr la
o împotrivire îndârjită şi la o biruinţă strălucită, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri? Mijloacele obişnuite
sunt mai sigure. In cea mai mare parte a timpului, acestea nu sunt remarcate şi, chiar dacă sunt, sunt
neglijate pentru că în aparenţă par nepericuloase. în general în lupta actuală împotriva creştinismului şi
împotriva monahismului, nu se remarcă folosirea mijloacelor deosebite, ci a mijloacele obişnuite.
Saracinii şi latinii nu mai atacă mănăstirile ortodoxe; ei nu-i aprind şi nu-i taie pe călugării ortodocşi
pentru a distruge monahismul ortodox. Distrugerea este provocată în mod imperceptibil prin cursele
insesizabile, în care-l face să cadă în vremurile actuale.

Preocupările pământeşti, atunci când călugărul li se dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă
păcate exprese, să-l oprească de la sporirea duhovnicească şi să provoace dezastru în sufletul său. Un
asemenea suflet devine ţintă pentru draci, cum spune Evanghelia (Matei 12,44-45). Când inima unui
92
copac este atinsă de putreziciune, copacul piere încetul cu încetul fără să se observe, înafară mai
păstrându-şi multă vreme frumuseţea şi nelăsând să transpară moartea care-l roade prin interior. Fără a
atinge aspectul exterior al monahismului, micile preocupări îi distrug esenţa. Ce mai este călugărul, dacă
n-a ajuns un creştin detaşat de toate, însingurat cu mintea şi cu inima pentru a aparţine numai lui
Dumnezeu, după ce a intrat într-o comuniune de nedesfăcut cu El? Unde mai este călugărul atunci când se
îndepărtează de Dumnezeu şi se ataşează de pământ?

Dintre mijloacele obişnuite, dar foarte eficace, fac parte lucrările manuale şi fizice, atunci când călugărul
se lasă stăpânit de ele fără dreaptă judecată şi din voia sa, nu din ascultare. Atunci când călugărul se apucă
de treabă în felul acesta, cu siguranţă alunecă într-un ataşament pătimaş de ceea ce face. La început
manifestă un zel periculos pentru această preocupare; apoi orientează toate forţele sufletului său şi ale
trupului, înspre aceasta, uitând şi abandonându-L pe Dumnezeu. In acest timp şarpele se străduieşte să-i
sugereze călugărului că preocuparea sa este inocentă, ba chiar salutară şi folositoare pentru toţi. Prin
viclenia şarpelui, din toate părţile încep să-i parvină la urechi încurajări şi laude pentru munca sa. Se lasă
contaminat de părerea de sine; sufletul său, care nu este iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, se învăluie
în tenebrele necunoştinţei şi nechibzuinţei. Apoi cade pe de-a-ntregul sub stăpânirea spiritului căzut.

Când sufletul abandonează asceza duhovnicească sau, ceea ce este acelaşi lucru, o împlineşte cu
neglijenţă, superficial, şi fără dăruire, ocupându-se în primul rând cu entuziasm şi ataşament de cele
pământeşti, patimile proprii naturii căzute pot rămâne nestingherite in inimă, fără ca nimic să le tulbure;
ele prosperă, cresc şi se întăresc în toată libertatea. Călugărul se bucură de o linişte falsă, mângâindu-se
cu părerea de sine şi cu slava deşartă, în locul celei autentice aduse de har. Cei ce nu luptă împotriva
patimilor nu le mai sesizează. Şi chiar dacă se agită pentru o scurtă perioadă de timp, cel ce nu-i obişnuit
să se‟4 cerceteze pe sine, n-o face cu atenţie, şi se străduieşte să-şi găsească mângâierea în cele
pământeşti. O asemenea mângâiere, sau mai exact, o asemenea lâncezeală duhovnicească, lipsită de umila
înduioşare a inimii, detaşată de amintirea morţii şi judecăţii, a raiului şi a iadului, fără preocuparea de a
obţine înainte de a fi prea târziu mila lui Dumnezeu, de a se împăca cu El şi de a se uni cu El, Sfinţii
Părinţi o numesc “nesimţire” sau “împietrirea inimii”, moarte sufletească până când trupul este încă viu.
Până ce durează această teribilă lâncezeală duhovnicească, patimile, în special cele sufleteşti, cresc într-o
măsură nebănuită; ele dobândesc o forţă şi o putere care depăşeşte capacitatea firească: călugărul merge la
pieire fără să-şi dea seama. Sfântul Casian Romanul care vizita mănăstirile Egiptului, pe la sfârşitul
veacului al patrulea şi începutul celui de al cincilea, vreme în care monahismul era în floare şi strălucea
de o mulţime de daruri duhovniceşti, relatează că monahii din pustia Calamonului sau Porfiriei, situată
foarte departe de aşezările locuite şi aproape inaccesibilă din această cauză, duceau o viaţă călugărească
mai puţin bună decât cei din pustia Scetică, care nu era prea departe de sate şi chiar de foarte populatul
oraş al Alexandriei.

Sfântul Casian îşi descoperă pricina acestui lucru: pustia Scetică era neroditoare, călugării care trăiau aici
nu erau distraşi nici de cultivarea pământului şi nici de contemplarea naturii, dar petreceau cu linişte în
chiliile lor, ocupaţi cu lucrurile manuale cele mai simple, cu rugăciunea şi cu citirea Cuvântului lui
Dumnezeu, atenţi la discernerea gândurilor şi a simţămintelor care se iveau în ei. Ducând o viaţă atât de
reculeasă, făceau progrese rapide, şi atingeau o înaltă treaptă de perfecţiune. Dimpotrivă, pustia
Calamonului era un fel de insulă întinsă şi foarte fertilă, o oază asemănătoare Raiului, acoperită de un
mare număr de arbori feluriţi şi de plante variate cum se găsesc în clima tropicală. Oaza era înconjurată de
nisip, pe bună dreptate putându-se spune că acesta era un deşert în mijlocul căruia era situat Calamonul, la
care se ajungea foarte greu. Călugării din Calamon, încântaţi de roadele locului în care trăiau, se ocupau
cu grădinăritul şi cu agricultura. Frumuseţea naturii care-i înconjura era o mare pricină de împrăştiere
pentru privirea lor. Având într-o mare măsură întoarsă atenţia înspre pământ, nu o puteau pe de-a-ntregul
îndrepta înspre cer.

Ni se spune în viaţa Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, că atunci când i-a vizitat pe pustnicii din
Muntele Athos, i-a găsit pe de-a-ntregul detaşaţi de orice muncă pământească: nu se ocupau nici cu
agricultura, nici cu viticultura, nici cu comercializarea lucrurilor făcute de mâinile lor; ei n-aveau nici o

93
grijă legată de această lume. Singura lor ocupaţie era rugăciunea, lacrimile, constanta râvnă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu.

Sfântul Arsenie cel Mare era atât de atent să nu fie cuprins de nici un lucru pământesc, care i-ar fi putut
servi de pretext pentru subtila patimă a părerii de sine şi a slavei deşarte, încât n-a scris nici scrisori, nici
cărţi, deşi era foarte dotat din punct de vedere intelectual şi având o erudiţie şi experienţă duhovnicească
deosebită.

Marii cărturari ai antichităţii ca Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, şi alţii, pe care Dumnezeu i-a dăruit
din belşug cu puteri psihice şi fizice, împlineau diverse munci manuale; dar aceste munci erau aşa de
simple şi se obişnuiseră atât de mult cu ele încât nu-i împiedicau deloc ca în timpul lucrului să se roage.
Erau aşa de obişnuiţi cu aceste munci încât mintea le rămânea totalmente liberă. Se puteau adânci în
rugăciune profundă şi puteau fi dăruiţi cu vedenii în timp ce mâinile lor continuau să lucreze: munca lor
era aşa de uşoară şi aşa de mecanică încât nu cerea nici un fel de atenţie din partea minţii.

Foarte mulţi călugări în antichitate împleteau frânghii, confecţionau coşuri sau rogojini. Examinând
preocupările artizanale de astăzi, poţi remarca cu uşurinţă că multe dintre ele, după ce sunt deprinse, cer
puţină atenţie, ca de exemplu împletirea ciorapilor; cine s-a obişnuit cu această muncă, o face fără să se
uite şi poate în acelaşi timp să fie cu gândul în altă parte. Dar alte preocupări, de pildă pictura, cer o mare
atenţie: cei ce sunt pricepuţi în pictura pot să se roage în timp ce pictează, dar în acelaşi timp le este
imposibil să se aprofundeze în rugăciune, pentru că munca adesea le cere toată atenţia. Pictura trezeşte în
suflet un mare interes pentru ea; râvna nu va fi lipsită de tendinţa împărţirii între Dumnezeu şi lucrarea
mâinilor.

După exemplul dat, îţi poţi face idee despre alte munci manuale. Preocupările intelectuale, în special,
riscă să-l întoarcă pe om de la umilinţă şi de la Dumnezeu, şi să-l antreneze în părerea de sine şi-n
idolatrizarea propriei persoane, în cazul unor asemenea ocupaţii, trebuie să fim foarte atenţi ca ele să fie
făcute înspre slava lui Dumnezeu şi binele celorlalţi, nu pentru satisfacerea amorului propriu. Nu-i poţi
sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24). Nu poţi în acelaşi timp lucra pentru
Dumnezeu, şi să te arăţi indulgent şi entuziasmat faţă de tine şi de patimile tale.

Intemeindu-ne pe cele spuse mai înainte, noi le dăm călugărilor, fraţii noştri preaiubiţi, sfatul să fie foarte
prudenţi faţă de preocupările pământeşti, ştiind că pe pământ se târăşte şarpele făcător de rele şi viclean,
întotdeauna gata să ne rănească, şi să ne inoculeze veninul său aducător de moarte. Călugărul începător
trebuie să împlinească cu toată râvna ascultarea ce-i este impusă, pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în
vederea mântuirii sale. Nu trebuie să admire satisfăcut rezultatele, nu trebuie să se laude, nu trebuie să-şi
cultive slava deşartă, suficienţa de sine şi mândria; dacă va proceda astfel, ascultarea, în loc să-i fie mijloc
de mântuire, se va transforma în instrument şi mijloc de pierzanie.

Pentru a îndeplini cu succes o ascultare, trebuie să te rogi mereu lui Dumnezeu şi să atribui reuşita
milostivirii Sale. Când călugărul are libertatea să-şi organizeze cea mai mare parte din timp cum crede că
e bine, trebuie să se ferească, ca de o otravă mortală, de orice ataşament pătimaş faţă de ocupaţiile
materiale, oricare ar fi, şi de tot ceea ce este pământesc şi stricăcios. Trebuie neîncetat să-şi ridice
gândurile în sus. Aceasta nu presupune să-şi imagineze lăcaşurile cereşti, îngerii, mărirea lui Dumnezeu şi
alte lucruri de acest fel. Nu! Asemenea închipuiri nu fac altceva decât să deschidă larg poarta nălucirilor
drăceşti.

Călugărul trebuie să se ridice printr-o simţire duhovnicească, fără nici o închipuire, până la tronul lui
Dumnezeu, să fie cuprins de o frică mântuitoare şi pătruns de gândul omniprezenţei şi atotştiinţei lui
Dumnezeu, să-şi plângă păcatele şi să şi le mărturisească lui Dumnezeu care este prezent în chilie şi-l
priveşte, să-I ceară la timp iertare şi dezlegare, să-şi amintească de mulţimea păcatelor sale şi de moarte.
Dacă timpul ce ne este oferit pentru pocăinţă şi pentru a dobândi eternitatea fericită îl irosim în ocupaţii
pământeşti şi în adunarea de bunuri efemere, nu ne va fi dăruit a doua oară. Pierderea lui este
irecuperabilă, şi nu ne va fi de nici un folos plânsul nesfârşit din iad. Dacă în timpul călătoriei pământeşti,
94
omul nu rupe orice legătură cu spiritele răului, va rămâne legat de acestea, chiar şi după moartea sa,
aparţinându-le acestora mai mult sau mai puţin, pe măsura contactului cu ele. Menţinerea legăturii cu
spiritele căzute duce la pierzania veşnică, atunci când o ruptură incompletă produce chinuri groaznice pe
calea ce duce la cer.

Priviţi fraţilor ce a făcut şi face diavolul pentru a îndepărta gândul omului de la cerul duhovnicesc înspre
materie, aservindu-i inima pământului şi ocupaţiilor pământeşti. Priviţi şi lăsaţi-vă cuprinşi de o teamă
mântuitoare! Priviţi şi fiţi prudenţi! Spiritul căzut i-a determinat pe mulţi călugări să-şi procure diverse
obiecte rare şi preţioase, şi când gândul li s-a legat de aceste obiecte, s-a despărţit de Dumnezeu. Pe alţii i-
a făcut să studieze tot felul de ştiinţe şi de arte, puţin importante, care numai să-i orienteze înspre pământ;
şi când le-a atras toată atenţia înspre cunoştinţele trecătoare, i-a lipsit de singura cunoştiinţă necesară: cea
a lui Dumnezeu. Pe alţii i-a determinat să câştige bunuri pentru mănăstirea lor, să se angajeze în
construcţii, să se îngrijească de grădini de agrement, să cultive grădini de legume, holde şi păşuni, să
crească vite, forţându-i să uite de Dumnezeu.

Pe alţii i-a determinat să-şi împodobească chiliile cu flori şi imagini, să sculpteze linguri sau să
confecţioneze mătănii, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu. După ce odată i-a determinat să se ataşeze de
altceva, i-a învăţat să-L neglijeze pe Dumnezeu. Pe alţii i-a convins să acorde o atenţie aparte regimului
lor alimentar, sau altor forme de asceză turpească, să dea o mare importanţă pâinii prăjite, ciupercilor,
verzei, mazării sau fasolii uscate; şi astfel au prefăcut echilibrata, sfânta şi duhovniceasca practică
ascetică într-o stupidă performanţă trupească şi păcătoasă. In ce-i priveşte pe asceţii înşişi i-a intoxicat şi
i-a buimăcit printr-o falsă înţelepciune, pe de-a-ntregul trupească, prin părerea de sine şi prin dispreţuirea
altora, lucruri care anulează orice progres duhovnicesc şi duc la pierzanie veşnică. Unora le-a sugerat să
dea o importanţă exagerată tipicului liturgic, facându-i orbi la înţelesul duhovnicesc al acestuia. Deşertând
în felul acesta creştinismul de substanţa lui, au rămas cu un înveliş gol şi material; s-au îndepărtat de
Biserică, au îmbrăţişat învăţături false şi absurde şi au căzut în schismă. Această tactică este atât de
comodă pentru spiritul căzut încât o aplică acum peste tot.

Este atât de practică pentru a-l duce pe om la pieire încât în vremurile din urmă o va întrebuinţa pentru
îndepărtarea de Dumnezeu a lumii întregi. Diavolul recurge la acest gen de luptă cu un succes
incontestabil. In vremurile de pe urmă, sub influenţa stăpânului lumii acesteia, oamenii vor fi literalmente
posedaţi de un ataşament faţă de pământ şi faţă de tot ce-i material şi trupesc. Vor fi stăpâniţi de grijile
acestei lumi şi se vor preocupa de dezvoltarea bunurilor materiale; se vor îngriji exclusiv de amenajarea
pământului, ca şi cum aici ar avea locuinţă veşnică. Devenind trupeşti şi materiali, vor uita de veşnicie, ca
şi cum aceasta n-ar exista; vor uita de Dumnezeu şi-l vor părăsi. “Precum a fost în zilele lui Noe,
prooroceşte Domnul, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în
ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa precum a fost în zilele lui
Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma a
plouat foc din cer şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiului Omului”
(Luca 17, 26-30).

Ca să te ţii tare în lupta cu spiritul căzut, trebuie să-l vezi. Nu te poţi lupta decât cu un adversar sesizabil
cu simţurile trupului sau ale sufletului. Dar atunci când adversarul este nevăzut, când armele lui sunt
nevăzute, când nici o simţire şi nici o senzaţie nu-i vădeşte prezenţa şi lucrarea, este ca si cum n-ar exista.
Ce luptă poate avea loc în astfel de condiţii?

Dracii, nevăzuţi pentru ochii noştri trupeşti, pot fi văzuţi cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima. Sfinţii
Părinţi, care au ajuns desăvârşiţi, îi puteau vedea şi cu ochii trupului. Noi care nu-i vedem în modul
acesta, trebuie să învăţăm să-i vedem cu ochii sufletului. Pentru a explica modul în care spiritele i se arată
omului şi cum pot fi văzute de către el, vă dăm două cazuri.

Sfântul Macarie cel Mare ducea o viaţă pustnicească în pustia Scetică din Egipt. La o oarecare distanţă de
chilia sa, se găsea un grup numeros de călugări care erau sub îndrumarea sa şi care duceau o viaţă
eremitică. Chiliile lor erau situate una faţă de alta la o aruncătură de piatră. Intr-o zi, sfântul era pe cale,
95
mergând înspre chiliile călugărilor şi, deodată, a văzut un demon sub chip de om, ducând mai multe
sticluţe. Bătrânul l-a întrebat: “Unde te duci?” Diavolul a răspuns: “Mă duc să-i tulbur pe fraţi”.

Bătrânul l-a întrebat: “Ce ai în sticluţele acelea”? Diavolul a răspuns: “Hrană pentru fraţi”. Bătrânul i-a
zis: “Hrană în toate aceste vase?” El a răspuns: “Da. Dacă unuia nu-i place o mâncare, îl îmbiu cu alta,
apoi cu alta şi până la urmă fiecare îşi primeşte mâncarea preferată”. Cu aceste cuvinte dracul şi-a
continuat drumul. La rândul său, bătrânul a rămas pe loc, aşteptând să se întoarcă. Văzându-l revenind, i-a
zis: “Bună ziua!”,. “Ce zi bună!”, i-a replicat dracul. “Ce-ai păţit?”, l-a întrebat bătrânul. “Ei bine, a
răspuns diavolul, toţi călugării erau mânioşi pe mine şi nici unul nu m-a primit”.

Bătrânul i-a zis: “Deci n-ai nici un prieten printre ei?”. Diavolul i-a răspuns: “Ba da! Am acolo un prieten
care mă ascultă. Când merg înspre el şi când mă vede apropiindu-mă nu mai are stare”. Bătrânul a
întrebat: “Care-i este numele?”. Diavolul a zis: “Teopempt”. Cu aceste cuvinte s-a îndepărtat. Sfântul
Macarie l-a căutat pe Teopempt, a intrat în chilia lui, pentru a sta de vorbă. Şi a descoperit că acest
călugăr nu l-a recunoscut pe diavolul ce i se arătase, şi că a intrat în dialog cu gândurile pe care acesta i le
adusese şi s-a îndulcit cu ele, fără să înţeleagă şi să bănuiască că prin aceasta a intrat în comuniune şi în
legătură foarte strânsă cu spiritul căzut. Sfântul l-a învăţat pe Teopempt cum se lupta cu diavolul, şi dintr-
un prieten al acestuia l-a făcut vrăjmaş.

Reiese din această povestire că Teopempt l-a văzut pe diavolul, aşa cum a recunoscut, dar l-a văzut doar
prin intermediul gândurilor păcătoase. Apropierea de diavolul s-a făcut cunoscută lui Teopempt prin
năvala caracteristică a gândurilor obsedante şi seducătoare, faţă de care n-a ştiut ce atitudine să ia, şi care
l-au împins într-o stare de confuzie, de agitaţie şi de nelinişte. El a început un dialog cu aceste gânduri,
fără să ştie că îi erau sugerate de către diavolul; în acelaşi timp, presupunând că ele îşi au izvorul în
propriul său suflet, a încercat să le potolească prin raţionamente logice, sfârşind prin a fi antrenat de ele, şi
îndulcindu-se de ele.

Intr-o zi, un alt mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfântul Macarie al Alexandriei, a văzut cu ochii săi trupeşti
nişte copii, negri ca şi etiopienii, alergând şi zburând prin toată biserica, în acea mănăstire era obiceiul ca
un călugăr să citească cu voce lină psalmii, în mijlocul bisericii, iar toţi ceilalţi fraţi şedeau şi-l ascultau
atenţi. Sfântul a văzut că alături de fiecare călugăr era aşezat un etiopian şi râdea de el. La unul îi punea
degetele pe ochi, şi începea să picotească; altuia îi punea degetele pe gură, şi începea să caşte. în faţa
altora luau chip de femeie; în faţa altora construiau clădiri, aducând tot felul de materiale. La sfârşitul
slujbei Sfântul Macarie i-a chemat pe fiecare în parte şi i-a întrebat la ce s-au gândit în timpul rugăciunii.
S-a dovedit că fiecare s-a gândit la ceea ce-i sugerase diavolul.

Din aceste relatări rezultă clar că spiritele acţionează asupra noastră nu numai prin gânduri, ci şi prin
imagini deşarte şi păcătoase, prin atingeri şi diverse relaţii. Pentru călugărul ce duce o viaţă atentă şi
conformă poruncilor Evangheliei, toate acestea devin clare din proprie experienţă. Dracii pătrund în
simţurile şi în mădularele trupului; ne fac să privim, să auzim, să respirăm într-un mod pătimaş, ne
sugerează să vorbim ce nu se cuvine, ne umplu ochii de desfrânare, ne aruncă în nelinişte, acţionează
dinafară şi dinlăuntrul nostru.

Pentru a explica într-o oarecare măsură modul în care dracii, aceste creaturi raţionale şi nevăzute, pot
pătrunde în mădularele trupului nostru şi îşi pun în lucrare influenţa lor specifică, şi cum atacă şi
influenţează sufletul, ne vom folosi de efecte asemănătoare provocate de un gaz oarecare. Să luăm, de
exemplu, asfixierea cu oxid de carbon. Aceasta este provocată de acest greu gaz carbonic atunci când,
într-un mod nevăzut cu ochii trupului, îl respirăm şi ne atinge creierul. La fel alcoolul: cînd bem vin,
alcoolul urcă, traversând trupul, de la stomac la cap şi afectează, într-un chip ce nouă ne scapă, creierul şi
gândul nostru.

Alcoolul trece deci, fără să ne dăm seama, de la stomac în sânge provocând o înfierbântare sau, ceea ce
este acelaşi lucru, supune sângele la o unire fizică cu căldura, substanţă cvasimaterială şi volatilă,
supunând trupul şi sufletul influenţei lui. Subtanţele gazoase au proprietatea de a pătrunde în materiile
96
dure şi în alte gaze, şi să le traverseze. Astfel razele soarelui traversează aerul, şi toate gazele cunoscute
pe pământ, traversează apa, traversează sticla. Energia calorică pătrunde uşor prin fier, şi prin toate
materialele, provocând în ele o schimbare; trece prin gaze şi prin lumină. Aerul trece prin copaci, dar nu
prin sticlă. Vaporii de apă, şi de diverse substanţe, străbat aerul.

Sfântul Macarie cel Mare zice: “De atunci de când, ca urmare a încălcării de către primul om a poruncii
lui Dumnezeu, răul a intrat în om, diavolul are liberă trecere pentru a vorbi cu sufletul lui, aşa cum un om
vorbeşte cu alt om, şi pentru a lăsa în inima sa tot ce-i vătămător.”

Diavolul vorbeşte cu omul fără de glas, dar se foloseşte de “cuvinte”; gândurile sunt ca nişte “cuvinte”
care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete prin care omul le poate transmite. Tot în Omilia a Il-
a, Sfântul Macarie cel Mare zice: “Diavolul lucrează cu atâta viclenie încât ni se pare că tot răul se naşte
în sufletul nostru de la sine, şi nu sub influenţa spiritului străin care, împlinindu-l totalmente, se
străduieşte să rămână ascuns”.

Semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi şi acţionează asupra noastră sunt: rapida apariţie în
noi a gândurilor şi închipuirilor, a simţămintelor şi senzaţiilor deşarte şi păcătoase, îngreuierea trupului şi
intensificarea nevoilor animalice, împietrirea inimii, aroganţa, gândurile de slavă deşartă, respingerea
pocăinţei, uitarea de moarte, plictiseala, deosebita preocupare de grijile pământeşti. Apropierea de noi a
spiritului căzut este întotdeauna însoţită de o senzaţie de nelinişte, de confuzie şi de neorânduială.

Gândurile care vin de la diavoli, spune Varsanufie cel Mare, sunt mai întâi pline de tulburare şi de tristeţe
şi travestindu-se atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze; vrăjmaşii se îmbracă în piele de oaie, sugerându-
ne gânduri care în aparenţă sunt drepte şi adevărate, dar în fond ei sunt lupi răpitori (Matei 7, 15),
înşelând inimile cele fără de răutate (Romani 16,18), prezentându-le lucrurile rele şi vătămătoare ca fiind
bune. Toţi marii dascăli ai monahismului tratează acest subiect într-o manieră asemănătoare.

Impotriva călugărilor care rezistă cu bărbăţie în această luptă nevăzută, la un moment dat spiritele căzute
intră în luptă deschisă. Lucrul acesta însă are loc cu îngăduinţa lui Dumnezeu care face totul pentru binele
nostru. Cum ele sunt creaturi spirituale, fără carne şi oase (Luca 24, 39), iau chipul diverselor sălbăticiuni
fioroase, animalelor domestice, târâtoarelor şi insectelor de tot felul, şi se străduiesc să-l înfricoşeze pe
călugăr, să-l tulbure şi să-i inspire o părere foarte bună despre sine însuşi. Ele se străduiesc să-l arunce în
această stare dezastroasă, ce s-ar putea numi nălucire drăcească, şi încearcă chiar să deturneze în favoarea
lor adoraţia ce i se cuvine numai lui Dumnezeu.

O smerită încredinţare voii lui Dumnezeu, dispoziţia de a răbda toate necazurile îngăduite de Dumnezeu,
un refuz hotărât de a adăuga ceva credinţei şi de a da atenţie cuvintelor, lucrărilor şi arătărilor provocate
de spiritele căzute, fac să eşueze toate tentativele lor. Dimpotrivă, când li se dă atenţie şi când te încrezi în
diavoli, consecinţele sunt nebănuite. O asemenea atenţie şi încredere provoacă întotdeauna foarte mari
necazuri călugărului, şi uneori îl duc la pierzare.

Când un călugăr luptă corect împotriva spiritelor, este foarte câştigat sufleteşte şi face progrese
remarcabile. Sfântul Macarie cel Mare zice: “Pentru cei ce sunt prunci din punct de vedere duhovnicesc,
stăpânitorul lumii acesteia este un băţ ce-i pedepseşte şi un bici care-i răneşte. Dar, cum am spus înainte,
încercările şi ispitele le aduc o cinste şi o slavă deosebită. Căci ajung la desăvârşire după ce au trecut prin
mari şi grele suferinţe… Fiind robul şi creatura lui Dumnezeu, diavolul nu te poate ispiti cât ar dori, nici
chinui cât ar vrea, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Căci Dumnezeu ştie tot ceea ce ne priveşte pe
fiecare dintre noi şi care ne sunt puterile, îngăduind să fim ispitiţi proporţional cu acestea”.

Cel ce are o credinţă vie în Dumnezeu, şi i se încredinţează Lui renunţând la sine însuşi, nu se tulbură în
focul tuturor încercărilor provocate de spiritele răului, şi nu vede în acestea decât instrumente oarbe ale
providenţei divine: când vin să-l ispitească, se încredinţează voii lui Dumnezeu, neacordându-le nici cea
mai mică atenţie, încredinţarea în voia lui Dumnezeu este un adăpost liniştit şi cu tihnă, oricare ar fi
încercările şi suferinţele.
97
Capitolul XLIV.

PRIMUL MOD DE A LUPTA ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

In capitolul anterior am expus într-un fel foarte limpede cum luptă spiritele căzute împotriva oamenilor.
De aceste precizări au nevoie mai ales călugării înaintaţi pe calea vieţii ascetice şi care sunt în măsură să
le înţeleagă. Acum ne propunem să expunem felul în care începătorii trebuie să lupte împotriva spiritelor,
fel care le este accesibil aproape numai prin practică.

Pentru un novice metoda de a lupta împotriva unui diavol nevăzut, dar pe care-l poate sesiza cu mintea în
gânduri şi imaginaţii, constă în respingerea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase, fără a angaja
nici o conversaţie sau dialog cu ele şi fără a le acorda nici cea mai mică atenţie, în felul acesta gândurile şi
imaginaţiile n-au timp să se imprime în minte, nici să fie asimilate de către aceasta. Dacă monahul are o
oarecare experienţă duhovnicească şi dacă a făcut un oarecare progres, la început acţioneză asupra lui mai
ales gânduri vagi aducind doar o chemare la păcat; dacă mintea angajează o discuţie cu gândurile ce i-au
venit, apare o imagine păcătoasă ce întăreşte gândurile.

La un începător al cărui trup şi sânge sunt foarte aprinse, gândul şi imaginaţia apar simultan. Dacă acesta
nu reacţionează imediat, ci le acordă, chiar şi pentru un moment, atenţie şi angajează un dialog cu ele,
chiar dacă i se pare că nu le aprobă şi le contrazice, cu siguranţă că acestea îl vor birui. Călugării cei mai
experimentaţi, chiar dacă au o sută de ani de nevoinţă, nu sunt versaţi cum sunt îngerii căzuţi, ce au mii de
ani de experienţă. Ce şansă de biruinţă poate avea, în lupta cu îngerul căzut, un călugăr începător şi naiv
care nu ştie din experienţă că diavolul există? Pentru un călugăr începător o confruntare cu acesta va duce
la o cădere sigură.

Strămoaşa noastră, Eva, cu toată starea ei de nevinovăţie şi sfinţenie, intrând în dialog cu şarpele, a fost
determinată de viclenia acestuia să calce porunca lui Dumnezeu şi să cadă (Facere 3). Ea n-ar fi trebuit să
angajeze un dialog cu şarpele atotviclean. N-ar fi trebuit să discute valabilitatea poruncii lui Dumnezeu.
Dar neavând cunoştinţă despre răutatea şi şiretenia diavolului, ea a fost sedusă uşor de sfatul ucigaş
ascuns sub masca bunei intenţii: la o asemenea tragedie se expun călugării fără experienţă. “Sufletul
nostru, spune Sfântul Isihie al Ierusalimului, fiind simplu şi bun – căci aşa a fost creat de către bunul său
Stăpân – se desfătează cu imaginile ce i le aduce diavolul. Odată sedus el se afundă în răul ce i se prezintă
sub chipul binelui, şi-şi uneşte propriile sale gânduri şi închipuiri cu sugestiile diavoleşti”.

Toţi părinţii sunt unanim de acord când spun că un călugăr începător trebuie să respingă gândurile şi
imaginaţiile păcătoase de la apariţia lor, fără a intra în contradicţie şi în dialog cu ele. în special trebuie
făcut aşa faţă de gândurile şi imaginaţiile sexuale. Pentru a respinge gândurile şi imaginaţiile păcătoase,
Părinţii propun două mijloace: 1. Mărturisirea imediată a gândurilor şi imaginaţiilor părintelui duhovnic;
2. Intoarcerea imediată înspre Dumnezeu cu o rugăciune fierbinte prin care să-I ceară să-i împrăştie pe
nevăzuţii vrăjmaşi.

Sfântul Ioan Casian zice: “Supraveghează întotdeauna capul şarpelui, adică prima manifestare a
gândurilor, şi mărturiseşte-te imediat părintelui tău duhovnic. Vei învăţa astfel să nimiceşti lucrătura lor
primejdioasă dacă le vei mărturisi pe toate, fără excepţie, părintelui tău duhovnic”.

Acest mod de a combate gândurile şi imaginaţiile diavoleşti era comun tuturor călugărilor începători în
epoca de înflorire a monahismului. Novicii care se găseau mereu în jurul părintelui duhovnicesc, îşi
mărturiseau imediat gândurile, cum se vede şi din viaţa Sfântului Dositei; în ce-i privea pe ucenicii care
veneau la părintele duhovnicesc la un moment precis stabilit pentru a-şi mărturisi gândurile, o făceau o
dată pe zi seara, aşa cum se vede în “Scara” Sfântului Ioan, sau în scrierile altor asceţi. Mărturisirea
gândurilor şi formarea duhovnicească sub forma sfaturilor primite de la un povăţuitor purtător de duh, era
considerată de către călugării de altădată ca o condiţie indispensabilă pentru mântuire.

98
Avva Dorotei zice: “Eu nu cunosc o altă cădere pentru un călugăr decât aceea ce are loc când el se
încrede în propria-i inimă. Unii spun că omul cade dintr-o pricină sau alta; eu afirm, cum am mai spus, că
nu ştiu o altă cădere decât aceea ce rezultă din urmarea propriei tale voinţe. Ai văzut pe cineva căzând?
Să ştii că a urmat propriei sale voinţe. Nimic nu-i mai periculos, nimic nu-i mai vătămător decât acest
lucru. Dumnezeu m-a păzit şi m-am temut întotdeauna de acest dezastru.”

Poveţele unui părinte purtător de duh îl conduc pe novice pe calea poruncilor evanghelice, şi nimic nu-l
desparte de rău şi de diavolul, izvorul răului, ca o constantă şi sinceră mărturisire a păcatului. O asemenea
spovedanie stabileşte între om şi demon o vrăjmăşie statornică şi mântuitoare. Distrugând duplicitatea sau
nehotărârea de a alege între iubirea lui Dumnezeu şi iubirea păcatului, spovedania îi insuflă o forţă
extraordinară pentru buna orientare, şi-l face să progreseze rapid, lucru de care ne putem convinge din
nou din viaţa Sfântului Dositei.

Călugării care, neavând un duhovnic, nu pot lupta împotriva păcatului printr-o deasă mărturisire a
gândurilor păcătoase, să lupte printr-o rugăciune fierbinte şi stăruitoare, cum a fost de pildă cazul Măriei
Egipteanca. Lupta cu arma rugăciunii, împotriva gândurilor, trebuie să fie neîndurătoare, fără nici o
conversaţie prealabilă cu ele, şi cu atât mai mult fără nici o îndulcire din ele. Imediat ce simţi că se
apropie vrăjmaşul, pune-te la rugăciune, pleacă-ţi genunchii, ridică-ţi mâinile la cer sau proşterne-te la
pământ. Vrăjmaşul surprins de o astfel de rugăciune, nu va putea rezista: nu va întârzia să se obişnuiască
cu fuga.

De neapărată trebuinţă este înlăturarea duplicităţii, adică ezitarea între dragostea faţă de Dumnezeu şi
dragostea faţă de păcat. Procedând aşa ne vom păstra şi ne vom întări ataşamentul şi râvna pentru
Dumnezeu care la rândul lor, vor atrage asupra noastră mila Lui. “Dacă ţinem tot timpul sabia în mână, a
spus avva Pimen cel Mare, Dumnezeu va fi mereu cu noi; dacă noi suntem curajoşi, EI ne va arăta mila
Sa”. Avem un model remarcabil de luptă împotriva gândurilor, prin rugăciune, pe Măria Egipteanca.

Sfântul Isaac Sirul zice: “Dacă cineva nu se apucă să contrazică gândurile pe care vrăjmaşul le seamănă
cu viclenie în noi, ci întrerupe scurt dialogul cu ele printr-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, este semn
că mintea lui a dobândit înţelepciunea care vine din har, şi că o înţelegere exactă a situaţiei îl fereşte de o
muncă grea şi inutilă. Şi luând-o pe scurtătură, scapă de o lungă rătăcire pe drumuri ocolite. N-avem
mereu puterea de a contrazice şi de a birui, gândurile ce ne asaltează; în cele mai multe cazuri suntem
răniţi de ele, şi ne trebuie mult timp pentru a ne tămădui. Te iei la duel cu inamici antrenaţi mii de ani.
Stând de vorbă cu ei le oferi posibilitatea să-şi urzească bine planurile şi de a-ţi da o lovitură care va face
inutilă înţelepciunea şi isteţimea ta. Şi chiar dacă vei câştiga, mintea îţi va rămâne întinată de gândurile pe
care ţi le-au adus şi putoarea lor te va urmări încă multă vreme. Dacă, dimpotrivă, tu vei recurge la prima
metodă, vei rămâne la adăpost faţă de gânduri şi de urmele pe care le Iasă în urma lor. Nu există alt ajutor
decât cel ce vine de la Dumnezeu”.

In mod special trebuie să fugi de dialogul şi controversele mintale cu gândurile pătimaşe. Nevoitorul se
lasă antrenat cea mai mare parte a timpului în astfel de controverse presupunând, din păcate, că aceste
gânduri şi imaginaţii apar de la ele însele în sufletul său şi că le poate stăpâni autoconvingându-se într-un
mod raţional; din pricina lipsei de experienţă nu-şi dă seama că este vorba de un drac care se angajează
bucuros în dialog şi-n controversă cu noi, ştiind cu certitudine că gândurile şi imaginaţiile erotice găsesc
un loc agreabil în sufletul unui începător, că acestea vor trezi şi vor înteţi senzualitatea care trăieşte în el.
Diavolul ne atrage într-un dialog şi într-o cotroversă, când prefacându-se că pleacă, când atacând din nou,
convins fiind că va repurta asupra noastră o victorie decisivă.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Nu voi să răstorni pe dracul curviei cu dovezi şi cu cuvinte de împotrivire,
pentru că acela, are bune temeiuri, ca unul ce se luptă cu noi în chip firesc (Scara XV, 19). Cel ce voieşte
să-şi biruiască trupul său să se războiască din puterea sa proprie, în zadar aleargă. Căci de nu va dărâma
Domnul casa trupului şi nu va zidi casa sufletului în zadar posteşte şi priveghează cel ce voieşte să o
dărâme (Ibidem, 20). Pune înaintea Domnului slăbiciunile firii tale, cunoscând neputinţa ta, şi vei lua
darul neprihănirii pe nesimţite (Ibidem, 21). Dar şi acest drac ţine seama, cu mult mai mult decât ceilalţi,
99
de vremi. Căci ticălosul încearcă să ne războiască mai ales atunci când nu putem să ne rugăm şi trupeşte
împotriva lui” (Ibidem, 75).

“Celor ce n-au dobândit încă adevărata rugăciune a inimii, mult le ajută chinuirea din rugăciunea
trupească, adică ridicarea mâinilor, lovirea pieptului, privirea curată la cer, zgomotul suspinelor, plecarea
necontenită a genunchilor. Deoarece nu le putem face pe acestea când sunt şi alţii de faţă, de aceea tocmai
atunci ne războiesc mai ales dracii. Dar şi când nu avem tăria să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri cu
vigoarea minţii şi cu puterea nevăzută a rugăciunii, ne supunem în chip necesar lor. Tu însă fugi repede,
de este cu putinţă. Ascunde-te şi fă-te necunoscut. Priveşte în sus cu ochiul sufletului, de este cu putinţă.
Iar de nu, măcar cu cel din afară. Răstigneşte-ţi mâinile în chip nemişcat, ca şi prin înfăţişare să ruşinezi
pe Amalic şi să biruieşti. Strigă către Cel ce te poate mântui, nu cu cuvinte iscusite, ci cu cuvinte smerite,
începe înainte de toate cu: “Miluieşte-mă, că neputincios sunt. Atunci vei cunoaşte cu fapta puterea Celui
Prea Inalt şi vei izgoni în chip nevăzut pe cei nevăzuţi, prin ajutor nevăzut. Cel ce s-a obişnuit să se roage
astfel va putea izgoni repede chiar şi numai cu sufletul pe vrăjmaş. Căci al doilea lucru este darul dat de
Dumnezeu lucrătorilor celui dintâi. Şi pe drept cuvânt” (Ibidem, 75).

“Când ne întindem pe aşternut, atuncea să ne trezim. Pentru că atunci luptă mintea cu dracii fără de trup.
Şi dacă se va afla iubitoare de plăcere, se va face trădătoare din plăcere. Aducerea aminte de moarte să se
culce cu tine şi să se scoale cu tine; şi tot aşa rugăciunea de un singur gând a lui Iisus. Căci nu vei afla alte
ajutoare ca acestea în somn” (Ibidem 49, 50).

Dracul desfrânării îi atacă fără ruşine chiar pe bărbaţii sfinţi şi purtători de duh, cum se vede din vieţile
sfinţilor Macarie Alexandrinul, Pahomie cel Mare şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţilor
bărbaţi rugăciunea nu le era întotdeauna suficientă, pentru a rezista acestui vrăjmaş care-şi găseşte aliat în
firea noastră căzută, ci trebuiau să apeleze şi la nevoinţa trupească, să însoţească rugăciunea inimii cu
participarea trupului, înfrânându-l pe acesta cu eforturi până la epuizare.

Impotriva unor călugări care au dus o viaţă foarte atentă şi care şi-au păstrat curăţia trupească, dracul
desfrânării se dezlănţuie cu o furie cumplită. Se înfăţişează călugărului tânăr, dezorientat de sfatul unui
bătrân lipsit de experienţă, cum ne relatează Sf. Ioan Casian în convorbirea sa despre dreapta judecată.
Sfântul Pimen cel Mare zice: “Precum un scutier regal stă totdeauna pregătit alături de rege, aşa sufletul
trebuie să fie mereu pregătit împotriva dracului desfrânării”. Din acest motiv călugării ispitiţi de patimi
puternice trebuie să fie mereu in gardă, pregătiţi pentru a rezista; chiar atunci când se culcă pentru a se
odihni şi a dormi, nu-şi leapădă îmbrăcămintea şi centura, ca şi cum ar fi înarmaţi; şi, într-adevăr, ei sunt
înarmaţi cu privegherea şi cu zelul de a se ridica imediat pentru a-l răpune pe vrăjmaşul ce apare, lată de
ce la unele mânăstiri din Muntele Athos se păstrează vechiul obicei ca vieţuitorii să doarmă complet
îmbrăcaţi. Acest obicei se întemeiază pe Sfânta Evanghelie (Luca 12, 35-38).

Să ştii, călugăr credincios, că atunci când se apropie satan de tine cu ispitele lui, Domnul tău omniprezent
este şi El lângă tine, că El te priveşte, cercetează mintea şi inima ta, şi aşteaptă să vadă cum vei termina
lupta, rămânând credincios Domnului tău sau trădându-L? Mărturisindu-ţi dragostea faţă de El şi intrând
în comuniune cu El, sau mărturisindu-ţi dragostea faţă de satan şi intrând în comuniune cu el? Orice
înfruntare cu vrăşmaşul cel nevăzut se termină inevitabil prin aceste două alternative. Monahismul
adevărat este un martiriu nevăzut; viaţa călugărului este un şir neîntrerupt de lupte şi de suferinţe;
biruitorul dobândeşte viaţa veşnică, devine mireasa Duhului Sfânt. Dumnezeu îngăduie ca monahul,
căruia doreşte să-i dăruiască cunoştinţe duhovniceşti şi daruri duhovniceşti, să susţină lupte puternice.
“Cel ce va birui va moşteni acestea, şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apocalipsa 21, 7),
zice Scriptura. Aşa că să nu ne lăsăm descurajaţi!

100
Capitolul XLV.
AL DOILEA MOD DE A LUPTA ÎMPOTRIVA ÎNGERILOR CĂZUŢI

Intemeindu-se pe învăţătura Sfântului Isaac Sirul, Sfântul Nil Sorski propune următoarea metodă pentru a
lupta împotriva gândurilor păcătoase, atunci când ele nu sunt prea puternice şi pot fi biruite prin acest
mijloc. Această metodă constă în a transforma gândurile rele în gânduri bune şi în a converti, dacă putem
spune aşa, patimile în virtuţi. De exemplu, dacă ne vine un gând de mânie sau de pizmă, este bine să ne
amintim de blândeţe şi iertare, de poruncile Mântuitorului care interzice categoric mânia şi
resentimentele. Dacă ne vine un gând şi un simţământ de tristeţe, este bine să ne reamintim de puterea
credinţei şi de cuvintele Domnului care ne interzice să ne lăsăm cuprinşi de frică şi de tristeţe,
asigurându-ne prin promisiunea Sa că nici un fir de păr nu cade fără voia Sa, şi că nimic nu ni se poate
întâmpla fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare scrie: “Părinţii au spus că dacă dracii îţi atrag gândul înspre desfrânare, adu-i
aminte de curăţie, dacă atrag înspre lăcomie, adu-i aminte de post. Fă aşa şi cu alte patimi”. Procedează
aşa şi cu zgârcenia, şi cu slava deşartă şi cu alte gânduri şi imaginaţii păcătoase. Această metodă, repetăm,
este utilă atunci când eficacitatea ei se arată suficientă; ea ne-a fost indicată de către Domnul însuşi
(Matei 4, 3-4; 4, 6-7).

Dar atunci când patimile se dezlănţuie, când mintea se întunecă în faţa puhoiului de ispite, când gândurile
te asaltează cu persistenţă în furie; atunci când nu numai gânduri de desfrânare, ci şi de mânie, de tristeţe,
de plictiseală, de disperare, în rezumat, toate gândurile păcătoase te cuprind, mijlocul cel mai sigur de
luptă este rugăciunea la care participă şi trupul, însuşi Domnul Hristos ne dă acest exemplu şi ni-l
recomandă. In grădina Ghetsimani, cuprins de durerile morţii, Mântuitorul lumii îşi pleacă genunchii,
cade cu faţa la pământ şi Se roagă. Iar ucenicilor care nu înţelegeau marea încercare ce se apropie le zice:
“Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

Capitolul XLVI.
DESPRE SEMNIFICAŢIA VISURILOR

Demonii se folosesc de visuri pentru a tulbura sufletul omului şi a-l întuneca; pe de altă parte, călugării
fără experienţă se chinuiesc ei înşişi dând importanţă visurilor. De aceea este foarte important să
precizăm, pentru omul a cărui fire n-a fost reînnoită de Duhul Sfânt, semnificaţia visurilor.

Dumnezeu a conceput în aşa fel starea de somn încât acesta pe de-a-întregul să se afle în repaus total.
Acest repaus este atât de profund încât omul nu mai are conştiinţa propriei sale existenţe şi intră într-o
stare de uitare, în timpul somnului orice activitate legată de un efort conştient, aflat sub controlul raţiunii,
se întrerupe; îşi continuă activitatea doar acţiunile vitale care nu pot fi întrerupte. Circulaţia sângelui
continuă, stomacul digeră mâncarea, plămânii asigură respiraţia, pielea permite transpiraţia; în suflet
ideile, imaginaţiile şi simţămintele continuă să se multiplice, dar nu sub controlul raţiunii şi voinţei, ci sub
influenţa zonei inconştiente a firii noastre. Visul este o convergenţă a acestor imagini amestecate cu ideile
şi sentimentele ce le corespund.

El este adesea ciudat pentru că nu aparţine sferei imaginaţiilor şi reflecţiilor voite şi intenţionate ale
omului, ci apare spontan şi obscur în acord cu o lege şi o existenţă a firii noastre. Dintr-un vis se
desprinde uneori o vagă impresie de reflecţii şi de imaginaţii voite, pe când de alte daţi este rezultatul unei
dispoziţii particulare a sufletului. Aşa că în sine, un vis nu poate avea aici o semnificaţie. Este ridicol şi
ilogic, cum fac mulţi, a căuta în divagaţiile visurilor o prezicere pentru viitor referitoare la tine sau la alte
persoane, sau o altă semnificaţie. Cum ar putea exista ceea ce nu are o cauză?

101
Dracii, care au acces în sufletul nostru când suntem trezi, îl au şi când dormim. Şi atunci ne ispitesc
amestecându-şi propriile imagini cu ale noastre. Mai mult, când remarcă faptul că noi suntem atenţi la
visuri, se străduiesc să le facă interesante, să stârnească în noi o curiozitate amplificată de ei şi să ne ducă
încetul cu încetul la starea de a ne încrede în ei. O asemenea încredere este însoţită întotdeauna de
autosuficienţă; aceasta ne deformează părerea pe care o avem despre noi înşine, şi aşa toată activitatea
noastră este falsă: este exact ce le trebuie dracilor! Când această părere de sine este bine înrădăcinată,
dracii încep să ni se arate sub chip de îngeri de lumină, de mucenici, de călugări sfinţi, ba chiar sub chipul
Mântuitorului şi a Maicii Domnului. Laudă felul nostru de a trăi, ne promit cununa cerească şi aşa ne duc
până pe culmea părerii de sine şi a mândriei. O asemenea culme este în acelaşi timp şi o prăpastie a
pierzării.

Trebuie să ne fie foarte limpede că în starea noastră, de oameni nereînnoiţi încă prin har, nu suntem
vrednici de a avea altfel de vise decât cele produse de divagaţiunile sufletului nostru sau de viclenia
dracilor. Aşa cum, treji fiind, gândurile şi imaginaţiile răsar fără încetare din firea noastră căzută, sau ne
sunt sugerate de către draci, tot aşa, în timpul somnului, nu vedem în vise decât ceea ce produce firea
noastră căzută sau dracii. Aşa cum în timp ce suntem treji mângâierea ne vine din smerita înduioşare a
inimii, conştientă de păcătoşenia noastră, din aducerea aminte de moarte şi de judecată, la fel în timpul
somnului, se întâmplă uneori, foarte rar şi în caz de extremă necesitate, ca îngerii lui Dumnezeu să ne
sugereze moartea noastră, chinurile iadului, sau dreapta judecată ce ne aşteaptă.

Asemenea visuri trezesc în noi frica de Dumnezeu, smerita înduioşare a inimii care ne fac să ne plângem
pe noi înşine. Dar aceste visuri sunt acordate foarte rar asceţilor, sau chiar păcătoşilor notorii şi împietriţi,
printr-o prevenire tainică şi specială a lui Dumnezeu. Astfel de vise ne sunt foarte rar acordate, nu pentru
că harul dumnezeiesc ar fi zgârcit cu noi, ci pentru că tot ceea ce ni se întâmplă în afara ordinii comune ne
duce la părere de sine şi slăbeşte în noi smerenia, fundamentală pentru mântuirea noastră. Voia lui
Dumnezeu, a cărui împlinire îl duce pe om la mântuire, este exprimată în Evanghelie cu atâta claritate,
putere şi precizie încât este de prisos şi inutil a face excepţii de la calea comună ce duce la mântuire.

Celui care a cerut învierea unui mort ca să meargă la fraţii săi şi să-i înveţe să părăsească calea cea largă
şi să o ia pe cea strâmtă i s-a spus: “Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”, Iar când cel ce cerea a
replicat: “Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”, i s-a replicat:
“Dacă nu de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 29-31).

Experienţa a arătat că, adesea, cei ce au beneficiat în timpul somnului de o viziune a judecăţii de apoi şi a
altor necazuri de dincolo de moarte, sunt marcaţi pentru un oarecare timp, iar apoi revin la viaţa lor
obişnuită; alţii, dimpotrivă neavând nici o viziune, dar cercetând cu grijă Legea lui Dumnezeu, au ajuns la
frica de Dumnezeu, au făcut progrese duhovniceşti şi, cu bucuria ce te încearcă atunci când eşti
“incunoştinţat” de mântuirea ta, au trecut din această vale a plângerii în lumea fericirii veşnice.

Asupra rolului jucat de draci în visele călugărilor, Sfântul Ioan Scărarul se exprimă în felul următor:
“Atunci când pentru a-L urma pe Domnul ne lăsăm casa şi pe cei apropiaţi şi acceptăm, prin dragostea lui
Dumnezeu, condiţia de pelerini, dracii, pentru a se răzbuna, încearcă să ne tulbure prin vise, arătându-ne
pe cei dragi plângând, sau fiind în gura morţii, fiind în strâmtorare sau suferind din pricina noastră tot
felul de necazuri. Cel care acordă crezare visurilor sale este asemenea celui ce vrea să-şi prindă umbra”.

“Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci: prezicându-ne viitorul, dacă prezicerile se realizează, ştiu că
noi vom fi uimiţi şi că ne vom crede foarte aproape de darul preştiinţei, căzând în mândrie. Dracul este
adesea prooroc pentru cei ce se încred în el; dar pentru cei ce-l urăsc este întotdeauna un mincinos. Fiind
spirit, vede ce se întâmplă în spaţiul ceresc şi le aduce la cunoştinţă, în timpul somnului celor smintiţi.
Dracii nu ştiu nimic despre viitor prin preştiinţă: dacă ar şti atunci vrăjitorii, de asemenea, ne-ar putea
prezice moartea”.

“Dracii se prefac în îngeri de lumină, luând chip de martiri şi, în visurile noastre, ne dau impresia că
suntem în comuniune cu ei; iar când ne trezim, ne aruncă într-o bucurie şi exaltare periculoasă. Lucrul
102
acesta este un semn pentru tine că este vorba de o nălucire drăcească. Sfinţii îngeri, dimpotrivă ne arată
chinurile, judecata, moartea, lucruri care ne umplu de frică şi ne fac să plângem când ne trezim”.

“Dacă începem să ne supunem dracilor în timpul somnului, ne vor păcăli şi când suntem treji. Cel ce se
încrede în vise n-are deloc experienţă; iar cel ce nu dă atenţie niciodată visurilor este cu adevărat înţelept.
Nu crede decât visurile care-ţi prezic chinurile şi judecata; dar dacă din cauza acestora cazi în disperare,
să ştii că şi aceste vise vin de la diavoli”.

Sfântul Ioan Casian ne povesteşte de un călugăr originar din Mesopotamia, care ducea o viaţă foarte
singuratică şi ascetică, dar care a căzut în ispita visurilor drăceşti. Văzând că acest călugăr dă puţină
atenţie sporirii duhovniceşti, dar că acordă mare importanţă ascezei trupeşti pentru care avea o deosebită
preţuire, şi implicit pentru sine însuşi, dracii au început să-i aducă vise care, printr-o viclenie cu adevărat
drăcească, se realizau prin fapte. Atunci când încrederea călugărului în visele sale, şi în sine însuşi, era
bine întărită, diavolul i-a prezentat un vis deosebit: un evreu în fericirea raiului şi un creştin în chinurile
iadului. Atunci diavolul, sub chip de înger, l-a sfătuit pe călugăr să treacă la iudaism, pentru a se putea
bucura de fericirea evreilor; lucru pe care călugărul l-a făcut fără nici o ezitare.

Cele spuse sunt suficiente pentru a-i convinge pe contemporanii noştri că nu-i deloc înţelept să ne
încredem în vise şi că din această încredere pot rezulta necazuri mari. Pornind de la o simplă atenţie ce o
dai viselor, cu siguranţă vei sfârşi cu ele strecurate în suflet. De aceea nu-i îngăduit să facem o analiză a
viselor.

Firea reînnoită prin Sfântul Duh ne face să înţelegem că firea căzută zace în starea ei de cădere. Omul
reînnoit este călăuzit de Sfântul Duh, “Harul Sfântului Duh l-a iluminat, zice Sfântul Macarie cel Mare, şi
s-a statornicit în profunzimea minţii lui. Atât când e treaz, cât şi când doarme, acesta rămâne întru
Domnul, înafară de păcat, înafară de gânduri şi imaginaţii pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi imaginaţiile
lor, care în timpul somnului scapă raţiunii şi voinţei, şi care în cazul altor oameni sunt în mod inconştient
elaborate de fire, în el iau naştere sub mişcarea Duhului; visurile unui asemenea om îmbracă semnificaţie
duhovnicească, Aşa dreptul losif în timpul somnului a fost înştiinţat despre taina întrupării lui Hristos,
Cuvântul lui Dumnezeu; printr-un vis a primit poruncă să fugă în Egipt şi apoi să revină (Matei l şi 2).

Visurile trimise de către Dumnezeu poartă în ele însele o irezistibilă evidenţă a adevărului. Această
certitudine este sesizată de către sfinţii lui Dumnezeu, dar este insesizabilă pentru cei ce încă se află în
lupta cu patimile.

Capitolul XLVII.

LEGĂTURA CE LE UNEŞTE PE VIRTUŢI ÎNTRE ELE

Este neapărată nevoie să ştim un lucru: toate gândurile bune şi virtuţile au între ele o strânsă legătură; la
fel şi gândurile rele, imaginaţiile păcătoase, păcatele şi patimile sunt strâns legate între ele. In virtutea
acestei afinităţi, dacă te supui de bunăvoie unui gând bun, te vei supune spontan şi altui gând bun;
câştigarea unei virtuţi aduce în suflet şi altă virtute, apropiată şi inseparabilă de prima. Pe de altă parte
dacă te supui de bunăvoie unui gând păcătos, acela te va duce fără de voie să te supui şi altui gând;
dobândirea unei patimi păcătoase va atrage şi o alta ce-i este apropiată, înfăptuirea deliberată a unui păcat
te va duce la căderea fără de voie în altul, născut de primul. Răul, spun Părinţii, nu suportă să rămână fără
soţie în inimă.

Să argumentăm acest lucru prin câteva exemple. Cel ce a înlăturat toată ura rămâne într-o smerită
înduioşare a inimii; cel ce a renunţat să-l judece pe aproapele său începe în mod firesc să-şi vadă propriile
păcate şi slăbiciuni, pe care nu le vedea atunci când îi judeca pe alţii. Cel ce-l laudă sau îl acoperă pe
aproapele său, după porunca evanghelică, se simte dintr-o dată bine dispus şi faţă de sine însuşi. In urma

103
sărăciei cu duhul, apare plânsul pentru tine însuţi; cel ce este sărac cu duhul şi care se plânge pe sine, în
mod firesc devine blând. Cel care urăşte şi leapădă dreptatea firii căzute, are în mod natural foame şi sete
după dreptatea lui Dumnezeu, pentru că omului nu-i convine să fie totalmente lipsit de dreptate.

Dimpotrivă, cel ce-şi judecă semenul îl şi dispreţuieşte; cel ce-l dispreţuieşte cade în mândrie. Când îl
dispreţuieşti pe altul şi ai o bună părere despre tine, ura faţă de semen apare. Ura şi pizma îţi împietresc
inima, în omul cu inima împietrită înţelepciunea trupească începe să domine, stârnind patimile desfrânate,
distrugând credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, provocând zgârcenie şi slavă deşartă şi în sfârşit făcându-l
pe om să uite totalmente de Dumnezeu şi să se despartă de El.

Intemeindu-se pe această afinitate ce există între virtuţi şi între păcate, Duhul Sfânt proclamă legea
adevăratului slujitor al lui Dumnezeu: “Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată
calea nedreaptă am urât. De la toată calea cea rea mi-am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele
Tale” (Ps.118, 128 şi 101). Calea nedreaptă cuprinde gândurile şi imaginaţiile păcătoase: prin acestea
păcatul intră în suflet.

Frate prea iubit, nu gândi că-ţi este îngăduit să dialoghezi cu gândurile şi să te desfătezi cu imaginaţiile,
contrar la ce te învaţă Evanghelia. Un acord cu vrăjmaşii lui Hristos, o legătură cu ei, va duce la ruperea
fidelităţii faţă de Domnul şi la umbrirea unităţii cu El: “Pentru că cine va păzi toată legea dar va greşi într-
o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile” (lacov 2,10). Aşa cum călcând o singură poruncă
a lui Dumnezeu, calci toată legea şi voia Lui, tot aşa împlinind un singur sfat al diavolului te duce la a
împlini în general voia lui. Ascetul care împlineşte voia diavolului îşi pierde libertatea şi cade sub
influenţa şi puterea spiritului căzut în măsura în care l-a primit. Păcatul de moarte îl aserveşte pe om
complet diavolului şi rupe radical comuniunea lui cu Dumnezeu, atâta vreme cât nu se tămăduieşte prin
pocăinţă. Când te laşi sedus de gânduri şi imaginaţii ruptura nu-i completă, dar totuşi ea se va produce. De
aceea trebuie categoric să te abţii de la orice gând şi imaginaţie care nu sunt în acord cu învăţătura
Evangheliei; şi dacă te-ai lăsat antrenat de ele, trebuie imediat să te scapi prin pocăinţă.

Ne rugăm fraţi prea iubiţi, să fiţi atenţi la toate aceste lucruri. Cei ce le ignoră sau nu le acordă atenţie
suficientă, vor suferi mari necazuri şi vor pierde calea desăvârşirii duhovniceşti. Iată un exemplu.
Păzindu-te cu grijă de gânduri şi imaginaţii desfrânate poţi considera fără nici o importanţă plăcerea
gândurilor legate de avere şi de slavă deşartă. Ori legile vieţii duhovniceşti ne spun că gândurile şi
imaginaţiile iubirii de avere şi de slavă deşartă sunt tot necurate şi desfrânate. Sunt aşa ca şi orice gânduri
şi imaginaţii păcătoase care în legăturile omului cu Dumnezeu, îl întorc pe acesta de la iubirea lui
Dumnezeu. După legile vieţii duhovniceşti, cel ce se desfâtează de gânduri şi imaginaţii de slavă deşartă
şi de alte păcate, nu va scăpa niciodată de patima desfrânării, oricâte eforturi ar face să scape de ea.

Sfântul Macarie cel Mare a zis: “Trebuie foarte bine protejat sufletul şi privegheat asupra lui cu toate
mijloacele ca nu cumva să intre în contact cu gândurile rele şi păcătoase. Aşa cum un trup se poate
contamina de la altul, aşa şi sufletul se corupe în contact cu gândurile rele; aceste gânduri nu provoacă
doar un păcat sau altul, ci ele precipită răul sub toate formele sale, cum ar fi necredinţa, minciuna,
mândria, mânia, invidia, pizma. Despre acestea este vorba atunci când se spune: “să ne curăţim pe noi de
toată întinarea trupului şi a duhului” (2 Cor.7, 1). Să ştii că în profunzimile tainice ale sufletului se
ascunde corupţia şi desfrânarea provocate de gândurile perverse”.

Capitolul XLVIII.
DESPRE ÎMPOTRIVIREA SUFLETELOR CĂZUTE FAŢĂ DE RUGĂCIUNE

Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi
maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stând înaintea îngerului Domnului,
şi pe Satana, stând la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3, 1). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu
aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pângări ofranda

104
duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total, “îngerii căzuţi
sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfântul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată
răutate a lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. In mod deosebit “dracul este
foarte invidios, spune Sfântul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile
imaginabile pentru a-l întrerupe”.

Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea
nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mândriei şi a răzvrătirii
faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa
de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă
mizerabilă şi păcătoasă, intrând în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcându-se marcat de pecetea
milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios
transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru
totdeauna să se târască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gânduri şi simţăminte
exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfârşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo
pentru veşnicie.

El turbă de mânie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi
pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, când ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat
pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fără un motiv foarte serios. Cel ce neglijează
rugăciunea, îşi neglijează mântuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mântuirea.

Un călugăr trebuie să fie foarte atent cum îşi organizează viaţa, căci vrăjmaşul încearcă să-l încercuiască
din toate părţile cu vicleniile sale, să-l înşele, să-l seducă, să-l tulbure, să-l întoarcă de la calea arătată de
poruncile evanghelice, să-l ducă la pieirea vremelnică şi veşnică. Când duci o viaţă atentă şi trează vei
înţelege această prigoană înverşunată pe care vrăjmaşul o exercită împotriva noastră cu viclenie şi răutate.

Vom remarca că tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii şi ne
sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare: în realitate singurul lucru important este
ca monahul să se ancoreze în rugăciune, în acelaşi timp lucrăturile vrăjmaşului se întorc în avantajul
nevoitorului vigilent: văzând mereu alături de sine pe un ucigaş înarmat cu un pumnal înfricoşător şi gata
de a lovi, bietul călugăr neajutorat strigă fără încetare către Dumnezeu Atotputernicul cerându-I ajutor –
şi îl primeşte.

Când duhul rău nu reuşeşte să deturneze în favoarea sa timpul hărăzit pentru rugăciune, se străduieşte să-l
fure şi să întineze rugăciunea. Pentru acest lucru se foloseşte de gânduri şi imaginaţii. Cea mai mare parte
a timpului, travesteşte gândurile sub masca dreptăţii, pentru a le asigura puterea de pătrundere;
imaginaţiilor le dă o formă foarte atrăgătoare.

Rugăciunea este furată şi ruinată atunci când, în timp ce te rogi, mintea nu-i cu totul atentă la cuvintele
rugăciunii, ci se lasă cuprinsă de gânduri şi imagini împrăştiate.

Rugăciunea este întinată atunci când mintea se lasă distrasă de la rugăciune, fixându-şi atenţia asupra
gândurilor şi imaginaţiilor păcătoase sugerate de către vrăjmaşul. Atunci când îţi vin gânduri şi imaginaţii
păcătoase nu le acorda nici o atenţie. De îndată ce mintea ta le sesizează, închide-o în cuvintele rugăciunii
şi, printr-o rugăciune fierbinte şi atentă, imploră-L pe Dumnezeu să-i împrăştie pe vrăjmaşii tăi.

Spiritul cel rău îşi organizează trupele cu o abilitate remarcabilă, în faţă se află gândurile îmbrăcate în
haina adevărului şi dreptăţii şi imaginile pe care un ascet fără experienţă le poate socoti nu numai
inofensive, de inspiraţie duhovnicească sau chiar arătări sfinte şi cereşti. După ce mintea le-a primit, şi şi-
a pierdut libertatea, comandantul trupelor răufăcătoare aruncă în luptă imaginaţiile în mod voit păcătoase.
“După gândurile nepătimaşe, zice Sf. Nil Sorski, vin gândurile pătimaşe: dacă le laşi pe primele să intre,
le dai prilej şi celorlalte să forţeze intrarea”.

105
După ce de bunăvoie mintea şi-a pierdut libertatea, de la prima întâlnire cu vrăjmaşii, rămâne dezarmată,
slăbită, înlănţuită, nefiind în stare să depună cea mai mică rezistenţă în faţa vrăjmaşilor. Este repede
învinsă şi n-are decât să se supună şi să rămână în robie.

Când te rogi, trebuie neapărat să-ţi închizi mintea în cuvintele rugăciunii şi să înlături orice gânduri, fie
bune, fie rele. Orice gând, oricum s-ar travesti, din moment ce ne distrage de la rugăciune, aparţine
armatelor străine şi este trimis “ca să înfrunte pe Israel” (l Regi 17, 25),

In războiul nevăzut pe care îngerul căzut îl duce împotriva oamenilor, mai ales cu ajutorul gândurilor şi
imaginaţiilor, se sprijină pe afinitatea reciprocă ce uneşte păcatele între ele. Acest război nu încetează nici
ziua nici noaptea, dar se înteţeşte atunci când nu ne sculăm la rugăciune. Atunci, ca să ne exprimăm în
graiul Sfinţilor Părinţi, diavolul adună de peste tot gândurile cele mai împrăştiate şi le porneşte asupra
sufletului nostru. La început ni-i reaminteşte pe toţi cei care ne-au necăjit sau ne-au rănit; ne alcătuieşte
un tablou cât mai viu al criticilor şi al înfruntărilor la care ne-au supus; ne sugerează faptul că ripostându-
le, nu vom face altceva decât să ne satisfacem un elementar act de dreptate, de bun simţ, de autoapărare,
de necesitate.

Este limpede că vrăjmaşul încearcă să zdruncine însăşi temelia rugăciunii-bunătatea şi blândeţea-pentru

ca edificiul să se prăbuşească de la sine. Iată cum se petrec lucrurile: omul plin de pizmă şi care nu iartă
greşelile aproapelui său, este absolut incapabil să se concentreze la rugăciune şi să ajungă la înduioşarea
inimii. Gândurile mâniei împrăştie rugăciunea; o împrăştie în toate părţile, precum o rafală de vânt
împrăştie seminţele pe care agricultorul le seamănă în ogor. Atunci ogorul sufletului nostru rămâne
neînsămânţat, şi toată strădania nevoitorului e fără rod. Este foarte bine cunoscut faptul că temelia unei
rugăciuni rodnice constă în iertarea ofenselor şi suferinţelor pe care le-ai suferit, în înlocuirea criticii pe
care o faci altora cu o înţelegere binevoitoare şi, în sfârşit, în a te judeca pe tine însuţi.

Adesea, când ne aşezăm la rugăciune, vrăjmaşul ne aduce gânduri şi imaginaţii de reuşită pământească:
ne prezintă slava omenească pe care, în sfârşit, o să o primim ca răsplată a virtuţilor pe care oamenii ni le
recunosc; alteori ne arată tabloul, tot aşa de seducător, al bogăţiilor pe care le vom avea, şi care ne vor
ajuta să creştem în virtute. Amândouă evocările sunt mincinoase. Ele sunt în contradicţie directă cu
învăţătura Mântuitorului şi constituie un mare pericol pentru ochiul interior ce le contemplă şi chiar
pentru suflet, care devine infidel faţă de Domnul său, lăsându-se sedus de către asemenea năluciri
sugerate de diavolul.

In afara crucii lui Hristos nu există biruinţă pentru un creştin. Domnul a zis: “Slavă de la oameni nu
primesc… Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul
Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5, 4l-44). Când faceţi fapte bune “nu fiţi ca făţarnicii” (Matei 6,16), care
fac binele pentru slavă deşartă, care aşteaptă laudă de la oameni pentru virtuţile lor şi îşi pierd răsplata
veşnică (Matei 6, l-l8). “Să nu ştie stânga ta (adică slava deşartă) ce face dreapta ta (adică voinţa călăuzită
de poruncile evanghelice) şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 3 şi 18). “Nimeni
nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi
şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona ” (Matei 6, 24). “Aşadar oricine
dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate să fie ucenicul Meu ” (Luca 14, 33).

Trebuie să remarcăm faptul că diavolul, atunci când L-a ispitit pe Dumnezeu-Omul, i-a sugerat gândul
plin de mândria de a deveni celebru făcând o minune în public şi a încercat să-i pună în faţa ochilor
posibilitatea de a ocupa poziţia cea mai puternică şi înaltă. Domnul a refuzat amândouă alternativele
(Matei 4 şi Luca 4). Ne-a arătat că la desăvârşire nu se poate ajunge decât pe calea cea strâmtă a
renunţării şi a umilinţei, cale mântuitoare pe care El însuşi a trasat-o. Trebuie să urmăm exemplul şi
învăţătura Domnului care a respins gândul de mărire şi de bogăţie pământească. Trebuie să refuzăm
plăcerea pe care ni-o provoacă închipuirile de acest fel, căci ele distrug în noi concentrarea minţii şi
atenţia din timpul rugăciunii şi deschid porta părerii de sine şi a împrăştierii. Dacă primim gândurile şi
imaginaţiile de mândrie, de zgârcenie şi de dragoste faţă de lume, dacă nu le respingem, ci le cultivăm şi

106
ne desfătăm cu ele, intrăm în comuniune cu satana şi puterea lui Dumnezeu care ne ocrotea se retrage de
la noi.

Când vrăjmaşul vede că ne-a părăsit ajutorul lui Dumnezeu, el porneşte împotriva noastră două mari
atacuri: cel al gândurilor şi imaginaţiilor desfrânate, precum şi cel al tristeţii. Dacă rezistăm la primul, nu
vom rezista la al doilea. Este exact ceea ce spune o maximă a Părinţilor: Dumnezeu îi îngăduie lui satan
să ne calce în picioare până când devenim smeriţi.

Este clar că gândurile de ură, de a-i judeca pe alţii, de slavă şi de reuşită pământească, au la origine
mândria. Lepădând aceste gânduri, lepădăm în acelaşi timp mândria. Când smerenia se instalează în
suflet, ea expulzează mândria. Smerenia este maniera de a gândi a lui Hristos şi din ea se naşte focul
Sfântului Duh, prin care se nimicesc şi se alungă din suflet toate patimile.

Invaziei gândurilor desfrânate şi plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa, deznădejdea, împietrirea,

orbirea, hula şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii
numesc aceste dorinţe profanatorii templului duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dacă ne desfătăm cu ele,
harul lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase capătă un
ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în aşa măsură încât nu vom putea-atrage
harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile
vrăjmaşului. Un călugăr atent va cunoaşte toate aceste lucruri din experienţă.

Cunoscând strategia şi tactica vrăjmaşului în lupta sa contra noastră, ne putem organiza rezistenţa în
consecinţă. Nu vom judeca şi nu vom condamna sub nici un pretext pe semenul nostru şi vom ierta altora
greşelile. Din momentul în care va încolţi în noi un gând de răutate contra aproapelui nostru, ne vom
întoarce către Dumnezeu rugându-ne pentru el, cerându-i lui Dumnezeu să fie milostiv cu el şi în veacul
acesta şi în cel viitor. Vom renunţa la noi înşine, adică la slava ce ne vine de la oameni, la confortul
pământesc şi la tot felul de avantaje, şi ne vom lăsa total în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi
prearnărindu-L pentru trecutul şi prezentul nostru şi punând în mâinile Sale viitorul nostru.

O asemenea atitudine şi o asemenea orientare ne va sluji, va fi temelie pentru rugăciune, înainte de a

începe rugăciunea, să ne smerim în faţa fraţilor noştri, să ne reproşăm nouă înşine faptul de a-i fi smintit,
şi să continuăm să facem acest lucru pentru păcatele noastre. Să începem rugăciunea prin a ne ruga pentru
vrăjmaşi. Să ne unim prin rugăciune cu umanitatea întreagă şi să-L rugăm pe Dumnezeu să aibă milă de
noi şi de lumea întreagă, nu pentru că noi suntem vrednici să ne rugăm pentru lume, ci pentru a împlini
porunca iubirii care ne este prescrisă: “rugaţi-vă unii pentru alţii” (lacov 5,16).

Cu toate că adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au de luptat cu multe sugestii păcătoase aduse de satan şi
care răsar din firea noastră atinsă de cădere, mâna atotputernică a lui Dumnezeu este mereu prezentă
pentru a-i sprijini şi a-i călăuzi. Lupta însăşi este foarte folositoare, căci ea îi dă posibilitatea călugărului
să dobândească o experienţă monahală, o cunoştinţă clară şi profundă a ravagiilor provocate firii
omeneşti, de către păcat şi de către îngerul căzut; aceste cunoştinţe îl fac pe ascet să aibă o inimă blândă şi
smerită, să se plângă pe sine şi lumea întreagă.

Sfântul Pimen cel Mare ne povesteşte despre Sfântul Ioan Colov, nevoitor plin de Duhul Sfânt, că
rugându-se îndelungat lui Dumnezeu, a contenit lupta provocată de neputinţa firii umane căzute. I-a
relatat acest lucru unui bătrân dăruit cu un deosebit discernământ duhovnicesc, zicându-i: “mă odihnesc şi
nu am nici un război. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, roagă-te lui Dumnezeu, ca să-ţi vină războiul şi
zdrobirea şi smerenia pe care le aveai mai înainte! Că prin războaie sporeşte sufletul. Deci s-a rugat şi
după ce a venit războiul, nu s-a mai rugat să-l ia de la dânsul, ci zicea: dă-mi Doamne răbdare în
războaie!”.

Incredinţându-ne pe de-a-întregul voii lui Dumnezeu, ne arătăm dispuşi să-i împlinim voia. Prin
rugăciune stăruitoare să-i cerem lui Dumnezeu capacitatea de a-i împlini voia, să-i cerem ca voia Sa, în ce
ne priveşte, să se facă mereu.
107
Dumnezeu rămâne nedespărţit de cel ce se lasă în voia Sa. Orice atlet al lui Hristos simte acest lucru, şi
poate mărturisi că-i adevărat, atunci când se luptă după rânduială, când se luptă lăsându-se călăuzit de
Evanghelie.

Capitolul XLIX.
DESPRE FAPTUL CĂ TREBUIE PĂZIT OCHIUL SUFLETULUI DE TOT CEEA CE-L POATE
PÂNGĂRI

Mântuitorul lumii a zis: “luminătorul trupului e ochiul” (Luca 11,34). Prin “luminător”, Domnul înţelege
puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică mintea omului; prin “trup”, înţelege toată lucrarea
omului, precum şi calităţile pe care această activitate le conferă.

Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificaţie asemănătoare cu ale Mântuitorului: “însuşi

Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se
păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (l Tes.5, 23). Duhul este pomenit în
primul rând, pentru că puritatea şi perfecţiunea sufletului şi a trupului depind direct de el. Duhul sau
puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se
deosebeşte de sufletul animalelor; pentru că animalele sunt private de această facultate, spunându-se
despre ele că sunt fiinţe lipsite de raţiune.

Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului şi de
contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă şi sfinţenia va fi
calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Ai grijă ca
mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric şi sursă de
întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, şi din acel moment activitatea noastră
devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire şi de păcat. Asimilând gânduri mincinoase,
mintea se tulbură, conştiinţa îşi pierde dreapta judecată, toate sentimentele şi simţirile duhovniceşti ale
inimii se ataşează de greşeală şi sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic şi devine
vrăjmaşul propriei sale mântuiri, ucigaşul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care vieţuieşte în ea şi ne vorbeşte din ea, pronunţă la
adresa unor asemenea oameni judecata următoare: “oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă”
(2 Tim. 3,8). Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credinţă: la el locul
credinţei este uzurpat de ceea ce se cheamă “raţiune”, şi pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală
sau obiect de batjocură, ca şi pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (l Cor. l, 18).

Pervertirea minţii este întotdeauna însoţită de pervertirea altor proprietăţi duhovniceşti ale omului. Pentru
că pervertirea inteligenţei şi a minţii au o semnificaţie identică şi în ce priveşte consecinţele acestora.
Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu, şi deformând învăţătura dogmatică şi morală
revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe şi omul devine un fiu al diavolului (Ioan 8,44).
O simplă conversaţie sau contact cu gândurile drăceşti, chiar dacă nu le adopţi, o simplă privire asupra
gândurilor şi imaginaţiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea
vizuală a sufletului îşi pierde din claritate, proporţional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul
Isihie al Ierusalimului spune: “Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător
pentru ei, tot aşa ne provocăm suferinţă atunci când ne fixăm privirea minţii asupra unui lucru vătămător”
.

De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenţi la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din
ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un
exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti
lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit aşa de multe romane încât mintea şi inima le
erau complet impregnate de acestea. Loviţi de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui

108
semn venit de la Dumnezeu, aceşti oameni s-au simtit atraşi înspre viaţa duhovnicească. Abia atunci a
ieşit la iveală influenţa nefastă, asupra stărilor duhovniceşti, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se
bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăinţe adevărate şi le-a introdus în
asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, şi care face sufletul omului
impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-şi stabilească în el
locuinţa.

Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre
o viaţă evlavioasa şi chiar ascetică, doreau ca noua lor viaţă să devină un roman. Voiau ca dispoziţiile lor
sufleteşti să semene cu cele ale îndrăgostiţilor. Voiau acest lucru, pentru că voinţa lor, viciată de obiceiuri
rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obişnuite; în ce priveşte inteligenţa lor, aceasta
era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea şi capacitatea de
a le îndrepta voinţa şi a o rupe de aceste visuri fantastice.

Cei ce sunt îmbibaţi de lectură ieftină şi siropoasă, sunt foarte expuşi la orbire şi la năluciri drăceşti, căci
au gustat dulceaţa pe care o aduce senzualitatea Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră,
ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înţelegerii şi atenţiei omului încă cuprins de patimi.

Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate
împotriva credinţei creştine fără a ţine seamă de prudenţa şi circumspecţia pe care trebuie să o ai când îţi
supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire şi a început asceza, impresiile culese
altădată au început să-şi arate prezenţa în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire şi de
hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.

Sfântul Apostol Pavel zice: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el,
pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi
în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20). Dacă trupurile noastre sunt templul
lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligenţa şi inima
noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu. Prin “inimă” înţelegem simţirile duhovniceşti. Atunci când
mintea şi inima devin casă a lui Dumnezeu – şi în primul rând ele sunt acest lucru – sufletul şi trupul vor
deveni spontan acelaşi lucru, pentru că sunt în dependenţă de minte şi de inimă. Templul lui Dumnezeu se
distruge când trupul cade în ispite senzuale; templul lui Dumnezeu se distruge atunci când mintea şi inima
intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri şi simţăminte care parvin de la acesta.

Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine
templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecinţele unei asemenea
părăsiri sunt binecunoscute: moartea sufletului care începe în timp şi înlănţuirea lui în temniţa iadului
pentru vecie.

Mintea omului se corupe, este lovită de orbire şi cade în întuneric, cum deja am şi văzut, atunci când
aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume şi de la satan, o doctrină contrară învăţăturii
descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine: doctrina
care neagă existenţa lui Dumnezeu sau ateismul; doctrina care-L neagă pe Hristos şi creştinismul şi care
recunoscând existenţa lui Dumnezeu, neagă în acelaşi timp legătura dintre Dumnezeu şi om, numită
deism; doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creştinismul, dar denaturează Revelaţia divină prin
concepţii arbitrare, hulitoare, alterând esenţa creştinismului, cu alte cuvinte ereziile; doctrinele care nu
resping direct creştinismul, dar care resping faptele credinţei sau tradiţia morală şi ascetică a Evangheliei
şi a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate şi care, prin aceasta, ucid credinţa şi deturnează
esenţa creştinismului. La fel concepţia modernă de “progres”: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin
generalizarea imoralităţii şi printr-o totală ignorare a creştinismului, ceea ce duce la o completă separare
de Dumnezeu.

109
Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci
numai grav rănit, atunci când călugărul îşi permite să citească cărţi imorale şi.eretice, să frecventeze o
societate cu moravuri uşoare sau indiferenţă faţă de Dumnezeu, sau să se expună ispitelor, atunci când
angajează un dialog cu gânduri păcătoase, şi-i plac, atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar
fi jocurile şi divertismentele mondene. (Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan,
despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri şi discoteci, despre literatura pornografică, etc.).
In acelaşi timp, dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri şi încearcă să se justifice, în loc să se
pocăiască, va sfârşi prin a cădea într -un mare dezastru duhovnicesc.

Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învăţăturii evanghelice
şi în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile şi toate
cuvintele, atât cele bune cât şi cele rele, îşi lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să ştim acest lucru şi
să nu-l uităm niciodată.

Capitolul L.
DESPRE POCĂINŢĂ ŞI DESPRE LACRIMI

Atunci când au început prezentarea neînsemnatelor noastre sfaturi, am spus că monahismul nu-i nimic
altceva decât un angajament de a împlini cu exactitate poruncile evanghelice, că viaţa călugărească nu-i
altceva decât o viaţă trăită după aceste porunci, în orice loc s-ar desfăşura ea, la fel de bine în mijlocul
oamenilor, cât şi în fundul pustiului. Singurătatea noastră este în Dumnezeu. In El mintea şi inima noastră
îşi găseşte limanul sigur şi liniştit unde nici valurile, nici furtunile mării învolburate ale acestei vieţi nu ne
ating. Altfel lumea potrivnică lui Dumnezeu ne va însoţi în adâncul pădurilor, în văile şi peşterile
munţilor şi va face din noi slujitorii săi.

O viaţă monahală care nu se întemeiază pe poruncile evanghelice este ca o clădire fără fundaţie: nu va
întârzia să se prăbuşească. O viaţă monahală care nu se inspiră din aceste porunci este ca un trup fără
suflet: ea va emana un miros greu de fariseism şi o va face cu atât mai mult cu cât în exterior a adoptat o
nevoinţă aspră. Cititorul atent găseşte o confirmare a acestui adevăr în toate sfaturile ce le-am dat până
aici.

Inainte de a încheia expunerea noastră, ne simţim datori să le prezentăm fraţilor noştri o lucrare
duhovnicească extrem de importantă şi care trebuie să îmbrăţişeze toată existenţa călugărului, care trebuie
să fie sufletul vieţii sale, sufletul nevoinţei sale atât interioare cât şi exterioare. Cine a citit atent sfaturile
noastre, va găsi, fără îndoială, această lucrare în ceea ce s-a spus. Credem că e de datoria noastră, în
acelaşi timp, să vorbim despre ea separat şi pe cât posibil detaliat. Viaţa călugărului nu-i nimic altceva
decât o pocăinţă neîncetată, tradusă în fapte, şi noi trebuie să o îmbrăţişăm totalmente, dacă vrem să fim
călugări autentici, şi nu de nume şi pentru a nu merge la pieire sigură. Călugărul se află pe drumul cel bun
atunci când este cuprins de un sentiment de pocăinţă. Atunci când acest sentiment îi părăseşte inima, este
semn sigur că el s-a lăsat antrenat de gânduri periculoase sugerate de satan sau răsărite din propria lui fire
căzută; absenţa permanentă a pocăinţei este semnul unei dispoziţii interioare completamente denaturată.

La fiecare slujbă biserica “făcută de mână omenească” se tămâiază. De aceea în biserică aerul este mereu
plin de mireasma tămâii care arde. Veşmintele liturgice, şi celelalte obiecte de cult, sunt şi ele impregnate
de această bună mireasmă. Toţi cei ce vin la biserică pentru a se ruga, sau pentru a asista la slujbă, sunt
obligaţi să respire această mireasmă. La fel biserica lui Dumnezeu “nefăcută de mâna omenească”, creată
şi recreată de Dumnezeu, adică creştinul, şi în mod deosebit călugărul, trebuie să fie mereu plin de
simţământul pocăinţei. Acest simţământ trebuie să se reîmprospăteze de câte ori călugărul se roagă:
trebuie să-i însoţească rugăciunea, să o susţină, să-i dea aripi, să o ridice la Dumnezeu; altfel rugăciunea
nu se va putea ridica de la pământ, nici nu va scăpa de împrăştiere.

110
Simţământul pocăinţei trebuie să pătrundă toată viaţa călugărului şi chiar modul în care el împlineşte
poruncile Evangheliei. Trebuie să împlinească aceste porunci ca un datornic, ca o “slugă netrebnică”
(Luca 17,10) şi să le depună în vistieria împăratului ceresc, ca o sumă neînsemnată dintr-o datorie pe care
nu o poate plăti şi care nu poate fi achitată decât de milostivirea lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul a
spus: “Cei care nu se socot datori faţă de fiecare poruncă a lui Dumnezeu, citesc Scriptura într-un mod
trupesc, neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire” (l Tim. l, 7).

Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente,
şi chiar nevoinţa cea mai aspră, pe care am putea-o numi “ardere de tot”, Dumnezeu le respinge, pentru că
acestea sunt întinate de păcat şi au nevoie, înainte de a fi oferite lui Dumnezeu, să fie purificate prin
pocăinţă. Pocăinţa este singura jertfă a omului căzut pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge (Ps. 50,
19). Dar când, prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se
reconstruiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică
sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu. Atunci omul devine în stare să se aducă pe sine
însuşi ca ardere de tot şi ca ascultare desăvârşită. (Ps. 50, 19-21). Sfântul mucenic Sadoc a zis: “omul
duhovnicesc aşteaptă moartea prin martiriu cu bucurie, cu dor şi mare dragoste, şi nu se teme deloc, căci
este pregătit; pentru omul trupesc ceasul morţii este înfricoşător”.

Pocăinţa ne este poruncită în Evanghelie. După învăţătura Evangheliei consecinţa directă a pocăinţei
noastre trebuie să fie intrarea în împărăţia cerurilor. Iată de ce tot timpul cuprins între înfierea noastră prin
Hristos şi intrarea în eternitate, sau tot timpul vieţii noastre pământeşti, trebuie să fie răstimpul pocăinţei
noastre. Este limpede că cei ce se pocăiesc intră în împărăţia cerurilor. Primul cuvânt, prima poruncă dată
de către Dumnezeu întrupat omenirii căzute, când a venit să o mântuiască, se referă la pocăinţă: “De
atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: pocăiti-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”
(Matei 4, 17). După învierea din morţi, şi înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a deschis mintea
ucenicilor Săi, şi ei au înţeles Scripturile. Apoi le-a spus că, în acord cu Scriptura, Hristos a trebuit să
sufere şi să învieze a treia zi, “şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la
toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 47).

Pentru a crede în Hristos şi pentru a deveni creştin, trebuie să ai cunoştinţa stării tale de păcătos şi a
pocăinţei; pentru a rămâne creştin, trebuie să-ţi vezi păcatele, fiind conştient de ele, să le spovedeşti şi să
te pocăieşti. Atunci când iudeii, care erau bine intenţionaţi faţă de credinţă, l-au întrebat pe Sfântul Petru
ce trebuie să facă, le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor” (F.Ap. 2, 38). La fel Sfântul Pavel propovăduia peste tot “mărturisind şi iudeilor,
elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos” (F.Ap. 20, 21).

Nu-i posibilă unirea cu Hristos dacă rămâi în păcate şi le iubeşti pe acestea: “Că oricine face rele urăşte
Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3,20). Căci ce însoţire are
dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce însoţire este între Hristos şi
Veliar?” (2 Cor. 14-l5). Pentru a te apropia de Hristos şi a te uni cu El prin Botez, trebuie mai întâi să te
pocăieşti. Chiar şi după Sfântul Botez, suntem liberi, fie să rămânem uniţi cu Domnul, fie să pângărim
această unire şi să ne unim cu păcatul. Mai mult, Sfântul Botez nu suprimă în firea noastră căzută tendinţa
de a amesteca răul cu binele, pentru ca libertatea noastră să fie pusă la încercare şi ca, atunci când noi
alegem binele dumnezeiesc, preferându-l răului şi chiar binelui nostru propriu, care este corupt, să
acţionăm liber, ceea ce putem face supunându-ne la toate încercările întâlnite pe drumul Crucii.

Sfântul Botez spală păcatul strămoşesc, precum şi păcatele personale săvârşite înainte de botez; păcatul îşi
pierde puterea de influenţă pe care o avea asupra noastră înainte de renaşterea noastră; harul Sfântului
Duh, prin care suntem uniţi cu Dumnezeu în Hristos, coboară asupra noastră şi primim puterea de a
învinge şi a nimici păcatul. Pentru că noi nu suntem scutiţi de necesitatea de a lupta contra păcatului, nu
putem, atâta vreme cât durează viaţa noastră pământească, să fim totalmente lipsiţi de căderi: “cel drept
cade de şapte ori şi tot se scoală ” (Prov. 24,16), prin pocăinţă, zice Scriptura. El cade din pricina
slăbiciunii sale şi a limitelor sale, căci nu discerne întotdeauna păcatul care se iveşte, subtil şi
imperceptibil, în firea noastră căzută sau care este adus şi sugerat cu viclenie de către spiritele căzute;
111
pocăinţa devine prietenul nedespărţit, arma constantă, bogăţia nepreţuită a nevoitorului. Prin pocăinţă
dreptul îşi protejează unirea sa cu Hristos. Prin pocăinţă îşi tămăduieşte rana provocată de păcat.

Sfântul Ioan Teologul ne avertizează: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul
nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să
ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Il facem mincinos şi cuvântul Lui
nu este întru noi” (l Ioan l, 8-l0). Teologul spune aceasta despre păcatele fără de voie datorate slăbiciunii
şi limitelor noastre, despre păcatele neînsemnate pe care le comit şi sfinţii. Dar despre păcatele făcute cu
voia spune lucrurile următoare: “Oricine rămîne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut
nici nu L-a cunoscut. Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvîrşeşte dreptatea este drept, precum
Acela drept este. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte.
Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din
Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să
păcătuiască fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii
diavolului” (l Ioan 3, 6-l0).

Copiii lui Dumnezeu duc o viaţă conformă cu poruncile Evangheliei şi, pentru înclinaţiile lor înspre păcat,
fac pocăinţă. Dacă un slujitor al lui Dumnezeu cade datorită unui accident nefericit, într-un păcat de
moarte, el se tămăduieşte de rana sa prin pocăinţă şi spovedanie, astfel neîncetând a fi copilul lui
Dumnezeu. Cei care, îndrăgostiţi de păcat, duc de bunăvoie o viaţă pătimaşă; cei care bucuros cad în
primul păcat ce li se îmbie, cei care găsesc bucuria vieţii în tot felul de desfrânări şi n-au habar că încalcă
poruncile Evangheliei, sunt copiii diavolului, chiar dacă-şi spun creştini, chiar dacă asistă la câteva slujbe
religioase şi chiar dacă se apropie de Sfânta Cuminecătură, pe care o profanează înspre propria lor
pierzanie.

Acesta este locul pocăinţei în viaţa creştinului. Şi cu atât mai mult pocăinţa este esenţa vieţii monahale. A
intra în monahism înseamnă a-ţi recunoaşte starea de păcătoşenie. Viaţa monahală este o viaţă de pocăinţă
pe care nimic nu trebuie să o întrerupă. Candidatul care doreşte să depună în faţa lui Dumnezeu voturile
monahale, îşi mărturiseşte la începutul acestui ritual sfânt dispoziţia sa sufletească, în felul următor:
“Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule,
la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către
Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!”.

Cei mai mari dintre Sfinţii Părinţi considerau pocăinţa ca unica lor grijă. Fiind consacraţi acesteia, îi
dădeau “din ce în ce mai multă importanţă în viaţa lor, căci pocăinţa nu numai că te curăţeşte de păcat, ci
şi stimulează aţintirea privirii asupra persoanei tale însuţi. Atunci când petele nenumărate, lăsate de păcat
pe veşmântul sufletului, sunt spălate prin pocăinţă, dintr-o dată vei descoperi şi altele, mai puţin grosiere,
dar nu fără importanţă, şi care până atunci au rămas neobservate pentru că îţi lipsea o privire atentă şi
pătrunzătoare, în final pocăinţa îl va face, pe cel ce i s-a consacrat, să urce până la orizonturile
duhovniceşti cele mai greu de înţeles: pocăinţa îl va face să descopere propria stare de cădere, şi a întregii
omeniri; propria sa suferinţă, care este suferinţa lumii întregi căzută sub jugul stăpânului lumii acesteia;
pocăinţa îl va ajuta să descopere lucrarea minunată a mântuirii sale şi alte taine ce pot fi pătrunse numai
prin trăire.

Sfântul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocăinţa însoţită de lacrimi. O batistă se afla
întotdeauna pe genunchii săi; fara încetare, lacrimile cădeau pe acea batistă, în timp ce sfântul îşi
concentra mintea la rugăciunea de pocăinţă, iar cu mâinile lucra. Sfântul Sisoe cel Mare le-a cerut
îngerilor, care au venit să-i despartă sufletul de trup şi să-l ridice la cer, să-l mai lase un pic să se
pocăiască. Iar ucenicilor, care spuneau că a atins desăvârşirea, le-a declarat că încă n-a pus început
pocăinţei. Atât de înaltă era concepţia lui despre pocăinţă, şi aşa de mare era importanţa ce i-o atribuia.
Este limpede că prin cuvântul “pocăinţă” sfântul înţelegea viaţa monahală în integralitatea sa; spunând că
încă n-a pus început pocăinţei îşi arăta smerita cugetare pe care o avea faţă de propria sa viaţă
călugărească.

112
Cei care au dobândit o adevărată înţelegere a pocăinţei, adică o înţelegere duhovnicească, includ în
aceasta toate nevoinţele ascetice, şi consideră ca şi pierdută ziua în care nu s-au plâns pe ei înşişi, chiar
dacă în ziua aceea au făcut multe alte fapte bune. Este în afară de orice îndoială că Sfântul Sisoe era
scufundat în nevoinţa pocăinţei şi a lacrimilor, căci o caracteristică a acestei lucrări este să nu fii niciodată
mulţumit cu cât ai făcut: pe cât o împlineşti pe atât o doreşti mai mult; pe cât dobândeşti o curăţie plăcută
lui Dumnezeu, ai setea după o curăţie mai mare. Cei ce s-au curăţit prin lacrimile lor continuă să se
considere necuraţi.

Am menţionat deja sfatul pe care Sfântul Sisoe i l-a dat unui frate ce l-a întrebat cum se poate mântui.
“Dacă vrei să-i placi lui Dumnezeu, i-a zis sfântul, retrage-te din lume, lasă pământul, şi când ai părăsit
creatura, mergi înspre Creator. Uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin lacrimi, şi vei găsi linişte în
veacul acesta şi-n veacul viitor”. Altui frate i-a spus “Rămâi în chilia ta cu trezvie, şi prezintă-te lui
Dumnezeu cu lacrimi îmbelşugate şi inimă smerită, şi vei găsi odihnă”. Este evident că sfaturile pe care
părintele le dădea fraţilor erau rodul propriei sale experienţe. Intâi îi sfătuia să lase tot ce ţine de lumea
aceasta, adică legăturile pătimaşe; apoi îi sfatuia să rămână mereu în chilie. Pocăinţa adevărată şi
lacrimile duhovniceşti sunt imposibile atâta vreme cât subzistă legăturile pătimaşe când îţi părăseşti
adesea chilia fără un motiv serios. Trebuie ca inima să fie detaşată de toate, şi nimic să n-o tulbure.
Numai atunci poţi face să urce la Dumnezeu tânguirea ta, şi să te afunzi în plâns ca într-un adânc al
existenţei.

Când un frate l-a întrebat pe Pimen cel Mare cum trebuie să petreacă un isihast în chilia sa, sfântul i-a
răspuns: “Ca un om ce s-a înglodat până la gât într-o mlaştină împuţită, cu o povară în spate, şi care strigă
către Dumnezeu: miluieşte-mă!” Acest răspuns arată că toată nevoinţa călugărească stă în lacrimi şi în
rugăciune de pocăinţă. Altui frate care l-a întrebat care-i datoria sa, acelaşi sfânt i-a replicat: “Când va
veni vremea să ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu, ce ne va preocupa?” Fratele a răspuns: “păcatele
noastre”. Avva Pimen i-a zis: “Aşadar să intrăm în chilia noastră şi acolo, în singurătate, să ne amintim de
păcatele noastre, şi Domnul ne va auzi”. Un alt frate l-a întrebat, pe acelaşi bătrân, cărei lucrări trebuie să
se consacre. Bătrânul a zis: “după ce Avram a intrat în pământul făgăduinţei,‟ şi-a cumpărat aici un
mormânt, şi plecând de la acest mormânt a început cucerirea”. Fratele a întrebat: “Ce înseamnă
mormântul?” Pimen a răspuns: “Este locul de plâns şi de tânguire” Fratele l-a întrebat iarăşi pe acelaşi
sfânt: “Ce trebuie să fac cu păcatele mele?” Avva Pimen a răspuns: “Cel ce vrea să se elibereze de păcate,
se eliberează prin lacrimi, şi cel ce vrea să se păzească să nu înceapă din nou, se păzeşte prin plâns.
Aceasta-i calea mântuirii; ea ne-a fost arătată de către Scriptură şi de către Părinţii care au zis: Plângeţi!
Căci nu este altă cale înspre mântuire decât lacrimile. Lacrimile au un dublu rol: lucrează şi păzesc”.

Intr-o zi avva Pimen cu avva Anuv mergeau înspre Diolkos. Şi au văzut acolo, lângă un mormânt, o
femeie ce îşi bătea pieptul şi plângea amar. Cei doi s-au oprit pentru a o asculta. Apoi când s-au îndepărtat
l-au întâlnit pe un locuitor din acele părţi şi avva Pimen l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu femeia aceea?
de ce plângea ea cu atâta amar? Omul i-a răspuns: “Şi-a pierdut soţul, fiul şi fratele”. Avva Pimen s-a
întors înspre avva Anuv şi i-a zis: “Eu îţi spun, dacă un om îşi mortifică toate doririle trupeşti şi n-ar
ajunge să plângă ca şi femeia aceea, nu poate fi călugăr. Căci toată viaţa călugărului stă în plâns.”

Când avva Pimen a primit vestea că a murit Arsenie cel Mare, a plâns şi a zis: “Fericit eşti tu, avvo
Arsenie! Tu te-ai plâns pe tine în această viaţă. Cine nu se plânge pe sine în viaţa aceasta, va plânge
veşnic. Nu se poate să nu plângi: fie de voie aici, fie fără de voie, acolo jos, în chinurile iadului”.

Cei ce nu se ocupă, sau se ocupă prea rar de lucrarea interioară a sufletului, ci se risipesc în activităţi
exterioare, nu fără a amesteca în acestea o doză de fariseism, nu simt deloc mustrarea conştiinţei
acuzându-i de păcat. Ci dimpotrivă cred că o asemenea stare de linişte trebuie recunoscută şi admirată. Ei
sunt susţinuţi şi confirmaţi în părerea lor de către multele acţiuni bune făcute şi de laudele oamenilor,
întemeindu-se pe ele, socot că o asemenea stare de linişte şi mulţumire este consecinţa directă a unei
lucrări plăcute lui Dumnezeu, a unei vieţi virtuoase şi ireproşabile. Seninătatea lor face loc, din când în
când, unei bucurii greu de exprimat; nu se gândesc că această bucurie este un dar al harului dumnezeiesc.
Ce neglijenţă tragică! Ce orbire sufletească! Orbirea stă aici în părerea de sine, care şi ea este o rană a
113
ochiului sufletesc; această rană se datorează unei lucrări incorecte şi naşte la rândul ei o lucrare şi mai
incorectă.

Frate preaiubit, liniştea ce te face să crezi că tu eşti pe calea cea mai bună nu-i altceva decât o inconştienţă
şi o lipsă de sensibilitate faţă de starea de păcătoşenie, datorită unei vieţi neglijente; în ce priveşte bucuria
ce o simţi uneori datorită succeselor exterioare şi laudelor oamenilor, ea nu-i deloc o bucurie
duhovnicească şi sfântă: ea este rodul părerii de sine, mulţumirii de sine şi a mândriei. O asemenea stare
de calm aparent, Sfinţii Părinţi o numesc împietrire, slăbire a sufletului, moarte duhovnicească înaintea
morţii trupului, împietrirea sau slăbirea sufletului constă în lipsa, sau pierderea de către sufletul nostru, a
sentimentului de pocăinţă şi plângere, în pierderea de către inima noastră a durerii mântuitoare numită
înduioşare. O inimă neînduioşată, într-o stare de aparentă linişte, este semn sigur al unei nevoinţe
incorecte şi al orbirii. “Oricât de frumoasă ar fi viaţa pe care o ducem, zice Sfântul Ioan Scărarul, dacă n-
avem inima înduioşată, este pentru că felul nostru de viaţă este făţarnic şi deşert”. Absenţa înduioşării
decurge dintr-o viaţă neatentă, din ieşirile fără rânduială din chilie, din convorbirile nefolositoare, din râs,
din cuvintele deşarte, din bârfă, din prea multă mâncare, din legăturile afective, din acceptarea şi
adoptarea gândurilor de mândrie, din aroganţă şi din orgoliu. “Dacă nu simţi o smerită înduioşare a inimii,
au zis Părinţii, să ştii că eşti mândru; mândria împiedică inima să intre în această stare”.

La înduioşarea inimii te duce o viaţă atentă, “începutul pocăinţei vine din frica de Dumnezeu şi dîn
băgarea de seamă, cum zice sfântul mucenic Bonifacie. Frica de Dumnezeu este maica băgării de seamă;
iar băgarea de seamă este maica liniştii interioare care dă naştere conştiinţei ce-i îngăduie sufletului să
vadă, ca într-o apă limpede, propria sa păcătoşenie. Aşa iau naştere rădăcinile pocăinţei”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: “Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze
pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate
şi din vaietele fără glas ale inimii până nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată
a inimii şi dezlegând mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor:
Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire” (Scara l, 12),

La Sfântul Isaac Sirul, ucenicul întreabă: “care sunt semnele sigure ce-i permit unui ascet să sesizeze că
fructul oprit începe să moară în sufletul său?” Dascălul răspunde: “Când primeşte harul de a vărsa, fără
efort din partea sa, lacrimi din belşug. Lacrimile sunt pentru mine ca un criteriu, ca o graniţă între trupesc
şi duhovnicesc, între starea pătimaşă şi starea de curăţie. Atâta vreme cât omul n-a primit acest dar,
nevoinţele sale ascetice n-au atins omul lăuntric, pentru că el n-a simţit încă nici într-un fel lucrarea
ascunsă a omului duhovnicesc. Dar atunci când a început să părăsească latura trupească a acestei lumi şi,
forţându-i graniţele, pătrunde în acest domeniu interior care se află dincolo de firea văzută, ajunge repede
la darul lacrimilor. Lacrimile încep de la prima încăpere a acestui domeniu interior şi-l conduc pe ascet
până la iubirea desăvârşită de Dumnezeu. Pe cât avansează în această stare, cu atât lacrimile devin mai
îmbelşugate; ele se înmulţesc în aşa măsură încât ascetul îşi amestecă până şi mâncarea şi băutura cu ele.
Este semn sigur că duhul a ieşit din această lume şi a pătruns în lumea duhovnicească. Cu cât sufletul
omului se apropie de această lume materială, pe atât lacrimile le împuţinează. Iar atunci sufletul lui se
afundă total în lumea aceasta, va fi complet lipsit de lacrimi. Este semn că omul s-a înglobat în patimi”.

Sfântul Simeon Noul Teolog a spus: înainte de a dobândi plânsul şi lacrimile, să nu se înşele nimeni cu
vorbe deşarte, şi nici noi să nu ne amăgim pe noi înşine. Până ce n-am dobândit darul lacrimilor n-avem
pocăinţă, n-avem frică de Dumnezeu în inimi; până ce nu suntem huliţi, sufletul nostru nu poate pregusta
judecata finală şi chinurile veşnice. Căci dacă ne-am fi acuzat noi înşine, dacă am fi pregustat acele
chinuri, lacrimile ar fi început să curgă fără oprire. Fără lacrimi, împietrirea inimii noastre niciodată nu se
va înmuia, nici sufletul nu va dobândi umilinţă duhovnicească; fără ele nu putem fi smeriţi. Cine n-a
devenit astfel nu se poate uni cu Duhul Sfânt; cine nu este unit cu El nu poate ajunge la contemplaţie şi
nici la cunoaşterea lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să înveţe prin har virtutea smereniei”.

O viaţă atentă duce la înduioşarea inimii; această înduioşare a inimii, mai ales când lacrimile încep să o
însoţească, ne duce la o atenţie redublată de har. Plânsul şi lacrimile sunt darul lui Dumnezeu. Dacă duci
114
o viaţă reculeasă, cere-i acest dar lui Dumnezeu printr-o rugăciune insistentă. “Cereţi şi vi se va da;
căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide… Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer
de la El” (Matei 7, 7-l1). El vă va da uşa şi cheile pentru toate bunătăţile duhovniceşti: plânsul şi
lacrimile.

“Eu mă minunez, zice Sfântul Ioan Scărarul, şi când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-
se plâns şi întristare, are înlăuntru împletite cu sine, ca mierea cu ceara, bucuria şi veselia? Ce învăţăm din
aceasta? Că această străpungere este, propriu-zis, dar al Domnului” (Scara VII, 50).

Sfântul Simeon Noul Teolog pe bună dreptate spune că izvorul plânsului şi al lacrimilor se află în
libertatea noastră. Depinde de noi să nu ne împrăştiem, să încetăm cu vizita pe la chiliile fraţilor, să nu ne
facem cunoştinţe în afara mănăstirii, să contenim cu vorbăria multă şi care nu spune nimic. De noi
depinde începutul unei vieţi reculese, de felul cum ne rugăm şi cum citim cuvântul lui Dumnezeu, de felul
în care ne înfrânăm de la mâncare şi băutură. O asemenea viaţă nu va fi lipsită de înduioşarea inimii şi de
lacrimi, în mod deosebit dacă-L rugăm pe Dumnezeu cu stăruinţă să ne dăruiască acest dar salutar.

Când l-ai dobândit trebuie să-l păstrezi ca pe un tezaur preţios. Acest dar este o comoară spirituală de o
inestimabilă valoare. După ce l-am primit, uşor îl putem pierde din nou, dacă ne lăsăm cuprinşi de
împrăştiere, dacă devenim robii capriciilor noastre, dacă căutăm să plăcem oamenilor, dacă cedăm
mondenităţii, lăcomiei pântecului, obiceiului de a calomnia şi bârfi. Fără să ne dăm seama putem trece de
la o stare de înduioşare a inimii, la o stare de împietrire. Această stare este atât de importantă pentru
vrăjmaşul nostru cel nevăzut, încât el încearcă prin toate mijloacele să ne reţină în ea; scutindu-ne să ne
tulbure prin alte ispite venite din exterior, într-adevăr, părerea de sine şi mulţumirea de sine, care sunt
urmările obişnuite ale unei stări de împietrire bine statornicită, sunt suficiente pentru a ne face să pierdem
orice roadă duhovnicească şi să mergem la pieire. împietrirea este teribilă în cazul celui ce nici nu o
simte: acesta este copleşit şi orbit de părerea de sine şi de mulţumirea de sine.

Induioşarea inimii, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, este rodul împlinirii poruncilor evanghelice;
înduioşarea inimii este izvorul tuturor roadelor duhovniceşti, este autorul şi creatorul tuturor virtuţilor,
precum mărturiseşte toată Scriptura inspirată de Dumnezeu. De aceea cel ce voieşte să-şi dezrădăcineze
patimile şi să dobîndească virtuţile, înaintea tuturor virtuţilor şi dimpreună cu toate, să caute cu stăruinţă
înduioşarea inimii. Fără aceasta, nu va putea niciodată să-şi vadă sufletul curat; şi dacă nu-şi curăţeşte
sufletul, nu va avea niciodată trupul curat. Un veşmânt murdar nu poate fi spălat fără apă; fără lacrimi nu-
ţi poţi spăla sufletul şi nu-l poţi curaţi de pete şi necuraţii. Să nu căutăm scuze mincinoase şi
inconsistente, la drept vorbind absolut false şi dărâmătoare de suflet, ci să căutăm din tot sufletul regina
virtuţilor. Cel ce o caută cu stăruinţă o va afla; sau mai exact, ea va veni şi-l va găsi pe cel ce o caută cu
ardoare; şi chiar dacă inima lui este mai tare ca fierul sau ca piatra, prin venirea ei o va face mai moale
decât ceara.

Ea este un foc divin ce topeşte munţii şi stâncile, care împlineşte şi schimbă totul, care preschimbă în
grădină sufletele ce o dobândesc, în profunzimea acestor suflete, ea devine un izvor din care ţâşneşte apă
vie. Această apă, ca dintr-un bazin, se răspândeşte neîncetat în părţile apropiate şi îndepărtare ale grădinii,
şi umplu sufletele care adună Cuvântul cu credinţă. Mai întâi ea spală toată necurăţia celor ce se adapă din
ea; apoi ea spală patimile, le înlătură ca pe o crustă ce acoperă rana; respinge răutatea, pizma, slava
deşartă cu toate urmările ei. Este ca o flacără ce cuprinde tot, ca un rug arzător ce consumă încetul cu
încetul toate. Trezeşte în noi dorinţa de a fi buni şi-i pregăteşte pentru Dumnezeu pe cei ce o iubesc. Iată
ce face focul dumnezeiesc al înduioşării inimii cu conlucrarea lacrimilor, sau mai precis prin lacrimi. Fără
lacrimi, cum am spus, nici una din aceste bunătăţi n-a existat, şi nici nu va exista, nici în noi şi nici în
alţii. Nu vei găsi în Scripturi vreun om curăţit fără lacrimi şi fără înduioşarea inimii, sau să fi devenit sfânt
fără acestea, sau să-L fi contemplat pe Dumnezeu, sau să-I fi simţit prezenţa, sau să-L fi primit ca oaspete
în inima sa. Nimic din acestea nu se poate dobândi dacă pocăinţa şi înduioşarea inimii nu le-a precedat,
dacă lacrimile n-au împăienjenit ochii şi n-au spălat cămara sufletului şi sufletul însuşi, umplând de fiori
şi de mireasmă sufletul cuprins de un foc de nepătruns. Cei ce spun că este imposibil să verşi lacrimi şi să
plângi în fiecare noapte, în fiecare zi, mărturisesc că sunt lipsiţi de toate virtuţile. Sfinţii Părinţi au
115
declarat: “cel ce vrea să-şi taie patimile le taie prin lacrimi, şi cel ce vrea să dobândească virtuţile le
dobândeşte prin plâns”. De aici reiese clar că cel ce nu plânge în fiecare zi nu-şi poate dezrădăcina
patimile şi nu câştigă virtuţile, chiar dacă, păcălit de părerea de sine, crede că le câştigă.

La ce sunt bune instrumentele unui oarecare meşteşug dacă nu există un meseriaş să se priceapă la ele?

La ce-i foloseşte unui grădinar să sape toată grădina, să planteze tot felul de legume şi flori, dacă ploaia
nu cade? Evident nu foloseşte la nimic. La fel se întâmplă cu cel ce practică alte virtuţi şi n-are această
suverană şi binecuvântată virtute a lacrimilor şi înduioşării inimii.

La fel cum un rege rămas fără armată este uşor de învins, ba uneori nici nu mai este recunoscut de rege,
tot aşa o armată numeroasă fără un rege, sau fără general, este uşor distrusă de către vrăjmaş. Aceasta este
relaţia şi între virtuţi. Prin armată ne închipuim mulţimea de virtuţi ale începătorilor; regele reprezintă
binecuvântatele lacrimi sau plânsul, prin care toată armata este pusă în rânduială, este încurajată, întărită,
învăţată cum să mânuiască armele, în funcţie de moment, de împrejurări, de vrăjmaş. Plânsul chezăşueşte
toate acestea; fără el mulţimea virtuţilor este învinsă. Aşadar fraţilor, înaintea tuturor faptelor, şi
dimpreună cu ele, lucrarea noastră, a tuturor, să fie pocăinţa şi, dimpreună cu ea, plânsul ce însoţeşte
lacrimile. Nu există plâns fără pocăinţă; nu există lacrimi fără plâns. Acestea trei sunt unite între ele; una
nu poate apare fără celelalte două.

Calea duhovnicească a pocăinţei şi a lacrimilor are această caracteristică importantă: este scutită de ispita
drăcească a nălucirilor. Pentru a-l seduce pe un ascet, îngerul căzut încearcă, la început, să-l convingă de
meritele sale, cum se poate vedea din exemplele amintite mai înainte. Dar cum ar putea fi înşelat cel ce
încearcă prin toate mijloacele să fie conştient de păcatele sale, să le plângă, şi care, odată ce le-a
descoperit este încurajat să descopere şi altele mai mari?

Cum poate fi înşelat cel ce n-are altă ambiţie decât aceea de a-şi vedea ca singură calitate aceea de a fi
păcătos, şi conştient de păcatele sale şi le mărturiseşte? “Când diavolul vede, spune Sfântul Grigorie
Sinaitul, că cineva îşi petrece viaţa în plâns, nu rămâne aproape de el, căci el fuge de smerenia pricinuită
de lacrimi”. Sigur că diavolul îi ispiteşte şi pe cei ce plâng, numai că aceştia îl recunosc şi îl alungă. Cel
ce are o înaltă părere despre sine, cel ce crede că are oarecare merite, nu poate respinge ispita diavolului
ce vine din exterior, pentru că a fost deja înhăţat şi înlănţuit de ispita interioară.

Asceţii necunoscători şi făţarnici socot că au ajuns desăvârşiţi atunci când încep a se considera sfinţi şi
lumea îi recunoaşte şi-i aclamă ca atare. Ei primesc bucuroşi orbirea şi părerea de sine care se dezvoltă în
ei fără a înţelege că părerea de sine este dezastruoasă iar laudele oamenilor sunt semnul profeţilor
mincinoşi. Acest semn este foarte important, pentru că ni L-a dat Mântuitorul însuşi. “Vai vouă, când toţi
oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Aceasta
este o nenorocire duhovnicească, o calamitate veşnică!

Un adevărat monah se bucură când începe să-şi descopere păcatul, când se vede inferior altor oameni şi
mai rău decât toţi cei ce-l înconjoară, când dreapta judecată a lui Dumnezeu şi chinurile veşnice încep să-l
înspăimânte, când se simte ca un criminal condamnat, când în timpul rugăciunii râuri de lacrimi curg din
ochii lui şi când inima lui geme şi suspină, când sufletul său curăţit de lacrimi stă faţă în faţă cu
Dumnezeu, şi vede Nevăzutul datorită unei puternice intuiţii a prezenţei lui Dumnezeu.

Ce vedere binecuvântată! în timpul ei răufăcătorul poate face pocăinţă pentru fărădelegile comise, îl poate
îmblânzi pe Atotmilostivul prin lacrimi îmbelşugate, prin cuvinte smerite arătându-şi.starea sa mizerabilă;
el poate să-I ceară lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, iertare de păcate şi, în acelaşi timp, multe daruri
duhovniceşti şi veşnice de mare valoare. Cel mai mare succes pe care-l poate obţine un călugăr este de a
se vedea şi a se recunoaşte ca un păcătos. Este mare lucru pentru un călugăr ca prin tot ce face şi prin tot
ce spune să se recunoască sincer ca păcătos. “Când sufletul începe să-şi vadă păcatele sale mai multe ca
nisipul mării, este începutul luminării interioare şi semnul sănătăţii sufleteşti”, zice Sfântul preot şi martir
Petru Damaschinul.
116
Mintea nu-şi poate vedea păcatele decât atunci când este atinsă de harul lui Dumnezeu, întunecată de
cădere, mintea singură nu-i în stare să le vadă. Vederea păcatelor sale, şi a stării de cădere, este un dar al
lui Dumnezeu. Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă pe fiii săi să-I ceară lui Dumnezeu acest dar prin post şi
metanii, mai ales în postul mare. Darul vederii păcatelor, a stării de cădere şi de unire a omului căzut cu
îngerii căzuţi, era în atenţia Sfinţilor Părinţi de altădată; şi în ciuda numeroaselor daruri duhovniceşti care
mărturiseau clar sfinţenia lor, darurile acestea îi determinau să se pocăiască mereu, să plângă şi să se spele
prin lacrimi. Cuvintele spuse de către Părinţii ce se aflau în această stare, nu sunt înţelese de către oamenii
trupeşti. Astfel lui Pimen cel Mare îi plăcea să le zică fraţilor care trăiau împreună cu el: “Fraţilor,
credeţi-mă, acolo unde va fi aruncat satan, acolo voi fi aruncat şi eu”. “Fiindcă oricine se înalţă pe sine se
va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa ” (Luca 18,14).

Concluzii
Adaptarea regulilor stabilite de părinţi la situaţia monahismului actual

Cine citeşte atent lucrările Sfinţilor Părinţi, referitoare la monahism, remarcă uşor că ele au fost elaborate
ţinând cont de circumstanţele epocii lor, şi de situaţia personală a călugărilor cărora se adresau. Pentru
aceasta, aproape toate scrierile monahale ale Sfanţilor Părinţi au un scop precis şi un oarecare caracter
unilateral. De aceea, chiar în vremurile înfloritoare ale monahismului, nu era posibil ca fiecare călugăr să
aplice mecanic ceea ce au scris Părinţii; cu atât mai mult nu-i posibil astăzi, şi mulţi dintre cei ce au
încercat s-o facă au întâmpinat suficiente dificultăţi, şi n-au câştigat mare lucru.

Să luăm de exemplu cartea Sfântului Ioan Scărarul. Acest slujitor al lui Dumnezeu a scris pentru călugării
din viaţa de obşte, a căror virtute principală este ascultarea. De aceea tratează viaţa însingurată, şi
isihasmul, cu prudenţă, pe scurt şi fără tragere de inimă, sfatuindu-i pe călugări să nu se grăbească a alege
prematur acest fel de viaţă; dimpotrivă, el vorbeşte detaliat despre ascultare, lăudând şi exaltând această
formă de asceză. Sfântul procedează aşa nu pentru că ar dispreţui viaţa pustnicească, ci pentru a nu slăbi
zelul călugărilor din viaţa de obşte, a-i încuraja în ascultarea ce şi-au asumat-o, a nu se diviza şi a nu se
grăbi înspre un mod de viaţă pentru care nu sunt pregătiţi şi care i-ar fi putut duce la orbire şi la năluciri
drăceşti, în care cad de obicei cei ce nu ascultă şi acţionează de capul lor.

Este evident că un călugăr ce trăieşte înafara mănăstirii nu va fi scutit de tulburare şi descurajare; citind
“Scara”; va avea cu siguranţă impresia că în afara unei mănăstiri de obşte, şi fără ascultare, nu poate
progresa în viaţa călugărească. Experienţa a arătat că acesta este efectul citirii acestei cărţi inspirate de
Dumnezeu. De pildă Sfântul Antonie cel Tânăr, care era pustnic, citind “Scara”, a intrat într-o mănăstire
de obşte.

Nimeni însă nu poate schimba cadrul exterior al vieţii sale. Ce se întâmplă atunci? Rămânând, forţat de
împrejurări, în situaţia în care se găseşte, dar pierzându-şi încrederea că se poate mântui şi aici, va cădea
în descurajare, îşi va pierde entuziasmul pentru viaţa călugărească şi va începe să ducă o viaţă neglijentă.
Acum când noi suntem la sute de ani de vremurile în care au scris Sfinţii Părinţi, obiceiurile şi
împrejurările fiind altele, adaptarea sfaturilor ce ni le-au dat la situaţia actuală nu-i numai utilă, ci şi
necesară.

Aceasta a fost intenţia noastră cu sfaturile duhovniceşti expuse aici. Noi nădăjduim că ele vor putea servi
de ghid călugărilor din vremea noastră şi în împrejurările în care Dumnezeu a îngăduit să trăim. Sperăm
că smerita noastră lucrare va putea fi utilă atât în mănăstirile de obşte, cât şi în mănăstirile de sine; ea va
putea fi folosită şi de călugării care sunt în administraţie sau la un paraclis, sau călugărilor care la
solcitarea ocârmuirii călătoresc în calitate de duhovnici pe un vapor, sau celor care se fală în lume pentru
a îndeplini o ascultare de lungă durată. Ea se adresează de asemenea călugărilor care au depus voturile
monahale pe lângă o şcoală teologică şi sunt profesori, sau îndeplinesc funcţii administrative. Sperăm
apoi că şi laicii care doresc să-şi câştige în lume mântuirea vor fi câştigaţi citindu-o.

117
Implinirea poruncilor evanghelice a constituit şi continuă să constituie esenţa vieţii şi practicilor
monahale. In orice loc şi în orice împrejurări, se găsesc suficiente condiţii favorabile pentru a practica
nevoinţa călugărească. Fraţilor, primiţi această ofrandă duhovnicească şi nu o respingeţi pentru
puţinătatea sa. Puţinătatea ofrandei mărturiseşte sărăcia celui ce o oferă. Prin credinţa şi râvna noastră,
veţi răsplăti pe cel care a trudit, pentru mântuirea lui şi a voastră.

Bogatul Stăpân al casei a pregătit un ospăţ îmbelşugat pentru numeroşii Săi prieteni, şi pentru mulţi alţii
pe care ar dori să-i invite la masă şi să-i alăture acestora. Un belşug de mâncăruri duhovniceşti de o fineţe
aleasă se vor oferi oaspeţilor aşezaţi la această masă şi, la sfârşitul ospăţului cei prezenţi vor fi încărcaţi
de daruri spirituale. După ce oaspeţii de seamă vor pleca, Stăpânul casei va arunca o privire prin uşa
încăperii în care a avut loc ospăţul, şi va remarca în faţa ei o mulţime de cerşetori înfometaţi, care ar fi
fericiţi să li se ofere farâmiturile rămase de la ospăţ. Preamilostivul va porunci slugilor să nu mai adune
fărâmiturile şi va chema cerşetorii înfometaţi să se bucure de ele, cu tot aspectul lor neîngrijit şi nevrednic
de somptuozitatea palatului. Timizi şi in decişi, cerşetorii vor intra în măreaţa încăpere, se vor apropia în
neorânduială de masă, fiecare mâncând ce va găsi în faţa lui, adunând toate fărâmiturile. Evident, nici
unul dintre ei nu va găsi un platou intact, nici nu va beneficia de oficiile elegante de care s-au bucurat
oaspeţii, nici nu vor audia corul cântăreţilor care i-a încântat pe meseni. Iată de ce nici un cerşetor, chiar
dacă printre ei se vor afla oameni foarte dotaţi şi inteligenţi, nu-şi va putea face o idee clară despre ospăţ.
Mulţumiţi de fârâmiturile adunate, vor trebui să se mângâie cu o idee vagă despre ospăţul strălucitor la
care au participat oaspeţii de vază. Când vor deşerta masa de tot ceea ce se putea mânca, cerşetorii se vor
prosterna în faţa Stăpânului casei, şi-i vor mulţumi pentru această mâncare, cum n-au văzut şi n-au
mâncat niciodată.

El le va spune: “Fraţilor, când am dat dispoziţiile pentru pregătirea acestui ospăţ nu m-am gândit la voi;
de aceea nu v-am putut oferi această masă după tot protocolul, şi nu v-am făcut cadouri pentru că acelea
s-au împărţit oaspeţilor stabiliţi dinainte”. Cu un singur glas, cerşetorii vor exclama: “Stăpâne, chiar dacă
nu ne-ai făcut cadouri! Chiar dacă nu ne-ai oferit un ospăţ fastuos, n-avem cuvinte să-Ţi mulţumim că nu
ne-ai îndepărtat cu dispreţ şi dezgust! Nouă, care suntem plini de tot felul de răni, ne-ai îngăduit să intrăm
în palatul Tău şi ne-ai salvat de la moartea prin înfometare!” Cerşetorii se vor împrăştia mulţumind
milostivului Stăpân şi binecuvântându-L. Stăpânul, întorcându-se spre slugi, le va zice “Acum strângeţi
masa şi încuiaţi porţile palatului. Oaspeţi nu mai sunt; toată mâncarea disponibilă a fost oferită. Totul s-a
sfârşit.”

“O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui
şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau
cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A
Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 33-36).

118
Plangerile unui monah (fragment) de Sfantul Ignatie Brianceaninov

INTRODUCERE
Stau singur in chilie, cu usile inchise; fereastra este astupata cu o perdea groasa; o candela
modesta palpaie in fata sfintelor icoane, imprastiind in chilie o lumina firava, posomorata. Mi-
ajunge acesta lumina; am lasat orice lucru deoparte. Sed pe laita, in nedumerire, intr-o tacere
tulbure. Mi se pare ca nu mai exist. Nu-mi sta gandul la nimic, tristetea imi copleseste
sufletul; lacrimile mi se preling pe obraji si pe haine si plansul imi tine loc de orice
indeletnicire. Nu intrati, nu intrati, rogu-va la mine! Nu cautati sa ma scoateti din tacere! Nu
sunt in stare sa stau acum de vorba cu prietenii. Am nevoie de singuratate. Nu sunt in stare
decat sa plang. Cu cat ar incerca cineva sa ma indeparteze mai mult de aceasta stare, cu atat as
ravni-o mai mult si m-as lasa cuprins de ea. Fiindca ma hraneste si imi da liniste, cu toate ca
este foarte amara. O turturica plina de elan zboara de pe o creanga uscata, pe alta creanga
uscata; pe o creanga verde nu se asaza; asa fac si eu, trecand de la un gand de jale la alt gand
de jale, de la stari de tristete la alte stari de tristete; gandurile si simtamintele placute nu se
prind de o inima indurerata.
Cand Ierusalimul a fost pustiit si distrus, iar locuitorii sai dusi in robie, intr-o tara indepartata,
atunci Ieremia proorocul, care proorocise in zadar nenoricirile Ierusalimului din pricina
nelegiuirilor locuitorilor sai si care ii chemase zadarnic la pocainta pe nelegiuitii orbiti si
invartosati la inima, a ramas pe ruinele Ierusalimului, sa-si planga profetia implinita. Cu
suspine, cu neogoite suspine, pe cenusa templului parjolit, templul care trecea drept o minune
a arhitecturii si care era singurul de pe pamant inaltat intru slava adevaratului Dumnezeu.
Suspina proorocul cu suspine neogoite pe daramaturile orasului; era singurul oras de pe
pamant in care inchinatorii adevaratului Dumnezeu puteau sa-I inchine Lui, intocmai cum
oranduise El, singura rugaciune bineprimita de Dumnezeu.
Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa un templu
facut de mana omeneasca, din marmura, profira si lemn neputrezicios. Nu suspin pe ruinele
orasului care s-a zidit veacuri de-a randul, cu bratele puternice al regilor, ale popoarelor, ale
aurului; tanguielile mele nu insotesc in zbor multimile iudeilor, desi in robie seculara de ani
fara numar, pricina plangerilor mele este morala si taramul lor este acela al sufletului. Plang
mistuirea in flacari a unui templu nevazut, nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a
creat pentru o nevazuta, inalta slujire dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa
fie salas si adapost de ganduri si simtaminte binecuvantate. Plang caderea in captivitate a
sufletului, a mintii si a inimii infrante de pacat. Sunt tinute in prinsoare, legate cu lanturile
patimilor, duse in robie, in imparatia si in cetatea de capetenie a Babilonului, sub stapanirea
arhanghelului osandit, stapan aspru si crud al tuturor fapturilor rationale osandite, deopotriva
ingeri si oameni.
Plang cu plangere de pocainta si de iubire. Ma las cuprins de tristete mantuitoare, nu de aceea
care aduce omului moarte. Nu ma intristez pentru desertaciuni, pentru lucruri nestatornice,
trecatoare. Ma cuprinde plansul mostenit de la protoparintele meu Adam, care a inceput a
cauta plansul gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor raiului. In acest plans
se rasfrange fericirea vesnica. Acest plans este o marturie ca fericirea vesnica a fost harazita
omului; acest plans este un mijloc de redobandire a fericirii vesnice.. Ca o rasfrangere a
fericirii, ca un suspin si ca o aducere aminte, pentru si despre fericire, plansul cuprinde in sine
o desfatare; invaluind in mahnire inima, el o adapa si o oblojeste cu liniste. Dumnezeu-Omul
a lacrimat cu lacrimile Sale intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-
Omul a varsat dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de
oameni, pentru poporul care nu si-a dat seama sau s-a prefacut a nu-si da seama de venirea lui
Dumnezeu. Nu numai desfranata si-a spalat cu lacrimi pacatele; nu numai pacatosii care voiau
sa se impace cu Dumnezeu prin pocainta alergau cu lacrimi in ochi; capetenia Apostolilor
vedea in lacrimi un lucru mantuitor, leacul de care nicicum nu te poti lipsi. "A plans cu amar"
marele Petru, cand s-a lepadat de Hristos. Cu planset si cu lacrimi si-a tamaduit pacatoasa
rana ucigasa. Exista oare cineva care, cazand inaintea lui Dumnezeu, cu lacrimi in ochi sa nu
fi fost ascultat ? Ahab, regele cel fara de cinste al Israelului, si-a stropit obrazul cu cativa
stropi de lacrimi, umilindu-se pentru putina vreme, dupa care a continuat sa-l manie pe
Dumnezeu prin faptele lui de necinste. Dar acele putine lacrimi - umilinta-i trecatoare si
stearpa - n-au ramas fara urmari; osanda rostita impotriva slujitorului idolilor, care se manjise
de sangele unor victime nevinovate, a fost ridicata. "Vezi cum s-a smerit Ahab inaintea Mea
?" - avea sa vesteasca glasul lui Dumnezeu prin proorocul Ilie, prin care se facuse cunoscuta
pedepsirea regelui - "Fiindca s-a smerit inaintea mea chiar si pentru o umilinta slaba, pentru
niste lacrimi putine si neinsemnate - nu voi aduce necazurile in zilele lui", nu voi tine seama
ca i-am dat o groaznica osanda, pentru groaznice nelegiuiri. Nu pot vedea pe cineva plangand,
fara a-i arata mila Mea.
O, frate al meu preaiubit! Inima mea sufera pentru tine. Plang pentru tine si nu ma pot opri.
Ma indeamna la plans iubirea de oameni a Domnului Iisus si nefericirea care te-a lovit. Din
lacrimile celui ce plange si se intristeaza pentru pacate mijejste speranta mantuirii, asemeni
unei stele pierdute in bezna noptii. Amesteca plansul meu cu plansul tau, lacrimile tale cu
lacrimile mele. Nu ne va respinge Domnul pe cei ce ne rugam Lui. pe cei ce suspinam
inaintea Lui, straduindu-ne sa ne vindecam prin pocainta. El, Cel ce ne-a dat pilda plangerii,
deschide in noi izvoarele lacrimilor. El, singurul care poate curata intinaciunea sufletului, ne
va curata pe noi prin pocainta, prin lacrimi, prin har dumnezeiesc. Pacatul este nascator de
plans si de lacrimi.
Voi incepe, deci, sa dau drumul strigarii mele. prin suspine si prin tanguiri voi usura si voi
indeparta apasarea inimii mele. Cuvintele plangerilor mele sa nu-ti fie nici tine rani, nici
dojeni, ele sunt o expresie a iubirii, semne ale compasiunii si copartasiei, glas bland de
linistire si incurajare, chemarea de a parasi vietuirea in pacat, de a pasi din nou pe taramul
mohanicestilor, sfintelor fapte de desavarsire, chemare la scuturarea jugului pacatului, la lupta
barbateasca cu incepatoriile si cu puterile cele de sub cer, pentru libertate spirituala. Plangand
pentu tine, ma plang si pe mine insumi. Sunt si eu incarcat de pacate, zanganesc si deasupra
mea grelele lanturi ale gandurilor si simtamintelor pacatoase. Luandu-mi ingaduinta de a
plange pentru tine, plangi si tu, rogu-te, pentru mine. Sa ne unim inimile in plangere!
Imbracati fiind in lacrimi, ca intr-o haina pe care am pus-o pentru a ne acoperi goliciunea
spirituala si rusinea, care ne-au venit din pricina neimplinirii poruncilor lui Dumnezeu, sa
cadem inaintea Domnului; sa nu venim cu desarta si trufasa indreptatire de sine, cu care se
pecetluieste intotdeauna pacatosenia si pieirea omeneasca; sa-i aducem marturisire din inima
infranta si smerita. Prin sincera si hotarata marturisire a greselilor noastre, a caderii noastre, a
conditiei noastre mizerabile sa pasim catre pocainta si mantuire. Pocainta este poarta spre
Dumnezeu. "Intrati la portile Lui cu spovedanie si in curtile Lui cu laude marturisiti-va Lui"
vesteste si statorniceste pentru intreaga omenire proorocul, chemand la pocainta intreg neamul
omenesc.
1
1
A ajuns pana la mine, pe neasteptate, o veste trista; iute ca sageata a ajuns. Mi-a ranit adanc
inima si in acelasi timp mi-a adus inaintea ochilor o priveliste uluitoare, intunecata, in stare sa
ma amarasca cum nu se mai poate. Cel ce la o varsta frageda s-a legat de Domnul, cel ce si-a
inchinat zilele vesele ale adolescentei nevointelor mohanicesti, dispretuind de timpuriu
desertaciunea lumii, este acum ademenit si luat in batjocura de lume. Vai tie! Ai naufragiat la
liman! Vai tie! Te-ai lasat prins de neamuri straine in propria-ti cetate ! Vai tie! Pacatul te-a
luat in robie, pacatul greu, pacat de moarte, legandu-te cu lanturi nevazute, cu neputinta de
dezlegat prin nici o sfortare omeneasca. Stand intre zidurile manastirii cu trupul, te-ai
instrainat de sfantul locas cu sufletul. El tanjeste dupa tine ca dupa un fiu care s-a ratacit de el,
ca dupa un fiu care, nesocotindu-i sfatul ce i l-a dat inimii sale, este ca si cum l-ar fi parasit.
Maretele biserici ale lui Dumnezeu, smeritele chilii calugaresti, turlele intunecate, zidurile
crenelate ale batranei manastiri, sfintite de nevointele duhovnicesti ale atator batrani cuviosi,
te privesc cu jale, ca si cand ti-ar fi ghicit tradarea tainic savarsita in sufletul tau. In sfintele
cantari duhovnicesti rasuna cantari de jale, inima il aude si sufera de nenorocirea ta, deslusind
in cantarile bisericesti o plangere pentru tine, asemeni tanguielilor de ingropaciune.
2
Plang pentru tine toata ziua; plang pentru tine toata noaptea. Plansul meu nu pretuieste mare
lucru. Se intampla insa o mare plangere, al carei pret nu poate fi de nimic egalat: plang
ingerii, plang chipurile mucenicilor si parintilor din ceata pustnicilor, plang toti vietuitorii
cerurilor, nicicum nu-si ogoiesc plansul. Se uita din cer cu luare-aminte si cu dragoste spre
pamant, se bucura de faptele bune ale oamenilor, se intristeaza de pacatele lor. L-ai intristat pe
insusi Cel ce te-a facut din nimic si te-a rascumparat cu scump sangele Sau. "Ce folos ai de
sangele meu de ma cobor in stricaciune ?", graieste El catre toti gresiti, catre cei care vietuiesc
in pacat. Atotsfantul, neatins de stricaciune, se coboara in stricaciune, dandu-se crestinilor
imbracati in Hristos si care il au in ei pe Hristos, atunci cand se ating de intinaciunea
nelegiurilor.
3
Pacatele in aparenta neinsemnate, trecute cu vederea, nevindecate prin pocainta, duc la pacate
si mai grele, iar intr-o viata nepasatoare de ea insasi, se naste in inima mandria. Invata-te sa te
veghezi pe tine, sa nu te increzi in tine, nici sa nu te autoadmiri, ca sa agonisesti inima
infranta si smerita, pentru ca pacatul tau, stand inaintea ta, sa-ti infranga trufia si setea de
marire. Domnu a ingaduit sa fi supus ispitei care s-a lasat asupra ta ca un nor, purtat de vartej.
nu ai rezistat loviturii la care ai fost supus. Ai incaput pe mana vrajmasilor. Te-au impresurat
cei ce-ti urasc sufletul, prinzandu-ti-l cu catusele grele, luandu-l in captivitate si robie,
acoperandu-l cu nenumarate, chinuitoare, de netamaduit rani!"
4
Parasit-ai sfintele fapte calugaresti de desavarsire; slujirea ta catre Dumnezeu s-a prefacut
intr-o rusinoasa fatarnicie. Cand sufletul a cazut in pacat de moarte si i s-a facut acestuia
locas, nu se mai afla in el loc pentru adevarata slujire a lui Dumnezeu. Tristetea si moleseala
au pus stapanire pe tine; puterea barbatiei s-a ofilit; pornirea spre bine s-a zdruncinat; inima s-
a lipsit de binecuvantata pace si de linistea din care se nutreste si prinde aripi monahul in
mersul sau catre Dumnezeu. Gandurile desarte si pacatoase, starea de descurajare, care vine
odata cu ele, si-au gasit adapost in sufletul tau, asa cum salasluiesc in casele parasite gadinele
si pasarile de prada. O singura faradelege ti-a pradat toate faptele bune. Pentru ca cine va pazi
toate legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile, ne
invata Scriptura. Cand tulpina plantei este retezata de coasa, florile si frunzele ei se ofilesc.
5
Inainte de a fi cazut in pacat, vrajmasii nevazuti ti-au adus tulburare in suflet, atingandu-l
numai pe dinafara, clatinandu-l doar la suprafata. Ei nu patrunsesera in inima, aceasta fiind
insemnata de mana lui Dumnezeu, n-au putut sa te ia in stapanire, i-ai defaimat si i-ai respins,
standu-le impotriva. Le-ai cedata in ceasul nevegherii sale, al negrijii fata de tine, li te-ai
supus de bunavoie, le-ai facut pe plac; le-ai urmat indemnurile ademenitoare, aducatoare de
moarte. Te-ai facut robul lor; te stapanesc si te mana din urma, prin hatisuri si prapastii, prin
maracini si pietre ascutite; te-au legat, te-au inlantuit, nu ai putere sa li te impotrivesti.
Domnul, cel ce vede inainte tot si carmuieste peste tot, a vrut sa te umileasca, din pricina
multelor tale pacate. Orice gand bun, orice intentie buna este inabusita de pacatul care te-a
luat in stapanire.
6
"Asa si-a irosit fiica Sionului toata stralucirea!" Luatu-ti-s-a toata frumusetea sufletului tau,
juruit lui Hristos, frumusetea cea duhovniceasca. Gandurile cucernice in care iti statea mintea
ca intr-un foisor de nunta s-au risipit; risipitu-s-au sfintele simtaminte care iti invaluiau inima
si in care isi gasea pace si desfatare. Le cauti, dar nu le gasesti. S-au risitpit departe, nu se stie
unde, locul lor fiind luat de ganduri pacatoase, lumesti, de simtaminte patimase. Singur te-ai
lipsit de o inalta, imparateasca vrednicie! Ai cazut in starea jalnica de rob! Amara este
neputinta pe care o aduce in suflet pacatul de moarte; din pricina ei si a slabiciunii, orice
intalnire cu gandul ademenitor, nelegiuit, dracesc inseamna infrangere pentru suflet
7
A venit un timp al indurarii, timp greu, timpul injosirii si dezonoarei tale, timpul in care ai
fost indepartat de la fata lui Dumnezeu. Lipsit de ajutorul Celui preainalt, uitat parca de
Dumnezeu, lasat pe mainile vrajmasilor, ai devenit pentru ei o jucarie si un lucru de batjocura.
Caderea calugarului si a oricarui crestin este pricina de plangere pentru sfintii ingeri; este
pricina de bucurie pentru inraitii demoni. Ordiile lor tresalta de bucurie la nenorocirile
oamenilor, rasuna printre ele un hohot de ras asurzitor, smintit.
8
Ademenitu-s-a mintea ta; muscat-a din fructul oprit de Dumnezeu; privit din curiozitate si fara
precautie, fructul parea frumos cum nu se mai poate. Din cale-afara de frumos parea fructul
din necunoastere, din naivitate, din lipsa de experienta; sfatul rauvoitor, viclean, a izbutit sa-l
faca pe om sa muste din fruct. Si astfel, muscand, a fost lovit de moarte. Amareala acelei
muscaturi veninoase iti mai manjeste buzele, fiinta ta launtrica se zbuciuma in chinuri de pe
urma otravii care lucreaza in ea. Tulburarea, confuzia, intristarea, necredinta iti coplesesc
sufletul. Sleit de puteri, tulburat de pacat, privesti indarat, dupa ce te indreptasesi catre
imparatia lui Dumnezeu.
Oare sa nu-ti fi amintit, atunci cand te-ai aflat la marginea caderii, pe buza parapastiei
pacatului, ca, mai devreme sau mai tarziu, vei avea parte de un sicriu stramt si de un mormant,
si ca ele se pregatesc negresit drept salas pentru orice faptura trupeasca ? Si ca pacatoasele
desfatari iau sfarsit indata ce omul incepe sa se descompuna, ca trupul, pe seama caruia se
caleste sufletul, este sortit a se da jertfa putreziciunii si mancare viermilor. De aceasta nu ti-ai
adus aminte. Uitat-ai de judecata lui Dumnezeu, cea care asteapta cu rabdare intoarcerea spre
pocainta a pacatosilor, dar care ii paste pe toti. Nu va intarzia infricosata judecata; curand,
curand va sa vina; veni-va "ca un fur noaptea". Cere-i-se-va atunci socoteala fiecarui om de ce
a facut in sederea si in lucrarea lui pe pamant. Ai uitat ca viclenii si cumplitii demoni care se
arata acum sufeltului in chip de visari desfatatoare, care il ademenesc cu gandul de a-l lua in
stapanire, se vor napusti asupra sufletului, in clipa despartirii acestuia de trup, ca niste fiare
salbatice, si daca vor face dovada ca este al lor, il vor rapi. Ai uitat de soarta vesnica a
pacatosilor care nu s-au invrednicit de mila lui Dumnezeu. Pentru ca au respins virtutea si
pocainta prin care se vindeca nesocotirea virtutilor, vor fi aruncati in iadul cel mai din afara,
vor fi dati chinurilor si schingiuirilor fara de masura si fara de sfarsit. Uitat-ai acestea toate si
ai cazut cu groaznica cadere. Toate ale lumii - petrecerile, distractiile, grijile si indeletnicirile
lumesti - nu-ti vor aduce liniste. Ele fac sa atipeasca constiinta pentru putin timp, dar nu pot s-
o inabuse. In clipele cand incepi sa te scrutezi pe tine, ea se trezeste si, desteptandu-se incepe
sa te acuze tot mai necrutator.
Dumnezeule milostiv! Tu vezi si porti neputintele omenesti ce stau dezgolite inaintea ochilor
Tai; vezi neputinta si necuratia mea, in toata goliciunea, in fata ochilor Tai, patimile si
demonii cumpliti care ma supun caznelor si schingiurililor.
9
Strainul de neam "sa nu intre in obstea Domnului", porunceste Dumnezeu. N-am pazit
porunca Dumnezeului meu. Am savarsit o tradare prin care strainii de neam au patruns nu
doar in templu, ci si in altar, maini necuvincioase s-au atins de prinoasele si de vasele sfinte.
Numesc templul lui Dumnezeu intreaga faptura a omului; altarul-inima, vasele si prinoasele-
gandurile si simtamintele. Templul lui Dumnezeu este pangarit de picioare spurcate si de
duhuri spurcate; ele au intins altarul; au prefacut gandurile si simtamintele duhovnicesti
binecuvantate intr-unele trupesti, urat mirositoare.
10
Jelaniile imi umplu fiinta! Durerea si-a facut cuib in mine, imi roade inima ca un vierme,
musca din ea ca un sarpe. Caut alinare, caut mangaiere, caut hrana duhovniceasca din care m-
am indestulat candva, nimic nu aflu! Stiu ca acea hrana nutreste si bucura. Mi se propune insa
o alta hrana; mi se da cu de-a sila hrana pacatului; sunt ademenit cu ea, fagaduindu-mi-se ca
ar putea sa ma sature; dar ea numai ca nu satura, ci provoaca o si mai mare foame, o groaznica
istovire, neptinta, zdruncinare.
Doamne, Doamne al meu! Gresit-am inaintea fetei Tale, inaintea ochilor Tai! Vezi cat sunt de
umilit. In fata ochilor Tai preasfinti, talharii ma batjocoresc. M-ai parasit fiindca si eu Te-am
parasit. Ma aflu in mainile celor pe care i-am pus inaintea Ta. Nu indraznesc sa-mi arunc
ochii spre Tine, nu cutez a-mi ridica mainile spre Tine, nu am curaj sa rostesc un singur
cuvant inaintea Ta. Greseala mea, tradarea mea mi-au luat orice indrazneala. Am cazut, m-am
facut jertfa nebuniei mele, jertfa vicleniei si vrajmasieii demonilor. Ma aflu apropape de
deznadejde! Inima imi spune ca stau la portile ei. Nu am pe nimeni care sa puna o vorba buna
pentru mine, sau poate ca sunt unii, dar eu nu-i cunosc. Sa fie mijlocitoare inaintea slavei Tale
celei neatinse bunatatea Ta cea nemarginita.
11
Toti cei care pasiti pe calea vietii pamantesti, toti cei care strabateti taramul de la pantecele
mamei care v-a nascut pana la groapa si mormant, pana la infricosatoarele porti prin care
fiecare om intra in nemasurata si tainica vesnicie, "priviti si vedeti daca este vreo durere ca
aceasta care ma copleseste". Nu ma intristez pentru pierderea avutiilor si privilegiilor
pamantesti, nu ma las doborat de durerea prigoanelor purtate impotriva mea, de defaimarile si
ranile venite de la oameni; nimic din ceea ce este vremelnic nu slujeste drept pricina vaietelor
mele, a istovirii inimii mele. Sufar, ma chinuiesc, fiindca m-am indepartat de Dumnezeu prin
cadere in pacat. L-am tradat pe Domnul, stau respins departe de fata Creatorului meu,
cufundat in bezna morala, predat demonilor. Mainile si picioarele imi sunt legate; lucrarea
sfanta imi este luata, luat imi este insasi darul de a ma dedica ei. Zac vatamat, in neputinta, in
prapastie. O prapastie care mi se arata in chip tainic, dar foarte deslusit: abisul iadului. Beau
paharul amaraciunii, paharul smereniei. Paharul pe care mi L-a umplut Dumnezeu, in dreapta
Sa manie.
12
Neintelese sunt caile Domnului. In sfanta Sa judecata, Domnul a chibzuit si a dat dreapta
hotarare pentru mine: aceea de a fi osandit, ingaduind sa fiu cuprins de focul patimilor, foc
vrajmas, sa dau inapoi (cad) din taramul duhurilor, cel de sub cer, templul sufletului meu sa
fie parjolit, podoabele sale nepretuite prefacute in cenusa. Fost-au intinse curse inaintea
picioarelor mele si eu nu le-am bagat in seama, prinsu-m-am de ele, vrajmasii au tabarat
asupra mea, venind din ascunzatorile lor; am fost luat prin surprindere, am fost infrant, am
incercat sa fug. Dar Domnul nu mi-a aratat mie mila, predatu-m-a vrajamasului. Pieirea cea de
pe urma ma inspaimanta. Lantul zilelor mele s-a prefacut intr-un lant al suferintelor mele.
Pacatul sta inaintea mea ca o nametenie de om, cu palosul gol in mana. Ochii lui maniosi
scapara de o flacara rosie ca sangele; gura ii este cascata monstruos, scarsneste din dinti. Si nu
ma slabeste o clipa, ziua si noaptea.
13
Vrajmasul nu m-a scapat din ochi multa vreme, de cand m-am nascut, de cand am primit
botezul, pizma si ura nedomoilte il indemnau sa ma tina sub supraveghere, neobosit. Pandea
ceasul in care, din usuratate, sa-mi pierd vegherea de sine, prudenta. A tot asteptat acest ceas,
pana cand a si venit, mester fiind vrajmasul in pierzania oamenilor, m-a lovit de-a binelea si
sigur.
Acum, cand ma aflu prins de vrajmas, cazut in robia lui, el ma pazeste din nou, ca sa nu fug
din prinsoare, sa nu-mi scutur jugul; greu si rusinos jug! Taria mea s-a slabanogit, bratele si-
au pierdut puterea, nu ma pot ridica din cadere, nu ma pot slobozi din captivitate. Port
imbracaminte de carne care ma face totodata greoi si neputincios; zac in ea ca si cum as fi
legat, tinut in temnita; vrajmasul meu este un duh sprinten, se misca precum fulgerul;
vesmantul lui, care ii tine loc de orice arma, este tesut din fel de fel de apucaturi, cunostinte,
puteri; vrajmasul ma pazeste asemenea unui leu care racneste la prada sa, neajutorata. Nu sunt
in stare sa ma impotrivesc lui; adaug pacatelor vechi pacate noi, ma desfatez, silit, in patimi.
Domul m-a dat pe mana chinuitorilor
14
"Stapanul a toate a strivit ca in teasc pe fecioara, fiica lui Iuda", a strivit sufletul meu predat
Domnului cu credinta in El; "pentru aceasta plang mereu", plang si suspin cu plangere pe care
eu insumi nu mi-o pot explica si n-o inteleg. Duhul meu tanjeste si se chinuie. Isi simte
saracia si nimicnicia. Cu ingaduinta Domnului, cetatea mea s-a naruit, schimbatu-si-a
infatisarea in rau, frumusetea i-a fost slutita, schimonosita, luatu-i-s-a nepatimirea. "Datu-mi-
s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei; sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc."
Ingerul acesta urmareste un scop: acela de a ma pierde. Dar in ceea ce face si netinand seama
de ce face, este ingaduinta lui Dumnezeu, telul sau nepatruns, intelept si bun.
15
"Din ochii mei izvorasc lacrimi, caci departe de mine este Mangaietorul, Cel ce-mi imbarbata
inima. Feciorii mei cu totii au fost dati pieirii, caci dusmanul a avut biruinta. Gandurile sfinte
care linistesc inima, o imbarbateaza si o invioreaza umpland-o de inveselitoarea speranta a
mantuirii s-au indepartat de la mine. Darul Sfantului Botez a amutit in mine; intristatu-L-am
pe Duhul Sfant, L-am mahnit cu pacatul meu de moarte. Apropiatu-m-am de tot ce este de
potrivnic si vrajmas lui Dumnezeu si acestea au patruns si lucreaza in mine. Umplutu-m-am
de intuneric, umplutu-m-am de sminteala. Rugaciunea imi este furata de risipirea mintii;
gandurile la patimi desfranate mi-o spurca si mi-o nimicesc. Vrajmasul s-a pornit asupra mea
cu inversunare. Vars siroaie de lacrimi ca dintr-un izvor si ele nu-mi aduc folosul pe care mi-l
aducea inainte putinii stropi de lacrimi. Amare sunt lacrimile mele! Nepatimirea pierduta
trebuie plansa cu lacrimi amare. Intinaciunea - pecetea pe care o lasa caderea in pacat - trebuie
spalata de pe suflet cu lacrimi amare. Pacatul de moarte, trecut in cartea voievodului ceresc,
trebuie sters cu lacrimi amare. Nevinovatia, dragostea sfanta varsa lacrimi de bucurie. Vin la
picioarele Celui ce S-a rastignit pentru mine, cu lacrimi amare, cu inima infranta, cu saracia
mea. Primeste-ma, Doamne al meu, asa cum ai primit lacrimile desfranatei; pret, pe care
fericita Maria l-a varsat pe picioarele Tale. Tu, Atotputernice si Atotbun, prefa pacatoasele si
amarele mele lacrimi in mir binemirositor si bineprimit de Tine. Ridica de pe cantarul Tau
drepta Ta osanda si manie; pune pe acest cantar al Tau iubire de oameni, neasemuita putere a
lacrmimilor Tale, puterea neasemuita a sangelui Tau. Ti ai varsat pentru noi nepretuitul Tau
sange; ai platit rascumpararea noastra. Cu lacrimile Tale ti-ai aratat dragostea pe care ne-o
porti; ai pecetluit aceasta dragoste cu sangele Tau atotputernic, dumnezeiesc, ai curatat
pacatele intregii lumi.
16
Imi inalt mintea catre Dumnezeu; ea insa nu are putere sa se ridice de pe pamant si sa stea
deasupra lui. S-a straduit mult, dar zadarnic. Cum se ridica de pe pamant, cum cade inapoi, se
prabuseste de parca ar fi trasa indarat de o mana de fier. Domnul m-a parasit, impresuratu-m-
au din toate partile cei ce cauta pierirea sufletului meu. Daca m-as bizui numai pe puterile
mele, nu m-as putea ridica din prinsoare. Domnul, numai Domnul ii ajuta sa se ridice pe cei
cazuti; ii invie pe cei morti. Mie insa Domnul mi-a harazit alta soarta. El vede cat de jos am
cazut, dar nu-mi vine in ajutor. A auzit suspinul meu, strigatul meu si nu ma scoate din
prinsoare, din cumplita captivitate, din coltii iadului. Dusmanul triumfa, isi serbeaza biruinta,
este convins ca am pierdut cu adevarat. In smintita lui manie, in smintita lui trufie, el crede ca
Dumnezeul meu nu are putere de a ma smulge din mainile lui, iar despre sine crede ca i se
poate impotrivi, ca-i poate tine piept cu izbanda Dumnezeului meu, Dumnezeului
Atotputernic.
Sfantul Ignatie Briancianinov

Zelul sufletesc si duhovnicesc

Calugarul trebuie sa se fereasca cu multa grija de zelul sufletesc prisositor care, sub o infatisare cucernica,
ascunde nechibzuinta si paguba pentru suflet. Oamenii din lume si multi calugari lauda din necunoastere un
asemenea zel, nedandu-si seama ca la izvoarele sale stau egoismul si trufia. Un astfel de zel primeste laudele lor
ca fiind zelul pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. El se arata insa in defaimarea
si judecarea, cu mai multa sau mai putina asprime a semenilor pentru greselile lor morale si pentru scaderile
fata de evalvia si randuielile bisericesti; nutrind o amagitoare parere despre zel, acesti nechibzuiti zelatori
considera ca daca vor face dovada de exces de zel ii vor imita astfel pe Sfintii Parinti si pe mucenici, uitand insa
ca ei, zelosii, nu sunt sfinti, ci oameni pacatosi. Daca sfintii ii mustrau pe cei cazuti in greseala si pe
necinstitori, o faceau din porunca lui Dumnezeu, urmandu-si datoria, fiind insuflati de Duhul Sfant, nu de
patimile lor si de demoni.

Cel ce, cu de la sine putere isi ia ingaduinta de a-l mustra pe un frate al sau sau de a-i face o observatie, acela
iese in vileag ca unul ce se socoate mai intelept si mai plin de virtuti decat cel supus de el mustrarii. Prin
aceasta dovedeste si arata limpede ca o face fiindca s-a lasat stapanit de patima si a cedat la gandul ispitei
diavolesti. Acestuia sa i se aduca aminte porunca Mantuitorului:

"De ce vezi paiul in ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau:
Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si
atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt. 7,3-5).

Ce este "barna"? Este cugetarea cea dupa fire sau intelepciunea trupeasca, butucanoasa ca o "barna", care il face
pe om sa nu mai vada cu putere de patrundere cu mintea si cu inima, asa cum l-a inzestrat Dumnezeu, lipsindu-l
de orice discernamant. Omul care se lasa calauzit de cugetarea cea dupa fire nu poate nicidecum sa judece drept
nici propria sa stare launtrica, nici pe cea a altora. El se judeca pe sine si ii judeca pe altii dupa parerea pe care
si-a format-o despre sine si dupa cum i se pare lui ca este aproapele, tinand seama, in mod gresit, doar de
aspectul exterior si de cugetarea cea dupa fire a acestuia. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu ii numeste pe unii
ca acestia, pe buna dreptate, fatarnici sau "oameni cu judecata stramba", deoarece se folosesc de intelepciunea
trupeasca.

Crestinul vindecat prin Cuvantul lui Dumnezeu si duhul dumnezeiesc isi insuseste o privire adevarata asupra
propriei sale alcatuiri launtrice si asupra celei a semenilor sai. Cugetarea cea dupa fire, strivindu-l cu barna pe
cel aflat in greseala, il tulbura intotdeauna, seducandu-l cel mai des la pieire; nefiindu-i de nici un folos, nu
lucreaza nicicum, mantuitor, asupra pacatului. Dupa cum, dimpotriva, intelepciunea sau cugetarea
duhovniceasca lucreaza vindecator tocmai asupra suferintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si
mantuindu-l.

Este bine sa nu uitam ca atunci cand ai agonisit intelepciune duhovniceasca, lipsurile si greselile aproapelui
incep sa nu ti se mai para atat de mari, pentru ca incepi sa intelegi ca acestea au fost rascumparate de
Mantuitorul si pot fi lesne vindecate prin pocainta; mai ales acele greseli si lipsuri care au putut sa para,
cugetarii dupa fire, nespus de mari si de insemnate. De buna seama ca intelepciunea cea dupa firea lumeasca,
fiind ea insasi "barna" le-a putut da o asemenea covarsitoare importanta inchipuitelor lipsuri si greseli ale
aproapelui. Cugetarea cea dupa fire ii gaseste aproapelui chiar si pacate pe care nu le are; din aceasta pricina,
cei ce se dedau unei ravne nechibzuite au cazut deseori in pacatul clevetirii aproapelui si s-au facut unelte si
jucarii in mainile duhurilor cazute.

Cuviosul Pimen cel Mare povesteste ca un oarecare monah, cuprins de o prea mare ravna a fost supus
urmatoarei ispitiri: l-a facut sa vada pe un alt calugar culcat peste o femeie. Monahul nostru s-a luptat multa
vreme cu gandul de a se duce sa-i opreasca pe acestia, dedati pacatului, si pana la urma, biruind acel gand, s-a
dus la ei si lovindu-i cu piciorul le-a zis: "incetati!" S-a vadit insa ca erau doi snopi de grau, pusi unul deasupra
altuialb. Preacuviosul Ava Dorotei povesteste ca aflandu-se el vietuitor in obstea Avei Serid, un oarecare frate
l-a clevetit pe un alt frate, coplesit fiind de o ravna nechibzuita, acea ravna fara discernamant care merge
intotdeauna mana in mana cu banuiala si neincrederea, fiind priceputa, nevoie-mare, la tot felul de plazmuiri.
invinuitorul ii punea in seama invinuitului precum ca ar fi furat dis-de-dimineata smochine din livada si ca le-ar
fi mancat. Cercetand egumenul cum s-au petrecut lucrurile, a reiesit ca in dimineata aceea invinuitul nu se
gasea in manastire, ci intr-unul din satele vecine, fiind trimis acolo de econom si ca a revenit numai catre
sfarsitul dumnezeiestii Liturghii.

Daca doresti sa fii un fiu ravnitor al Bisericii Ortodoxe cauta sa duci la indeplinire poruncile evanghelice in
privinta aproapelui. Nu indrazni sa-l invinuiesti! Nu indrazni a-i da lectii! Nu indrazni a-l judeca si a-i aduce
reprosuri! Fiindca aceasta nu este o fapta de credinta, ci de osardie nechibzuita, de mandrie de sine, de trufie.

Fost-a intrebat Pimen cel Mare: "Ce este aceea credinta?" Raspuns-a Cel Mare: "Credinta se cuprinde in a te
afla in smerenie si in a face fapte de milostenie, adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i rabda toate
batjocoririle si ofensele, toate greselile lui". Fiindca toti ravnitorii nechibzuiti dau drept temelie a ravnei lor
credinta, sa stie unii ca aceastia ca adevarata credinta, si prin urmare adevarata ravna, trebuie sa se arate in
smerenia fata de semenii nostri si in mila fata de ei. Sa lasam grija judecarii oamenilor si a osandirii pacatelor
lor pe seama celor carora le-a fost incredintata datoria de a-si judeca semenii si de a le fi conducatori. "Cel ce
este cuprins de o ravna mincinoasa - spunea Sfantul Isaac Sirul - de grea boala boleste. Omule care cauti sa te
arati ravnitor impotriva metehnelor altora, sa stii ca prin acesta ai incetat sa te ingrijesti de sanatatea propriului
tau suflet! Straduieste-te mai intai sa te ingrijesti cu luare aminte de sanatatea sufletului tau. Daca doresti sa fii
altora doctor, afla ca bolnavii duc lipsa mai intai de ingrijire, decat de aspre sudalmi. Tu insa, procedand
necugetat, fara sa ajungi sa-i ajuti pe altii, cazi singur in grea si chinuitoare boala. Aceasta omeneasca ravna nu
trece drept semn de intelepciune, ci se adauga metehnelor sufletului, fiind dovada slabiciunii mintii
(duhovnicesti) si a unei foarte mari nestiinte.

Inceputul intelepciunii, cea de la Dumnezeu, este linistea si blandetea, acestea fiind daruri sufletesti mari si
puternice, temelia cea mai trainica a unei gandiri rationale, a modului de asumare a neputintelor
omenesti"."Datori suntem noi cei tari - spune Scriptura - sa purtam slabiciunile celor neputinciosi" (Rom. l5, l)
si de aceea: "De va cadea un om in greseala, indreptati-l, cu duhul blandetii" (Gal. 6, 1). Linistea si rabdarea
intru blandete, sunt roadele Duhului Sfant, de aceea: "Sa fie omul cel tainic al inimii intru nestricacioasa
podoaba a duhului, bland si linistit"".

Intr-un alt "Cuvant", Preacuviosul Isaac spune: "Nu-i purta ura pacatosului, fiindca noi toti suntem pacatosi.
Daca, in numele Domnului, faptuiesti nevointe duhovnicesti, impotriva aproapelui (pacatos), varsa lacrimi
pentru el. De ce oare sa-l urasti? Uraste-i pacatele, iar pentru el roaga-te si prin aceasta vei face intocmai ca
Hristos, asemanandu-te Lui, Carele nu-i ura pe pacatosi, ci se ruga pentru ei.

Oare n-ai vazut cum plange El pentru Ierusalim? De multe ori ajungem de rasul diavolului. Oare de ce sa-i
uram tocmai pe aceia de care isi bate joc diavolul, batandu-si joc si de noi? Oare de ce, omule, il urasti pe
pacatos? Fiindca nu este tot atat de drept ca si tine? Dar cat de drept esti tu, daca iti lipseste dragostea? De ce
oare n-ai varsat lacrimi pentru el, in loc sa-l prigonesti? Cei ce au convingerea ca judeca sanatos faptele
pacatosilor si (din aceasta pricina) se ridica impotriva lor cu manie, o fac din prostie".

Mare napasta este ingamfarea adica parerea de sine. Mare napasta este nesocotirea smereniei! Nu este
nenorocire mai mare ca acea pornire si stare a sufletului in care calugarul, fara a fi chemt ori intrebat, ci numai
lasandu-se amagit de constiinta propriei sale vrednicii incepe sa dea lectii; sa acuze si sa dojeneasca semenii!
De vei fi intrebat, nu te grabi sa dai sfaturi si sa-ti spui parerea; ca unul ce te afli in nestiinta, numai la mare
nevoie, vorbeste cu maxima prudenta si modestie, pentru a nu cadea in pacatul slavei cele desarte si al trufiei,
lovindu-l pe aproapele cu un cuvant aspru si nechibzuit.

Daca, pentru stradania ta, pe ogorul indeplinirii poruncilor lui Dumnezeu, te va face sa simti in suflet ravna cea
dumnezeeasca, vedea-vei limpede atunci ca aceasta ravna te va indemna catre tacere si smerenie inaintea
aproapelui, catre dragoste pentru el, catre milostivire si compasiune, dupa spusa Sfantului Isaac Sirul. Ravna
cea dumnezeiasca, este foc curatitor, nu sange infierbantat! Focul acesta mistuie amaraciunea, potoleste
framantarea si aduce starea de liniste. Ravna judecatii celei dupa fire, adica cea datorata intelepciunii firesti, se
insoteste intotdeauna cu infierbantarea sangelui, cu navala multor porniri si ganduri desarte. Urmarile ravnei
oarbe si neghioabe, atunci cand aproapele cauta sa i se impotriveasca se vadesc de obicei in ura purtata aceluia,
in tinerea de minte a raului, razbunare sub diferite forme, iar daca aproapele se supune, in trufasa multumire de
sine; se trezeste si sporeste parerea de sine, prin credinta ca suntem foarte destepti si ca nimeni nu este ca noi.

http://www.crestinortodox.ro/credinta/zelul-sufletesc-duhovnicesc-69846.html