Taierea Imprejur Cea Dupa Trup A Domnulu

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos,
Sfântul Vasile cel mare şi începutul noului An

(1 ianuarie)
Prima zi din an are pentru creştinii ortodocşi o întreită semnificaţie:

 mai întâi este praznicul împărătesc al "tăierii împrejur" a Pruncului
născut în ieslea Betleemului,
 apoi este ziua Sfântului Vasile cel mare, arhiepiscopul oraşului Cezareea
Capadociei, precum
 şi începutul noului An.
Dintre toate, cea mai mare importanţă o are, desigur, Tăierea împrejur. Când
pruncul Iisus s-a făcut de opt zile, a fost tăiat împrejur, pe de o parte pentru ca
să împlinească legea, pentru că "n-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc", iar
pe de altă parte pentru a astupa gura ereticilor care ar fi putut spune mai târziu
că Domnul nu a luat fire omenească. La împlinirea celor opt zile se punea şi
numele copilului.
Index
Evanghelia şi Apostolul zilei ........................................................................... 6
În această lună (ianuarie), ziua întâia - Tăierea împrejur a Domnului nostru
Iisus Hristos; şi pomenirea celui dintru Sfinţi părintelui, nostru Vasilie cel
mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (Minei) ......................................... 10
Canon de rugăciune la praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului 39
Canon de rugăciune către Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei ..................................................................................... 44
Acatistul Sfântului ierarh Vasile cel mare ..................................................... 54
Imnografie ................................................................................................... 64
Vieţile Sfinţilor - Cuvânt la Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos65
Sinaxar - Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos................................................................ 70
Iulian Dumitraşcu - Calendar Ortodox - Tăierea-împrejur cea după trup a
Domnului; Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi
mama sa, Sfânta Emilia (Anul nou. Te Deum) ............................................... 71
Proloagele din 1 ianuarie ............................................................................. 74
Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida - 1 ianuarie............... 84
Întru această zi prăznuim Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru lisus Hristos ............................................................. 84
Tot întru această zi, pomenirea Sfântul Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareii Capadociei ................................................................................... 84
Imn de laudă la Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi la Sărbătoarea Sfântului Vasile cel
mare ...................................................................................................... 85
Cugetare - De ce trebuie să ascultăm de Biserică iar nu de cei care cugetă
împotriva Bisericii, chiar atunci când lumea îi numeşte mari? ................ 86
Luare aminte.......................................................................................... 86
Predică despre cum trebuie să ne depărtăm de rău şi să facem binele ... 87
Arhimandritul Cleopa Ilie - Predică la Tăierea Domnului împrejur ................ 88
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică despre Sfântul Vasile cel mare ........... 95
Pr. Ilie Cleopa - Predică la Sfântul ierarh Vasile cel mare/Anul nou ......... 110
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică de Anul nou (calendarul) ................. 120
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Tăierea împrejur a Domnului - Despre
creşterea copiilor ....................................................................................... 127
Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Anul nou ........................................ 133
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură - Anul nou. Tăierea-
împrejur a Domnului .................................................................................. 139
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt la Anul nou (I) - Cugetări despre vreme şi
veşnicie ................................................................................................... 141
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt la Anul nou (II) .................................. 148
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Noutăţi pentru Anul nou ............................... 154
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Anul nou – Timpul şi veşnicia 157
Sfântul Iustin Popovici - Predică la Sfântul Vasile cel mare - Intrarea în
veşnicie ...................................................................................................... 161
Mitropolitul Hierotheos Vlachos - Predică la Tăierea împrejur a Domnului
după trup ................................................................................................... 164
Sfântul Inochentie al Penzei - Predică la Anul nou - Că nu trebuie să ne
potrivim cu acest veac ............................................................................... 174
Sfântul Inochentie al Penzei - Predică la Anul nou - Vremea vieţii e
încercare, când trebuie să dobândim totul, să pregătim totul, să ne
înzestrăm cu de toate ............................................................................. 179
“Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat
împreună cu tine. Și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău”. Caldă
omilie a Arhim. Emilianos pentru Anul nou, praznicul Tăierii împrejur a lui
Iisus şi al Sfântului Vasile cel mare, “arătătorul de cele cereşti”. Să ne
amintim că Hristos locuieşte în noi şi suntem purtători de Dumnezeu ....... 183
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos - La ce le folosea faptul că aveau tăierea
împrejur? Inima lor era netăiată împrejur .................................................. 191
Părintele Arsenie Boca - Cuvânt de folos la Anul nou - Un destin înţeles .... 192
Părintele Teofil Părăian: „Ani buni şi fericiti, zile bune, viitorul, aşa cum dorim
să-l avem!” ................................................................................................ 196
Părintele Iachint al Putnei - Predică la Tăierea împrejur a Domnului - Mare a
fost smerenia Domnului! ........................................................................... 199
Sfântul Antim Ivireanul - Didahii - Cuvânt de învăţătura la Obrezania lui
Hristos ....................................................................................................... 205
Părintele Sofian Boghiu - Cuvânt de Anul nou ............................................ 208
Părintele Gheorghe Calciu despre sărbătoarea Revelionului ...................... 212
Prăznuirea numelui Celui “ai presus decât tot numele”, cu care suntem
pecetluiţi, cu a cărui putere ne mântuim şi a cărui răspundere o purtăm.
Cuvinte la început de an, de la fericitul părinte Petroniu............................ 214
Ierom. Ioan Buliga - În seara lui Vasile Sfântul… ......................................... 221
Părintele Iosif Trifa – La Anul nou .............................................................. 224
Părintele Iosif Trifa - O, nu mai sta şi anul acesta tot aşa! ....................... 228
Părintele Iosif Trifa - „An nou fericit“ ...................................................... 231
Traian Dorz - Preţul răscumpărării noastre ................................................. 233
Traian Dorz - O făptură nouă ................................................................... 239
Traian Dorz - Iată noaptea Anului nou..................................................... 241
Traian Dorz - Azi, când anul vechi… ......................................................... 246
Traian Dorz - Acum din nou … ................................................................. 250
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la praznicul tăierii împrejur a
Domnului (2014) ........................................................................................ 252
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Tăierea împrejur cea după trup a
Domnului [2015] ..................................................................................... 256
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Tăierea împrejur cea după trup a
Domnului [2020] ..................................................................................... 261
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Tăierea-împrejur a Domnului
[2021] ..................................................................................................... 265
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Tăierea împrejur a Pruncului
Dumnezeiesc, Sfântul Vasile cel mare şi Anul nou ...................................... 271
Pr. Gheorghe Neamţiu - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul nou -
Sărbătoarea tăierii Împrejur a lui Iisus Hristos ........................................... 277
Pr. Mihai Tegzeş - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul nou - Tăiere
împrejur, nume şi binecuvântare - Iisus şi părinţii ...................................... 281
Pr. Olimpiu Todorean - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul nou
.................................................................................................................. 286
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Tăierea împrejur cea după corp a
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos .................. 290
Arhimandritul Timotei Kilifis - Tăierea împrejur a lui Hristos şi primirea
Numelui ..................................................................................................... 294
Predici la Intrarea în noul an civil, praznicul Sfântului şi Punerea Numelui
Mântuitorului. Cu un pas mai aproape de veşnicie .................................... 296
Pr. Vasile Gordon - Pareneză la Anul nou ................................................... 305
Pr. Vasile Gordon - Predică la Tăierea împrejur a Domnului şi la Sărbătoarea
Sfântului Vasile cel mare ......................................................................... 308
Părintele Ciprian Negreanu – Predică despre motivele pentru care a existat
Legea în Vechiul Testament și legătura cu Punerea Numelui de Iisus și Tăierea
împrejur cea după trup a Domnului ........................................................... 312
Mesajul de Anul nou al Preasfințiţului Macarie: “Fiecare an, fiecare lună,
fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare clipă care
trec, trec pentru totdeauna. Să preţuim cu adevărat anul şi ziua în care trăim”
.................................................................................................................. 319
Cuvânt de Anul nou 2021 Al PS Macarie Drăgoi: “Să nu intrăm în panică şi
să nu facem din supravieţuirea biologică scopul suprem al vieţii noastre,
care merită orice preţ”. Despre “Panaceul” vaccinului: “Să facem alegeri în
cunoştinţă de cauză, nu pe baze emoţionale sau cedând presiunii
colective!” .............................................................................................. 321
PS Benedict la intrarea în noul an: “Nu mai e timp pentru orice, nu mai este
timp de pierdut, este timp doar să faci lucrurile esenţiale. Singurul lucru
esenţial în această lume este această „investiţie” în Hristos, care este
deplinătatea noastră”. Propuneri de proiecte duhovniceşti pentru anul 2021
.................................................................................................................. 324
Pr. Dan Bădulescu - Cuvântul la intrarea în noul an civil despre pandemie,
măsuri, vaccin, silire și “pecetluire”: “În mentalul nostru tot sperăm că vine
vaccinul și vom scăpa de boala asta și ne vom întoarce la normal. Ce
înseamnă asta? Cuvântul cel mai gingaș care-mi vine e „naivitate”” .......... 330
De la speranţele omeneşti către nădejde, trezvie şi adevărata credinţă, prin
“resetare lăuntrică”, La început de an. Părintele Iustin Taban de la Putna la
Trinitas TV: “Să intrăm înăuntru, unde nimic nu s-a schimbat şi unde
dragostea lui Dumnezeu şi grija Lui cu noi niciodată nu au scăzut” ............ 335
Dragoş Mîrşanu - Tăierea împrejur, după Scripturi ..................................... 343
Ioan-Lucian Radu - Care este rolul tăierii împrejur?.................................... 345
Pr. Augustin Coroian - Meditaţie de Anul nou - ,,Mai mult timp acordat
Domnului!” ................................................................................................ 348
Pr. Andrei Coroian: Un răspuns la chemarea Domnului. Sfântul Vasile cel
mare .......................................................................................................... 351
Arhim. Mihail Daniliuc - Cum să petrecem de Anul nou? ............................ 355
Joel J. Miller - De ce sărbătorim circumcizia lui Hristos? ............................. 358
Ierom. Hrisostom Filipescu - Pîş-pîş, păşeşte şi inima ................................. 360
Ierom. Hrisostom Filipescu - Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc .. 363
Iubirea rămâne în veci – gânduri pentru Anul nou ..................................... 365
Patriarhul României, Daniel - Cuvânt de la Liturghia de Anul nou .............. 367
Preafericitul părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române -
Multumirea sau recunoştinta - cea mai înaltă demnitate a omului ......... 372
Tăierea împrejur a Mântuitorului Iisus Hristos: Semnificația teologică....... 376
Povestioare pentru suflet .......................................................................... 379
Icoane ........................................................................................................ 384
Evanghelia şi Apostolul zilei
Evanghelia
Ev. Luca 2, 20-21; 40-52
20.Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte
auziseră şi văzuseră precum li se spusese.
21.Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus,
cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.
40.Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi
harul lui Dumnezeu era asupra Lui.
41.Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ieru-
salim.
42.Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul
sărbătorii.
43.Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în
Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau.
44.Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi,
căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi.
45.Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.
46.Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor,
ascultându-i şi întrebându-i.
47.Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.
48.Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce
ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.
49.Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale
Tatălui Meu trebuie să fiu?
50.Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.
51.Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra
în inima ei toate aceste cuvinte.
52.Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la
oameni.
Ev. Ioan 10, 9-16

A ierarhului
9.Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi
şi păşune va afla.
10.Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca
viaţă să aibă şi din belşug să aibă.
11.Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile
sale.
12.Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede
lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte.
13.Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi.
14.Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe
Mine.
15.Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun
pentru oi.
16.Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le
aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.
Apostol
Epistola către Coloseni a Sfântului apostol Pavel
Coloseni 2, 8-12
8.Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta

înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi
nu după Hristos.
9.Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii,
10.Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.
11.În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin
dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.
12.Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţă
în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi.
Epistola către Evrei a Sfântului apostol Pavel
Evrei 13, 17-21
A ierarhului
17.Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează

pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu
bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.
18.Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun,
dorind ca întru toate cu cinste să trăim.
19.Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.
20.Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat
din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,
21.Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în
noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, căruia fie slava în
vecii vecilor. Amin!
În această lună (ianuarie), ziua întâia - Tăierea împrejur a Domnului
nostru Iisus Hristos; şi pomenirea celui dintru Sfinţi părintelui, nostru
Vasilie cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (Minei)
La Vecernia cea mică
La Doamne strigat-am... Stihirile sfântului pe 4, glas 3, singur glasul:
Ale lui Ghermano:
Pe Hristos, izvorul vieţii, sălăşluindu-L în sufletul tău prin curată viaţa ta, de
sfinţenie arătătorule Vasilie, râuri de învăţături dreptslăvitoare ai izvorât lumii,
din care adăpat fiind poporul cel credincios al Bisericii, aduce rodul buzelor ce
mărturisesc darul Celui ce a prea slăvit pomenirea ta, în veacul veacului. (de
două ori)
Mirul darului cel vărsat peste tine, te-a uns ca să lucrezi cu sfinţenie bunavestire
a Împărăţiei Cerurilor, Vasilie de Dumnezeu grăitorule. Bună mireasmă lui Hri-
stos făcându-te, de mirosul cunoştinţei Lui toată lumea ai umplut. Pentru aceasta
glasurile slugilor tale, cu bunăvoinţă primindu-le, cere nouă celor ce te cinstim
pe tine mare milă.
A lui Vizantie: Cu arhierească haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii,

Vasilie, înaintea scaunului celui de judecată ai stătut, fiind în primejdie pentru
credinţă şi arătând vitejească împotrivire, ai ruşinat mânia eparhului ce se
semeţea cu stăpânia păgânătăţii, şi îngrozea cu tăierea măruntaielor. Cu osârdie
acestea alegându-le şi mucenic de bunăvoie făcându-te, cu cununa biruinţei te-ai
încununat de la Hristos, cel ce are mare milă.
Slavă..., glas 2, a lui Ioan Monahul

Firea celor ce sunt asemenea şi nestatornicia tuturor socotind, numai pe Unul ai
aflat neclătit, pe Cel ce este mai presus de fiinţă Făcător a toate, de care şi mai
vârtos lipindu-te, dorul celor ce nu sunt stătătoare ai lepădat. Roagă-te ca să
dobândim şi noi dumnezeiescul dar, arătătorule de sfinţenie Vasilie.
Şi acum..., a praznicului, glas 8
Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere a Se tăia împrejur, ci S-

a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce sunt
ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul. Cela
ce toate le cuprinzi cu palma, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție.
La Stihoavnă
Stihirile, glas 2:
Podobia: Casa Eufratului, cetate sfântă, a proorocilor mărire; împodobeşte-ţi

casa, întru care Cel Dumnezeiesc se naşte.
Fiind Biserică cu totul luminoasă a Luceafărului celui în trei Sori, luminezi

sufletele celor ce se împărtăşesc cuvintelor tale Vasilie.
Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.
Trâmbiţă din Cer, sunetul glasului tău este, cu foc cu care se ard toate învă-
ţăturile cele ereticeşti, Vasilie.
Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba lui va grăi judecată.
O lumină în trei străluciri despărţind feţele, şi împreunând o Fiinţă, ai surpat pe

Arie şi pe Sabelie, părinte.
Slavă..., Şi acum..., asemenea
Cinstind tăierea împrejur a trupului Cuvântului lui Dumnezeu, care S-a făcut
Om, şi pomenirea lui Vasilie cel mare, cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu.
Acum slobozeşte..., Sfinte Dumnezeule..., Tatăl nostru...,
Troparul sfântului, glas 1: În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit
cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai
arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărăteasca preoţie, părinte cu-
vioase. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi
Cel ce şezi pe Scaun în chipul focului întru cei de sus, împreună cu Părintele
Cel fără de început, şi cu Dumnezeiescul Tău Duh, bine ai voit a Te naşte pe
pământ, din Fecioara Maica Ta, ceea ce nu ştie de bărbat. Pentru aceasta Te-ai şi
tăiat împrejur ca un Om a opta zi. Slavă sfatului Tău celui prea bun, slavă
rânduielii Tale, slavă smereniei Tale, unule Iubitorule de oameni.
Ectenia mică şi Otpustul.
La Vecernia cea mare
După obişnuitul Psalm, cântăm: Fericit bărbatul..., Slava întâia. La Doamne

strigat-am..., Stihirile pe 8: Ale praznicului 4 şi ale sfântului 4.
Stihirile praznicului, glas 8, însuşi glasul:
Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu

S-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
început după Tată. Acestuia credincioşii să-i strigăm: Tu eşti Dumnezeul nostru,
miluieşte-ne pe noi. (de două ori)
Nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci

S-a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce
sunt ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul.
Cel ce toate le cuprinzi cu mâna, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție.
(de două ori)
Alte Stihiri ale Sfântului Vasilie, glas 4:
Podobie: Cel ce de sus eşti chemat...
Cela ce eşti chemat cu numele împărăţiei; când preoţia cea împărătească, adică
poporul cel sfânt al lui Hristos, cu înţelepciunea şi cu ştiinţa, tu Părinte l-ai
păscut, atunci te-a împodobit cu coroana împărăţiei Vasilie, Împăratul celor ce
împărăţesc, şi Domnul tuturor, Cel ce este împreună socotit cu Cel ce L-a năcut,
Fiul cel pururea veşnic, şi împreună fără de început. Pe care roagă-L să mân-
tuiască, şi să lumineze sufletele noastre. (de două ori)
Cu veşmintele arhieriei fiind împodobit, bucurându-te ai propovăduit Evan-

ghelia împărăţiei, izvorând Bisericii învăţăturile dreptei slăviri, Vasilie. Cu care
acum fiind luminaţi, o Dumnezeire nedespărţită în Tatăl Atotţiitorul, şi întru
Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, şi întru Dumnezeiescul Duh, o bine-ves-
tim şi o slăvim, în Trei Feţe nedespărţită. Pe care roagă-o să mântuiască şi să
lumineze sufletele noastre.
Cela ce eşti împreună cu cetele cereşti, şi împreună locuieşti părinte Vasilie, a

cărora şi viaţă ai râvnit cu strălucită curăţia vieţii tale, încă în trup petrecând, cu
cei de pe pământ ca un fără de trup. Pentru cei ce se îndulcesc cu cea de
Dumnezeu insuflată învăţătura ta, pe Hristos Dumnezeul nostru roagă-L, ca să-i
mântuiască din nevoi şi din întunericul necunoştinţei, şi să lumineze sufletele
noastre.
Slavă..., glas 8, a lui Anatolie
De înţelepciune iubitor făcându-te cuvioase, şi din toate cele ce sunt alegându-ţi

împreună vieţuitoare, cea spre Dumnezeu gândirea de moarte, cu cuviinţă viaţa
ţi-ai petrecut. Că patimile trupului cu ostenelile înfrânării pe tine îmbrăcându-te,
şi cu dumnezeiască gândire de lege, nerobită vrednicia sufletului păzindu-ţi cu
bogăţia faptei bune, şi tot gândul trupesc ai supus Duhului. Pentru aceasta trupul
urându-ţi şi lumea şi pe ţiitorul lumii, stând înaintea lui Hristos, cere sufletelor
noastre mare milă.
Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi

S-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
miluieşte-ne pe noi.
Vohod: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, celui fără de moarte, a
Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina
cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic
eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, cel ce dai
viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.
Prochimenul zilei şi paremiile.
De la Facere citire:
Cap. 17, Vers 1.
Arătatu-s-a Domnul lui Avraam, şi i-a zis lui: Eu sunt Dumnezeul tău, fă plăcere
înaintea Mea şi fii fără prihană, şi voi pune legătura Mea între Mine, şi între tine
şi te voi înmulţi foarte. Şi vei fi tată a multe neamuri, şi nu se va chema numele
tău Avram, ci va fi numele tău Avraam; că tată a multe neamuri te-am pus. Şi te
voi creşte foarte foarte, şi te voi pune întru neamuri, şi împăraţi din tine vor ieşi.
Şi voi pune legătura mea între mine şi între tine, şi între seminţia ta după tine,
întru neamurile lor, întru legătură veşnică. Şi le voi fi lor Dumnezeu. Şi a căzut
Avraam pe faţa sa şi s-a închinat Domnului.
Şi a zis Dumnezeu lui Avraam: Iar tu legea Mea să o păzeşti, tu şi seminţia ta

după tine întru neamurile lor. Şi aceasta este legea care să o păzeşti între mine şi
între voi, şi între seminţia ta după tine întru neamurile lor. Şi se va tăia vouă
împrejur toată partea bărbătească. Şi veţi tăia împrejur marginea trupului vostru,
şi va fi întru semn de legătură între Mine şi între voi, şi între seminţia ta după
tine, întru neamurile lor. Şi pruncul de opt zile se va tăia vouă împrejur, toată
partea bărbătească în neamurile voastre. Şi partea bărbătească, care nu-şi va tăia
împrejur marginea trupului său, în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din
neamul său, că legea Mea a stricat.
De la Pildele lui Solomon citire:

Cap. 8, Vers 22.
Domnul m-a întemeiat început căilor Sale, spre lucrurile Lui, mai înainte de
veac m-a întemeiat, întru început. Mai înainte de facerea pământului, şi mai
înainte de facerea adâncurilor, mai înainte de curgerea izvoarelor apelor. Mai
înainte până ce nu se înfipsese munţii; Mai înainte de toate măgurile m-a născut.
Domnul a făcut laturile şi pustiile, şi marginile lumii sub Cer. Când gătea Cerul,
cu Dânsul eram. Şi când şi-a osebit luişi scaun pe vânturi. Şi când întărea norii
cei de sus, şi ca nişte tării punea izvoarele cele de sub Cer. Când punea mării
hotar, şi apelor, ca să nu treacă ţărmurile sale; şi tari făcea temeliile pământului.
Eram la Dânsul asemenea. Eu eram de care se bucura în toate zilele, mă vese-
leam înaintea feţei Lui în toată vremea.
De la Pildele lui Solomon citire:

Cap. 10, Vers 32.
Gura dreptului izvorăşte înţelepciune, iar limba nedreptului va peri. Buzele

oamenilor drepţi socotesc cele plăcute, şi gura celor necuraţi se răzvrăteşte.
Cumpenele viclene urâciune sunt înaintea Domnului, iar cumpăna dreaptă
primită este Lui. Oriunde intră înălţarea, acolo şi ocara, iar gura smeriţilor se
învaţă înţelepciune. Săvârşirea drepţilor va îndrepta pe dânşii; şi împiedicarea
călcătorilor de lege va prăda pe ei. Nu vor folosi averile în ziua mâniei; iar
dreptatea va mântui de la moarte. Murind dreptul lasă grija, iar pierirea
necuraţilor este urâtă şi grabnică. Dreptatea nevinovatului îndreptează căile, iar
cel necurat întru necurăţia sa cade. Dreptatea oamenilor drepţi va scăpa pe ei; şi
întru răutatea lor se prind cei fărădelege. Sfârşindu-se omul drept, nu i se va
împuţina nădejdea, iar lauda necuraţilor va peri. Dreptul din cursă va scăpa, şi în
locul lui se va da cel necurat. În gura necuraţilor, laţul cetăţenilor, iar chibzuirea
drepţilor cu bună sporire. Întru bunătăţile drepţilor, se va îndrepta cetatea, şi
întru pierirea necuraţilor bucurie; întru binecuvântarea drepţilor, se va înălţa
cetatea, şi cu gura necuraţilor se va scăpa. Batjocoreşte pe cetăţeni, cel lipsit de
minte, iar omul înţelept linişte aduce.
La Litie
Stihira hramului, apoi ale sfântului, glas 3, însuşi glasul:
Ale lui Ghermano:
Pe Hristos, Izvorul vieţii sălăşluindu-L în sufletul tău, prin curată viaţa ta, de
sfinţenie arătătorule Vasilie, râuri de învăţături dreptslăvitoare ai izvorât lumii.
Din care adăpat fiind credinciosul popor al Bisericii, rodul buzelor celor ce măr-
turisesc darul, aduce Celui ce a proslăvit pomenirea ta, în veacul veacului.
Mirul darului cel vărsat peste tine, te-a uns, ca să lucrezi cu sfinţenie buna ves-
tire a Împărăţiei Cerurilor, Vasilie de Dumnezeu grăitorule. Căci bună mireasmă
făcându-te lui Hristos, de mirosul cunoştinţei Lui toată lumea ai umplut. Pentru
aceasta glasurile slugilor tale cu bunăvoinţă primindu-le, cere nouă celor ce te
cinstim pe tine, mare milă.
A lui Vizantie:
Cu arhiereasca haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii Vasilie, înaintea

scaunului celui de judecată ai stătut, primejdie luând pentru credinţă, şi vite-
jească împotrivire arătând, ai ruşinat mânia eparhului, celui ce se semeţea cu
stăpânia păgânătăţii, şi îngrozea cu tăierea măruntaielor. Cu osârdie acestea
alegându-le, şi mucenic de bunăvoie făcându-te cu cununa biruinţei te-ai încu-
nunat de la Hristos, cel ce are mare milă.
Slavă..., glas 6
Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase părinte, şi ai fost păstor Bisericii lui
Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea cea de o Fiinţă,
întru o Dumnezeire.

s-a scârbit de trupească tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără de
La Stihoavnă
Stihirile sfântului glas 1, a lui Vizantie, singur, glasul:
O, dumnezeiască şi sfântă albină a Bisericii lui Hristos, Vasilie prea fericite! Că

tu cu acul dumnezeiescului dor într-armându-te pe tine, hulele eresurilor cele
urâte de Dumnezeu le-ai rănit, şi sufletelor credincioşilor dulceaţa bunei
credinţe le-ai învistierit, şi acum umblând prin verdeaţa cea nestricată a dumne-
zeieştilor grădini, pomeneşte şi de noi, stând înaintea Treimii celei de o Fiinţă.
Stih: Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pricepere.
A lui Vasilie Monahul: Bunătăţile tuturor sfinţilor ai adunat, părintele nostru

Vasilie, blândeţile lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru, şi bine-cuvân-
tarea lui Ioan. Ca Pavel nu ai încetat strigând: Cine este slab, şi eu să nu fiu
slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu mă aprind ? Pentru aceasta împreună cu
dânşii sălăşluindu-te, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba lui va grăi judecată.
Glas 2; a lui Ioan, monahul: Firea celor ce sunt asemenea, şi nestatornicia

tuturor socotind, numai pe Unul ai aflat neclătit, pe Cel ce este mai presus de
fiinţă Făcător a toate, de care şi mai vârtos lipindu-te, dorul celor ce nu sunt
stătătoare ai lepădat. Roagă-te ca să dobândim şi noi dumnezeiescul dar, ară-
tătorule de sfinţenie Vasilie.
Slavă..., glas 6
Cel ce darul minunilor din Cer ai luat, şi înşelăciunea idolilor ai mustrat cu

învăţăturile, mărirea arhiereilor eşti şi întărirea, prea fericite Vasilie, şi tuturor
părinţilor pildă de învăţătură, îndrăzneală având către Hristos; pe Acela roagă-L
să mântuiască sufletele noastre.
Şi acum... a praznicului, glas 8.
Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci S-

a dat pe Sine chip şi pildă tuturor spre mântuire. Că Făcătorul legii, cele ce sunt
ale legii le-a plinit, şi proorociile proorocilor cele ce au fost pentru Dânsul. Cel
ce toate le cuprinzi cu mâna, şi cu scutece Te-ai înfăşat, Doamne slavă Ție.
Troparul sfântului, glas 1: În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit
cuvântul tău. Prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai
arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărăteasca preoţie, părinte cu-
vioase. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi
Cela ce şezi pe Scaun în chipul focului întru cei de sus, împreună cu Părintele
Cel fără de început, şi cu Dumnezeiescul Tău Duh, bine ai voit a Te naşte pe
pământ, din Fecioara Maica Ta, ceea ce nu ştie de bărbat. Pentru aceasta Te-ai şi
tăiat împrejur ca un om a opta zi. Slavă sfatului Tău celui prea bun, slavă rân-
duielii Tale, slavă smereniei Tale, unule Iubitorule de oameni.
La Utrenie
La Dumnezeu este Domnul..., Troparul praznicului de două ori. Slavă... al

Sfântului, Şi acum iar al praznicului.
După întâia Catismă, Sedealna glas 5:
Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul,

Carele S-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm, credin-
cioșii, și să I ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce și moarte a
răbda și a scula pe cei morți, întru slăvită Învierea Sa.
Ca pe o podoabă împărătească a Bisericii lui Hristos, pe Vasilie toţi să-l lăudăm,

comoara învăţăturilor cea neîmpuţinată. Că cu acestea el ne-a învăţat pe noi să
cinstim Sfânta Treime cea unită în Fiinţă şi despărţită în Feţe.
Slavă..., glas 1.
Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule, ostaşii străjuindu-l, morţi s-au făcut de

strălucirea îngerului ce s-a arătat, care a vestit femeilor Învierea. Pe Tine Te
mărim, Pierzătorul stricăciunii, la Tine cădem, cel ce ai înviat din mormânt la
Unul Dumnezeul nostru.
Vasilie înţelepte, cel ce stai înaintea Treimii, roagă-te să dobândim în ziua jude-
căţii, noi cei ce te lăudăm pe tine şi cinstim pomenirea ta, dar şi milă şi curăţire
de greşeli; ca şi cu gura şi cu inima să mărim pe unul Iubitorul de oameni.
Şi acum..., a praznicului
Făcătorul tuturor şi Stăpânul lumii, cel ce este sus împreună cu Tatăl şi cu

Duhul, ca un prunc se taie împrejur, pe pământ a opta zi. Cu adevărat dumne-
zeieşti şi minunate sunt lucrurile Tale, că Tu Stăpâne pentru noi Te-ai tăiat
împrejur, Cel ce eşti plinirea legii.
După a doua Catismă Sedealna, glas. 8:
Podobie: Pe înţelepciunea...
Din înţelepciunea cea negrăită cu privirea la Dumnezeu, luând bogăţia cea de

taină, tuturor ai izvorât apele Ortodoxiei, care inimile credincioşilor dumne-
zeieşte le veselesc, iar învăţăturile necredincioşilor, precum li se cade le cu-
fundă. Pentru aceasta dintru amândouă, prin sudorile bunei credinţe, te-ai arătat
nebiruit apărător Treimii, ierarhe Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, ier-
tare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea ta.
Slavă..., glas 3
Podobie: Dumnezeieştii credinţe...
Toată lumea ai adăpat ca şi cu nişte ape cu învăţăturile tale, semănând dogmele

bunei credinţe. Că izvorul vieţii Hristos întru tine s-a odihnit cu adevărat Va-
silie. Pe care roagă-L, ca cel ce ai îndrăznire de Dumnezeu insuflate, să ne dă-
ruiască nouă mare milă.
Şi glas 1
Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când

vrăjmaşii Te hulesc pe Tine şi ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul
nostru, pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate
credinţa dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule,
Iubitorule de oameni.
Cel ce a fost nevăzut cu firea, acum Se vede cu trupul. Cuvântul cel nezidit,
acum născându-Se din curata Fecioară, Se zideşte. Pentru aceasta şi după lege
pentru oameni ca un prunc de opt zile se taie împrejur. Aceluia dar să ne
închinăm, ca unui Mântuitor al nostru.
După Polieleu, Sedealna. Glas 8:
Cu puterea dumnezeieştilor cuvinte, ai surpat eresurile cele întunecate, toate

pornirile lui Eunomie le-ai cufundat. Şi oamenilor pe Duhul, Dumnezeu a fi L-
ai propovăduit. Şi cu înălţarea mâinilor, pe vrăjmaşi i-ai omorât, toată slujirea
cea rea a lui Sabelie ai gonit-o. Toate părerile lui Nestorie le-ai surpat ierarhe
Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce
cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea ta.
Slavă..., asemenea.
Darul dumnezeieştilor tale cuvinte, şi înălţimea cea de taină a dogmelor, scară

dumnezeieştii înălţări s-a făcut nouă. Că duhovnicească trâmbiţă agonisindu-ţi
Părinte, cu aceea ai propovăduit dumnezeieştile învăţături. Pentru aceasta şi în
loc cu verdeaţă te-ai sălăşluit răsplătirile ostenelilor tale luând, cuvioase ierarhe
Vasilie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască, celor ce
cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea ta.
Şi acum..., a Născătoarei
Stăpânul tuturor şi Făcătorul, din prea curat pântecele tău trup luând, folositoare
oamenilor pe tine te-a arătat ceea ce eşti cu totul fără prihană. Pentru aceasta toţi
la tine alergăm, iertare de greşeli cerând Stăpână, şi ca să ne mântuim de munca
cea veşnică, şi de toată răutatea ţiitorului lumii celui rău. Pentru aceasta strigăm
către tine: roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor
ce se închină cu credinţă prea sfintei naşterii tale.
Apoi Antifonul cel dintâi al glasului al 4-lea.
Prochimen, glas 4: Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pri-
cepere.
Stih: Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume.
Toată suflarea...
Evanghelia de la Ioan
Ioan 10, 9-16

A ierarhului
9.Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi
şi păşune va afla.
10.Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca
viaţă să aibă şi din belşug să aibă.
11.Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile
sale.
12.Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede
lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte.
13.Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi.
14.Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe
Mine.
15.Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun
pentru oi.
16.Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le
aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.
După Psalmul 50
1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu
întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu.
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii
Tale mi-ai arătat mie.
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât
zăpada mă voi albi.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele
smerite.
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
11. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru
cele dinlăuntru ale mele.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
14. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor
întoarce.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii
mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
17. Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi.
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului şi să se zidească zidurile
Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor
pune pe altarul Tău viţei.
Slavă... glas 2
Pentru rugăciunile ierarhului Tău, Vasilie, Milostive curăţeşte mulţimea
greşelilor noastre.
Şi acum...
Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea

greşelilor noastre.
Stih: Miluieşte-mă Dumnezeule după marea mila Ta, şi după mulţimea în-
durărilor Tale, curăţeşte fărădelegea mea.
Şi Stihira, glas 6: Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase părinte, şi ai fost

păstor Bisericii lui Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea
cea de o Fiinţă, întru o Dumnezeire.
Canoanele al praznicului cu Irmosul pe 6 şi al sfântului pe 8.
Canonul praznicului
facere a lui Teofan
Cântarea 1-a, glas 2
Irmos: Veniţi noroadelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, celui ce a

despărţit marea şi a trecut pe poporul, pe care l-a mântuit din robia egiptenilor,
că S-a proslăvit.
Ziua cea de-a opta, care poartă chipul veacului ce va să fie, cu a Ta sărăcie cea
de bună voie Hristoase se luminează şi se sfinţeşte. Că întru aceasta după lege
la trup Te-ai tăiat împrejur.
Tăiere împrejur primeşte Hristos, a opta zi de la naşterea Sa, şi întru aceasta

astăzi umbra o opreşte, răsărind lumina darului celui nou.
Alt Canon, al Sfântului Vasilie
facere a lui Ioan Damaschin
Cântarea 1-a, glas 2
Irmos: Veniţi noroadelor să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, celui ce a

despărţit marea şi a trecut pe poporul, pe care l-a mântuit din robia egiptenilor,
că S-a proslăvit.
Glasul tău se cădea să vină Vasilie, la cei ce vor să înceapă laudele tale. Ci tu
părinte voinţă primind, dă-ne dar fără pizmuire.
Săltarea cea cu patimă a trupului ce munceşte, cu dragostea iubirii de înţe-

lepciune ai pedepsit-o. Pentru aceasta întru împărăţiile cele nestricăcioase lo-
cuieşti părinte Vasilie.
Pe calea cea aspră a bunătăţilor tu umblând, ai ajuns la cerescul suiş cel neted şi
cu linişte, şi tuturor te-ai arătat pildă Vasilie.
Patimile sufletului împreună şi ale trupului Vasilie, spre folos, cu sabia Duhului
le-ai tăiat, şi pe tine Stăpânului jertfă te-ai adus.
Slavă...
Fiind tu tăinuitor celor negrăite Vasilie, de împărăteasca preoţie a lui Hristos cu

taină ai învăţat părinte, luminat arătându-ne nouă lumina Treimii.
Cine va putea să spună după vrednicie cea mai presus de cuvânt a ta zămislire?
Că pe Dumnezeu ai născut cu trup, Preasfântă, pe Cel ce S-a arătat Mântuitor
nouă tuturor.
Catavasie: Fundul adâncului l-a descoperit, şi pe uscat pe ai săi i-a trecut, întru
acelaşi acoperind pe potrivnici, Cel tare întru războaie Domnul, că S-a prea
mărit.
Strana a doua: Umblat-a Israil prin valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat
uscat îndată, iar negrul luciu pe voievozii egipteni, i-a înecat cu totul mormântul
cel aşternut cu apă, cu puterea cea tare a dreptei Stăpânului.
Canonul praznicului
Cântarea a 3-a
Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, cel ce prin lemn ai omorât
păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, celor ce Te lăudăm pe Tine.
Cuvântul cel mai presus de fiinţă întrupându-Se, spre încetarea legii S-a tăiat
împrejur, şi începăturile dumnezeiescului dar, şi ale vieţii nestricăcioase, ne-a
dat nouă.
Plinitor legii, iar nu ca un potrivnic lui Dumnezeu fiind Hristos întrupându-Se
S-a arătat; şi a îngăduit de bunăvoie a Se tăia împrejur a opta zi.
Cântarea a 3-a
Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, cel ce prin lemn ai omorât
păcatul, şi frica Ta o sădeşte în inimile noastre, celor ce Te lăudăm pe Tine.
De toată învăţătura plin fiind, nu numai de cea de jos şi călcată, ci mult mai
vârtos de cea mai bună, te-ai arătat lumii lumină Vasilie.
Cu frica Domnului fiind întemeiat, că începerea înţelepciunii aceasta este, la

iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat o Vasilie.
Vasilie înţelepţeşte te-ai suit cu lucrarea, şi lucrarea suire la înalta privire cea
dumnezeiască ai arătat-o; şi cunoştinţa celor ce sunt ai deprins-o luminat.
Slavă...
Împreună cu naşterea lui Hristos a sosit, şi împreună a strălucit pomenirea ta,

părinte; a căruia nespusă taină cu învăţăturile tale arătat ai făcut-o.
Fără sămânţă pe Dumnezeu ai zămislit în pântece şi L-ai născut negrăit întrupat,

spre care a căuta nu îndrăznesc puterile cereşti, curată pururea Fecioară.
Catavasie: Domnul, cel ce dă împăraţilor noştri tărie, şi înalţă cornul unşilor

Săi, din Fecioară S-a născut, şi vine către Botez. Deci credincioşii să-i strigăm:
Nu este Sfânt ca Dumnezeul nostru, şi nu este drept fără numai tu Doamne.
A doua strană: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători
sfărâmându-li-se dinţii; să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din
cuvintele cântării; cu care de la noi se îndulceşte de daruri.
Condacul praznicului, glas 3:
Podobie: Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera
Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călă-
toresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, cel mai înainte de
veci.
Domnul tuturor tăiere împrejur rabdă, şi greşelile oamenilor ca un Bun le taie.
Dă mântuire astăzi lumii, şi se bucură întru cei de sus ierarhul Ziditorului şi
purtătorul de lumină, dumnezeiescul tăinuitor al lui Hristos, Vasilie.
Sedealna sfântului, glas 8:
Deschizându-ţi gura cu cuvântul lui Dumnezeu, ai vestit înţelepciunea propo-

văduitorule al luminii, şi dumnezeiasca înţelegere lumii ai semănat; învăţăturile
părinţilor cu adevărat întărindu-le, ca şi Pavel te-ai arătat apărător credinţei.
Pentru aceasta şi cu îngerii împreună cetăţean te afli, şi te arăţi împreună vor-
bitor fericite, de Dumnezeu grăitorule Vasilie; roagă-te lui Hristos Dumnezeu,
iertare de greşeli să dăruiască, celor ce cu dragoste cinstesc sfântă pomenirea ta.
(de două ori)
Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas 4.
Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lumina Ta, Doamne s-a însemnat peste
noi care cu cunoştinţă Te lăudăm, venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea neapro-
piată.
Ca Cel ce eşti adâncul iubirii de oameni, Te-ai îmbrăcat Stăpâne cu chip de rob,
şi la trup Te-ai tăiat împrejur dăruind tuturor oamenilor mare mila Ta.
Canonul praznicului
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am Doamne auzul iconomiei Tale, şi Te-am prea mărit pe Tine
unule Iubitorule de oameni.
Tăierea împrejur a încetat, de când Hristos de bunăvoie S-a tăiat împrejur, mul-
ţimile neamurilor mântuindu-le cu darul.
Viaţa cea nesfârşită a veacului ce va să fie, ziua a opta o închipuie; întru care
Stăpânul Hristos, S-a tăiat împrejur.
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am Doamne auzul iconomiei Tale, şi Te-am prea mărit pe Tine
unule Iubitorule de oameni.
Împodobească-se mireasa, Biserica, precum cu naşterea lui Hristos, aşa şi cu po-

menirea ta, prea fericite.
Nebiruit te-ai arătat, pentru Dumnezeu luptându-te Vasilie, cel ce întru toate
poruncile Lui te-ai plecat.
Bisericii te-ai dat de la Dumnezeu îngrădire, şi zid tare, Vasilie prea fericite.
Slavă...
Celor potrivnici lui Dumnezeu, sabie cu două ascuţişuri tăietoare, şi foc care
mistuie înşelăciunea, te-ai arătat părinte Vasilie.
Rugămu-te; pe tine Curată, ceea ce ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să

te rogi pururea pentru robii tăi.
Catavasie: Auzitu-s-a Doamne glasul tău care ai zis, glasul celui ce strigă în
pustie; când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului tău, cu totul fiind de
faţă; iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristoase înţelepciunea şi puterea lui
Dumnezeu.
A doua strană: Curăţindu-se cu lumina vederii de taină, cântând proorocul a

oamenilor înnoire a dat glas, mişcat fiind de Duhul, arătând întruparea nespu-
sului Cuvânt; de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.
Canonul praznicului
Cântarea a 5-a
Irmos: Dătătorule de lumină, şi Făcătorul veacurilor, Domnul, întru lumina

poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi; că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu
ştim.
Tu din Fecioară Maică negrăit ai ieşit Doamne, şi cu chipul omenesc bine ai voit
a Te îmbrăca ca un prunc după lege, legea plinind.
Nopţii s-a asemănat ceea ce a născut pe Israil, ca ceea ce a iubit umbra legii; din
care strălucind lumina lumii, Hristos s-a arătat.
Cântarea a 5-a
Irmos: Dătătorule de lumină, şi Făcătorul veacurilor, Domnul, întru lumina

poruncilor Tale povăţuieşte-ne pe noi; că afară de Tine pe alt Dumnezeu nu
ştim.
Biserica aduce astăzi cu adevărat îndoită prăznuire: A tăierii împrejur, ca un

prunc, Stăpânul arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi de
trei ori fericite.
Lumina cea necuprinsă odihnind întru tine cuvioase, făclie luminoasă lumii pe
tine te-a arătat Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta, Vasilie.
Nici puitorul de lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de lege, n-a fost măsurător
de grâu pentru mâncare precum tu, că cu dumnezeiescul trup, însuţi ospătător
te-ai arătat Vasilie.
Slavă...
Cartea Facerii cea cu totul întunecată ce s-a pus în Sinai lui Moise, tu tâlcuindu-
o din dumnezeieştile vistierii, tuturor ai arătat-o, prea fericite Vasilie.
Ţie ceea ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te, Curată;

bucură-te, ceea ce ai răsărit nouă lumina; bucură-te, ceea ce ai încăput pe Dum-
nezeu cel neîncăput.
Catavasie: Iisus începătorul vieţii, vine să dezlege osânda a lui Adam celui întâi
zidit. Şi curăţire ca unui Dumnezeu netrebuindu-i, pe cel căzut îl curăţeşte în
Iordan, întru care pierzând vrajba, dăruieşte pacea care covârşeşte toată mintea.
A doua strană: Cei ce ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului
şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă nerătăcită, care duce în
bucuria cea neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.
Canonul praznicului
Cântarea a 6-a
Irmos: Adâncul cel mult al păcatelor m-a înconjurat, şi strig Ție, urmând proo-
rocului: Din stricăciune Doamne, scoate-mă.
Luat-a sfârşit legea, de când Hristos prunc făcându-Se, plinitor legii arătându-
Se, tăiere împrejur a luat, şi a dezlegat blestemul legii.
Sâmbăta şi tăierea împrejur, şi întărâtarea iudeilor a încetat, cu bunăvoinţa lui

Hristos, celui ce S-a arătat, şi a strălucit primăvara darului.
Cântarea a 6-a
Irmos: Adâncul cel mult al păcatelor m-a înconjurat, şi strig Ție, urmând proo-
rocului: Din stricăciune Doamne, scoate-mă.
Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele topite de foame, şi inimile flămân-
zilor le-ai umplut Vasilie, de toată dumnezeiasca veselie.
Hrănit-ai pe poporul cel flămând cu hrană cerească, că pâine îngerească este Cu-
vântul Vasilie, căruia dătător de grâu ai fost.
Adunat-ai ca o albină Vasilie, cu iubire de osteneală floarea a toată fapta bună,

şi iscusit făcându-te, într-însele te fericeşti.
Slavă...
Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume, şi cu Dumnezeu a vieţui, pentru aceasta în

locul celor nestătătoare şi stricăcioase părinte Vasilie, cele ce rămân ca un
înţelept ai câştigat.
Rugul cel ce s-a împreunat cu focul fără ardere, în Sinai, mai înainte te-a închi-
puit pe tine Maică pururea Fecioară, care nu ştii de nuntă, Născătoare de
Dumnezeu Marie.
Catavasie: Glasul Cuvântului, sfeşnicul luminii, luceafărul mergătorul înaintea

Soarelui, în pustie, pocăiţi-vă strigă tuturor neamurilor şi mai înainte vă curăţiţi;
că iată de faţă stă Hristos, mântuind lumea din stricăciune.
A doua strană: Pe Cel dorit l-a arătat cu prea fericit glas Tatăl, pe care din
pântece L-a izbucnit. Adevărat, zice, Acesta de o fire fiindu-mi Fiu, luminat a
ieşit din neamul omenesc, cuvânt viu, al Meu şi Om după rânduială.
Condacul sfântului, glas 4:
piată.
Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestri-
cată. Pecetluindu-o cu învăţăturile tale, de cele cereşti arătătorule Vasilie cu-
vioase.
Icos: Paharul curăţiei, gura înţelepciunii, şi temeiul învăţăturilor, marele Vasilie

tuturor străluceşte duhovniceşte. Veniţi dar şi să stăm în casa lui Dumnezeu, cu
căldură privind, cu minunile împodobindu-ne, ca şi cu o rază strălucindu-ne, cu
Duh curăţitor de viaţă răcorindu-ne. Urmând credinţei acestuia, căldurii şi sme-
reniei prin care lăcaş firii lui Dumnezeu s-a arătat. Către care strigând să-l lău-
dăm, de cele cereşti arătătorule Vasilie cuvioase.
Sinaxar
În ziua întâia prăznuim cea după trup tăiere împrejur a Domnului Dumne-
zeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Stih: Hristos tăindu-se împrejur, legea s-a tăiat

Şi legea tăindu-se, s-a adus înlăuntru darul cu adevărat.
Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, care a luat
pentru ca să pună capăt rânduielii Legii vechi, şi să aducă tăiere împrejur
duhovnicească şi nefăcută de mână.
Aceasta am luat de atunci de la Sfinţii părinţi să o prăznuim după înconjurarea

crugului anului. Care o şi prăznuim, ca pe o zi domnească, pentru Domnul ce
ne-a cinstit pe noi, şi a voit a o primii aceasta, că precum a luat naştere
trupească şi necuprinsă pentru noi, şi altele toate fireşti, care n-au nici o prihană,
într-acest chip a primit tăierea împrejur a Legii ca să astupe şi gurile ereticilor
care îndrăznesc a zice că n-a luat el trup, ci s-a născut după nălucire. Că în ce
chip s-ar fi tăiat împrejur de n-ar fi fost luat trup ?
Şi pentru ca să astupe gurile jidovilor celor neînţelegători, care îl cleveteau pe

dânsul că nu păzeşte Sâmbăta, şi strică Legea. Care a păzit legea şi până la
tăierea împrejur. Şi pentru aceasta după opt zile de la sfântă naşterea lui cea din
Fecioară, bine a voit de s-a adus de Maica sa şi de Iosif, la locul unde aveau
obicei jidovii de se tăiau împrejur, şi s-a tăiat împrejur, şi s-a numit numele lui
Iisus, care se zisese de la îngerul, mai înainte de ce s-a zămislit el în pântecele
Fecioarei.
Şi dacă s-a întors iarăşi cu părinţi săi acasă, a vieţuit după firea omenească,
crescând cu vârsta, şi cu înţelepciunea şi cu darul, spre mântuirea noastră.
Tot în această zi, pomenirea celui, dintru Sfinţi părintelui nostru Vasilie cel
mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei.
Stih: Viază Vasilie, în Domnul murind,

Vieţuieşte însă şi cu noi, ca cel ce prin cărţi este vorbind.
În ziua dintâi a lui ianuarie,
Prin moarte s-a mutat Vasilie.
Acest dintru sfinţi părintele nostru Vasilie, a fost pe vremea împăratului Valent,
înaintea căruia a şi îndrăznit de a grăit pentru dreapta credinţă şi l-a mustrat, pe
el. Fiindcă căzuse în necredinţa lui Arie, şi ca focul pierdea bisericile.
Tatăl acestui sfânt a fost din Pont, şi maica lui din Capadocia. Şi întru cuvintele
învăţăturii, nu numai a întrecut pe cei ce erau atunci, ci şi pe cei de demult, că
străbătând tot felul de înţelepciune şi învăţătură, întru toate a ieşit înainte şi a
întrecut. Şi nu puţin s-a nevoit de a învăţat filosofia practică, şi cu ştiinţa aceea
covârşind pe toţi cei ce erau atunci, s-a înălţat la scaunul arhieriei.
Unde multe nevoinţe a luat pentru dreapta credinţă, şi cu înţelepciune tare şi

neschimbată a îngrozit pe eparhul; şi a grăit cuvinte ca acelea cu care, ca şi cu
un trăsnet a lovit întru înţelepciunea celor de altă credinţă. Și a învăţat și
alcătuirea obiceiurilor şi cunoştinţa celor ce sunt a aşezat-o arătat.
Şi cu tot felul de bunătăţi, turma lui Hristos îndreptându-o, s-a mutat către
Domnul.
Era însă statul trupului lui foarte înalt, drept la stat, uscăţiv, scăzut la trup şi
negricios la faţă, cu gălbiniciune amestecat, cu fruntea puţin încreţită, lungăreţ
la umerele obrazului, cu nasul lungăreţ, cu sprâncenele rotunde, cam spânzurate
şi încreţite, asemenea cu omul îngrijit fiind. Cu tâmplele adâncate, cu barba
lungă, pe jumătate căruntă şi cam pleşuv; fiu lui Vasilie şi Emiliei, şi se face
prăznuirea pomenirii lui în sfânta biserică cea mare.
Tot în această zi, Sfântul mucenic Teodot, care de sabie s-a săvârşit.
Stih: Teodot, nu voi suferi, zice, eu,
De nu mi se va tăia capul pentru Dumnezeu.
Tot în această zi, Sfântul Grigorie Nazianzul, tatăl Sfântului Grigorie teo-
logul, care cu pace s-a săvârşit.
Stih: Cu lăudător al sfârşitului de sine îmbogăţit,

Părinte prin cel din coapsele tale născut.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne, şi ne mântuieşte pe noi, Amin.
Canonul praznicului
Cântarea a 7-a
Irmos: Chipul cel de aur în câmpul Deira cinstindu-se, cei trei tineri au defăi-
mat porunca cea prea fără de Dumnezeu, şi fiind aruncaţi în mijlocul focului,
răcorindu-se au cântat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.
Luminată şi prea luminată este naşterea lui Hristos, care mai înainte închipuiește
astăzi şi taina înnoirii ce va să fie. Că după rânduiala legii Mântuitorul se taie
împrejur, nu ca un Dumnezeu, ci ca un om, şi ca o plinire a legii.
Legea plinind Făcătorul legii cu trupul astăzi de bunăvoie Se taie împrejur;

tăiere făcând iernii păcatului, şi a striga dăruind: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul
părinţilor noştri.
Cântarea a 7-a
Irmos: Chipul cel de aur în câmpul Deira cinstindu-se, cei trei tineri au defăi-
mat porunca cea prea fără de Dumnezeu, şi fiind aruncaţi în mijlocul focului,
răcorindu-se au cântat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.
Chipul Tatălui, este Fiul, şi al Fiului Duhul este; iar tu a Duhului o Vasilie neîn-
tinată oglindă eşti, şi casă a toată Treimea. Fericită pomenirea ta, și cei ce o slă-
vesc pe ea, se vor prea mări.
Afundându-ţi mintea întru adâncurile lui Dumnezeu cele neajunse, şi adunând tu

mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi
a striga ai învăţat-o: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.
O împreună suflare a minţii! Şi sfinţită însoţire! Care sunteţi ca un suflet în două
trupuri nedespărţit, în Grigorie, Vasilie, cu dumnezeiască dragoste împreunaţi,
şi în Vasilie, Grigorie. Acum rugaţi pe Hristos pentru turma voastră.
Tată săracilor, folositor văduvelor, şi bogăţie celor lipsiţi, neputincioşilor mân-

gâiere, şi celor cu bogăţie chivernisire, bătrâneților toiag te-ai arătat, învăţătură
tinereţilor, şi călugărilor îndreptare spre bunătăţi Vasilie.
Slavă...,
Curăţindu-ţi mintea de toată întinata spurcăciune Vasilie, ai asemuit cele duhov-

niceşti cu Duhul cel dorit ţie. Pentru aceasta lăudând Treimea, cu îndrăzneală ai
strigat: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.
Pe tine rug cu foc arzând, Moise în muntele Sinai, Curată mai înainte te-a văzut,
care ai primit fără ardere Raza cea nesuferită a Fiinţei celei negrăite, celei ce S-a
unit cu grosimea trupului întru una din Sfintele Ipostasuri.
Catavasie: Pe tinerii cei bine credincioşi, care au intrat în cuptorul cel cu foc,
duh de rouă suflând, nevătămaţi i-a păzit, şi pogorârea dumnezeiescului înger.
Pentru aceea în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire au cântat: Prea lăudate Doa-
mne al părinţilor, şi Dumnezeule bine eşti cuvântat.
A doua strană: Ars-a cu apă capetele balaurilor, Cel ce a potolit văpaia cea înal-
tă a cuptorului, în care erau credincioşii tineri. Negura cea grea care este din
păcat, toată o spală cu roua Duhului.
Canonul praznicului
Cântarea a 8-a
Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăita înţelepciune toate le-a alcătuit,

şi dintru nefiinţă întru fiinţă toate le-a adus: Bine Îl cuvântaţi lucrurile ca pe
Domnul, şi Îl prea înălţaţi întru toţi vecii.
În ziua a opta S-a tăiat împrejur ca un prunc Stăpânul, şi Iisus a luat numire, că
al lumii este Mântuitor şi Domn.
Pe Cel ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de început, Dumnezeu Cu-
vântul, şi după lege cu trupul S-a tăiat împrejur, lăudaţi lucrurile Domnului pe
Domnul.
Cântarea a 8-a
Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăita înţelepciune toate le-a alcătuit,

şi dintru nefiinţă întru fiinţă toate le-a adus: Bine Îl cuvântaţi lucrurile ca pe
Domnul, şi Îl prea înălţaţi întru toţi vecii.
Cu ziua cea de-a opta de la naşterea lui Hristos, după vrednicie s-a împreunat
pomenirea ierarhului, care cinstindu-o cu credinţă, lăudăm pe Domnul, şi-L prea
înălţăm în veci.
Pe Cel ce cu nespusa rânduială a dăruit pe Vasilie lumii lumină de bună cre-

dinţă, şi trâmbiţă de Dumnezeu cuvântătoare; binecuvântaţi lucrurile Domnului
pe Domnul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.
Pe Cel ce cu îndestulată lucrare S-a sălăşluit întru înţeleptul Vasilie, şi printr-

însul cu bună cinste dumnezeieşte a grăit: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe
Domnul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.
Cei ce ne-am îndulcit cu dumnezeieştile tale cuvinte Vasilie, neîncetat prăz-

nuind a ta pomenire, strigăm: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Dom-
nul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.
Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Razele cuvintelor le-ai revărsat în lume Vasilie, care luminat o a îndreptat a

cinsti o fire a Treimii, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Dom-
nul, şi-L prea înălţaţi întru toţi vecii.
Pe Dumnezeu Cuvântul, cel ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de ani,
şi mai pe urmă a răsărit din Fecioară, binecuvântaţi lucrurile Domnului pe
Domnul, şi-L prea înălţaţi în veci.
Catavasie: Taină prea mărită a arătat cuptorul Babilonului, carele a izvorât

rouă, că în repejuni vrea să primească Iordanul focul cel nematerialnic, şi să
sufere pe Ziditorul cu trupul botezându-Se. Pe care popoarele, Îl binecuvântează
şi Îl prea înalţă întru toţi vecii.
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântăndu-I şi prea

înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
A doua strană: Făptura se cunoaşte acum slobodă şi cei mai înainte întunecaţi fii
ai luminii. Numai domnul întunericului suspină. Acum vine să laude cu osârdie
pe Pricinuitorul, ceea ce era întâi ticăloasă, toată moştenirea neamurilor.
Canonul praznicului /Alt Canon, al Sfântului Vasilie
La Cântarea a 9-a, Ceea ce eşti mai cinstită... nu cântăm, ci cântăm pripelile

acestea ale Tăierii împrejur.
Pripeală: Măreşte suflete al meu pe Cel ce după lege cu trupul S-a tăiat îm-
prejur.
Irmos: Pe tine ceea ce pe luminătorul Dumnezeu, cel ce a răsărit mai înainte de

soare, care trupeşte la noi a venit, din coapsele cele fecioreşti negrăit L-ai întru-
pat, binecuvântată, prea curată Născătoare de Dumnezeu te mărim. (de două ori,
cu aceeaşi pripeală)
Apoi.
Pripeală: Măreşte suflete al meu pe Cel ce în ziua a opta a luat tăiere împrejur.
(de două ori)
Pripeală: Astăzi Stăpânul se taie împrejur la trup ca un prunc, plinind legea.
Pripeală: Astăzi Stăpânul se taie împrejur la trup, şi Iisus se cheamă.
Covârşind Hristos peste hotarele firii omeneşti S-a născut mai presus de fire din
Fecioară; și precum porunceşte Scriptura legii, la trup Se taie împrejur şi plinitor
legii Se arată.
Veniţi să prăznuim întru sfinţenie mărită numirea Stăpânului Hristos; că Iisus cu

dumnezeiască cuviinţă Se numeşte astăzi, cu care împreună şi pomenirea ierar-
hului să o mărim.
Alte pripeli ale Sfântului Vasilie:
Pripeală: Măreşte suflete al meu, între ierarhi pe marele Vasilie. (de două ori)
Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe luminătorul lumii cel prea luminat. (de
două ori)
Pripeală: Măreşte suflete al meu pe marele Vasilie cel din Cezareea. (de două
ori)
Urmelor celor purtătoare de viaţă, ale Păstorului celui mare, ca o oaie credin-
cioasă a lui Hristos, Vasilie ai urmat, că tiranului trupul tău părinte ţi-ai dat,
vitejeşte mai înainte nevoie pătimind pentru Biserică, prea fericite.
Preasfinţită adunarea Bisericii lui Hristos, văzându-o cu a ta Arhierie împo-
dobită, înţelepte, pierzătorul muncitor ca de un tunet trăsnit fiind a căzut; că raza
Duhului cea dintru tine nu a putut-o răbda Vasilie.
În loc de Slavă...: Măreşte suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui

Hristos.
Scaunului apostolilor, şi cetei purtătorilor de chinuri ai lui Hristos, şi cortului

patriarhilor, şi desfătării drepţilor, şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit
Vasilie; că Născătoarei de Dumnezeu tăinuitor şi Treimii slujitor te-ai făcut.
În loc de Şi acum ...: Măreşte suflete al meu, pe cea mai cinstită decât oştile
cele cereşti, pe prea curata Fecioara de Dumnezeu Născătoarea.
Cel ce acoperă cele mai de deasupra cu ape însuşi Domnul, care înfrânează
marea, şi adâncurile usucă, din tine Curată trup luând, din Betleem sârguieşte
către Iordan să Se boteze cu trupul.
Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe Cel ce după lege cu trupul S-a tăiat îm-
prejur.
Catavasie: Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie şi se întunecă şi

mintea cea mai presus de lume, a cânta ţie Născătoare de Dumnezeu. Însă ceea
ce eşti bună primeşte credinţa, că ştii dragostea noastră cea dumnezeiască; că tu
creştinilor eşti folositoare, pe tine te slăvim.
A doua Pripeală: Măreşte suflete al meu, pe cea mai cinstită decât oştile cele
cereşti, pe prea curata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea.
Catavasie: O minunile naşterii tale celei mai presus de minte! Mireasă prea
curată, Maică binecuvântată! Prin care dobândind desăvârşit mântuire, te lău-
dăm cum se cade ca pe făcătoarea de bine, daruri aducând cântare de mul-
ţumire.
Luminânda
Podobie: Cu Duhul în Biserică...
Cu dragostea filosofiei ai tăiat împrejur părinte acoperământul sufletului tău, şi

lumii te-ai arătat ca un soare cu minunile; şi ai luminat gândurile credincioşilor,
de Dumnezeu înţelepţite, al Treimii slujitorule o Vasilie înţelepte şi tăinuitorule,
al Născătoarei de Dumnezeu. (de două ori)
Slavă..., Şi acum..., a praznicului

Cu trupul Se taie împrejur plinind legea, ca un prunc a opta zi, Făcătorul vea-
curilor; şi cu scutece Se înfaşă ca un om, şi cu lapte se hrăneşte, Cel ce toate le
ţine cu nemăsurata tărie ca un Dumnezeu, şi cu bunavoinţă le poartă.
La Laude
Stihirile pe 6, glas 5:
Podobie: Bucură-te, cămara...
Rabdă tăiere împrejur cu trupul, Cel ce S-a născut din Tatăl fără tăiere, şi fără
stricăciune negrăit ca un Cuvânt şi ca un Dumnezeu din Dumnezeu. Întru
neschimbată Dumnezeire rămânând. Pentru aceasta după lege, făcându-Se Cel
ce este mai presus de lege. Din blestemul legii izbăveşte pe toţi, şi bine-
cuvântare de sus dăruieşte, deci prea bună smerenia Lui mărindu-o să o lăudăm,
şi cu mulţumire să o mărim; rugându-L pe Dânsul să dăruiască sufletelor noa-
stre mare milă. (de două ori)
După dar Fiu lui Dumnezeu făcându-te, cu a doua naştere a dumnezeiescului

Botez, pe Cel din fire şi cu adevărat, şi mai înainte de veci Fiul lui Dumnezeu şi
Cuvântul cel de o Fiinţă cu Tatăl, şi împreună fără început L-ai mărturisit,
cuvioase; şi gurile ereticilor cele neîncuiate cu strălucirea cuvintelor tale le-ai
astupat. Pentru aceasta şi întru împărăţiile cele de sus te-ai sălăşluit, împreună
împărăţind cu Unul, şi Cel ce din fire este Împărat, Hristos, care din destul dă
lumii mare milă.
Înlăuntrul cereştii Biserici ca un arhiereu sfinţit ai încăput, cu lucrarea şi cu

privirea la cele de sus, şi cu începăturile înţelepciunii, ca şi cu un veştmânt sfânt
îmbrăcându-te. Şi acum în altarul cel de sus, cuvioase, jertfa slujind şi înaintea
lui Dumnezeu stând, şi Liturghia cea fără materie săvârşind, pomeneşte cu
milostivire prea fericite Vasilie, pe cei ce săvârşesc sfinţită şi prea cinstită po-
menirea ta, rugând pe Hristos, cel ce dă lumii mare milă.
Cu totul fiind sfinţit lui Dumnezeu, şi în tot chipul din copilărie dăruit şi cu
razele prea înţeleptei înţelepciuni strălucit, cunoştinţa celor ce sunt arătată ai
făcut-o, luminat tâlcuind, şi înţelepţeşte spunând buna rânduială întru cele ce
sunt, şi făcând întemeiere prea dumnezeieștii cunoştinţe. Pentru aceasta pe tine
de Dumnezeu grăitorule şi dumnezeiescule învăţător, şi luminătorul Bisericii cel
purtător de lumină te propovăduim, lăudând pe Hristos, care dă lumii mare milă.
Cu temerea de Dumnezeu întărindu-te, ai înţeles Vasilie, că frica este începătura

înţelepciunii. La întreaga înţelepciune şi la dreaptă viaţă te-ai suit părinte, iar
prin dragoste cu Dumnezeu te-ai unit, şi prea de aproape te-ai făcut Lui. De
unde dumnezeieştile îndreptări şi judecăţi învăţându-te, obiceiurile oamenilor
le-ai înfrumuseţat, şi minţile credincioşilor le-ai împodobit, şi cu duhovniceştile
puneri de lege pe Sobor ai luminat. Deci roagă pe Hristos, să dăruiască sufle-
telor noastre mare milă.
Slavă..., glas 6
Vărsatu-s-a darul în buzele tale cuvioase părinte, şi ai fost păstor Bisericii lui
Hristos, învăţând oile cele cuvântătoare să creadă în Treimea cea de o Fiinţă,
întru o Dumnezeire.
Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece, nu

S-a scârbit de trupeasca tăiere împrejur, Cel de opt zile după mamă, şi fără
Slavoslovia cea mare cea mare. Şi se ung fraţii cu untdelemn, din candela sfân-
tului. Ceas 1, şi cel desăvârşit Otpust.
Cade-se a şti: Că de se va întâmpla acest praznic Duminica
La Vecernia cea mică
Stihirile Învierii după obicei. La Stihoavnă, Stihira Învierii, a glasului de rând

una. Apoi Stihirile Stihoavnei Sfântului Vasilie, cele de la Vecernia cea mare,
cu Stihurile lor. Slavă..., glas 6: Vărsatu-s-a darul în buzele tale..., Şi acum..., a
praznicului: Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu... După Tatăl nostru...,
Troparul Învierii, Slavă..., al Sfântului, Şi acum..., al praznicului, Ectenia mică
şi Otpustul.
La Vecernia cea mare
La Doamne strigat-am..., cântăm Stihirile Învierii 3, ale praznicului 3, şi ale

Sfântului 4, Slavă..., a Sfântului: De înţelepciune iubitor..., Şi acum...,
Dogmatica glasului, Vohod, Prochimenul zilei, şi citirile 3. La Litie, Stihira
hramului şi ale Sfântului Vasilie. Slavă..., a Sfântului, Şi acum..., a praznicului.
La Stihoavnă, Stihirile Învierii, Slavă..., a Sfântului, Şi acum..., a praznicului.
La binecuvântarea pâinilor, Troparul Sfântului de 2 ori, şi Născătoare de
Dumnezeu Fecioară... odată şi citire.
La Utrenie
La Dumnezeu este Domnul..., Troparul Învierii de 2 ori, Slavă..., al Sfântului, Şi
acum..., al praznicului. După Catisme, Sedelnele Învierii cu ale Născătoarei;
după Polieleu, Mărimurile praznicului şi ale Sfântului; Soborul îngeresc...,
Ipacoi al glasului şi Sedelnele Sfântului toate câte odată, Slavă..., Sedealna cea
după Polieleu, Şi acum..., a praznicului, Antifoanele, şi Prochimenul glasului, şi
Toată suflarea să laude pe Domnul..., Evanghelia Învierii, apoi Învierea lui
Hristos văzând..., şi Psalm 50, şi Stihira Învierii. Canonul Învierii cu Irmosul pe
4, şi al praznicului pe 4, şi al Sfântului pe 6. Catavasiile: Fundul adâncului l-a
descoperit..., şi Umblat-a Israil..., al fiecărei strane Irmosul său. După a 3-a
Cântare, Condacul praznicului şi Sedealna Sfântului de 2 ori, Slavă..., Şi acum...
a praznicului. După a 6-a Cântare, Condacul si Icosul Sfântului, si citim
Prologul. La a 9-a Cântare cântăm: Ceea ce eşti mai cinstită..., iar pripelele
praznicului şi ale Sfântului nu le cântăm. Luminânda Învierii, Slavă..., a
Sfântului, Şi acum..., a praznicului.
La Laude
Stihirile Învierii 4, şi ale Sfântului cu cea de Slavă..., 4, cu obişnuitele Stihuri

ale lui. Slavă..., Stihira Evangheliei, Şi acum... Prea binecuvântată eşti...
Slavoslovia cea mare. Troparul Învierii numai. Ecteniile şi Otpustul. Şi
învăţătură a lui Studit. Şi se dă fraţilor şi untdelemn sfinţit după obicei, din
candela Sfântului. Şi ieşire în Privdor. Şi Ceas 1. La ceas 1, Troparul Învierii,
Slavă..., al praznicului, Şi acum... Troparul Născătoarei de la ceasuri. După
Sfinte Dumnezeule,... Condacul praznicului, şi Otpustul deplin la ceas 3,
Troparul Învierii, Slavă..., al Sfântului, Şi acum... al Născătoarei ceasurilor.
După Sfinte Dumnezeule,... zicem Condacul Sfântului, şi al praznicului,
schimbându-le.
La Liturghie
Fericirile glasului pe 4. Şi ale praznicului Cântarea a 3-a pe 4. Şi ale Sfântului,

Cântarea a 6-a pe 4, după Vohod, Troparul Învierii, şi al praznicului, şi al
Sfântului. Slavă..., Condacul Sfântului, Şi acum... al praznicului, Prochimenul
Duminicii celei mai-nainte de arătarea lui Dumnezeu, şi al Sfântului. Apostolul
Duminicii celei mai înainte de Botezul Domnului, din cea către Timotei: Fiule
Timotei, priveghează întru toate... Celălalt Apostol, din cea către Coloseni:
Fraţilor vedeţi să nu vă înşale pe voi cineva... Şi a Sfântului din cea către Evrei:
Fraţilor, Arhiereu ca acesta... Aliluia..., al Duminicii celei mai înainte de Botez,
Evanghelia Duminicii celei mai înainte de Botez, dintru a lui Marcu, şi a Tăierei
împrejur dintru a lui Luca. Şi a Sfântului, tot de la Luca. Chinonicul : Lăudaţi pe
Domnul... Altul: Întru pomenire veşnică... iar Liturghia se cântă a marelui
Vasilie neschimbată. În loc de Cade-se să te fericim..., cântăm: De tine se
bucură...
Sâmbătă înaintea Botezului: La Liturghie Apostolul din cea către Timotei: Fiule
Timotei cei ce slujesc bine, treaptă bună loruşi îşi dobândesc... Evanghelia de la
Matei: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul...
Duminică înaintea Botezului: Prochimenul, glas al 6: Mântuieşte Doamne

poporul tău... Stih: Către tine Doamne voi striga Dumnezeul meu... Apostolul
din cea către Timotei: Fiule Timotei priveghează întru toate... Aliluia, glas 8:
Dumnezeule milostiveşte-te spre noi... Evanghelia de la Marcu: Începerea
Evangheliei lui Iisus Hristos...
Canon de rugăciune la praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a
Domnului
Tropar la praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului, glasul 1: Cel
ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele
Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ
din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru acea-
sta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui
Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oa-
meni.
Cântarea 1-a
Irmos: Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, celui ce a des-
părţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-
a prea slăvit.
Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!
Ziua a opta, care poartă chipul veacului ce va să fie, se luminează şi se sfinţeşte

cu sărăcia Ta cea de bunăvoie, Hristoase; că întru aceasta Te-ai tăiat la Trup
împrejur, după Lege.

Hristos tăiere împrejur primeşte a opta zi de la naştere şi cu aceasta astăzi umbra
se împuţinează, răsărind Lumina noului har.
Cântarea a 3-a
Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, care ai omorât cu Lemn păcatul
şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.
Cuvântul Cel mai presus de fiinţă Întrupându-Se, S-a tăiat împrejur, spre înce-
tarea Legii şi ne-a dat nouă începăturile dumnezeiescului har şi ale Vieţii celei
nestricăcioase.
Hristos Întrupându-Se, S-a arătat Împlinitor al Legii, iar nu ca un potrivnic lui

Dumnezeu şi de bunăvoie a îngăduit a se tăia împrejur, a opta zi.
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am prea slăvit pe Tine,
Unule Iubitorule de oameni.
Tăierea împrejur a încetat, de când S-a tăiat împrejur Hristos de bunăvoie,

mântuind mulţimile neamurilor cu harul.
Ziua a opta, în care Stăpânul Hristos S-a tăiat împrejur, o închipuieşte viaţa cea
nesfârşită a veacului ce va să fie.
Cântarea a 5-a
Irmos: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-

ne pe noi întru lumina poruncilor Tale, că afară de Tine, pe alt Dumnezeu nu
ştim.

Tu, Doamne, din Fecioara Maică în chip de negrăit Te-ai născut şi nu ai socotit
lucru nevrednic a îmbrăca chipul omenesc ca un Prunc, după Lege, însăşi Legea
împlinind.
Nopţii s-a asemănat cea care a născut pe Israel, ca una ce a iubit umbra Legii,
din care S-a arătat Hristos, Lumina ce străluceşte lumii.
Cântarea a 6-a
Irmos: Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat ci, Doamne, pre-
cum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.
Luat-a sfârşit Legea, de când Hristos, Prunc făcându-Se şi Împlinitor al Legii

arătându-Se, a primit tăiere împrejur şi a dezlegat blestemul Legii.
Sâmbăta, tăierea împrejur şi înfumurarea evreilor au încetat, cu bunăvoinţa lui

Hristos, cel ce S-a Arătat şi a strălucit primăvara harului.
Condac, glasul al 3-lea:
Podobie: Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera
Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii sla-voslovesc şi magii cu Steaua
călătoresc. Că pentru noi s-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, cel mai înainte de
veci.
Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un Bun greşelile celor muritori.
Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină şi
Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.
Cântarea a 7-a
Irmos: Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti
chipul cel de aur în câmpul Deira; şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răco-
rindu-se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Luminată şi strălucitoare este sărbătoarea Naşterii lui Hristos, care preînchipuie
astăzi Taina înnoirii ce va să fie. Că Mântuitorul Se taie împrejur după rânduiala
Legii, nu ca un Dumnezeu, ci ca un muritor şi ca o împlinire a Legii.
Legea plinind Făcătorul Legii, cu Trupul, astăzi, de bunăvoie Se taie împrejur,

tăiere făcând iernii păcatului şi dăruindu-ne a striga: bine eşti cuvântat, Dumne-
zeul părinţilor noştri.
Cântarea a 8-a
Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăită înţelepciune toate le-a alcătuit

şi dintru nefiinţă le-a adus, binecuvântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.
În ziua a opta S-a tăiat împrejur, ca un Prunc, Stăpânul şi a primit numele Iisus,
că El este Mântuitorul lumii şi Domnul.
Pe Dumnezeu Cuvântul, cel ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de
început şi după Lege S-a tăiat împrejur cu Trupul, lăudaţi-L lucrurile Domnului,
ca pe Domnul.
Cântarea a 9-a
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai cinstită şi mai slăvită decât Oştile ce-
le de sus, pe Fecioara prea curată, de Dumnezeu Născătoarea.
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel ce după Lege cu Trupul S-a tăiat împre-
jur.
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel ce în ziua a opta a primit a fi tăiat împre-
jur.
Stih: Astăzi Se taie împrejur cu Trupul Stăpânul, împlinind Legea, ca un

Prunc.
Stih: Stăpânul astăzi Se taie împrejur cu Trupul şi Iisus este numit.

Irmos: Pe tine, Ceea ce pe luminătorul Dumnezeu, cel ce a Răsărit mai înainte
de soare, trupeşte la noi venind, din coapse fecioreşti în chip de negrăit L-ai
Întrupat, binecuvântată, prea curată Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Hristos, întrecând hotarele întregii firi omeneşti, S-a născut mai presus de fire
din Fecioară. Şi precum porunceşte Cartea Legii, Se taie împrejur la Trup şi
Împlinitor Legii se arată.
Veniţi să prăznuim cu sfinţenie Ziua cea mărită a numelui Stăpânului Hristos.

Că astăzi, cu dumnezeiască cuviinţă, este numit Iisus; cu Acela împreună şi
pomenirea ierarhului să o mărim.
Sedelna, glasul al 3-lea. Podobie: Cu dumnezeiască credinţă...
Cu învăţăturile tale, Sfinte Vasile, ai udat toată lumea ca şi cu o apă şi ai semă-

nat dogmele dreptei cinstiri de Dumnezeu; că Hristos, Izvorul vieţii, S-a odihnit
într-adevăr întru tine. Pe Acela roagă-L, ca cel ce ai dobândit îndrăz-neală la
Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.
Canon de rugăciune către Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadociei
Troparul Sfântului ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei,

glasul 1: În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău,
prin care, cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai
pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească,
roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Cântarea 1
Irmos: Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, celui ce a

despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că
S-a prea slăvit.
Stih: Sfinte părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu vino în ajutorul celor ce vor să înceapă

a cânta laudele tale. Ci tu, părinte, îngăduitor fiind, ca un părinte, ne dai har din
belşug.

Săltarea cea pătimaşă a tiraniei trupului ai înfrânat cu dragostea de înţelepciune.
Pentru aceasta locuieşti întru Împărăţiile cele nestricăcioase, Sfinte părinte Va-
sile.
Umblând pe calea cea aspră a faptelor bune, ai ajuns la Cerescul podiş, cel neted
şi liniştit şi pildă tuturor te-ai arătat, mare ierarhe Vasile.
Patimile sufletului împreună cu ale trupului le-ai tăiat, părinte Vasile, cu folos,
cu sabia Duhului iar pe tine jertfă te-ai adus Stăpânului.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Făcutu-te-ai tâlcuitor al celor Sfinte, ierarhe Vasile, diadema lui Hristos şi în

Tainele preoţiei ne-ai povăţuit, părinte, luminându-ne pe noi, în chip vădit cu
Lumina Treimii.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cine va putea să destăinuiască zămislirea ta, cea mai presus de cuvânt? Că ai

născut pe Dumnezeu cu Trup, Preasfântă, Cel ce S-a arătat nouă, tuturor,
Mântuitor.
Catavasie: Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru
acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, cel Tare întru războaie, că S-a prea
slăvit.
Catavasie: Umblat-a Israel pe valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat
îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul
aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.
Cântarea a 3-a
Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, care ai omorât cu Lemn păcatul;
şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Plin fiind de toată învăţătura, nu numai de cea lumească şi defăimată, ci, mai
vârtos şi de cea mai bună decât aceea, te-ai arătat lumină lumii, Sfinte ierarhe
Vasile.
Cu frica Domnului fiind întemeiat, că aceasta este începutul înţelepciunii, la

iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat, o, părinte Vasile!
Sfinte Vasile, cu înţelepciune te-ai ridicat la lucrare, iar lucrarea ai arătat-o mai
sfântă decât cugetarea la cele dumnezeieşti şi ai pătruns în chip lămurit în cu-
noaşterea celor ce sunt.
Împreună cu sărbătorile Naşterii lui Hristos a sosit şi împreună a strălucit

pomenirea ta, părinte, a cărui nespusă Taină ai lămurit-o cu învăţăturile tale.
Fără sămânţă ai zămislit în pântece pe Dumnezeu şi L-ai născut, în chip de

negrăit Întrupându-Se Cel spre care Puterile cereşti a căuta nu îndrăznesc, cu-
rată, pururea Fecioară.
Catavasie: Domnul, Cel ce dă ocârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea

unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I
strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept fără numai Tu,
Doamne.
Catavasie: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători
sfărâmându-li-se dinţii, să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din
cuvintele cântării cu care de la noi se îndulceşte de daruri.
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am prea slăvit pe Tine,
Unule Iubitorule de oameni.

Precum se împodobeşte cu naşterea lui Hristos Mireasa Biserică, aşa se înfru-
museţează şi cu pomenirea ta, prea fericite.
Neînduplecat te-ai arătat, luptând pentru Dumnezeu, Sfinte Vasile, cel ce te-ai
plecat tuturor poruncilor Lui.
Îngrădire ai fost dat Bisericii de Dumnezeu şi adăpost tare, Sfinte Vasile, prea
fericite.
Secure cu două ascuţişuri tăietoare şi foc care mistuie înşelăciunea te-ai arătat,
părinte Vasile, celor potrivnici lui Dumnezeu.
Rugămu-te pe tine, Curată, care ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să te

rogi pururea pentru robii tăi.
Catavasie: Auzitu-s-a Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în
pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău, cu totul fiind de
faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui
Dumnezeu.
Catavasie: Curăţindu-se cu lumina privirii celei Tainice, cântând proorocul a

oamenilor înnoire, a glăsuit, mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea Cu-
vântului celui Negrăit de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.
Cântarea a 5-a
Irmos: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-

ne pe noi întru lumina poruncilor Tale, că afară de Tine, pe alt dumnezeu nu
ştim.
Biserica prăznuieşte astăzi cu adevărat praznic îndoit: Tăierea împrejur, ca un

Prunc, a Stăpânului arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi
de trei ori fericite.
Odihnind întru tine, cuvioase, Lumina cea necuprinsă, făclie luminoasă te-a
arătat lumii pe tine, Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta, Sfinte părinte
Vasile.
Nici tocmitorul de Lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de Lege n-au fost ca
tine măsurători de grâu pentru mâncare; că tu, cu Dumnezeiescul trup, însuţi
împărţitor te-ai arătat, părinte Vasile.
Facerea lumii cea slab istorisită de Moise în Sinai, tâlcuind-o tu, din dumne-
zeieştile vistierii ai arătat-o lămurit tuturor, prea fericite ierarhe Vasile.
Ţie, celei ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te, curată!

Bucură-te, Ceea ce ai răsărit nouă Lumina! Bucură-te, Ceea ce ai Încăput pe
Dumnezeu cel Neîncăput!
Catavasie: Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam cel întâi
zidit; iar curăţire, ca unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în
Iordan, întru care, omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată min-
tea.
Catavasie: Cei care ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului
şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la
Bucuria cea neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.
Cântarea a 6-a
Irmos: Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat ci, Doamne,
Doamne, precum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.
Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele sfârşite de foame, Sfinte Vasile şi
inimile flămânzilor le-ai umplut de toată Dumnezeiasca veselie.

Hrănit-ai sufletele cele flămânde cu cerească hrană, că pâinea îngerilor este
Cuvântul, al cărui prea bun împărţitor de grâu ai fost, Sfinte părinte Vasile.
Adunat-ai cu sârguinţă, ca o albină, ierarhe Vasile, floarea a toată fapta bună şi

iscusit făcându-te într-însele, te fericim toţi.
Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume şi a trăi cu Dumnezeu. Pentru aceasta,

părinte Vasile, ca un înţelept, ai câştigat în locul celor nestătătoare şi trecătoare
pe cele trainice.
Rugul cel ce s-a împreunat fără de ardere cu focul în Sinai, mai înainte te-a
închipuit pe tine, Maică, pururea Fecioară nenuntită, Născătoare de Dumnezeu,
Marie.
Catavasie: Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, Luceafărul mergător înaintea

Soarelui, în pustiu strigă tuturor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că iată, de
faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.
Catavasie: Pe Cel dorit L-a arătat, cu prea fericit Glas Tatăl, pe care din pân-
tece L-a Născut. Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit
din neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.
Condac, glasul al 4-lea:
piată.
Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea

nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile cuvioase, grăitorule de
cele cereşti.
Cântarea a 7-a
Irmos: Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti
chipul cel de aur în câmpul Deira şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răcorindu-
se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.
Chipul Tatălui este Fiul şi Chipul Fiului este Duhul iar tu, Sfinte părinte Vasile,
eşti oglindă nepătată a Duhului şi casă a întregii Preasfinte Treimi, fericită este
pomenirea ta şi cei ce o măresc pe ea se vor prea mări.
Afundându-ţi mintea întru Adâncurile lui Dumnezeu cele nepătrunse şi adunând

mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi
ai învăţat-o a striga: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.
O, potrivire de simţire a minţii şi sfinţită pereche! Că tu, Sfinte ierarhe Vasile,

eşti cu Sfântul Grigorie ca un suflet neîmpărţit în două trupuri şi tu, părinte Gri-
gorie, fiind acum unul ca Sfântul Vasile, prin dumnezeiască dragoste, rugaţi pe
Hristos pentru turma voastră.
Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Tatăl orfanilor şi ocrotitor văduvelor, bogăţie săracilor şi bătrâneţilor toiag,

învăţătură tinereţilor şi călugărilor dreptar al faptei bune te-ai arătat, mare ierar-
he Vasile.
Curăţindu-ţi mintea, Sfinte ierarhe Vasile, de toată întinata spurcăciune, ai

asemuit cele duhovniceşti cu Duhul cel dorit de tine. Pentru aceasta lăudând pe
Sfânta Treime, cu îndrăzneală ai strigat: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor
noştri.
Pe tine, rug arzând mai înainte te-a văzut Moise în Muntele Sinai, Curată, care
fără ardere ai primit raza cea strălucitoare a negrăitei Fiinţe, Una dintre Sfintele
Ipostasuri din Ea, unindu-Se cu nimicnicia unui singur Trup.
Catavasie: Pe tinerii cei bine credincioşi care au intrat în cuptorul cel de foc,
suflând Duhul cel răcoritor şi pogorârea dumnezeiescului Înger i-a păzit. Deci,
în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: prea lăudate Doamne al părinţilor
şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.
Catavasie: Ars-a cu apă capetele balaurilor Cel ce a potolit văpaia cea înălţată a
cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din
păcat, toată o spală cu roua Duhului.
Cântarea a 8-a
Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul, care cu negrăită înţelepciune toate le-a alcătuit

şi dintru nefiinţă le-a adus, binecuvântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.
Cu ziua cea de-a opta a sărbătorii Naşterii lui Hristos s-a împreunat, după
cum se cuvine, prea mărita pomenire a ierarhului pe care cinstind-o, cu cre-
dinţă, lăudăm pe Domnul.
Pe Cel ce a dăruit, cu nespusa pronie, lumii, pe Sfântul Vasile, lumină a dreptei

cinstiri de Dumnezeu şi trâmbiţă a teologiei, pe Domnul binecuvântaţi-L toate
lucrurile Domnului.
Pe Cel ce cu îndestulată lucrare S-a Sălăşluit întru înţeleptul părinte Vasile şi

printr-însul cu dreaptă cinstire a fost teologhisit, pe Domnul binecuvântaţi-L
toate lucrurile Domnului.
Cei ce ne-am desfătat cu dumnezeieştile tale cuvinte, părinte Vasile, prăznuind

neîncetat pomenirea ta, strigăm: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Trimis-ai în lume, Sfinte părinte Vasile, razele cuvintelor, care au luminat-o a

cinsti o Fire a Treimii, strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe
Domnul.

Pe Dumnezeu Cuvântul, care a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de ani,
iar mai pe urmă a răsărit din Fecioara, pe Domnul binecuvântaţi-L lucrurile
Domnului.
Catavasie: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cân-

tându-I şi prea înălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile

sale vrea să primească Iordanul pe Focul cel netrupesc şi să îngăduie pe
Ziditorul, cel ce Se botează cu Trupul, pe care Îl binecuvântează popoarele şi Îl
prea înalţă întru toţi vecii.
Catavasie: Slobodă făptura se cunoaşte şi fii Luminii sunt cei mai înainte întu-
necaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea neamu-
rilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvânteze pe Prici-
nuitorul.
Cântarea a 9-a
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel între ierarhi Sfântul Vasile cel mare.
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe ierarhul Vasile cel mare, cel din Cezareea.
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe luminătorul lumii cel prea strălucitor.
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui Hristos.
În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Stih: Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii celei în Trei Ipostasuri şi

Nedespărţite.
În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cea prin care am fost izbăviţi din blestem.
Sfinte Vasile, te-ai ţinut ca o oaie credincioasă pe urmele cele aducătoare de

viaţă ale Arhipăstorului Hristos; că tu, cu desăvârşire, părinte, ţi-ai dat viaţa tira-
nului înfruntând vitejeşte primejdia pentru Biserică, prea fericite.

Tiranul făcător de rele văzând preasfinţita adunare a Bisericii lui Hristos împo-
dobită cu arhieria ta, a căzut ca trăsnit de fulger că nu a putut răbda raza cea
dintru tine, prea fericite părinte Vasile.
Scaunului apostolilor şi cetei purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cortului

patriarhilor, desfătării drepţilor şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit, Sfinte
Vasile, că închinător ai fost al Născătoarei de Dumnezeu şi slujitor al Preasfintei
Treimi.
Pe ceea ce eşti nimicitoarea asprei hotărâri de demult, îndreptătoarea strămoa-

şei, pricina de împăcare a omului cu Dumnezeu şi podul cel către Dumnezeu, pe
tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Catavasie: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi

mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind
Bună, primeşte credinţa, că ştii râvna noastră cea dumnezeiască că tu creştinilor
eşti ocrotitoare, pe tine te mărim.
Catavasie: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă prea
curată, Maică binecuvântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm
după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar, cântare de mulţumire.
Sedelna, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul în pântecele tău

zămislind fără ardere, Maica lui Dumnezeu, în chip de negrăit ai născut pe Cel
ce a făcut toate şi în braţele tale ai avut pe Cel ce ţine toate şi la sân ai hrănit pe
Cel ce hrăneşte lumea. Pentru aceasta, te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, să mă
izbăveşti de greşeli, când va fi să stau înaintea feţei Ziditorului meu, Stăpână
Fecioară curată, atunci să-mi dăruieşti ajutorul tău, că pe tine te am nădejde eu,
robul tău.
Propovăduitorule al Luminii, deschizându-ţi gura, ai vestit cuvântul lui Dumne-

zeu şi lumii dumnezeiască înţelegere ai semănat. Că în adevăr, întărind
învăţăturile părinţilor, te-ai arătat, ca şi apostolul Pavel, apărător al credinţei.
Pentru aceasta te găseşti şi cu îngerii împreună cetăţean şi te arăţi împreună
vorbitor cu ei, fericite părinte Vasile. Cel ce faci Dumnezeirea cunoscută, roagă-
te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu
dragoste sfântă pomenirea ta.
Acatistul Sfântului ierarh Vasile cel mare
Rugăciunile începătoare
În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti,

şi toate le implineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te
sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată intinăciunea, şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi;
Doamne, curăţeşte păcatele noastre;
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;
Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne, miluieşte !
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a
Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici

un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii
robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.
Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi

foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un Milostiv şi ne
izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi
suntem poporul Tău, toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca

să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi,
că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.
Crezul
Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pă-
mântului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl,
prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a
îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi .
Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă,
să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin
prooroci.
Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !
Condacul 1
Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cerească albină, care din
florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii
şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi,
cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!
Icosul 1
Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la
dumnezeieştile înălţimi şi străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit
dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile,
primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prea luminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul prea înţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptătorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!
Condacul 2
Al Păstorului păstorilor de aproape slugă făcându-te, Sfinte Vasile, ai îmbogăţit
Biserica cu înţeleptele tale învăţături; pentru care cântăm lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul 2
Ai fost, prea sfinte părinte, totdeauna la înălţimile vredniciei arhiereşti şi întru
adâncul smereniei; pentru care noi minunându-ne cântăm ţie:
Bucură-te, cel ce te veseleşti în Biserica biruitoare;
Bucură-te, cel ce de la Împăratul Hristos primeşti binecuvântare;
Bucură-te, turn prea înalt al privirilor cereşti;
Bucură-te, înţelepte tâlcuitor al celor teologiceşti;
Bucură-te, magistrul ştiinţelor frumoase;
Bucură-te, că ţi-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucură-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucură-te, cu heruvimii de Dumnezeu văzătorule;
Bucură-te, prietenul apostolilor;
Bucură-te, întâistătătorul arhiereilor;
Bucură-te, cu mucenicii împreună-şezătorule;
Bucură-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Condacul 3
Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale,
cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii,
bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3
Împotrivindu-te, părinte, lui Iulian prea păgânul împărat şi mărturisind dumne-
zeirea lui Hristos, ai ruşinat păgânitatea lui, făcându-te mucenic de bunăvoie;
pentru care auzi de la noi:
Bucură-te, sabie ascuţită cu focul Duhului;
Bucură-te, mărturisitor fără de frică al adevărului;
Bucură-te, propovăduire puternică a Treimii;
Bucură-te, luptător tare împotriva nedumnezeirii;
Bucură-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucură-te, gură adânc grăitoare a Treimii;
Bucură-te, către Sfânta Treime al credincioşilor mijlocitor;
Bucură-te, al Bisericii a toată lumea luminător;
Bucură-te, că pe cei zgârciţi, spre îndurare i-ai plecat;
Bucură-te, cel ce pe popor de foame l-ai scăpat;
Bucură-te, al iubirii de argint săgetătorule;
Bucură-te, la milostenie îndemnătorule;
Condacul 4
Văzut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de
cetele îngereşti şi poruncind mucenicului Mercurie să nimicească pe păgânul
Iulian, vrăjmaşul Fiului său; iar după ce te-ai încredinţat că ai fost ascultat,
îndată ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 4
Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multă
bărbăţie l-ai mustrat, prea înţelepte părinte; pentru care te lăudăm pe tine,
zicând:
Bucură-te, ochiul Bisericii cel pătrunzător;
Bucură-te, de pleava clevetirilor vânturător;
Bucură-te, al viei lui Hristos înţelept lucrătorule;
Bucură-te, al tainelor mare învăţătorule;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinţei;
Bucură-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glăsuire;
Bucură-te, vulturul teologiei, cel cu înaltă suire;
Bucură-te, al preoţiei povăţuitorule;
Bucură-te, al dascălilor învăţătorule;
Bucură-te, mare învăţător al fecioriei;
Bucură-te, grădina cea împodobită a curăţiei;
Condacul 5
Venit-a la tine, Sfinte ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptăţită de eparhul
cetăţii, cerând de la tine a-i face mijlocire; iar tu, înfricoşându-l cu judecata lui
Dumnezeu, l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurându-se, ţi-a adus
mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 5
Următor făcându-te Mântuitorului, prea înţelepte părinte, te-ai arătat mare apă-
rător celor nedreptăţiţi; pentru care zicem:
Bucură-te, apărătorul văduvelor;
Bucură-te, părintele săracilor;
Bucură-te, sprijinitorul celor nedreptăţiti;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, cel ce pe împăraţii cei fără de lege i-ai mustrat;
Bucură-te, că pe eparh spre milă l-ai plecat;
Bucură-te, cel ce cununa mucenicească ai dorit;
Bucură-te, că mărturisitor a fi te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce bogăţie pierzătoare n-ai adunat;
Bucură-te, că întru sărăcie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, asemenea lui Ilie râvnitor;
Bucură-te, ca Isaia mare glăsuitor;
Condacul 6
Primit-ai, mare arhipăstorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului,
încât l-ai silit a trimite prin văzduh zapisul tânărului prin care se vânduse; de
care minune spăimântându-ne, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a prea mărit
pe tine, cântare: Aliluia!
Icosul 6
Se îngrozesc mulţimile diavolilor numai auzind de numirea ta, părinte al
părinţilor Vasile; iar noi credincioşii cântând, aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucură-te, tunetul care risipeşti sfaturile cele necurate;
Bucură-te, cel ce cu armele duhului te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, că prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfărâmat;
Bucură-te, cel ce pe fiul împăratului l-ai vindecat;
Bucură-te, că pe mulţi din adâncul păcatului ai ridicat;
Bucură-te, că pe cel lepros l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucură-te, îngerul cel pământesc;
Bucură-te, omul cel ceresc;
Bucură-te, sare tainică a învăţăturii;
Bucură-te, luminat povăţuitor al mântuirii;
Condacul 7
Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile,
cuviosul Efrem în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas
zicând: "În acest fel este Vasile". De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul 7
Avut-ai, prea sfinte părinte, inima ta din pruncie locaş curat Sfântului Duh, prin
care te-ai făcut mare între aleşii lui Dumnezeu; pentru care cântăm ţie:
Bucură-te, sfeşnicul luminii celei neînserate;
Bucură-te, fântâna Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucură-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucură-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucură-te, cu Gură de Aur întru Dumnezeu unire;
Bucură-te, cu amândoi a lor pecetluire;
Bucură-te, muză de credinţă învăţătoare;
Bucură-te, înţelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucură-te, că de înţelepciunea ta s-au mirat împăraţii;
Bucură-te, că de frumoasa ta grăire au amuţit ereticii;
Bucură-te, râu de apele vieţii revărsător;
Bucură-te, crin de mireasmă împodobitor;
Condacul 8
Precum când erai în viaţa aceasta aduceai jertfa cea fără de sânge pentru
păcatele poporului, aşa acum, prea lăudate ierarhe, stând lângă scaunul Dumne-
zeirii, înalţă ca o jertfă rugăciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te
lăudăm pe tine cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8
Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos, Vasile, şi îndrăzneala ta
către Hristos o ai dovedit şi după moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem
ţie:
Bucură-te, cu numele împărăţiei numite;
Bucură-te, al Bisericii mare părinte;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, apărătorul dogmelor cel nebiruit;
Bucură-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeieşti;
Bucură-te, paharul tainelor celor cereşti;
Bucură-te, cerb la izvorul nemuririi alergător;
Bucură-te, celor credincioşi către aceea povăţuitor;
Bucură-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiască mirosire;
Bucură-te, făclia cuvântătorilor de Dumnezeu cea cu cerească strălucire;
Bucură-te, seceră apostolească, de neghinele eresurilor tăietoare;
Bucură-te, rouă cerească de arşiţa păcatelor răcoritoare;
Condacul 9
Zis-ai, prea înţelepte părinte, că "filozofia cea adevărată este gândirea la
moarte". Dă-ne deci nouă cu rugăciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu să
trecem fără primejdie prin porţile morţii şi, ajungând la viaţa cea fericită, să
cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu cântare: Aliluia!
Icosul 9
Împodobit-ai, prea minunate, scaunul arhieriei cu înţelepciunea ta prea înaltă şi
cu dumnezeiasca sfinţenie; pentru care aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, ostaşul cel ager al armelor celor duhovniceşti;
Bucură-te, slujitorule cu puterile cele cereşti;
Bucură-te, cel ce întru împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;
Bucură-te, că vestirea ta la margini a străbătut;
Bucură-te, cel ce în norul privirilor ai intrat;
Bucură-te, că teologului Ioan ai urmat;
Bucură-te, piatra cea scumpă a arhieriei;
Bucură-te, podoaba cea luminoasă a preoţiei;
Bucură-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucură-te, că prin uşa oilor în staul ai intrat;
Bucură-te, cel ce turma la verdeaţa Scripturilor o ai păscut;
Bucură-te, că a păstoriei icoană vie te-ai văzut;
Condacul 10
Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în
care erau scrise păcatele sale, pe care se ruşina a le mărturisi, tu degrab,
alergând la rugăciune către Dumnezeu, ai făcut prin minune a se şterge păcatele
ei. Pentru aceea noi, minunându-ne de îndrăzneala ta cea mare către Dumnezeu,
cântăm: Aliluia!
Icosul 10
Te-ai arătat lui Hristos, prea luminate părinte, zid nebiruit ridicat prin înţe-
lepciunea Lui la înălţime; pentru care cu laude ca şi cu nişte flori te încununează
pe tine, zicând:
Bucură-te, vioara Duhului cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, albina Raiului cea de viaţă adunătoare;
Bucură-te, muză de cele cereşti cântătoare;
Bucură-te, grădina Scripturilor cea veselitoare;
Bucură-te, al doilea Moise care marea eresurilor despărţeşti;
Bucură-te, că a trece prin aceasta pe noul Israel îl povăţuieşti;
Bucură-te, stâlpul credinţei cel de viaţă purtător;
Bucură-te, fagure de miere din izvorul cel începător;
Bucură-te, hrănitorul celor săraci de cunoştinţă;
Bucură-te, ajutătorul grabnic celor ce te cheamă cu credinţă;
Bucură-te, cel întâi în treimea arhiereilor;
Bucură-te, că împodobeşti ceata păstorilor;
Condacul 11
Avut-ai Sfinte părinte Vasile, semn minunat văzut de venirea Sfântului Duh, în
sfinţirea dumnezeieştilor Taine. Pentru aceasta, înfruntând neluarea aminte a
diaconului, ai făcut a se despărţi prin perdele altarul de adunarea credincioşilor;
de care minunându-ne cântăm lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi:
Aliluia!
Icosul 11
Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine plăcutule al lui
Dumnezeu Vasile, căci sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul
Ioasaf cu toată casa lui; pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că după a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ţi prelungi viaţa;
Bucură-te, că ţi s-a încredinţat ca evreul să dobândească credinţa;
Bucură-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucură-te, că pe aceasta prin ostenelile arhiereşti o ai scăpat;
Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor cereşti;
Bucură-te, înger iubit al puterilor îngereşti;
Bucură-te, cela ce haina cea de nuntă prin înfrânare ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucură-te, că acum auzi cântările ce nu se pot grăi cu limbi omeneşti;
Bucură-te, că acum te desfătezi în cântări dumnezeieşti;
Bucură-te, spic ceresc cel cu însutită rodire;
Bucură-te, cel ce însetezi de a noastră mântuire;
Condacul 12
Prea luminate ierarhe Vasile, caută cu milostivire din înălţimea munţilor cereşti
spre noi care luptăm cu multe necazuri în marea acestei vieţi şi, primind micile
noastre laude, dă-ne ajutor cu rugăciunile tale, ca mântuindu-ne, să ne învre-
dnicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 12
Arătându-ţi-Se Însuşi Mântuitorul cu Sfinţii apostoli, vrednicule de laude
părinte, te-a învăţat lucrarea dumnezeieştii Liturghii, pe care o ai lăsat Bisericii
podoabă de mare cuviinţă; pentru care, cu smerenie lăudându-te, zicem ţie:
Bucură-te, al altarului diamant nepreţuit;
Bucură-te, al păstorului fluier aurit;
Bucură-te, cunoscătorul dogmelor şi al canoanelor;
Bucură-te, luminătorul păstorilor şi al soboarelor;
Bucură-te, smirna cea cu dumnezeiscă mireasmă a Liturghiei;
Bucură-te, vrednicia cea îngerească a preoţiei;
Bucură-te, a Bisericii făclie luminătoare;
Bucură-te, a celor leneşi trâmbiţă deşteptătoare;
Bucură-te, ca Pavel Bisericii luminător;
Bucură-te, ca Petru de ceresca împărăţie descuietor;
Bucură-te, gura Cuvântului din cer tunătoare;
Bucură-te, văpaia Duhului de eretici mistuitoare;
Condacul 13 (de trei ori)

O, prea minunate părinte al părinţilor, Sfinte ierarhe Vasile, primind puţina noa-
stră cântare, precum Mântuitorul banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără
primejdii în ceasul morţii, ca învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii
împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia!
Apoi:
Icosul 1
Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumne-
zeieştile înălţimi şi străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele
Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte
de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prea luminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul prea înţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptătorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Condacul 1
Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cerească albină, care din
florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii
şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi,
cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!
Imnografie
Tropar la praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului, glasul 1: Cel
ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele
Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ
din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru
aceasta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui
Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oa-
meni.
Sinaxar - Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului - 1 ianuarie:

https://www.trinitas.tv/taierea-imprejur-cea-dupa-trup-a-domnului-1-ianuarie/
Vieţile Sfinţilor - Cuvânt la Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus
Hristos
Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a

primi tăierea împrejur,
 pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am

venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe
cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A
trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de
sub lege să-i răscumpere;
 iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile
eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-
ar fi născut.
Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi
îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur
nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfântul Efrem Sirul: "Dacă n-a fost
trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat
împrejur ca un om, şi cu sângele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi,
durându-L, plângea, precum se cădea firii omeneşti".
Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere
împrejur; pentru că, sfârşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început
cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul
cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele
sufleteşti: iuţimea, mânia, zavistia, mândria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi
S-a tăiat împrejur, scriindu-ne nouă cu sângele Său viaţa cea viitoare, care de
învăţători se socoteşte a fi a opta zi.
Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cântarea a patra, zice:
"Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care
Stăpânul S-a tăiat împrejur".
Sfântul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: "Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege,
ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie".
Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezământul cel vechi era

rânduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela
nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, până la sângele lui Hristos cel de voie
vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte
curăţirii celei adevărate, iar nu adevărata curăţire, pe care a săvârşit-o Domnul
nostru, scoţând păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de
tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care
este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul
cel întâi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este
zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: ...în păcate m-a născut
maica mea; pentru care rana rămâne pe trupul pruncului.
Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în
afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe
numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om
adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de
prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după
lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să
ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de
păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci că şi cum ar fi fost păcătos, a suferit
tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpânul
nostru în tăierea împrejur decât în naşterea Sa.
Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum
grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcându-Se şi cu chipul S-a
aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului,
suferind ca şi un păcătos rana cea rânduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era
vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci
am plătit; de care păcat nu sunt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii
împrejur.
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru
noi, şi gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârşit, grăind pe Cruce:
Săvârşitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot
trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se
deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârşit cu vârsta, să rabde cu înlesnire
patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde
la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind că o
zi, având naşterea dimineaţa, iar seara sfârşitul; ca de dimineaţa, adică din
scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în
osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a
întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci
grăieşte către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez.
Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat

în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârşit, se apucă de dimineaţa,
adică din tinereţe de lucru, începând a răbda durere trupească şi cu inima
suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos.
De dimineaţa, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel
frumos al răscumpărării noastre.
Apoi s-a pus numele fericitului prunc "Iisus", nume care s-a dat din cer de
Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea
Lui şi mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se
învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a
nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele
cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în
preacuratul şi preasfântul Ei pântece.
Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de
zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare
despre mântuirea noastră; pentru că "Iisus" înseamnă "Mântuitor", precum
mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătându-se şi zicându-i:
Vei da numele Lui "Iisus", pentru că Acela va mântui pe poporul Său din
păcate. Încă şi Sfântul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus,
zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume
sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui.
Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul
Sfintei Treimi, şi până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un
mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din
vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele
neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au
arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul:
Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.
Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este

vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas,
până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată buna lui
mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel
mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat
pe pământ acest nume, îndată ca nişte mir plin de aromate, prin buna mirosire a
darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea.
Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui
Dumnezeu Tatăl.
Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe
îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în
El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt,
se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii
îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în
lume.
La acest nume prea mare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti,
al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă
tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: "Totdeauna cu
numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât
aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ".
Acest nume prea scump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe
Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi
dulceaţă. Acest prea sfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului şi legatului
pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui! În minte să fie Iisus, pe limbă
Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre
mântuire. Ori umblând, ori şezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea
ochilor. N-am crezut - zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe
Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minţii,
frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru
necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.
S-a scris cândva numele cel nespus al lui Dumnezeu - după cum povesteşte
Ieronim - pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie
acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sângele cel vărsat la a Lui tăiere
împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în
gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-
a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o prea dulce
băutură, prea dulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu
adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în
psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustându-l proorocul,
striga: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.
Pe Acesta gustându-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma
Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.
Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare,
încât şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: Cine ne va
despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia?
Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.
Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui
Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor,
care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru
Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta
trebuie acelei dulceţi. În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu
în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind
aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sânge. Că după ce
Domnul a câştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat,
zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu.
Caută la vasul Meu, cel sângerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu
roşeala sângelui, cu durerile şi chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-
se împotriva păcatului.
Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, prea dulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu

osârdie preasfântului Tău nume, o! prea dulce şi întru tot îndurate Iisuse,
lăudăm numele Tău cel prea mare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de
sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne
cel desăvârşit!
Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru prea sfânt numele Tău, pentru
prea scump sângele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de
prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta
cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să
ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău!
Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi

în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de
mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cântăm în veci.
Amin.
Sinaxar - Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos
În această lună (ianuarie), în ziua întâia, Tăierea împrejur cea după trup a
Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
De la Sfinţii Părinţi am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului

calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala Legii Vechi şi să pună în loc
tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută de mână. Deci, sărbătorim această
zi ca pe un praznic împărătesc.
Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul
asemenea nouă, afară de păcat, tot aşa a binevoit să primească şi tăierea
împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-
a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi
tăiat împrejur? Şi al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînţelegători, care
îl cleveteau că nu păzeşte sâmbăta şi că strică Legea.
Pentru aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din Fecioară, a
binevoit să fie adus de Maica Sa şi de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se
tăiau împrejur. Şi a fost tăiat împrejur; şi I s-a dat numele Iisus, nume adus din
cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Şi
iarăşi întorcându-Se Domnul cu părinţii Săi acasă, a vieţuit omeneşte, crescând
cu anii, cu Înţelepciunea şi cu harul, pentru mântuirea noastră.
Iulian Dumitraşcu - Calendar Ortodox - Tăierea-împrejur cea după trup a
Domnului; Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadociei şi mama sa, Sfânta Emilia (Anul nou. Te Deum)
Biserica sărbătorește în data de 1 ianuarie, la opt zile de la Nașterea Domnului,

Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului Hristos.
Tăierea-împrejur cea după trup a Domnului
Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să
sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup
a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rân-
duiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută
de mână.
Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după

cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de
păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur.
 Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a

luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire.Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-
ar fi tăiat împrejur?
 Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl
cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după
opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus
de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau
împrejur.
Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul
Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși
întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu
anii, cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”.
Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur

era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o
binecuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn
de fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi
după voia instinctelor, ci după voia Duhului.
De aceea, Sfântul apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea
împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin
botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească,
nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut
sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările
Sale sfințitoare, minunate.
Sfântul Vasile cel mare
Biserica noastră îl sărbătorește, tot în data de 1 ianuarie, și pe Sfântul Vasile cel

mare, arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acest sfânt este sărbătorit și în ziua
de 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom și Sfântul Grigorie Teo-
logul.
S-a născut în jurul anilor 329-330, în Cezareea Capadociei. Părinții Sfântului

Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrățișaseră de timpuriu creș-
tinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul
Neoce-zareii, și, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuția de
sub împăratul roman Maximian, la anul 311.
Sfântul Vasile era unul din cei 10 frați, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile,
Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus
Naucratios și Macrina cea tânără; vor fi șase sfinți în familia mare: Sfânta
Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie
de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea tânără.
Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creștin, împreună cu mama lor,

Emilia, și sora lor, Macrina cea tânără.
A crescut sub înrâurirea bunicii sale, Macrina (cea batrână), care fusese ucenica
Sfântului Grigorie Taumaturgul. Ea a stat în permanență lângă Vasile și
Macrina (cea tânără) împărtășindu-le acestora învățătura duhovnicească izvorâtă
din bogata sa experiență de viață.
Primele lecții de retorică le-a primit de la tatăl său Vasile, el însuși retor în
Cezareea Capadociei. Tatăl, cu ajutorul Emiliei și al bătrânei Macrina, l-a
îndrumat pe tânărul Vasile spre doua căi: educația și nevoința pentru virtute.
În anul 342 va ajunge sa învețe la Cezareea Palestinei alături de Sfântul Grigorie

Teologul, cel care mai târziu îi va fi prieten apropiat. După terminarea studiilor
din Cezareea în anul 347, Vasile a fost trimis, datorită bogatelor cunoștințe pe
care le avea precum și istețimii sale, să studieze la cele mai alese școli ale
timpului din Constantinopol și Atena, unde a avut dascăli renumiți, precum
învățatul Libaniu.
Din Constantinopol, Sfântul Vasile cel mare a plecat la Atena (351) unde a
devenit bun prieten cu Sfântul Grigorie Teologul pe care-l cunoscuse la școala
din Cezareea Palestinei.
În anul 355, Sfântul Vasile cel mare părăsește Atena și se întoarce în patria
natală, nemaigăsindu-l în viață pe tatăl său. La rugămintea capadocienilor el
suplineşte catedra de retorică a tatălui său. Pentru a lua pulsul viețîi monahale
din vremea sa, Sfântul Vasile cel mare a făcut dese incursiuni în Mesopotamia,
Siria, Palestina şi Egipt.
Întorcându-se din călătorie, a văzut cum călugării care vieţuiau în singurătate, în

pustiul Cezareei, erau mai degrabă singurateci decât retraşi. El a fost cel care i-a
adunat pe aceştia în locuri organizate, stabilind astfel o oarecare rânduială. Nu
după mult timp, în jurul său s-au adunat mulţime de ucenici, punându-se astfel
temeliile primei comunităţi cenobitice în 358, pe malul râului Isis, lângă Neoce-
zareea.
Aici este vizitat de bunul său prieten Sfântul Grigorie şi împreună redactează
Filocalia, o colecţie de texte din scrierile lui Origen.Tot acum sfântul concepe
Regulile monahale mari şi mici.
Sfântul Vasile cel mare a fost şi rămâne unul dintre marii părinţi ai mona-
hismului de tip chinovial.
În anul 364, Sfântul Vasile cel mare a primit harul preoţiei, fiind hirotonit de
episcopul Eusebiu de Cezareea. A fost ales episcop al comunităţii din Cezareea
Capadociei şi exarh al Pontului, păstorind nouă ani: din 370 şi până în 379, când
trece la Domnul pe data de 1 ianuarie.
De asemenea, Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi şi pe mama Sfântului Vasile,

pe Sfânta Emilia.
Proloagele din 1 ianuarie
Luna ianuarie în ziua dintâi: prăznuim Tăierea împrejur, cea după trup, a
Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, la opt zile de la Nașterea Sa, Domnul rabdă tăierea împrejur cea după
trup, ca împlinind Legea, să dea în lături rânduiala trupească a Legii vechi și să
aducă în lume o tăiere împrejur nefăcută de mână: Tăierea-Împrejur cea duhov-
nicească a Sfântului Botez, adică "dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii"
(Col.2.11).
Ca Fiu al lui Dumnezeu și ca mare întemeietor al Testamentului celui veșnic, o

dată cu supunerea Sa la rânduiala tăierii împrejur, Domnul astăzi pune capăt,
deci, Legii vechi și face început rânduielilor Testamentului celui nou, scris pe
tablele inimii oamenilor.
Drept aceea, noi creștinii nu mai suntem ținuți la tăierea împrejur cea trupească,
dar suntem ținuți să ne supunem și să împlinim rânduielile unei adevărate tăieri-
împrejur duhovniceșţi. Suntem datori, îndeosebi, ca Noul Legământ, întemeiat
de Domnul Iisus să săvârșească în noi o deplină supunere făță de Dumnezeu, a
trupului nostru și a poftelor lui, o deplină dăruire, o deplină pătrundere cu puteri
sfinte a acestui trup și a cerințelor lui, lucrare atât de însemnată în lupta noastră
duhovnicească, pentru că nu este vorba de o tăiere împrejur numai a trupului, ci
este vorba de o tăiere împrejur a inimii noastre, adică o tăiere împrejur care
atinge toate gândurile, toate voile, toate simțirile noastre cele mai tainice, înde-
părtând tot ce nu poate merge împreună cu o adevărată căutare a lui Dumnezeu.
Și această tăiere împrejur a inimii nu-i cu puţință fără o adâncă sforțare.
Sărbătoarea Tăierii împrejur este însă și sărbătoarea numelui lui Iisus. Că
tăindu-se împrejur, Domnul a fost numit cu numele Iisus, cum spusese îngerul,
mai înainte de a se fi zămislit El în pântecele Fecioarei.
Și praznicul acesta ne aduce aminte ce loc de seamă trebuie să aibă chemarea

acestui nume în viața noastră duhovnicească și cât de mare putere are acest sfânt
nume: "Că Dumnezeu L-a prea înălțat și I-a dat lui nume, care este mai presus
de orice nume, ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al acelor cereșţi
și al celor pământeșţi și al celor de sub pământ și orice limbă să mărturisească,
că Domnul este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Filip. 2,9-11)"
"Și, acum, Doamne, întinde mâna Ta, ca să se facă tămăduiri, minuni și semne
prin numele lui Iisus, robul Tău cel sfânt "(Fapte 4,29-30)".
Aceasta am luat-o de la Sfințîi Părinți și o prăznuim o dată cu începutul cununii

anului. Și facem sărbătoare și zi domnească, pentru toate câte Domnul S-a
smerit și le-a primit pentru noi.
Și dacă s-au întors părințîi Săi acasă, Iisus a viețuit după firea omenească,
crescând cu vârsta, cu înțelepciunea, și cu darul, spre mântuirea noastră.
Dumnezeului nostru, slavă! Amin.
Întru aceastã zi, pomenirea celui între Sfinţi, Pãrintelui nostru Vasilie cel
mare, arhiepiscopul Cezareii Capadochiei.
Acest între Sfinți, Părintele nostru Vasilie cel mare a trăit între anii 330-379, în
vremea Sfântului și marelui împărat Constantin și, până în zilele împăratului
Valens, cel căzut în rătăcirea lui Arie. S-a născut în Cezareea Capadochiei, din
părinți dreptcredincioși și înstăriți, Emilia și Vasilie, tatăl său fiind un luminat
dascăl în cetate.
Iubitor de învățătură și înzestrat pentru carte, Sfântul Vasilie și-a îmbogățit

mintea cercetând, rând pe rând, școlile din orașul său Cezareea, apoi din Bizanț,
mergând până și la Atena, cea mai înaltă școală din timpul său, unde a întâlnit
pe Sfântul Grigorie de Nazians, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie.
A fost înălțat la scaunul de arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele

pentru Biserică, când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să aibă de partea
lor pe însuși împăratul Valens. Sfântul Vasilie a dus o luptă aprigă, cu scrisul și
cuvântul, luminând creștinătatea și apărând dogma Sfintei Treimi. Și-a atras
mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apărarea
acestei dogme de căpetenie a creștinătățîi.
Sfântul Vasilie a îndreptat și unele lipsuri ale monahismului din timpul său,
chemându-i pe moanahi să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii
personale, ci și în folosul aproapelui.
Este cel dintâi ierarh care a întemeiat, pe lângă Biserică, azile și spitale, în
ajutorul celor săraci și neputincioși, îndemnând pe cei înstăriţi să folosească
avuțiile lor, ajutând pe cei nevoiași și lipsiți.
S-a mutat către Domnul la vârsta de 50 de ani, în ziua de 1 ianuarie, plâns de

credincioși și de necredincioși, care-l iubeau și-l cinsteau pentru bunătatea și
înțelepciunea lui.
Cei zece ani ca arhiepiscop în Cezareea Capadochiei i-au fost de ajuns, pentru
ca el să intre în istorie cu numele de Sfântul Vasile cel mare.
Pentru rugăciunile lui, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Întru aceastã zi, minunea Sfântului Vasilie, pe care a fãcut-o în Niceea.
Odinioară, de nelegiuitul împărat Valens (364-378), în cetatea Niceea, s-au

apropiat căpeteniile ereziei ariene cerând ca, din soborniceasca biserică cea din
cetatea aceea, să gonească poporul dreptcredincios, iar Sfântul locaș să-l dea
adunării lor celei arieneşti. Și a făcut așa împăratul cel rău, el însuși fiind eretic:
a luat, adică, biserica de la cei dreptcredincioși, cu sila, și a dat-o arienilor, apoi
s-a dus la Constantinopol.
Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulțimea dreptcredincioșilor, a sosit

acolo marele Vasilie, apărătorul cel de obște al Bisericilor, la care toată mul-
țimea celor dreptcredincioși venind, cu strigare și cu tânguire, i-a spus
strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat.
Iar sfântul, mângâindu-i pe ei cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la

Constantinopol și, stând înaintea lui, i-a zis: "Cinstea împăratului stă în judecata
să". Iar înțelepciunea zice: "Dreptatea împăratului la judecată se vede". Deci
pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioși
din Sfânta Biserică și dând-o răucredincioşilor?
Zis-a lui împăratul: "Tot la învinuiri te întorci, Vasilie? Nu ți se cuvine ție să fii
așa."
Răspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Și înfruntându-se ei

și împotrivindu-se sta acolo de făță mai marele bucătarilor împărăteșţi, numit
Demostene acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe
sfântul.
Iar sfântul a zis: "Vedem aici și pe necărturarul Demostene." Iar stolnicul,

rușinându-se, iarăși a grăit ceva împotrivă.
Sfântul i-a zis: "Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele
Biserici." Și a tăcut Demostene rușinat.
Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se și, pe de altă parte, rușinându-se, a zis

lui Vasilie: "Să mergi tu între dânșîi să faci dreptate, dar așa să judeci, ca să nu
judeci cu părtinire poporului de-o credință cu tine."
Iar sfântul a răspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi și pe mine la surghiun
să mă trimiți și pe cei de o credință cu mine să-i izgoneșţi și Biserica să o dai
arienilor." Și, luând sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea.
Și chemând pe arieni, le-a zis lor: "Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac
judecată între voi și între dreptcredincioși pentru biserica pe care ați luat-o cu
sila."
Iar ei au răspuns lui: "Deci judecă, dar după judecata împăratului."
Iar sfântul a zis: "Să mergeți, și voi arienii și voi dreptcredincioșilor, și să

închideți biserica și, încuindu-o, să o pecetluiți cu pecețile, voi cu ale voastre și
aceștia cu ale lor, și să puneți de amândouă părțile păzitori. Și mergând mai întâi
voi, arienii, să vă rugați trei zile și trei nopți și, după aceasta, să vă apropiați de
biserică. Și de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, ușile bisericii,
apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte și vom
merge cu litie, cântând, la biserică și de se vor deschide nouă, să o avem pe ea
în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, apoi, iarăși, a voastră să fie
biserica."
Și plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâh-

neau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a
făcut judecata. Și, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părțile,
Sfânta Biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită și întărită.
Și rugându-se arienii trei zile și trei nopți și de Biserică apropiindu-se, nu s-a

făcut nici un semn. Și se rugau de dimineață până la al șaselea ceas, strigând:
"Doamne miluiește" și nu s-au deschis ușile Bisericii și s-au dus fără dar și
rușinați.
Atunci, marele Vasilie, adunând pe toți dreptcredincioșîi, cu femeile cu copiii,
au ieșit din cetate la biserica Sfântului mucenic Diomid, făcând, acolo prive-
ghere de toată noaptea, apoi au mers dimineață cu toțîi la cea sobornicească
biserică pecetluită, cântând: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de
moarte, miluiește-ne pe noi." Apoi , stând înaintea ușîi bisericii a zis către
popor: "Ridicați mâinile voastre și strigați cu dinadinsul "Doamne miluiește."
Și aceasta făcându-se, a poruncit sfântul ca să facă tăcere și, apropiindu-se de

ușă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori și a zis: "Bine este cuvântat
Dumnezeul creștinilor, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor." Și,
glăsuind tot poporul "Amin!", îndată s-a făcut cutremur și au început a se
sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile s-au dezlegat pecețile și s-a deschis ușa,
ca de un vânt și furtună mare, și s-a lovit ușa de zid.
Iar dumnezeiescul Vasilie a început a cânta: "Ridicăți porțile voastre, ridicați-vă

porțile cele veșnice și va intra Împăratul Slavei."
Și, intrând Vasilie în biserică, cu toată mulțimea drepcredincioşilor, și,

săvârșind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie.
Iar mulțimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de
credința lor cea rea și la cei dreptcredincioși s-au adăugat.
Și, aflând și împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a lui Vasilie, și de

minunea aceea prea slăvită, s-a mirat foarte și a defăimat urâciunea relei
credințe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credința cea dreaptă
și a pierit rău după aceea. Că, biruit și rănit fiind el la război, în părțile Traciei, a
fugit și s-a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând șura cu
foc, au aprins-o și, acolo, împăratul arzând, și-a dat sfârșiţul.
Și a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasilie, dar în

același an, întru care sfântul s-a mutat către Domnul.
Altã minune a Sfântului Vasilie, despre femeia cea păcătoasă.
În zilele cuviosului părintelui nostru Vasilie, era în Cezareea o văduvă de neam

bun și foarte bogată, care petrecând în desfătări și întru plăcerea trupului, se
robise păcatului și se tăvălea în necurăția desfrâului mulți ani.
Iar Dumnezeu, care caută îndreptarea tuturor, s-a atins de inima ei cu darul său
și și-a venit femeia întru sine. Și fiind ea în singurătate, cugetă la mulțimea cea
nemăsurată a păcatelor sale și a început a se tângui, zicând: "Vai mie, păcătoasa
și desfrânata, cum voi răspunde Dreptului Judecător pentru atâtea păcate ce s-au
făcut de mine, casă trupului mi-am stricat, sufletul mi-am spurcat; vai mie, celei
mai păcătoase decât toți, căci cui m-am asemănat cu păcatele? Desfrânatei, sau
vameșului? Că nimeni nu a greșit așa ca mine. Mai ales că, după Botez, atâtea
răutăți am făcut, de unde voi lua îndrăzneală să cred că mă va primi Dumnezeu,
pocăindu-mă?"
Așa tânguindu-se, și-a adus aminte de toate cele ce de la tinerețe până la

bătrânețe le-a făcut și, șezând, le-a scris pe hârtie. Și mai pe urmă decât toate a
scris alt oarecare păcat mai greu, și cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi,
înștiințându-se de vremea când Sfântul Vasilie, mergea la biserică, a alergat la
dânsul și, aruncându-se înaintea picioarelor lui cu hârtia, strigă zicând:
"Miluiește-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine ceea ce am greșit mai mult
decât toți."
Iar sfântul, stând, a întrebat-o pe ea ce voiește de la dânsul?
Iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită în mâinile sale, i-a zis: "Iată Stăpâne, toate
păcatele și fărădelegile mele le-am scris în hârtia aceasta și le-am pecetluit. Iar
tu, plăcutule al lui Dumnezeu, să nu le câteșţi pe ele, nici să dezlegi pecetea. Ci,
numai cu rugăciunea ta, să le dezlegi pe ele, că eu cred că Cel ce mi-a dat mie
gândul acesta, te va auzi când te vei ruga pentru mine."
Iar Vasilie, luând hârtia, a căutat la cer și a zis: "Doamne, al Tău unuia este
lucrul acesta, că de vreme ce păcatele a toată lumea Tu le-ai ridicat, cu cât mai
vârtos poți să curățeșţi păcatele unui singur suflet, pentru că toate păcatele
noastre nenumărate sunt la Tine, iar milostivirea Ta este nemăsurată și
neurmată."
Aceasta zicând a intrat în biserică ținând hârtia, și aruncându-se pe sine înaintea

Jertfelnicului, a petrecut toată noaptea, rugându-se pentru femeia aceea. Iar a
doua zi, săvârșind dumnezeiasca slujbă, a chemat femeia și i-a dat ei hârtia
pecetluită, precum a și fost, zicând către dânsa: "Ai auzit femeie că nimeni nu
poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu."
Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite părinte, și, pentru aceasta, ți-am făcut rugăciune
ca să aflu îndurările Lui." Aceasta zicând femeia, și-a dezlegat hârtia și, și-a
aflat toate păcatele sale șterse, afară numai de acel greu păcat scris pe urmă
care, era neșters, și văzând aceasta, femeia s-a înspăimântat, și bătându-și
pieptul său, a căzut la picioarele sfântului strigând: "Miluiește-mă robule al lui
Dumnezeu Celui de sus, și, precum pentru toate fărădelegile mele te-ai îndurat
și ai rugat pe Dumnezeu, așa și pentru aceasta te roagă, ca să fiu cu totul
curată."
Iar arhiepiscopul, milă fiindu-i de ea, a lăcrimat și a zis: "Scoală-te, femeie, că și
eu om păcătos sunt și-mi trebuie și mie milostivire și iertare. Iar Cel ce a curățit
păcatele tale, pe care le-a voit, puternic este ca și păcatul tău cel neșters să-l
curățească, de te vei feri de acum pe tine de păcat și de vei începe a umbla pe
calea Domnului; apoi nu numai iertată vei fi, ci și slavei cerești te vei împărtăși.
Însă, te sfătuiesc să mergi în pustie și vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem;
aceluia să-i dai hârtia aceea și-l roagă pe el, ca să mijlocească spre tine milo-
stivirea Iubitorului de oameni. Dumnezeu."
Iar femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie și multă cale umblând, a
aflat chilia fericitului Efrem și, bătând, a zis: "Miluiește-mă pe mine, păcătoasa,
cuvioase Părinte."
Iar Efrem, știind cu Duhul pricina venirii ei, i-a răspuns ei: "Du-te de la mine
femeie, că om păcătos sunt, trebuindu-mi și mie ajutor de la alțîi."
Iar ea i-a dat hârtia, zicându-i: "Arhiepiscopul Vasilie m-a trimis la tine, ca,
rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curățești păcatul meu, cel scris în hârtia
aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curățit, iar tu, pentru un păcat, să nu
te lenevești a te ruga, că la tine sunt trimisă."
Iar cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiică, ci cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu
pentru păcatele tale cele multe, cu cât mai vârtos pentru unul va putea a-L ruga.
Deci, du-te dar, du-te și nu sta, ca să-l afli pe el între cei vii, mai înainte de a nu
se duce către Domnul."
Iar ea închinându-se lui, s-a întors la Cezareea. Și, intrând în cetate, a sosit la
îngroparea Sfântului Vasilie, pentru că murise, și acum duceau sfântul lui trup la
mormânt. Și întâmpinându-l femeia a început a striga cu multă tânguire către
sfântul, ca și către cineva viu, zicând: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie,
ticăloasa, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca să ieși în liniște din trup. Dar
iată m-am întors fără folos, atâta osteneală, în pustie, în zadar suferind. Să vadă
Dumnezeu și să judece, că, deși puteai tu însuți să-mi dai ajutor, la altul m-ai
trimis."
Acestea strigând, a aruncat hârtia deasupra năsăliei sfântului, spunând la tot

poporul de osteneala sa.
Iar unul din clerici, vrând să vadă, ce-i scris în hârtie, a luat-o și desfăcând-o, n-
a aflat într-însa nici o scrisoare, ci toată hârtia era curată, și a zis femeii: "Nimic
nu este aici scris. Nu te mai osteni, dar, fiindcă nu șţii ce a făcut iubirea de
oameni a lui Dumnezeu pentru tine."
Și tot poporul, văzând minunea aceasta, a proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o
putere ca aceasta, robilor săi, și după mutarea lor.
Altã minune despre pãgânul ce a fost botezat de Sfântul Vasilie.
Un păgân, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era atât de iscusit doctor, încât pe
omul ce avea să moară îl cunoştea după faţă, mai înainte cu trei sau patru zile,
şi-i spunea lui ceasul sfârşitului său. Iar de Dumnezeu purtătorul Părintele
nostru Vasilie, văzând cu Duhul întoarcerea lui Iosif la Hristos, ce avea să fie, îl
iubea pe el foarte şi adeseori, la sfătuirea sa, chemându-l, îl învăţa să se lase de
păgâneasca lege şi să primească Sfântul Botez.
Iar Iosif se lepăda, zicând: "Întru care credinţă m-am născut, întru aceea vreau
să mor."
Iar sfântul i-a zis lui: "Să mă crezi pe mine, că nici eu nici tu nu vom muri, până
ce tu nu te vei naşte din apă şi din Duh, că, fără acest dar, nu-ţi este cu putinţă,
ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Au doar şi părinţii tăi nu s-au botezat în
nor şi în mare? Şi n-au băut ei din piatra care era o inainte închipuire a lui
Hristos, piatra cea duhovnicească, care din Fecioară, pentru mântuirea noastră,
S-a născut, pe care părinţii tăi L-au răstignit şi, la ceruri suindu-Se, şade de-a
dreapta Tatălui şi de acolo va veni iarăşi să judece viii şi morţii?"
Încă multe şi alte folositoare cuvinte îi spunea lui sfântul, dar păgânul rămânea
în necredinţa sa.
Iar, când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit sfântul şi
a chemat pe doctorul cel păgân, ca şi cum ajutor doctoricesc trebuindu-i de la
dânsul, şi i-a zis lui: "Ce părere ai, Iosif, despre cursul vieţii mele?"
Iar el, privindu-l cu luare aminte, a zis către cei de aproape şi sfântului: "Gătiţi
toate cele de îngropare, că va muri îndată."
Iar Vasilie i-a zis: "Nu ştii ce grăieşti."
Zis-a doctorul: "Să mă crezi stăpâne, că încă soarele astăzi nu va apune, iar tu
vei muri."
Iar Vasilie i-a zis lui: "De voi trăi până dimineaţa la ceasul al şaselea, atunci ce
vei face?"
Răspuns-a Iosif: "Să mor!"

Iar Sfântul i-a zis: "Cu adevărat să mori păcatului, ca să viezi întru Dumnezeu."
Zis-a lui doctorul: "Ştiu ce grăieşti, stăpâne, iată mă jur ţie că, de vei fi viu până
mâine, voi face voia ta."
Şi s-a rugat dumnezeiescul părinte Vasilie lui Dumnezeu, ca să-i prelungească

viaţa până a doua zi, pentru mântuirea păgânului şi i s-a îndeplinit rugăciunea.
Iar a doua zi, a trimis ca să-l cheme, şi doctorul nu credea, pe sluga care-l
chema, că Vasilie este încă viu şi s-a mirat mult de aceasta.
Şi căzând la picioarele sfântului, cu inima curată, a zis: "Mare este Dumnezeul

creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El"; deci mă lepăd de legea cea
lepădată de Dumnezeu şi mărturisesc Legea creştinească cea adevărată; deci
porunceşte, Sfinte Părinte, fără zăbavă, ca să primesc Sfântul Botez eu şi toată
casa mea."
Iar Sfântul Vasilie i-a grăit lui: "Eu însumi te voi boteza cu mâinile mele."
Şi apropiindu-se doctorul, a văzut mâna sfântului cea dreaptă şi a zis: "Prea

slăbite sunt puterile tale, stăpâne şi, drept aceea, nu vei putea să mă botezi
singur."
Răspuns-a Vasilie: "Avem pe Ziditorul, Cel ce ne întăreşte pe noi." Şi,

sculându-se, a intrat în biserică şi, înaintea tuturor, a botezat pe păgân şi pe toţi
ai casei lui şi l-a numit pe el Ioan şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine,
singur slujind întru acea zi şi învăţând pe cel nou botezat pentru veşnica viaţă şi,
rostind către cuvântătoarele sale oi cuvinte de învăţătură.
Şi, aşa, a trăit până la ceasul al noulea. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare
şi iertăciune tuturor, mulţumire a înălţat lui Dumnezeu pentru toate cele negrăite
ale Lui daruri şi, încă mulţumirea fiind în gura lui, şi-a dat sufletul său în
mâinile lui Dumnezeu şi s-a adaos arhiereul către Arhierei şi marele tunet al
Cuvântului către propovăduitori, în ziua dintâi a lui ianuarie intru al
cincisprezecelea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi întru al
patrulea an al împărăţiei lui Graţian, care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.
Sfântul, marele Vasilie, a păstorit Biserica lui Dumnezeu opt ani şase luni şi
şaptesprezece zile. Şi a vieţuit de la naşterea sa cincizeci de ani.
Iar păgânul cel nou botezat, văzând ca sfântul a murit, a căzut la picioarele lui
şi, cu lacrimi, a zis: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu Vasilie, şi acum n-ai
fi murit, dacă tu însuţi n-ai fi voit."
Şi adunându-se mulţime de arhierei, au cântat psalmii cei de deasupra gropii şi
au îngropat cinstitele moaşte ale sfântului, plăcut al lui Dumnezeu Vasilie, în
Biserica Sfântului mucenic Evpsihie.
Iar Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, atunci episcop al cetăţii Sozi-

ma, fiind înştiinţat de aceasta, a scris cunoscutul cuvânt de îngropare. Şi venind
l-a citit pe el deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe unul
Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slavă în veci! Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida - 1 ianuarie
Întru această zi prăznuim Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi

Mântuitorului nostru lisus Hristos
La opt zile după naşterea Sa, Copilul Dumnezeiesc a fost dus la Templu şi tăiat
împrejur după Legea care era în Israil din timpul părintelui Avraam.
Aceasta a fost ziua în care Copilului i S-a dat numele Iisus, descoperit de
Arhanghelul Gavriil Preasfintei Fecioare Maria.
Tăierea împrejur din Vechiul Testament este prototipul Sfântului Botez adus de
Mântuitorul în Noul Testament. Tăierea împrejur a Domnului nostru arată că El
a luat asupra Sa adevărat trup omenesc, iar nu părelnic trup omenesc, aşa cum
mincinos au învăţat mai târziu despre El ereticii.
Mântuitorul nostru Hristos a mai primit tăierea împrejur şi pentru aceea că a voit
să împlinească toată Legea pe care însuşi o dăduse prin prorocii şi drepţii
Vechiului Testament, împlinind Legea scrisă, El a şi înlăturat-o cu Botezul din
Sfânta Sa Biserică, aşa cum a propovăduit Sfântul Apostol Pavel: „Că în Hristos
Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea
nouă" (Galateni, 6: 15).
(Sărbătoare fără inainteprăznuire în calendarul liturgic al Bisericii.)
Tot întru această zi, pomenirea Sfântul Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareii Capadociei
Sfântul Vasile s-a născut în timpul domniei împăratului Constantin cel mare.
Încă nebotezat fiind, Sfântul Vasile a stat cincisprezece ani la Atena unde a
studiat filosofia, retorica, astronomia, şi toate ştiinţele acelui timp.
Colegi de studii i-au fost Sfântul Grigorie Teologul şi Iulian, împăratul apostat
de mai târziu.
La anii maturităţii a primit Sfântul Botez în apele Iordanului împreună cu

[celebrul] Eubul, fostul său profesor.
A fost episcop al Cezareei Capadociei timp de aproape zece ani, şi şi-a încheiat
viaţa pământească la vârsta de cincizeci de ani.
A fost apărător mare al Ortodoxiei, luminător al curăţiei morale, zelot al trării

religioase, culme a gândirii teologice, ziditor şi stâlp al Bisericii lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile şi-a meritat pe deplin titlul de „mare", în cântările sale, Biserica îl
numeşte „dumnezeiasca albină a Bisericii lui Hristos care adună sufletele
credincioşilor cu dulceaţa cinstirii de Dumnezeu, iar cu acul dumnezeiescului
dor, ca şi cu o armă, răneşte hulele ereticilor."
Se păstrează numeroase scrieri ale acestui Sfânt Părinte al Bisericii, scrieri

teologice, apologetice, ascetice, canonice precum şi Sfânta Liturghie care îi
poartă numele.
Această Sfântă Liturghie a Sfântului Vasile cel mare se slujeşte de zece ori pe
an: la Întâi ianuarie, ziua Sfântului; în ajunul Naşterii Domnului; în ajunul
Botezului Domnului; în toate Duminicile Sfântului şi marelui Post, cu excepţia
Duminicii Floriilor; în Sfânta şi marea zi Joi şi în Sfânta şi marea zi Sâmbătă [a
Săptămânii Patimilor].
Sfântul Vasile cel mare a adormit cu pace în ziua de l ianuarie a anului 379 după
Hristos, strămutându-se în Împărăţia Cerurilor.
Imn de laudă la Tăierea împrejur a Domnului Dumnezeului şi

Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi la Sărbătoarea Sfântului Vasile cel
mare
O, Tu Cel care Legea o ai dat lumii şi oamenilor

Tu, de Lege Dătătorule, ca unul supus Legii Te-ai făcut.
însuţi de bună voie supunându-Te legii,
Pe mulţi legea ascultării cu putere i-ai învăţat.
De aceea în a opta zi trupeasca Tăiere împrejur o ai primit;
împlinind Legea, o Lege Nouă lumii ai dat,
Căci tăierea împrejur duhovnicească pe cea trupească o a înlăturat.
Astfel noi credincioşii patimile sufletului tăindu-le

cu un cuget curat la Tine privim;
Ca duhovniceşte voia trupului să o tăiem
A Ta voie, O Mântuitorule, dorim să împlinim.
De la a Ta Tăiere împrejur Sfinţii mântuirea s-au învăţat,

Şi ale lor vieţi pildă cu literă de foc scrisă nouă ne-au lăsat.
Sfântul Vasile cel mare, raza soarelui celui dumnezeiesc,

învăţătura tăierii împrejur a inimii, poporului creştinesc moştenire o a lăsat.
Sfântului Vasile cel Mare fie laudă în veci,

celui care, rob al Tău fiind,
Mare s-a numit şi a rămas
căci de la a Ta Tăiere împrejur
smerita ascultare a învăţat.
Cugetare - De ce trebuie să ascultăm de Biserică iar nu de cei care cugetă

împotriva Bisericii, chiar atunci când lumea îi numeşte mari?
Răspuns: Pentru că Biserica a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi

pentru că Biserica este călăuzită de suflarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Pentru că Biserica este tărâmul Sfinţilor, dumbravă ingrjită de pomi fructiferi,

cultivaţi cu cea mai înaltă ştiinţă. Cel care se ridică împotriva Sfinţilor nu este
sfânt şi atunci de ce 1-am asculta?
„Biserica este loc îngrădit," spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Dacă te afli
înăuntru, lupul nu cade asupra ta; iar dacă te afli în afară de ea, fiarele sălbatice
te sfâşie. Nu te depărta de Biserica lui Dumnezeu, căci nimic nu este mai tare ca
Ea. Ea este nădejdea ta, mântuirea ta, mai înaltă decât cerurile, mai tare ca
stânca, mai încăpătoare decât lumea. Sfânta Biserică a lui Hristos niciodată nu
se învecheşte, ci se reînnoieşte în veci".
Luare aminte
Luând aminte la Tăierea împrejur a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,

 să cugetăm pururea la Slava Sa din Împărăţia Cerurilor, unde Heruvimii
îi slujesc Lui cu frică şi cu cutremur;
 Smerirea Lui pină la Tăierea împrejur, cea menită doar păcătoşilor;
 Inima noastră, dacă am tăiat-o împrejur de toate gândurile păcătoase,
de toate relele obiceiuri şi de toată patima.
Predică despre cum trebuie să ne depărtăm de rău şi să facem binele
Fereşte-te de rău şi fă bine (Psalmul 33 : 13)
Aceste cuvinte arată efortul pe care trebuie să-1 facem aici pe pământ şi în
pământ, adică pe acest pământ material şi în acest trup fizic.
Şi care efort trebuie să-1 facem? Mai întâi, să ocolim răul şi al doilea, să facem
binele.
Dar care este răul ce trebuie ocolit, şi care binele ce trebuie făcut, conştiinţa
noastră nu ne poate spune complet şi exact deoarece este întunecată de păcat;
învăţătura lui Hristos în schimb ne spune limpede, complet şi exact ce este bine
şi ce este rău.
Fraţilor, ce ne cere nouă Domnul nostru? El ne cere ca sufletele noastre să fie

îndreptate pururea spre bine tot aşa cum sfintele altare stau pururea spre răsărit.
Ne cere să lepădăm răul înapoia noastră, să-1 dăm pradă uitării, în umbra şi
întunericul trecutului; astfel încât în fiecare an şi în fiecare zi să putem să ne
întindem mereu cu sufletul şi cu trupul numai spre bine, să dorim numai binele,
să vorbim doar despre bine, să facem doar binele.
Stăpânul vrea doar ziditori, şi nicidecum dărâmători. Căci oricine zideşte binele,
prin chiar aceasta distruge răul. Iar cel ce nu-1 distruge asfel repede uită cum se
face binele şi se preface într-un rău făcător.
Apostolul neamurilor ne porunceşte: „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine" (Rom.

12:9).
Urâţi răul dar nu pe omul care comite răul, căci acesta este bolnav. Dacă poţi,
vindecă bolnavul, nu-1 omorî cu ura ta. Lipeşte-te de bine şi numai de bine, căci
binele este de la Dumnezeu, iar Dumnezeu este comoară a tot binele.
O, Bunule şi Atotbunule Doamne, învaţă-ne pe noi să ne întoarcem de la rău

şi să facem binele pentru dragostea Slavei Tale şi a mântuirii noasre, căci Ţie
se cuvine slava şi mulţumirea în veci. Amin.
Arhimandritul Cleopa Ilie - Predică la Tăierea Domnului împrejur
Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele de Iisus,
cum a fost numit de înger.... (Luca 2, 21)
Iubiţi credincioşi, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare prăznuieşte astăzi

tăierea după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pe marele Ierarh Vasile.
În cuvântul ce urmează vom vorbi mai mult despre acest praznic al Tăierii
împrejur şi mai puţin despre viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel mare.
Cu 2406 ani mai înainte de venirea lui Hristos în trup, a trăit în pământul
Caldeei, cetatea Ur, un patriarh prea fericit, ales de Dumnezeu, anume Avraam,
din a cărui seminţie, după credinţă, ne tragem toate popoarele pământului. Căci
zice Sfânta Scriptură: Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i-a socotit aceasta ca
dreptate (Facere 15, 6).
Deci, toţi cei care cred în Dumnezeu se numesc fiii lui Avraam după credinţă,
nu după trup, cum este poporul evreu. El este strămoşul evreilor şi "părinte al
multor neamuri". Dumnezeu a dat poruncă acestui patriarh, ca toţi copiii ce se
vor naşte de parte bărbătească să fie tăiaţi împrejur, ca semn de legătură
veşnică între seminţia lui şi Dumnezeu, Ziditorul său.
Marele apostol Pavel spune că "toate cele mai înainte de lege şi cele din Legea
Veche au fost umbre celor viitoare" (Coloseni 2, 17). Avraam trăieşte înainte
de Legea Veche cu 430 de ani. Deci toate câte s-au întâmplat pe vremea
patriarhilor, mai înainte de a se da Legea şi în tot cursul Legii Vechi, au fost
umbră şi închipuire a celor ce erau să fie la împlinirea vremii, şi toate aveau să
se desăvârşească în Legea harului, prin venirea în lume a lui Dumnezeu-
Cuvântul.
Aşadar, precum toate cele vechi au închipuit pe cele desăvârşite din Legea
Harului, tot aşa şi tăierea împrejur era un legământ între Dumnezeu şi
Avraam, care închipuia Botezul din Legea Harului sau uşa tainelor
creştineşti. De aceea botezul se face după opt zile de la naşterea pruncului,
aşa cum în Legea Veche pruncii se tăiau împrejur la opt zile de la naştere,
când li se dădea şi numele. Însă tăierea împrejur nu era un lucru îndeajuns
spre mântuire, ci doar o închipuire şi o umbră a Evangheliei. Aţi auzit că în
apostolul de azi s-a spus că ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână
(Coloseni 2, 11), adică cu tăierea poftelor trupului care sunt căile păcatului. Câţi
în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am îngropat prin Botez şi am
primit această tăiere împrejur duhovnicească, ce se lucrează cu Duhul Sfânt fără
mână omenească.
Dar pentru care pricină Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a primit
tăierea împrejur cea trupească a Legii Vechi? Sfinţii Părinţi spun că pentru
şase pricini a primit Hristos tăierea împrejur a trupului Său. Aceste şase
pricini au fost binecuvântate pentru a se întări Legea Darului, întrucât Însuşi
Dumnezeu, Care nu avea păcate, a binevoit să primească cele ale legii. Iată cele
şase pricini:
– Cea dintâi a fost ca să arate Hristos la toată lumea că S-a întrupat pe

pământ şi că într-adevăr a avut trup omenesc, nu cum ziceau unii din
eretici, că S-a născut cu trup închipuit, iar nu real. Căci dacă avea trup
spiritual, atunci cum putea să Se taie împrejur şi să curgă sânge din El?
Deci, Hristos S-a tăiat împrejur, ca să ne încredinţeze că a venit cu trup:
Şi Cuvântul trup S-a făcut - cum spune evanghelistul - şi S-a sălăşluit
între noi (Ioan 1, 14).
– A doua pricină a fost ca să plinească Legea Veche dată de Dumnezeu
lui Avraam, ca să nu creadă cineva că a venit în lume să strice Legea.
Mântuitorul a împlinit Legea, primind până şi tăierea împrejur, dar
fariseii şi cărturarii zavistnici, invidioşi şi răi, spuneau că a venit să strice
Legea. Atunci Hristos le-a spus: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17). N-a
venit să strice Legea, ci s-o plinească, adică s-o facă cu totul desăvârşită,
prea sfântă şi prea bună.
– A treia pricină a fost ca să ne elibereze pe noi de robia Legii şi de tăierea
împrejur cea după trup. A venit însuşi Cel fără de păcate şi a primit
tăierea împrejur, ca pe noi, fiii Săi după har, să ne elibereze, adică să ne
aducă altă tăiere împrejur mult mai sfântă şi mai curată decât Legea
Veche.
– A patra pricină a fost ca Hristos să meargă înainte, ca un conducător
sau înaintemergător în toată fapta bună şi să înveţe pe fiii Săi după har
şi pe tot neamul creştinesc, ca din fragedă copilărie să fie gata de jertfă,
să sufere toate şi să plinească toate poruncile Legii, iar nu să le strice.
Să plinească cele ale Legii, cum i-a spus lui Ioan la Iordan: Lasă, acum,
că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Care
dreptate? Nu cea din Legea Darului, ci cea din legea umbrei, toate ale
Legii Vechi.
– A cincea pricină a tăierii Domnului împrejur a fost ca să se arate mila,
îndurarea şi dragostea Sa cea nemărginită, ca şi bunătatea Sa pentru
noi. El fiind un prunc nevinovat, prea sfânt şi prea curat, de la cea mai
mică vârstă - că era numai de opt zile -, a început a-Şi vărsa sângele
pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Ce nevoie avea Hristos de tăiere
împrejur, dacă era Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, nu după har şi nici după
cauză, ci după voie şi după putere? Dar a vrut să arate dragostea Sa cea
nemărginită pentru oameni.
El pare a zice: "Îndată ce M-am îmbrăcat cu trup şi am primit a Mă naşte din

Fecioara Maria, vreau să vă arăt dragostea Mea cea nemărginită. De aceea
nu am pogorât numai cerul, ci M-am pogorât Eu Însumi şi am venit din
pântecele unei fecioare şi voiesc ca şi de aici înainte să vă arăt cu câtă
dragoste o să vă mântuiesc, căci vreau să-Mi vărs sângele cel prea sfânt şi
dumnezeiesc, pe care l-am luat din sângele Fecioarei celei Preacurate, pentru
voi şi pentru mântuirea voastră, ca să vă povăţuiesc şi pe voi prin dragostea
Mea. Căci mai înainte de a Mă iubi voi pe Mine, vreau să vă arăt câtă
dragoste am Eu faţă de voi, căci încă din pruncie am voit a-Mi vărsa sângele
Meu ca să primesc cele ale Legii pentru voi".
– A şasea pricină a fost pecetluirea şi sfârşitul botezului Legii Vechi a

tăierii împrejur. A pecetluit Prea bunul nostru Mântuitor şi a arătat
sfârşitul tăierii împrejur cea după trup a Legii, care a ţinut timp de 2406
ani, de la Avraam până la Hristos, şi în locul ei ne-a lăsat Botezul creştin
prin apă şi Duh.
Dumnezeu a circumscris botezul sângeros iudaic acum, prin cuvântul Său, şi l-a
înlocuit cu o altă tăiere împrejur. De acum înainte nu va mai fi tăiere împrejur
făcută de mână, ci altă tăiere împrejur mai înaltă, cum i-a spus lui Ieremia
despre sărbătoarea sâmbetei: "Voi face alt popor nou şi alt nume voi da şi altă
sărbătoare vor ţine" (Coloseni 2, 16). A pus Hristos Duminica în locul
sâmbetei şi a dat alt nume creştinilor, "Noul Israel", în locul celui vechi, căci aşa
se numesc creştinii. Iată pentru care pricină s-a oprit a se mai tăia cineva
împrejur după Hristos, căci trebuie să se nască o altă tăiere împrejur prin
credinţă, cum o numeşte Sfântul Maxim: "Tăierea împrejur cea în duh a
inimii".
De aceea marele apostol Pavel zice: În Hristos Iisus, nici tăierea împrejur, nici
netăierea împrejur poate ceva; ci făptura cea nouă. Dar care făptură nouă?
Când ne-am făcut noi făptură nouă? Prin dumnezeiescul Botez. El este tăierea
împrejur cea duhovnicească, nefăcută de mână de om, prin care ne-am făcut şi
făptură nouă prin Iisus Hristos. Deci, Botezul creştin este tăiere împrejur, dar
nu trupească, ci duhovnicească, preasfântă şi mântuitoare şi plină de toată
curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof duhovnicesc şi coroana teo-

logiei ortodoxe din secolul al VII-lea, ne arată că tăierea împrejur cea
duhovnicească este tăierea din rădăcină a simţurilor pătimaşe ale sufletului
raţional către toate cele ce se nasc şi pier.
Iubiţi credincioşi, toate câte le vedem în jurul nostru şi se află în timp şi spaţiu,
toate câte sunt supuse morţii şi prefacerii, toate se nasc şi iarăşi pier. Numai
Dumnezeu rămâne veşnic şi neschimbat. El este, după cum au zis Sfinţii
Părinţi: "Unitate în Treime şi Treime în Unitate". Fiinţa de Sineşi, existând
prin Sineşi, pururea nemişcată, dar care pe toate le mişcă. El este motorul cel
duhovnicesc al universului care mişcă toate zidirile Sale şi, prin prefacere, le
schimbă şi le înnoieşte. Deci tăierea împrejur cea duhovnicească şi adevărată
este tăierea şi lepădarea simţirilor pătimaşe, adică a mişcării sufletului către
toate cele ce se nasc şi pier. Şi care sunt acelea? Abuzul de mâncare şi
băutură, slava deşartă, mânia, bogăţia şi încă multe altele ca acestea. Toate se
nasc şi pier. Sufletul creştinului trebuie să le taie de la el pe toate acestea.
Această tăiere duhovnicească împrejur a minţii şi a inimii omului, taie de la el
păcatele ori de ce natură ar fi ele, fie din partea raţională, fie din partea
poftitoare a sufletului său, fie dinăuntru sau dinafară, de la zidire sau de la
trup, pe toate le taie şi nu are nici o aplecare către ele.Aceasta este adevărata
tăiere împrejur a inimii în duh, cum am spus mai sus, adică tăierea din rădăcină
a tuturor păcatelor şi simţirilor rele.
Dar în Sfânta Scriptură se vorbeşte de o îndoită tăiere împrejur. Când s-a

întâmplat a doua? Când Isus a lui Navi a intrat în pământul făgăduinţei, i-a
spus Dumnezeu să facă o nouă tăiere împrejur căci, cât au umblat evreii 42 de
ani prin pustiul Arabiei, au murit toţi cei ce au cârtit împotriva lui Moise că i-a
scos din Egipt şi toţi cei buni de război. Iar poporul născut pe cale în pustie,
după ieşirea din Egipt, nu era încă tăiat împrejur. Aşa arată Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţi. Pentru aceea Isus a lui Navi a primit poruncă de la Dumnezeu,
după ce a trecut Iordanul, mai înainte de a lua şi a dărâma Ierihonul: Fă cutiţe
tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel a doua oară (Iosua 5, 2).
Şi aceasta s-a chemat "tăierea tăierii împrejur" în pământul făgăduinţei.
În Legea harului, însă, alt înţeles are tăierea tăierii împrejur. A doua tăiere
împrejur în sens duhovnicesc înseamnă desăvârşirea creştină, care formează
a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este ceea ce se numeşte de Sfântul
Maxim Mărturisitorul, "seceriş al secerişului sufletului raţional" sau
"sâmbăta sâmbetelor", în teologia lui cea despre sâmbătă. (Filocalia II şi
III).
Dacă tăierea împrejur cea duhovnicească înseamnă lepădarea simţirilor

pătimaşe ale sufletului nostru către cele ce se nasc şi pier, apoi tăierea tăierii
împrejur este mult mai înaltă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că a doua treaptă a urcuşului

duhovnicesc "este desăvârşita lepădare şi tăiere a voilor trupului şi a
pornirilor sufleteşti, chiar şi a celor fireşti, către cele ce se nasc şi pier". În
această treaptă creştinul nu se leapădă numai de păcatul cel făcut prin lucrare, ci
şi de cel prin gând. Căci numai de gândim cele pătimaşe, este păcat la
Dumnezeu. Tăierea tăierii împrejur este desăvârşita lepădare a tuturor poftelor
pătimaşe şi a mişcărilor pătimaşe ale sufletului şi ale mişcărilor fireşti ale lui.
Sufletul şi trupul au mişcările lor fireşti de a mânca, de a bea, de a se odihni, de
a se mâhni şi a se bucura. Prin tăierea tăierii împrejur, care este cea mai înaltă
şi duhovnicească treaptă creştină, omul se opreşte, nu numai cu lucrul de la
aceste mişcări fireşti ale trupului, ci şi cu gândul, ca omul să iubească numai
şi numai pe Dumnezeu printr-o viaţă exemplară şi prin contemplarea
naturală în duh. Aceasta este treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, după toţi
dumnezeieştii Părinţi. Iar treapta a treia este "îndumnezeirea" după har şi
"teologia mistică", adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu, la care ajung
numai sfinţii.
Fraţilor, pentru că vorbim de lucruri aşa de mari, să ne ajute Mântuitorul să

tăiem de la noi poftele păcătoase: patimile, înclinarea noastră spre ură, spre
iubirea de argint, spre iubirea de plăceri, spre răzbunare, beţie, mânie sau orice
răutate. Când vom tăia din mintea şi inima noastră toate acestea şi vom lepăda
tot păcatul de la noi, încât nici cu gândul să nu greşim ceva înaintea lui
Dumnezeu, atunci suntem tăiaţi la inimă în duh cu tăierea cea nefăcută de
mână a lui Hristos Dumnezeul nostru. Atunci ne-am făcut o făptură nouă,
oameni noi şi creştini cu adevărat, nemaiavând nevoie de tăierea împrejur a
Legii Vechi, care se mărginea doar la atât, cum spune Sfântul Apostol Pavel:
"Să aibă nevoie să se laude de trupul nostru!"
Despre evrei zice Sfântul arhidiacon şi apostol Ştefan, mai înainte de moartea
sa: Voi, cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi
pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi...
(Fapte 7, 51). Aşa i-a mustrat Sfântul Apostol Ştefan pe farisei şi cărturari,
înainte de a-şi da duhul, că ei sunt netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi,
adică orbi şi surzi şi împietriţi şi nu văd răutatea şi zavistia care-i mănâncă şi-
i ucid, neprimind adevărul de la Iisus Hristos. Dacă hulim, zavistuim şi urâm
pe aproapele, dacă iubim răutatea, banii, desfrâul, beţia, lăcomia şi tot păcatul,
atunci nu suntem tăiaţi împrejur nici noi creştinii, adică nu avem tăierea
împrejur cea duhovnicească. Deşi ne-am lepădat de satana şi ne-am botezat în
numele Preasfintei Treimi, totuşi, prin păcat, suntem şi noi netăiaţi la inimă, la
urechi şi la ochi, căci suntem orbiţi de satana şi de momelile lui şi nu ne putem
mântui decât prin lacrimi şi pocăinţă.
Iubiţi credincioşi, odată cu praznicul Tăierii Domnului împrejur, mai prăznuim

astăzi Anul Nou, prima zi a unui nou an din viaţa noastră şi din viaţa lumii. S-a
sfârşit încă un an din viaţa noastră, cu bucuriile şi încercările lui. Astăzi, cu
ajutorul lui Dumnezeu, începem un nou an, plin de speranţe şi de promisiuni
pentru ziua de mâine.
În calitatea noastră de creştini şi de fii ai Bisericii lui Hristos, suntem datori

să ne rugăm din toată inima lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele cele cu voie
şi fără de voie săvârşite în anul care a trecut. Apoi să ne rugăm Domnului
nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să împace pe oameni cu Dumnezeu,
ca să reverse duhul păcii pe pământ, să împace inimile şi conştiinţele noastre;
să împace pe soţi unul cu altul, să împace pe părinţi cu copiii lor, pe creştini
cu fraţii şi vecinii lor, pe oameni între ei; să facă pace între toate popoarele
pământului.
Astăzi a venit Fiul lui Dumnezeu la noi ca prunc să ne mântuiască şi să ne lase

nouă pacea Sa cea dumnezeiască. Familia creştină este lovită de neînţelegeri
între soţi, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. La fel şi lumea întreagă este
greu lovită de secte, de necredinţă şi de tulburare. În toate bisericile din ţară se
fac astăzi, în prima zi a Anului Nou, rugăciuni speciale de mulţumire lui
Dumnezeu, că am ajuns cu sănătate la începutul acestui an şi rugăciuni de pace
şi luminare pentru toate popoarele pământului. Dar nu numai la biserică, ci şi
acasă sunteţi datori să vă rugaţi, iubiţi credincioşi, pentru ca Dumnezeul păcii să
scape lumea de războaie, de foamete, de cutremure, de primejdii, de boli
cumplite, de moarte înfricoşată şi de războiul cel dintre noi.
Tot astăzi, la 1 ianuarie, mai prăznuim pe marele Ierarh şi dascăl al Bisericii lui
Hristos, pe Sfântul Vasile cel mare. El s-a născut în Cezareea Capadociei, în
anul 330, dintr-o familie creştină foarte evlavioasă cu zece copii, dintre care
cinci au devenit sfinţi prin viaţa lor aleasă şi îi avem în calendar. De asemenea,
şi părinţii lui, Vasile şi Emilia, ca şi bunica lui Macrina sunt număraţi în rândul
sfinţilor. Iată, deci, din ce familie binecuvântată şi aleasă s-a născut Sfântul
Vasile cel mare.
După ce a învăţat multă carte la Atena, a primit botezul la Iordan, apoi s-a făcut
călugăr şi preot în patria sa, Cezareea Capadociei şi s-a dus la o mânăstire în
Pont. După câţiva ani de nevoinţă Sfântul Vasile cel mare a ajuns mitropolit al
Cezareei, pe care o păstoreşte timp de nouă ani, făcând multe minuni, apărând
dreapta credinţă ortodoxă împotriva numeroaselor erezii şi scriind mai multe
canoane şi cărţi de învăţătură. În anul 379, când avea vârsta de 49 de ani,
Sfântul Vasile cel mare şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Marelui Arhiereu
Iisus Hristos şi se pomeneşte în întreaga Biserică la 1 ianuarie.
Iată, deci, cât de mare şi importantă este sărbătoarea de astăzi. Să ne rugăm lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, ca să ne înnoiască viaţa prin mai multă
dragoste şi fapte bune, odată cu începerea unui an nou. Apoi să taie din
inimile noastre tot păcatul, să binecuvânteze lumea cu pace prin rugăciunile
Sfântului Vasile cel mare şi ale tuturor sfinţilor şi să mântuiască sufletele
noastre.
Amin.
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică despre Sfântul Vasile cel mare
Tot astăzi, Sfânta Biserică Sobornicească prăznuieşte pe cel mai mare ierarh al
Bisericii, pe stâlpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe marele Vasile,
cum aţi auzit poate azi, cântându-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai
ager la minte şi cel mai sfânt şi mai prevăzător cu mintea dintre ierarhi. Toate
soboarele ecumenice şi locale care s-au ţinut, în diferite vremi şi locuri, au ţinut
seama de autoritatea canoanelor lui.
Toţi l-au citit, mii de sfinţi şi de ierarhi au păzit hotarele puse de el. Pentru
ce? Sfântul Vasile a fost ochiul Bisericii şi a rămas ochiul Bisericii până la
sfârşitul veacurilor. Unde s-a născut? În Cezareea Capadochiei. Părinţii lui s-
au numit Vasile şi Emilia.
Tatăl său era din Pont, adică de lângă Marea Neagră, unde e Turcia de astăzi.
Era unul din zece fraţi. Unul a murit şi nouă au trăit. Dumnezeiescul Grigore de
Nazianz, Cuvântătorul de Dumnezeu, zice de familia lui că a binecuvântat-o
Dumnezeu cu marele Vasile, măcar că nici ceilalţi copii n-au rămas mult mai
jos decât dânsul. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor petreceau cu
sfinţenie, cu cucernicie, cu milostenie şi cu o bună aşezare a sufletului. Deci o
familie mare de sfinţi a fost familia Sfântului Vasile (vezi Viaţa Sfântului Vasile
cel Mare, 1 ianuarie).
Când s-a născut Sfântul Vasile, era atât de mic, atât de slab, încât era gata,
gata să moară. Iar maica lui, Emilia, femeie bună şi credincioasă şi sfântă, s-
a aruncat cu faţa la icoana Mântuitorului şi a zis: „Doamne, dăruieşte-mi
copilul acesta, că Ţi-l dau Ţie spre slujbă”. Şi plângând şi luându-l în braţe şi
rugându-se, îndată copilul s-a întremat şi datorită numai rugăciunilor din
adâncul inimii ale mamei sale a supravieţuit acest copil, care a fost la urmă
un atât de mare vas al alegerii şi stâlp al Bisericii lui Hristos.
Cum am zis, ei au fost patru băieţi şi cinci fete. Şi băieţii au fost aceştia:
Sfântul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare şi a fost şi el Ierarh, iar Sfântul
Vasile a fost după dânsul. După ei au fost Sfântul Naveratie, mare pustnic
făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru al Sevastiei. Deci, trei
Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinţi şi un mare pustnic. Iar dintre fete, cea
mai mare a fost Sfânta Macrina, mai mare şi decât Sfântul Grigore de Nyssa.
Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor şi ea i-a învăţat pe
toţi, din faşă, dreapta credinţă.
Deci mare merit îl are în familia sfântului Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile,
cuvioasă şi sfântă, ce a fost stareţă a unei mari mănăstiri de călugăriţe de atunci;
şi ea s-a sfinţit, după cum arată Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Şi a mai avut
Sfânta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au căsătorit, dar au trăit cu
totul o viaţă creştinească şi sfântă.
La cele dintâi învăţături, marele Vasile a avut dascăl şi povăţuitor chiar pe

tatăl său, ce era într-acea vreme ca un dascăl al învăţăturilor şi al faptelor
bune pentru întregul Pont. Acesta i-a dat nu numai învăţătura înconjurătoare, ci
şi toată buna credinţă, făcându-se astfel începător al desăvârşirii la care avea să
ajungă mai apoi fiul său. Iar când a sosit vremea de şcoală, l-a dat la şcoală în
Cezareea Capadochiei, căci acesta era un oraş de cultură, cu şcoli multe. Aici,
primind tot felul de învăţătură – fiind iubitor de osteneală ca şi albina care, din
tot felul de flori, îşi culege cele trebuincioase –, în puţină vreme s-a făcut slăvit
şi vestit celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, covârşind pe mulţi cu buna sa
ştiinţă şi chiar asemănându-se cu unii din cei mai învăţaţi dascăli.
Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii în Constantinopole, în capitala

Imperiului romano-bizantin, unde a studiat şi a avut învăţători pe unii din marii
retori şi filozofi ai vremii, de la care în scurtă vreme a adunat, prin ascuţimea
minţii sale, cele mai înalte învăţături, cu care şi-a împodobit sufletul său. De la
Constantinopol, terminând şcoala, Vasile s-a dus la Atena, în capitala Greciei
de astăzi, unde s-a întâlnit cu prea iubitul său prieten, Grigore de Nazianz,
Sfântul Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu. Şi mare prietenie duhovnicească
a crescut între dânşii, încât erau o minte, un suflet şi un gând înaintea lui
Dumnezeu.Ei cunoşteau la Atena numai două drumuri: unul care mergea la
şcoală şi unul care ducea la biserică. Lumea era moartă pentru ei, nu vedeau că
sunt în lume. Aveau în minte pe Hristos, Şcoala şi Biserica. Aşa au petrecut ei
acolo opt ani de zile.
Tot la Atena, Vasile a aflat şi pe Iulian Paravatul, care mai pe urmă a fost
împărat, mare vrăjmaş şi muncitor al creştinilor, pe Libanius, marele filosof
sofist al vremii, pe preaînţeleptul Eubul, care i-a fost dascăl şi pe care mai apoi
l-a adus la cunoştinţa lui Dumnezeu. De acesta fiind întrebat care este firea
filosofiei, marele Vasile a dat vestitul răspuns: „Firea filosofiei este pome-
nirea morţii”, arătând prin aceasta că cea mai înaltă filozofie şi înţelepciune
este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereşte de rău şi se
sârguieşte spre fapta bună.
După aceea, Vasile şi Eubul s-au întors la Cezareea şi au înfiinţat o şcoală de

retorică, adică de elocvenţă, de bună vorbire. Dar pentru că aceasta îi cerea grijă
multă şi răspândire de la rugăciune, mai cu seamă după sfatul Sfântului Grigore
de Nazianz şi al surorii sale Macrina, prea înţeleapta fecioară, a părăsit şcoala
aceea înaltă şi, la anul 357, a întreprins o călătorie care a durat un an, în
Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, în părţile Iordanului, la
sfintele locuri ale Ierusalimului, în pustia Iudeii, pe unde vieţuiau părinţi mari
cu fapta bună, şi în toate părţile unde a auzit că sunt bărbaţi sfinţi şi pustnici
vestiţi şi mari sihaştri.
Şi s-a străduit în răstimpul acestei călătorii să afle de la cei mai iscusiţi pustnici
meşteşugul vieţii pustniceşti şi lepădarea de sine şi cele mai înalte virtuţi; să
vadă din cele ce trăiau - nu doar că vorbeau - făcliile lui Hristos răspândite în
toate pustiile.
Când au ajuns la Ierusalim, Vasile şi Eubul s-au închinat lui Dumnezeu cu

credinţă şi cu dragoste, înconjurând toate sfintele locuri. Apoi s-au arătat
episcopului cetăţii, Maxim, şi s-au rugat să-i boteze în Iordan, căci pe atunci
se botezau oamenii mari, Vasile având la acea dată aproape 29 de ani.
Episcopul, văzându-i plini de credinţă, le-a împlinit dorirea, după care
întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa aproape un an. După
aceasta, întorcându-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie
arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, şi acolo a tâlcuit cuvintele
Pildelor lui Solomon.
Când s-a întors din această călătorie, în Cezareea Capadochiei păstorea

episcopul Leontie, care auzind de fapta bună şi de înţelepciunea lui, l-a
hirotesit lector. Atunci era în Biserică şi această treaptă de slujire, de lector,
lectorul fiind un om care se îngrijea de îngroparea celor ce mureau. Trebuia să
spună un cuvânt la groapă, să aşeze slujba înmormântării, să facă pomenire
celor adormiţi la soroacele cuvenite. Deci se îngrijea mai ales de slujba
înmormântării. După Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-
a hirotonisit preot pe Vasile, rânduindu-l a fi povăţuitor monahilor.
După Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfântul Vasile,
dar fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, bărbat
îmbunătăţit, dar neiscusit în Sfintele Scripturi şi în cele cărturăreşti, pentru a
putea face faţă luptelor mari pe care Biserica le dădea cu ereticii în acea vreme.
Acesta ştiind pe Vasile foarte cinstit şi lăudat de toţi pentru înţelepciunea şi
viaţa lui sfântă, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a început a i se
arăta răuvoitor. Care lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie
pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori
şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigore de Nazianz, şi unde, adunând cu
dânsul mulţime de monahi, a făcut rânduială de viaţă monahicească - fiind
luminat de Duhul Sfânt – şi petrecea viaţă îngerească pe pământ.
Acolo a scris şi vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; şi purta o

haină ruptă cu sute de petice, cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul, când îi
scrie vărului său, episcopul Ieroteu Naziul, zicând: „Prea Sfinţite, să nu-ţi
faci haine de mătase. Adu-ţi aminte de peticele Marelui Vasile, căci şi acela a
fost episcop, de cojocul Sfântului Serapion. Adu-ţi aminte că aici, în Sfântul
Munte, avem mitropoliţi care au venit cu traista în spate şi nepieptănaţi şi
numai cu Hristos în minte; şi umblă încălţaţi cu opinci”.
Sfântul Vasile a fost primul – şi ca preot, şi ca episcop – care a dat episcopilor

pilda aceasta. El le arăta că episcopul nu trebuie să umble luxos, ci smerit, cu
haine ponosite, însuşi alergând desculţ, şi mai mult cu capul gol făcându-şi
rugăciunile. Tot acolo a scris şi Aşezămintele călugăreşti.
Deci, conducând marele Vasile obştea aceea în pustia Pontului, le ajuta la o

viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica sa, petrecând nu departe de dânşii, de
cea parte de râu, în sat, îngrijindu-se de hrana lor; apoi rămânând văduvă,
toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat
acolo mai mult de o sută de femei şi fecioare, şi le conducea Sfânta Macrina
şi mama ei, Emilia.
Sfântul Vasile având multă grijă cu mănăstirea de călugări, aflată peste râu, a
stat acolo patru ani - timp în care a întemeiat-o cu desăvârşite rânduieli - după
care, încredinţând conducerea ei fratelui său Petru, mai târziu episcop al
Sevastiei, el a plecat în pustie, împreună cu iubitul său prieten Grigore de
Nazianz. Vreme de câţiva ani au vieţuit ei în coliba pe care şi-au făcut-o în
pustie, studiind adânc Sfânta Scriptură şi petrecând numai în rugăciune şi-n
meditaţie şi-n gândiri duhovniceşti. Şi când au plecat de acolo, Marele Vasile a
zis: „Frate, să nu ruşinăm pe cei ce şi-au pus nădejdea în noi! Trebuie să fim
noi întâi ochi, ca să putem lumina pe alţii”. După această petrecere şi
desăvârşire în liniştea pustiei, cei doi mari prieteni au ieşit de acolo ca doi
luminători.
Unul - marele Grigore - a plecat episcop în cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatăl
său, ce era episcop acolo şi care, fiind bătrân şi neputincios, lupta din greu cu
ereticii.
Iar marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a căit foarte de
zavistia sa şi l-a rugat să se întoarcă şi să ajute Biserica, ce lupta contra
arienilor. Fericitul Vasile, văzând o primejdie ca aceea a Bisericii, şi mai mult
cinstind trebuinţa cea de obşte decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a
venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind
credinţa cea dreaptă de eresuri.
Apoi episcopul Evsevie şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, iar după dânsul,
lucrând Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând, a fost ridicat la scaun,
fiind sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigore, tatăl lui
Grigore de Nazianz. Acela, deşi era bătrân şi neputincios, a poruncit ca să-l
ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva
prietenii să ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.
Şi după ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli şi Dumnezeu a pus

dar asupra lui. Atât de milostiv era, că în toată Cezareea şi în toate părţile nu
era episcop milostiv ca marele Vasile.
A fost foamete mare în anul 373, iar în foametea aceea el a dat toate averile
Episcopiei milostenie în toate părţile. El a înfiinţat, dacă aţi auzit, în Cezareea
Capadochiei, vestitele Vasiliade, nişte spitale mari pentru călugări, pentru
preoţi şi pentru popor. Şi din averile Episcopiei ţinea aceste uriaşe spitale, şi el
singur cu mâna lui ştergea bolnavii şi-i îngrijea, şi cu rugăciunea îi făcea
sănătoşi. Umbla din spital în spital şi a pus călugări să slujească, cum îngrijeau
pe la spitale surorile de caritate. De acolo îşi are originea slujirea călugărilor, de
la Marele Vasile pogoară obiceiul acesta.
Dar erau călugări sfinţi şi tămăduiau oamenii şi cu rugăciunea, şi cu

medicamentele pe care le luau de la marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De
vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian apostatul - care între timp ajunsese
împărat – şi socotind că episcopul are averi multe de a făcut atâtea spitale, l-a
cuprins o ură mare, că se cunoşteau deja de la Atena, unde făcuseră studiile
împreună. Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui
Vasile despre Iulian: „Mare răutate ţine pământul Greciei astăzi”, căci l-a
ştiut mai înainte că o să ajungă împărat lepădat de credinţă. Acela se făcuse
întâi evreu, pe urmă păgân şi aducea jertfe la idoli, pînă ce în sfârşit l-a lovit
mânia lui Dumnezeu.
Iulian Apostatul, auzind de Vasile că a înfiinţat nişte spitale aşa de mari şi
împlineşte o misiune aşa de mare, că are sute de mănăstiri de călugări şi de
maici şi face atâta binefacere şi asistenţă socială, şi-a zis: „Cum un om, un
călugăr, are atâta trecere la popor şi atâţia bani?!”. Căci poporul îi dădea
averile, cum dădeau la Sfinţii apostoli, să facă atâta bine de obşte la tot poporul
creştinesc. Şi i-a trimis marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Să vii
la mine”.
Marele Vasile, ştiind de ce e chemat, n-a vrut să se ducă. Dacă a văzut că nu

vine, Iulian îi scrise: „Dacă nu vrei să vii (el a spus că e bolnav), trimite-mi o
mie de litri de aur, că mă duc cu război împotriva perşilor şi am nevoie de
cheltuieli de război”.
Iar marele Vasile a răspuns: „Nu! Căci banii care-i am de la Episcopie sunt ai
săracilor, ai văduvelor şi ai bolnavilor, nu ţi-i dau pentru război. Poporul mi
i-a dat să fac spitale şi mănăstiri cu ei”.
Atunci Iulian a fost cuprins de o şi mai mare furie şi a spus: „Eu mă duc cu
război împotriva perşilor, dar când mă întorc înapoi, pe tine şi pe Grigore de
Nazianz vă voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost împreună odată, la
şcoală, dar acum să vedeţi că eu sunt împărat!”.
Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian apostatul şi ştiind răutatea lui, a zis
către popor: „Iată, Iulian apostatul trece peste o lună de zile cu război contra
perşilor pe aici, prin Cezareea, şi are să se abată pe la noi ca să ne ceară aur”.
Şi a spus poporul: „Noi îi vom da ceva ca să-l mulţumim, dar nu-l mulţumim, că
are mare ură pe creştini”. Şi aşa a fost. Iulian apostatul a pornit război împotriva
perşilor şi a trecut chiar prin Cezareea, pe unde îi era drumul, şi când a ajuns
aproape de Episcopia marelui Vasile a trimis nişte soli la sfântul, să-i trimită
atâţia litri de aur şi atâta hrană, pentru cai şi pentru armată. Dar tocmai atunci
era o secetă mare şi o foamete în Cezareea şi n-aveau creştinii nici pâine.
Sfântul Vasile, văzând că el cere atâta aur, a trimis soli înainte şi le-a spus: „Eu
aş vrea să-i trimet, numai că n-avem; poporu-i sărac şi avem atâţia bolnavi şi
atâtea mănăstiri şi atâtea biserici”.
Când solii i-au dus ştirea lui Iulian, acesta s-a înfuriat straşnic: „Ce-a spus, că
n-are? Las’ că merg eu până acolo!”. Şi a venit mai aproape şi a trimis alţi soli,
ca să spună să-i trimită negreşit.
Atunci Sfântul Vasile a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l după
tradiţie, ca pe împăratul Bizanţului, şi fiindcă nu avea alt dar să-i aducă, i-a adus
trei pâini de orz, dintr-acelea din care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul,
să-i ducă din cele ce mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor
lui să-i răsplătească dându-i iarbă din livadă.
Sfântul văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, o, împărate, ţi-am

adus din cele din care înşine mâncăm, precum ai cerut; iar împărăţia ta,
precum se vede, ne-ai răsplătit darul cu cele din care însuţi mănânci”.
Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte
darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de
tot, şi pe nebunul popor, cel amăgit de tine, îl voi robi; căci necinsteşte pe zeii
cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu răsplătirea ce ţi se cuvine!”. Astfel
înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.
Şi s-a dus cu mare mânie, iar marele Vasile, ştiindu-i furia şi răutatea lui, a
adunat tot poporul în biserica Sfântului marelui mucenic Mercurie, care era pe
un deal, şi a zis: „Să facem multă rugăciune, că împăratul, când se va întoarce
înapoi, ne pierde pe toţi, pentru că nu i-am dat aur şi cele ce a cerut”.
Poporul ascultă de Sfântul Vasile, că de li s-ar fi cerut ca toţi să moară pentru

Hristos, ar fi făcut-o, aşa de mare le era credinţa. Şi au făcut priveghere de toată
noaptea şi se rugau cu toţii ca să se potolească furia împăratului.
Iar sfântul se ruga înaintea icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă
care era şi chipul Sfântului marelui mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş, că
Sfântul Mercurie a fost ostaş, ca Sfântul Dimitrie şi ca Sfântul Gheorghe. Şi
deodată a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă prea curata Născătoare
de Dumnezeu, schimbându-se şi făcându-se nevăzut câtăva vreme. Atunci a
înţeles Sfântul Vasile că Sfântul Mercurie a fost trimis de prea curata Maică a
Domnului să se răzbune şi să piardă pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, că Iulian
Apostatul, de când s-a lepădat de credinţă, nu-l numea pe Mântuitorul altfel
decât “Fiul Mariei” şi “Galileeanul”. Şi, într-adevăr, s-a dus Sfântul Mercurie, şi
ajungând unde erau oştirile ziua în amiaza mare, s-a ridicat deasupra oştirilor lui
Iulian apostatul.
Şi când a văzut Iulian că vine Sfântul Mercurie, strălucind ca soarele, a crezut

că-i Hristos şi a strigat la generalii săi: „Veniţi degrabă aproape de mine, puneţi
mâna pe săbii, apăraţi-mă!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i,
împărate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, mă omoară, mă urmăreşte în
mijlocul taberei mele, nu mă lăsaţi!”. Şi pe când striga îngrozit, Sfântul
Mercurie l-a însuliţat în gât, a ţâşnit sângele în sus şi abia a mai putut îngăima:
„Ai învins, Galileene… ” Apoi Sfântul Mercurie într-o clipă s-a întors în
biserică. Şi când a venit, poporul a încremenit: chipul s-a aşezat la locul său, iar
din suliţa sfântului picura sânge pe peretele bisericii!
Această minune văzând-o poporul, Sfântul Vasile a strigat: „Acum ridicaţi
mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte! - că a făcut izbândă
Hristos, Dumnezeul nostru, împotriva vrăjmaşului Bisericii şi al Său”.
Împăratul a fost însuliţat într-o poiană, în mijlocul oştirii sale, şi până azi acea
poiană se cheamă poiana Sfântului Mercurie, pentru că acolo a fost junghiat
vrăjmaşul adevărului şi al lui Dumnezeu, Iulian apostatul.
După Iulian Apostatul a urmat împăratul Valens, care de asemenea se lepădase

de dreapta credinţă, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru şi cu acesta.
Căci auzind Valens de autoritatea Sfântului Vasile, de sfinţenia lui, de minunile
lui, a început să se poarte şi el cu mare ură, asuprind pe Marele Vasile, de care
ştia că e creştin ortodox şi ţine cu Biserica.
Pe mulţi alţi episcopi dreptcredincioşi el îi izgonise de la scaunele lor şi ridicase

pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii, mici la suflet şi fricoşi, i-a silit să se
învoiască după eresul lui. Deci se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile
pe scaunul său fiind fără temere şi în credinţă nemişcat ca un stâlp, iar pe alţii
sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arienesc, ca de un lucru urât
de Dumnezeu. Până la o vreme s-a îngrijit împăratul cu dinadinsul să aducă pe
Marele Vasile la unirea cu arienii, îndemnându-l prin oamenii săi cu rugăminţi,
cu făgăduinţe şi cu îngroziri, să facă voia lui; dar aceştia nimic n-au sporit,
pentru că nu au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât. De aceea nu ştia
apoi cum să se răzbune pe Sfântul Vasile şi căuta să-l stârnească, doar o zice
ceva ca să-l piardă.
În vremea aceea s-a hotărât Valens să meargă să viziteze Niceea Bitiniei, unde
era o catedrală ortodoxă foarte frumoasă. Şi când a ajuns acolo, arienii (care pe
vremea aceea erau trei părţi arieni şi o parte ortodocşi, căci după soborul întâi
ecumenic, arianismul a prins mari rădăcini în părţile răsăritului), văzând pe
împăratul şi ştiind că e de credinţa lor, au ieşit înaintea lui şi au cerut: „Să ni se
dea biserica aceasta, că suntem mulţi şi n-avem unde ne duce la rugăciune!”.
Iar împăratul, fiind de un gând cu dânşii, a zis: „A voastră să fie biserica!”. Şi au

intrat arienii şi au omorât pe unii creştini, iar pe ceilalţi i-au izgonit şi au început
a face în biserica sobornicească de acolo slujbele lor. Iar bieţii ortodocşi s-au
împrăştiat ca potârnichile, fiind puţini şi neorganizaţi, cu un episcop şi preoţi
puţini, şi aceia fricoşi. Unde să se ducă? S-au dus la apărătorul Bisericii, la
mângâietorul, la stâlpul luminii, la Marele Vasile, şi i-au spus: „Iată ce ne-a
făcut împăratul Valens: a venit şi ne-a luat biserica cea mare, pe care am făcut-o
noi în zeci de ani, şi a dat-o arienilor, de am rămas pe drumuri şi n-avem nici o
biserică. Şi arienii se laudă că foarte curând vor distruge biserica noastră şi nu
vor mai fi ortodocşi”.
Marele Vasile, care pururi îşi punea viaţa pentru Biserică, a zis: „Fiţi pe pace,
mă duc la Constantinopol”. Şi a plecat în călătorie până la Constantinopol. Şi
când l-a văzut împăratul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a întâmpinat cu
aceste cuvinte: „Împărate, «cinstea împăratului judecata iubeşte». Oare nu
zice Duhul Sfânt în psalmi aşa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe
Solomon ce spune? «Dreptatea împăratului întru judecată este». De ce ai
făcut nedreptate?”. Şi a început să-l mustre pe Valens.
Acesta răspunse: „Mă mustri, Vasile, te-ai întors spre răzvrătire, vii la curte la
mine, la împărăţie, şi mă mustri pe mine, împărat?!”.
Vasile i-a răspuns: „Împărate, pentru dreptate sunt gata să mor oricând;
pentru aceasta am venit, nu ca să trăiesc”.
Împăratul îşi dădu seama că nu-i glumă, văzându-l că-i hotărât să moară şi ştiind
că mai erau cu Vasile şi creştini mulţi de credinţă ortodoxă. „Ai făcut mare
nedreptate, Împărate! Am scăpat de un împărat păgân şi a venit la conducere
altul eretic. Eşti arian, te-ai lăsat înşelat de cei răuslăvitori, de cei cu credinţa
strâmbă şi deşartă, şi ai dat Biserica noastră sobornicească. De ce-ai dat-o?”.
Şi atunci împăratul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit şi trimis în surghiun!”.
Şi a pus mâna pe trestie să iscălească izgonirea lui. Dar când a pus mâna pe
trestie, s-a sfărâmat trestia. A luat o a doua, s-a sfărâmat şi a doua; şi a luat şi a
treia, s-a sfărâmat şi a treia. Nu putea să iscălească izgonirea lui Vasile! Şi
atunci împăratul a cam prins frică.
Iar marele Vasile i-a spus: „Împărate, ai un copil tare bolnav”.
„Da - zice -, fiul meu Galatie este pe moarte; dacă sunt plăcute lui Dumnezeu
dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu, cu rugăciunile tale!”.
Sfântul răspunse: „De te vei uni, o, Împărate, cu credinţa cea dreaptă, şi de vei
dărui pace bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul făgăduindu-se să facă acestea, marele Vasile a spus: „Mă duc să mă

rog să se facă sănătos copilul, dar te rog, înainte de a te pedepsi Dumnezeu şi
pe tine să faci dreptate, să mă laşi să judec eu în legătură cu biserica din
Niceea”.
Şi împăratul, auzind că-i va vindeca pe copil, s-a bucurat.
Sfântul Vasile s-a dus la capul copilului şi a făcut numai semnul Sfintei Cruci,
zicând: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu”.
Şi s-a sculat copilul sănătos şi a zis: „Tată, să nu-l urgiseşti pe acest preot,
pentru că acesta-i mare sfânt a lui Dumnezeu. Şi când a zis: «Te vindecă», am
văzut o pară de foc ieşind din gura lui şi s-a atins de mine”.
Atunci împăratul Valens s-a umplut de teamă. „Ei, ce să fac, Vasile, ce vrei să
fac, că trebuie să-i împac şi pe arieni, că dacă încep un război, ei sunt mai mulţi
decât voi şi slăbesc împărăţia, şi mai mă pot duce eu cu oştire puternică
împotriva duşmanilor? Cum să-i împăcăm?”.
Sfântul Vasile a răspuns: „Lasă-mă pe mine, că-i împac eu”.
„Şi cum ai să faci?”.
Sfântul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Împărate, să mă trimiţi şi pe

mine în surghiun, pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o
dai arienilor. Dar dă-mi mie scrisori împărăteşti la mână, să mă duc să fac
dreptate la Niceea, că-i atâta jelanie acolo şi atâta plângere!”.
Şi i-a dat împăratul scrisori, în care zicea: „Vasile, arhiepiscopul Cezareei

Capadochiei, are împuternicire de la noi să meargă să judece între arieni şi
dreptcredincioşi, după cum va socoti el. Toată armata de acolo şi toată
stăpânirea din părţile acelea, din Niceea şi Nicomidia, să-i dea tot sprijinul!”. Şi
a luat Marele Vasile scrisorile împăratului Valens şi s-a dus la Niceea. Îndată ce
a ajuns acolo, au venit bieţii creştini şi l-au întrebat: „Prea Sfinţite Stăpâne, ai
făcut ceva?”.
„Aşteptaţi – zise – toţi în linişte”.
Şi le-a spus cum a rânduit cu împăratul. „Ce i-ai spus împăratului?”.
„Iată ce i-am spus: Împărate, eu mă duc la Niceea şi adun pe toţi mitropoliţii

arieni, şi pe episcopii lor şi pe ai noştri, împreună cu episcopul pe care-l au
acum, şi iată ce facem. Încuiem biserica din Niceea şi punem şi noi, şi ei
sigiliu pe ea, şi punem să se păzească de armată biserica sigilată cu plumb, cu
ceară şi cu peceţi. Şi biserica fiind astfel încuiată, să se roage arienii trei zile
şi trei nopţi în faţa bisericii, şi dacă o vor deschide cu rugăciunea lor, să fie
biserica în veac a lor. Şi noi ne vom ruga o singură dată noaptea - a zis
marele Vasile - şi de o vom deschide noi, a noastră să fie. Iar dacă biserica nu
se va deschide nici la noi, tot a lor să fie”.
Şi când a venit Sfântul Vasile şi le-a spus creştinilor cum a rânduit, mulţi din ei
au început a zice: „Dar ce-ai făcut, Vasile? Au câştigat tot arienii. Cum e asta:
Dacă, deschid ei cu rugăciunea biserica, să fie a lor, şi dacă n-o deschidem noi,
tot a lor să fie?! Ce dreptate este?!”.
Dar Sfântul Vasile a zis: „Aveţi credinţă şi nu vă mâhniţi!”. Şi avea acolo

numai şase preoţi şi un episcop.
Deci în baza ordinului împăratului, s-au închis uşile bisericii, s-au pus sigilii de
plumb şi au semnat sigiliul şi arienii, şi ai noştri. Au pus armata la uşile încuiate
şi ferecate, căci erau trei rânduri de uşi. Şi au venit arienii cu mitropolitul, cu
episcopii lor, aşa ca altădată popii lui Baal, şi strigau mereu în faţa bisericii,
făcând slujbele lor, dar la capătul a trei zile şi trei nopţi nici un semn nu s-a
făcut cu biserica. Şi atunci armata a spus: „La o parte! Să vie acum Vasile cu ai
lui!”.
Sfântul Vasile a început o priveghere de toată noaptea, s-a slujit cu cântări toată
noaptea şi a făcut dumnezeiasca Liturghie până dimineaţa, şi pe urmă a pornit
cu puţinii credincioşi, câţi avea el, şi cu puţinii preoţi, la soborniceasca biserică
cea pecetluită, cântând:„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte,
miluieşte-ne pe noi”.
Şi când a ajuns în faţa bisericii, marele Vasile, îmbrăcat în toate veşmintele, a

zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne
miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi
sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis: „Bine este cuvântat
Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi
atunci a venit un vânt puternic, a rupt peceţile, care au căzut ca fulgerul, s-au
deschis şi s-au izbit uşile de zid, şi cele de la pridvor, şi cele din interior. Şi
Sfântul Vasile a început a cânta şi a intrat cu poporul cântând: „Ridicaţi, boieri,
porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice, şi va intra Împăratul
Slavei!”, cum cântăm noi la Paşti, şi a făcut slujbă de mulţumire. Şi atunci
nenumărată mulţime de arieni, văzând aceasta, s-a lepădat de acel eres spurcat.
Între aceştia erau foarte mulţi episcopi, stareţi de mănăstiri, chiar foarte mulţi
din cei ce conduceau eresul arienesc, şi ziceau: „Adevărata credinţă e unde este
Vasile”.
Şi când s-a auzit aceasta la curtea împărătească, s-a cutremurat împăratul şi a

zis: „Bine am făcut că nu m-am pus cu Vasile, că putea să mă piardă şi pe
mine”. Şi a iscălit să se dea biserica ortodocşilor, iar după aceea a slăbit până la
o vreme prigoana împotriva celor dreptcredincioşi.
După această întâmplare, s-a întărit dreapta credinţă. Marele Vasile avea cu el
mulţi episcopi şi mai ales pe marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten,
care foarte s-a bucurat atunci când a auzit că Sfântul Vasile a ajuns arhiepiscop
la Cezareea. Şi au început să lupte cu tot mai mare sporire şi au curăţit Biserica
de arieni în toate părţile, şi mulţi episcopi arieni s-au căit şi au dat anatema
eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos a înflorit iarăşi.
Iar în 373 marele Vasile a căzut în boală, căci se zice că de atâtea osteneli era la
fel de slab ca un mort pe care îl dezgropi la patru zile. Şi avea grija tuturor
bisericilor.
El rânduise aşa: atâta să doarmă călugărul, în toate mănăstirile lui, încât să nu-l
apuce miezul nopţii dormind. Să doarmă două-trei ore şi când se scoală, până în
ziuă să nu mai doarmă, ci pururi să se roage şi numai o dată în zi să mănânce
pâine cu legume şi apă. Şi o singură haină să aibă de purtat şi una de biserică;
acesta era aşezământul lui. Dar el – care era în frunte – împlinea toate cu atât
mai mult. Şi se zice în dicţionarul hagiografic că era ca un mort dezgropat de
patru zile, sau ca un om pe care l-a părăsit doctorul şi nu mai are ce face cu el.
Din cauza înfrânării şi a marilor nevoinţe, a căzut în boală la 373 şi a zăcut patru
ani, mai umblând pe picioarele lui, mai slujind, mai învăţând. Şi foarte mult îl
oboseau predicile.
Căci după ce s-a făcut episcop, atât de mult vorbea, că predicile lui nu erau
mai mici de patru ore una. Şi nu învăţa poporul numai la biserică, ci şi pe
câmp şi pe drumuri. Iar poporul striga mereu să-i vorbească. De aceea se
numea el “Împăratul cuvintelor”. Atâta dulceaţă avea în cuvânt şi atâta
mângâiere, că nu-l părăsea lumea nicăieri unde se ducea. Fiind slab la trup,
vorbea până cădea jos. Şi zicea: „Lăsaţi-mă, că mor!”.
Şi ei ziceau: „Măcar pe un scaun să stai, măcar culcat, numai să ne vorbeşti!”,

atâta era de îndulcit poporul de cuvintele lui.
Şi de aceea a slăbit aşa de tare şi a zăcut 4 ani, dar încă tot vorbea, încă tot
slujea, deşi foarte rar.
Iar la 379, în ziua de 1 ianuarie, marele stâlp al Bisericii, marele tunet al

Cuvântului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii şi gura cea de foc a Duhului,
părintele săracilor şi mângâietorul celor necăjiţi, îndreptarea rătăciţilor şi
dărâmătorul eresurilor, a închis ochii.
Dar înainte de a închide ochii, s-a făcut o minune mare. El avea un prieten,
anume Iosif, evreu, care învăţase cu dânsul în Constantinopole şi la şcoala de la
Atena. Şi îi zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”.
„Ascultă, Vasile, suntem prieteni, dar până aici; vreau să mor în credinţa în care
m-am născut”, zicea acela.
Iar marele Vasile i-a proorocit: „Să mă crezi, Iosife, că n-am să mor eu şi nici
tu până nu te vei renaşte din apă şi din Duh, că fără acea naştere nu poţi să
mergi în Împărăţia cerului, şi-mi pare rău de un prieten ca tine”.
Iar acela a zis: „Nu cred că voi face una ca aceasta”.
Şi acest Iosif era un doctor tare iscusit. Căci dacă-l chema cineva înainte de
moarte, sau se afla la patul lui şi punea mâna pe pulsul mâinii, îi spunea cu trei
zile mai înainte: „Pregăteşte-te, că ai să mori!”. Îi spunea şi ceasul când va muri,
căci cunoştea după bătaia inimii cât a slăbit trupul aceluia. Şi aşa s-a întâmplat
în sute de cazuri.
Şi marele Vasile, când a zăcut de pe urma suferinţei, în boală, s-a făcut că are
nevoie de meşteşug doctoricesc şi a trimis pe diaconul său: „Du-te şi cheamă pe
Iosif, că vreau să mă consulte, că-s tare bolnav!”.
Şi când a venit Iosif şi l-a văzut pe marele Vasile slăbit foarte, a început să
plângă, zicând: „Astăzi, Stăpâne, ne despărţim”.
„Ia vezi tu - îi zise Sfântul Vasile - cu meşteşugul tău mâna aceasta! Ce zici,
că tu ai experienţă în aceasta?”.
Şi a luat mâna sfântului, care era numai piele şi oase, şi a zis: „Vasile, prietenia
noastră nu mai apucă soarele, nu va răsări soarele şi vei fi dus”.
Iar Sfântul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, dacă mâine eu voi sluji Sfânta
Liturghie?”.
„Mâine să mai faci Liturghie?! Dacă faci Liturghie în starea în care eşti, eu mă
botez cu toată casa mea! Să mor eu, dacă ai să slujeşti!”.
„Ştiu - a zis marele Vasile - că ai să mori cu adevărat păcatului şi ai să înviezi

dreptăţii”.
Şi după plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfântul Vasile, zicând: „Doamne, Tu, Care
eşti Stăpânul morţii şi al vieţii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viaţă
numai pentru că a suspinat, auzi-mă şi pe mine [cum mă rog suspinând]
pentru sufletele acestea, ca să vie la Tine, şi-mi lungeşte viaţa până mâine
seară, ca să aduc aceste suflete Împărăţiei Tale”.
Şi îndată s-a sculat Sfântul Vasile sănătos şi s-a apucat de rugăciune,

pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie. Şi a doua zi i-a spus diaconului: „Stai şi
pregăteşte toate, că acum am să fac Sfânta Liturghie”.
Şi când a auzit Sfântul Iosif că Sfântul Vasile face Sfânta Liturghie, a zis : „Nu
cred. Face Vasile Liturghie?! S-a îmbrăcat Vasile?!”.
„Da, hai să-l vezi!”.
Şi când a venit în biserică şi l-a auzit pe Sfântul Vasile ţinând predică, şi văzând
poporul care asculta, a strigat: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat mă
lepăd de credinţa mea iudaicească! Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeul pe
Care-L propovăduieşte Vasile!”. Şi a cerut botezul; iar Sfântul Vasile, după
Sfânta Liturghie, l-a botezat pe el, punându-i numele Ioan, şi pe soţia lui, şi pe
copii lor, iar după ce i-a creştinat, i-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine şi pe
dânşii, şi pe cei vrednici.
A venit apoi acasă, s-a culcat pe pat şi le-a spus: „Da, acum, la ceasul al
nouălea, mă duc la Stăpânul Hristos”. Şi când a fost ceasul al treilea după-
amiază (ceasul al nouălea din zi), au auzit toţi care erau în jurul lui cuvântul
acesta: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”. Şi zicând acestea, a
adormit Marele Vasile în ziua de 1 ianuarie, la anul 379, în ceasul al nouălea din
zi.
Şi atunci i-a ţinut o predică acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plâns
toată lumea. A vorbit cu lacrimi şi printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu
adevărat nici acum n-ai fi murit, dacă nu tu singur ai fi voit! Fiindcă ai vrut tu ai
murit, că dacă nu, puteai să mai trăieşti mult”. Şi l-a înmormântat pe Marele
Vasile un mare sobor de mitropoliţi şi de arhierei, şi popor fără de număr, cu
tămâieri, cu rugăciuni, cu o slujbă de înmormântare de mare frumuseţe. Dar n-a
fost acolo iubitul său prieten Grigore. El era episcop în cetatea Nazianz, la mare
depărtare, şi s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, căci nu erau mijloace de
transport rapide pe atunci, astfel că a venit mai târziu cu câteva zile. Şi când a
venit, a alcătuit cuvântul acela de la înmormântarea Marelui Vasile, de la
mormântul lui, care-i foarte vestit şi pe care l-a scris foarte dogmatic şi foarte
frumos, zicând şi acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate să lucreze fapta
bună atât cât învaţă, totdeauna omul învaţă multe şi lucrează puţine, dar la
tine, Vasile, cuvântul a fost tunet şi viaţa ta a fost fulger, adică mai mult ai
lucrat decât ai învăţat!”.
Acestea le-a spus Sfântul Grigore şi după aceea s-a dus în cetatea sa. Iar pe
urmă a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la bătrâneţe, din
pricina pizmei unora. Şi-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului şi s-a
dus în oraşul său, Nazianz, unde şi-a făcut o colibă în grădină, a aşternut nişte
crengi de copaci, şi acolo a scris cuvintele cele mari şi despre alte dogme ale
Bisericii. Şi în coliba acea s-a sfârşit marele luminător al lumii, Grigore de
Nazianz, a căruia prăznuire o săvârşim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de
aproape, cel de un suflet şi de o minte cu marele Vasile.
Ar mai fi de spus încă multe alte minuni ale Sfântului Vasile, care de care mai
frumoase, dar în cadrul Liturghiei cam atât m-am gândit să vă vorbesc, căci nu
vreau să vă obosesc prea mult. Deci întotdeauna, când vă rugaţi Prea Sfântului
Dumnezeu, să nu uitaţi să ziceţi: „Sfinte mare ierarh Vasile, roagă-te lui
Dumnezeu pentru noi!”. Că mare sfânt şi mare prieten al lui Dumnezeu
Cuvântul este marele Vasile şi de mare binecuvântare şi de ajutor de la Dumne-
zeu se va învrednici acela care cinsteşte pe Sfântul Vasile cel mare, şi are icoana
lui în casă, şi citeşte acatistul lui.
Amin!
Din “Predici la Sărbătorile de peste an” - Editura Christiana 2001

Pr. Ilie Cleopa - Predică la Sfântul ierarh Vasile cel mare/Anul nou
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc

înţelepciunea şi stăpânirea de sine (Pilde 1, 7)
Iubiţi credincioşi, astăzi, la începutul Anului nou, prăznuim pe Sfântul ierarh

Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, unul dintre cei mai vestiţi
păstori ai Bisericii şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.
Acest mare ierarh este un adevărat stâlp al dreptei credinţe, numit de Sfântul
Grigorie Teologul "împăratul cuvintelor duhovniceşti", "Ochiul Bisericii" şi
"Gura de foc a Duhului Sfânt". O adevărată icoană a păstorilor de suflete care a
strălucit în lume, atât prin înţelepciunea cuvintelor, cât mai ales prin puterea
faptelor, prin numărul minunilor sale şi prin tăria Duhului Sfânt, care ardea în
inima lui. Apoi cu trăirea sa cea mai presus de om, s-a făcut ca un fulger al
luminii. Toate sinoadele Sfinţilor Părinţi, atât ecumenice cât şi locale, ce s-au
ţinut în diferite vremuri, au ţinut cont de autoritatea canoanelor sale. Toţi Sfinţii
Părinţi l-au cinstit şi toţi binecredincioşii creştini de pretutindenea sărbătoresc
cu mare evlavie până în ziua de azi numele lui. El a fost şi este ochiul şi
dreptarul duhovnicesc al Bisericii lui Hristos şi pildă vrednică de urmat pentru
toţi ierarhii ei.
Sfântul ierarh Vasile s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică. Părinţii
lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut zece copii, dintre care cinci au devenit
sfinţi împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor Macrina.
Prietenul său iubit, Sfântul Grigorie Teologul, zice că familia lor a fost bine-
cuvântată de Dumnezeu cu marele Vasile, cu toate că şi ceilalţi fraţi ai lui nu au
rămas cu mult mai prejos decât el. Toţi cei patru fraţi şi cinci fete din familia lor
duceau viaţă în sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune,
milostenie şi bună aşezare a sufletului. Familia Sfântului Vasile a fost o familie
de sfinţi.
Când s-a născut pe lume, era atât de mic şi de slab, încât era gata să moară. Dar
mama sa, Emilia, o femeie bună şi tare în credinţă, s-a aruncat cu faţa la pământ
înaintea icoanei Mântuitorului şi a zis: "Doamne, dăruieşte-mi copilul acesta şi
ţi-L voi da Ţie, spre slujbă", şi îndată copilul a început a se face sănătos şi a
creşte în frică de Dumnezeu.
Fraţii Sfântului Vasile au fost: Sfântul Grigorie, episcop de Nîssa, cel mai mare
dintre ei; după el a urmat Sfântul Vasile, apoi Sfântul Navgratie, mare pustnic şi
făcător de minuni în pustia Sinaiului şi apoi Sfântul Petru, episcopul Sevastiei.
Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic.
Dintre fete, Sfânta Macrina, cea vrednică de laudă, a fost mai mare cu vârsta
decât toţi. Ea a ajutat pe mama lor Emilia la creşterea tuturor copiilor,
învăţându-i pe toţi dreapta credinţă în Iisus Hristos, din pruncie. Apoi, intrând în
nevoinţa monahală, a fost stareţă la o mânăstire de călugăriţe din Pont, unde s-a
săvârşit. Celelalte patru surori ale ei s-au căsătorit, au avut copii şi au dus viaţă
cu totul creştinească şi sfântă.
Primul dascăl care a contribuit la formarea duhovnicească a Sfântului Vasile a

fost mai întâi fericita sa mamă Emilia. Apoi au fost sora şi bunica lui, care se
numeau amândouă Macrina. Iar în cunoaşterea Sfintei Scripturi cel dintâi
povăţuitor i-a fost tatăl său Vasile, care era un dascăl creştin renumit în Pont.
La vârsta cuvenită feciorul Vasile a fost dat să înveţe carte la Cezareea

Capadociei, un oraş de cultură vestit din centrul Asiei Mici. De aici a fost dus la
studii mai înalte la Constantinopol, capitala Imperiului Romano-Bizantin, unde
a deprins retorica şi filosofia greacă, după obiceiul de atunci. Apoi a fost dus la
Atena, capitala înţelepciunii greceşti, pentru a studia filosofia antică. Aici se
întâlneşte cu iubitul său prieten şi compatriot, Sfântul Grigorie Teologul,
prietenie care a durat toată viaţa. Amândoi învăţau, se rugau şi mergeau
împreună încât se poate spune că aveau o minte şi un suflet înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor. Ei cunoşteau numai două drumuri în Atena: unul care
ducea la şcoală şi altul la biserică. Aici au învăţat mai mulţi ani, având un dascăl
vestit, anume Eubul, pe care Sfântul Vasile l-a convertit la credinţa în Hristos.
Odată l-a întrebat dascălul său Eubul pe Sfântul Vasile: "Care este adâncul
filosofiei?" Iar el i-a răspuns: "Adâncul filosofiei este cugetarea neîncetată la
moarte!" Acest răspuns i-a uimit pe toţi, aflând că cea mai înaltă înţelepciune
sau filosofie este să ne aducem aminte întotdeauna de ceasul morţii şi al
judecăţii, că aceasta ne păzeşte de păcat.
Din Atena, Sfântul Vasile s-a întors în patrie unde a înfiinţat o şcoală de
retorică. În anul 357, însă, face o lungă călătorie pe la toate mânăstirile din
Egipt, Palestina şi Sinai, se închină la Mormântul Domnului şi primeşte botezul
în râul Iordan, după obiceiul primelor secole. De la Sfintele Locuri, Sfântul
Vasile se întoarce din nou în Cezareea Capadociei şi este hirotonit preot de
arhiepiscopul Ermoghen. Apoi, murind bătrânul păstor, a venit altul în locul lui
care îl invidia pe Sfântul Vasile pentru viaţa şi înţelepciunea lui. El însă, fugind
de invidie, împreună cu fericitul Grigorie Teologul, s-au retras la nevoinţă
pustnicească în părţile Pontului.
Aici au întemeiat o vestită mânăstire, au adunat în jurul lor sute de monahi şi au

dus o fericită viaţă duhovnicească în desăvârşita dragoste, bucurie şi linişte.
În această mânăstire a comentat Sfântul Vasile cărţile Sfintei Scripturi şi a scris

vestita sa carte numită "Hexaimeron", precum şi "Rânduielile vieţii monahale".
Nu departe a întemeiat şi o mânăstire de călugăriţe, unde era egumenă Sfânta
Macrina, sora sa. Prin aceasta Sfântul Vasile a dat o nouă regulă de viaţă
monahală, în care se pune accentul mai ales pe viaţă de obşte desăvârşită, pe
rugăciune, pe cugetare la cele duhovniceşti şi pe trăire în deplină dragoste şi
lepădare de sine.
După câţiva ani de nevoinţă, cei doi sfinţi şi fraţi în Hristos au fost chemaţi de
Duhul Sfânt să apere dreapta credinţă în lume că se înmulţiseră eresurile în
Biserică şi mulţi fiind amăgiţi părăseau credinţa ortodoxă şi se făceau arieni.
Apoi, nu se putea să stea lumină sub obroc. Nu se cuvenea ca asemenea mari
luminători să stea la linişte în pustie, iar lumea să fie trasă la rătăcire şi pierzare.
Deci Sfântul Grigorie s-a dus în Nazianz să ajute pe tatăl său, care era episcop,
în apărarea dreptei credinţe, iar Sfântul Vasile a venit la Cezareea şi amândoi
combăteau învăţăturile ereticilor şi întăreau credinţa ortodoxă în Biserică.
Murind episcopul Evsevie, pe scaunul arhiepiscopiei din Cezareea a fost ales
Sfântul Vasile cel mare, lauda Bisericii lui Hristos.
Iubiţi credincioşi, ca păstor de suflete, Sfântul Vasile îi uimea pe toţi clericii şi

credincioşii cu viaţa sa îngerească. Nimeni din eparhia sa nu postea, nici se ruga
mai mult ca Sfântul Vasile. Nimeni nu era mai milostiv şi mai iscusit în
cunoaşterea Sfintelor Scripturi ca el. Pentru nevoinţa sa atât de înaltă Sfântul
Vasile s-a învrednicit de la Dumnezeu de multă înţelepciune duhovnicească, de
darul frumoasei vorbiri şi de darul facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi şi
izgonind duhurile cele rele din oameni cu rugăciunea sa.
El este considerat de Sfinţii Părinţi ca cel mai mare exorcist din Biserică
Ortodoxă, adică izgonitor de duhuri rele din oameni. Tot el a compus acele
rugăciuni de alungare a diavolilor, cunoscute sub numele de "exorcisme" sau
"Molitfele mari ale Sfân-tului Vasile".
Cele mai mari fapte de iubire şi milostenie creştină pe care le-a făcut Sfântul
Vasile cel mare, în Cezareea, au fost azilele de bătrâni, orfelinatele de copii, de
săraci şi, mai ales, spitalele pentru bolnavi de tot felul, numite după numele său
"Vasiliade". Un cartier întreg al oraşului Cezareea era destinat pentru această
mare operă creştină filantropică de ajutorare a celor lipsiţi şi tratare gratuită a
celor bolnavi, cu cheltuiala episcopiei care purta grijă de toate.
Pentru îngrijirea bolnavilor, a bătrânilor şi a orfanilor, Sfântul Vasile a adus în

spitalele întemeiate de el călugări şi mai ales călugăriţe, care se numeau "surori
de caritate". De la el a rămas până astăzi în spitalele din toată lumea tradiţia
"surorilor" şi îngrijitoarelor de bolnavi, care până în secolul nostru erau
călugăriţe de mânăstire. El a întemeiat şi şcoli pentru copii orfani, devenind prin
aceasta cel mai mare fondator şi ctitor de spitale întreţinute de Biserică. Nimeni
până la el nu mai făcuse aşa ceva.
Sfântul Vasile este, de asemenea, cel dintâi şi cel mai mare organizator al
monahismului ortodox cu viaţă de obşte, după cuviosul Pahomie cel mare din
Egipt. Mânăstirile întemeiate de el în Pont, transformarea călugărilor în preoţi
misionari pentru credincioşi, în scriitori şi apărători ai Ortodoxiei, în slujitori şi
predicatori devotaţi ai Bisericii lui Hristos, fac din Sfântul Vasile cel mare cel
mai profund ctitor şi înnoitor al monahismului creştin.
Ca apărător al vieţii monahale în Biserică, Sfântul Vasile a făcut şi a lăsat

Bisericii 91 de canoane care sunt valabile şi astăzi. Canoanele lui întăresc
credinţa ortodoxă în trăirea morală după Evanghelie, în familie, în cinul
călugăresc, în cler şi în rândul credincioşilor. Ca nimeni altul el pedepseşte cel
mai greu pe cei ce se leapădă de credinţă şi le dă Sfânta Împărtăşanie, dacă se
căiesc, numai înainte de moarte. La fel pedepseşte greu păcatul desfrânării. Pe
tineri, dacă păcătuiesc, îi opreşte şapte ani de la Sfintele Taine. Pe cei căsătoriţi
îi opreşte până la cincisprezece ani, iar pe cei care ucid şi avortează cu voia lor
douăzeci de ani.
Sfântul Vasile este considerat cel mai mare şi mai aspru canonist al Bisericii lui
Hristos. Şi aceasta pentru că mai întâi era foarte aspru cu sine; mânca o dată pe
zi pâine, apă şi puţine legume. Avea pe el numai o haină şi o mantie, iar pe sub
ea purta o cămaşă aspră de sac. Dormea câteva ore pe un pat tare până la miezul
nopţii, apoi se ruga, citea Sfânta Scriptură, scria şi medita la cele duhovniceşti
până dimineaţa. Rugăciunea lui cea mai iubită era cântarea psalmilor cu bucurie
şi linişte. Apoi era foarte sărac de cele materiale, că nu avea nimic al său decât
hainele de pe el şi cărţile, căutând întru toate să urmeze lui Hristos şi marilor
sfinţi. Pentru viaţa sa aşa de înaltă, unii dintre prietenii săi îl asemănau pe
Sfântul Vasile cu Ilie cel mult postitor şi cu marii cuvioşi ai Egiptului, precum
Antonie şi Pahomie. Toate aceste osteneli le făcea ca să-şi poată înfrâna trupul
şi mintea de la toate patimile şi cugetele cele rele.
Această aspră nevoinţă a dus-o Sfântul Vasile atât la mânăstirea sa din Pont,
unde s-a nevoit patru ani, cât şi ca arhiepiscop al Cezareei. Că şi aici nimeni nu
postea mai mult ca el, nimeni nu priveghea în fiecare noapte şi nu se ruga mai
cu putere ca marele ierarh Vasile. Pentru toţi era un model viu de bunătate, de
răbdare, de smerenie, de rugăciune, de frumoasă vorbire şi de profundă
cunoaştere a Sfintei Scripturi. Când predica el, toţi îl ascultau cu lacrimi în ochi
şi se umpleau de credinţă şi evlavie, că le vorbea de la inimă, ca un adevărat
părinte plin de puterea Duhului Sfânt, înaintevăzător şi făcător de minuni. În
viaţa lui se spune că predica zilnic, seara şi dimineaţa, chiar şi în zilele de lucru.
Şi aceasta, pentru că Biserica era ameninţată de eretici şi era însetată după
învăţăturile mântuitoare ale Sfintei Scripturi.
Având darul facerii de minuni şi al înaintevederii, Sfântul Vasile cel mare a

făcut numeroase vindecări de boli, mai ales izgoniri de demoni din oameni,
precum şi alte fapte minunate pe care le amintim mai jos.
***
Într-o zi, când Sfântul Vasile săvârşea dumnezeiasca Liturghie, a intrat în
biserică un iudeu. Când se sfinţeau Sfintele Taine, iudeul a văzut că plăcutul lui
Dumnezeu, Vasile, ţinea în mâinile sale un prunc pe care îl sacrifică şi-l aşează
în potir şi din el îi împărtăşea pe toţi cei vrednici. Uimindu-se de această taină
dumnezeiască, a zis: "Mare este puterea lui Hristos şi taina credinţei creştine!"
Apoi, descoperind Sfântului Vasile cele văzute, a dorit să se facă creştin şi a fost
botezat în numele Preasfintei Treimi.
***
Odată a venit o foamete mare peste provincia Capadociei, încât mureau oamenii
de foame, iar cei bogaţi nu voiau să-şi vândă grâul până nu se ridica preţul.
Atunci marele păstor alergă pe la cei avuţi şi cu multe rugăminţi şi scrisori abia
i-a convins să împartă griul la cei săraci. Ba chiar el însuşi ajuta la împărţirea
hranei, potolind foametea şi salvând oamenii de la moarte.
***
Într-o vară, împăratul Iulian apostatul (cel lepădat de credinţă) mergea cu oaste
împotriva perşilor şi a poposit aproape de Cezareea. Atunci, Sfântul Vasile
împreună cu tot poporul, l-a întâmpinat cu cinstea cuvenită, oferindu-i, după
obicei, pâine de orz. Dar împăratul s-a mâniat tare pe el şi i-a spus că după ce se
va întoarce de la război va distruge cetatea Cezareea, iar pe Vasile îl va exila.
Marele bărbat nu s-a înfricoşat, ci, adunând credincioşii le-a spus primejdia şi se
ruga în fiecare noapte la biserica Sfântului mucenic Mercurie.
Cum stăteau în genunchi noaptea, deodată Sfântul mucenic Mercurie pictat pe

icoană cu suliţa în mână, a ieşit din biserică în văzul tuturor. După puţin timp
mucenicul Mercurie s-a reîntors în biserică având suliţa însângerată.
Atunci Sfântul Vasile, înţelegând că Dumnezeu l-a trimis pe marele mucenic să-
l ucidă pe vrăjmaşul lui Hristos, Iulian apostatul, cu suliţa, a zis către popor:
"Bucuraţi-vă, fraţilor, şi vă veseliţi, că a auzit Domnul rugăciunea noastră, că
împăratul cel rău şi necredincios şi-a luat cuvenita pedeapsă fiind ucis de
Sfântul Mercurie". Aşa a scăpat cetatea Cezareea de mânia şi răzbunarea
împăratului.
***
Împăratul Valens, care a luat tronul după Iulian apostatul, era arian şi nu putea
răbda pe Sfântul Vasile pe scaunul Cezareei pentru că îl ruşina cu viaţa şi
învăţătura sa. De aceea căuta în tot felul să-l tragă de partea arienilor, dar nu a
reuşit să amăgească pe apărătorul şi diamantul Bisericii lui Hristos. Atunci a
trimis la el pe eparhul Modest să-l ameninţe cu închisoarea, cu exil şi cu
confiscarea averilor lui.
Iar Sfântul Vasile i-a răspuns: "Averile mele vrei să le iei? Nici pe tine nu te vei
îmbogăţi, nici pe mine nu mă vei sărăci. Dar socotesc că aceste haine vechi ale
mele şi aceste puţine cărţi în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuie. De
izgonire nu mă tem, pentru că tot pământul este al lui Dumnezeu. De munci nu
port grijă, că mă voi duce mai degrabă la doritul sfârşit şi cu aceasta îmi vei face
bine că mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeul meu!"
Atunci a zis eparhul către el: "Nimeni nu mi-a vorbit cu aşa îndrăzneală!"
Iar Sfântul Vasile i-a răspuns: "Pentru că până acum n-ai vorbit cu un episcop!"
Auzind de aceasta, împăratul a hotărât să-l scoată din scaun şi să-l exileze. Dar
când să semneze hotărârea i s-a stricat condeiul. A luat al doilea şi al treilea
condei şi la fel i s-au rupt, iar mâna a început să-i tremure. Atunci a cunoscut că
este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui şi, temându-se, a renunţat.
Acelaşi împărat eretic a făcut şi altă nedreptate. Trecând prin oraşul Niceea, a
luat biserica ortodocşilor şi a dat-o în mâinile arienilor. Atunci, mîhnindu-se
credincioşii, au cerut ajutorul Sfântului Vasile, apărătorul dreptei credinţe.
Iar el a venit la împăratul Valens şi i-a spus: "Cinstea împăratului iubeşte drep-
tatea. Pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, de ai luat biserica ortodo-
cşilor şi ai dat-o arienilor eretici?"
Iar mai marele bucătarilor auzind cum vorbeşte sfântul, l-a mustrat. Marele
păstor însă i-a răspuns: "Lucrul tău este să te îngrijeşti de mâncări, iar nu să
tulburi dogmele Bisericii!"
La urmă împăratul l-a trimis pe Sfântul Vasile la Niceea să facă el dreptate şi i-a
dat şi scrisoare de întărire.
Sosind în Niceea, Sfântul Vasile a adunat pe ortodocşi şi pe arieni, le-a citit

scrisoarea împăratului şi au hotărât ca împreună să încuie biserica, să-i sigileze
uşile şi să pună străji de ambele părţi. Apoi să se roage arienii lui Dumnezeu trei
zile şi trei nopţi şi de li se va deschide biserica singură, în chip minunat, să fie a
lor. La urmă să se roage ortodocşii o noapte şi de li se va deschide lor biserica,
să fie a ortodocşilor; iar dacă nici lor nu se va deschide biserica, să fie tot a
arienilor. Şi au făcut aşa. Dar nu s-a deschis biserica arienilor.
Atunci, Sfântul Vasile a adunat pe toţi ortodocşii la o biserică afară din oraş şi s-
au rugat acolo toată noaptea. Dimineaţă, au venit cu toţii la biserica încuiată, în
frunte cu Sfântul Vasile îmbrăcat în veşminte, cântând: "Sfinte Dumnezeule,
Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!" Cum au ajuns la uşa
bisericii s-au rugat cântând: "Doamne miluieşte".
Apoi Sfântul Vasile a însemnat uşa încuiată cu Sfânta Cruce şi a zis: "Bine-
cuvântat este Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor". Când a strigat tot poporul "Amin", îndată s-a făcut cutremur, s-au
zdrobit zăvoarele, s-au rupt peceţile, s-au deschis uşile singure cu ajutorul lui
Dumnezeu şi au intrat în biserică ortodocşii cântând "Doamne miluieşte". Apoi
Sfântul Vasile a săvârşit Sfânta Liturghie şi, văzând minunea, toţi arienii s-au
făcut ortodocşi.
***
Altădată a venit la marele Vasile o femeie plângând şi i-a spus că soţul ei a luat-
o în căsnicie cu ajutorul vrăjmaşului diavol, după ce mai întâi s-a lepădat de
Hristos şi i-a dat scrisoare aceluia că va face voia lui. Acum soţul ei se căia de
ceea ce făcuse şi nu ştia cum să revină la Hristos.
Auzind acestea, Sfântul Vasile l-a chemat la sine pe tânăr, l-a mărturisit şi l-a
întrebat: "Voieşti să te întorci din nou la Domnul nostru Iisus Hristos?"
Iar el i-a răspuns: "Voiesc, dar nu pot, pentru că m-am dat în mâinile satanei cu
scrisoare".
"Dar crezi că Domnul te iartă şi te primeşte?", l-a întrebat Sfântul Vasile.
"Cred, Doamne, ajută necredinţei mele".
Atunci Sfântul Vasile l-a închis într-o cameră pe tânărul acela şi l-a învăţat să se
roage ziua şi noaptea. Dar în primele zile a suferit grele ispite de la diavoli, că
strigau către el: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine".
După multe zile de post şi rugăciuni a venit Sfântul Vasile la el şi i-a zis: "Cum
te afli, fiule?" "Acum sunt bine, sfinte părinte, că te-am văzut în vis cum l-ai
biruit pe diavolul".
Adunând pe clerici şi pe credincioşi, Sfântul Vasile a luat pe acel tânăr şi l-a dus
la biserică cântând: "Doamne miluieşte".
Dar vrăjmaşul diavol s-a pornit cu mânie asupra tânărului să-l răpească din
mâinile sfântului şi striga: "Mă nedreptăţeşti, Vasile, că nu eu am venit la
dânsul, ci el a venit la mine să-mi ceară ajutor. Deci, al meu este, că s-a lepădat
de Hristos!"
Şi a zis păstorul cel bun: "Binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi
va lăsa poporul mâinile în jos de la rugăciune, până nu vei da, diavole,
scrisoarea tânărului înapoi".
Şi în timp ce toţi se rugau cu mâinile în sus şi ziceau cu lacrimi "Doamne

miluieşte!", îndată hârtia dată de tânăr vrăjmaşului a căzut din văzduh în
biserică. Aşa se jertfea bunul păstor pentru mântuirea fiilor săi sufleteşti.
***
Odată, s-a rugat lui Dumnezeu cuviosul Efrem Sirul să-i arate cum este Sfântul
Vasile. Şi noaptea a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer şi i-a zis un
glas de sus: "Efreme, Efreme, cum este acest stâlp de foc, aşa este Vasile!"
Apoi s-a dus cuviosul Efrem la marele Vasile în Cezareea Capadociei, şi, cu
toate că nu voia, a fost hirotonit preot de dânsul.
Aşa era viaţa Sfântului Vasile, ca o făclie aprinsă în mijlocul Bisericii, spre
luminarea tuturor, încât şi îngerii se minunau de sfinţenia vieţii lui, iar diavolii
şi necredincioşii se cutremurau şi fugeau.
Simţindu-şi aproape ceasul morţii Sfântul Vasile a chemat la el un doctor evreu,
anume Iosif, să-l cerceteze şi i-a spus că până seara va muri. Dar el a trăit până a
doua zi, a săvârşit Sfânta Liturghie, a botezat pe acel doctor, apoi binecuvântând
pe toţi şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos la 1 ianuarie anul 379, fiind în
vârstă de 51 de ani.
Apoi adunându-se mulţi arhierei, călugări şi credincioşi, au plâns mult pentru

plecarea dintre ei a unui aşa de mare luminător şi dascăl al Bisericii şi l-au
îngropat cu cinste în biserica Sfântului mucenic Evpsihie din Cezareea.
Iubiţi credincioşi, astăzi, o dată cu Sfântul Vasile cel mare, prăznuim şi Tăierea
Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unul din cele douăsprezece
praznice împărăteşti de peste an.
Astăzi, la opt zile după naştere, Domnul este dus la templul din Ierusalim, unde
primeşte botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, când I S-a pus şi numele
de Iisus, căci numele copiilor dintotdeauna se pune la botez. Prin aceasta
Mântuitorul se arată împlinitor al Legii Vechi, iar nu călcător al ei. Ba mai mult,
prin venirea Sa în lume, Fiul lui Dumnezeu desăvârşeşte Legea, o înnoieşte, o
îndumnezeieşte printr-o nouă Lege, care este Legea harului, adică Sfânta
Evanghelie. Pe aceasta toţi credincioşii suntem datori s-o respectăm pentru a
deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.
Tot astăzi avem Anul nou. A mai trecut un an din viaţa noastră, din viaţa lumii
şi astăzi am început altul, pe care îl dorim să fie pentru lume, pentru Biserica lui
Hristos, pentru fiecare familie şi om, un an de pace, de înţelegere între oameni,
un an de întărire, de roade bogate atât pământeşti cât şi cereşti.
Roadele pământului sunt: pâinea cea de toate zilele, sănătatea, pacea în lume,
copiii, speranţa şi bucuria acestei vieţi.
Iar roadele cereşti sunt credinţa în Dumnezeu, iubirea creştină, rugăciunea,

milostenia şi celelalte fapte bune. Pe toate aceste virtuţi dorim să le sădească
Dumnezeu în inimile noastre, să le adape prin rugăciune şi să le facă să crească,
să se desăvârşească în noi prin harul Duhului Sfânt.
Iată ce vă dorim astăzi, la început de an nou. Iată urarea Bisericii şi a păstorilor

ei către fiii ei sufleteşti, acum, de Anul Nou. Să sporim în credinţă şi în fapte
bune, fraţii mei. Să nu stăm pe loc, ci să creştem ca un copac, ca o floare,
urcând din treaptă în treaptă, din putere în putere, dintr-o faptă bună în alta şi
mai bună.
Să nu ne mulţumim cu ce am făcut până acum. Să nu ne odihnim, nici să stăm
pe loc. Iată anii trec mereu şi se înnoiesc; viaţa noastră trece şi ea şi noi trebuie
să mergem la Dumnezeu, unde mai avem de trăit o viaţă. O viaţă veşnică, nouă,
fără dureri, fără lacrimi şi moarte, o viaţă care nu are sfârşit. O viaţă împreună
cu Hristos şi cu Maica Domnului, la un loc cu îngerii şi cu toţi sfinţii.
La început de an nou, Biserica Ortodoxă ne pune înainte un model vrednic de

urmat, ne pune viaţa şi faptele Sfântului Vasile cel mare. El este unul din cei trei
dascăli şi ierarhi ai lumii, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul şi cu Sfântul
Ioan Gură de Aur.
Să urmăm şi noi lui Hristos şi sfinţilor Lui. Să urmăm după a noastră slabă
putere, credinţei, bărbăţiei, curajului, tăriei, răbdării, smereniei, milosteniei,
înfrânării, postului şi rugăciunii Sfântului Vasile cel mare. Postul, rugăciunea şi
viaţa curată au avut un mare rol în creşterea duhovnicească a marelui ierarh. Să
le iubim şi noi după putere. Apoi să adăugăm tăria credinţei, milostenia,
ascultarea de păstorii Bisericii, cinstea, omenia şi ajutorarea săracilor.
La formarea Sfântului Vasile a avut mare rol şi cunoaşterea cuvântului lui

Dumnezeu, hrana sufletului spre care cugeta ziua şi noaptea. Să ne hrănim şi noi
sufletul cu ascultarea slujbelor Bisericii şi citirea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii
Sfinţilor Părinţi. Cel puţin câte un capitol, o pagină pe zi să citim din sfintele
cărţi. Cel puţin câţiva psalmi să spunem pe zi, iar "Tatăl nostru" să-l repetăm de
mai multe ori sau rugăciunea "Doamne Iisuse..." şi vom primi mare folos şi
ajutor de sus.
Apoi să ţinem la Biserică şi la dreapta credinţă ca la însăşi viaţa şi sufletul

nostru. Vedeţi cu cât curaj şi tărie apăra Sfântul Vasile credinţa ortodoxă? Nu se
ruşina de împăraţi şi de eretici; nu se lăsa amăgit de laude sau de daruri, nu se
temea nici de diavoli, nici de moarte când era vorba de credinţă şi de sufletele
oamenilor. Când era vorba de el era foarte blând, smerit şi răbdător, chiar dacă
cineva îl ocăra. Dar când era vorba de stricarea dogmelor credinţei, când se
hulea Dumnezeu şi se lovea Biserică de către eretici, atunci Sfântul Vasile era
aspru şi curajos ca un sfânt, îndrăzneţ ca un episcop, iubitor de credincioşi ca un
adevărat păstor de suflete, gata să-şi dea şi viaţa pentru Evanghelie.
Să ne apărăm sufletul de patimi, trupul să-l păzim curat de necurăţia păcatelor,

iar credinţa noastră străbună, ortodoxă, s-o apărăm până la jertfă de eresuri, de
indiferentism şi necredinţă care bântuie tot mai mult în prezent.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze cununa Anului nou cu pace între

popoare, cu sănătate şi pâine. Iar pe noi, Biserica Sa, să ne binecuvânteze cu
păstori buni, cu credinţă tare, cu fapte bune şi mântuire. Amin.
Arhimandritul Ilie Cleopa – Predică de Anul nou (calendarul)
Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, fiindcă slujesc cu nevrednicie mâine

Liturghia, m-am gândit că e bine ca privegherea din seara aceasta s-o mai
împodobim şi cu cântări, şi cu cuvinte sau cu predici, ca să nu pară prea lungă.
Mâine, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare din Răsărit prăznuieşte trei
sărbători: Anul Nou, Tăierea împrejur cea după trup a lui Hristos
Mântuitorul şi Sfântul ierarh Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareei
Capadochiei. Şi pentru că mâine nu se poate cuprinde într-o predică tot ce ar
trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gândit ca în seara aceasta să mă
ocup într-o mică parte din predică de însemnătatea anului nou.
Cum s-a ajuns la noi, românii, să se prăznuiască anul nou la 1 ianuarie? Iată
prin ce împrejurări s-a ajuns la aceasta şi ce însemnătate are anul nou.
Să ştiţi, fraţilor şi părinţilor, că Dumnezeu a făcut lumea aceasta primăvara şi

a terminat-o, cum aţi auzit, în şase zile. Dar vinerea aceea, când s-a terminat
lumea, era în ziua de 14 martie, când era lună plină. Aşa dogmatiseşte
dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin. Nu se ştia pe atunci ce-i acela
calendar, că nici nu era zidit omul, sau după ce l-a zidit, omul era deocamdată în
Rai.
După mărturia unor teologi, Adam şi Eva au stat şapte sute de ani în rai, iar
alţii zic că numai şapte zile, sau şaptezeci; alţii că şapte ani.
Toţi sunt pentru cifra şapte, dar nu se ştie exact cât au stat ei în rai. Lui
Dumnezeu, când a făcut lumea cu cuvântul, nu I-au trebuit ciocane şi hârleţe şi
sapă şi mistrie ca să o facă; „El a zis şi s-au făcut. El a poruncit şi s-au zidit”
(Psalmii 148, 5). Dar a pus lumii acesteia nişte legi veşnice; toate se rotesc cu
atâta precizie în ceasul universului, se învârtesc cu o precizie de înspăimântă şi
pe îngeri, nu numai pe oameni. Pentru ce? Pentru că e lucrul lui Dumnezeu
Atotţiitorul. Şi când a făcut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adică în
mijlocul cerului. Dar stihiile lumii făcute de El, pământul, şi cerul, şi soarele, şi
luna, şi stelele nu au stat nemişcate nici o clipă, ci mereu se mişcă. Toate se
mişcă în cerc, ele veşnic se întorc de unde au plecat. Aşa se mişcă stelele, aşa
soarele şi luna, aşa toate planetele şi tot ce a făcut Dumnezeu. Tuturor le-a pus
lege să se mişte şi totodată să nu se mişte la întâmplare, ci cu mare rânduială.
Încât s-au uimit şi cei mai învăţaţi oameni ai lumii din antichitate, şi au cunoscut
pe Dumnezeu din zidiri, fără să-L cunoască din Scripturi. Şi au strigat: „Mare
eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Aşa a fost mai apoi cazul şi cu
Isaac Newton, cu Kepler şi cu ceilalţi mari astronomi, care din singură mişcarea
universului au înţeles că este o mână, este un centru de îndrumare care le poartă
pe acestea cu atâta precizie.
Mişcarea regulată în cerc a stelelor ne dă calendarul. Dar prin ce l-a

întemeiat Dumnezeu în chip deosebit? L-a întemeiat prin cei doi ochi ai lumii:
soarele şi luna. După ei a făcut să se orienteze toată suflarea, până la sfârşitul
lumii. Şi aţi auzit că se vorbeşte în Pascalie de crugul soarelui şi de crugul lunii.
Ce este crugul soarelui? Este un ciclu de 28 de ani, de când soarele porneşte de
la punctul lui şi face atâtea rotaţii în fiecare an, încât ajunge în 28 de ani exact la
locul de unde a pornit. Iar ciclul lunar este de 19 ani. Luna merge în jurul
pământului de 13 ori într-un an, dar în jurul soarelui, are nevoie de 19 ani, până
ajunge de unde a pornit, şi iară, şi iară, şi iară… Astfel, ciclul lunar are 19 ani,
iar ciclul solar e de 28 de ani. Şi până ce luna înconjoară soarele de 19 ori,
soarele face ocolul cerului în 28 de ani. Înmulţeşte pe hârtie 28 cu 19; cât dă?
532 de ani. Acesta e ciclul mare pascal, după care s-a întocmit Pascalia de
Sfântul Chiril al Alexandriei, şi a lui Dionisie cel Mic, şi a altor paschologi.
Şi de ce am luat istoria aşa de departe? Ca să vedeţi cum a ajuns anul nou la noi.
Deci, când s-au făcut primele calendare din epoca străveche, pe timpul lui Irod,
împăratul Ninivelor, ei nu se orientau, ca noi, după calendare cu 12 luni, că nu
ştiau. Ei aşteptau mişcarea astrelor cereşti, a crugului soarelui sau al lunii şi
ştiau că a trecut un an din crugul soarelui şi doi şi trei şi la 29 de ani va fi
împlinit ciclul mare solar sau crugul soarelui, cum îl numeau ei. Şi când luna se
va întoarce de 19 ori, va fi împlinit ciclul mare luni-solar al lor.
Mai târziu s-a mai deşteptat lumea. Aşa vechii chaldei, popor mai vechi decât
evreii, au fost mari astronomi. Ei au împrumutat mult civilizaţiei egiptenilor şi
perşilor, apoi aceştia elinilor şi aşa mai departe, până a ajuns în părţile noastre,
ale Europei. Aceia au observat şi alte mişcări pe cer, nu numai mişcările
soarelui şi ale lunii, şi treptat au început să alcătuiască un fel de calendar pe
pământ, după calendarul cerului sau după calendarul soarelui sau al lunii solare.
Calendarul ceresc fiind opera lui Dumnezeu, nu rămâne nici o iotă în urmă şi nu
poate să se clintească, pentru că zice: „poruncă a pus şi nu va trece” (Psalmii
148, 6). El nu poate să rămână în urmă. Iar calendarele făcute de oameni au fost
mii până acum, ba poate zeci de mii. În fiecare epocă, după mintea din acel
timp: au fost calendare de umbră, calendare de soare, calendare de nisip,
calendarele faraonilor Egiptului, cum a fost Ramses şi alţii. Au fost o mulţime
de calendare la egipteni şi la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de
pildă asirienii. Unele se conduceau după calendare fructifere; când se coceau
portocalii, şi asta se întâmpla de două ori pe an, socoteau că s-a împlinit un an.
A fost calendarul Nilului, care a funcţionat sute de ani. Căci Nilul se revărsa
periodic, de două ori într-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la ecuator, se
revărsa uneori mai înainte de două luni, altă dată mai în urmă şi aşa mai departe.
Ei ştiau că atunci când s-a făcut orezul, sau s-a revărsat Nilul de două ori, e anul
nou.
Dar ştiinţa n-a fost mulţumită cu calendare din acestea. Şi nici nu trebuia să fie,
sau să se ia după lucruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea, oamenii au
vrut să facă alte calendare, mai bune, ca să se apropie mai mult de calendarul
cerului, de calendarul pe care l-a făcut Atotţiitorul Dumnezeu. Primii care au
început să facă aceste calendare au fost egiptenii. Ei au făcut prima dată
calendarul de 12 ani, măcar că luna avea câte 28-30 de zile şi calendarul lor
era mai scurt decât calendarul de acum, anul având numai 354 de zile.
Poporul iudeu - care a fost în robia egiptenilor 430 de ani - când a ieşit din robie
a împrumutat calendarul egiptean, căci altul mai bun nu se găsea în acea vreme,
şi l-au folosit pe el 1500 de ani, până la împăratul Iuliu Cezar, cu circa 44 de ani
înainte de venirea Mântuitorului. Dar până la acea dată calendarul folosit
rămăsese foarte mult în urmă. De aceea romanii, vrând să-şi facă un calendar
mai bun, au trimis – pe vremea lui Iuliu Cezar – pe Iulian Sosigene în toate
părţile lumii, să vadă care calendar e mai aproape de calendarul ceresc, care se
potriveşte mai mult cu calendarul dumnezeiesc.
Şi acela fiind însărcinat de împăratul Iuliu Cezar, a cercetat toate calendarele de

pe valea Nilului, din Palestina, de prin Africa, şi tot pe al evreilor l-a găsit mai
aproape, fiindcă era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile şi şase ceasuri faţă de
mişcările astrelor de pe cer. Deci i-a mai adăugat 11 zile şi şase ceasuri. Din
anul de 354 de zile s-a făcut calendarul de 365 de zile. Şi la patru ani,
înmulţind cele şase ceasuri care treceau în plus în fiecare din aceşti ani, mai
erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Aşa s-a născut anul bisect, adică trei
ani de câte 365 de zile, iar al patrulea (bisect) de 366.
La început toate popoarele, respectând tradiţia după care începutul lumii a fost
în martie, de atunci începeau anul, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Aşa au
socotit şi egiptenii, şi evreii, şi romanii. Mai apoi romanii au adăugat lunile
ianuarie şi februarie şi au stabilit începutul anului la 1 ianuarie.
Ei aveau obiceiul că în ziua de 1 ianuarie luau impozitele de la popor, schimbau

pe dregători, plăteau salariile la salariaţi, la militari, îi avansau pe unii din
aceştia la grade mai mari. Tot la 1 ianuarie aveau şi cele mai mari festivităţi, iar
cu acest prilej făceau mare zarvă de cântece şi jocuri, cum le vedeţi până acum.
Că de la romani şi de la păgâni vin obiceiurile acestea de-a umbla din poartă în
poartă şi a fluiera şi a cânta şi a face câte şi mai câte. Că nu de la Biserica lui
Hristos vin acestea, ci de la popoarele păgâne, căci romanii le-au împrumutat de
la egipteni, egiptenii de la asirieni şi aşa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt
creştineşti, ci păgâneşti, fiindcă şi noi ne tragem din popoare păgâne, căci şi
romanii şi dacii au fost popoare păgâne.
Dar lumina credinţei lui Iisus Hristos a strălucit la Roma şi în Imperiul Roman
din sudul Dunării, iar de acolo a trecut şi la daci, dincoace de Dunăre, mai ales
după ce Dacia a fost cucerită de Traian şi mulţime de colonişti din Peninsula
Balcanică au inundat ţara strămoşilor noştri. Şi aşa a ajuns creştinismul cu
lumina credinţei dincoace de Dunăre şi a început să înflorească aici Biserica lui
Hristos. Dar prin aceşti colonişti au venit la noi şi obiceiurile acestea de 1
ianuarie. Şi aşa se fac în această zi petreceri în loc de sfinte slujbe de
mulţumire lui Dumnezeu şi de cerere a ajutorului Lui. Obiceiurile acestea au
trecut de la ei la noi, cum le vedeţi până astăzi, precum şi calendarul de 12
luni. Astfel am ajuns şi noi, românii, să prăznuim ziua de 1 ianuarie, ziua
anului nou civil.
Vi le-am spus acestea tare pe scurt, pentru că nu vi le pot arăta acum mai pe
larg. Oamenii s-au obişnuit de la început să pună semne câţi ani au trecut de la
zidirea lumii. Biblia nu spune aceasta, căci ea nu se ocupă de cronologie. Ea e o
carte de morală, de sfinţenie, plină de Duhul Sfânt. Prin ea se arată că există
Dumnezeu, că El este Creatorul lumii, se arată legile date de El întregului
univers, se arată că El pedepseşte păcatul şi răsplăteşte virtutea, că cei ai Lui
sunt drepţi, sfinţi, iar ceilalţi sunt păcătoşi şi vor lua plată după faptele lor şi
osândă dincolo. De acestea se ocupă Biblia.
Auzi - zic unii - că Biblia spune că numai şapte mii de ani are lumea aceasta! Te
rog să-mi arăţi, învăţatule în Biblie, unde spune Biblia că lumea-i de şapte mii
de ani? Ia-o de la un cap la altul şi dacă ţi se va arăta undeva în Scriptură că
lumea-i numai de şapte mii de ani, atunci dă-o pe foc!
Nu. Oamenii au pus termen de când s-a zidit lumea. Marele Vasile în
Hexaimeron vorbeşte de temelia pământului, de facerea lumii, arătând – după
mărturia Sfintei Scripturi - că pământul era netocmit şi nevăzut. „Dar când
era, nici tu nu ştii, nici eu, ci numai Cel ce l-a făcut, Dumnezeu”, spune
Sfântul Ierarh. Deci Biblia spune că pământul era netocmit şi nevăzut (Facerea
1, 2). Care era netocmirea pământului? Ea stătea în faptul că n-avea nici o
vegetaţie, nici un animal, nu era nimic. Apoi ne dezvăluie care era cauza
nevederii: erau apele, căci pământul era în fundul apelor; precum şi faptul că
nu existau încă cei ce au ochi (Sfântul Vasile cel mare, Hexaimeron, pp. 6-8).
Cine să-l fi văzut pe atunci? Dumnezeu îl vedea unde era, dar nu erau zidite cele
cu ochi, nici animalele, nici oamenii, nici păsările. Dar pământul era, căci el
datează de multe milioane de ani, poate să fi fost acolo de sute de milioane.
„Dumnezeu a făcut pământul şi Singur El ştie de când este pământul şi cât
are să mai dăinuiască”, răspunde Marele Vasile celor ce iscodeau vârsta
pământului. Dumnezeu a zis să se adune apele întru adunările sale şi să se arate
pământul. El l-a scos cum ai scoate caşul din zer la stână. Aşa a scos Dumnezeu
pământul din ape. Şi nu-i nici o greutate la Dumnezeu aceasta, căci auzi ce
spune Marele Vasile: „Te minunezi că pământul e mare? Ascultă pe Isaia:
«Doamne, Tu ai făcut pământul ca pe nimic!» (Isaia 40, 23)”. Nimic e el
înaintea lui Dumnezeu. E mare pământul? Dar planeta Jupiter e de 1300 de ori
mai mare decât Pământul şi are patru sateliţi mult mai mari ca Pământul. Dar
Sirius, care-i de milioane de ori mai mare chiar decât Soarele! Ce-i la
Dumnezeu pământul? Pentru mine-i mare, şi-i minunat, dar nu şi pentru Cel
care l-a făcut. Acela l-a făcut, cum zice Isaia, ca pe o nimica, şi toate popoarele
lumii înaintea Lui sunt ca o picătură din cadă.
Şi au pus oamenii semne de la zidirea lumii, că atâţia ani sunt de la Adam, şi toţi
ceilalţi au auzit de la unul, dar nimeni nu ştie precis câţi ani sunt de la Adam.
Unii zic că Hristos a venit în lume la 5508 ani de la facerea lumii, alţii la 4999.
Cronologii nu se învoiesc la ce an a venit Hristos în lume, pentru că nimeni nu
ştie exact când a făcut Dumnezeu lumea şi câţi ani sunt de la zidirea lumii.
Când s-a zidit lumea numai Dumnezeu ştie, nimeni altcineva. Aşa spunea
marele Vasile. Dar oamenii au stabilit un fel de epoci, de ere. Ei au zis: atâţi ani
sunt de la Adam, apoi zic că a fost era lui Avraam ş. a. Unele le-au pus în
legătură cu diferite evenimente: era alexandrină, de când Alexandru cel mare a
avut război cu perşii; era romană, de la fondarea Romei; apoi era martirilor, de
la începutul creştinismului până pe vremea lui Diocletian. Dar de abia de la
împăratul Justinian, de la 517, au început să se numească anii de la Hristos.
Era creştinismului nostru începe de la Mântuitorul şi până acum are 1970 de
ani, iar peste câteva ceasuri ajungem în anul 1971. Am vrut să vă spun câte
ceva despre anul nou. Aşa a ajuns şi la noi să se prăznuiască anul nou şi să se
înceapă de la 1 ianuarie, după tradiţia rămasă nouă de la Roma.
Şi sunt calendare diferite şi astăzi. În Abisinia, o ţară creştină, creştinii primesc

tăierea-împrejur, ca evreii.
Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani mai înainte, sau cu şase.
Dar calendarul cel mai apropiat de calendarul luni-solar este calendarul pe
care-l avem noi, ortodocşii. El este îndreptat de conferinţa interortodoxă de la
Constantinopol, din 15 noiembrie 1923, pe timpul Patriarhului Meletie al V-
lea, şi e cel mai aproape de cel ceresc. În 42.000 de ani, el abia rămâne cu o zi
în urmă. Iar calendarul gregorian, pe care l-a îndreptat Papa Grigore al IX-lea în
1583, prin marele filosof şi astronom Lilie, rămâne la 3.600 de ani cu o zi şi o
noapte în urmă; deci el rămâne mai mult în urmă ca al nostru, din punct de
vedere ştiinţific. Noi după calendarul acesta ne călăuzim şi el este aprobat de
toată Biserica.
Dar vreau să vă spun că, începând de la anul nou, grija noastră cea mai mare
trebuie să fie alta: cel mai mare lucru e să ne înnoim viaţa, să luăm aminte cu
fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să
punem în locul lui o virtute, să iertăm greşalele celor ce ne-au supărat, să-i
iertăm pe toţi, să începem anul nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu,
să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că
dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-
ţi meargă tot timpul.
Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta: e iadul pe faţa pământului! Iată cum
ştiu oamenii să mulţumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viaţă! Dar
vine moartea şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut,
că i s-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas;
dar nu-i mai dă, e rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te
rogi: „Doamne, mai dă-mi un minut!”, dar nu-ţi dă, ai avut destule! Dumnezeu
este prea drept, ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să
plângi, să te rogi. Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci
vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii. Deci să ne gândim că,
trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu că n-am
făcut nimic bun şi să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat cu mila şi cu
îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.
Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele
şi toate vremile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim
lui Dumnezeu, ca să nu vie urgia Domnului peste noi.
Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-are să mai fie timp. Căci vine moartea
pentru fiecare, vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni, nu
pot scăpa nici împăraţii. Unde-s împărăţiile, unde-s faraonii Egiptului, unde sunt
sultanii turcilor, unde-s craii Germaniei, unde-s împăraţii de care se cutremura
lumea, unde-s împărăţiile, unde-s cetăţile, unde-s oraşele, unde-i oraşul Pompei
şi unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?! Unde-s
cetăţile lumii, unde-s puternicii, unde-s cei învăţaţi, unde-s filosofii, unde-s cei
care au purtat schiptru, cei care au purtat diademe şi ale căror capete străluceau
ca soarele, unde-s?! Praf, pământ şi pulbere s-au făcut! Aşa-i dreptatea lui
Dumnezeu, şi vai de noi dacă cheltuim vremea în zadar! Marele Apostol spune:
„Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt”.
Vom cere să mai trăim un minut şi n-are să ne mai dea Dumnezeu. Pentru că
trecem fără griji prin viaţa aceasta, ne încurcăm cu grijile veacului de parcă am
fi nemuritori. Fum suntem. În toată ziua Biserica ne spune: „Omul ca iarba;
zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalmii 102, 15). I-a spus
Dumnezeu lui Isaia, pentru toţi: „Tot trupul e iarbă şi slava omului ca floarea
ierbii, uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut”; şi iarăşi zice Duhul Sfânt în
Psalmi: „Zilele lui ca umbra trec”, „că s-au stins ca fumul zilele mele”; şi
iarăşi: „anii lor ca un păianjen s-au socotit”; şi iarăşi: „zilele mele ca umbra s-
au plecat şi eu ca iarba m-am uscat”. Pentru cine vorbeşte aici Duhul Sfânt?
Pentru noi. Să avem urechi, să nu fim surzi!
Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf şi

pulbere este. Nimic nu rămâne veşnic pe pământ. Unde-s puternicii de care se
cutremura lumea până ieri? Du-te şi vezi-i în gheena, cum îi muncesc dracii!
Du-te şi întreabă-i acolo: Cu ce v-aţi ales din viaţa aceasta? Unde a rămas
stăpânirea, unde ştiinţa, unde puterea popoarelor? I-a luat după dreptate moartea
şi-i ţine în legături până în ziua Judecăţii de apoi. Să veghem, dar, cum petrecem
timpul înaintea Domnului, căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am
vorbit în fiecare clipă, şi ce-am gândit, şi ce-am lucrat.
Aceasta v-o spun pentru anul nou: să mulţumim Prea Sfintei Treimi şi prea
curatei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit
să treacă un an. Să ne hotărâm, în inima noastră, să punem început bun şi să
petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu
Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea.Amin!
Din “Predici la Sărbătorile de peste an” - Editura Christiana

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Tăierea împrejur a Domnului -
Despre creşterea copiilor
„Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51)
Când apostolul vorbeşte despre însuşirile cele bune ale unei văduve, aminteşte,
mai înainte de toate, că ea trebuie să fi crescut copii (I Timotei 5, 9-10).
Însă cuvântul „creştere” el nu-l ia într-un înţeles obştesc, de jos, precum mulţi
înţeleg aceasta, că adică văduva nu trebuie să fi lăsat copiii săi să moară de
foame. Chiar singură, puterea firii unei mame nu ar fi îngăduit aceasta, şi de
aceea nu este trebuinţă de vreo lege ca văduva să nu lase copiii săi flămânzi.
Apostolul vorbeşte aici despre creşterea întru cucernicie şi dreptate. Iar
mamele care nu îşi cresc aşa copiii lor sunt mai rele decât cele ce îşi omoară
copiii. Aceasta trebuie să se zică nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor.
Mulţi părinţi îşi dau toată truda ce se poate gândi pentru ca să agonisească fiului
lor un cal bun, o casă frumoasă, o moşie preţioasă, dar pentru ca el să
dobândească un suflet nobil şi un simţământ cucernic, nu se îngrijesc cât de
puţin. Şi tocmai aceasta duce toată lumea în neorânduială, că noi nu creştem
copiii noştri după cuviinţă şi ne îngrijim numai pentru averea lor, şi nu pentru
sufletele lor.
Aceasta este cu adevărat cea mai mare nebunie. Căci fie averea cât de mare şi
cât de însemnată, dacă acela care are să o moştenească nu este îmbunătăţit şi
drept, ea trebuie a se socoti ca şi pierdută; ba încă unui astfel de om, averea îi
este chiar spre pierzare şi îl duce încă mai sigur şi mai adânc în iad. Dimpotrivă,
dacă sufletul este nobil şi îmbunătăţit, el, şi sărac fiind, va fi fericit.
De aceea, noi trebuie să ne îngrijim să nu-i facem bogaţi în aur, argint şi în alte
lucruri asemenea, ci să fie foarte bogaţi în cucernicie, în dreptate şi în fapta cea
bună; să nu aibă multe trebuinţe şi să nu umble cu ardoare după bunurile şi
după plăcerile pământeşti. Trebuie să fim cu luare aminte asupra ieşirii şi intrării
lor, asupra purtării, umblării şi asupra prietenilor lor, ştiind că cine este leneş
întru aceasta nu poate nădăjdui iertarea de la Dumnezeu.
Dacă purtarea de grijă pentru mântuirea altor oameni este una dintre cele mai
mari datorii ale noastre, precum zice Apostolul: „Nimeni să nu caute folosul
său, ci folosul altuia” (I Corinteni 10, 24), cu cât mai mult fiecare va trebui să
fie răspunzător pentru îngrijirea de mântuirea copiilor săi!
Dumnezeu va zice către fiecare tată: „Nu am dat Eu copil dintru început în
casa ta? Nu te-am pus Eu pe tine învăţător, crescător, îngrijitor şi stăpân al
lui? Nu am pus Eu în mâinile tale toată puterea asupra lui? Când el era încă
gingaş, ţi l-am dat ţie, ca să-l formezi şi să-l orânduieşti”? Ce iertare poţi
nădăjdui, când tu pregeţi şi treci cu vederea creşterea lui?
Sau ce poţi tu, oare, să zici spre dezvinovăţirea ta? Poate că fiul tău este greu de
înfrânat şi îndărătnic. Dar la aceasta trebuia să gândeşti de mai înainte, când el
era încă mic şi uşor se putea înfrâna; de atunci să te fi îngrijit a-l îmblânzi, a-l
obişnui la datoriile lui, a-l aduce la orânduială şi a stârpi bolile sufletului său.
Când ogorul inimii lui era încă uşor de lucrat, de atunci trebuia să smulgi spinii,
atunci când ei, la vârsta cea fragedă, uşor se pot smulge. Şi astfel, patimile
copilului nu s-ar fi făcut, prin lenevirea ta, mai mari şi nebiruite.
Pentru aceea, zice înţeleptul Sirah: „De ai feciori, învaţă-i şi pleacă din pruncie
grumazul lor” (Sirah 7, 24). Şi Dumnezeu nu numai că îţi porunceşte aceasta,
ci mai vârtos te şi ajută El însuşi. Cum şi în ce chip? Prin aceea că zice: „ Cel ce
va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să se omoare” (Ieşirea
21, 17). Vezi tu cum îngrozeşte El pe copii şi cum îi înspăimântă; cât de mult îţi
înlesneşte stăpânirea asupra lor?
Iar dacă Dumnezeu pedepseşte cu moarte îndrăzneala copiilor împotriva

părinţilor, apoi cum putem să ne dezvinovăţim când am privit cu nepăsare
îndrăzneala copiilor noştri împotriva lui Dumnezeu?
Dumnezeu zice fiecărui tată: „Pe fiul care te ocărăşte pe tine îl voi pedepsi cu
moarte; iar tu nu voieşti nici măcar cu un cuvânt să tulburi pe cel ce calcă cu
picioarele poruncile Mele? Merită acesta iertare?”. Tu vezi cum el cutează
împotriva Făcătorului său, şi nici măcar nu te superi de aceasta, nu-l ameninţi,
nu-l pedepseşti, deşi ştii bine că Dumnezeu opreşte astfel de îngăduinţă.
Şi Dumnezeu face aceasta nu pentru că o astfel de jignire ar aduce vătămare

Celui Preaînalt şi neatins, ci pentru ca să mântuiască pe fiul tău cel păcătos. Iar
cel ce este atât de nebun şi se îndârjeşte împotriva lui Dumnezeu, acela încă şi
mai mult va păcătui împotriva tatălui său şi a propriei lui mântuiri sufleteşti.
Aşadar, să nu fim fără de grijă despre aceasta, ştiind că atunci când copiii
păzesc cu credinţa datoriile lor către Dumnezeu, şi în celelalte lucruri ale vieţii
dobândesc fericire şi cinste, fiindcă oricine cinsteşte şi stimează un om
îmbunătăţit şi bine crescut, fie el oricât de sărac; pe când pe cel rău şi fără de
rânduială, toţi îl înjură şi îl urăsc, fie el oricât de bogat.
Insă un fiu bine crescut, nu numai de la alţii va dobândi stimă, dar şi de tine,
tatăl său, va fi mai iubit, fiindcă la dragostea cea firească se adaugă încă un alt
temei al iubirii, adică fapta cea bună a fiului. Afară de aceasta, un astfel de fiu
nu numai că îţi va fi mai drag, ci încă mult mai plăcut şi mai folositor, căci el te
va cinsti şi te va sprijini la bătrâneţile tale.
Precum cei care sunt nemulţumitori către Dumnezeu nu stimează nici pe părinţii
lor, tot aşa cei ce cinstesc pe Dumnezeu, arată şi părinţilor lor tot respectul. De
aceea, pentru ca tu să fii plăcut atât lui Dumnezeu, cât şi oamenilor, ca să-ţi
găteşti o viaţă fericită şi să scapi de pedeapsa în viaţa viitoare, creşte pe copilul
tău cu toată grija.
Iar cum că cei care nu cresc copiii lor cu grijă, deşi ei altminteri ar fi buni şi
vrednici, totuşi se pedepsesc greu, aceasta se arată dintr-o istorie veche, pe care
o voi povesti.
A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 11). Eli era vrednic şi bun,
însă avea doi feciori foarte răi, pe care nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit, sau
cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit
să-i înfrâneze, să-i alunge din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru
ca să-i îndrepteze.
Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le:

„Pentru ce faceţi voi asemenea lucruri, căci aud vorbe rele despre voi… ” (I
Regi 2, 23). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi
numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu
mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: „Eli
nu a certat pe fii săi” (I Regi 3, 13). Căci, când cineva îndeamnă simplu,
aceasta nu este certare, ci trebuie a folosi un mijloc aspru şi tare, precum cere
boala.
Aşadar, nu este de ajuns numai a spune copiilor greşelile şi a-i sfătui, ci trebuie
a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început. Însă
tocmai prin aceea, că Eli, deşi îndemna pe fii săi, însă nu cu destulă stăruinţă,
precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut
într-o bătălie contra filistenilor, şi fiindcă el n-a putut suferi vestea aceasta, a
căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit.
Vezi că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i
ţin întru cucernicie sunt adevăraţi ucigaşi ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli,
ucigaşul fiilor săi. Adică, măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi, el a
fost vinovat de moartea lor, căci prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit
ajutorul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, i-a dat fără pază şi fără apărare ucigaşilor
lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi.
Aceeaşi soartă o au încă şi acum mulţi părinţi. Fiindcă ei nu voiesc să fie aspri,
nu voiesc să-i înfrâneze şi să-i tulbure pe copiii lor cei fără de rânduială şi
păcătoşi, ei adeseori sunt siliţi a privi cum aceştia, pentru nelegiuiri, sunt prinşi,
târâţi înaintea scaunului judecăţii, aruncaţi în temniţă, sau chiar şi omorâţi.
Căci dacă tu nu-i pedepseşti, nu-i îndreptezi, atunci va urma pentru dânşii
judecata după legile comune şi se vor pedepsi public. La această nenorocire se
adaugă şi ruşinea, căci toţi arată cu degetul pe tatăl al cărui fiu a luat un
asemenea sfârşit, şi îi fac imposibilă orice ieşire din casă. Căci cu ce ochi poate
el să se uite la cei cu care se întâlneşte, după ce fiul lui a adus asupră-i o astfel
de ruşine, o astfel de nenorocire?
De aceea, vă poftesc şi vă rog, aveţi grijă de copiii voştri, şi anume de mântuirea

sufletului lor. Tu, tatăl casei, eşti un dascăl pentru toată casa ta, şi Dumnezeu
neîncetat trimite la tine la şcoală pe femeia ta şi pe copiii tăi.
Pentru femei Apostolul Pavel grăieşte: „… de voieşte să înveţe ceva, să întrebe

acasă pe bărbaţii lor” (I Corinteni 14, 35), iar pentru copii: „… creşteţi-i întru
învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Gândeşte că tu ai în casa ta nişte statui de aur, adică copiii tăi, de aceea

orânduieşte-i, cercetează-i în toate zilele cu luare aminte, împodobeşte şi
formează sufletul lor în tot chipul. Urmează lui Iov celui cucernic, care, de
teamă ca nu cumva fiii lui să fi păcătuit cu ceva în inimile lor, aducea jertfă
pentru dânşii şi era cu multă luare aminte pentru ei.
Urmează încă şi exemplul patriarhului Avraam. Şi el se îngrijea nu ca să lase
fiului său bani şi comori, ci se uita la împlinirea Legii lui Dumnezeu, ca să
insufle urmaşilor săi din toate puterile împlinirea acesteia. Martor pentru această
faptă bună a sa este însuşi Dumnezeu, când zice: „Ştiu că va porunci fiilor şi
urmaşilor săi, ca să păzească căile Domnului şi să facă dreptate” (Facerea
18, 19).
Iar David, când era să moară, a chemat pe fiul său, şi în loc de avere i-a lăsat o
sfătuire pe care el adesea o repeta, adică: „Dacă tu, fiul meu, vei trăi după
Legea cea dumnezeiască, nu te va întâmpina nici o nenorocire, ci toate îţi vor
merge cu folos şi te vei îndulci de mare apărare şi linişte. Iar dacă vei pierde
sprijinul lui Dumnezeu, nu-ţi va putea folosi împărăţia şi toată puterea lumii”
(III Regi, cap. 2). Acestea şi altele asemenea i-a vorbit el, deşi nu cu aceste
cuvinte.
Deci şi noi, atât în viaţă, cât şi la moarte, acestea să vorbim copiilor noştri şi să-i
convingem că/frica lui Dumnezeu este averea cea mai mare, moştenirea cea mai
sigură şi comoara cea mai nepieritoare. Să nu ne zbuciumăm a le lăsa comori
trecătoare, ci cucernicia, care este o avere netrecătoare şi trainică.
Unde lipseşte cucernicia, acolo şi averea ce o are cineva se prăpădeşte în

primejdii şi în ruşine. Unde este cucernicia, acolo se vor dobândi şi averile, pe
care cineva încă nu le are. Dacă tu vei creşte pe fiul tău în fapta cea bună, şi alţii
vor creşte tot aşa pe fiii lor, atunci se va forma un lanţ, un şir de bună purtare,
care va cuprinde la urmă pe toţi; un şir care începe de la tine şi care, pentru
creşterea cea bună a copiilor, îţi va aduce roade slăvite.
Un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere şi de frică. Aceasta însă eu

nu o zic pentru ca voi să vă purtaţi neprieteneşte cu copiii, ci pentru ca să fiţi
mult stimaţi de către dânşii. Dacă şi femeia trebuie să stimeze pe bărbatul său şi
să se teamă de dânsul, cu cât mai mult copiii trebuie să se teamă de tatăl lor!
Nu-mi răspunde mie că tinereţea nu se poate domoli.
Căci dacă Pavel cere o astfel de îngrijire de la o văduvă, cu cât mai mult o va
cere de la un bărbat? Dacă însă nu ar fi cu putinţă, desigur, el nu ar fi
recomandat-o. Toată răutatea copiilor se reazemă pe lenea noastră, căci noi de la
început, din vârsta cea fragedă, nu i-am ţinut în cucernicie şi în frica Domnului.
Noi ne îngrijim ca ei să capete cultură lumească, să înveţe lucruri şi afaceri
lumeşti, cheltuim bani pentru acestea, rugăm pentru dânşii pe prietenii noştri şi
nu lăsăm nici o cale neîncercată, dar nu ne îngrijim nicidecum ca ei să fie cu
trecere la Împăratul îngerilor.
Noi totdeauna le îngăduim a vizita teatrele, dar nu-i silim să se ducă la biserică.
Şi dacă copilul vine aici de vreo două ori, stă fără nici un folos şi câştig. Insă nu
trebuie să fie aşa, ci precum atunci când îi trimitem la şcoală, le cerem socoteală
de ceea ce au învăţat, tot aşa trebuie să fie şi când îi trimitem la Biserică, sau
mai vârtos când îi ducem noi înşine.
Trebuie, după aceea, a-i întreba ce au auzit sau ce au învăţat aici. Dacă
procedăm astfel, îndreptarea copiilor ne va fi un lucru foarte uşor şi
îndemânatic. Dacă ei, acasă, totdeauna ne aud vorbind de faptele cele bune şi îi
învăţăm datoriile lor, dacă cele ce aud în biserică se unesc cu cele auzite acasă,
atunci ei, în curând, ne vor arăta roadele cele slăvite ale acestei nobile seminţii.
Dar noi nu facem nimic din toate acestea; datoriile, care sunt cele mai neapărate,
noi le privim ca lucruri lăturalnice, şi dacă cineva ne îndeamnă la ele, noi râdem
de dânsul. De aceea, toate merg pe dos, şi de acolo vine că cei ce nu au fost
crescuţi de părinţii lor, trebuie să fie certaţi de legile civile.
Dar nu simţi tu ruşine şi nu roşeşti când vezi că judecătorul pedepseşte pe fiul

tău şi îl îndreaptă, şi că el are trebuinţă de certare străină, deşi atâta vreme a fost
lângă tine? Nu te ascunzi, nu te acoperi de ruşine? Spune-mi, mai poţi tu purta
numele de tată, când tu ai fost un vânzător al fiului tău şi nu i-ai dat paza
trebuincioasă, ci l-ai lăsat să se piardă prin tot felul de răutate?
Când vezi un om rău că îţi bate copilul, te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti
asupra făptaşului. Iar când vezi pe satana în toate zilele rănind şi bătând pe
copilul tău, şi duhurile rele amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi,
dormitând, nu te superi şi nu cauţi să mântuieşti copilul tău. Şi aceasta ar fi de
cea mai mare trebuinţă, căci păcatul este cel mai rău dintre duhurile rele, şi cel
ce trăieşte în păcat nu poate să se mântuiască.
Aşadar, pe un fiu păcătos nu trebuie numai a-l plânge, ci încă a-l şi pedepsi şi a-
l certa, a-l opri şi a-l ţine în frică, a căuta ca prin tot felul de leacuri să-l vindeci
de boala lui cea sufletească. Tu trebuie să urmezi văduvei, despre care zice
Pavel: „a crescut feciori”.
Căci marele Apostol nu îndreaptă îndemnarea sa numai spre văduve, ci spre toţi.
El sfătuieşte pe toţi oamenii, când zice: „Creşteţi pe copii întru învăţătura şi
certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Iar aceasta este cea dintâi şi mai mare avere
cu care părinţii pot împodobi un copil. Amin.
din “Predici la duminici şi sărbători

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Anul nou
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când,
atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face
fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul

stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte.
 Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul;
 acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată;
 acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care
este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui

puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca
trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici
măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat
fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi
pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot

anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea
care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici
întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale
adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate
zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea
bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe
păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce
jeleşte.Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este
întunecată?
Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul nou, mulţumeşte acum când a
trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta,
numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul
anilor se împlineşte, eu am şi săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am
făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata
este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”. Acestea le cumpăneşte în
ziua Anului nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele
viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-
au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo

curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o
prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici
cheltuială şi nici avere, ci numai singură fapta cea bună.
Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate
comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.
Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor,

feluritele plante şi tot neamul omenesc. Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile
cele de sus. Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de
bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu

făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie
copilărească.Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti
cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci
aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să
proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi
va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui
Hristos cununa dreptăţii. Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru
cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori
altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10,
31).
Tu întrebi:„Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui
Dumnezeu”? Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Însuşi Hristos la
masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate
celelalte să le facem tot aşa. De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră
acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le
facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.Când tu ieşi spre a merge la
biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti
întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui
Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi
prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu
ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui
Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu,
apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se
poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”. Voi,
adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi
pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici
şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni
jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om
fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte.
Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojană
este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu
mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate
pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină
luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea
el este nenorocit şi în treaptăa cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi
nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul,
haina, care nu fac parte din el. Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios,
decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră,
iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care
întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu

în haine şi în cai, ci în fapta cea bună a inimii, în bogăţia faptelor bune şi în
fericita încredere în Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin preţuit şi nebăgat în seamă, care
trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar
lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi
dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este

cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţa a vieţii, fapta cea bună; el
stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l
vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi
bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi
mare plată pentru laudă şi pentru dojană, căci pe amândouă le faci întru slava lui
Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne
supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru
Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi
cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de
sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă,
pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar
dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei
ierta întru slava lui Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contră, atât cu cei cunoscuţi, cât şi
cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem
judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-
au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu!
De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu? Să nu

căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care
ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care
totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre,
pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când
cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de
Dumnezeu.
Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un
om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte
să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit
Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l
aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii
pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i
smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru
Dumnezeu. Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să
facă acestea pentru Dumnezeu?
Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre

lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi
iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o
dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi
s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a
moştenit, pe când el socoteşti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele
asemenea.
Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim
despre ele. Mai vârtos să avem în vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place
lui Dumnezeu.
Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală
sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu
nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu
numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne
întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.
Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te
întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă,
după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce
pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).
De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui

Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele
tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.
Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care
pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează
când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage
pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui
Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel
obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm
săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11,
26), zice Domnul.
Însă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate.
Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoară
şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită,
aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele
Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi
spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau

dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui
Dumnezeu. Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem,
nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic,

ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră,
ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca
să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii
pământeşti.
Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi

2, 30). Însă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl,
împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi
închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.
din “Predici la duminici şi sărbători”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Bunavestire – Bacău
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură - Anul nou.
Tăierea-împrejur a Domnului
[Col. 2,8-12; Lc. 2,20-21,40-52].
Întrucât Anul nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să

adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în
chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul
acestui an.
Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul nou în viaţa duhovnicească.

În viaţa duhovnicească, An nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc
în nepăsare începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui
Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe
dinafara lui toate se reclădesc pe temeiuri noi - cele vechi trec şi se fac toate
noi.
Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o - şi va fi la tine
Anul nou.
Se mai apropie şi cinstita prăznuire a Tăierii-împrejur a Domnului şi a pomenirii

Sfântului Vasile cel mare.
Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să
trăiască numai pentru Dumnezeu spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte
trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi,
toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care află desfătare; taie patimile şi
aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această
preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-
împrejur a inimii - de care pomeneşte şi la care ne îndatorează prăznuirea Tăierii
împrejur a Domnului şi a cărei pildă ne-o înfăţişează prin sine însuşi Sfântul
Vasile cel Mare.
Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se
înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-
împrejur a inimii.
Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul nou într-acest

chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va
prăznui Anul nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să
petreacă creştineşte întregul an. De următorul An nou, el va trebui doar să
reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt la Anul nou (I) - Cugetări despre vreme
şi veşnicie
Domnul, Care poartă cu puterea Sa lumea, ne poartă şi pe noi. In clipa de acum,

Dumnezeu ne ţine în dreapta Sa deasupra prăpastiei nimicului. Să ne păzim,
deci, întru curăţie. Viitorul nostru este în mâinile lui Dumnezeu.
Iată că în şiragul anilor care au trecut se adaugă un an nou pentru a trece ca toţi
ceilalţi. Necontenit se adaugă zi la zi, lună la lună şi an la an, şi înmulţirea
vremii scurtează vremea. Necurmat şi grabnic curge râul vremii şi se îndreaptă
spre acel prag dincolo de care vreme nu va mai fi. Insă nici noi nu stăm pe
malul acestui râu pentru a fi numai privitori dinafară ai curgerii lui. Nu; însă pe
el sau împreună cu el şi în el suntem traşi şi noi, pe aceeaşi cale a prefacerilor
vremelnice, către sfârşitul nostru. De aceea, cugetarea la vreme nu ni-i străină;
ea priveşte o trăsătură foarte însemnată din viaţa noastră vremelnică, şi dacă în
orice vreme ne poate interesa, cu atât mai inevitabil trebuie să ne intereseze
acum, când ne adunăm în biserici tocmai ca să ne rugăm Atotţiitorului pentru
sfinţirea şi binecuvântarea anului celui nou.
Trăind în vreme, ştim multe despre vreme: ştim că vremea este degrab
curgătoare, că ea trebuie preţuită, că vremea pierdută nu se mai întoarce, că
scurt este răstimpul vremii ce ne-a fost dată, iar ceea ce trebuie săvârşit de-a
lungul lui are preţ veşnic, că vremea este numai pentru o vreme şi cu vremea
totul trebuie să lase locul său veşniciei.
Dar ce este, în sine, vremelnicul? Cum are loc ceea ce este în vreme?
Necontenite schimbări se fac înaintea ochilor noştri, şi din gura noastră se
aude tot timpul: „acum", „ieri", „mâine"; însă cum stă ceea ce este acum sau
în ceasul acesta? Unde s-a dus ceea ce a fost ieri sau acum un ceas? De unde
va veni ceea ce va fi mâine sau peste un ceas?
Să nu credeţi, evlavioşi ascultători, că întrebările acestea sunt stârnite de duhul

iscodirii deşarte! Nu! Ele ne duc la adevăruri de mare însemnătate - la adevăruri
care trebuie să ne călăuzească în folosirea vremii ce ne-a fost dată şi să ne
cârmuiască întreaga viaţă. Ca atare, socot că prin hotărârea de a răspunde pe
scurt în acest cuvânt la întrebările cu pricina nu mă voi abate de la scopul pe
care cuvintele se cuvine să-1 urmărească în locul acesta sfânt. Aşadar
1. Cum stă ceea ce este acum sau în ceasul acesta?
Ne-am obişnuit să ne I lărgim fiinţarea pe întinderea timpului deopotrivă cu

fiinţarea întregii lumi, ne vedem pe noi înşine şi vedem toate celelalte lucruri
departe în trecut şi ne tindem privirea departe în viitor. Şi totuşi, fiinţarea
noastră este de fapt o singură clipă, ca o fâşie subţire de lumină în mijocului
beznei groase a nopţii. Şi sub noi nu este nici un sprijin. Cu toate acestea, stăm,
la fel ca întreaga lume, vădim o anumită statornicie, o anumită tărie. Şi atunci,
cine ne ţine deasupra hăului acesta al nefiinţării? Cine nu lasă nimicul ce ne
înconjoară să ne înghită? Cine, luându-i trecutului realitatea, păstrează
fiinţarea pentru prezent şi, aducând-o în viitor, care nu este încă, o aduce
existentă?
Răspunsul este pe buzele fiecăruia: Cela ce ne-a făcut, în Care e izvorul a toată
fiinţarea, Cela ce ţine şi viază toate. Aşadar, fraţilor, credem că nimic nu poate
fi, nici o singură clipă, fără să lucreze în el atotputernica putere dumnezeiască;
dar să nu uităm a adăuga că asta priveşte nu numai toată lumea aceasta mare, ci
şi oricare lucru, pe oricare dintre noi. Rostind cuvântul „Atotţiito-rul", unii s-au
deprins a crede că El ţine doar lumea, iar noi suntem ţinuţi deja de lume. Nu.
Lumea nu ne va ajuta: ea însăşi nu are în sine statornicie, ci este ca o picătură de
apă pe marginea unei găleţi (Is. 40, 15) sau ca plecarea cumpenei (Inţ. Sol. 11,
22). Degeaba cugetă mulţi înalt despre lume şi despre legile ei, despre natură şi
forţele ei, de parcă în ele ar fi ceva de neatins, de netăgăduit, de nezdruncinat, şi
sub forma ştiinţei îşi inventează o închinare la idoli mai pierzătoare decât
mitologia, închinarea la idoli a grecilor din vechime. Nu, fraţilor, nu legile şi
forţele naturale ţin viaţa fiecăruia dintre noi, ci puterea lui Dumnezeu, care
lucrează în noi. Domnul, Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, tot cu
cuvântul puterii Sale îl ţine pe fiecare din noi.
Să întărim, deci, gândul acesta în mintea noastră şi să-1 întipărim în inima

noastră. Deasupra prăpastiei nimicului ne ţine atotlucrătoarea putere
dumnezeiască - iar noi trăim, ne mişcăm şi suntem. Lua-va duhul Său,
îndepărta-va mâna Sa, şi noi vom pieri, şi nu ne vom mai pomeni între cei vii.
Dar dacă Domnul ne ţine, înseamnă că Se şi atinge de noi. Nu numai ne priveşte
în chip gândit; nu, Se şi atinge de noi ca mâna de altă mână sau ca văzduhul de
trup.
Mângâietor şi înfricoşător lucru! Mângâietor este a pipăi că de nimeni dintre

noi nu este departe Atotbunul Părinte şi Proniator, Cela ce pururea este gata
să ia aminte la cererile şi la rugăciunile noastre, Care voieşte şi Care poate să
ajute.
Înfricoşător este a simţi o asemenea apropiere a Celui curat faţă de cel

necurat, a Celui bun faţă de cel rău, a Celui darnic faţă de cel zgârcit, a Celui
blând faţă de cel trufaş, a Judecătorului faţă de păcătos.
Oare oamenii nu fug în fel şi chip de aducerea-aminte de Dumnezeu şi de

apropierea Lui faţă de noi tocmai pentru că gândul apropierii Lui nu se împacă
cu necurăţia inimii? însă această apropiere este un fapt, şi uitarea noastră
vicleană nu va înlătura realitatea.
Da, Dumnezeul nostru este foc ce mistuie tot ce e necurat şi păcătos. Şi

întotdeauna este aproape, şi nu avem unde fugi de El. Mustrarea de
conştiinţă, care ne chinuie pentru păcat, este atingerea Atotsfântului
Dumnezeu de noi, este cuvântul Lui: „încetează şi pocăieşte-te!" Şi nu avem
unde ne ascunde pentru a nu mai auzi glasul acesta. Scăparea este una
singură: pocăinţa. Şi nu va fi pace, până ce nu va fi pocăinţă. Aşadar,
Dumnezeu, Care ne ţine, Se atinge de noi: „Ori fii curat, ori pocăieşte-te!"
Iată lecţia prezentului!
2. Întorcându-ne spre trecut, întrebăm: unde s-a dus trecutul nostru? Unde este
ceea ce a fost acum un an, acum o zi, acum un ceas? Pare că a fost înghiţit de
către nimic. Ceea ce a fost nu mai e de acum: nu mai sunt faptele şi cuvintele
noastre, nu mai sunt necazurile şi bucuriile, nu mai este nimic din ceea ce era în
sufletul nostru şi în inima noastră. Nici noi înşine nu mai suntem acolo. Aşa s-ar
părea că stau lucrurile. Şi cum s-ar mai bucura unii dacă multe dintre cele care
au fost simţite, iubite, cugetate şi împlinite ar pieri pentru totdeauna şi nu s-ar
mai pomeni!
Dar nu, nimic nu piere, nimic nu se preface în nimic: nici gândul, nici
cuvântul, nici pofta şi nici fapta, la fel cum nu se pierde nimic din sevele care,
părticică cu părticică, formează arborele. Chiar dacă unele sunt uitate, au
fugit din aducerea-aminte, dar ele tot rămân, sunt întregi, n-au pierit, se
păstrează.
Viaţa noastră seamănă cu un ghem. Firele se înfăşoară strat după strat şi
formează ghemul: se vede doar stratul de deasupra, dar toate celelalte sunt şi ele
întregi, numai că sunt ascunse. Aşa e şi în noi: fapte se adaugă la fapte, gânduri
la gânduri, simţăminte la simţăminte, şi ne formează pe noi înşine, formează
sufletul nostru în felul cum este el acum. Ne amintim numai de lucrurile care
s-au petrecut nu de multă vreme şi de cele pe care nu le mai putem de acum
ascunde - însă nici celelalte nu au pierit, ci sunt, numai că s-au ascuns
înlăuntrul inimii şi al conştiinţei. Desfăşuraţi ghemul, şi veţi vedea firele toate,
aşa cum au fost ele înfăşurate. Astfel, va fi o vreme când tot ce este ascuns
înlăuntrul nostru se va descoperi, va ieşi la iveală şi va fi vădit nouă şi tuturor.
Ştiţi despre ce vreme este vorba! Ce bucurie va fi pentru cei în care nu este
adunat nimic afară de lucruri curate şi plăcute lui Dumnezeu! Aceştia se vor
veseli cum se veseleşte cel care a găsit ascunsă în ţarina sa comoară sau ca
bogatul când întinde în faţa tuturor lucrurile de preţ pe care până atunci le ţinea
ascunse în vistieriile sale. Unii însă nici nu vor vrea să se uite la multe din cele
care se vor descoperi atunci din ei - să se uite nu vor vrea, dar se vor uita şi se
vor chinui, vor vedea lucrurile acelea şi alţii - Dumnezeu, îngerii, sfinţii, iar
asta va spori sfâşierea şi chinul lori. Vor vrea să-şi abată privirea de la ei
înşişi, şi nu vor putea s-o facă, vor vrea să fugă şi să se ascundă - dar unde vei
fugi şi unde te vei ascunde de tine însuţi? Vor striga: „Munţi, cădeţi peste mine
şi acoperiţi-ne de faţa Celui ce şade pe tron!" - însă nici munţii nu vor cădea şi
nu-i vor acoperi!
Şi atunci, ce să facem? Să nu îngăduim în noi nimic necurat şi nimic păcătos,

să punem măsură ochilor, gurii, mâinilor şi picioarelor, precum şi celor ce
răspund lor în suflet - gândurilor, simţămintelor şi dorinţelor -, aşa încât
vistieria fiinţei noastre (a inimii şi a conştiinţei), care din ele se alcătuieşte, să
fie totdeauna curată, luminoasă şi plăcută lui Dumnezeu, spre bucuria
noastră în ziua aceea.
Pentru că, de vreme ce nici o lucrare a noastră nu se pierde, de vreme ce orice

gând, orice simţământ, orice cuvânt şi faptă, orice privire, dacă totul, până la
mişcarea cea mai măruntă, îşi lasă în noi urma, rămâne în noi şi se va înfăţişa
împreună cu noi la judecata cea de ob-ste spre îndreptăţirea sau osândirea
noastră, atunci judecaţi singuri: este oare înţelept să îngăduim înlăuntrul nostru
ceva ce atunci vom vrea să smulgem de acolo, dar va fi prea târziu? Cine îşi
toarnă otravă în vine cu mâna sa ori cine îşi adună singur pe cap jăratic? Să ne
amintim că viaţa noastră nu e o glumă şi că nu trebuie să glumim cu nimic în
viaţă, pentru că totul are în ea preţul său veşnic.
Dar ce să facem cu răul pe care l-am îngăduit deja? Dacă din uşurătate, din
nepăsare, din pornire şi patimă am îngăduit deja ceva rău în viaţa noastră, să ne
îngrijim din timp de preîntâmpinarea acelei restrişti ultime în care răul acela ne
va băga în ceasul când se vor descoperi toate faptele noastre. Ceea ce s-a făcut,
s-a făcut deja, şi ceea ce s-a făcut rău, rău va şi rămâne pentru totdeauna,
nemaifiind cu putinţă să facem lucrul acela bine. Există doar un mijloc pentru
a şterge lucrul rău, şi încă în aşa fel că el nu se va mai pomeni nicidecum
între lucrurile omeneşti. Mijlocul acesta e pocăinţa. Doar ea şterge păcatele,
şi acestea nu se vor mai pomeni. Să ne spălăm cu lacrimi de pocăinţă, şi curaţi
vom fi, şi curaţi ne vom înfăţişa la judecata lui Dumnezeu! Aşadar nimic din
cele ce trec nu piere, ci rămâne în noi pentru totdeauna: de aceea, ori nu
îngădui nimic necurat în tine, ori, dacă deja ai îngăduit, îngrijeşte-te să ştergi
lucrul acela prin pocăinţă.
Iată lecţia trecutului.
3. Întorcându-ne, în cele din urmă, spre viitor, punem întrebarea: ce va fi cu noi

de acum înainte? Ce ne aşteaptă în viitor? Întrebare cât se poate de
interesantă... La ea nu ne poate răspunde însă nici o minte zidită. Noi putem
spune ce va ieşi dintr-o sămânţă sau din alta, dar nu putem să spunem ce se va
întâmpla cu un om sau altul, cu toate că şi viitorul acestuia se descoperă chiar
din el, din ceea ce este el acum, ca dintr-o sămânţă. Nu putem să spunem, pentru
că în alcătuirea sorţii sale intră, pe de o parte, propria lui libertate, care nu poate
fi supusă calculului exact, iar pe de alta - lucrările Purtării de grijă dumnezeieşti,
care e atotliberă şi neatârnată, deşi întotdeauna drept judecătoare şi atotbună. Ca
atare, aproape neîncetat vedem întorsături de neînţeles şi în destinele, şi în
caracterele oamenilor: cel bun cade, cel rău se scoală; bogatul sărăceşte, săracul
se îmbogăţeşte; cel faimos intră în anonimat, anonimul se ridică în glorie - şi
toate acestea pe căi necunoscute nouă, aşa încât nimeni nu poate să ghicească
ce-i pregăteşte viitorul.
Toată mângâierea şi liniştea noastră este în Dumnezeu, în aceea că

Dumnezeul nostru este dragoste nesfârşită, este Dumnezeul nostru, iar noi
suntem copiii Lui, şi El ne vrea numai binele, şi nu numai că ni-1 vrea, ci
toate le rânduieşte cu scopul ca noi să gustăm din acest bine şi aduce la
împlinire aceste rânduieli ale purtării Sale de grijă. El ne cuprinde cu grija
Sa, ne caută cu facerile Sale de bine, ne umple cu prisosinţă de tot binele.
Mama îşi poate uita copilul, dar Domnul pe noi nu ne va uita. Oare nu este
îndeajuns că ştim aceasta? Oare nu este lucru desluşit pentru ochiul credinţei că
ceea ce va fi cu noi, ieşind din mâina Domnului, va fi spre binele nostru? Chiar
dacă nu ştim limpede ce va fi cu noi de acum înainte, totuşi, una şi bună ştiind,
şi anume că va fi cu noi ceea ce va vrea Dumnezeu, avem încredinţare că va fi
cu noi numai bine.
Şi oare nu este mai bine ca în locul oricărei dorinţe de a ne afla limpede viitorul
să dorim un singur lucru, şi anume să fie cu noi ce vrea Dumnezeu, şi să ne
rugăm pentru un singur lucru: „Fie voia Ta, Doamne, asupra noastră!"? Iată cea
mai de nădejde lumină călăuzitoare în întunericul viitorului, frâu pentru
dorinţele noastre tulburi, pentru fricile noastre deşarte şi pentru nenădăjduirea
cea lipsită de bucurie! Cel ce s-a prins de această ancoră a nădejdii nu se va
teme de iad nici în mijlocul umbrei morţii, ci fără teamă va întâmpina orice
necaz, crezând că acesta ne vine nouă de la iubirea lui Dumnezeu spre curăţirea
noastră, ca o treaptă de foc către desăvârşirea vieţii creştine. Se poate spune că
viaţa celui ce s-a încredinţat voii lui Dumnezeu curge fără de rătăcire. Domnul îl
ia de mână, ca să zic aşa, şi îl duce la menirea lui, liniştindu-1 cu dragostea Sa.
Oare de cele mai multe ori nu ne ajung necazurile tocmai pentru că n-avem
îndeajuns această încredinţare în voia lui Dumnezeu, pentru că în pofida voii
dumnezeieşti băgăm în rânduirea sorţii noastre propria samavolnicie şi ne
apucăm să acţionăm atunci când ar trebui să ÎI lăsăm pe Dumnezeu să
rânduiască toate aşa cum trebuie? Ne repezim când ar trebui să aşteptăm sau
tărăgănăm când ar trebui să acţionăm, din uşurătate facem greşeli şi cu intenţii
proaste în viaţă alegem o cale nepotrivită. Ce-i drept, adâncul bunătăţii lui
Dumnezeu este foarte mult, şi El binevoieşte adesea să ne îndrepte cu bunătate
greşelile, însă uneori facem câte un pas ce nu mai poate fi îndreptat decât cu
dureroase întorsături - iar atunci gata şi necazul! Dar cine-i vinovat?
Pe de altă parte, de ce ne cercetează necazurile? Din pricina păcatelor noastre.

Aşadar să lăsăm păcatul, şi atunci nu vor mai fi necazurile şi nevoile, ce sunt
pedeapsă pentru el. Da, fraţilor! Regele Iezechia era pe patul de moarte. A venit
prorocul şi în numele lui Dumnezeu i-a vestit hotărârea că va muri. Iezechia
însă, întorcându-se către perete, s-a rugat cu lacrimi, şi Dumnezeu a schimbat
hotărârea Sa. Ninivei i se prevestise căderea, însă norodul a făcut pocăinţă în sac
şi cenuşă, şi s-a schimbat hotărârea dumnezeiască.
Vedeţi câtă putere are întoarcerea prin pocăinţă spre Dumnezeu? O vedeţi pe
această îndreptătoare a căii vieţii noastre, care pe cele strâmbe le preface în
drepte şi pe cele colţuroase în netede? Vedeţi această apă, care stinge focul
judecăţilor mâniei dumnezieşti?
Căci dacă vine gândul: „Nu cumva mânia lui Dumnezeu a hotărât ceva asupra
mea şi a sorţii mele?", să suspinăm şi să cădem la Dânsul cu pocăinţă, şi furtuna
va trece. Sau mai bine... întrucât nu ştim judecăţile lui Dumiiezeu, neîncetat să
plângem, să suspinăm şi să ne pocăim pentru păcatele noastre, şi prin aceasta
vom îndepărta toate amărăciunile cu putinţă. Să nu credeţi că pricinile văzute
sunt întotdeauna adevăratele pricini ale ceea ce se întâmplă cu noi şi împrejurul
nostru. Nu. Totul e cârmuit de nevăzutele porunci ale lui Dumnezeu şi poruncile
acestea răspund nemijlocit mişcărilor inimilor omeneşti. Nu ne pocăim? Ne va
pedepsi. Ne vom pocăi? Ne va milui. Aici se află cheia pentru lămurirea
întorsăturilor şi schimbărilor vieţii, şi nu numai vieţii noastre particulare!
Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi. Aşadar tot viitorul în
mâinile Lui este - drept aceea, fie umblă fără de prihană întru voia Lui,
dăruindu-te Lui, fie grăbeşte să abaţi prin pocăinţă ameninţătoarea hotărâre
a judecăţilor Lui.
Iată, deci, şi lecţia viitorului.
Iar acum, să repetăm pe scurt toată învăţătura cu care ne îmbie vremea! în clipa
de acum, Dumnezeu ne ţine în dreapta Sa deasupra prăpastiei nefiinţă-rii şi Se
atinge de noi cu puterea Sa: deci fie să ne păzim întru curăţie, după cum El este
curat, fie să ne curăţim prin pocăinţă, dacă am îngăduit deja ceva necurat.
Devenind trecut, nimic din ce am făcut nu piere, ci rămâne în fiinţa noastră şi

împreună cu noi, şi la vremea judecăţii se va înfăţişă chiar în noi, spre
îndreptăţire sau osândire. Deci să ne îngrijim a nu îngădui înlăuntrul nostru
nimic din ce-i necurat, nimic din ceea ce în ceasul judecăţii ne va putea băga la
o strâmtoare de unde nu vom mai putea ieşi, sau, dacă am îngăduit deja vreun
lucru vrednic de mustrare, să ne grăbim a-1 şterge prin pocăinţă.
Viitorul nostru este tot în mâinile lui Dumnezeu; aşadar, neabătut umblând întru
poruncile Lui, să ne încredinţăm pe de-a-ntregul călăuzirii Lui părinteşti, iar
pentru a preîntâmpina cercetările Lui cele pedepsitoare să apucăm înaintea feţei
Lui prin mărturisirea păcatelor şi prin pocăinţa nefaţarnică pentru ele. Aşadar,
din toate părţile o singură lecţie - lecţia curăţiei şi a pocăinţei.
Şi ce altă învăţătură ar fi de aşteptat de la vreme, din moment ce scopul vremii

înşişi e pocăinţa? Noi am fost zidiţi pentru viaţa în Rai, dar am păcătuit şi am
fost izgoniţi pe acest pământ al necazurilor. De ce? Ca să facem pocăinţă. Viaţa
noastră pe pământ e o epitimie - iar cel aflat sub epitimie ce e firesc să facă? Să
se tânguie, să se întristeze şi să plângă pentru păcatele sale. Amin!
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cuvânt la Anul nou (II)
Ce e aceea „înnoire"? Când vor fi cerul nou şi pământul nou, pe care le

aşteptăm? Lămurirea cuvintelor apostolului, cum că de este cineva întru Hristos,
făptură noua este.
An nou, fericire nouă", ne felicităm acum între noi. A cercetat însă cineva în ce
fel este an nou anul care vine, şi de unde vine în el noutatea asta? Cu ce se
deosebeşte ziua de acum faţă de cea de ieri sau faţă de prima zi a anului ce-a
trecut? Şi de acum înainte nu va fi oare aceeaşi perindare pe rând a zilelor şi a
nopţilor, acelaşi crug al lunilor şi al anotimpurilor ca înainte? Oare lucrurile vor
începe să se petreacă într-un fel nou? Dar înţeleptul Solomon tăgăduieşte lucrul
acesta, grăind: Ce este ce a fost? Ceea ce va să fie. Şi ce este ce s-a făcut?
Aceea ce se va face, şi nimic nu este nou sub soare. Dacă este vreun lucru
despre care să se spună: „iată, acesta este nou", iată că el a fost în veacurile
dinaintea noastră (Eccl. 1, 9-10).
Şi atunci, felicitările noastre sunt lipsite de noimă?! Nu se poate ca un obicei de

care toţi se împărtăşesc şi care este consacrat prin vechimea sa să nu aibă noimă,
şi încă una adâncă. După cum nu supunem îndoielii sinceritatea urărilor, nu le
putem nici da în vileag cum că ar fi prisositoare sau lipsite de obiect. Trebuie să
fie aici ceva cu adevărat nou, în care, cu toată vechimea ce ne înconjoară,
sufletul crede, pe care este gata să îl caute cu convingere şi a cărui apariţie este
gata să o primească în tot ce pare nou din vreun punct de vedere. Care să fie
lucrul acesta?
Va fi cer nou şi pământ nou, zice Domnul. Ca atare, noi, toţi credincioşii,
aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou (II Petr. 3, 13).
Iată cea dintâi noutate adevărată! Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia
după sfârşitul lumii, când totul se va curăţi prin foc - dar pregătirea pentru ea a
început din vremea aceea în chip nevăzut, bineînţeles, pentru ochiul cel
dinafară, însă văzut pentru ochiul credinţei. Puterile înnoitoare puse în crugul
vremelnicei curgeri a făpturilor sunt atât de lucrătoare şi de nădejde, încât cu
gândul la ele, apostolul a strigat: Cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi
(II Cor. 5, 17) - şi, cuprinzând cu privirea minţii făptură toată, care gustase din
începăturile înnoirii, auzea tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă
vremea când ea va lepăda veşmântul cel de acum, al vechimii şi stricăciunii, şi
se va îmbrăca în cel nou, plin de lumina vieţii. Făptura aşteaptă cu nerăbdare
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptură a fost supusă deşertăciunii - nu
din voia sa, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptură
însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii... Lucru pentru care şi împreună cu noi
suspină şi împreună cu noi are dureri (v. Rom. 8, 19-22).
Întăriţi-vă gândul în această învăţătură, şi veţi vedea că în starea noastră cea de

acum, atât în noi, cât şi în afara noastră una se vede dinafară şi alta lucrează
înlăuntru. Starea prezentă - a noastră şi a întregii lumi - este o stare trecătoare,
ca starea unui bolnav înfăşurat în pansamente, sau ca starea unui copac care şi-a
lepădat frunzele ca să ierneze, sau ca o casă în construcţie, înconjurată de schele
din toate părţile. Când vine vremea, bolnavului i se scot pansamentele, iar atunci
apare vindecat şi însănătoşit - înnoit, ca să zic aşa; se termină construcţia,
schelele se dau jos şi toţi văd casa nouă în întreaga ei frumuseţe; veni-va
primăvara veacului celui nou, şi copacul fiinţării lumii, acum golaş, va odrăsli
frunze, şi flori, şi roade.
La început, când Dumnezeu a cuprins cu privirea universul pe care tocmai îl

făcuse, în acesta erau bune toate (v. Fac. 1, 31). Când omul a căzut însă, totul s-
a prăbuşit într-o stare rea, aşa cum cade lanţul când se rupe prima verigă.
Atunci, despre pământ s-a zis: mărăcini şi ciulini va răsări -, femeii i s-a
grăit: întru dureri vei naşte prunci!, iar bărbatului: întru sudoarea feţei tale
vei mânca pâinea tal (Fac. 3, 16, 18-19). Astfel, totul s-a îmbrăcat în doliu,
altfel spus asupra tuturor a fost pusă epitimie. Totul a primit starea de învechire
şi ramolire.
Aşa ar fi şi rămas lucrurile pentru totdeauna - însă preamăiastra înţelepciune

dumnezeiască a descoperit, bunătatea dumnezeiască a ales şi puterea
dumnezeiască a început să pună în lucru un mijloc ascuns de îndreptare şi de
reaşezare a toate într-un fel mai bun şi mai desăvârşit decât înainte. Sămânţa
femeii, s-a zis, va zdrobi capul şarpelui, va nimici răul care a fost vărsat în om,
iar prin om în toată făptură. Chiar atunci a şi început să lucreze acea făgăduinţă.
Prin preaînţeleapta iconomie dumnezeiască, ea n-a fost însă arătată deodată
întru putere, ci i-a fost mai înainte rânduit să descopere prin trup această putere
a sa lucrătoare asupra făpturii, iar arătarea trupului a fost îngrădită prin
condiţiile sale de timp şi loc. însă şi arătându-se în trup, sămânţa cea
mântuitoare a adus sub un singur cap în sine toate - cereşti şi pământeşti,
trecute, prezente şi viitoare - şi prin aceasta a dat puterilor sale reaşezătoare
putinţa de a pătrunde peste tot, dar n-a schimbat ascunzimea lucrării lor. Starea
dinafară a rămas neschimbată - dureroasă, nemângâiată, în putreziciune, în
stricăciune.
Puterile reaşezătoare şi înnoitoare ale lui Dumnezeu lucrează în chip ascuns sub
acest acoperământ neplăcut la vedere, aşa încât se împlinesc cu adevărat
cuvintele apostolului: cele dinafară se strică, iar cele dinlăuntru se înnoiesc în
toate zilele. Iar când înnoirea, care lucrează acum în chip nevăzut, va împlini
lucrarea sa, când tot ce-i în stare să se înnoiască se va împărtăşi de înnoirea
aceasta, atunci nu vor mai fi trebuincioase aceste lanţuri ale stricăciunii: făptura
se va slobozi de ele şi se va arăta toată în întreaga sa frumuseţe, curată şi
nestricăcioasă. Primăvara, totul se înveşmântează în noul strai, pe care orice fir
de iarbă, orice floare şi orice pom îl urzeşte, totuşi, din sine însuşi: şi la sfârşitul
lumii înnoirea, care acum lucrează în taină, va lepăda crisalida cea stricăcioasă
ce o ascunde şi se va arăta în toată mare cuviinţa sa. Şi atunci va fi cer nou şi
pământ nou.
Intraţi, fraţilor, prin credinţa voastră cea înţelegătoare, în vederea cu mintea

a rânduielii iconomiei dumnezeieşti privitoare la însemnătatea vremii, în-
tăriţi-vă în ea şi staţi neclintiţi! Pentru credinţa voastră, Domnul vă va da
tărie să ţineţi piept bântuielilor tatălui minciunii, care, stricând minţile
încrezătoare faţă de îndemnurile lui, le răpeşte putinţa de a vedea înnoirea
care lucrează în mijlocul stricăciunii. Iar ele se amăgesc pe sine şi le amăgesc
şi pe altele, crezând că păruta neorânduială ce ne înconjoară e starea
firească, normală, a lucrurilor, şi îşi îngăduie să tragă încheieri prea
îndrăzneţe împotriva zidirii Celui preaînţelept şi a purtării de grijă a Celui
atotbun. Staţi, dar, neclintiţi în credinţă, fraţilor, şi întăriţi-vă în ea!
Aceasta este prima noutate, ce poate fi numită universală. Este însă o noutate
asemănătoare şi pentru fiecare dintre noi, care intră în noi şi arată în noi puterea
sa atunci când fiecare dintre noi devine părtaş al puterilor reaşezătoare aduse pe
pământ. Dacă este cineva în Hristos, făptură nouă este (II Cor. 5, 17). Ştim că
toate puterile spre viaţa nouă au fost încredinţate Sfintei Biserici şi că toţi fiii
adevăraţi ai Bisericii, fară umbră de îndoială, sunt umpluţi de ele şi primesc
înnoirea prin ele. Acestei înnoiri i se pune început la Sfântul Botez, prin care ne
dezbrăcăm de omul cel vechi şi ne îmbrăcăm în cel nou, altfel spus ne naştem
pentru a doua oară la viaţa cea nouă. în cei care păstrează harul botezului,
puterea înnoirii lăuntrice nu încetează să lucreze, pe când în cei care după botez
cad în păcate de moarte ea încetează. începe însă iarăşi să lucreze atunci când
prin Taina Pocăinţei cei cu pricina se împărtăşesc de viaţa dumnezeiască întru
Hristos Iisus. Fie că omul primeşte harul înnoirii prin botez, fie că îl primeşte
prin pocăinţă, dacă îl păstrează lucrând după cerinţele lui, sămânţa vieţii celei
noi nu mai amorţeşte în el, ci se dezvoltă tot mai mult, drept care creşte şi se
întăreşte tot mai mult omul ascuns al inimii, umplându-se de înţelepciune şi de
pricepere duhovnicească, de frumuseţe a obiceiurilor şi de tărie a caracterului,
ca şi de bucurie lăuntrică în Duhul Sfânt, deşi pe dinafară el rămâne şi sărac, şi
sărman, şi gol. Sub înfăţişarea nearătoasă se pârguieşte frumuseţea lăuntrică,
asemenea unui fluture minunat în gogoaşa sa cea urâtă. Când a ajuns la
deplinătatea vârstei, fluturele rupe gogoaşa şi începe să se bucure de viaţă în
lumea lui Dumnezeu. Şi omul nostru cel ascuns, după ce a ajuns la vârsta
deplină în trupul neputincios, va lepăda, când va fi voia lui Dumnezeu, acest
înveliş trupesc, va urca Sus şi va începe să trăiască acolo o viaţă pe deplin
înnoită, la însuşi izvorul vieţii.
În aceasta, fraţilor, stă menirea noastră. Ca atare, chipul acestei înnoiri este
dinainte adus în suflet şi conştiinţa ei se descoperă în presimţirile şi în dorinţele
lui ascunse chiar şi atunci când el rămâne străin de puterile înnoitoare. Iată
pricina pentru care iubim atât de mult noul şi îl căutăm cu atâta grijă!
Vedeţi şi singuri din cele spuse mai înainte cum şi cu ce trebuie îndestulată
năzuinţa aceasta. Vă voi da, totuşi, câteva lecţii din epistolele apostoleşti. Ca
nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut,
ca prin el să creşteţi spre mântuire (I Petr. 2, 2). Curăţiţi aluatul cel vechi, ca
să fiţi frământătură nouă (I Cor. 5, 7). Dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi, care
se strică prin poftele amăgitoare, şi îmbrăcaţi-vă în cel nou, cel după
Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efes. 4, 22, 24).
Trebuie să ne facem lăuntric noi, şi setea de nou va fi îndestulată în chip

statornic. Pentru că viaţa nouă, duhovnicească, întru Hristos Iisus este mereu
nouă prin fiinţa sa! Iar noutatea care dăinuie mereu înlăuntrul nostru va
potoli setea de nou. De aceasta să vă învrednicească Domnul pe voi pe toţi!
Nu pot să vă doresc ceva mai bun pentru anul cel nou de acum.
Şi aş fi gata să închei prin aceasta cuvântul meu, însă îmi vine în gând ca pentru
orice eventualitate să vă previn pe scurt. Nu este de mirare că veţi întâlni
oameni care judecă altfel despre noutate şi socotesc învechire ceea ce este de
fapt înnoire, iar ceea ce este învechire socotesc înnoire; ei sfătuiesc să lepădăm
ca pe nişte vechituri cele noi în care apostolul ne porunceşte să ne îmbrăcăm,
înţelegeţi despre ce este vorba aici. Drept călăuzire, vă voi îmbia cu două-trei
idei, ca să puteţi judeca aşa cum trebuie în această privinţă.
Înainte de venirea Mântuitorului Hristos, în toată lumea, dacă lăsăm deoparte
poporul lui Dumnezeu, viaţa cea veche, păgânească, domnea în toate domeniile
- intelectual, moral, estetic, familial şi cetăţenesc. După Mântuitorul Hristos,
odată cu răspândirea creştinismului, puterea cuvântului dumnezeiesc şi harul
Sfântului Duh au izgonit principiile păgâneşti şi peste tot, în toate domeniile -
intelectud, moral, estetic, familial, politic -, s-au înstăpânit principiile
creştineşti. Principiile acestea au lucrat şi lucrează necontenit în Sfânta Biserică
Ortodoxă - şi în Răsărit, şi la noi.
În Apus, Papa, apostaziind de la Biserică, a primit cel dintâi rădăcina vieţii

păgâneşti, şi anume trufia. în jurul acestui centru nu au întârziat să se grupeze şi
toate celelalte stihii păgâne. Către veacul al XVI-lea, acestea s-au întărit
îndeajuns, au ridicat capul şi au intrat din nou în luptă făţişă cu creştinismul. S-a
format un cerc de oameni plin de duh păgânesc, care şi-au fixat drept sarcină
reintroducerea principiilor păgâneşti, iarăşi în toate domeniile - intelectual,
moral, estetic, familial şi cetăţenesc. Vremea când s-a săvârşit lucrul acesta se
cheamă „Renaşterea apuseană". Să ţineţi minte acum că Renaşterea apuseană
este reaşezarea păgâ-nismului în ciuda creştinismului. Aceasta este însemnătatea
Renaşterii. însă precum sămânţa, aşa şi roada. Toată cultura apuseană de acum,
în toate formele ei, este concluzia acelei mişcări pe care a impulsionat-o
Renaşterea. Ea este roada acesteia din urmă. De aceea şi este atât în duh, cât şi
în trup, atât în principal, cât şi în părţile sale, îmbibată în întregime de
principiile păgâneşti, vrăjmaşe creştinătăţii. Oricine se atinge de ea şi se
înrudeşte cu ea într-o cât de mică măsură, devine mai mult sau mai puţin
vrăjmaş al lui Hristos, lucru despre care dau mărturie faptele.
Ce treabă avem noi cu Apusul? Să facă fiecare cum ştie! Sub înrâurirea
principiilor de viaţă făcătoare ale creştinismului, noi am trăit simplu şi nu aveam
habar ce se face în Apus, şi nici nu am fi avut dacă n-am fi fost nevoiţi să intrăm
în legătură cu el. Odată intraţi în legătură, am început să luăm de la el, odată cu
cele folositoare, şi duhul culturii păgâneşti, care domneşte acolo şi care face şi
la noi ce face acolo - adică oricine se atinge de el se răscoală îndată împotriva
Mântuitorului Hristos şi a Sfintei Lui Biserici.
Şi la noi s-a format o clasă de oameni care afirmă că bisericescul -creştinescul -

este vechitură, care trebuie lepădată, iar cultura europeană este înnoire, care
trebuie însuşită. Ştiind acum ce înseamnă cultura europeană, veţi pricepe foarte
bine şi singuri ce ne sfătuiesc ei de fapt. Iată ce! Apostolul Pavel spune că
Dumnezeu i-a trimis în lume pe Sfinţii Apostoli, îmbrăcaţi cu harul Sfântului
Duh, ca să-i aducă pe toţi din întuneric la lumină, din tărâmul satanei la
Dumnezeu - pe când aceştia ne sfătuiesc ca din lumină să mergem iarăşi în
întuneric şi de la Dumnezeu - pe tărâmul satanicesc, unde domneşte nu înnoirea
vieţii, ci moartea, care omoară toţi embrionii vieţii adevărate. Vedeţi ce mai
binevoitori!
Ca să lămurim lucrul acesta până în amănunt ar trebui să se scrie cărţi întregi.

Eu v-am înfăţişat adevărurile acestea în câteva idei scurte, doar aşa, pentru orice
eventualitate. Luaţi seama, deci, cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi,
ci ca nişte înţelepţi; nu fiţi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt al învăţăturilor celor noi... ci ţinând adevărul în iubire, să creşteţi
toţi în Cel Care este capul - Hristos (Efes. 5, 15; 4, 14-15).
Amin!
Sfântul Teofan Zăvorâtul - Noutăţi pentru Anul nou
“An nou, fericire nouă!” - ne salutăm între noi acum, dar s-a gândit oare careva
dintre noi în ce fel poate fi an nou anul acesta care vine şi de unde se va ivi ceva
nou în el? Prin ce se va deosebi, de pildă, ziua de azi faţă de cea de ieri sau faţă
de prima zi a anului care a trecut? Şi că nu ne aşteaptă aceeaşi rotire a zilelor şi
a nopţilor, aceaşi schimbare a lunilor şi anotimpurilor anului ca înainte? Ce a
fost, este ceea ce va sş fie; ceea ce s-a făcut este ceea ce se va face. Nimic nou
sub soare!
Cine va grăi şi va zice: “Iată, lucrul acesta nou este” lucru acela s-a şi făcut
făcut în anii care au fost înaintea noastră. ( Eccles. 1,9-10).
Aşadar, salutările noastre n-au nici un rost? Este cu neputinţă ca un obicei atât
de general şi consfinţit de vechimea sa să nu aibă rost şi încă un rost adânc.
Trebuie să
fie ceva cu adevărat nou, în care, în ciuda vechimii care ne înconjoară, să creadă
sufletul, pe care să-l caute şi să-l aştepte cu încredinţare şi a cărui apariţie să fie
gata să o salute pentru orice noutate ar aduce în vreo privinţă. Ce să fie lucrul
acesta?
Va fi, zice Domnul, cer nou şi pământ nou (Apoc. 21, 1). Tocmai de aceea noi,
credincioşii, ceruri noi şi pământ nou, după făgăduinţa Lui, aşteptăm (2 Pt. 3,
13). Iată prima noutate adevărată!
Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia după sfârşitul lumii, când totul va fi

curăţit prin foc - însă pregătirea pentru ea a început aproape din primele zile ale
fiinţării cerului şi pământului şi şi lucrează de atunci (bineînţeles, în chip
nevăzut pentru privirea trupească, însă văzut pentru privirea înţelegătoare a
credinţei).
Puterile înnoitoare puse în crugul curgerii vremelnice a făpturilor sunt atât de
lucrătoare şi credincioase încât apostolul, gândindu-se la ele, a strigat astfel:
cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi ( 2 Cor.5, 17) - şi îmbrăţişând cu
privirea minţii toată făptura, care gustase din începăturile înnoirii, a auzit chiar
şi tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă vremea când ea va lepăda
haina de acum a vechimii şi stricăciunii şi se va îmbrăca în cea nouă, plină de
viaţă luminoasă, strălucitoare.
Astfel, în starea noastră de acum una pare dinafară şi altceva lucrează lăuntric
atât în noi, cât şi în afara noastră. Starea de acum - atât a noastră cât şi a întregii
lumi - e o stare de trecere, asemănătoare cu starea unui bolnav acoperit de
pansamente sau cu a unui pom amorţit pe răstimpul iernii sau a unei case în
reconstrucţie, acoperită de schelării. Va veni sorocul, de pe bolnav vor fi scoase
pansamentele şi el se va arăta sănătos şi tămăduit; se va termina construcţia, vor
scoate schelele şi toţi vor vedea casa cea nouă în toată podoaba ei; va veni
primăvara veacului celui nou şi pomul fiinţării lumii, acum golaş, se va acoperi
cu frunze, cu flori şi roade.
Aceasta este prima noutate, ce poate fi numită universală. Există, însă o noutate
asemănătoare şi pentru fiecare dintre noi, noutate care intră în noi şi vădeşte
puterea sa atunci când ne facem părtaşi ai puterilor de refacere aduse pe pământ
de Mântuitorul nostru.
De este cineva întru Hristos, zidire nouă este ( 2 Cor. 5,17). Este ştiut de toţi şi
de fiecare că toate puterile de viaţă nouă au fost încredinţate Sfintei Biserici şi
că toţi fiii ei cei adevăraţi se umplu de ele şi primesc înnoire prin ele, lucru care
este neîndoielnic. Începutul înnoirii acesteia este pus prin Sfântul botez, prin
care ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi ne îmbrăcăm în cel nou, astfel spus ne
naştem iarăşi, în nouă viaţă.
În cei care păzesc harul botezului, puterea înnoirii lăuntrice nu încetează să

lucreze, în cei care după botez cad în păcate de moarte ea încetează, dar începe
să lucreze din nou atunci când prin taina pocăinţei aceştia se împărtăşesc din
nou de viaţa lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Fie că primeşte cineva harul înnoirii
prin botez, fie că îl primeşte prin pocăinţă, dacă îl păzeşte şi răspunde cerinţelor
lui, sămânţa vieţii noi nu mai amorţeşte în el, ci se dezvoltă tot mai mult şi omul
cel de taină al inimii creşte şi se întăreşte din ce în ce, umplându-se de
înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, de frumuseţe morală şi de tărie de
character şi de bucurie lăuntrică întru Duhul Sfânt, chiar dacă pe dinaafară este
sărac şi nevoiaş şi gol. Sub înfăţişarea lipsită de frumuseţe se pârguieşte
frumuseţea lăuntrică aidoma fluturelui frumos în crisalida lui cea urâtă.
Ajungând la vârstra deplină, fluturele rupe crisalida şi începe să se bucure de
viaţă pe lumea lui Dumnezeu. Şi omul nostru cel de taină, maturizându-se într-
un trup neputincios, când îl va judeca Dumnezeu va lepăda învelişul acesta, va
sui întru înălţime şi va începe acolo să trăiască viaţa cea pe deplină înnoită la
însuşi izvorul vieţii.
Tocmai asta-i menirea noastră. Tocmai de aceea şi este mai înainte purtat în
suflet chipul înnoirii acesteia şi conştiinţa ei se descoperă în presimţire şi în
dorinţele lui ascunse chiar şi atunci când e străin de puterile înnoitoare. Iată
pricina pentru care iubim atât de mult noul şi îl căutăm cu atâta râvnă!
Trebuie să înnoim în noi înşine şi setea de nou va fi totdeauna îndestulată,

pentru că viaţa nouă, duhovnicească, întru Hristos Iisus este totdeauna nouă din
firea sa - iar noutatea, aflându-se în noi pururea, va potoli setea de noutate.
Domnul să ne învrednicească pe toţi de asta! Nu vă pot dori nici un lucru mai

bun pentru noul an care a venit.
Extras din cartea: Sfântul Teofan Zăvorâtul - Răspunsuri la întrebări ale

intelectualilor (volumul 2)
Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Anul nou – Timpul şi
veşnicia
Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul

care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.
Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a

plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra
apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în
pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce
trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din
ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură
dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -,
câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani
va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean?
Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni,
vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape
(din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va
lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu
se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!
Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă

a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea
nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia
nu este veşnică. Cândva a apărut, cândva au apărut stelele, cândva a apărut
omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.
Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După
Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui
Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în
„înainte de Hristos” şi „după Hristos”.
Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi
oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în
seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu.
Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste
bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună
în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea
este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru
ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ?
Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele… Toate civilizaţiile şi culturile dispar.
Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este

neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de
vedere ştiinţific - este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit.
Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar,
potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci
o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua
perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi
pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).
Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte
munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.
- Ba, zice basme, va spune cineva.
Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă
foc. Este o realitate.
Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că
şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi
noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că
veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea
cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi
strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.
Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint,
unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a
dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.
Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.
În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam

cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele,
strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a
scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-
am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în
mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă
carte asemănătoare.
Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul

5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui
Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc
înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se
vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo?
„Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică.
Prin ea Hristos confirmă categoric că „vine ceasul în care toţi cei din
morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au
făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea
osândei” (Ioan 5, 28-29).
Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în
mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte
veşnicie. O confirmă Hristos.
Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie
şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti
împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci
răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi
autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un
rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut
furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi
înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă,
omul pregustă sau raiul, sau iadul.
Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne
va aduce? Nu se ştie.
Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm
plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi
tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi
asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă
poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi
tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie,
clipa cea mare vine.
Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?… Nimic

sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”
(Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt
nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai
numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi
vecii. Amin.
(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului

Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)
Sfântul Iustin Popovici - Predică la Sfântul Vasile cel mare - Intrarea în
veşnicie
Iată-ne de Anul nou… Ce este această noapte, ce este clipa, ce este ora, ce este
timpul? Oare ce numim noi, oamenii, timp? Timpul, acesta este un râu imens în
josul căruia Domnul a împins tot ceea ce a creat: cerul, soarele, stelele,
pământul, oamenii de pe el, fiecare lucru, fiecare fiinţă. Toate acestea le-a
împins în josul şuvoiului timpului. Încotro curge acest râu, încotro ne poartă,
încotro mergem purtaţi de şuvoiul acestui râu de nestăvilit pe care noi îl numim
timpul?
Timpul. Ce este timpul? Timpul este intrarea în veşnicie. De aceea este timpul
nespus de important pentru noi, important ca şi veşnicia în cealaltă lume. De
aceea este fiecare zi foarte importantă în viaţa noastră, fiecare noapte; nu,
fiecare clipă, căci de fiecare clipă depinde veşnicia noastră. Da, timpul este
intrarea în veşnicie. Aceasta este, fraţilor şi surorilor, concepţia evanghelică a
timpului. Înţelegerea timpului de către Hristos. Timpul ne este dat ca prin el
să câştigăm veşnicia. Iată, o astfel de semnificaţie are timpul.
Biserica în această lume nu este nimic altceva decât un atelier dumnezeiesc în

care timpul se transformă în veşnicie, atelier dumnezeiesc care ne învaţă
înţelepciunea, pentru ca fiecare zi să o transformăm în veşnicie, fiecare clipă
proprie să o umplem cu ceea ce este veşnic, de la început până în ziua de azi şi
din ziua de azi până la Înfricoşătoarea Judecată şi în toată veşnicia. Biserica lui
Hristos este un atelier dumnezeiesc care transformă timpul în veşnicie.
Aţi auzit cuvintele Mântuitorului, Evanghelia Mântuitorului de Anul nou. El
spune: Am venit să propovăduiesc anul plăcut Domnului (Luca 4, 19).
Acesta este anul care a început atunci şi niciodată nu se mai întrerupe, anii care
vor dăinui. Acesta este timpul care se transformă în veşnicie. Domnul Hristos a
binecuvântat timpul, l-a umplut de Sine şi l-a umplut veşnic şi de veşnicie. De
când a coborât în lumea noastră pământească şi a intrat în acest torent, în acest
râu al timpului, a luat naştere anul plăcut Domnului.
Nouă ne sunt date puteri dumnezeieşti, ca noi oamenii mici şi săraci, să putem
umplem pe pământ, zilele şi nopţile noastre, sufletele noastre şi fiinţa noastră cu
ceea ce este veşnic, cu ceea ce este al lui Hristos, cu ceea ce este ceresc. Un
asemenea dar ne-a adus Domnul nouă, oamenilor.
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul (Psalmul 117, 24). Atunci, prin
biruinţa asupra morţii, prin biruinţa asupra diavolului, prin dreptatea asupra
păcatului ne-a dăruit Viaţa veşnică, nemurirea. De aceea este acea zi pe care a
făcut-o Domnul, ziua care a început de la Înviere şi durează veşnic, prin toată
veşnicia, pentru fiecare om pe pământ, pentru fiecare fiinţă omenească. De la
Naşterea Domnului Hristos în această lume, de la Învierea Sa nu mai există nici
o îndreptăţire.
Fiecare zi este ziua mântuirii căci este aici, în mijlocul nostru, Domnul
Hristos Cel Înviat, şi deasupra noastră şi în jurul nostru şi pretutindeni.
Pretutindeni în toată lumea este Domnul Hristos Înviat, fără de moarte!
Omule, atunci de ce zăboveşti? Pentru tine fiecare zi este ziua mântuirii.
Fiecare zi este ziua mântuirii. Nu numai aceasta, fiecare clipă este ziua
mântuirii.
Amintiţi-vă de tâlharul de pe cruce (Luca 23, 42-44). În momentul în care s-a

pocăit, pentru el a luat naştere nu numai ziua, nu numai anul, nu numai mii de
ani, ci întreaga veşnicie. Ce s-a întâmplat cu Zaheu? În acea zi în care a intrat
Domnul în casa sa, atunci când în sufletul lui Zaheu s-a întâmplat o mare
transfigurare prin întâlnirea cu Domnul, ce a devenit acea zi pentru el? (Luca
19, 2-9) Veşnicia, veşnicia lui, nu numai mii de ani. Căci de atunci el şi-a
rânduit întreaga sa viaţă intru veşnicie, a mers după Domnul şi a dobândit Viaţa
veşnică.
Tot aşa se întâmplă şi cu fiecare om în această lume. Ce se cere de la noi? Ca

noi să transformăm fiecare zi în veşnicie, fiecare zi. Aceasta este pocăinţa
pentru noi, pocăinţă şi lupta cu păcatele noastre. Păcatul să-l nimicesc în
mine; şi când reuşesc aceasta prin pocăinţă, dobândesc bucurie dumnezeiască.
Iată-mi veşnicia, iată ziua binecuvântată, iată ziua pe care a făcut-o Domnul,
iată biruinţa mea asupra a tot ceea ce este muritor, asupra a tot ceea ce este
păcătos, asupra a tot ceea ce este demonic.
Iată, a cui zi o slăvim? A Marelui şi Sfântului învăţător al lumii, a lui Vasile,

arhiepiscopul Cezareii Capadociei, omul care şi-a transformat timpul vieţii sale
pământeşti în veşnicie. Priveşte-l, ia aminte! Cum trăieşte el, cum în fiecare
oră, în fiecare clipă el transformă timpul în veşnicie, trăieşte în Biserica lui
Hristos şi cu puterea ei, el transformă timpul său în veşnicie.
Fie ca Sfântul Vasile să reverse de la Domnul credinţă mare, dragoste

evanghelică mare, rugăciune neîncetată, post aspru, milostivire, iubire de
fraţi, iubire de Dumnezeu. Cu ajutorul tuturor acestor sfinte virtuţi să ne
transformăm zilele noastre, nopţile noastre, orele noastre şi clipele noastre în
veşnicie, să fim şi noi, atunci când vom ieşi din această lume, cu sufletele
pline de credinţă evanghelică, de dragoste evanghelică şi de toate virtuţile
evanghelice, să ne înălţăm la Ceruri şi acolo împreună cu toţi Sfinţii să-L
slăvim pe Domnul nostru cel minunat şi neschimbat, pe Iisus Hristos, Căruia
I se cuvine cinstea şi slava veşnică, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Anul Nou, 1965)
(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre veşnicie – predici alese,

Editura Egumeniţa, 2013)
Mitropolitul Hierotheos Vlachos - Predică la Tăierea împrejur a Domnului
după trup
“În cea de-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum
era prevăzut în Legea Vechiului Testament. Pentru că S-a născut şi a trăit într-
un anumit mediu, El a respectat toate rânduielile şi obiceiurile de atunci. Tăierea
împrejur trebuie să fie interpretată neapărat în cadrul teologiei chenozei pe care
Hristos şi-a asumat-o pentru mântuirea neamului omenesc.
De vreme ce Sfinţii Părinţi au stabilit că Naşterea Domnului să fie sărbătorită

pe 25 decembrie, firesc a fost ca Tăierea împrejur, care a avut loc după opt
zile, să fie prăznuită pe 1 ianuarie, adică la exact opt zile de la Naştere.
Troparele din ziua acestei sărbători redau însemnătatea teologică a tăierii

împrejur. Unul dintre acestea, care este destul de cunoscut, spune: “Mântuitorul
pogorându-Se la neamul omenesc, primit-a înfăşare în scutece… şi nu S-a
ruşinat de trupească tăiere împrejur“.
Aşa cum, din milă şi din dragoste de oameni, Hristos a primit înfăşarea în
scutece, la fel a primit şi tăierea împrejur după trup. Această bunăvoie sau
chenoză desăvârşită a lui Hristos este considerată de Biserică un mare praznic
împărătesc.
1. Tăierea împrejur – porunca dată lui Avraam
Tăierea împrejur este tăierea “circulară a părţii superioare a mădularului

bărbătesc“. Ea avea loc în cazul fiecărui copil de parte bărbătească, pentru că
fusese stabilită încă de la începuturi, printr-o poruncă dată de Dumnezeu lui
Avraam. Fragmentul corespunzător din Vechiul Testament este următorul: “toţi
cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi împrejur şi
acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. În neamul vostru, tot
pruncul de parte bărbătească… să se taie împrejur în ziua a opta” (Facerea
17, 10-12).
Aceeaşi poruncă a fost repetată şi lui Moise: “Iar în ziua a opta se va tăia
pruncul împrejur” (Leviticul 12, 3).
Vorbindu-le odată iudeilor, Hristos le-a adus aminte că tăierea împrejur a fost
dată lui Moise, dar a existat şi înainte de el: “Moise v-a dat tăierea împrejur, nu
că este de la Moise, ci de la părinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur om” (Ioan 7,
22).
Tăierea împrejur era legată de cucernicia faţă de Dumnezeu şi de ţinerea Legii,

fiind semnul unui israelitean curat, în vreme ce omul spurcat şi necinstitor era
denumit prin cuvântul prepuţ, care era semnul celui netăiat împrejur. Aşadar,
tăierea împrejur şi netăierea împrejur erau două noţiuni şi două practici opuse,
care îi desemnau pe iudei, respectiv pe idolatri.
Ceremonia tăierii împrejur era o practică dureroasă, mai ales atunci când se
făcea cu mijloacele acelei vremi. Instrumentele tăierii împrejur erau cuţitul,
briciul şi piatra ascuţită. Astfel, pentru ca să-şi taie împrejur copilul, Sefora a
folosit o piatră tăioasă. “Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe
fiul său” (Ieşirea 4, 25). De asemenea, este cunoscut faptul că Iosua Navi a
făcut “cuţite ascuţite de cremene şi a tăiat împrejur pe fiii lui Israel” (Iosua
Navi 5, 3).
După cum ne dăm seama, tăierea împrejur era o practică dureroasă, care
provoca hemoragie. Şi, dacă ne gândim că ea avea loc asupra unui prunc care
abia se născuse, înţelegem atât durerea lui, cât şi cea a părinţilor care făceau
tăierea împrejur şi vedeau zbaterea copilului lor.
2.Semn al legământului şi cu conţinut teologic
Tăierea împrejur nu avea numai un scop igienic, ci şi un profund conţinut

teologic şi o importanţă fundamentală. Tocmai sub acest aspect, ea era diferită
de tăierea împrejur care se făcea la alte popoare, ca de exemplu la egipteni sau
la arabi şi mahomedani. Unii dintre ei, precum mahomedanii, au preluat
circumcizia din Vechiul Testament şi din poruncile lui Moise, însă această
tăiere împrejur a lor nu avea un conţinut anume.
Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului, spune că multe popoare, cum ar fi
idolatrii, şi preoţii egiptenilor, saracinii, ismaeliţii (mahomedanii),
samaritenii, iudeii şi omiriţii, aveau tăierea împrejur, dar cei mai mulţi dintre
ei nu o făceau pentru legea lui Dumnezeu, ci “dintr-un anumit obicei“.
Cuvântul lui Dumnezeu către Avraam, prin care s-a consfinţit tăierea împrejur,
arată motivul principal al acestei practici. Dumnezeu a spus: “şi aceasta va fi
semnul legământului dintre Mine şi voi” (Facerea 17, 11).
Aşadar, este vorba despre un legământ al lui Dumnezeu cu oamenii Lui sau
despre testament. Un asemenea legământ trebuia să fie întărit prin sânge, lucru
întâlnit şi în Noul Testament, pentru că noul legământ al lui Dumnezeu cu
oamenii se pecetluieşte cu sângele lui Hristos.
Tăierea împrejur era semnul recunoaşterii cuiva că aparţinea poporului lui

Dumnezeu, “încât poporul ales este însemnat“. Potrivit exegeţilor, tăierea
împrejur nu era prin ea însăşi un testament, ci numai semnul testamentului şi al
legământului.
Această practică funcţiona ca o reamintire a faptului că israelitenii trebuiau să

rămână în cucernicia faţă de Dumnezeu pe care o avuseseră părinţii lor şi în
neamestecare trupească cu idolatrii şi cu alte popoare. În acest fel, se împiedică
amestecarea neamului dar mai ales, se evita consecinţa acestui lucru, care era
denaturarea credinţei revelate.
Sfântul Epifanie spune că tăierea împrejur era ca o pecete pe trup, ca o

reamintire şi ca un legământ că vor rămâne “în cucernicia părinţilor lor“.
Aşadar, israelitenii primitori ai tăierii împrejur trebuiau să rămână în neamul lor

şi în credinţa în adevăratul Dumnezeu.
În plus, tăierea împrejur era o preinchipuire a Botezului care avea să fie introdus
la timpul potrivit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că, în
realitate, Botezul este tăierea împrejur a inimii, după cum vom vedea în
continuare.
3. Tăierea împrejur legată de punerea numelui
Hristos a primit această practică dureroasă imediat după Naşterea Sa. Descrierea
ceremoniei tăierii împrejur a lui Hristos se păstrează în cuvinte puţine, în
Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist scrie: “Şi când s-au împlinit opt
zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger,
mai înainte de a Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Din această prezentare săracă în informaţii vedem că ceremonia tăierii împrejur
era strâns legată de punerea numelui, pentru că atunci I s-a dat numele Iisus,
care înseamnă mântuitor.
[...]
Tăierea împrejur, care a avut loc în cea de-a opta zi şi era legată şi de punerea
numelui, a trecut în creştinism sub forma slujbei “pentru pecetluirea
copilului şi punerea numelui în cea de-a opta zi de la naştere“. Miezul slujbei
este o rugăciune minunată pe care preotul o citeşte pruncului în faţa uşilor
bisericii. Desigur, pruncul este adus de moaşă sau de o rudă, nu de către mamă,
care va intra în biserică abia în cea de-a patruzecea zi de la naştere.
Cert este faptul că, fiind om, prin tăierea împrejur, Hristos a suferit o mare
durere. Aceasta arată totala aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc.
Unul dintre troparele sărbătorii spune: “Legea plinind, Făcătorul Legii, cu
trupul, astăzi, de bunăvoie, Se taie împrejur, tăiere făcând iernii păcatului“.
4. Cauzele pentru care Hristos a primit Tăierea împrejur
După ce am văzut valoarea teologică a tăierii împrejur, pe care Dumnezeu a

lăsat-o în Vechiul Testament, şi faptul că Însuşi Hristos a primit tăierea
împrejur, trebuie să ne referim şi la cauzele pentru care Hristos S-a tăiat
împrejur.
 Mai întâi, prin primirea tăierii împrejur, Hristos a arătat că El Însuşi a

dat Legea Vechiului Testament şi de aceea, trebuia şi El să o respecte.
Hristos nu a venit ca să desfiinţeze legea, ci să o respecte şi, desigur, să o
împlinească. Aşadar, Hristos a împlinit Legea fără să o încalce.
În acest mod, El ne-a arătat că şi noi trebuie să ţinem legea lui Dumnezeu, care
are ca scop mântuirea noastră.
 În al doilea rând, după cum am subliniat, tăierea împrejur arăta în mod

concret ce a însemnat de fapt chenoza Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.
Desigur, chenoza are legătură mai ales cu întruparea, prin faptul că Dumnezeul
cel nezidit a luat fire omenească zidită. Dar golirea şi desăvârşita smerire a lui
Dumnezeu se pot vedea şi din tăierea împrejur, de vreme ce Hristos a binevoit
să primească această încercare grea.
 În plus, Hristos a primit tăierea împrejur ca să arate că a luat fire

omenească adevărată.
Acest lucru este deosebit de important, pentru că în vechea Biserică apăruse o
erezie care se numea dochetism şi care susţinea că Hristos nu a luat fire
omenească adevărată, adică trup omenesc adevărat, ci un trup presupus sau
închipuit. Această idee a dus la concluzia că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce,
de vreme ce nu avea trup adevărat, ci numai i-a păcălit pe iudei. Numai că o
asemenea viziune nu îi mântuieşte pe oameni. Cum poate omul să se mântuiască
dacă Hristos nu a luat fire omenească adevărată?
De aceea, după cum spune Sfântul Epifanie, Hristos a fost tăiat împrejur ca
să arate că “într-adevăr, a luat trup”.
 De asemenea, tăierea împrejur a lui Hristos a arătat că trupul pe care Îl

avea nu era de o fiinţă cu Dumnezeu.
În Hristos, ziditul s-a unit cu neziditul. Firea omenească este zidită, în vreme ce
firea dumnezeiască este nezidită. Pentru că s-a îndumnezeit prin Dumnezeirea
Cuvântului, trupul s-a unit cu Dumnezeu, dar nu a fost de aceeaşi fiinţă cu
Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trupul lui Hristos este izvor al harului necreat
al lui Dumnezeu, dar nu are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeirea.
 Mai mult decât atât, Hristos S-a tăiat împrejur pentru a-i învăţa pe
oameni că tăierea împrejur, pe care El Însuşi a dat-o iudeilor, a fost în
slujba neamului omenesc şi a pregătit terenul pentru venirea Sa
(Sfântul Epifanie).
Aşadar, tăierea împrejur nu era o ceremonie inutilă, fiindcă prin ea israeliţii au

rămas credincioşi legii lui Dumnezeu şi L-au aşteptat pe Mesia.
Hristos a primit tăierea împrejur pentru că ea a fost modelul şi preînchipuirea

tăierii împrejur nefăcută de mână omenească adică a sfântului Botez.
Potrivit spuselor Sfântului Ioan Damaschin, tăierea împrejur a fost chipul

Botezului. Dacă prin tăierea împrejur se îndepărta o parte nefolositoare a
trupului, prin sfântul Botez îndepărtăm păcatul, care nu este o stare firească, ci o
murdărie. Atunci când Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre păcatul care se
îndepărtează, el se referă la dorinţă, dar desigur, nu la dorinţa necesară,
indispensabilă, fără de care omul nu poate să trăiască, ci la dorinţa nefolositoare
şi la cea trupească. Botezul este tăierea împrejur nefăcută de mână omenească,
care nu îl scoate pe om din mijlocul neamului său, ci îl deosebeşte în interiorul
neamului pe credincios de necredincios.
5. La Sinodul Apostolic se hotărăşte să nu se mai taie împrejur

În Biserica primară de după Cinecizecime s-a discutat despre măsura în care
prozeliţii credinţei creştine trebuiau să primească şi ei circumcizia. Primii
creştini gândeau că, de vreme ce Vechiul Testament era înaintea Noului
Testament, şi idolatrii care veneau la credinţă creştină trebuiau să ţină Legea
veche, inclusiv în privinţa tăierii împrejur. Pentru a se clarifica această
problemă, s-a întrunit Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, în
cadrul căruia s-au luat hotărâri corespunzătoare, aşa cum se menţionează în
capitolul 15 din Faptele Apostolilor.
Problema a apărut atunci când iudeii creştini “învăţau fraţii că: Dacă nu vă
tăiaţi împrejur după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi” (Fapte 15,
1). Acest lucru a iscat răzvrătiri şi discuţii îndelungate şi, aşa cum se spune, unii
dintre cei proveniţi din clasele fariseilor cereau ca prozeliţii să se taie împrejur
şi să ţină legea lui Moise (Fapte 15, 5).
La acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava şi Pavel, alături de

Iacov, fratele Domnului. Hotărârea Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care
vin la credinţa creştină să nu se taie împrejur, ci să se păstreze pe ei curaţi şi să
se ferească de jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrâu.
Hotărârea care s-a făcut cunoscută creştinilor prin scrisoare spunea: “Părutu-s-a
Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele
ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale)
sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine faceţi” (Fapte 15, 28-29).
Logica acestei hotărâri constă în faptul că, de vreme ce tăierea împrejur a fost
modelul şi preînchipuirea sfântului Botez şi a pregătit poporul pentru venirea lui
Hristos, în noile condiţii nu mai era nevoie ca ea să existe. Poruncile Legii
Vechiului Testament care sunt legate de strădania pentru curăţirea trupului şi
a sufletului de păcat şi care presupun libertatea personală a omului trebuie să
fie păstrate, însă tăierea împrejur, care nu are legătură cu îndepărtarea
păcatului şi cu lupta de curăţire a sufletului, poate să fie desfiinţată, pentru
că a fost înlocuită, plinită şi desăvârşită prin Botez.
6. Apostolul Pavel se laudă cu primirea Crucii lui Hristos
Între aceste coordonate se încadra învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care şi-a
asumat responsabilitatea de a înfăţişa către neamuri hotărârea Sinodului
Apostolic şi teologia acestei hotărâri. În continuare, vom prezenta câteva repere
din învăţătura Apostolului legată de această problemă.
Abordând chestiunea legat de faptul că iudeii creştinaţi îi obligau pe creştini

proveniţi dintre neamuri să primească tăierea împrejur, Sfântul Apostol Pavel
spune că ei fac acest lucru pentru ca să fie lăudaţi de ceilalţi iudei şi să nu fie
prigoniţi pentru Crucea lui Hristos, adică pentru credinţa în Hristos Care S-a
întrupat şi a înviat (Gal. 6, 12-13). Sfântul Apostol spune categoric că el se
laudă cu Crucea lui Hristos, prin care se plămădeşte o nouă zidire. “Că în
Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci
făptura cea nouă” (Gal. 6, 15). Prin întruparea Sa, Hristos a creat o nouă ordine
şi a adus o viaţă nouă.
De altfel, tăierea împrejur nu are valoare prin ea însăşi dacă nu este legată de
credinţa în Dumnezeu. Cu o abilitate interpretativă uimitoare, apostolul Pavel a
subliniat că tăierea împrejur nu e de nici un folos dacă nu este însoţită de
respectarea legii. În mod corespunzător, dacă cel netăiat împrejur păzeşte
îndreptările legii se va socoti ca şi cum ar fi fost tăiat împrejur (Rom. 2, 25-26).
De asemenea, sfântul apostol se referă şi la oamenii care provin dintre
circumcişi, dar care au multe patimi. Despre aceştia, el spune: “mulţi sunt
răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur“
(Tit. 1, 10).
Spre deosebire de cei care se lăudau cu primirea tăierii împrejur, Apostolul

Pavel se laudă cu primirea Crucii lui Hristos şi, desigur, cu semnele lui Hristos
pe care le poartă pe trup. “Eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus”
(Gal. 6, 17).
7. Faptele legii nu îl îndumnezeiesc pe om
În capitolul doi al Epistolei către Galateni a Sfântului apostol Pavel se găseşte

un fragment foarte important, în care este analizată lucrarea harului lui
Dumnezeu prin faptele Legii, între care tăierea împrejur are un loc principal.
Vom expune pe larg acest fragment, pentru a înţelege gândirea Sfântului
Apostol în legătură cu tema tăierii împrejur.
Sfântul apostol Pavel face o analiză teologică a tăierii împrejur, după un

incident pe care l-a avut cu apostolul Petru, care a fost înţeles greşit pentru că
încerca să se poarte cu discreţie, spre a nu-i scandaliza nici pe cei circumcişi,
nici pe cei dintre neamuri.
Încă de la început, apostolul Pavel spune că Dumnezeu l-a ales pe el să

propovăduiască Evanghelia între neamuri, după cum Însuşi Dumnezeu l-a trimis
şi pe Apostolul Petru ca să răspândească cuvântul Evangheliei printre cei tăiaţi
împrejur: “văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi
împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel
ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi în mine la
neamuri” (Gal. 2, 7-8).
După ce prezintă incidentul pe care l-a avut cu Apostolul Petru în Antiohia,
concluzionează: “Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri.
Ştiind însă că omul nu se îndreptează prin faptele Legii, ci prin credinţa în
Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din
credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu
se va îndrepta” (Gal. 2, 15-16).
La îndreptarea omului nu contribuie Legea şi faptele acesteia. În întreaga

gândire a Sfântului apostol Pavel, ca şi în viaţa Bisericii, îndreptarea este legată
de renaşterea omului, de limpezirea gândului, de iluminare şi de îndumnezeire.
Aşadar, nu este vorba despre o îndreptare omenească emoţională, ci despre
unirea cu Dumnezeu. Prin urmare, sfântul apostol foloseşte termenul de
îndreptare cu sensul de îndumnezeire. Faptul că aceasta este ceea ce a vrut el să
spună, rezultă, din cuvântul pe care îl rosteşte în continuare: “M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,
20).
Legea şi faptele Legii, ca de exemplu tăierea împrejur, nu-l îndumnezeiesc pe

om, pentru că îndumnezeirea se poate săvârşi numai în Hristos. Mântuirea şi
îndumnezeirea omului s-au dus la îndeplinire prin întruparea Cuvântului. De
altfel, toate legiuirile şi toate faptele Legii din Vechiul Testament au fost date
doar ca o consecinţă a căderii lui Adam, cu scopul de a-i pregăti pe oameni
pentru întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi de aceea întruparea a fost voia
anterioară a lui Dumnezeu, nu voia posterioară. Îndumnezeirea nu se obţine prin
respectarea exterioară a Legii, ci prin comuniunea cu Persoana Dumnezeului-
Om Hristos. Dacă era posibil ca Legea să mântuiască, nu ar mai fi fost nevoie
de întrupare.
Prin cele spuse, nu anulăm Legea lui Dumnezeu şi nici nu suntem antinomici,
dar trebuie să subliniem faptul că scopul Legii şi al lucrărilor ei, între care se
afla şi tăierea împrejur, a fost pregătirea poporului pentru întruparea lui Hristos,
prin faptul că legea s-a făcut medicament tămăduitor pentru curăţirea de patimi
a inimii omului. Aşadar, legea curată, dar pentru ca omul să ajungă la iluminare
şi la slavă este nevoie de credinţa în Iisus Hristos, adică de comuniune cu
Dumnezeu-Om Hristos. De aceea, Sfântul apostol Pavel întreabă: “din faptele
Legii primit-aţi voi Duhul, sau din ascultarea credinţei?” (Gal. 3, 2).
În concluzie, faptele Legii nu îndreptează, adică nu îl îndumnezeiesc pe om, ci

îl curăţă şi îl pregătesc pentru primirea credinţei în Hristos, adică pentru
unirea cu Hristos şi pentru dobândirea darurilor Sale. Aşadar, îndumnezeirea
omului are loc prin legătura vie cu Hristos. Acela care a fost curăţit şi
iluminat şi care l-a primit pe Hristos, făcându-se mădular al Trupului Său
prin harul Duhului Sfânt, nu are nevoie să ţină legea tăierii împrejur.
De altfel, creştinii au primit o tăiere împrejur nefăcută de mână omenească, aşa
cum spune Sfântul apostol Pavel: “În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere
împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, intru tăierea
împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi
înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din
morţi” (Col. 2, 11-12).
Cu o altă ocazie, Sfântul apostol Pavel vorbeşte despre “tăierea împrejur a

inimii în duh” (Rom. 2, 29).
8. Tăierea împrejur a Noului Testament în cuvintele Sfinţilor Părinţi
Tâlcuind fragmentele din Sfânta Scriptură care vorbesc despre tăierea împrejur
cea adevărată şi duhovnicească, adică despre Botezul creştin, Sfinţii Părinţi ai
Bisericii înfăţişează adevăruri teologice minunate.
Sfântul Epifanie învaţă că tăierea împrejur după trup l-a pregătit pe om şi i-a
slujit până la Botez, care este tăierea cea mare împrejur, căci prin el ne
izbăvim de păcate şi ne pecetluim cu numele lui Dumnezeu. Punerea peceţii
cu numele lui Hristos este recunoaşterea că Îi aparţinem.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că dacă tăierea împrejur după trup îi
despărţea pe israeliteni de neamuri, cu atât mai mult această despărţire are
loc prin sfântul Botez, care îi deosebeşte pe credincioşi de necredincioşi.
Aşadar, se numesc credincioşi cei care s-au botezat şi care îşi reînnoiesc harul
primit la Botez.
După cum învăţa Sfântul Chiril al Alexandriei, tăierea împrejur din Vechiul
Testament nu desfiinţa moartea, lucru care se schimbă prin tăierea împrejur
a Noului Testament.
Cu adevărat, omul intrat în Biserică prin sfântul Botez se face mădular al

Trupului înviat al lui Hristos şi în acest fel, moartea duhovnicească este
desfiinţată şi există certitudinea învierii morţilor. După Botez, moartea
trupească rămâne, însă numai pentru ca păcatul să fie omorât.
Sfântul Ioan Damaschin spune că tăierea împrejur este lăsarea la o parte a

plăcerii trupeşti şi a dorinţelor nefolositoare şi zadarnice.
Prin urmare, Botezul este strâns legat de viaţa ascetică, prin care omul se
eliberează de sub stăpânirea patimilor. În acest caz, nu mai este vorba despre
tăierea împrejur după trup sau despre îndepărtarea unei părţi a trupului, ci
despre tăierea împrejur şi schimbarea la faţă a dorinţelor sufletului.
Din învăţătura Sfântului Maxim, înţelegem că şi retezarea legăturilor

irascibile dintre suflet şi trup este tot o tăiere împrejur. Sufletul este legat şi
unit cu trupul, dar nu această legătură trebuie tăiată, ci legătura irascibilă, adică
legătura care se face între suflet şi trup prin intermediul păcatelor.
Cuvintele Sfinţilor Părinţi arată că tăierea împrejur a Noului Testament este

interioară şi duhovnicească, pentru că înseamnă comuniunea omului cu
Dumnezeu şi încercarea de a menţine această comuniune.
Dumnezeu a dat Legea Vechiului Testament pentru a pregăti poporul pentru

venirea lui Hristos. La începutul Evangheliei sale, Sfântul evanghelist Ioan
spune: “Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus
Hristos” (Ioan 1, 17).
Aşadar, Dumnezeu Cuvântul neîntrupat a dat Legea prin Moise, pentru ca

poporul să fie vindecat şi să poată primi adevărul şi harul care au venit în lume
prin Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică prin Hristos. Şi Legea mozaică, din
care făcea parte tăierea împrejur, a avut har, dar a fost vorba despre harul
curăţitor al lui Dumnezeu, nu despre cel iluminator şi îndumnezeitor.
Prin Hristos, dobândim naşterea duhovnicească şi adevărata înfiere.

Evanghelistul Ioan a subliniat: “celor câţi L-au primit, care cred în numele
Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici
din pofta trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au
născut” (Ioan 1, 12-13).
Prin tăierea împrejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adică poporul ales al
lui Dumnezeu. Însă prin Botez şi prin viaţa în Hristos, oamenii devin copii ai lui
Dumnezeu, dobândesc înfierea după har şi biruiesc moartea.
Aşadar, tăierea împrejur a lui Hristos a deschis calea spre tăierea împrejur a
inimii noastre. O viaţă ascetică, petrecută aproape de sfintele Taine, ne face
mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerirea lui Hristos devine
pricină a ridicării noastre”.
Septembrie 1994
(sursa: Mitrop. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed.

Egumeniţa, 2008
Sfântul Inochentie al Penzei - Predică la Anul nou - Că nu trebuie să ne
potrivim cu acest veac
l o mie opt sute optulea An nou. De atâţia ani a început Cerescul Semănător să
semene pe pământ sămânţa cuvântului dumnezeiesc, de atâţia ani este îngrăşat
şi frăgezit pământul acesta, de atâţia ani că acum după cum spun învăţătorii
Bisericii, este toamna lumii – dar până în ziua de astăzi împietrită inima
omenească este ca un pământ vârtos, care înghite roua şi ploaia ce se pogoară
adesea asupra lui. Până acum, aşa cum descrie Apostolul, tot în rău zace cel de
la care încearcă să-i îndepărteze pe romani: Vă îndemn deci, fraţilor, să nu vă
potriviţi cu acest veac (Rom. 12,1-2).
Noi, ascultătorilor, păşind într-o nouă arenă, începând un nou an cu hotărârea de

a aduce noi şi mai mari roade ale evlaviei, cu hotărârea de a-L preaslăvi în
sufletele şi în trupurile noastre pe Cel ce este slăvit în ceruri, nu trebuie, oare, să
privim ca şi cum ar fi fost rostite despre noi cuvintele Apostolului: vă îndemn
deci, fraţilor, să nu vă potriviţi cu acest veac - cu acest veac, cu obiceiurile
timpului, cu gloata de popor mânat întru totul de necredinţă, biruit peste tot de
patimi, cu lumea care întunecă lumina adevărată, care este altar al nelegiuirii?
Nu cred că cineva o să respingă această învăţătură apostolească pe temeiul că ea

vorbeşte despre veacul anticei Rome, ale cărei obiceiuri sunt zugrăvite în culorii
vii şi ale cărei fărădelegi sunt înşirate la începutul acestei epistole, dacă va
cerceta cu de-amănuntul în ce măsură se potrivesc obiceiurile veacului de acum
cu credinţa Evangheliei, cu adevărata cinstire de Dumnezeu şi moralitate.
Să nu vă simţiţi jigniţi, ascultătorilor, de voi îndepărta întrucâtva, cu mâna mea
slabă, valul care ascunde de ochii noştri sluţenia lumii, ca s-o privim, în fugă,
măcar pe deasupra, fără a pătrunde în adâncime.
Folosindu-se de slăbiciunea omenească, stăpânitorul întunericului o între-

buinţează ca pe o armă pentru a doborî adevărul Evangheliei. Cu plăcerile de o
clipă, ca şi cu nişte hapuri adormitoare, îl face pe om să-şi piardă trezia minţii.
În felul acesta, el pregăteşte tot felul de năvăliri pentru a smulge sămânţa lui
Hristos din inimile omeneşti, fără să piardă vreuna dintre clipele potrivite pentru
îndeplinirea uneltirilor sale. Chiar de la venirea pe lume a pruncului, le insuflă
părinţilor nechibzuiţi gândul de a-l creşte cu mâinile altora…Ei au nevoie de un
om cu gust, descurcăreţ, viclean, perspicace – pe scurt, de un om în stare să
trăiască în lume - şi îl învaţă să fie aşa. Dar creştinismul, dar credinţa
evanghelică unde sunt? Dumnezeul meu! Ei spun că pentru veacul de acum
acestea nu sunt lucruri atât de trebuitoare.
Cei neiscusiţi în educarea copiilor se îngrijesc doar de pântece; cred că toată

educaţia stă numai în mâncare şi băutură, şi în locul învăţăturii creştineşti le dau
copiilor aiureli, născociri prosteşti, cu totul potrivnice adevărului Evangheliei şi
aceste prejudecăţi de la bunici nu se sfârşesc în nepoţi, de obicei, decât odată cu
viaţa.
Într-o rătăcire la fel de mare umblă mulţi dintre „înţelepţii” acestui veac, care au
părăsit lumina adevărată şi au fost robiţi de visările cugetării subţiri şi
strălucitoare – iar în urma acestei gloate de „filosofi” dă buzna, fără să ştie
încotro, o mulţime nenumărată de uşuratici legaţi la ochi; aceştia ştiu doar un
singur lucru: însemnătatea celor ce merg înaintea lor e călăuzire, obiceiul lor e
pentru ei lege, învăţătura lor, oricare ar fi aceea, este dumnezeiască în ochii lor.
Dar credinţa Evangheliei unde este? Rareori, ca o scânteie de sub cenuşă,
străluceşte în gloata oamenilor obişnuiţi o inimă care primeşte cu adevărat
învăţătura Dumnezeului său. Să nu vă potriviţi cu acest veac!
Pot, oare, ochii minţii să se îndrepte către lumina adevărată atunci când sunt atât
de întunecaţi cu prejudecăţile încât în afara cunoştinţelor proprii socot orice
altceva drept minciună? Cei bolnavi de ochi se feresc de lumină. Cu privire la
cinstirea lui Dumnezeu, oamenii sunt târâţi de prejudecăţi în două extreme: unii
se lipesc peste măsură de cele din afară, alţii – de cele lăuntrice; unii vor să-I
aducă lui Dumnezeu cinstire adevărată doar prin împlinirea strictă a ritualurilor,
pe când ceilalţi vor să se facă netrupeşti dintr-o dată, să se roage, să se închine
numai cu duhul, socotind de prisos cele din afară, chiar dacă sunt sfinţite – însă
închinarea celor dintâi, ca pe a iudeilor, Domnul o leapădă în chip vădit prin
gura Prorocului: lunile voastre noi şi praznicele voastre le urăşte sufletul Meu
(Is. 1, 14); jertfa voastră este urâciune înaintea Mea, iar pe ceilalţi Apostolul îi
numeşte anatema: chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal.1, 8).
Semn îndestulător al duhului şi al învăţăturii drăceşti este atunci când învăţătura

aceasta se ascunde sub un văl de nepătruns. Adevărul este întotdeauna
descoperit; minciuna se acoperă totdeauna. Cel ce caută să înghită întreaga lume
nu se mulţumeşte însă cu aceste prăzi; el orbeşte mintea omenească, potrivindu-
se inclinărilor fiecăruia. Pe Blândul şi Drept-Judecătorul Dumnezeu Îl
înfăţişează multora ca fiind peste măsură de aspru, şi ei – nu ca nişte fii, ci ca
nişte robi încăpăţânaţi – se îngrozesc de El, deznădăjduind; altora Îl înfăţişează
peste măsură de milostiv, şi aceia cred că adâncul milostivirii întrece
fărădelegile lor, drept care se ţin de ele.
Ce să mai zic? În lume se ascund închinători la idoli: cei ce întorc către ei înşişi
tot ce este în lume. Patimile care domnesc asupra lor, iată care le sunt idolii:
pentru a le face pe plac, chiar şi cei mai zgârciţi aduc jertfe bogate. În cele din
urmă – să nu vă simţiţi jigniţi, cei ce cugetaţi binele! -, dacă Ştiutorul inimilor ar
veni în această biserică aşa cum a venit cândva în Templul din Ierusalim, chiar
în această clipă ar găsi între noi pe unii ce vând şi cumpără, oameni care prefac
acest sfinţit locaş în peşteră de tâlhari – şi aceştia sunt tot oameni care umblă în
puterea stăpânitorului lumii acesteia, după obiceiurile acestui veac. Şi atunci,
cum să nu ne rugăm cu vorbele Apostolului: fraţilor, să nu vă potriviţi cu acest
veac!
Atunci când slăbeşte evlavia, când adevărul se îmbracă în haină de năluciri,

când inimile omeneşti se umplu de duhul împotrivirii, moralitatea nu poate fi
decât stricată. Cu cât se întemeiază mai puţin pe Evanghelie obiceiurile acestui
veac, cu atât sunt mai respingătoare, mai groaznice şi mai pierzătoare. Acolo
unde lucrează doar poftele, unde cârmuiesc patimile neînfrânate, unde
împărăteşte iubirea de sine, ce potrivire cu Evanghelia poate fi?
Luaţi aminte la regulile generale pe care le-a acceptat şi le-a întărit lumea, reguli
pe care se întemeiază nenumărate altele: „Cea dintâi iubire este iubirea de tine
însuţi; anii tinereţii sunt ani ai plăcerilor. Este îngăduit să îţi petreci timpul aşa
cum ai chef. Nu suntem datori să fim mai evlavioşi decât alţii. Este nefiresc ca
omul cinstit să îndure ocărî: unui suflet înţelept i se potriveşte să se răzbune.
Ambiţia este semnul unui spirit mare. Cei vicleni sunt inteligenţi, pe când
simplitatea inimii este vrednică de batjocură. Linguşirea şi amăgirea nu sunt
interzise, ba chiar sunt necesare într-o mulţime de împrejurări. Pentru folosul
propriu poţi să-ţi permiţi orice, dacă eşti prudent”.
Care dintre regulile acestea nu strică temelia învăţăturii lui Hristos?

Ni se va spune: „Trăim ca toată lumea; dacă ne lăsăm de obiceiurile acestui
veac, ce va fi cu noi?”
La ce bun să i se pună o asemenea întrebare creştinului? Mijlocitorul nostru,

Dumnezeu, a prezis demult, şi totodată ne-a îmbărbătat: „Fericiţi veţi fi când vă
vor ocărî din pricina Mea” (Mt. 5, 11). “Bucuraţi-vă că sunteţi ai Mei, dacă
vă urăşte pe voi lumea”.
„Dar atunci, se gândesc unii, voi rămâne singur pe lume; cum să mă hotărăsc la
aşa ceva?” Adu-ţi aminte că până şi atunci când prorocii erau ucişi, jertfelnicele
lui Dumnezeu – dărâmate, când Ilie striga: am rămas eu singur (v. III Regi
19,14-19), rămăseseră şapte mii de bărbaţi care nu îşi plecaseră genunchiul lui
Baal.
Vei mai spune că slăbiciunea, neputinţa trupului, mulţimea fărădelegilor sunt

frâie ce ţin în loc năzuinţa duhului – dar cine-i lipsit de slăbiciuni, cine nu e om?
Cine s-ar fi gândit că tâlharul se va învrednici de plată cerească: astăzi vei fi cu
Mine în Rai (Lc. 23, 43)?
Cine ar fi cutezat să creadă că Saul, care sufla răutate şi ucidere asupra Bisericii
lui Dumnezeu, va cădea înaintea porţilor Damascului, strigând: Doamne, ce-mi
porunceşti să fac? (Fapte 9, 6)
Să ne schimbăm prin înnoirea minţii (v. Rom. 12, 2): şi peste noi va străluci
atunci lumina cerească.
„Dar este cu putinţă, se gândesc unii, să se întâmple asta cu mine, să mă

învrednicesc de aşa ceva eu, care de-abia mă înţeleg pe mine însumi?”
O, neam necredincios! Cum poate fi încredinţat el, dacă nu crede nici în

cuvintele Domnului! Sfântul Ciprian a cunoscut din experienţă lucrul acesta.
„Când mă aflam, zice el, în beznă şi în adânca noapte a neştiinţei, când,
plutind pe marea înviforată a veacului acestuia şi, clătinat de nehotărâre,
rătăceam departe de lumină şi adevăr, atunci socoteam că este cu totul cu
neputinţă să schimbe cineva duhul şi gândurile fără a rupe legăturile
trupului, că nu se poate să lepezi ceea ce pare a fi înnăscut şi s-a inveterat
prin trecerea timpului – pentru că eu, continuă sfântul, eram căzut în atâtea
rătăciri, încât nu mă aşteptam să mai scap de ele; eram robul atâtor patimi
înrădăcinate în mine, încât, deznădăjduindu-mă de virtute, lucram răul ca pe
un bun al meu; dar când m-am dăruit cu totul lui Dumnezeu, când mi-am pus
în El toată nădejdea, toată gândirea, toată dorirea, m-am împărtăşit de darul
ceresc, de cuvântul lui Dumnezeu, şi în inima mea s-a revărsat lumina
limpede şi curată; atunci am simţit deodată, în chip uimitor, că toate îndoielile
mele s-au dezlegat, că toate cele ascunse s-au descoperit, că s-a făcut lumină
în întuneric, cele grele mi s-au părut a fi lesnicioase, cele cu neputinţă mi s-
au părut a fi cu putinţă”.
Iată om, întru totul asemeni nouă, luminat de Sus!
Să nu vă potriviţi cu acest veac, ştiind cât de mult lucrează el voia şarpelui, ci să

vă schimbaţi prin înnoirea minţii, potrivindu-vă cu Evanghelia, cu adevărata
cinstire de Dumnezeu şi cucernicie.
Un an nou: să începem, aşadar, o viaţă nouă, ca să facem să se pogoare asupra

noastră o nouă şi mai mare bunăvoinţă dumnezeiască - iar Tu, Doamne, în a
Cărui mână sunt vremurile şi anii, Tu, Care cercetezi pământul, Care îl adapi şi-
l îmbogăţeşti, încă mai adapă brazdele lui, înmulţeşte grânele lui, ca să se umple
Grânarul Tău tot mai mult; încă mai binecuvântează cununa anului bunătăţii
Tale (Ps. 64,12), ca păsările răpitoare să nu ciugule cereasca Ta sămânţă, ca
ţărâna Ta să-Ţi înmulţească grânele şi să se săvârşească seceriş vrednic de Tine,
Semănătorul, şi de secerătorii Tăi – îngerii. Amin.
(sursa: Sfântul Inochentie al Penzei, Viaţa care duce la Cer. Învăţăturile unui
sfânt tânăr, Editura Sophia, 2012)
Sfântul Inochentie al Penzei - Predică la Anul nou - Vremea vieţii e
încercare, când trebuie să dobândim totul, să pregătim totul, să ne
înzestrăm cu de toate
După ce descrie rânduiala a toată zidirea şi curgerea a tot ce este vremelnic,

sfântul continuă:
Iar noi ce facem? Doar cercetăm în amănunt cursul planetelor, doar socotim
zilele şi anii, iar de curgerea vremii, de curgerea vieţii noastre parcă am uita. De
ce ne plângem uneori că vremea trece cu o repeziciune uimitoare, iar alteori ne
supărăm pe încetineala ei cea peste măsură? Aproape întotdeauna ne mirăm de
neobişnuitele schimbări dimprejurul nostru, şi nu luăm aminte la noi înşine.Cu
toate schimbările care ne ameninţă, trăim ca şi cum am crede că o să trăim aici
veşnic, şi ne amăgim pe noi înşine, uitând că vremea este, şi ea, amăgitoare…
Vremea este pe atât de preţioasă, pe cât este cu neputinţă de întors înapoi. Ea

este un talant dat de Dumnezeu, cu care trebuie să cumpărăm totul pentru
veşnicie - pentru veşnicie, unde nu-s nici nici schimbări, nici micşorare, nici
trecut şi nici viitor. Aşadar, ca să nu ne apropiem de acest adânc fără să ne dăm
seama, ca să nu ne coborâm în mormântul întunecat pe neaşteptate, trebuie să
cheltuim acest talant – această comoară cerească – cu cea mai mare chibzuinţă,
pentru a dobândi tot ce este de trebuinţă!
Orice făptură ce are viaţă trebuie neapărat să lucreze. Potrivit legilor firii, acest
şir de lucrări nu trebuie să se termine decât odată cu fiinţarea – iar fiinţarea
fiecărei făpturi se numeşte vreme a vieţii. Aşadar, vremea vieţii nu este altceva
decât un şir de lucrări care urmează nemijlocit una alteia.
Lucrările sunt de trei feluri: unele sunt fireşti, neapărat trebuincioase şi proprii
tuturor făpturilor îndeobşte; altele ţin de pornirea voii şi sunt proprii
dobitoacelor necuvântătoare, care sunt mânate doar de instinct, şi altele libere,
proprii doar făpturii cuvântătoare care e omul.
De aici se vede că vremea vieţii omeneşti trebuie să fie alcătuită nu numai din
lucrări fireşti şi nu numai din lucrări animalice, ci dintr-un şir neîntrerupt de
acţiuni libere. Cel care face numai lucrările firii este ca o maşină; cel care
lucrează doar din instinct, din pornire, este ca un dobitoc, ca un vierme ce
scurmă în noroi.
Tocmai acestor dobitoace li s-a şi zis: învârtoşatu-s-a inima norodului

acestuia, şi cu urechile sale greu a auzit, şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva
să vadă cu ochii, şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă (Is. 6,10).
Aceasta s-a zis celor ai căror ochi sunt întorşi spre rău prin înclinarea lor, ale
căror urechi sunt îngreuiate de bineţele mincinoase ale patimilor, ale căror
mişcări ale inimii sunt strivite de către pofte. Tocmai aceştia sunt cei care nu
ştiu ce să facă cu vremea vieţii lor şi – ce nebunie! – se supără că aceasta trece
încet. Aceştia sunt cei care dorm adânc şi al căror somn ţine până la moarte.
Nelucrarea este somn; orice lucrare necuvenită omului poate fi numită, de
asemenea, nelucrare. Astfel, cei ce petrec timpul vieţii lor după propriile pofte,
după îndemnul patimilor nestăpânite şi al judecăţii stricate, dorm, sărmanii, ca
în miez de noapte, şi dorm adânc!
Oare aceştia nu aud glasul care pătrunde până la despărţitura dintre mădulare şi
creier, glasul care strigă neîncetat: „Scoală-te! Scoală-te, cel ce dormi! Scoală-
te, om adormit de dezmăţul patimilor, şi învie din morţi; scutură-te de
amorţirea aceasta, şi te va lumina Hristos! (v. Efes. 5,14)?
Iată-i, deci, pe cei care îşi duc viaţa fără să ştie nici măcar ei cum. Aceştia
lucrează, dar întrucât lucrează potrivit patimilor dobitoceşti, mânaţi de
împătimirea simţurilor rămân fără lucrare. Aici este şi răspunsul la nedumerirea
multora, care zic: „Cum să fie cineva fără lucrare? Fiecare împlineşte ceea ce-i
cade în seamă, lucrează cu puterea sa, dându-şi toată strădania. Uită-te: cel
iubitor de cinstiri se dă de ceasul morţii, fuge încoace şi încolo, căutându-şi
privitori; cel robit simţurilor, cu mare nelinişte, caută ceva încă şi mai rău; cel
lacom de avuţii caută aur.”
Da! Aceştia nu pierd nici o clipă – şi pentru ei timpul e preţios, însă nălucirile
rămân năluciri pentru totdeauna: viaţa fără virtute este nălucire şi vis, adică e
moarte.
Vremea vieţii e încercare, când trebuie să dobândim toate, să pregătim toate, să

ne înzestrăm cu de toate; este o stâncă primejdioasă, care atârnă asupra hăului,
stâncă sub care noi făurim corabia noastră – şi aceasta are să pornească pe mare.
Corabia care nu este înzestrată se îneacă îndată ce ajunge pe mare. Puterea apei
lucrează neîncetat, sapă fără curmare ţărmul. De aceea, fiecare ceas, fiecare
clipă apropie căderea de noi. Prin urmare, vai nouă dacă stânca aceasta
amăgitoare se va prăbuşi înainte să fie gata corabia noastră! Atunci, împreună
cu bucăţile neterminate, ne vom prăbuşi în adânc şi vom fi pentru totdeauna
jertfă a valurilor turbate. Tocmai de aceea ne învaţă Pavel: „Deci, luaţi seama
cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi! Pregătiţi
totul nu pentru timp, ci pentru veşnicie, preţuind vremea, căci zilele rele sunt
(Efes. 5, 15).
Pregătiţi cât timp este zi (v. În 9, 4; 12,35), cât mai este vreme, cât mai lucrează
harul asupra inimilor noastre, cât timp ne mai trezeşte glasul Evangheliei.
Scoală-te, cel ce dormi, şi învie din morţi: să nu dormim, ci să priveghem, atâta
timp cât ne numim parte a trupului lui Hristos, să facem din noi înşine jertfă vie,
sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Lucrând astfel, vom umbla nu ca nişte
neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Din continuarea acestor lucrări este alcătuită
vremea vieţii noastre.
Hotarul milostivirii dumnezeieşti e ascuns de noi. Nu se ştie când se va încheia

ziua, însă avem încredinţare desăvârşită că Ziua Domnului va veni ca un fur
(II Pt. 3,10).
Să auzim glasul Evangheliei: în ceasul în care nu gândiţi va veni Fiul Omului

(Lc. 12, 40).
Cine ştie? Poate chiar în această clipă, când rostesc cuvântul acesta, îndelunga
răbdare dumnezeiască ajunge la capăt; poate chiar în această clipă se va opri
pulsul vieţii a toată lumea, glas de tunet ne va chema la viaţa cea nouă, şi însuşi
acest locaş sfânt va fi pentru noi toţi groapă, mormânt de obşte.
Ascultătorilor, sunteţi gata pentru aceasta? Sunteţi gata să vă uniţi cu Hristos în

această clipă? Iată, Mirele vine – ieşiţi în întâmpinarea Lui! (v. Mt. 25, 6;
12,13). Vai nouă, vai nouă dacă va veni şi ne va găsi dormind sau dacă ni se vor
stinge candelele din lipsă de untdelemn! Neavându-l, nu vom grăbi în
întâmpinarea şi în urma Mirelui nostru, şi chiar dacă ne vom ruga cu suspine
după aceea: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă, vom auzi hotărârea aspră, dar
dreaptă, care ne va trimite la osânda veşnică: Nu vă cunosc pe voi!
În fiecare ceas, în fiecare clipă trebuie să ne aşteptăm Mirele, Care va veni pe

neaşteptate – iar pentru asta trebuie să pecetluim fiecare ceas, fiecare clipă cu o
lucrare vrednică de Cer, de Biserică şi de Mire, Care este Fiul lui Dumnezeu.
Iată cât de preţios este timpul, cât de preţios este chiar şi un minut din el!
(sursa: Sfântul Inochentie al Penzei, Viaţa care duce la Cer. Învăţăturile unui
sfânt tânăr, Editura Sophia, 2012)
“Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat
împreună cu tine. Și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău”.
Caldă omilie a Arhim. Emilianos pentru Anul nou, praznicul Tăierii
împrejur a lui Iisus şi al Sfântului Vasile cel mare, “arătătorul de cele
cereşti”. Să ne amintim că Hristos locuieşte în noi şi suntem purtători de
Dumnezeu
31.12.2016
Astăzi, 1 ianuarie, începe noul an. Se spune că luna ianuarie își trage numele de
la zeul Ianus. Oamenii îl iubeau atât de mult pe acest zeu, încât au vrut să-l facă
nemuritor și să-i afierosească prima lună din an. I-au făcut și statui, în care îl
reprezentau cu două capete: unul de bătrân și altul de tânăr. Cel bătrân
binecuvânta anul trecut, iar cel tânăr aducea noul an. Alteori, îl înfățișau ținând
o cheie cu care încuia anul care a trecut și deschidea ușa celui nou. Alteori,
purta în mâini numărul „trei sute șaizeci și cinci”, scris cu litere grecești,
exprimând numărul zilelor anului, ca și cum ar spune că acest zeu stăpânește
anii și veacurile, conduce inimile și pașii noștri de-a lungul anilor.
Dar zeul Ianus nu există. Cel care a făcut cerul și pământul și ne-a adus la viață,
El ține în mâinile Sale anii și vremile, tot El, și astăzi, ne-a pus în albia anului
nou. El este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, care a venit în lume ca să ne
dea bucuria Dumnezeirii Lui.
Dar să vedem care poate fi bucuria și reușita noastră, cum putem să străbatem
cele 365 de zile care încep acum și care vor reîncepe peste un an, și apoi în toți
ceilalți ani, ca să nu ne pară rău și să spunem că viața noastră s-a scurs în zadar.
Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie
am cântat un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mân-
tuitorul…”. Mântuitorul a primit să poarte firea omenească și, în plus, să-Și taie
împrejur trupul Său. Lucrul acesta vrea să ne arate că Hristos este în fiecare zi
cu noi, că au trecut acele milenii în care oamenii îl așteptau pe Dumnezeu să
vină pe pământ, pentru că Îl simțeau că este dincolo de astre și de ceruri. Cine
poate să ajungă la Dumnezeu, câtă vreme El este mai presus de ceruri? Cine
poate să aibă un Dumnezeu care este atât de departe de inima omului? Omul se
lupta și se întreba unde este Dumnezeu.
Dar troparul spune: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Pentru că am căzut în

păcat, la pământ, a coborât împreună cu noi și Dumnezeu, dar, ca să nu fie
nevăzut și necunoscut, S-a îmbrăcat cu firea omenească și S-a făcut Prunc. În a
opta zi a suferit cea mai mare înjosire, tăierea împrejur. Tăierea împrejur arăta
că pruncul era păcătos. Îl dezbrăcau pe o masă, în Templu, și îi tăiau ce se taie
cu ocazia aceasta. Curgea sângele, pe copil îl durea și plângea. L-au dezbrăcat și
pe Hristos și L-au pus pe masa pe care trecuseră păcătoșii, și I-au tăiat ce se taie
cu ocazia aceasta, ca și cum ar fi fost cel mai mare păcătos. Care minte și-ar fi
putut închipui așa ceva?
Ce sens are acest lucru? Așa cum spun troparele noastre, Vechiul Legământ și
teologia noastră, Tăierea împrejur a lui Hristos a fost pentru noi un tip [chip,
prefigurare - n.n.]. Adică Hristos a purtat trupul nostru în așa fel, încât să nu-l
mai poată lepăda și să ne poarte cu El în nesfârșitele veacuri. Dumnezeu a făcut
ceea ce am făcut și noi oamenii: S-a supus la cele mai înjositoare ritualuri ale
Legii, ca să ne spună: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și
Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, în
mijlocul leilor, și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău..” Așa
cum Hristos nu-Și mai leapădă trupul, tot așa nici noi nu-L pierdem pe Dumne-
zeu, care a pătruns în propriul nostru trup. Suntem nedespărțiți, de acum, de
Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, în
trupul meu, în pleoapele mele, în mâinile mele bătătorite sau însângerate, în
inima mea păcătoasă, în durerea mea profundă.
Tăierea împrejur este o preînchipuire a tăierii împrejur cea nefăcută de mână,

adică a Botezului. Biserica ne botează și ne naște „în Hristos”, ne face oameni
noi. Astăzi ne spune: „Copiii mei, odată cu Noul An și cu Tăierea împrejur a lui
Hristos, vă înnoiesc, vă botez din nou, vă fac <<făptură nouă>> (2 Cor. 5, 17),
ajunge să vă deschideți inima ca să mă cuprindeți.” Asta înseamnă că ne-am
împărtășit de cea mai mare taină, pe care nu și-a putut-o închipui nici un om
înainte de Hristos.
Ca să putem înțelege mai bine, Biserica aduce astăzi împreună cu Hristos și un
martor al sfințeniei Lui, pe marele Vasile, primul sfânt pe care îl prăznuim în
fiecare an. Marele Vasile ne arată cum putem să fim uniți cu Dumnezeu fără să
ne vătămăm. De aceea și în slujba lui se spune că „strălucește tuturor în chip
duhovnicesc”. Sfântul Vasile este atât de mare, încât te face să-ți închizi ochii
de multa lumină pe care o răspândește, pe care o strălucește în chip duhovnicesc
de pe cerul lumii. Biserica l-a numit „gura înțelepciunii”, „temelie neclintită a
Bisericii”, ceea ce înseamnă că sfântul a întemeiat Biserica pe temelia lui
Hristos și a apostolilor, ca să nu o poată birui nimeni.
De asemenea, la apolisul slujbei spunem: „Pentru rugăciunile celui între sfinți

părintelui nostru Vasile cel mare, arătătorul de cele cerești.” „Arătător de cele
cerești” înseamnă că lumina lui, măreția lui, slava lui ajung până la cer.
Cuvântul „arătător de cele cerești” are și un al doilea înțeles: după ce marele
Vasile a cunoscut cerul, ne descoperă cum este Dumnezeu și cum să-L avem
pururea cu noi. Cerurile s-au uimit văzând slava marelui Vasile.
Sfântul era tuberculos, gârbovit, slăbănog, nu mânca nimic. Și totuși întrecea

cerurile, pentru că Dumnezeu ne-a făcut un dar. Spune asta și unul dintre
tropare, precum și Apostolul care se citește la Liturghie: „În Hristos locuiește
trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Când oamenii L-au văzut pe
Hristos, unii L-au luat în râs, unii L-au bătut cu pietre, alții voiau să-L arunce de
pe spinarea muntelui, iar alții, în cele din urmă, L-au răstignit. În El însă locuia
toată Dumnezeirea. Tot așa și în noi locuiește toată Dumnezeirea. De aceea
marele Vasile, așa cum spun troparele, le-a părăsit pe toate, „alegând împreuna -
viețuire cu Dumnezeu”, ca să trăiască zi și noapte cu Dumnezeu.
Troparul Sfinților trei Ierarhi îi numește pe aceștia „prea mari luminători”.

Primul luminător este marele Vasile. Cuvântul „luminător” înseamnă „lan-
ternă”. Așa cum în întuneric aprindem lanterna și dintr-o dată le vedem pe toate,
tot așa o mare lanternă, un reflector este și marele Vasile, care prin viața lui ni-L
descoperă pe Hristos. Ne privește în ochi și ne spune: „Uite, aici este Hristos!”.
Noi nu vedem lumina, dar o mărturisește și teologia marelui Vasile, iar sfântul
devine o fereastră prin care noi, oamenii, Îl privim pe Dumnezeu în adâncurile
noastre, acolo unde L-am pus prin Botez. Dar fiecare detaliu ne spune că am
făcut o nuntă cu Dumnezeu, una care nu e nici lumească, nici exterioară și care
nu se mai dezleagă. Este o căsătorie de nedezlegat. În nunta cu Hristos nu există
divorț. Prin urmare, Îl avem cu toții pe Hristos? Desigur, ne-o spune sfântul. Dar
când păcătuim, ce se întâmplă?
Să luăm un exemplu. Un tată a strâns cu trudă o avere pe care o lasă moștenire

copilului său, căruia îi spune: „Copile, toate acestea sunt ale tale, să facem deci
un act, ca să nu ți le poată lua nimeni.” Dar copilul îi răspunde: „Nu vreau,
tată!” Tatăl le-a pregătit pe toate și așteaptă numai semnătura copilului. Dacă el
nu va semna, e cu neputință să-și primească moștenirea care îi aparține. Tot așa
și Dumnezeu, vrând-nevrând, Se află înlăuntrul nostru, dar nu ne poate con-
vinge, vrea ca inimile noastre să consimtă cu El și abia atunci lucrează. Dar
când noi nu vrem, El șade întristat în noi și nu face nimic.
De aceea Sfânta Scriptură spune: „Nu întristați pe Duhul Sfânt!” (Ef. 4, 30).
Lăsați-L pe Dumnezeu să vă îmbrățișeze, să vă lumineze, la fel ca pe marele
Vasile! Lăsați-L să facă din fiecare zi a voastră o amiază însorită!
Așa s-a întâmplat cu Sfântul Vasile. Fratele lui, Grigorie de Nyssa, spune numai
două propoziții: „În timpul nopții, pe când el se ruga, casa se umplea de stră-
lucirea unei lumini”. În timp ce sfântul se ruga noaptea, pe întuneric, peștera și
el însuși se umpleau pe neașteptate de o lumină imaterială, dumnezeiască, iar el
devenea cu totul strălucitor, un luminător. De atunci, Sfântul Vasile vorbește
neîncetat despre lumina necreată și despre faptul că, îndată ce Îl cerem pe
Dumnezeu, El ni le dă pe toate.
Frații mei, marele Vasile răscolește toată istoria Bisericii și a legăturii lui
Dumnezeu cu neamul omenesc!
De aceea aseară, la Vecernie, Biserica noastră a citit din Vechiul Legământ

textul care spunea: „S-a arătat Domnul lui Avram și i-a spus: <<Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău!>>” Avraam L-a recunoscut de îndată pe Dumnezeu, a
căzut la pământ și I s-a închinat. Atunci Dumnezeu, ca să-i dea curaj, i-a spus:
„Iată legământul Meu cu tine! Ți-am făcut multe făgăduințe, că din tine va ieși
un popor ales, poporul care Îl va avea cu el pe Dumnezeu în fiecare zi. Și acum,
privește-Mă, Eu sunt Dumnezeul tău! Tu, cel muritor, Mă vezi și nu mori. Iată
legământul Meu! Tot ce ți-am spus este adevărat. Fiindcă mă vezi acum, se vor
plini și toate celelalte” (cf. Fc. 17, 1).
După Avraam, L-au mai văzut pe Dumnezeu Isaac, Iacov și miriade de miriade
de sfinți, numai și numai ca inimile noastre oarbe să creadă. Dar ce înseamnă
acest „Eu” din cuvintele „Eu sunt Dumnezeul tău”? Când auzi pe neașteptate
strigătul „Eu”, tresari. Dumnezeu a vrut ca prin cuvântul „Eu” să-l facă pe
Avraam să fie atent. „Aici sunt Eu, îi spune, aici este și testamentul Meu.” Oa-
menii își semnează testamentul la notar, dar „pentru testamentul Meu, zice
Dumnezeu, nu e nevoie să mergi nicăieri. Aici unde sunt Eu, tot aici ești și tu.
Suntem adunați la un loc și tot ce aștepți se va împlini cu siguranță”.
Și tu, fratele meu, acolo unde stai, plin de lipsuri, zdrobit, acolo unde spui că
ești necredincios, că nu există Dumnezeu, numai puțin dacă îți amintești de El,
se poate să-I auzi glasul! Acel „Eu” al lui Dumnezeu înseamnă că nu ești singur:
„Aici sunt și Eu, Dumnezeul tău!” Trebuie să fim foarte învârtoșați la inimă ca
să nu putem pricepe asta!
Dar este cu putință ca noi, cei atât de păcătoși, care L-am uitat în viața noastră
de zi cu zi, să-L avem lângă noi atât de ușor, cu toate că ochii noștri nu L-au
văzut, fiindcă slujesc deșertăciunii și stricăciunii? În mod sigur, da! Ce este
Sfânta Liturghie pe care am săvârșit-o astăzi? Ce este biserica în care ne-am
adunat? Ce lucru săvârșiți de fiecare dată când veniți la biserică? Ce este slujba
noastră bisericească? La Utrenie, Icosul marelui Vasile spune: „Veniți, așadar,
să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor, cu căldură!”, adică: Veniți să
mergem să-L vedem pe Hristos! Aici nu există nimic care să nu fie putător de
Dumnezeu, și de aceea zice: „să stăm în casa lui Dumnezeu, privind stăruitor”.
Oriunde am privi, acolo este și Dumnezeu! Dumnezeirea întreagă a fost
acoperită de trupul lui Hristos, și noi suntem acoperiți în întregime de dumne-
zeirea lui Hristos. Prin urmare, slujba noastră bisericească ne învăluie cu
dumnezeirea lui Hristos. După cum, în trecut, mama învelea copilul cu feșe, așa
și Hristos ne învăluie cu dumnezeirea Lui, ca să ne ocrotească.
Astăzi vorbim despre marele Vasile, arătătorul de cele cerești. Dar oare nu
fiecare slujbă și fiecare viață de sfânt vorbesc despre trăirile lui cu Dumnezeu?
Unde există un sfânt și acolo unde citești viața unui sfânt, acolo poți să auzi
glasul lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” (Ieș. 20, 2). Acolo
unde citești, între carte și ochii tăi, sunt Eu, zice Dumnezeu, și toate câte le-a
făcut sfântul, martiriul lui, pătimirile, slava lui - toate mărturisesc că Eu eram cu
el.
Să-i imităm pe sfinți, să le imităm credința, să credem cum au crezut ei! Și în ce
credeau? În Dumnezeul cel nevăzut, care Se arată în semne văzute. De
asemenea, să le imităm căldura! Ce minuni a făcut fiecare sfânt! Ce lei a biruit!
Ce împărați a disprețuit! Fiecare sfânt a întrecut orice gândire omenească,
pentru că avea râvnă dumnezeiască. Așa cum aprindem o lumânare și se face
puțină căldură, tot așa să facem puțină căldură în sufletul nostru. În sfârșit, să le
imităm smerenia! Dar ce înseamnă smerenie? În timp ce suntem păcătoși,
năpăstuiți, să avem, cu toate acestea, curajul să mărturisim: „Da, aici se află
Dumnezeu!” Sau să avem smerenia să mărturisim dumnezeirea Lui, așa cum au
mărturisit-o sfinții! Locul unde se află Dumnezeu devine sălașul Lui, și noi, de
asemenea, devenim sălașele lui Dumnezeu.
Suntem purtători de Dumnezeu. Când ne mișcăm, să ne amintim că Îl ducem cu

noi pe Hristos peste tot. El acceptă să rămână înlăuntrul nostru - însă nu ia parte
la păcatul nostru - iar îndată ce vărsăm o lacrimă ori ne facem cruce ori spunem
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, ne luminează
îndată cele dinlăuntru și ne dăruiește lucrarea Sa nezidită și dumnezeiască. Prin
urmare, noi suntem sălașurile lui Dumnezeu.
Dar casa noastră ce este? Când mergi, iubitul meu, acasă și din iubire îți
îmbrățișezi și îți săruți nevasta, când ești unit cu ea și-i porți de grijă cu
dragoste, cu dor și cu jertfă, ce crezi că faci? Îți faci casa purtătoare de
Dumnezeu. Să nu vă impresioneze ceea ce vă spun.
Prorocul Maleahi îi spune bărbatului: femeia cu care te-ai căsătorit este „părtașa
ta și femeia legământului tău” (Mal. 2, 14). Ce înseamnă asta? Când avea loc o
nuntă în Vechiul Legământ, perechea mergea în prima sâmbătă la sinagogă,
bărbatul cu prietenii săi, iar femeia cu prietenele ei. Preoții îi puneau cu cinste în
față, și pe bărbat îl socoteau drept cap al femeii, ca fiind un tip [chip, prefigurare
- n.n.] al lui Hristos care avea să vină, și îi dădeau să citească Legea și Prorocii.
În acest fel voiau să arate că nunta nu este atât conviețuirea bărbatului cu
femeia, cât un acord cu Legea și Prorocii. La fel și noi, prin căsătorie ne legăm
viața noastră de Hristos. Iar când au avut loc păcate înainte de căsătorie,
Biserica are și atunci îndelungă-răbdare, nu înlătură iubirea ei, milostivirea ei.
Episcopul semnează contractul, care înseamnă că cei doi s-au unit cu Hristos.
După cum Hristos S-a pironit pe lemnul Crucii, tot așa ne pironim și noi pe
Hristos, ca să ne slăvească și să ne dăruiască viață.
Dumnezeu a vrut ca cei căsătoriți să aibă neîncetat bucurie și reușită. De aceea,

să vedem realitatea zilnică. Când mergem acasă, unde ne ducem de fapt? La
Dumnezeu. Când ne îmbrățișăm soția și copiii, acolo este Dumnezeu. Sfânta
Scriptură spune: când se căsătoresc doi tineri, nu e îngăduit, în primul an, ca
soțul să meargă în armată, chiar dacă țara se află în cea mai mare primejdie,
pentru că oastea înseamnă primejdie, frică, zbucium. Eu vreau, zice Dumnezeu,
ca femeia să se veselească, să se bucure, să fie fericită cu bărbatul ei și bărbatul
cu femeia lui (cf. Deut. 24, 5), ajunge să priceapă că Eu fac toate acestea.
Dar ce facem când le dăm copiilor noștri o educație creștinească, atunci când îi
învățăm cum să trăiască după voia lui Dumnezeu? Ochișorii lor devin adân-
curile lui Dumnezeu, pline de milă și de iubire. Când ne ajutăm copilul cu
răbdare și cu smerenie, dar îi respectăm libertatea, adică îi îngăduim să trăiască
fără să-i fie frică de noi, ce facem? Mărturisim libertatea pe care ne-a dăruit-o
Dumnezeu. Așadar, și casa noastră este casa lui Dumnezeu. Acolo unde intră
soții și copiii, acolo este și Hristos.
În sfârșit, ce facem când ne rugăm? Ați văzut câte izvoare ni-L dăruiesc pe
Hristos - „apa săltătoare spre viață veșnică” (In. 4, 14)? Ne rugăm, și înlăuntrul
nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. O spun toți Părinții,
toți sfinții Bisericii, și o veți pricepe și voi dacă o să încercați. Dumnezeu nu
nedreptățește pe nimeni. Așadar, când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui
Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre
Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, Îi așternem lui Hristos
propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru. Îi așternem durerea noastră,
necazul nostru, dorințele noastre, nădejdile, credința și necredința noastră.
Hristos primește să-I așternem înainte chiar și păcatele noastre, ca să le calce în
picioare măgărușul - fiindcă a intrat în Ierusalim pe mânz de asin (cf. In 12, 15)
și - să le risipească, așa încât omul care se roagă să audă: „Și Eu, Dumnezeu,
intru înlăuntrul tău!”
La rugăciune, împreună cu greutățile și nădejdile noastre, întindem și mrejele ca

să-L prindem pe Hristos. Ucenicii au aruncat mrejele ca să prindă pești și, în
cele din urmă, L-au prins pe Hristos. Avem și noi mrejele noastre. Sunt toate
cele pe care le facem și-I plac lui Dumnezeu: virtuțile noastre, postul, pri-
vegherea, rugăciunea noastră, chiar și numai o jumătate de oră pe zi. Tot ce
facem, Dumnezeu primește ca un covor și pășește pe el împărătește, ca să ne
binecuvânteze și să ne îmbogățească.
Să știm că suntem neîncetat împreună cu Hristos. Cine nu va fi un om fericit

când va înțelege aceasta? Am spus că Hristos a luat trup. Hristos nu se poate să
mai trăiască fără trupul Său. Tot așa nici noi nu mai putem trăi fără Hristos. Prin
urmare, trupul nostru Îl învăluie pe Hristos, care S-a îmbrăcat cu acest trup. În
Vechiul și în Noul Legământ există același simbolism. În Vechiul Legământ
Dumnezeu se numea „Iahve”. Numai ce auzi numele acesta și te înfricoșezi! Și
totuși, în Noul Legământ, S-a smerit și S-a făcut cum suntem noi, S-a întrupat în
Hristos, S-a aplecat ca să ne mântuiască. De aceea nu mai este cu putință să ne
despărțim de El. Suntem neîncetat nedespărțiți de Hristos! La Sfânta Liturghie
turnăm în Sfântul Potir vin și apă, iar după sfințire, punem și o părticică din
Sfânta Pâine. Binecuvântăm vinul și îl facem Sângele lui Hristos. Hristos este
acolo. Dar de ce punem și vin, și apă? Dacă nu punem și apă, nu devine Hristos.
Dacă punem numai apă și nu turnăm vin, iarăși nu devine Hristos. De ce? Ca să
ne amintească de întâmplarea praznicului de azi. Vinul este simbolul lui Hristos
care îmbată inimile, iar apa este poporul lui Dumnezeu. Așa cum Hristos nu
poate să existe fără trup - Dumnezeu nu acceptă să mai stea undeva fără om,
fără popor - tot așa, unde sunt eu, acolo Se află și Dumnezeu. Prin urmare,
bucuria noastră este tihnită și ușor de dobândit, pentru că El este bucuria
noastră.
Vă doresc, frații mei, ca noul an să fie plin de bucurie și reușită! Vă urez „La
mulți ani!”, ani mulți, ca bucuria și reușita voastră să sporească! Ani mulți, care
să vă dăruiască vouă și familiilor voastre bunătățile lui Avraam, ale lui Isaac și
ale lui Iacov, ale patriarhilor, ale prorocilor, ale sfinților! Fie ca toate bunătățile
să vină în satul vostru și în casele voastre! Știu că sunteți poporul iubit al lui
Dumnezeu. Așadar, „La mulți ani!”, ca să putem spune ce spune Megalinariul
de azi: „Mărește, suflete al meu, pe marele între ierarhi Vasile!”, pentru că ne-a
dat simțământul lui Dumnezeu, care este unit cu viața noastră. Deschis-ai,
arătătorule de cele cerești, Vasile, cerurile, și ne-ai descoperit că de acolo a
coborât Dumnezeu și a venit peste noi!
Să încheiem cu o întâmplare. Cineva s-a dus la biserică să-L găsească pe

Dumnezeu. A îngenuncheat plin de dorință și se ruga. Avea mare nevoie. Nu
a simțit nici o pace, n-a înțeles nimic. S-a dus acasă, și noaptea, l-a înconjurat
dintr-o dată o lumină imaterială, lumina Dumnezeirii. S-a schimbat, s-a
luminat, s-a bucurat, a prăznuit, a înțeles că era Dumnezeu. A îngenuncheat,
ca să I se închine și să-L roage, dar uitase ce voia să-L roage. Nu mai avea
nimic să-L roage. Totul se schimbase înlăuntrul său. Totul devenise o
prezență dumne-zeiască.
Tot așa să fie prezența lui Dumnezeu și în voi, și așa vă doresc să trăiți ani
mulți!
(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la

sărbători, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 19-30).
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos - La ce le folosea faptul că aveau tăierea
împrejur? Inima lor era netăiată împrejur
La ce le folosea faptul că aveau tăierea împrejur, tipicul, Legea? Inima lor era
netăiată împrejur, iar ei tari în cerbice. Cum să-şi plece cineva capul, să se
smerească înaintea lui Dumnezeu, să se căiască şi să se întoarcă la Acesta?
Omul este făptura semeaţă, îşi ţine capul sus, nu a învăţat să şi-l plece, în semn
de smerenie şi de pocăinţă.
Profetul Ieremia a hotărât deîndată să se oprească, dar n-a putut. O lumină

dinlăuntrul sufletului, din inima lui, l-a făcut să vorbească, să propovăduiască,
deşi cuvântul său cădea în gol. „Tot se va găsi cineva care să-l laude“ (Ieremia
20, 9-10), îi spune Dumnezeu în altă împrejurare, când îl trimite pe profet, iar
acesta deznădăjduit nu mai aşteptă nimic bun. Profetul este asemenea celui
trimis să găsească struguri într-o vie culeasă. Cam aşa se arăta poporul lui Israel.
Şi Dumnezeu i-a zis profetului: „Du-te şi caută, poate vei mai găsi vreun
ciorchine mic, uitat printre frunze!”
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă,

Editura Bizantină, Bucureşti, 2008)
Părintele Arsenie Boca - Cuvânt de folos la Anul nou - Un destin înţeles
Pribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost în lume.
Unii pribegesc toată viaţa fară rost, nici ţintă.
Alţii îl caută toată viaţa fără să-1 găsească, sau fară să ştie că l-au găsit.
Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi
pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e
sădită o intenţie a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie să devină o creaţie. Sunt
şi destine colective. încă din Vechiul Testament ni se atrage aminte: „Fiţi
luători aminte la menirea voastră !" (Agheu 1,5,7).
În creştinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu; iar

această colaborare e destin. Talanţii - talentele - sunt înzestrările acestei
colaborări ale lui Dumnezeu cu omul. Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în
sensul destinului.
Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu
de la el. Viaţa nu e un scop în sine; e numai mijloc; e numai cadrul unui destin,
sau e în cadrul unui destin.
Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze pre-destin, prin

urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea voinţei, deci fară conceptul
specific creştin al responsabilităţii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu ?

Şi cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci ?
Lucrătorii viei, angajaţi de Dumnezeu iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să

răspundă pentru că şi-au interpretat arbitrar destinul ? Mazoreţii din Ierusalim,
care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a
trecutului - Scriptura -, nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles
destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor, în sensul lui Dumnezeu, ci în
sensul unei împărăţii pământeşti ?
Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-a integrat în

viitorul pe care i-1 destinase Dumnezeu în Scripturi.
Dar iată că vine Cineva, de Praznicul Paştilor, în Ierusalim, un copilaş de 12 ani,

„plăcut la chip, cu ochi frumoşi şi păr bălai" - ca odinioară strămoşul Său David
(I Regi 16,20), care-Şi înţelese destinul şi s-a integrat în el, vrând încă de mic,
să-Şi aducă şi rabinii Templului la reala interpretare a destinului lui Israel.
Lucrurile s-au petrecut astfel:
Toţi capii de familie din Israel erau îndatoraţi, prin Lege, să vie la Ierusalim de
trei ori pe an. Printre aceste trei zile era şi Praznicul Paştilor. Paştile iudeilor
însemnau ieşirea din robia egipteană, dar mai însemnau şi ultima zi a robiei,
când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate.
Mai era menţinut în Praznicul Paştilor şi Jertfa pe altarul Templului a mielului
pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean: apărare de îngerul
morţii, care pedepsea Egiptul.
Când a văzut copilaşul Iisus jertfa şi arderea mielului atunci, Cel ce era
personificarea iubirii, s-a identificat durerii mielului şi deodată I s-a deschis
taina ce o preînchipuia această jertfa.
Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat deodată,

într-o lumină nouă, de viitor, întrebările ce avea să le pună rabinilor, de îndată
ce-i va putea prinde la vorbă.
De aceea, după praznic, Iisus nici gând n-avea să se întoarcă acasă, până nu afla
tot ce-L ardea pe EL
Cum Iisus avea 12 ani - vârsta de trecere dintre copii între tineri şi vârsta de
admitere în şcoala rabinică a Templului printre tinerii care şedeau la picioarele
bătrânilor era şi Iisus.
într-o aripă a Templului, preoţii şi rabinii ţineau cursuri de îndrumare în
Scripturi, prin întrebări şi răspunsuri, în felul cum erau de demult şcolile
profeţilor.
Iisus era printre mazoreţii Templului, întrebându-i şi răspunzân-du-le din

Scripturi, despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau copilul şi se minunau de
înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că ei vorbesc cu un copil care şi-a
înţeles destinul - misiunea pe care o avea în lume: de-a înlocui cu Sine mielul de
jertfa. Cu umilinţă de copil, Iisus repeta texte din Profeţi, arătând înţelesuri mai
adânci, pe care mazoreţii le scăpaseră din vedere. Bătrânii tâlcuiau numai
locurile care dezveleau slava împărăţiei mesianice. Copilaşul îi întreba mai ales
despre locurile din Isaia care priveau suferinţele lui Mesia şi din Psalmi despre
jertfa Mielului lui Dumnezeu. Ce rost au jertfele Templului decât că sunt o
preînchipuire a jertfei Mielului lui Dumnezeu.
Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii Templului s-ar fi mers
înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru religie şi, când Iisus ar fi început, la
30 de ani, (- vârsta legală a dreptului de a învăţa -), ar fi găsit căpetenii care să-L
primească drept o împlinire a Scripturilor. Bătrânii vedeau în El mari
făgăduinţe, dar nu le vedeau decât în cercul lor îngust. Copilaşul le mişcase
inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încercă să le dea
învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia
de copil a Fiului Său, - singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini în
Israel. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe. De aceea Iisus le-a dat impresia că
ei sunt învăţătorii, iar El şcolarul. Era singura cale atunci, de-a le arăta că
profeţiile mesianice mai au şi un alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să
recunoască şi altă interpretare a Scripturilor decât aceea care le gâdila pofta lor
de dominaţie. Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice, ar fi suferit o
radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.
Dar trecuseră fară veste patru zile pentru Iisus, dar nu şi pentru Iosif şi Maria,
care-L căutaseră deznădăjduiţi. Când II găsiră între bătrâni, Mama îi face o
duioasă dojană: - „Ce ne-ai făcut ? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam !" La aceste
cuvinte ale Mamei, Copilaşul le răspunde într-un grai neînţeles: „Nu ştiaţi că în
Casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu ?" - Ce le răspundea, cu alte cuvinte ? - Că
El nu e fiul lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu.
Iisus aflase cine era El şi ce avea de făcut în lume.
Iată un destin înţeles la 12 ani.
Întâlnirea cu jertfa Templului şi cu rabinii, i-a fost lui Iisus revelatoare a

destinului. Deşi aceia ar fi trebuit să recunoască Copilul -şi după Scripturi
destinul - iată că Iisus şi-L cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era
orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.
Dreptul Simeon îl cunoscuse pe Copil acum 12 ani, în acelaşi Templu, dar

urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-L cunoască şi ei.
A creşte din copilărie, ars de-o rază a destinului, înseamnă să te pregăteşti

pentru o operă mare şi severă; iar pentru cucerirea locului ei în istoria
oamenilor, înseamnă să te aştepţi la cele mai crâncene împotriviri. Oamenii însă
nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire lăuntrică a înzestrat Providenţa Copilaşul
acesta, căruia i-a încredinţat marea misiune a mântuirii omului. De atunci nu
este între oameni destin mai mare ca al lui Iisus. Iar Iisus şi-a asociat la acelaşi
destin al Său, pe toţi ucenicii Săi de peste veacuri.
A fi gura Lui, a fi inima Lui, către orice necăjit al lumii, e a face din viaţa ta
viaţa lui Iisus, aşa cum şi Pavel îşi interpreta destinul: „Mie a vieţui este
Hristos; iar a muri (pentru Acesta) dobândă".
De atunci Iisus dă omului destinul şi toată energia lui divină.
Iisus e un destin întruchipat. Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!
Prislop, Anul nou 1.1.1950 - Luca 2,20-21; 40-52
(sursa: Cuvinte Vii – Părintele Arsenie Boca)

Părintele Teofil Părăian: „Ani buni şi fericiti, zile bune, viitorul, aşa cum
dorim să-l avem!”
Cu ziua de astăzi am intrat într-un An nou, un an pe care-l avem în faţă şi care

se adaugă la cei pe care-i avem în spate. Avem în spate anii vieţii noastre,
fiecare dintre noi, şi avem în spate anii de când e lumea. Dar în faţă avem şi
veşnicia.
Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune aşa:
„Cu mâine, zilele-ţi adaugi,

Cu ieri, viaţa ta ţi-o scazi,
Având cu toate astea-n faţă,
De-a pururi, ziua cea de azi.”
Aşa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă şi să şi rămână, să

treacă şi să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în
existenţa noastră anii vieţii noastre şi, cu tot ce-am agonisit în viaţa noastră,
stăm în faţa viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaştem, dar ni-l pregătim; ni-l
pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Şi fiecare zi o
trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm
în faţa viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiţi credincioşi, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un

credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru
să te ştii ocrotit de un Tată bun.
Aşa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem
bucurii şi succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu,
ci şi când ne încearcă, şi când ne trimite situaţii de verificare, de cercetare
pentru noi înşine, şi când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu
gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An nou.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să

statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu.
Un om, având un copil în braţe, mergea undeva la o staţiune. A coborât din tren
şi având bagaje, a chemat un hamal. Şi hamalul a vrut să-l ajute şi cu copilul
atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare
mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Aşa suntem şi noi, duşi de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl
nostru. Dumnezeu rămâne Tată şi când nu suntem ascultători, El nu încetează
niciodată să fie Tatăl nostru. Şi pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în braţe,
că-i mare şi nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăseşte, îl
ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viaţă fără prihană, o viaţă cu
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viaţă pentru anii câţi vor mai
fi şi pentru veşnicia noastră în sensul acesta:
– Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, şi noi să ne ferim

de răul din gând, din cuvânt şi din faptă, să nu înmulţim relele, ci să
înmulţim cele bune.
– Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici
noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot
duce spre păcat.
– Dacă ne-a învăţat Domnul nostru Hristos să zicem „Şi ne iartă nouă
păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, să ne angajăm
mai mult la iertare.
– Dacă ne-a învăţat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate
zilele, să ne silim şi noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că
e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană
pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim şi prin care ne întreţinem
viaţa.
– Ne-a învăţat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe
pământ, aşa cum se împlineşte şi în cer. În cer, toţi se supun lui
Dumnezeu. Şi noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu.
Să vrem să se înmulţească binele în această lume.
Să ne silim să aducem în conştiinţa noastră în primul rând, împărăţia lui
Dumnezeu şi apoi în jurul nostru, ca să fim prea măritori de Dumnezeu.
V-aş pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitaţi: Dumnezeu este cu adevărat
Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieţii
noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silinţele noastre cele bune să ne
pregătească ani buni şi fericiţi, zile bune, viitorul, aşa cum dorim să-l avem!
(Extras şi adaptat din cartea „Gânditi frumos” (cuvântări la ocazii speciale),

arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)
Părintele Iachint al Putnei - Predică la Tăierea împrejur a Domnului -
Mare a fost smerenia Domnului!
“Şi când s-au împlinit opt zile ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus…”
(Luca 2, 21)
“Iubiţi credincioşi, Bunul nostru Mântuitor, Cel ce S-a smerit pe Sine luând trup
omenesc, nu S-a ruşinat a Se supune întru toate legii lui Moise luând trup
omenesc, pe care Însuşi i-o dăduse pe Muntele Sinai. Primul act de supunere a
Fiului faţă de Tatăl pe care îl cunoaşte omul a fost întruparea Sa ca prunc mic,
iar nu ca bărbat desăvârşit. Iar primul act de supunere faţă de Lege a fost
primirea tăierii împrejur în cea de-a opta zi, aşa cum spune legea lui Moise: „Iar
în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur” (Levitic 12,3). Deci, în ziua
hotărâtă de lege a fost pruncul tăiat împrejur şi I S-a pus numele de Iisus de
către bătrânul Iosif, pentru că „aşa a fost numit de îngeri, mai înainte de a se
zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Dar pentru ce a fost tăiat împrejur Iisus, căci El nu era supus păcatului?
 Întâi, pentru ca să se arate supus şi împlinitor al legii.

 Apoi, pentru ca să se arate că El a purtat trup omenesc cu adevărat, iar
nu trup închipuit.
 Al treilea, pentru ca să ne dea nouă chipul celei mai adânci smerenii.
Pentru că S-a arătat nu numai ca un om, ci ca un om biruitor asupra
păcatului, deşi El nu avea păcat.
Şi pentru ce S-a tăiat împrejur a opta zi? Pentru că ziua a opta, după Sfinţii
Părinţi (Sfântul Grigorie de Nyssa), închipuieşte ziua veşniciei, odihna
veacului al optulea, care va să fie. Primele şase zile sunt ale Creaţiei, ale
lucrării. Ziua a şaptea este ziua odihnei Domnului, ziua Sabatului pământesc,
care mereu trece ca şi omul, de aceea se şi repetă din şapte în şapte zile. Iar a
opta este simbolul veacului viitor, ziua veşnicei prăznuiri cu Hristos, care nu se
va mai sfârşi în veac.
Iar cele 33 de zile pe care le-a petrecut Iisus în Betleem, până la ducerea Sa în
Templu, când a fost purtat pe braţe de Sfântul Simeon, închipuiesc cei 33 de ani
pe care i-a trăit Domnul pe pământ, până ce a răstignit păcatul pe lemn.
Dar tăierea împrejur la poporul evreiesc nu avea numai rolul unui legământ între
Dumnezeu şi om (Facere 17, 10-14), ci ea închipuia însăşi ispăşirea păcatului
strămoşesc, cu toate că prin aceasta nu se putea ierta păcatul lui Adam. Aşadar,
tăierea împrejur era botezul oficial al Vechiului Testament, pe care Domnul
l-a primit ca să Se arate înnoitor al Testamentului, iar nu călcător al lui.
Trei botezuri a primit Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ:
– întâi botezul Legii Vechi, al tăierii împrejur;

– apoi, botezul pocăinţei, de la Ioan, care nici acesta nu era desăvârşit,
pentru că nu putea ierta păcatele, dar era mai înalt decât botezul cel
vechi, pentru că el făcea legătura între Vechiul şi Noul Testament;
– iar ultimul botez şi cel mai desăvârşit pe care îl poate primi creştinul pe
pământ a fost botezul sângelui, al muceniciei, pe care Iisus Hristos l-a
primit pe cruce pentru noi.
Iubiţi credincioşi, mare a fost smerenia Domnului! Deci nu S-a ruşinat

Preabunul Dumnezeu de trupul nostru cel căzut! Nu S-a ruşinat nici de
trupeasca tăiere împrejur, ci a voit să fie pipăit şi însângerat Dătătorul legii de
păzitorul şi purtătorul legii.
O, adâncul smereniei lui Hristos!
– S-a smerit luând trup de lut.

– S-a smerit făcându-se prunc mic şi neputincios înaintea oamenilor, ca să
ne arate că numai dacă ne vom face ca pruncii nevinovaţi, prin naştere
din nou, vom putea intra iarăşi în ceruri, de unde am căzut.
– S-a smerit născându-Se în iesle de vite şi în pământ străin.
– S-a smerit lăsându-Se păzit de un bătrân Cel ce era în cer păzit de multe
legiuni de îngeri.
– S-a smerit primind scutece şi lăsându-Se pipăit de mâini omeneşti Cel ce
şade pe tron de văpaie şi nu poate fi văzut de heruvimi şi de serafimi.
– S-a smerit primind trupeasca tăiere împrejur, ca un păcătos, Cel ce a
venit să piardă păcatele oamenilor şi să le înece în scump sângele Său.
Dar pentru ce S-a smerit aşa de mult Mântuitorul nostru? Pentru că prea mare a
fost mândria omului. Şi această rană nu putea fi vindecată decât cu alifia
smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindecă, mândria cu
semerenia se lecuieşte. Iar pentru adâncul smereniei Sale I-a dat Lui Dumnezeu
„nume care este mai presus de tot numele“, adică Iisus, care înseamnă
„Mântuitorul”. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2, 9-10) „şi să
mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, intru slava lui
Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 11). După cum însuşi Sfântul Petru mărturiseşte, că
„nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici alt nume sub cer,
dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).
Se cuvine deci şi nouă, creştinilor, celor numiţi cu scump numele lui Iisus
Hristos, ca adunându-ne astăzi la sfintele biserici
 să lăudăm pe Domnul Cel ce S-a smerit pentru noi.

 Să lăudăm astăzi pe Mântuitorul, Carele de mic a gustat rane pentru noi.
 Să lăudăm astăzi pe Fiul lui Dumnezeu, Care a binevoit a ne descoperi
nouă preadulcele Său nume.
 Să lăudăm astăzi pe Iisus Hristos, Care ne mântuieşte prin sfânt numele
Său.
Astăzi, Dătătorul legii împlinitorul ei se face, ca să ne înveţe pe noi desăvârşită

ascultare. Astăzi, Fiul lui Dumnezeu om se face pentru om şi prunc sub lege se
arată, ca să ruşineze pe omul călcător de lege.
Omul în Rai fiind, o poruncă a avut de la Dumnezeu şi a călcat-o şi pe aceea; iar

Fiul lui Dumnezeu pe pământ venind, toate poruncile cele omeneşti le-a
împlinit, ca să vindece nesupunerea lui Adam.
Astăzi Cel ce S-a atins de muntele Sinai şi l-a făcut să fumege se atinge şi se
pipăie de mâinile omului păcătos, dar nu le arde pe ele, pentru că a venit să-l
mântuiască pe om de văpaia focului de veci. Astăzi Cel fără de păcat a primit
botezul tăierii împrejur ca un prunc sub păcat, ca să ne înveţe pe noi că fără de
botez nu ne putem curăţi de păcat, nu ne putem mântui.
Cel desăvârşit a primit un botez nedesăvârşit, iar cei nedesăvârşiţi au primit un

botez desăvârşit, ca să se sfinţească. Iisus Hristos a primit un botez neputincios,
de care El nu avea nevoie, iar creştinii cei numiţi cu numele Lui au primit un
botez desăvârşit prin Duhul Sfânt, ca să se facă şi ei desăvârşiţi.
Astăzi Cel ce dă nume tuturor zidirilor a primit nume mai presus de tot
numele ceresc şi pământesc. Astăzi, Unsul Domnului ne descoperă numele
Său, cel necunoscut. Astăzi Emanuel se arată oamenilor. Astăzi Fiul lui
Dumnezeu se numeşte întâia oară de oameni Iisus, precum s-a numit
oarecând de Gavriil în Nazaret (Luca 1, 31). Însă acolo arhanghelul l-a rostit
şi o Fecioară l-a auzit, iar aici Iosif îl rosteşte, Fecioara îl repetă, păstorii îl
aud, Betleemul îl învaţă pe de rost, iar magii îl duc mai departe. Popoarele
încep să-L cunoască, neamurile cred în El, Bisericile întru numele Lui se
înalţă, creştinii numele Lui îl poartă în inimi.
O, cât de scump este sub soare numele Preadulcelui Iisus!
 Cu el se pecetluieşte Evanghelia lui Hristos, cu el se laudă Biserica

Dumnezeului Celui viu.
 Cu el se întremează apostolii la propovăduire.
 Cu el se laudă Petru în Roma.
 Cu el se îmbărbătează Pavel înaintea Cezarului.
 Cu el se mângâie popoarele creştine.
 Cu el se întăresc credincioşii în primejdii.
 Cu el se ard vrăjmaşii,
 cu el, prin deasă repetare, se izgonesc diavolii dintre oameni şi duhurile
păcatelor din inimi.
 Numele lui Iisus îl poartă mamele pe buzele lor.
 Pe acesta îl au toiag de sprijin străinii în pribegia lor.
 Pe acesta îl repetă neîncetat călugării în smerita lor pustie.
 Cu acesta, ca şi cu o sabie ascuţită, se apără pustnicii de duhuri
necurate, în iubita lor singurătate.
 Cu numele lui Iisus înmoaie săracii inimile celor nemilostivi.
 Cu acesta, ca un scut, îşi păzesc fecioarele comoara cea ascunsă a
fecioriei lor.
Numele Preadulcelui Iisus l-a purtat Sfântul Ignatie în inima sa. Pe acesta ca pe
un mărgăritar ascuns în ţarina inimii l-au descoperit sfinţii toţi, prin neîncetate
rugăciuni şi prin deasa lui repetare. Cu acesta s-au într-armat mucenicii când
erau aruncaţi în văpaia focului şi la fiarele sălbatice. Cu acest nume se laudă
popoarele creştine, cu acesta se slăveşte Biserica cea mântuitoare, cu acesta se
mângâie preoţii şi întru numele lui Iisus scot dintre oameni vrajba, ura,
desfrânarea, duhul cel necurat şi tot păcatul. Cu numele lui Iisus se vindecă
bolile, se împacă oamenii, se îmblânzeşte mânia lui Dumnezeu, se alungă
seceta, se înmulţeşte roada câmpului, sporeşte pâinea pe masă, intră bucuria
Sfântului Duh în casă, se îmblânzesc vrăjmaşii, se mântuiesc sufletele noastre.
Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii care repetă mereu, sau cât mai des,
rugăciunea cea scurtă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul
(păcătoasa)“. Fericiţi cei ce au aflat dulceaţa numelui lui Iisus, că aceia nu mai
duc lipsă de nimic pe acest pământ străin!
Iubiţi credincioşi, Iisus Hristos a primit tăierea împrejur ca să împlinească o

poruncă a Legii Vechi. Dar în legea darului, în creştinism „nici tăierea
împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Gal. 6,
15). Adică, în locul tăierii împrejur, suntem obligaţi să păzim toate poruncile
Evangheliei, în fruntea cărora stă dragostea, milostenia, rugăciunea, postul.
Şi dacă Iisus Hristos nu a avut păcat, trebuie neapărat să primească tăiere

împrejur, numai pentru ca să nu smintească pe evrei? Căci ei şi aşa tot nu au
crezut în El. Nu! Domnul a primit tăierea împrejur, adică S-a supus Legii
Vechi fără şovăire, ca prin aceasta să ne înveţe şi pe noi să ne supunem fără
cârtire şi îndoială legii darului. Adică dogmelor Bisericii, sfintelor canoane,
poruncilor Evangheliei, învăţăturilor sfinţilor şi părinţilor care ne-au născut,
precum şi legilor ţării în care trăim.
Toate zidirile lui Dumnezeu trăiesc, se conduc după anumite legi dumnezeieşti.
Nimic nu se conduce aşa, la întâmplare – nici îngerii din cer, nici stelele cerului,
nici făpturile pământului, nici stihiile văzduhului. Ba nici diavolii nu ispitesc pe
om fără ştiinţa şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Şi după cum nu a cruţat Dumnezeu
nici pe îngerii „care nu şi-au păzit dregătoria lor, ci spre judecata zilei celei mari
legăturilor celor veşnice, sub întuneric îi ţine“, pentru că s-au împotrivit voii
celei dumnezeieşti, oare cum ne va cruţa pe noi creştinii, care am primit „legea
intru rânduieli de la îngeri” (F.A. 7,53), care ştim pe de rost Evanghelia,
poruncile Bisericii date de Hristos, dar nu le ţinem, ci mereu le călcăm prin
păcat?
Nu, fraţilor. Nu avem răspuns. Am călcat legea, suntem vrednici de judecată, de

osândă – fie aici, prin boli, ispite, nevoi, fie dincolo, prin muncă veşnică. Nici
un păcat nu va rămâne nepedepsit. „Căci toată călcarea de poruncă şi toată
neascultarea a primit dreapta răsplătire” (Evr. 2,2).
Am lipsit de la biserică fără pricină, ne aşteaptă boli grele, dezbinare, osândă

veşnică. Nu am ascultat de preot, ne lipsim de binecuvântarea lui Dumnezeu în
viaţă. Ne împotrivim părinţilor, sau chiar îi certăm şi îi lovim, ne va ajunge
îndată blestemul lor, adică moartea grabnică şi grea, iar dincolo foc nestins. Am
luat viaţa pruncilor noştri, ne-am împotrivit poruncii lui Dumnezeu care zice
„creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28), ne va ajunge
desigur mânia lui Dumnezeu şi în veacul acesta şi dincolo. Ţinem minte răul, nu
iertăm pe aproapele nostru, nu vom vedea faţa lui Hristos.
Deci ce trebuie să facem ca să scăpăm de toate acestea? Să păzim cu sfinţenie

legile lui Dumnezeu, învăţăturile Bisericii, poruncile Sfinţilor Părinţi, sfaturile
mai-marilor noştri, pilda cea bună a celor ce ne-au născut. Copiii să asculte de
părinţi, aşa cum Pruncul Iisus a ascultat de bătrânul Iosif, cu toate că acesta nu-i
era tată. Părinţii să iubească şi să crească bine pe copii, precum şi ei au fost
crescuţi de părinţii lor. Creştinii să asculte de preot precum îngerii în cer ascultă
de Hristos. Fiecare să-şi păzească dregătoria sa. Fiecare să-şi împlinească
datoriile sale pe pământ. Fie faţă de Hristos şi Evanghelie, fie faţă de familie şi
de aproapele, fie faţă de societatea în care trăieşte. Să ne supunem şi
stăpânirilor, că „stăpânirile sunt de la Dumnezeu” (I Petru , 17), precum
Fecioara s-a supus mergând să se înscrie la Betleem; precum Pavel s-a supus,
mergând până la Roma. Să ne supunem celor mai mari, să avem milă faţă de cei
mai mici, să avem dragoste spre toţi, că dragostea noastră niciodată nu piere. Şi
nu numai atât. Dar să ne supunem cu cuviinţă, după lege, iar nu în afara legii lui
Hristos. „Căci nimeni nu se încununează de nu se va lupta după lege” (II
Timotei 2, 5).
De vom petrece aşa, vom străbate noul an cu pace şi toată viaţa noastră cu spor
duhovniesc şi bucurie, vom ajunge în veacul cel de-al optulea, adică în
Împărăţia Cerurilor, unde-n veci cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt vom
petrece. Amin.”
Sfântul Antim Ivireanul - Didahii - Cuvânt de învăţătura la Obrezania lui
Hristos
„Şi când s-a umplut 8 zile ca să taie pruncul împrejur, chemat- a numele lui
Iisus, carele a fost zis de înger mai înainte, până a nu se zămisli el în pântece."
Zice la cartea Facerii, în 17 capete, cum că a tocmit Dumnezeu cu Avraam

împăcare şi spre semn de adeverinţă i-a poruncit Dumnezeu, zicându-i:
„Aceasta este făgăduinţa care vei păzi între mijlocul meu şi între voi şi între
mijlocul semenţiei tale, după tine între neamurile lor, să se taie vouă împrejur
toată partea bărbătească şi va fi făgăduinţa mea peste trupul vostru, întru
făgăduinţă vednică. Şi copilul carele nu se va tăia împrejur a opta zi, se va
pierde, sufletul acela din rudenia lui, căci a stricat făgăduinţa mea“, arătând cu
această tăiare împrejur 4 lucruri:
 una pentru ca să se cunoască cei crezuţi întru Dumnezeu;
 a doua, pentru ca să rămâie semenţia lui Avraam slobodă de păcatul
născutului celui dintâi;
 a treia, pentru ca să facă pe Avraam părinte a multe neamuri
credincioase, pentru adevărata credinţă ce a arătat şi el către
Dumnezeu;
 a patra, pentru căci din neamul lui Avraam a vrut să se nască Hristos.
Deci, pentru semnul împăcării aceia care s-a tocmit cu noi au primit Hristos
tăierea împrejur, după cum zice Luca evanghelistul: „Şi când s-a umplut 8 zile
ca să taie pruncul împrejur, chiemat-a numele lui Iisus“, care nume este cu
adevărat mai presus decât tot numele, după cum zice fericitul Pavel, „că se
înţelege mântuitor".
Şi se poate adeveri şi de pe alte multe numiri cum că se cheamă Iisus mântuitor
neamului omenesc, iar mai vârtos de pe aceste opt nume ce voi să zic.
 Întâi se chiamă viaţă de veci, după cum zice Ioan la 17 cap: „Iar aceasta
este viaţa de veci, ca să te cunoască pe tine unul Dumnezeu şi pe Iisus
Hristos, pe carele a trimis“.
 A doua se cheamă mărire, că aşa zice David: „Sătura-mă-voi când mi se
va arăta mărirea ta“.
 A treia se cheamă odihnă, că aşa zice Hristos: „Luaţi jugul meu spre voi
şi vă învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre".
 A patra se chiamă veselie, că aşa zice Ioan la Apocalipsis, în 19 capete:
„Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să dăm mărire lui, că a venit nunta
mielului (adică a lui Hristos) şi femeia lui s-a gătit spre sine“ (adecă
Biserica).
 A cincea se chiamă împărăţie, că aşa va să zică Hristos la judecata cea
înfricoşată, către oamenii cei drepţi: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui meu
şi moşteniţi împărăţiia, care este gătită vouă mai înainte de începutul
lumii“.
 A şasea se cheamă coroană, că aşa zice Ioan la Apocalipsis: „Ţine ce ai
dobândit, ca să nu ia nimeni coroana ta“.
 A şaptea să cheamă ban că aşa zice la Matei, în 20 de capete: „Şi dacă
veni seara, tuturor le dede plata tot, întocmai, câte un ban“.
 A opta să cheamă cină, că aşa zice la Luca în 14 capete: „Un om
oarecarele făcu cină şi chemă pe mulţi şi ei nu vreau să meargă, puind
fieştecarele, la mijloc pricini: unul că a cumpărat holdă şi merge să o
vază; altul că a cumpărat perechi de boi şi merge să-i ispitească; altul că
a luat femeie şi pentru aceia nu pot să meargă“, care se înţeleg a fi
oamenii cei păcătoţi şi iubitori de cele lumeşti, care nu se vor învrednici
să mănânce din cina aceia, adică nu vor vedea faţa lui Dumnezeu.
Deci, de pe aceste nume ce am zis, că înţelegeţi Iisus mântuitor. Că a mântuit

neamul omenesc din tirania diavolului şi le-a arătat calea vieţii de veci.
Şi a primit de s-a tăiat împrejur pentru două lucruri:

 una, pentru ca să împlinească Legea, ca un făcător de lege şi să ne dea şi
nouă pildă să ne supunem legii;
 alta şi pentru ca să se astupe toată gura hulitoare şi clevetnică a
ereticilor, care zicea că n-a luat trup, ci s-a născut după nălucire.
Iar pentru ce s-a tăiat împrejur a opta zi se înţelege că la al optulea veac va să

taie
Hristos împrejur, cu judecata cea înfricoşată, ca cu o sabie cu două rosturi toate
răutăţile şi tot felul de nedreptăţi din lume; şi pe cei păcătoşi îi va arunca în
matca focului celui nestins, iar pe cei drepţi îi va aduna la Împărăţia sa cea
vecinică, care şi noi, cu toţii să o dobândim.
Părintele Sofian Boghiu - Cuvânt de Anul nou
La începutul unui nou an, cum ar fi acesta, instituţiile de obicei îşi fac bilanţul,
ce s-a întâmplat în anul acesta, şi planuri de viitor. Şi acest bilanţ trebuie să şi-l
facă şi creştinii noştrii, românii de pretutindeni, care au şi ei probleme pe care
le-au depăşit în anul care a trecut şi probleme şi planuri de viitor începând cu
anul care începe acum.
[...] Dar e bine ca acest Revelion, în care se fac de obicei multe abuzuri, ar
trebui să fie mai cumpătaţi şi mai grijulii şi mai interiorizaţi, atât pentru anul
care a trecut cât şi pentru anul în care intrăm.
În unele regiuni în ţara noastră, la Anul nou, la ora miezului nopţii, majoritatea
sunt în biserică şi în biserică fac un parastas pentru cei care au murit în anul care
a trecut, şi un Te Deum pentru anul în care intrăm, unul pentru morţi şi altul
pentru cei vii. Şi îl roagă pe Dumnezeu să-i ierte pe cei morţi, pe cei trecuţi
dintre noi, şi să se reverse harul peste cei vii, care încep anul următor. Cei morţi,
trecuţi de la noi în Împărăţia lui Dumnezeu, fără îndoială trec prin judecata
particulară, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică şi… Dumnezeu ştie restul vieţii
lor dincolo. Judecata va hotărî pentru ei, însă noi, cei vii, care avem libertatea de
a ne pocăi şi de a ne pregăti pentru momentele în care se află ei acum, suntem
datori să ne rugăm pentru ei şi să facem milostenie, cât putem de mult... (…)
Cei vii însă trebuie să se ocupe de ei înşişi, făcându-şi fiecare bilanţul: ce-a
făcut în anul care a trecut şi ce urmează să facă în anul în care intrăm. E o părere
de rău, într-un fel, că am cheltuit un an din viaţa noastră, pentru cei care nu au
făcut ceva mai deosebit în timpul care a fost hărăzit pentru a face lucruri bune,
a-şi trăi cu folos viaţa. Sunt unii care au făcut fapte bune şi care au bucurie
acum şi un gând luminos pentru zilele şi anii care vin, cu gândul că vor continua
lucrarea faptelor bune pentru care trăim această viaţă pământească.
La acest răstimp, la această răscruce din viaţa noastră trebuie să fim foarte
cinstiţi cu noi înşine, să ne apropiem de noi înşine şi să ne judecăm fiecare cum
am fost, ce am făcut şi ce trebuie făcut de aici înainte. Să-şi facă examenul
părinţii cu copii, să-şi facă examenul tineretul, să-şi facă examenul bolnavii care
stau prin spitale. Îşi fac aceste examene de conştiinţă şi copiii care au început să
gândească şi să se afirme şi ei ca nişte fii ai lui Dumnezeu.
În primul rând acest examen sufletesc – pe care trebuie să şi-l facă fiecare dintre
noi – se referă la viaţa noastră lăuntrică, obligându-ne înaintea lui Dumnezeu să
fim cinstiţi cu noi înşine, să ne analizăm, să constatăm lipsurile noastre, cu
regret, şi [să facem] planurile noastre de viitor pentru îndreptarea noastră. Să ne
întrebăm cinstit dacă am crezut şi credem în Dumnezeu. Dacă nu ştim până
acum nişte lucruri în legătură cu Dumnezeul vieţii noastre, de acum încolo să ne
facem un plan să ne apropiem de El, pentru că rostul vieţii noastre este acesta,
în primul rând: cunoaşterea lui Dumnezeu şi slujirea Lui. Cunoscându-L pe
El, ne cunoaştem şi pe noi şi, invers, cunoscându-ne pe noi, coborând în
conştiinţa noastră şi cercetându-ne, ne dăm seama adeseori de golul în care
suntem, pentru că ne preocupăm pe vecie de lucrurile dinafară.
Toată această problemă de gospodărire personală, care are rostul şi folosul ei,
însă numai dacă paralel cu această grijă de viaţa pământească, ne legăm şi de
viaţa noastră sufletească. Pentru că aşa cum ştim, şi e un lucru deja aproape
banal: nu stăm pe veci aici, pe pământ, suntem trecători şi nu ştim când ne
încheiem misiunea şi drumul nostru pe acest pământ. Doamne fereşte, un
accident, un infarct, o întâmplare neprevăzută ne curmă firul vieţii. Şi în
Scriptură avem acest cuvânt: “în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Şi de
aceea să ne coborâm în noi înşine şi să ne întrebăm dacă avem cu adevărat
credinţa în Dumnezeu.
[...]. Pentru că în viaţa creştină, o credinţă seacă, fără fapta cea bună, nu are nici
o valoare. Se ştie de la Sfântul Apostol Iacov, că şi diavolii cred în Dumnezeu,
dar, tot răi rămân, aşa cum îi ştim, ei fiind ultima expresie a răului. Dacă prin
credinţa noastră ne apropiem cu fapta cea bună, cu dragoste, de cei din jurul
nostru, dragoste curată şi sfântă, atunci toată viaţa noastră se schimbă. Pe
măsură ce ne transformăm viaţa în faptă creştină, faptă de bunătate şi dragoste,
în aceeaşi măsură Îl înţelegem pe Dumnezeu şi poruncile Lui. Scopul vieţii
noastre este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. O singură poruncă le
cuprinde pe toate: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor
asemenea”. Şi, cu alt prilej, Dumnezeu ne-a spus: “Iubeşte pe Dumnezeu din
toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”. Dacă am făcut sau facem aceste lucruri, atuncea conştiinţa ne
mângâie, şi ne încurajează şi Dumnezeu devine viu în viaţa noastră. Dumnezeu
este în noi după botez, chiar fără să simţim. Cineva care este nepăsător cu viaţa
creştină, cu viaţa în Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu înlăuntrul său, dar
Dumnezeu este ca un rob, ca un întemniţat în noi, parcă nu-I dăm voie să
vorbească şi să Se exprime în noi. El vrea să stăpânească în fiinţa noastră, să
mergem simţindu-I prezenţa şi făcând voia Lui cea sfântă în noi. Şi atunci şi
viaţa noastră este plăcută, adevărată şi spornică…
În această cercetare a vieţii noastre lăuntrice, de comuniune cu stăpânul vieţii

noastre, cu Dumnezeu, ne dăm seama uşor de această virtute care trebuie să fie
în fruntea tuturor virtuţilor noastre, dragostea, de care este foarte mare nevoie în
viaţa românească de acum. În această viaţă a noastră pământească, în viaţa de
iarnă de acum, ca şi în viaţa din restul timpului anului, avem în jurul nostru
foarte multe răni, foarte multe dureri, foarte multe suferinţe omeneşti.
Am văzut în Bucureşti, pe un bulevard mai larg, în trecere, nişte oameni care

erau mutaţi în stradă cu saltele şi cu puţinele lor bagaje, în timpul verii, iar acum
rămân în continuare pe stradă, pentru că ceilalţi, care trăiesc destul de bine în
casele lor nu-i văd, nu-i simt şi nu-i ajuta.
Au dat de curând afară din casă o bătrână care a avut 3 infarcturi, are patru
copii, dintre care doi sunt plecaţi, sunt căsătoriţi, şi ceilalţi doi sunt handicapaţi.
Pentru că n-a plătit chiria la timp, sunt daţi afară, acuma, în aceste zile cu
zăpadă şi cu ger, şi stau la Gara de Nord sau în alte locuri unde îşi permit să stea
măcar noaptea pe scaun sau jos pe duşumea. Sunt mulţi copii care îşi părăsesc
familiile lor. Se roagă părinţii ca Dumnezeu să-i lumineze şi să se întoarcă
înapoi în familiile lor. Sunt copii handicapaţi, sunt şi copi ai străzii. Şi, ceea ce
este mai dureros, sunt tineri satanişti, care pur şi simplu se închină diavolului şi
îşi însuşesc principiile lui, care sunt numai răutăţi, patimi, cruzimi, se răzbună
cu un curaj extraordinar şi insultă şi părinţi, şi colegi, şi au într-adevăr o viaţă
drăcească.
Toată această lume necăjită care este împrejurul nostru ar trebui să fie ajutată
din omenia aceasta a creştinilor noştri, care, unii se roagă, trăiesc o viaţă onestă,
dar şi cu o credinţă în Dumnezeu, câtă este, însă n-au milă să ajute pe aceşti
oameni necăjiţi.
Mai mult, este şi o altă categorie de oameni care nu îngăduie copiilor să urmeze
o viaţă creştină. Copiii lor sunt buni la carte, însă şi-au însuşit şi o credinţă,
plină de convingere, în Dumnezeu. Şi pentru asta sunt hotărâţi să se roage lui
Dumnezeu mai mult decât rugăciunile care se fac formal de către părinţii lor.
Sunt cazuri pe care le-am constatat de la cei care se mărturisesc, de tineri care
stau acasă când vin de la şcoală, intră în camera lor şi încep să se roage – şi
rugăciunea durează un sfert de oră, douăzeci de minute – dar mama observă că
acolo este lumina, în camera lui sau a ei, şi bate în uşă, deschide uşa destul de
brutal şi îi spune: lasă dragă, ce te rogi mereu, ce înseamnă asta, că doar nu eşti
călugăr sau călugăriţă? Stinge lumina şi te culcă, te odihneşte! Şi bietul fiu sau
fiica se înclină şi spune: “Da, mamă”. Însă după aceea iar se scoală şi se roagă.
Sunt nişte lucruri dureroase, pentru că părinţii ar trebui să-i “înturneze” spre
Dumnezeu ei pe copiii lor. S-a întâmplat însă această lucrare inversă: copiii
încearcă să [câştige la credinţă] pe părinţii lor.
Dar până acum am spus partea negativă a vieţii creştinilor. Sunt însă şi creştini
buni, care îşi cresc copii în duh de omenie, de blândeţe, de bunătate, de hărnicie,
de cinste. Aceşti părinţi, fără îndoială, îşi trăiesc viaţa lor cu toată [răspunderea
pentru] misiunea pe care o au ca părinţi, pentru că ştiu că Dumnezeu îi va trage
la răspundere pentru cum îşi cresc copiii.
Este în Vechiul Testament preotul Eli, care era slujitor la Cortul Mântuirii,
Cortul Sfânt şi avea doi copii care erau foarte obraznici, necredincioşi şi lacomi.
Şi tatăl lor era om credincios, însă pentru că nu-i educa pe copiii lui să fie
conştiincioşi în faţa lui Dumnezeu [...], pentru aceea acest Eli, preotul, a fost
pedepsit de Dumnezeu într-un chip crunt: a murit cu această mustrare din partea
lui Dumnezeu, pentru că nu şi-a crescut copiii în respect faţă de Dumnezeu şi de
poruncile Lui. Mai sunt şi alte cazuri din Vechiul Testament în care părinţii sunt
pedepsiţi pentru că nu au avut grijă de educaţia copiilor lor. [...].
Părintele Gheorghe Calciu despre sărbătoarea Revelionului
“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi

sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de
ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul
de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică.
Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie
acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici
una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt
mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic,
la Naşterea Domnului, sau la Bunavestire?
Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i

apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam
aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma,
unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat
binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat
– spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea
altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania
mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!
Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana
prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul
credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna
celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane.
Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî
Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim
suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei
lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a
venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.
Adevărul a fost aici, în biserică. Aseară am făcut Vecernie şi ne-am rugat lui
Dumnezeu, azi am făcut slujba. Sunt oameni care poartă numele Sfântului
Vasile şi ştiau că azi e slujba Sfântului şi n-au venit. Noi ne-am rugat pentru ei,
ca Dumnezeu să-i întoarcă de la petreceri, să vină să-şi sărbătorească numele în
biserică…”.
(din: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă
suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)
Prăznuirea numelui Celui “ai presus decât tot numele”, cu care suntem
pecetluiţi, cu a cărui putere ne mântuim şi a cărui răspundere o purtăm.
Cuvinte la început de an, de la fericitul părinte Petroniu
“Când a primit numele, Hristos a suferit tăiere şi vărsare de sânge, învăţându-ne

că cei ce-I poartă numele trebuie să rabde dureri şi necazuri şi să se împo-
trivească până la sânge şi moarte răului şi păcatului”
1.01.2016
Cuvânt la început de an
I. Pomenirea numelui
Suntem în mijlocul sărbătorilor. O parte au trecut, altele urmează. La bucuriile

obşteşti se adaugă şi cele personale, întrucât mulţi îşi sărbătoresc cu acest prilej
ziua numelui. Prăznuirea zilei numelui, dacă este făcută creştineşte, este o
faptă bună şi de mult folos sufletesc. Sfântul al cărui nume purtăm este,
împreună cu îngerul nostru păzitor, un puternic mijlocitor înaintea lui
Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi sporirea noastră creştinească; este un
tare şi grabnic ajutător în vreme de nevoie şi un necontenit îndemn, icoană de
viaţă desăvârşită. De aceea este cuviincios să ne aducem aminte de
binefăcătorii noştri, după porunca apostolică, să-i cinstim şi să le urmăm
credinţa.
La Botez primim două nume. Fiecare din noi purtăm un nume, dar cine ştie că la
botez noi primim nu unul, ci două nume? Unul este numele de botez propriu zis:
Ion, Vasile, Maria ş.a., pe care fiecare îl prăznuieşte la vremea cuvenită; mai
avem însă un nume de obşte, de care dacă ne-ar întreba cineva, puţini am şti să-l
spunem şi pe care nu-l prăznuim niciodată. Sfânta Biserică însă a rânduit po-
menirea lui chiar astăzi, 1 ianuarie.
Toţi ştim că astăzi prăznuim tăierea împrejur a Mântuitorului Hristos, dar nu toţi
ştim că odată cu aceasta prăznuim şi ziua Numelui Mântuitorului care i s-a dat
cu prilejul tăierii împrejur. Or, toţi cei ce au crezut şi cred în El şi în Sfânta lui
Evanghelie, poartă numele Lui, se numesc hristiani, creştini, nume care vine de
la numele lui Hristos. La botez deci, odată cu numele de botez obişnuit, primim
şi numele lui Hristos, ne facem creştini. De aceea, astăzi când facem
pomenirea numelui Mântuitorului, ne prăznuim şi cel de al doilea nume al
nostru, numele de creştin.
II. Şi fiindcă suntem pecetluiţi cu însuşi numele lui Hristos, ca semn că Domnul
Hristos ne-a scos de sub stăpânirea diavolului, răscumpărându-ne cu sfânt
Sângele Lui şi pecetluindu-ne cu Numele Său, ca să ne recunoască că suntem al
Lui, se cade să ne oprim astăzi puţin asupra acestui Nume şi asupra însemnătăţii
celei mari pe care o are el pentru viaţa noastră creştină.
Mare este numele Mântuitorului nostru! „Nume mai presus de tot numele“ (s.n.)
(Filipeni 2, 9) zice apostolul Pavel; nume dumnezeiesc adus de înger, Soare al
dreptăţii, care străluceşte mai mult decât mii de sori; mir vărsat, după cuvântul
proorocesc, care umple de bună mireasmă toate; nume minunat şi veselitor, care
a adus bucurie în cer şi pe pământ, pe care îngerii îl laudă neîncetat.
Numele Domnului este nume mântuitor, căci nu există nici un alt nume dat
oamenilor în cer şi pe pământ, întru care ne putem mântui (Faptele Apostolilor
4, 12). În Hristos ne îmbrăcăm la botez, cu El ne împărtăşim la Sfânta Euha-
ristie, El ne iartă păcatele în sfânta taină a pocăinţei, El e doctorul sufletelor şi al
trupurilor noastre; toată mântuirea noastră în numele Lui se lucrează; nu există
alt nume în care să ne mântuim.
Dar mai presus de orice, numele Domnului este nume de putere. În numele Lui
tot genunchiul se pleacă al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt
(Filipeni 2, 10).
Când Mântuitorul a trimis pe ucenici la propovăduire le-a spus: „În numele Meu
draci veţi scoate, în limbi noi veţi grăi, veţi scăpa nevătămaţi de toată lucrarea
cea rea, veţi pune mâinile peste bolnavi şi se vor însănătoşi” (Marcu 16, 17-18).
Şi s-a întâmplat întocmai.
Sfântul apostol Petru văzând un olog cerând milostenie i-a zis: “Aur şi argint nu
am, dar îţi dau ce am: în numele lui Hristos, scoală-te!” Şi, îndată, ologul din
naştere s-a ridicat, a început a merge şi a proslăvi pe Dumnezeu.
Sfinţii mucenici, când erau chinuiţi pentru dreapta credinţă, cu numele lui Hri-
stos se însemnau şi întăreau şi răbdau tăierea trupului, arderea focului şi toate
chinurile, murind cu sfântul nume pe buze.
Marele pustnic Ioan Scărarul ne spune: „Dacă vrei să baţi şi să izgoneşti pe cel
potrivnic, numai cu numele lui Hristos o poţi face, căci nu există în cer şi pe
pământ armă mai mare ca acest Nume“.
Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu rostea necontenit numele lui Hristos, iar
când a fost dat şi mâncat de lei, pe inima lui s-a găsit scris numele lui Iisus
Hristos.
Cu acest Nume, sfinţii au izgonit pe draci, au vindecat boalele şi toate

neputinţele, toate tainele Bisericii cu acest nume se săvârşesc, căci nu este ceva
mai puternic în cer şi pe pământ ca acest nume. Acesta-i numele Mântuitorului
cu care am fost pecetluiţi şi pe care noi îl purtăm şi-l prăznuim.
Însuşirile numelui de creştin
Noi ştim că numele cu care numim lucrurile ne arată însuşirile lor, alcătuirea
lor. Astfel, când zicem apă, ne gândim îndată la stihia aceasta curgătoare, care
curăţă întinăciunea şi potoleşte setea; când zicem foc, ne gândim la stihia care
arde, încălzeşte şi luminează; şi aşa mai departe cu toate lucrurile: numele ne
arată însuşirile lor. Din această pricină, noi nu le încurcăm, nici nu le ame-
stecăm vreuna, pentru că fiecare lucru se deosebeşte de celălalt cu însuşirile şi
cu numele ce-l poartă. De aceea, dacă cineva ne-ar arăta o tinichea şi ar zice că-i
argint sau ne-ar da o bucată de alamă și ar zice că-i aur, dacă ar prezenta o
bucată de sticlă drept diamant, pe acela îl socotim înşelător şi mincinos, pentru
că sub numele unui lucru, ne-a dat un altul de o calitate mai proastă, schim-
bându-le numele şi amăgindu-ne cu asemănarea ce există între ele.
Ceea ce se întâmplă cu lucrurile se potriveşte întocmai şi când este vorba de

oameni. Iată, noi ne numim creştini, adică purtători ai numelui lui Hristos şi
ucenici ai Lui. Este foarte firesc ca viaţa, faptele noastre şi toată viaţa noastră să
se potrivească cu ceea ce spune numele pe care îl purtăm. Şi ce spune acest
nume?
Ne spune Mântuitorul nostru: „După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi

ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste între voi”. Mântuitorul nostru s-a tăiat
astăzi împrejur, făcându-Se ascultător Legii ca să ne înveţe şi pe noi să fim întru
toate ascultători poruncilor lui. Hristos S-a smerit născându-Se în iesle şi în
grajd, în lipsă şi sărăcie, ca să ne înveţe şi pe noi smerenia, modestia şi sim-
plitatea. Când a primit numele, Hristos a suferit tăiere şi vărsare de sânge,
învăţându-ne că cei ce-I poartă numele trebuie să rabde dureri şi necazuri şi să
se împotrivească până la sânge şi moarte răului şi păcatului.
Iată ce însemnează numele de creştin pe care îl purtăm:

 ascultare desăvârşită de Biserică: de poruncile lui Hristos şi de mai marii
noştri;
 smerenie adâncă, cu care însuşi Domnul Hristos S-a îmbrăcat;
 răbdare în necazuri şi încercări, cu mare încredere în Dumnezeu;
 împotrivire până la sânge faţă de păcat;
 dragoste fără margini faţă de Dumnezeu şi de aproapele;
 credinţă neclătită.
Iată numai câteva din însuşirile numelui de creştin pe care îl purtăm. Dacă viața
noastră, faptele noastre se potrivesc cu acest nume, atunci suntem creștini cu
adevărat, dar dacă însușirile vieții noastre nu se potrivesc cu numele ce-l pur-
tăm, atunci arătăm cositor şi zicem că-i argint, avem un vas de sticlă şi zicem
că-i de diamant; purtăm adică un nume fals, ascundem păcate şi ticăloşii sub un
nume mare, sub sfântul Nume al lui Hristos; suntem nişte mincinoşi şi altul este
numele care ni se potriveşte, acela cu care Mântuitorul mustră pe farisei:
făţarnici şi morminte văruite!
Alt cuvânt la Anul nou
Cu ziua de azi, am păşit pe pragul unui an nou. De aceea, după datină, vă

întâmpin cu urarea să ni-l dăruiască Domnul la toţi îmbelşugat în fapte bune, cu
sănătate şi împlinire creştinească.
De obicei, oamenii aşteaptă sărbătorile ca să se bucure de îndestulare trupească;

creştinul însă le aşteaptă ca să se îndestuleze duhovniceşte. Iată, şi noi ne-am
ospătat din belşug din cele trei zile ale Crăciunului, trei zile pline de frumuseţe
cerească şi bogăţie sufletească, iar azi şi mai mult, avem trei sărbători într-o zi:
tăierea împrejur a Domnului Hristos, Sfântul ierarh Vasile cel mare şi început de
an nou.
La opt zile după naştere, Domnul Hristos a primit potrivit Legii vechi, tăierea
împrejur ca să ne scape de greutatea Legii şi să ne înveţe tăierea împrejur cea
duhovnicească a minţii şi a inimii, cea curăţitoare de tot păcatul. Acum vedem
plinătatea smereniei Domnului, căci la naştere a luat trupul nostru, iar acum ia
asupra-Şi însăşi trupul de păcat al nostru, ca să ne înveţe deplina smerenie, cea
curăţitoare de tot păcatul.
Tot astăzi prăznuim pe marele Vasile, unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii
şi stâlp al Ortodoxiei.
Sfânta Liturghie săvârşită astăzi, rânduielile după care se conduce viaţa călu-
gărească, multe rugăciuni şi adâncul de teologhisire dreaptă sunt, împreună cu
icoana desăvârşită a vieţii sale, zestrea cea scumpă pe care a moştenit-o Biserică
de la marele ierarh Vasile.
Eu însă îmi cer iertare, dacă nu mă opresc în cuvântul de azi, nici la taina cea
mare a tăierii împrejur a Domnului, nici la icoana cea luminoasă a marelui
ierarh Vasile, ci vreau să vă atrag luarea aminte asupra învăţăturii pe care
Sfântul apostol Pavel ne-o dă în Epistola sa către Tit, pe care am auzit-o astăzi
şi care este o foarte bună regulă de vieţuire creştinească.
„În veacul de acum aşa să umblăm: în cumpătare, dreptate şi evlavie”, zice.

Trei cuvinte simple, dar care înmănunchează toate datoriile noastre creştineşti:
cumpătarea - către noi înşine; dreptatea - către aproapele; şi evlavia - către
Dumnezeu. Iată o regulă de viaţă creştină simplă, pe care o putem uşor ţine
minte; o regulă cuprinzătoare pe care, mai ales acum la început de an nou, este
bine să ne-o reamintim şi să ne-o luăm ca dreptar pentru anul care începe.
Cumpătarea de obicei o înţelegem mai ales la mâncare şi băutură; a folosi adică

cu dreaptă măsură cele necesare pentru hrană trupească. Proverbul spune despre
cumpătare că este mama sănătăţii, arătându-ne cât de folositoare şi necesară este
cumpătarea pentru tot omul. Şi cine nu ştie câte boli şi pagube ne aduce ne-
cumpătarea! Cel necumpătat îşi este singur duşman, bagă în gură un duşman,
care îi va fura mintea şi-l va face asemenea, ba şi mai prejos decât dobitoacele.
Şi tot proverbul zice că lacomul îşi sapă singur groapa cu dinţii, arătând că
lăcomia este potrivnică însăşi vieţii. De aceea, cumpătarea este un frâu îm-
potriva celui mai mare duşman al mântuirii noastre, al lăcomiei, din care se nasc
toate relele.
Dar cumpătarea nu se opreşte numai la mâncare şi băutură, ci la toate tre-

buinţele şi pornirile noastre trupeşti. Câte greşeli nu face omul din neînfrânarea
poftelor! Desfrânarea, iubirea de argint, mânia şi cele asemenea, toate sunt din
pricina necumpătării. Şi limba trebuie stăpânită. Mare rău este o limbă necum-
pătată! Nici o cădere nu este aşa de gravă, zic Părinţii, precum este căderea de
pe limbă. Astfel, cumpătarea este dreptarul care pune rânduială de aur în toată
viaţa noastră, ca pe toate să le folosim, nu pentru împlinirea poftelor, ci după
trebuinţă şi spre slava lui Dumnezeu, precum zice apostolul: „Ori de mâncaţi,
ori de beţi, orice altceva faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“.
Dreptatea, cea de-a doua rânduială pe care ne-o recomandă apostolul astăzi,
izvorăşte din temeiul credinţei noastre că toţi suntem fraţi şi fii ai aceluiaşi
Părinte ceresc. Fiii sunt ascultători de părinţi; deci este drept a împlini toate
poruncile Tatălui ceresc. În acest înţeles au fost drepţii pomeniţi de Sfânta
Scriptură: dreptul Simeon, dreptul Iosif, drepţii Ioachim şi Ana.
Dar dreptatea arată şi legăturile dintre noi, dintre mine şi aproapele; dintre mine
şi ceilalţi oameni. Trebuie să mă port cu altul aşa cum doresc ca şi el să se
poarte cu mine. Cu ce măsură măsor, cu aceea mi se va măsura. Dreptate
însemnează a respecta bunul fiecăruia, a da fiecăruia ce se cuvine, a nu cere ce
nu se cuvine. Dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia, este temelia bunei
orânduiri sociale. Fără dreptate nu-i cu putinţă bună convieţuire dintre oameni.
Dacă nedreptatea este izvor de nenumărate rele, dreptatea este lege de temelie a
convieţuirii dintre oameni.
Evlavia îndeosebi este podoabă a vieţii creştine. Sunt şi păgâni cumpătaţi şi

drepţi, dar evlavioşi sunt numai credincioşii în Dumnezeu, căci evlavia ne leagă
de Dumnezeu. Dar ce este evlavia? Înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu, a-L iubi
şi a-I sluji din toată puterea şi din tot sufletul. Iubirea de Dumnezeu este cea mai
mare poruncă, dar pentru a-L iubi trebuie să-L şi cunoaştem. Cu cât îl cu-
noaştem mai bine, îl şi iubim mai mult.
Un creştin evlavios citeşte Sfintele Scripturi, cunoaşte învăţătura cea dreaptă a

Bisericii, păzeşte poruncile, fuge de rătăciri şi superstiţii şi credinţe păgâneşti.
Un creştin evlavios ţine posturile şi sărbătorile Bisericii, merge cu bucurie la
sfinte slujbe, este pătruns de credinţă şi plin de fapte bune. Evlavia este podoaba
cea mai de preţ a creştinului. De aceea zice şi Sfântul apostol Pavel: „Evlavia
este de folos întru toate şi în viaţa cea de acum şi pentru cea viitoare” (1 Timotei
4, 7-8). Ea este podoaba cea mai de preţ a creştinului, regulă sfântă pentru toată
viaţa, izvor de toată faptă bună. Cel evlavios este drept faţă de semenii săi şi
cumpătat în lucruri. Iată de ce apostolul ne îndeamnă astăzi, ca în veacul de
acum, adică în toată viaţa noastră, aşa să umblăm: în cumpătare, cu dreptate şi
cu evlavie.
Punându-ne înainte această regulă de viaţă, acum la început de an nou, Sfânta

Biserică, prin gura marelui apostol Pavel, ne îndeamnă să nu o uităm de-a
lungul anului care a început şi de-a lungul întregii noastre vieţi. La început de an
nou, când de obicei oamenii îşi fac socoteli şi planuri de viitor, să luăm şi noi
această hotărâre, să statornicim în viaţa noastră această regulă: să trăim de acum
în cumpătare, dreptate şi în evlavie. Străduindu-ne cu multă râvnă, precum zice
tot apostolul, „în aşteptarea fericirii pe care o nădăjduim, la venirea Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, Căruia I se cuvine slavă, cinstea şi închi-
năciunea în vecii vecilor. Amin.
(din: Părintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2015)

Ierom. Ioan Buliga - În seara lui Vasile Sfântul…
“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac
de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi:
îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu
omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri,
chefuri cu dansuri destrăbălate. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se
citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a
încornoraţilor.
După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea
fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând
de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac
lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu
capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este,
precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (I Ioan 2, 6). Noi trebuie să-I urmăm
lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să
facem voia lui Dumnezeu (Ioan 4, 34). Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu
ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau
pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a
deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se
manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de
libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos
era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe
ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar
îngrăşa de mulţumire.
La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie
făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului
pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este
lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi
Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa
lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în
fiecare zi la vecernie (Psalm 103, 25-28-29), şi binele şi răul aşteaptă undă
verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la
bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor
umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte
şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor
tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi,
cei cărora ne plac manifestările lumeşti. Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne
spune:
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea
Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi
pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece
şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17).
Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre
care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem
deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume.
Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici
la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie
de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi
merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu
Dumnezeu, ci una de interes.
Dacă o femeie se căsătoreşte cu un bărbat pentru puterea şi bogăţia sa, atunci ce

fel de dragoste este aceasta? Va fi mulţumit bărbatul de ea? El o pune la
încercare şi într-o zi îi spune: Draga mea, împăratul s-a supărat pe mine, mi-a
confiscat toate averile şi a poruncit să mergem în exil în Siberia. Este o
încercare. Cea care a trăit cu bărbatul pentru averea şi puterea sa îl va părăsi, iar
cea care cu adevărat şi-a iubit bărbatul va spune: nu contează, important este că
nu te-am pierdut pe tine. La fel Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg
din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare,
întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi
părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o
încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni
s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom
învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat:ruinat, flămând şi
străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe
Tine, Doamne.
În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o

zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui
Dumnezeu, acest psalm de laudă sună în acompaniamentul zgomotului de
petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul
a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi
se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se
întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii
plăcerilor lumeşti”.
(Ierom. Ioan Buliga, Deşertăciunile lumii. Ediţie completă. Volumele I-II-III-

IV, Ed. Man. Jacul Românesc).
Părintele Iosif Trifa – La Anul nou
Stăm iarăşi în pragul noului an. Păşim iarăşi peste hotarul unui an vechi şi
intrăm într-unul nou. Vremea curge mereu, iar cu dânsa ne ducem şi noi.
Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu apa ce curge, cu iarba ce se usucă,
cu ceasul, cu timpul... Dar, dintre toate asemănările, cea mai potrivită este parcă
asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră este o călătorie. Călătorim cu toţii pe
drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni, săraci, bogaţi, cărturari, plugari
călătorim cu toţii fară răgaz şi fară popas. Trecem cu toţii dintr-un an într-altul.
Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul anilor pe care i-am trecut. Ne gândim
la greutăţile pe care le-am biruit. Ne uităm şi înaintea noastră, dar îna-inte nu
vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim. Viaţa noastră s-a asemănat cu multe cele: cu
apa ce curge, cu iarba ce se usucă, cu ceasul, cu timpul... Dar, dintre toate
asemănările, cea mai potrivită este parcă asemănarea cu călătoria. Viaţa noastră
este o călătorie. Călătorim cu toţii pe drumul cel mare al vieţii. Tineri, bătrâni,
săraci, bogaţi, cărturari, plugari călătorim cu toţii fară răgaz şi fară popas.
Trecem cu toţii dintr-un an într-altul. Ne uităm înapoia noastră şi vedem hotarul
anilor pe care i-am trecut. Ne gândim la greutăţile pe care le-am biruit. Ne uităm
şi înaintea noastră, dar îna-inte nu vedem nimic. Nu ştim pe ce păşim.
Călătoria vieţii îşi are o lege deosebită a ei. Când poate nici nu ne gândim, se
iveşte în drumul nostru o piedică, o oprire, o poticnire. Nu este mare această
pie-dică. Este o mică groapă, largă de un metru şi adâncă de doi. Dar, orice am
face, orice am isprăvi, peste piedica asta nu putem trece. N-o putem nici
înconjura, nu putem nici sări peste ea. Am trecut peste multe greutăţi, dar peste
asta nu putem trece.
Ea strică toate planurile şi toate socotelile noastre. Săraci, bogaţi, tineri, bătrâni,
împăraţi, cerşetori... cu toţii cădem şi ne răsturnăm în ea. Ea ne doboară fară
cruţare, în virtutea poruncii: „plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23). Toţi
am păcătuit, toţi trebuie să murim. Mormântul ne primeşte cu aceste cuvinte ale
Domnului: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce".
Dar viaţa şi călătoria noastră nu se gată cu groapa din ograda bisericii. Am fi de

plâns de s-ar sfârşi cu atât. Am fi în rând cu dobitoacele. Ne-am naşte ca ele, am
trăi ca şi ele şi ne-am preface ţărână. Viaţa noastră trece şi dincolo de mormânt.
Ascultaţi ce zice Apostolul Pavel: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar
după aceea vine judecata". în aceste cuvinte este pus tot rostul vieţii noastre.
Auziţi! După moarte vine judecata; vine binecuvântarea sau osânda. „Toţi
trebuie să ne înfaţişăm înaintea scau-nului de judecată, pentru ca fiecare să-
şi primească răsplata după fapta sa" (II Cor. 5, 10).
Moartea corpului nu are însemnătatea ce i-o dau oamenii. Ea este numai o solie
ce vine să ne treacă într-o altă viaţă. Moartea vine să ne treacă la fericire sau
osândă, aşa după cum au fost faptele şi viaţa noastră. La groapa din cimitir,
moartea ne aşteaptă însoţită de doi argaţi: îngerul Domnului şi îngerul iadului;
trimisul cerului şi trimisul iadului (aşa cum se vede în imaginea de alături). Ea
ne dă în seamă unuia sau celuilalt, aşa după cum au fost purtările şi viaţa
noastră. „Când a murit săracul Lazăr, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam",
iar pe bogat, îngerii cei răi 1-au dus în iad (Luca 16, 22).
Fratele meu! Ia seama, unuia din aceşti doi îngeri ne va da şi pe noi moartea. Stă
în voia noastră să alegem pe unul sau pe celălalt, prin viaţa şi purtările noastre.
Fratele meu! Stăm în pragul Anului Nou. Să folosim acest prilej nu pentru a ne
îmbăta, ci pentru a ne gândi la rosturile şi chemările vieţii noastre. Să ne gân-
dim îndeosebi că:
1. Viaţa noastră este o călătorie. Noi suntem „călători străini" în această lume.
Noi n-avem casă stătătoare aici pe pământ, ci o avem pe cea fagăduită de
Domnul, în Cer (Evrei 13, 14). Viaţa noastră trebuie să se sfarşească după
cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit"
(II Tim. 4, 7).
2. Noi nu călătorim numai spre cimitir, ci călătorim spre veşnicie, spre fericire
sau osândă, aşa după cum am trăit: o viaţă cu Domnul sau o viaţă fară El. Vai de
cei care trăiesc o viaţă fară Dumnezeu în lume! Vai de cei care aleargă pe calea
cea largă a pieirii! (cf. Matei 7, 13).
3. Înfricoşată este moartea! Dar când omul trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă
moartea liniştit. Nu se mai înfricoşează de ea. In acest înţeles striga Apostolul
Pavel: Unde este acul tău, o, moarte? Cel credincios trece îndată din moarte la
viaţă (Ioan 5, 24). El doreşte să se mute şi să fie împreună cu Hristos (cf. Filip.
1,23). Cel credincios moare „în plină viaţă".
Învredniceşte-mă, Doamne, şi pe mine să mi se scrie pe crucea din cimitir că am

murit „în plină viaţă ".
Un om lumesc vorbea, la privegherea imui mort, despre cât de înfricoşată este

groapa din cimitir, cât este de rece şi întunecoasă.
„O, fratele meu, - i-a răspuns un ostaş din Oastea Domnului - eu nu mă

înfricoşez de groapa din cimitir! Pentru mine mormântul este un cer, de când
Domnul meu a intrat în el pentru mine şi mântuirea mea".
Cuminte răspuns!
O istorioară
În noaptea asta voi fi Acasă, şoptea un credincios în clipele morţii.

- Ce vrei să spui cu asta? întrebară cei ai casei.
- Un înger a sosit după mine... - grăi muribundul.
Şi plecă Acasă, la Domnul. Ce moarte frumoasă!
Nu aşa mor însă păcătoşii.
„Sărmane suflete al meu, ce va fi cu tine?... Unde mergi?" Aşa se tânguia un

vestit necredincios, pe patul morţii.
Fratele meu! Păşim într-un an nou. Intrăm într-un an nou ce stă în faţa noastră
cu semnul întrebării. Cine ar putea şti ce ne aşteaptă în acest an? Cine ar putea
şti anul, luna, ziua şi ceasul în care moartea şi cei doi argaţi nc vor opri în
drumul vieţii? „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, căci nu ştiţi ziua şi
ceasul" (Marcu 13, 35).
Ah! Ce nebunie este a trăi o viaţă fară să te gân-deşti la sfârşitul vieţii!... Ah, ce
nebunie este a tot amâ-na de pe un an pe altul, de pe o zi pe alta, grija mântui-rii
sufleteşti!
Veşnicia începe după ce intrăm în groapa din cimi-tir, iar noi trăim ca şi când
aici pe pământ ar fi rostul vieţii noastre.
Fratele meu, „numai un pas este între noi şi moarte" (I Regi 20, 3); într-o clipă
moartea ne poate trece în veşnicie.
Un ţăran, care plecase cu carul în munţii Alpi, s-a prăbuşit într-o prăpastie. Pe o
stâncă din acel loc i s-a lipit o tablă de aramă pe care se pot citi, până în ziua
de azi, următoarele versuri:
Scurtă este calea

Ce duce la veşnicie.
La orele 10 am fost aici,
La orele 11 am fost Acolo.
Cu adevărat, scurtă este calea ce duce la veşnicie. Azi suntem aici, mâine putem
fi Acolo. „Drept aceea, privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul!"
La fiecare pas ce-1 facem, să răsune neîncetat în urechile noastre cuvintele

Apostolului Pavel: „...rânduit este omului o dată să moară, iar după moarte
vine judecata".
Fratele meu! Eşti tu gata pentru această judecată?
Cu astfel de gânduri să intrăm pe uşa Anuhii Nou, pentru ca, la sfârşitul lui, să
putem culege cât mai multe roade de mântuire. Amin.
(Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an)

Părintele Iosif Trifa - O, nu mai sta şi anul acesta tot aşa!
Privesc mereu la chipul de alături. Întâi am rămas nedumerit. Ce este? O uşă?

Da! De la o casă oarecare? Nu, de la o inimă! Dar privesc oarecum întristat la
chipul acestei „porţi” încuiate. Lacătul de la intrare spune: „Stăpânul nu este
aici. El nu este „acasă”. Vrei să intri în casa aceasta?… te-asigur că nu-ţi va
plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi
necurăţii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel
adevărat.
Lacătul acesta arată mai apoi o istorie atât de tristă pentru „casa” la uşa căreia
stă.
În primul rând, ne-aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii,

când într-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire.
Pretutindeni a întâlnit numai „lacăte” şi porţi încuiate.
Apoi, „poarta” aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii
de oameni a căror inimă zace zăvorâtă sub puterea păcatului. Atâţia şi atâţia
oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei”, dar
când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui spun că nu e loc. pentru El n-au
decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta.
Chipul acesta arată starea cea mai nenorocită în care se poate găsi cineva. Căci,
ce poate fi mai grozav decât o inimă închisă pentru Dumnezeu şi pentru
mântuire.
Şi starea aceasta nu vine deodată, ci cu încetul. Azi un păcat, mâine altul

împietresc inima făcând-o nesimţitoare pentru chemările Domnului. Rugăciunea
se răreşte; e din ce în ce mai scurtă şi mai rece. Cântările nu-ţi mai plac; la
biserică şi la adunare te duci tot mai rar, până când părăseşti de tot căutarea
mântuirii. De vezi un frate îl ocoleşti, apoi nu te mai sinchiseşti de el. Ca şi de
un străin. Lacătul greu al păcatului şi nepăsării ţi-a închis cu totul inima,
zăvorând-o atât de grozav încât nici o rază de lumină nu mai poate pătrunde
înăuntru. Acesta e ceea ce se cheamă împietrirea păcatului. O astfel de inimă
este şi cea de mai sus.
Dragă cititorule, eu nu ştiu în ce stare te afli tu, în ce stare este inima ta faţă de
Domnul şi de mântuire. Priveşte, însă chipul acestei inimi (de mai sus). Şi apoi
uită-te la cea din pieptul tău. Nu cumva este vreo asemănare între ele? Poate că
porţi şi tu acest lacăt nenorocit la uşa inimii tale şi poate că începi a-l simţi, dar
n-ai puterea să-l arunci, să-l descui, să scapi de el. Dar nu deznădăjdui, iubitul
meu. Bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu te poate mântui şi pe tine, poate
deschide şi descuia şi inima ta.
Cheia mântuirii este în mâna Domnului.
Trei chei, spunea un vestitor al Evangheliei că foloseşte Domnul Dumnezeu

pentru descuierea inimii oamenilor şi trezirea lor din somnul păcatelor şi
fărădelegilor.
– Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile, chemările şi

rugăciunile ce se fac pentru cel păcătos şi întoarcerea lui.
Când cheia aceasta nu poate descuia inima, intră în slujbă cheia a doua;
– o cheie de fier: suferinţele şi încercările.
Când nici aceasta nu poate descuia, se apropie de inima omului a treia şi ultima,
– o cheie de aur: cheia darului şi harului Duhului Sfânt.
Cu această cheie a deschis Domnul inima Lidiei (Fapte 16, 14). În trecere prin
Filipi, apostolul Pavel şi tovarăşii săi au ieşit afară din oraş, pentru a căuta un
loc de rugăciune. Lângă un râu se aflau mai multe femei cărora le-au grăit din
cuvântul lui Dumnezeu. Una din ele, Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea
Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis
inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. A primit Evanghelia şi pe
Domnul şi s-a mântuit.
Un om păcătos l-a întrebat odată pe un vestit predicator: „Ce trebuie să fac să

mă mântuiesc?” „Roagă-te şapte zile plângând şi zicând: «Doamne, arată-mi
inima.» Iar după aceea, în alte şapte zile, te roagă zicând: «Doamne, deschide-
mi inima.»” Păcătosul a făcut aşa. Domnul i-a arătat inima şi i-a deschis-o
întocmai ca pe a Lidiei; a intrat în ea şi omul s-a mântuit.
Aceasta e calea de mântuire pentru orice suflet: să-i descuie Domnul inima şi
să-L primească înăuntru. E lucrul ce ni-L cere Însuşi Domnul. „Iată, Eu stau la
uşă şi bat. De va auzi cineva glasul meu şi va deschide (inima), voi intra la el
şi voi cina cu el şi el ci Mine (Apoc 3, 20).
Dragă cititorule! Poate că de zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani Domnul

bate la uşa ta. Gândeşte-te iubite că poate cea pe care o auzi acum e ultima
ciocănitură ce-o mai auzi. Nu mai sta nepăsător. Şi nu dispera. Harul lui
Dumnezeu poate deschide orice uşă. Cel ce a sfărmat porţile iadului poate rupe
orice zăvor şi lacăt ce ar închide calea Sa de pe o inimă care-L cheamă.
Roagă-te şi tu cu căldură, ca păcătosul de mai sus, zicând: „O, Doamne

deschide-mi inima… sfărâmă tu zăvorul păcatului şi stăpâneşte în totul
înăuntrul inimii mele. Fă-Te Tu Stăpânul şi conducătorul ei; eu să fiu rob iar Tu
Domn; eu să fiu slugă, iar tu Stăpân.
O, ce bucurie mare vei avea când zăvorul şi lacătul de la inima ta va cădea jos,
iar uşa se va deschide larg, ca să-L primească pe Domnul. Aceasta ar fi cu
adevărat cea mai mare binecuvântare de Anul Nou. Nu te lipsi şi anul acesta de
acest dar. Împăratul cerului şi al pământului, Domnul Iisus Hristos Se află la uşa
inimii tale.
Deschide-I şi primeşte-L!
Părintele Iosif Trifa, («Glasul dreptăţii», nr. 1, din ianuarie 1938)

Părintele Iosif Trifa - „An nou fericit“
E frumoasă această urare. Dar cercetată în lumina Evangheliei, ea este o vorbă

goală.
Căci ce înţeleg oamenii prin această urare? Îşi poftesc sănătate, bogăţie,
bunăstare, mergere bună în toate. Fireşte, sunt bune şi acestea. Sunt şi acestea
daruri de la Dumnezeu.
Dar din aceste urări lipseşte partea sufletului. În ele se află numai “Marta”, dar
lipseşte “Maria”. Căci a fi fericit nu înseamnă numai a fi sănătos. Nici numai a
fi bogat şi a-ţi merge bine. De multe ori, sufleteşte poţi fi fericit numai cu aceste
daruri. Cu o sănătate perfectă uiţi foarte uşor pe Dumnezeu, iar averea poate
deveni foarte repede un idol.
Când toate îţi merg bine, de regulă un singur lucru îţi merge rău: grija de suflet.
“Şi a mâncat Iacov şi s-a săturat şi a uitat pe Domnul” – Deut. 32-15. De aceea
în Evanghelie găsim fericirea legată de altceva.
“Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi, fericiţi sunt cei curaţi la
inimă… cei milostivi”, etc. Fericirea cea adevărată e cea care are legătură cu
sufletul, cu cerul, cu Dumnezeu, indiferent că ne merge bine – ori rău. De multe
ori un “an rău”, cu încercări, izbelişti şi necazuri poate fi o mare binecuvântare
pentru viaţa noastră cea sufletească.“Veselitu-ne-am pentru anii în care am
văzut rele”, zicea psalmistul (Ps. 89-17).
– Fericirea cea adevărată e cea care pleacă din inima omului şi se

sfârşeşte cu cerul de sus.
– Fericirea cea adevărată leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu.
– Fericirea cea adevărată e când ai în suflet pacea Domnului, câştigată
prin Sângele Fiului Său.
Ferice de cel cu fărădelegea iertată, zicea psalmistul (Ps. 32-1). La această

fericire să ne gândim în pragul Anului Nou. An nou fericit, pe limba
Evangheliei înseamnă an nou cu viaţă nouă… an nou trăit cu Domnul şi
Evanghelia Lui.
Un credincios i-a urat odată unui vecin necredincios, în ziua de Anul Nou:
Dumnezeu să-ţi ajute, vecine dragă, să-L poţi căuta şi afla în anul acesta pe
Domnul Isus Hristos. O urare pe care noi o dorim tuturor celor ce nu L-au aflat
cu adevărat şi nu-L cunosc cu adevărat pe Isus, Mântuitorul sufletelor noastre.
Traian Dorz - Preţul răscumpărării noastre
(Finalul unei vorbiri a fratelui Traian Dorz de la o adunare – 29 decembrie

1985)
(…) Trei săptămâni de praznic. Şi am vrut să ne aducem aminte despre o astfel

de sărbătoare din Ierusalim, în care, [cum scrie] la Ioan, capitolul 7, versetul 37,
Mântuitorul S-a ridicat în picioare şi a strigat.
E sfârşitul praznicului. Vă veţi duce fiecare dintre voi acasă. Cum mergeţi? Aţi
aflat voi izvorul apelor vii? L-aţi aflat voi pe Iisus cel micuţ, născut într-o iesle
şi venit, trimis de Dumnezeu, pentru mântuirea voastră, a tuturor şi a fiecăruia
în parte? Cum vă întoarceţi voi de la acest praznic înapoi acasă?
S-a terminat Sărbătoarea Crăciunului. S-a terminat şi ultima săptămână din anul
acesta. De fiecare dată, cu terminarea sărbătorilor Crăciunului, se termină şi
anul. Şi ne întoarcem înapoi acasă cum s-au întors păstorii, cum s-au întors
îngeraşii, cum s-au întors magii. Ducem noi oare înapoi pe Iisus cel viu, pe Iisus
cel scump, pe Iisus cel drag aflat?
L-am aflat noi pe Iisus în aceste praznice, în care de la început, din prima
noapte, ni s-a vestit: „Ni S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”?
L-am aflat noi? Am pornit noi să-L căutăm cu adevărat şi aievea? L-am aflat noi
pe Iisus?
Poate să Se nască în ieslea Betleemului. Poate să Se nască în mii de inimi – şi S-
a născut în mii de inimi –; dacă nu S-a născut în inima noastră, dacă noi înşine
n-am primit naşterea Lui în sufletul nostru şi dacă nouă înşine nu ne-a adus
bucuria acestei naşteri şi renaşteri, a acestei înnoiri duhovniceşti, pentru noi a
venit Iisus în zadar.
Nu de mult am auzit o întâmplare. V-o spun; poate că ştiţi, poate că nu ştiţi.
Pe malul unui canal adânc pescuia un tânăr odată. Şi era singurul fiu al unor
părinţi bine înstăriţi şi bogaţi. La o mişcare greşită, tânărul, vrând să caute să
arunce, nu ştiu cum… undiţa după un peşte, a alunecat şi a căzut în canal. Apa
era adâncă. Pe mal era o mulţime de oameni. Se uitau la el, se înspăimântau,
ţipau, urlau şi strigau, dar nici unul n-a sărit să-l scoată pe tânăr. Trecând pe
acolo, din întâmplare, un om binefăcător, s-a aruncat în canal. Şi cu preţul
vieţii lui l-a salvat pe tânăr şi l-a scos afară, spre uimirea şi bucuria tuturor
celorlalţi. După ce l-a scos afară teafăr, i-a spus la ureche nişte cuvinte. Şi apoi
a plecat.
Părinţii lui, auzind în grabă despre vestea nenorocită, au alergat să vadă. Când
au văzut copilul sănătos şi teafăr, s-au bucurat din toată inima şi au spus:
– Cine e cel care te-a salvat?
Tânărul n-a ştiut să spună cine este.

– Dar cum, ce?…
– Nu mi-a spus decât câteva cuvinte la ureche şi a plecat. Nu mai ştiu cine a
fost.
– Şi ce ţi-a spus la ureche salvatorul tău?
– Mi-a spus aşa: „Vezi, să nu te fi salvat în zadar. Eu mi-am pus în primejdie

viaţa pentru tine. Să nu te fi salvat în zadar”.
Atunci a înţeles…
Întâmplarea aceasta este foarte grăitoare şi pentru noi. A venit Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care Şi-a dat viaţa pentru noi, S-a aruncat în
prăpastia, în focul pierzării în care zăceam noi, şi ne-a scos de acolo cu preţul
vieţii Sale. El a plătit asta cu Sângele Său, cu viaţa Sa, cu moartea Sa. Şi acum
ne spune fiecăruia: „Vezi, să nu te fi salvat în zadar. Vezi, să nu-Mi fi dat pentru
tine în zadar viaţa. Vezi, să nu-Mi fi cheltuit pentru tine sufletul Meu, să nu-Mi
fi vărsat Sângele în zadar pe Cruce”.
Cât de adânc trebuie să aibă rezonanţă în sufletul nostru acest cuvânt! Şi neuitat
să ne rămână pentru totdeauna: Hristos ne-a răscumpărat, Şi-a dat viaţa pentru
noi, a părăsit cerul. Noi nu ştim… nu ştim să cântărim preţul cel mare pe care l-
a dat El pentru noi.
Spune Mântuitorul în rugăciunea Sa din capitolul 17, de la Ioan: „Proslăveşte-

Mă, Tată, la Tine cu slava pe care-o aveam înainte de întemeierea lumii”.
Slava lui Dumnezeu! El era adoratul cerurilor, stăpânul şi creatorul vieţii
veşnice, pentru că tot ce s-a făcut s-a făcut prin El şi nimic din ce a fost făcut n-
a fost făcut fără de El. Toate Scripturile arată ce rol strălucit a avut şi are
Mântuitorul în ceruri.
În capitolul 8 din Proverbe, spune aşa de frumos: „Eu eram înţelepciunea

Tatălui când El a făcut cerurile. Când se trăgeau contururile eterne ale
creaţiunii, Eu eram lumina care juca în faţa Lui şi-I delecta privirile Tatălui. Eu
eram desfătarea Tatălui”. El este desfătarea Tatălui. Tatăl Însuşi a spus: „El este
Fiul Meu preaiubit, în Care Îmi găsesc toată desfătarea”. Atât de mult a
bucurat El pe Tatăl prin viaţa Lui sfântă! El era desfătarea Creatorului întregii
creaţii.
Şi Acela prin care s-au făcut galaxiile, lumile nemăsurate, de miliarde de ani-
lumină distanţă, El Şi-a strâns nemărginirea Lui până a încăput în chipul unui
Copilaş micuţ, într-o iesle, în cea mai de jos stare, pentru ca să ne mântuiască pe
noi, răscumpărându-ne cu cea mai grea Jertfă. Şi jertfa mizeriei, şi jertfa
suferinţei, şi jertfa umilinţei, şi jertfa vieţii, ca să ne răscumpere pe noi toţi.
Ştiţi, cineva spunea aşa: „Dacă un împărat care are toată slava lumii acesteia ar
primi să se facă un câine, ca să-i mântuiască pe toţi câinii vagabonzi, nenorociţi,
râioşi, chinuiţi, alungaţi, din milă pentru câinii aceştia de care nimeni n-are
milă, în care toţi aruncă şi care umblă flămânzi şi schilozi pe drumuri, dacă din
milă pentru grămada asta de câini, împăratul cel înălţat s-ar preface câine, ca să-
i poată mântui pe toţi câinii: să sufere o viaţă de câine, mizerii de câine, foame
de câine, frig de câine, batjocuri de câine, bătaie de câine, alungare de câine, ca
să poată să-i mântuiască pe câini prin jertfa lui, şi mai mult a făcut Domnul Iisus
pentru noi. De la slava de unde a fost, S-a coborât până la starea nenorocită în
care eram noi. S-a prefăcut asemenea nouă, ca să ne poată ridica, răscumpăra,
mântui pe noi, cei care eram pierduţi şi fără nici o nădejde”. Atât de mult ne-a
iubit Dumnezeu…
Scrie Cuvântul Domnului la Ioan 3, 16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu

lumea”, atât de mult… „că Şi-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Atât de mult… Cât de mult
este aceasta, cine poate să măsoare? Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea!…
Nemărginit de mult… Şi totuşi, aceste trei cuvinte spun şi o limită: atât de mult.
Şi-a dat pe singurul Său Fiu, dar atât de mult. L-a dat o singură dată; altădată
nu-L mai dă. Un alt Hristos care să moară şi să-i răscumpere pe oameni nu mai
dă. Pe cine nu-L primeşte pe acest Hristos, pe cine nu-L crede, nu mai este cine
să-l mântuiască niciodată, pentru că nici altă dată, nici alt Hristos nu mai este,
dar nici o altă moarte nu mai suferă. Pentru cine nu-L primeşte pe Domnul Iisus
pe Care L-a dat Tatăl pentru mântuirea noastră, pe acela nimeni nu-l mai
răscumpără şi nu-l mai mântuieşte niciodată.
De aceea, fericit cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlineşte. De
aceea, binecuvântat este oricine Îl primeşte pe acest Iisus şi-L ascultă.
S-au sfârşit sărbătorile Crăciunului. Acum fiecare ne întoarcem cum s-au întors
îngeraşii şi păstorii, şi magii de la ieslea Domnului Iisus. Ducem noi pe Iisus cu
noi? L-am primit noi, L-am aflat noi pe Domnul Iisus? L-am preţuit noi? Îl
iubim noi pe Domnul? Că El de aceea a venit, ca noi să-L primim, [cum spun]
toate colinzile noastre. Colinzile noastre… Minunate sunt mesajele trimise de
Dumnezeu prin colinzi. Cele mai vechi cântări ale noastre sunt colinzile. Vin de
departe, de foarte departe. Sunt în ele cuvinte pe care nimeni nu le înţelege.
„Lerui-ler” nimeni nu ştie ce înseamnă. Acest cuvânt avea o însemnătate
cândva, dar vine de atât de departe, că noi nu putem înţelege. Aceste colinzi ne
aduc nouă pe Iisus cel micuţ, Dragul, Scumpul nostru Mântuitor.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste sfinte adevăruri care ne-au
fost făcute cunoscute.
Avem o carte, „Minune şi Taină”, despre Maica Domnului. Acolo sunt cuprinse
imne, colinzi, cântece de leagăn pentru Iisus micuţ şi cântări de Patimi cu Maica
Domnului. E o carte care, când Dumnezeu va face să apară, va umple lumea de
bucurie. Cei mai mari şi mai cunoscători dintre cei pe care-i avem acuma,
părintele Stăniloae, acel mare om, de talie universală, pe care încă îl are Biserica
şi creştinătatea noastră, a spus despre cartea aceasta: „Niciodată n-am văzut aşa
ceva. E o carte care va aduce multă bucurie şi multă înviorare în creştinismul
nostru”. Şi alţii, mai departe, au spus aceste lucruri.
Toate acestea ne aduc aminte şi caută să aducă în preocupările noastre rolul

minunat al Maicii Domnului, dar şi pe Iisus, în toată înfăţişarea dragostei cu
care ni L-a trimis nouă Dumnezeu pe acest Miel Sfânt Care S-a dat pe Sine
pentru iertarea şi mântuirea noastră.
Să-I mulţumim Domnului pentru toate acestea.

Eu, luat de dragoste, am început să deapăn atâtea gânduri pline de bucurie din
inima mea. Poate că am spus prea mult. E şi acesta un defect, că, atunci când
eşti în momente şi în împrejurări deosebite şi între suflete iubite, ai avea atât de
mult să-ţi descarci şi să-ţi verşi inima. Şi suntem acuma într-un moment
deosebit şi-ntr-un loc deosebit şi bucuriile acestea, cu gândurile acestea
frumoase, ne-au ispitit să tot lungim firul acestei vorbiri. Pentru că trăim
împreună nişte momente pe care aş vrea să nu le mai uităm nici unii, niciodată.
Şi măcar din mulţimea acestor gânduri să păstrăm câte ceva fiecare pentru noi.
M-aş fi bucurat mult şi am dorit – şi am admirat de multe ori pe cei care au
făcut aşa, mai ales pe tinerii noştri – dacă de fiecare dată când participă undeva,
la o întâlnire ca aceasta când Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte şi când
mai sunt gânduri inspirate de Duhul lui Dumnezeu pe care n-ar trebui să le
uităm, i-am vedea cu câte un carneţel şi cu câte un creion, scriindu-şi câte-o
idee, câte-un gând.
Dar eu cred că Dumnezeu, Care v-a dat o memorie bună şi o inimă trează, va fi
pus din gândurile acestea câteva şi pe tăbliţa cea fină, pe ceara cea caldă a inimii
voastre şi nu le veţi uita. Nu uitaţi dragostea lui Dumnezeu; nu uitaţi numele
care vă este scris în ceruri, în Cartea Vieţii. Străduiţi-vă să vi-l faceţi în fiecare
zi tot mai frumos şi mai strălucitor acolo. Să nu rămână pagina albă sub nume.
Sub numele acesta să scrie mereu gânduri frumoase, lucruri, fapte frumoase.
Pentru ca în ziua când se va deschide Cartea şi se va citi acolo, să aibă Domnul
ce să spună. Pentru că este scris: „Pe cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea
oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi”.
Cum va fi mărturisirea asta? Se va citi din Cartea Vieţii, de pe pagina pe care a

fost scris în vârf numele nostru, faptele pe care le-am adăugat mereu de atunci
de când ne-am predat Domnului până când Domnul ne va chema la El. Şi când
am plecat în cer, pagina a fost închisă. Se va deschide odată, când va veni
Domnul, şi va mărturisi înaintea tuturor oamenilor ceea ce am făcut noi pentru
El aici pe pământ. Dea Domnul ca, în ziua aceea, numele nostru să fie scris
frumos acolo. Şi împreună cu numele nostru şi sub el să fie scrise fapte
frumoase, gânduri frumoase, îndemnuri frumoase. Că doi martori ai Domnului
ne însoţesc pe fiecare dintre noi, de la clipa legământului până la clipa Judecăţii:
îngerul de-a dreapta şi îngerul de-a stânga. Când facem un bine, îngerul de a
dreapta zice: „Domnul să te binecuvânteze şi să te răsplătească”; şi cel de a
stânga zice: „Amin”. Când facem o faptă rea, îngerul de-a stânga zice: „Domnul
să te mustre şi să te judece”; şi cel de-a dreapta zice: „Amin”.
Este scris: „orice faptă să fie întemeiată pe mărturia a doi martori”. Aceşti doi
martori ne însoţesc tot drumul vieţii noastre. Cel puţin aceştia. Şi în Ziua
Judecăţii, ei vor mărturisi despre tot ce a fost scris acolo, pentru că va trebui să
adeverească, să spună: „În faţa noastră, martorul din stânga şi martorul din
dreapta”.
Străduiţi-vă ca toţi cei care ne însoţesc, duhurile Domnului, îngerii cărora El le

porunceşte să ne însoţească în toate căile noastre, martorii noştri din stânga şi
din dreapta să poată mărturisi totdeauna frumos despre noi. Ei ne văd când
suntem cei mai singuri, în cea mai adâncă singurătate şi în întuneric. Ochii
Domnului ne văd, ochii îngerilor Domnului ne văd. Să poată mărturisi despre
noi frumos.
Dea Domnul ca în Ziua Judecăţii să se pomenească frumos despre noaptea

aceasta pe care am petrecut-o împreună şi despre bunele hotărâri pe care le-am
luat toţi ca în viitor să trăim mai frumos şi să încărcăm pagina noastră din
Cartea Vieţii cu fapte şi cu gânduri tot mai frumoase.
Să ne ajute Domnul la toţi! Amin.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Traian Dorz - O făptură nouă
Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur nu sunt
nimic, ci a fi o făptură nouă. (Galateni 6, 15)
Iată unicul lucru care are preţ în faţa lui Dumnezeu. Iată marea condiţie a
mântuirii. Iată singurul fel în care putem deveni oameni din casa lui Dumnezeu,
fii ai Lui, moştenitori ai Lui, plăcuţi şi iubiţi ai Lui. Făptura cea nouă, omul cel
nou.
Tăierea împrejur era în Vechiul Testament ceea ce este botezul în Noul

Testament. Era poarta de intrare în poporul lui Dumnezeu. Era actul prin care
omul devenea membru de drept al poporului ales înaintea Domnului.
Tăierea împrejur era un act cerut de Dumnezeu, şi, la locul său şi la vremea sa,
el a avut o mare valoare înaintea Domnului, fiindcă dacă n-ar fi avut această
valoare Cuvântul Domnului nu l-ar fi cerut.
Totuşi pe măsură ce dragostea lui Dumnezeu şi harul Său faţă de noi au făcut şi
fac mereu noi lucrări tot mai mari, tot aşa şi dragostea noastră faţă de El trebuie
să depăşească mereu faptele noastre din trecut.
Şi, după cum cele aduse de către Avraam sau Moise au fost depăşite de cele
aduse de Hristos, tot aşa condiţiile primirii şi ale păstrării acelora au fost
depăşite de condiţiile mai noi cerute de harul mântuirii aduse de Hristos Iisus
Domnul nostru…
Şi, după cum tăierea sau netăierea împrejur era depăşită în importanţa ei de
condiţia făpturii celei noi, tot aşa şi forma văzută a botezului în sine nu-i de-
ajuns pentru mântuirea sufletului, ci condiţia neapărat trebuincioasă rămâne tot
aceeaşi pentru fiecare suflet care doreşte cu adevărat mântuirea sa, şi anume:
făptura cea nouă, omul cel nou, omul cel duhovnicesc ieşit din naşterea din nou.
Taina şi esenţa creştinismului viu şi adevărat sunt şi rămân naşterea din nou.
Renaşterea sufletească. Convertirea sau naşterea de Sus. Predarea şi legământul
cu Hristos.
Pe toţi pereţii tuturor bisericilor şi ai adunărilor creştine ar trebui să fie scrise cu

litere de foc, mereu, marea şi veşnica poruncă dumnezeiască: Trebuie să vă
naşteţi din nou (In 3, 7).
Această condiţie pusă de Mântuitorul oricărui suflet care doreşte mântuirea Sa

trece prin toate cărţile Sfintei Scripturi şi prin toate scrierile şi cuvintele
trimişilor lui Hristos.
Taina Pocăinţei, una dintre cele şapte Taine ale Bisericii noastre, asta şi este. Ea
este convertirea, naşterea din nou. Ea ne dă făptura cea nouă, viaţa cea nouă,
trăirea cea nouă, după chipul şi după firea lui Hristos.
Dar ce vremuri ciudate a ajuns să trăiască creştinismul de azi, care nu mai

cunoaşte şi nu mai pomeneşte nimic chiar despre această esenţială parte a lui,
despre naşterea din nou.
Mii de preoţi şi predicatori creştini, nu numai că nu pomenesc toată viaţa lor

despre această condiţie dumnezeiască a mântuirii, dar nici măcar nu o cunosc,
parcă nici n-ar fi auzit niciodată de ea.
Şi, astfel, atât păstorii cât şi păstoriţii, atât cei ce predică cât şi cei ce ascultă,
atât călăuzitorii cât şi călăuziţii merg în veşnicie fără să ştie niciodată că singura
condiţie a mântuirii este naşterea din nou şi a fi o făptură nouă.
O, cât de mult am vorbit despre asta şi încă tot mai trebuie vorbit! Duhul Sfânt
să ne-o întipărească tuturor cu cuvinte de foc pe inimă, spre a ne da cu toată
grija seama şi silinţa spre dobândirea ei!
(Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei)

Traian Dorz - Iată noaptea Anului nou
Această noapte de hotar între ani este, de obicei, pentru toţi oamenii, prilejul
unui cutremurător bilanţ. Prilejul în care ne vedem cu toţii nu numai grăbita
trecere a vieţii pământeşti, ci şi felul în care am folosit această parte din viaţa
scurtă, pe care o încheiem la sfârşitul fiecărui an şi o deschidem la începutul
altuia.
Într-o astfel de ultimă noapte a anului trecut – şi de primă a noului an – cine

oare îşi mai face atât de necruţător bilanţul luptei sale trecute şi planul luptei
sale viitoare, ca omul de conştiinţă aşezat de Dumnezeu într-acest loc de aşa
mare răspundere – cum era el, Iosif? Şi ca preot la un amvon – în slujba lui
Dumnezeu, şi ca redactor de gazetă, la o tribună – în slujba poporului!
Era târziu şi el era singur. În noaptea asta, când nimeni nu doarme, mulţi fac
voia diavolului, dar puţini fac voia lui Dumnezeu.
La masa de lucru din locuinţa sa de la orfelinat, unde locuia acum, Părintele
Iosif stătea în faţa foilor albe, cufundat în gânduri şi privind departe. Şi nu ştia
cum să înceapă.
Iată, gândea el, au trecut treizeci şi patru de ani din viaţa mea. Şi cu ce mă pot
eu înfăţişa, cu adevărat, acum în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul şi Judecătorul
meu? Ce am făcut eu, cu adevărat, pentru Dumnezeul meu Căruia I-am juruit
legământul cutremurător al preoţiei, făgăduindu-I slujire şi roadă? Ce am făcut
eu, cu adevărat, pentru poporul meu căruia îi juruisem tot devotamentul meu în
conştiinţa mea?
Cu un amar simţământ de durere şi de ruşine, vedea stările în care se zbăteau

ţara şi poporul. Şi, la fel, neputinţa lui în faţa acestor stări.
Din tot elanul cu care se luptaseră fiii acestei ţări, de secole înainte, pentru
împlinirea marelui nostru ideal naţional, acum parcă nu mai rămăsese nimic.
Toată frumoasa muncă pentru trezirea şi formarea conştiinţei curate a datoriei, a

unităţii, a cinstei, a demnităţii şi a moralei acum parcă încetase de peste tot.
Toate luminile frumoase şi vrednice, care ardeau cândva atât de curat şi de
puternic, acum parcă le stinsese un vânt satanic. Şi un întuneric vinovat se
întindea rece, ameninţător şi deznădăjduit peste toate hotarele noastre fireşti şi
sufleteşti.
În zadar ne-a dat oare Dumnezeu o ţară mare şi frumoasă? – gândea el.În zadar
oare au luptat şi s-au jertfit atâtea secole înaintaşii noştri? În zadar oare am
muncit şi am suferit chiar şi noi atât de mult? Căci, într-adevăr e în zadar, dacă
lăsăm ca acum să se piardă şi să se nimicească totul, chiar aşa!
E plină lumea de ştiri rele despre cei de sus şi de ştiri triste despre cei de jos…
Crimele, hoţiile, judecăţile, divorţurile, tulburările şi toate nelegiuirile provocate
de puhoaiele de alcool, revărsate peste ţară din sutele de fabrici, ştiute şi
neştiute, de spirt negru şi alb… şi din miile de cârciumi, au făcut acum din ţara
şi din poporul nostru, cel altădată atât de vrednic, un exemplu grozav de urât
pentru toate popoarele din jurul nostru.
Bolile sociale şi degenerarea, provocate şi răspândite de alcoolism, se întind ca

pârjolul, distrugând nu numai generaţia asta, ci şi pe cele viitoare.
Statisticile sunt din ce în ce mai alarmante, dar nimeni dintre cei cu răspundere
în ţara asta nu se ridică puternic şi hotărât să oprească această stare de lucruri şi
să aducă salvarea…
Încă o dată: cine le mai poate vedea toate acestea aşa de limpede ca unul care
are un loc aşa cum am eu? Şi cine oare mai are o răspundere atât de mare în
înştiinţarea răului şi în luarea de măsuri bune, ca mine, care am în mână o
trâmbiţă cu care pot suna alarma neîncetat peste o lume întreagă? Ca mine, care
am acum la îndemână un mijloc cu care pot chema la luptă împotriva răului şi
pot îndruma neîncetat spre bine pe cei hotărâţi să se ridice cu un singur gând,
pentru mântuire şi pentru Hristos!…
Din bisericuţa neştiută de la Vidra, Dumnezeu m-a mutat în catedrala de la

«Lumina Satelor». Şi, de la cei câţiva ascultători sărmani dintr-un sat îndepărtat
de munte, eu pot acum să vorbesc unei ţări, unei lumi întregi.
Foaia se tipăreşte în multe mii de exemplare, săptămână de săptămână, şi în

fiecare duminică e ascultată în mii de sate şi de oraşe, nu numai din ţară, ci şi
până departe, peste hotare, în toate colţurile lumii, unde sunt români care ţin
legătura cu ţara de unde plecaseră.
Şi eu? Ce am făcut eu cu-adevărat, oare, şi ce fac eu, chiar şi acum, pentru a-mi
împlini, în adevăr, datoria pe care am început să mi-o simt chiar din clipa când
am primit Sfânta Carte şi sfânta înştiinţare a mamei mele, de pe patul morţii ei?
Cu ce îmi închei eu acum bilanţul celor treizeci şi patru de ani din viaţa mea?
Practic, ce am făcut eu în afară de puţin zgomot care şi acela pare că s-a pierdut
neputincios şi fără nici un ecou, în pustiul acesta mare din jurul meu?…
Aşa vorbea cu sine însuşi omul lui Dumnezeu, şi acestea îi erau amarele gânduri
neputincioase şi triste, ce îl frământau în cămăruţa lui de la orfelinat.
În faţa lui erau încă foile albe, pe care trebuia să se înşiruie, în noaptea asta,
rândurile ce vor alcătui primul număr, de Anul Nou, 1923, al foii «Lumina
Satelor». Şi nici el nu ştia cum şi cu ce să înceapă…
Ceasurile treceau astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe, căci ochii erau
plini de lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea
făcut?
Din tot oraşul răzbăteau, până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său,
strigătele, urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.
Toate cârciumile erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de
chiote şi de neruşinare. Un cârd de beţivi trecu chiar pe sub fereastra lui,
spărgând, cu larma unor cântece murdare şi a unor sudalme grozave, pacea
căsuţei lui liniştite.
Copilul se zbătu în pătuţul lui. Şi sufletul Părintelui se strânse cutremurat.
Cârdul beţivilor trecu… Veniră alţii. Şi, ca nişte săgeţi de foc, îi străpunseră
inima, tot mai chinuitoare, întrebările dinainte:
Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama,
cutremuraţi şi îngroziţi, de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg, fără să-şi dea
seama, la o pierzare sigură, dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.
Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la
Hristos – singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?
Ochii i se opriră îndureraţi asupra Psaltirii lăsate de mama lui. Cartea stătea şi
acum, ca de obicei, pe masă, în faţa sa. În clipa aceea, auzi, mai limpede şi mai
puternic ca oricând, glasul Psaltirii şi glasul mamei lui, grăindu-i cu o voce
sfâşietoare: …Să-L cunoşti şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi
mântuirea ta şi a multora…
Învăluit într-o lumină cerească, îi păru că vede în faţa sufletului său pe Iisus cel
Răstignit. Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa…”;
„Fără Mine nu puteţi face nimic…”; „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
Şi simţi cum lumina aceasta puternică se apropié, îl cuprinse în ea, şi se revărsă

toată, dintr-o dată, în toată fiinţa lui trupească şi sufletească…
Se prăbuşi pe genunchi şi mâinile i se împreunară, înălţate în rugăciune, peste

Psaltirea mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi,
izbucni într-o mărturisire zguduitoare, învinuindu-şi toată nepăsarea trecută. Şi
cerându-şi iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.
Cu o nestăpânită revărsare a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi

cu un legământ nou ca, din clipa aceasta, să ia, puternic, un nou drum în lupta
lui. Un îndemn fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă, strigându-i:
– Ridică-te şi scrie!
Şi, peste foile albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc
inspirate de Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Iisus Hristos, adresate
tuturor românilor şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:
Veniţi, strigă el, să facem o intrare creştinească în Anul cel Nou, cu hotărâre şi
întovărăşire de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor…
Cititorilor… veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor
noştri aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi
sudalma…
Publicăm mai jos o «Hotărâre».

Toţi cei care voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei vor
iscăli această hotărâre. Apoi hotărârea iscălită o puneţi pe peretele casei şi, mai
ales, în suflet, ca s-o aveţi în tot decursul anului cu voi… spre a vedea câţi am
putut purta până la sfârşit lupta cea bună pentru biruirea Satanei şi mântuirea
noastră cea sufletească.
Cititorule, iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc

pentru Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi
rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:
Hotărâre:
Subsemnatul, …, gândindu-mă cum aş putea intra în Anul cel Nou cu folos de
mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să
scot din traiul meu sudalma şi beţia.
Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.
Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca şi mine, să fim nişte buni
ostaşi ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de
păcatele cele multe şi grele.
În fruntea oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu, Iisus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în
Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea
cea sufletească.
Dată în …, la Anul Nou, 1923
N. N. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , abonat al gazetei «Lumina Satelor».
Traian Dorz, din «Istoria unei jertfe »

Traian Dorz - Azi, când anul vechi…
Azi, când anul vechi, Iisuse, de la noi se duce iară

şi când Anul Nou aşteaptă
mâine-n prag să ne răsară,
ca de-atâtea ori, şi-acuma, în genunchi, cu umilire,
noi Ţi-aducem printre lacrimi
rugăciuni de mulţumire.
…Mulţumire, că şi-n anul ce se duce, Tu, Iisuse,

ne-ai adus îmbelşugare bucuriilor nespuse
şi ne-ai ocrotit viaţa cu puterea Mâinii Tale,
să putem urca spinoasa, dar slăvita Crucii cale.
Mulţumire, că pe umeri ne-ai pus dulcea Ta durere

să putem simţi duioasa Mâinii Tale mângâiere,
c-ai făcut mereu să trecem văi de moarte şi tristeţe
să putem privi pe urmă Slava Sfintei Tale Feţe…
Mulţumiri şi pentru-acele lacrimi grele şi amare

care ne-au făcut mai dulce
şi mai scumpă-a Ta cărare,
mulţumiri şi pentru umbra de necaz
şi de urgia
care ne-a făcut pe urmă mai gustată bucuria
şi că ne-ai lăsat pe-o clipă
în a lumii joasă pleavă
numai ca să poţi pe urmă
să ne-nalţi pe culmi de slavă.
C-ai lăsat să ne lovească palme grele de-ncercare

tocmai ca să poţi pe urmă, cu-a Ta dulce alinare,
să ne schimbi îndurerarea în slăvită sărbătoare
şi să răsplăteşti puţina noastră umbră de răbdare
cu belşug de fericire şi de binecuvântare,
noaptea pătimirii noastre s-o faci zi strălucitoare.
O, şi-acum, Iisuse Doamne,

pentru Anul care vine,
calda noastră rugăciune
o-ndreptăm smeriţi spre Tine
să-ntăreşti dorinţa noastră de-a rămâne
pân‟ la moarte
purtători ai veştii bune mai departe,
mai departe.
Să călcăm mereu pe urma urmei Tale-nsângerate,

fericiţi fiind atuncea când răbdăm pentru dreptate.
Iar dacă mărturisirea dragostei şi-a Jertfei Tale

ar aduce vieţii noastre alte suferinţi pe cale,
Te rugăm atunci,
în faţa feţei noastre zbuciumate,
să răsai pe-o clipă slava răsplătirii minunate.
Că-i de-ajuns din strălucirea bucuriei ei o rază

pe-nnoptarea suferinţei şi-a durerii să ne cază,
ca nădejdea să ne ‟nalţe,
să ne poarte, să ne crească
peste orice-mpotrivire şi cruzime omenească.
Doamne, suntem slabi

şi greul doborî-ne-ar şi ne-ar frânge,
pâlpâirea vieţii noastre într-o clipă ni s-ar stânge
dacă Mâna Ta cea Bună,
dacă grija-Ţi iubitoare
n-ar veghea asupra noastră cu o zilnică-ndurare.
De aceea, necurmate rugăciuni ‟nălţăm spre Tine.

De-ale mulţumirii lacrimi inimile noastre-s pline,
căci în ajutorul nostru Te chemăm în orice vreme,
când de ziua viitoare inima mereu se teme.
Dincolo de uşa-nchisă a clipitei viitoare,

numai Singur Tu, o Doamne, a cunoaşte eşti în stare,
numai Tu, căci numai Ţie viitorul se arată,
de aceea ni Te cere, Doamne, azi fiinţa toată;
că-n atâtea mii de lipsuri
şi-n atâtea trebuinţe
Tu eşti unica-mpăcare a întregilor dorinţe,
Tu, în ziua,
şi în anul,
şi-n viaţa care vine,
dăruieşte-ni-Te nouă, să putem trăi prin Tine.
Ne fii Mamă
şi Prieten,
şi Nădejde,
şi Lumină
fiecărui suflet care doar cu Tine se alină.
Să fii hrană, băutură

şi putere liniştită,
fiecăruia în foame
şi în sete, şi-n ispită.
Tu să fii neprihănirea
şi sfinţirea luminoasă
dragostei adânci ce luptă
să-Ţi rămână credincioasă.
Zilnic sufletul ni-l scaldă-n ale cerurilor ape,

să-l simţim în orice seară,
lângă Tine, mai aproape.
Dă-ne inimii adânca şi curata părtăşie

cu mulţimea celor care Te iubesc în curăţie.
Fă-ne tot mai blânzi, mai darnici,

mai cu milă de oricine,
schimbă-ne mereu, o Doamne,
pân‟ vom semăna cu Tine.
Numai astfel liniştită poate inima s-aştepte,
Viitorul cu răsplata Judecăţii Tale drepte.
Numai astfel, cu-mpăcare poate inima să vină

către Noul An,
cu zâmbet de încredere senină…
Căci când astfel toată viaţa,
zi şi noapte-ar fi trăită,
orişicare-ar fi din urmă,
orişicare-i fericită!
Traian Dorz - Acum din nou …
Acum din nou, cu Domnul trec pragul casei voastre

şi vin la voi cu Anul-Ce-Vine împreună,
sunt sol trimis cu Anul-Cel-Nou, din slăvi albastre,
ca şi-n căsuţa voastră să spun de Vestea Bună…
Şi inimile voastre s-audă Vestea Nouă,

ce, poate, pân‟ acuma voi nu aţi auzit,
Iisus Mântuitorul adusu-v-a şi vouă
putinţa mântuirii, pe lemn când S-a Jertfit.
Să ştiţi – orice păcate, oricât de mari şi grele

cu care-al vostru suflet, trăind, v-aţi încărcat,
El le-a luat asupră-Şi şi S-a suit cu ele
pe Golgota, – şi-acolo cu Sânge le-a spălat…
Că din osânda morţii, din veşnica pieire,

prin chinuri şi prin moarte, iertarea v-a adus,
că prin credinţa-n Domnul, venind la mântuire
şi-urmându-L cu-ascultare, – veţi fi cu Tatăl Sus.
E Anul Nou, e vremea şi clipa cea mai bună

să ascultaţi chemarea ce vi se face-acum;
primiţi cu drag pe Domnul şi mergeţi împreună
cu El pe totdeauna pe-al mântuirii drum.
Primiţi cu drag pe Domnul în inimă şi-n casă,
să-ncepeţi de-azi cu Domnul un drum ceresc şi voi,
cu El, va fi viaţa aici cea mai frumoasă
şi cea mai fericită în Veacul de Apoi…
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la praznicul tăierii împrejur a
Domnului (2014)
Iubiţii mei, în prima zi a lui 2014, când prăznuim tăierea împrejur cea după trup
a Domnului, prăznuim de fapt două lucruri capitale: tăierea împrejur a
Domnului, adică circumcizia Sa şi punerea numelui Său.
Pentru că şi noi, creştinii, primim nume la 8 zile, din punct de vedere

eclesial…după care ne botezăm în numele Prea Sfintei Treimi în scurt timp de
la naşterea noastră.
Pentru că trebuie să avem cu toţii un nume…binecuvântat şi dorit de

Dumnezeu…dar, mai întâi de toate, trebuie să trecem prin apa Botezului, pentru
ca să avem o viaţă împreună cu Dumnezeu…
Şi când sărbătorim tăierea Sa împrejur, sărbătorim Botezul Bisericii, pentru că

tăierea împrejur a Vechiului Legământ preînchipuia Dumnezeiescul Botez dar
sărbătorim şi ziua când Domnul a primit numele de Iisus, după cum a fost
revelat acest lucru prea curatei Fecioare Maria de către Sfântul Arhanghel
Gavriil.
Însă odată cu tăierea Sa împrejur începe vărsarea sângelui Său pentru noi…
Începe drumul Crucii…pentru mântuirea noastră, a tuturor…
Căci Cel fără de păcat pătimeşte pentru păcatele noastre.

El, Făcătorul Legii, împlineşte Legea şi profeţiile [Mineiul pe ianuarie, ed. BOR
1873, p. 12].
De aceea Se taie împrejur şi primeşte un nume a 8-a zi de la naşterea Lui: pentru

a ne arăta că Botezul Bisericii e viaţa dumnezeiască, care se împlineşte în ziua a
8-a a Împărăţiei Sale.
Iar cântările zilei subliniază faptul că Domnul, Cel ce S-a întrupat pentru
noi…şi S-a născut în peştera Vitleemului şi S-a înfăşat cu scutece, „nu S-a
scârbit de trupeasca tăiere împrejur [Idem, p. 13].
Pentru că tăierea Sa împrejur nu e văzută doar ca o suferinţă a trupului Său

fraged ci ca o curăţire profundă, lăuntrică, a sufletului şi a trupului Său, a
întregii Sale umanităţi, de care ne împărtăşim fiecare în viaţa noastră eclesială.
Căci tăierea împrejur a Legii, fiind o preînchipuire a Botezului Bisericii, ne

arată ce imens har ne aduce Dumnezeiescul Botez, dacă sădeşte în noi puterea
de viaţa dumnezeiască a Treimii, prin care putem să luptăm cu tot păcatul şi cu
toată patima în fiinţa noastră, să le biruim prin har şi să ne umplem de slava lui
Dumnezeu.
De aceea, când eşti cu Dumnezeu, ai viaţa dumnezeiască în tine. Dar şi nume

cucernic, plin de tărie dumnezeiască, pentru că e nume pus cu binecuvântarea
Sa.
Iisus înseamnă Mântuitor. Şi acesta e numele Domnului, alături de Hristos, care

înseamnă Uns.
Iisus Hristos: adică Mântuitorul Cel uns cu putere de sus. Cel plin de slava lui
Dumnezeu. Pentru că Masiah/ Hristos se referă la faptul că umanitatea Lui e
plină de slava dumnezeirii Sale.
Iar dacă avem o viaţă pe măsura numelui binecuvântat de Dumnezeu, atunci

avem o viaţă sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu.
La Botez primim un nume creştin…care, atunci când devenim monahi, ni se

schimbă în altul, pe care îl alege stareţul sau episcopul în locul nostru.
Şi asta pentru a arăta că numele e primit prin luminare dumnezeiască şi nu e o

simplă numire a cuiva.
Iar numele nostru, dacă se leagă de numele vreunui Sfânt sau e numele unui
Sfânt, ni-l face pe acela apropiat de noi…şi călăuzitor al nostru.
Însă azi, la început de an calendaristic, sărbătorim şi un fiu…şi o mamă…pentru
că fiul acesta e mai cunoscut în Biserică decât mama lui.
E vorba de Sfântul Vasile cel mare, a cărui dumnezeiască Liturghie am slujit-o

azi…şi de mama lui, de Sfânta Emilia.
Iar aproape 600.000 de români poartă numele Sfântului Vasile…însă există şi

români care poartă numele mamei sale, a Sfintei Emilia.
De aceea, dacă ai nume…dacă îţi respecţi numele…adică dacă ai cuvânt în viaţa

ta…eşti credibil la modul profund.
Dar ca să ai un nume…trebuie să ai o operă în spate, o viaţă dedicată unui crez,

unei împliniri…o muncă asiduă, pe brânci…
Pentru că numele nu se face uşor…
Trebuie să demonstrezi că poţi să faci ceva anume…şi pentru acest lucru să fii
cinstit, să fii apreciat, să fii elogiat…
A trecut revelionul…au trecut colindele…au trecut artificiile…şi am intrat în

primul praznic al lui 2014 cu multă responsabilitate.
Pentru că acest praznic ne duce spre Botezul Lui…
Căci Cel ce Se taie astăzi împrejur pentru noi…tot El Se va boteza pentru noi,
transformând astfel profeţia despre Botez…într-o Sfântă Taină a Bisericii Sale.
Iar Dumnezeiescul Botez, ca orice Taină a Bisericii, deşi ne dăruie harul

dumnezeiesc într-un mod foarte repede…totuşi el, harul dumnezeiesc, are
nevoie de o continuă experiere, aprofundare a lui, simţire a lui…intrare a lui,
conştientizată, în întreaga noastră fiinţă.
Adică Tainele Bisericii sunt lucrări îndumnezeitoare cu consecinţe veşnice, în

care aprofundăm, la nesfârşit, urmările lor sfinte.
Dar şi numele nostru are valente mereu conştientizabile în relaţie cu Dumnezeu,

pentru că înţelegem că el vorbeşte în mod profund despre noi.
Aşadar iubiţii mei, începem un nou an civil, anul 2014 de la Hristos şi suntem în
anul bisericesc 2013-2014.
Suntem pe drum, călătorim spre Împărăţia lui Dumnezeu, dimpreună cu El şi ne
asumăm întreaga lume, după pilda Domnului, pentru a o purta în rugăciunile şi
în străduinţele noastre ascetice.
Cădem adesea…ne e greu… avem nevoie de ajutor în mod continuu…

Dumnezeu ne umple de mult har tot timpul…şi suntem pe cale!
Iar a fi pe cale, dimpreună cu Dumnezeu, înseamnă a trăi mereu din mila Lui.
Pentru că mila lui Dumnezeu e cea care ne vindecă continuu şi ne ridică

continuu din neputinţele noastre şi ne facem să lucrăm cele ale Lui.
De aceea, să începem 2014 cu nespusă încredere în Dumnezeu, în Cel ce le face

pe toate foarte bune!
Să fim cu El în toate zilele noastre!
Să Îi spunem Lui lucrurile de care avem nevoie…chiar dacă El le ştie pe toate…
Pentru că Domnul vrea să învăţăm să formulăm cereri…să formulăm strigări

iubitoare către Sine…dar şi dumnezeieşti cântări de laudă.
Astfel, I-am mulţumit şi Îi mulţumim Domnului pentru toate.
Îi mulţumim pentru toate cele din urmă…dar şi pentru cele de dinaintea noastră.
Toate sunt ale Sale şi avem nevoie mereu de prezenţa Lui în viaţa noastră.
La mulţi ani, multă pace şi bucurie şi împlinire duhovnicească în tot ceea ce

faceţi!
Vă sunt aproape cu prezenţa, cu sfatul şi cu rugăciunea…şi vă cer să îmi fiţi

aproape prin cele pe care Dumnezeu vă luminează. Amin!
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Tăierea împrejur cea după
trup a Domnului [2015]
Iubiții mei, primul praznic împărătesc al lui 2015 este unul sângeros. Pentru că
la 8 zile după naștere, când I s-a pus numele Pruncului Iisus, El a fost tăiat
împrejur/ circumcis [Lc. 2, 21] 1.
Așa după cum vedem în Sfânta Frescă de față, arhiereul, îmbrăcat în veșmintele
de slujbă, se îndreaptă cu un cuțit ritualic spre sexul Domnului…pentru a-i tăia
pielea de pe capul penisului 2. Acea piele pe care latinii o numeau praeputium și
1
Mineiul grecesc pe ianuarie, ziua întâi, cf. http://glt.xyz/texts/Jan/01.uni.htm.
2
A se vedea:http://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.
noi o numim prepuț 3. Care, atunci când e tăiată, curge sânge…după cum curge
sânge din orice parte a trupului nostru, atunci când este străpunsă sau tăiată.
Însă sângele care a curs acum din Domnul e prima Lui vărsare de sânge pentru
noi. Și începe acum să rabde și să pătimească pentru noi, pentru ca atunci când
va fi bărbat desăvârșit „să rabde cu înlesnire [cu ușurință] patimile cele
cumplite” 4 ale răstignirii Sale.
Însă tăierea împrejur poruncită de Domnul în Vechiul Testament avea în primul

rând sens duhovnicesc și nu trupesc. Pentru că această tăiere a prepuțului era o
prefigurare a Botezului creștin.
Căci omul nu trebuie să fie amputat de membrele lui pentru ca să nu mai

păcătuiască ci el trebuie să fie curățit de păcatele sale, pentru ca să fie făptură
nouă, în Hristos. Și făptură nouă, duhovnicească nu putem fi decât dacă
murim și înviem în mod mistic cu Hristos. Dacă murim și înviem mistic cu
Hristos Dumnezeu, botezându-ne cu Botezul Bisericii cel prin întreită
afundare în apa sfințită a Botezului.
Din acest motiv, pentru a fundamenta Botezul pruncilor, care a înlocuit tăierea
împrejur, praznicul de față ne întoarce la vârsta de 8 zile a Domnului. Fiindcă
3
Idem:http://ro.wikipedia.org/wiki/Prepu%C8%9B.
4
Viețile Sfinților pe luna ianuarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor,
Mănăstirea Sihăstria, 1993, p. 10.
praznicul Nașterii Domnului avansase discuția despre viața lui Iisus până la
întoarcerea Lui din Egipt și locuirea în Nazaret.
Însă Evanghelia zilei, care e de la Luca și nu de la Matei ca până acum, deși

începe cu discuția despre tăierea împrejur ne duce până la adolescența Domnu-
lui, pentru ca să ne facă legătura, pe 6 ianuarie, cu Botezul Său primit la
maturitate. Pentru că Evanghelia de azi a fost Lc. 2, 20-21; 40-52 5.
Însă, deși avem o Evanghelie care rezumă 30 de ani din viața Domnului, lucrul
pus în lumină în acest praznic e tăierea împrejur, adică Botezul Bisericii.
De ce? Pentru că Botezul ortodox este ușa de intrare în Biserică și începutul

vieții mistice cu Dumnezeu. Și nu putem crește și nici nu ne putem întări duhov-
nicește, după pilda Domnului, umplându-ne de înțelepciune și de har [Lc. 2, 40],
dacă nu suntem mădularele mistice ale lui Hristos, adică fii ai Bisericii.
De aceea, în prim-planul acestei zile este curățirea noastră de păcate prin Botez
dar și continua noastră curățire de patimi prin asceza zilnică. Căci Botezul ne
curățește de toate păcatele…dar cere de la noi o păstrare continuă a acestei
curății. Din acest motiv avem nevoie de rugăciune, de post, de milostenie, de
spovedire a păcatelor noastre, de împărtășire continuă cu Domnul, de citiri
teologice și duhovnicești, de iubire și de iertare, de blândețe și de bucurie pentru
ca să ne păstrăm în harul și în curăția faptelor bune.
Așa înțelegem de ce Biserica are slujbe în fiecare zi și de ce e nevoie de o

zilnică închinare și slujire a lui Dumnezeu. Pentru că noi avem nevoie de
continua adâncire a voii lui Dumnezeu, de continua vorbire cu El, de continua
reconsiderare a vieții noastre. Slujbele, cărțile, faptele bune sunt pentru ca noi
să fim vii, pentru ca noi să fim duhovnicești. Nu Dumnezeu are nevoie de
slujirea noastră în primul rând, ci noi avem nevoie ca să Îi slujim Lui, pentru
că astfel nu ne depărtăm de El și ne lăsăm luminați de bunătatea Lui.
Astfel, dacă înțelegem că slujirea Lui e viața noastră, nu mai putem cădea în
ritualism liturgic, adică în slujirea fără implicare interioară totală. Pentru că
simțim că slujirea în fața Domnului, la Sfântul Altar sau în oricare altă înda-
torire pe care noi o avem, este lucrul care ne împlinește și ne bucură.
5
Sfînta și Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfîntului Sinod și cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.
IBMBOR, București, 1983, p. 313.
Așadar, praznicul de azi ne învață că Dumnezeu nu S-a rușinat să Se taie
împrejur ci El S-a făcut pe Sine exemplu de urmat spre mântuirea noastră 6.
S-a tăiat împrejur ca să împlinească Legea, ca Cel ce era Dătătorul Legii și dacă
a fost circumcis a arătat că întruparea Lui a fost reală și nu aparentă. Pentru că
mulți, de-a lungul istoriei, au încercat să nege ba realitatea întrupării Domnului,
ba dumnezeirea Lui, ba reala întrepătrundere între cele două firi în persoana Sa.
Și Sfinții Părinți ai Bisericii au mărturisit în mod tranșant întotdeauna, că Fiul
lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei în mod real, asumând în persoana Sa
umanitatea noastră și îndumnezeind-o.
Și, în consecință, că întruparea Lui este centrul vieții noastre duhovnicești,

pentru că El a făcut toate pentru noi. Pentru ca să ne dea posibilitatea să trăim
treptele nesfârșite ale îndumnezeirii noastre.
Știu că cei care purtați numele Sfântului Vasile cel mare vă gândiți mai mult la
bucuria care vă leagă de marele ierarh al Bisericii.
Sau sunteți purtați de bucuria unului nou, a lui 2015, trăită la cote impetuoase
azi-noapte.
Însă bucuria reală, bucuria trainică e bucuria duhovnicească, bucuria care ne

vine din relația cu Dumnezeu și din binele continuu pe care îl facem.
Această bucurie a lui Dumnezeu trebuie să o avem mereu în noi, pentru că

celelalte bucurii sau tristeți sunt ca ploaia care începe și încetează, ca ninsoarea
care se pornește din plin…până când vedem, deodată, că soarele răsare din nou
și nu mai ninge.
Căci toate trec, iubiții mei, și noi odată cu viața noastră! Toate se schimbă, toate
sunt interpretabile din punctul nostru de vedere, pentru că vedem parțial sau
miop, însă ceea ce contează e cum ne vede Dumnezeu.
Și fiecare dintre noi vom vedea cum ne vede Dumnezeu, la Judecata Lui, când
ne va rândui după starea noastră interioară.
De aceea, nici să nu ne panicăm și nici să nu deznădăjduim pentru mântuirea

noastră, ci să punem început de pocăință după fiecare lucru rău pe care îl facem!
6
Mineiul lunei lui ianuarie, tipărit în zilele Prea Înălțatului nostru Rege Ferdinand I, în
timpul ÎPS Dr. Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea
Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ediția a III-a, Tipografia
Bisericească din Sf. Monastire Cernica, 1926, p. 12.
Să trăim fiecare zi cu dorința de îndreptare, cu dorința de curățire, cu dorința de
a cunoaște și mai mult voia lui Dumnezeu și de a face cele bineplăcute Lui.
Pentru că numai astfel anii au valoare, anii ne cresc în duhovnicie și înțe-

lepciune, anii ne înfrumusețează interior și nu ne fac niște bătrâni nervoși,
indiferenți și răi.
Fiindcă nimeni nu are nevoie de bătrâni lipsiți de bunătate și de înțelepciune, ci

de bătrâni frumoși, de bătrâni bucuroși, de bătrâni împăcați cu Dumnezeu, cu ei
înșiși și cu semenii lor.
Și dovedim că am învins anii și viața și colții nemiloși ai istoriei dacă ne

păstrăm candoarea, dacă ne păstrăm încrederea în oameni, dacă ne păstrăm
voioșia și bunătatea, dacă suntem înțelepți și îmbelșugați în fapte bune.
Vă doresc multă sănătate, putere de muncă, curăție și inimă bună! La mulți ani
și toată binecuvântarea! Amin!
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș - Predică la Tăierea împrejur cea după
trup a Domnului [2020]
Iubiții mei, La mulți ani, să aveți parte de multă bucurie și pace în viața
dumneavoastră și de cât mai mult echilibru! Echilibru în tot ceea ce faceți…
Adică urarea, e de bucurie…
Însă praznicul de astăzi, în care Domnul „a opta zi a primit a fi tăiat împrejur

pentru mântuirea noastră” [otpustul praznicului], e un praznic al durerii… Căci
El răbdând suferința tăierii împrejur pentru noi „a tăiat ca un Bun greșelile”
[condacul praznicului] noastre.
Și prima întrebare, știu asta…e aceasta: ce e tăierea asta împrejur, care apare în
titlu? Iar Icoana de față, respectând realismul asumării umanității de către
Domnul…ne trimite, cu mare cuviință, către organul care a fost tăiat împrejur…
Pentru că acest ritual, cerut de Domnul în Fac. 17, 10 pentru bărbați

[peritmhqh,setai/ să fie tăiați împrejur, cf. LXX] e făcut până azi în religia
evreiască pentru pruncii de 8 zile.
Însă el a avut o profundă semnificație teologică, una profetică în Vechiul

Testament, pentru că el prevestea Sfântul Botez al Noului Testament. Sfânt
Botez care taie de la noi toată răutatea satanei, tot păcatul…
Numai că Domnul S-a circumcis pentru noi…sau în locul nostru. După cum tot
pentru noi S-a botezat, ne-a binevestit, a suferit moarte și a înviat pentru noi și
S-a înălțat de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa, care s-a umplut de slavă prin
toate acestea…pentru ca toți să ne putem umple de slava Lui prin toate
greutățile și bucuriile vieții noastre.
Așa că bucuria nu e străină de durere… Sau bucuria nu se câștigă fără durere,

fără asceză…
Iar 2020 înseamnă pentru creștinii ortodocși un nou an al ascezei lor…și nu un

timp al relaxării…
Și în relație cu tăierea împrejur, când i se punea și numele pruncului, după cum I

s-a rostit și Domnului numele în Templu [cf. Lc. 2, 21]… avem noi în Molit-
felnicul Bisericii Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele
(Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 16- 17).
Rugăciune care nu se prea cunoaște de către creștinii noștri… Însă la 8 zile după
naștere, când pruncul nu e încă botezat, preotul trebuie să vină acasă, la prunc
sau pruncul să fie adus în pronaosul Bisericii pentru a i se rosti numele înaintea
Domnului. Adică acela, pe care părinții lui i l-au pus în certificatul de naștere…
Și rugăciunea ortodoxă la punerea numelui așa începe: „Doamne, Dumnezeul

nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemneze lumina feței Tale
peste robul Tău acesta (aici îi pune numele) și să se însemneze Crucea Unuia-
Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și
de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale”…
Însă, pentru că foarte mulți nu cunosc această rânduială a Bisericii, ci vin numai
pentru Sfânta Agheasmă cu care se spală pruncul în primele sale zile de via-
ță…vin cu copilul doar la Botez.
Așa că, după Agheasma din prima zi, de reținut!, în a 8-a zi de viață, copilul
ortodox trebuie să primească nume în fața Domnului, prin rugăciunea preotului
și apoi, în scurt timp, să fie botezat.
Pentru că actul punerii numelui copilului e o legătură vie, duhovnicească cu

primul praznic din anul civil, praznic împărătesc: tăierea împrejur a Domnului.
Când încep suferințele Domnului… Când începe vărsarea sângelui Său celui
prea scump pentru noi…
Și, totodată, punerea numelui de către preot…e primul contact fizic cu cel care
va deveni membru rațional al Bisericii lui Hristos…și pregătire pentru Dumne-
zeiescul Botez.Pentru că arătăm că pruncul, care a primit nume de la
Hristos…va fi și botezat întru El. Și cel mai bine e să avem nume de la El!
Nume care să semnifice darurile Sale, care să indice o relație personală cu El, cu
Maica Lui, cu Sfinții Lui…și să nu avem drept prenume nume de țări, de
băuturi, de păcate…
Pentru că numele ortodoxe spun ceva despre Dumnezeu sau despre o virtute
anume.
Spre exemplu:
 Maria = doamnă,împărăteasă, stăpână;
 Teodor = darul lui Dumnezeu;
 Andrei = bărbătos, plin de bărbăție;
 David = cel iubit;
 Iona = porumbel;
 Atanasie = cel fără de moarte;
 Anastasia = înviere;
 Anghel = înger;
 Mihail = Cine este ca Dumnezeu?;
 Gavriil = omul lui Dumnezeu sau Dumnezeu este puternic;
 Daniel = Dumnezeu este Judecătorul meu;
 Evdochia = bună voire…
Și numele ortodoxe sunt toate numele de sfinți și din Răsărit și din Apus…iar
dacă i-am cunoaște pe Sfinții lui Dumnezeu am ști să le punem nume copiilor
noștri…
Așadar astăzi, în prima zi a anului calendaristic…retrăim durerea Domnului

pentru mântuirea noastră și totodată bucuria Botezului nostru. Pentru că
praznicul de azi se continuă în cel al Botezului Domnului ca unul care a fost
împlinirea lui profetică.
Și dacă acum Îl vedem pe Domnul prunc de 8 zile…la Botez Îl vom vedea ma-
tur, gata să primească pentru noi curățirea de păcate. Și să fie și pentru noi ziua
de azi și fiecare zi a noastră pe pământ…o zi a curățirii de păcate! Pentru că
numai curățiți de păcatele noastre putem trăi noutatea duhovnicească a vieții cu
Dumnezeu.
Și când dorim altora mulți ani, multă sănătate, bucurie, împlinirea tuturor
dorințelor…când ne rugăm astfel pentru ei…spunem de fapt ca Domnul să îi
umple de slava Sa…care e bucuria, sănătatea, viața și nemurirea noastră. La
mulți ani și Dumnezeul nostru treimic să fie bucuria și viața noastră! Amin.
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș - Praedicationes vol 6

Pr. dr. Dorin Octavian Picioruş - Predică la Tăierea-împrejur a Domnului
[2021]
Iubiții mei 7, fiecare an vine cu speranțe noi, cu gânduri noi de împlinire. Pentru
că fiecare dintre noi vrem mai mult și mai bine în viața noastră. Însă începem
anul, de fiecare dată, cu actualizarea circumciziei Domnului, adică cu începutul
suferințelor Sale cele pentru noi. Căci astăzi, la 8 zile după nașterea Sa, când I s-
a pus liturgic numele de Iisus [Ἰηζοῦς], așa cum a fost vestit prin Înger, El a
vărsat și primul sânge pentru noi [Lc. 2, 21, BYZ]. Pentru că trupul Său cel prea
curat și prea sensibil la orice durere, cel care nu avea în el plăcerea păcatului, a
fost astăzi tăiat împrejur, a fost circumcis, ca prin suferințele Lui cele de multe
feluri să scoată din trupul nostru urmările plăcerilor noastre celor păcătoase.
Căci noi credem, în mod naiv, că plăcerea este „o virtute” și de aceea dăm bani
mulți pe plăceri. Numai că plăcerile păcătoase ne aduc dureri multe și veșnice,
pentru că ne aduc moartea în noi înșine. Și aruncarea noastră continuă în plăceri
și în confort ne arată robi ai iubirii de sine, care este „început…și maică a
[tuturor] răutăților” 8, adică al tuturor patimilor. Însă Domnul Își începe viața Sa
pământească, cea asumată pentru mântuirea noastră, tocmai cu pătimirea Sa cea
pentru noi, ca să ne arate că asceza e împlinirea omului. Că nevoința continuă
scoate din noi patimile, cele care au intrat în noi prin iubirea pătimașă pentru
oameni și lucruri.
7
Începută la 8. 31, în zi de joi, pe 31 decembrie 2020. Soare, 7 grade, vânt de 10 km/ h.
8
Filocalia, vol. 1, versiunea în limba română a antologiei în limba greacă, publicată la
Veneția, în 1782, de Sfântul Nicodim Aghioritul & Sfântul Macarie, mitropolitul Corintului,
la care s-au adăugat și alte texte, o ediție îngrijită, note și notă asupra ediției și postfață de
Doina Uricariu, cu studiu introd. de Acad. Virgil Cândea, Ed. Universalia, București, 2001,
p. 379.
Însă Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, pentru ca să trăiască desăvârșit Bo-
tezul nostru. Căci tăierea împrejur a Vechiului Testament era prefigurarea
Botezului creștin. Iar noi, în Botez, primim puterea dumnezeiască de a ne lupta
până la sânge cu păcatul în firea noastră și să îl biruim. De aceea, Botezul nostru
e nedureros, pentru că toată curățirea, luminarea și sfințirea noastră o face
Domnul, cel care ne umple pe noi de slava Lui. Însă drumul mântuirii noastre,
adică asceza de toată viața, e o continuă nevoință, o continuă suferință duhov-
nicească, adică o continuă actualizare a Botezului nostru. Pentru că noi, ajutați
de slava Lui, luptăm cu tot păcatul și cu toată ispita și cu toată durerea din ființa
noastră pentru ca să trăim duhovnicește. Lupta vieții noastre e pentru a trăi
duhovnicește. Și a trăi duhovnicește înseamnă a trăi în slava lui Dumnezeu, în
slava Dumnezeului nostru treimic, pe care am primit-o de la El la Botezul
nostru.
Până azi, la 8 zile se pune liturgic numele pruncului. Căci atunci se înseamnă el
cu semnul Sfintei Cruci de către preot la frunte, la gură și la piept 9 și i se ro-
stește numele în mod liturgic.
Iar rugăciunea care se rostește atunci e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru,

Ție ne rugăm și pe Tine Te chemăm, să se însemne lumina feței Tale peste robul
Tău acesta (aici îi pune numele), și să se însemne Crucea Unuia-născut Fiului
Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată
vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale! Și, dă, Doamne, ca
numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de la el, când se va uni, la vremea
cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele Taine
ale Hristosului Tău! Ca, după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestri-
cată, să dobândească fericirea celor aleși în Împărăția Ta. Cu harul și cu iubirea
de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, cu care ești binecuvântat, cu Preasfântul
și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin” 10.
Și vedem din textul rugăciunii că viața creștină e o viață sfântă. Pentru că

creștinul împlinește poruncile Domnului în viața sa, lepădând de la sine insi-
nuările demonilor, dar și deșertăciunile lumii acesteia, adică luxul și continua
desfătare și exagerare.
Însă, și când se sfințește apa pentru noua mamă, în prima zi de la nașterea prun-
cului, rugăciunea ne vorbește despre viața creștină tot ca despre o viață sfântă.
Căci preotul spune acestea despre apa sfântă cu care se va îmbăia pruncul ce va
fi botezat, ca o indicare a direcției baptismale a vieții sale: „Dumnezeule cel cu
9
Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 16. Am corectat textul citat.
10
Ibidem.
nume mare, care faci minuni fără de număr, vino, Stăpâne, la robii Tăi, care Ți
se roagă Ție, și, prin trimiterea Sfântului Tău Duh, sfințește apa aceasta (de trei
ori)! Și fă-o, cu puterea Duhului Sfânt, să fie robilor Tăi, celor ce vor gusta din
ea sau o vor lua sau se vor stropi spre alinarea durerilor, spre iertarea păcatelor,
spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințire a caselor! Că s-a
binecuvântat și s-a prea slăvit prea cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[, acum și pururea și în vecii vecilor].
Amin” 11.
Căci apa sfântă e spre sfințirea oamenilor și spre întărirea lor în faptele cele bu-
ne. Iar mama, tatăl, pruncul, toți cei din casă și întreaga casă trebuie stropite cu
apă sfântă, cu apă plină de bucurie și de sfințenie, pentru că Dumnezeu a dăruit
un prunc acestei case.
În toate aceste zile ale praznicului Nașterii Domnului, noi am prăznuit bucuria
cea mare și prea veselitoare a întrupării Domnului. Căci El „pe pământ S-a
arătat [ἐπὶ ηῆς γῆς ὤθθη] și cu [firea] oamenilor S-a unit [καὶ ἐν ηοῖς ἀνθρώποις
ζσνανεζηράθη]” [Baruh 3, 38, LXX]. El, Cel veșnic, S-a arătat Prunc în brațele
Maicii Sale, pentru că S-a unit cu firea oamenilor în persoana Sa cea dumne-
zeiască și veșnică. El Și-a însușit umanitatea noastră din uterul Fecioarei Maria,
pentru ca să Se arate nouă ca Prunc prea curat și care are nevoie de ajutorul și de
iubirea noastră. Și pentru ca noi să vedem an de an cum se trăiește creștinește.
Căci, la viața cu Dumnezeu, ne naștem prin Botez. Dar fiecare zi a vieții noastre
trebuie să fie o înaintare în intimitatea noastră cea sfântă cu Dumnezeu. Botezul
e începutul intimității noastre cu El, dar viața noastră e veșnică. Pentru că Cel
veșnic, Cel care ne-a zidit pe noi, ne-a făcut să fim veșnici, pentru ca veșnic să
trăim împreună cu El. Și pentru că am primit de la Dumnezeu, prin crearea
noastră de către El, darul nemuririi sufletului, iar, la învierea cea de obște, vom
primi și darul nemuririi trupului, pentru că vom trăi veșnic ca ființe duhov-
nicești, ca ființe transfigurate de slava Lui, tocmai de aceea Raiul și iadul sunt
veșnice. Pentru că atât Sfinții, cât și păcătoșii cei nepocăiți și nemântuiți, vor
trăi pentru veșnicie.
Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, nu Își ia darul vieții și pe cel al nemuririi
de la noi! Pentru că orice om, pe care El l-a creat în pântecele maicii sale, va trăi
pentru veșnicie. Și noi suntem chemați de Dumnezeu la comuniunea cea veșnică
cu El, adică la bucuria cea veșnică, la împlinirea cea veșnică împreună cu El și
cu toți Sfinții și Îngerii Lui.
11
Idem, p. 11.
Tocmai de aceea, Biserica ne propovăduiește cea mai frumoasă și mai lumi-
noasă perspectivă a existenței umane: sfințenia. Pentru că sfințenia este împli-
nirea reală și veșnică a omului. Împreună cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții
Lui, în Biserica slavei Sale, noi trăim sfințenia ca pe viața reală a omului, ca pe
aceea care îl împlinește veșnic pe om. Consecințele vieții de acum sunt veșnice,
așa cum consecințele florilor unui copac sunt fructele. Frumusețea florilor nu e
o frumusețe în sine, ci e o frumusețe spre rod!
Tinerețea și puterea noastră de muncă și de creație, frumusețea sufletului nostru

și încrederea noastră în viață nu sunt spre a le murdări în păcate, ci pentru ca
prin ele să ne sfințim viața noastră. Pentru că florile nasc fructe, dar oamenii
trebuie să se nevoiască duhovnicește ca să aibă roade duhovnicești. „Iar roada
Duhului [καρπὸς ηοῦ Πνεύμαηός] este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea; împotriva
[unora ca] acestea nu este lege. Iar cei [care sunt] ai lui Hristos, [aceia] și-au
răstignit trupul [dimpreună] cu patimile și [cu] poftele. [Iar] dacă trăim [în]
Duhul, [în] Duhul să și umblăm!” [Gal. 5, 22-25, BYZ].
Și toate virtuțile noastre sunt o roadă a Duhului Sfânt, pentru că toate au la bază
slava lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu, lucrate în viața noastră cu ade-
vărat, devin roada Duhului Sfânt. Pentru că revelația lui Dumnezeu, cuprinsă în
Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură și în viața Bisericii, pusă în practică, ne
face oameni dumnezeiești.
De aceea, Sfântul Vasilios cel mare [Βαζίλειος ὁ Μέγας] 12, pomenit astăzi cu
multă bucurie, e numit în prima cântare a Utreniei: „comoara cea nesecată a
dogmelor [ηῶν δογμάηων θηζασρὸν ηὸν ἀνέκλειπηον]” 13 Bisericii. Pentru că
prin toate dogmele, prin toate învățăturile sale, Sfântul Vasilios ne-a învățat „a
cinsti Sfânta Treime [Τριάδα ζέβειν Ἁγίαν], cea unită [în] ființă [ἡνωμένην μὲν
ηῇ οὐζίᾳ], dar despărțită [în] ipostasuri [διαιρεηὴν δὲ ηαῖς ὑποζηάζεζι]” 14, în
persoane.
Pentru că triadologia Bisericii e temelia teologiei creștine și a mântuirii noastre.

Învățătura despre Dumnezeu este izvorul întregii cunoașteri teologice și a între-
gii vieți ortodoxe. Căci numai Dumnezeu ne învață cele despre Sine și cele des-
pre noi, iar noi numai împreună cu El ne putem curăți, lumina și sfinți viața
noastră.
12
Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1584/sxsaintinfo.aspx
13
Cf. http://glt.goarch.org/texts/Jan/Jan01.html.
14
Ibidem.
Așadar, nu putem trăi creștinește în afara relației cu Dumnezeu și în afara
Bisericii Sale. Tocmai de aceea, pentru noi Biserica e centrul vieții noastre du-
hovnicești și trupești, pentru că aici venim și ne închinăm și Îi slujim Domnului.
Și aici, noi Îl prea slăvim pe El pentru toate și Îi mulțumim Lui pentru toate și
ne ne rugăm Domnului pentru toate cele mântuitoare pentru noi și pentru
întreaga umanitate. Căci noi credem și mărturisim că nu putem face nimic bun
fără ajutorul lui Dumnezeu, fără ajutorul Celui care ne întărește și ne ajută și ne
mântuie pe noi.
Iar mesajele și felicitările de anul nou au la bază rugăciunile noastre pentru toți
oamenii. Căci mesajele de complezență nu ne ajută pe niciunul dintre noi, dacă
nu avem o rugăciune continuă pentru întreaga umanitate vie și adormită. Pentru
că Cel care a început să sufere pentru noi din a 8-a zi de la nașterea Sa ca om, a
început să sufere nu doar pentru câțiva oameni, ci pentru întreaga umanitate. Și
de aceea și noi suntem chemați să suferim în rugăciunea noastră pentru întreaga
umanitate, pentru ca Dumnezeu să Își facă voia Lui în noi toți.
Suflarea gurii noastre ne arată că suntem vii. Dar vii cu adevărat, vii duhov-
nicește, suntem atunci când rugăciunea e fiecare respirație a noastră. Și nu pu-
tem să facem respirația noastră o rugăciune continuă, dacă iubirea noastră de
Dumnezeu nu e plină de iubirea noastră pentru oameni. Evlavia noastră pentru
Dumnezeu e vie și reală, când noi suntem sensibili și atenți cu toți oamenii.
Indiferența și răutatea sunt o marcă a egoismului, pe când atenția și delicatețea
față de oameni sunt marca sfințeniei.
Sfinții lui Dumnezeu și-au asumat continuu întreaga umanitate în viața și în

rugăciunea și în nevoința lor, pentru că au fost plini de iubirea lui Dumnezeu.
Iubirea Lui, revărsată în ei, i-a învățat să iubească la nesfârșit și să ajute la
nesfârșit oamenii. De aceea, dacă vrem să le urmăm lor, nu le putem urma decât
făcând bine, slujind, dăruindu-ne, ca să putem alina durerile și ispitele multora.
Privim spre viitor cu încredere, chiar și atunci când nu mai avem multă încre-
dere în oameni sau în viața noastră. Vrem să trăim, vrem să fim bucuroși, vrem
să iubim și să fim iubiți, vrem să nu murim niciodată. La mulți ani-ul pe care ni-
l dorim unii altora e mai mult veșnicie. Pentru că nu ne dorim doar ani mulți, ci
și o veșnicie bună, o veșnicie cu Dumnezeu. Și când ne rugăm pentru oameni,
ne rugăm de fapt pentru a fi veșnic fericiți. Și a fi veșnic fericit înseamnă a fi
mântuit, a fi Sfânt, a fi în Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea și eu vă doresc sănătate, pace și mântuire! Și vă mulțumesc frumos

pentru tot ajutorul și pentru toată rugăciunea cu care m-ați îmbrățișat!
Dumnezeul Cel Preamilostiv, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să vă întă-
rească în tot lucrul cel bun și în toată curăția și sfințenia, pentru ca veșnic să
bine plăceți Lui! Amin.
Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Tăierea împrejur a Pruncului
Dumnezeiesc, Sfântul Vasile cel mare şi Anul nou
Biserica prăznuieşte astăzi o întreită sărbătoare: Tăierea împrejur a Pruncului

Dumnezeiesc, născut acum opt zile, pe Sfântul Vasile cel mare, arhiepiscopul
Cezareei Capadochiei - unul din cei trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi - şi Anul
nou.
Privite în lumina iconomiei dumnezeieşti aceste sărbători se leagă una de alta

aşa cum fructul e în unire cu rădăcina, prin trunchi şi coroană. Domnul Iisus e
baza vieţii de sfinţenie şi înalta trăire duhovnicească a Sfântului Vasile şi a
tuturor sfinţilor, trunchi din care lăstăresc începutul şi cununa tuturor anilor de
străduinţă după desăvârşire şi mântuire. Dar Iisus este şi baza directă a anului ce
a trecut, cum a fost şi va fi baza tuturor anilor, veacurilor şi miilor de ani, ca
unul care a întemeiat timpul şi curgerea lui. Aşa că cele două sărbători
bisericeşti: Tăierea împrejur şi Sfântul Vasile, se împletesc, în mod firesc, cu
sărbătoarea laică a Anului Nou.
Ce înţeles au aceste sărbători şi ce foloase putem trage din ele pentru

mântuirea sufletelor noastre? Mântuitorul a fost supus, a opta zi după naştere
ritualului tăierii împrejur, prescris de Legea Veche. Această tăiere împrejur,
care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, preînchipuie
botezul creştin, care e mai mult decât un legământ: el este mijlocul de înfiere
faţă de Dumnezeu şi de îndrumare pe calea mântuirii. O dată cu tăierea
împrejur s-a dat Pruncului şi numele de Iisus, cum a fost numit de înger.
Numele de Iisus înseamnă Mântuitor, cum tâlcuieşte îngerul Gavriil, Sfintei
Fecioare "Şi iată, vei zămisli în sânul tău şi vei naşte un fiu şi vei chema
numele lui, Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema şi
Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul părintelui Său David. Şi va împărăţi
peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit" (Luca 1, 31-
33). Sau cum explică îngerul lui Iosif: "Ea va naşte Fiu şi vei chema numele
Lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate" (Matei 1, 21). Sau, cum
lămureşte Petru în faţa Sinedriului, vorbind despre Iisus: "Pe Acesta,
Dumnezeu cu dreapta Sa L-a înălţat Începător şi Mântuitor, ca să dea lui
Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor" (Fapte 5, 31).
Iisus, nume dumnezeiesc împreunat cu Hristos, înseamnă Mântuitor, Uns,

adică cinstire aleasă, dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu nu se putea numi altfel
între oameni decât Mântuitorul.
Cât de mângâietor este pentru noi să ştim că Fiul lui Dumnezeu este Mântuitorul
nostru, că a venit să ne mântuiască din robia păcatului şi din osânda morţii şi să
ne împace cu Tatăl nostru Cel ceresc. Numele lui Iisus Hristos este cel mai
scump nume pentru noi creştinii. Ori de câte ori îl rostim suntem încredinţaţi
că Dumnezeu este cu noi, că nu ne părăseşte şi ne ajută. Pentru aceea cea mai
scurtă şi cuprinzătoare rugăciune a creştinismului ortodox este cea adresată lui
Iisus Hristos, numită rugăciunea inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-
mă pe mine păcătosul". El sălăşluieşte în noi sfinţenia Sa şi alungă toată
necurăţia din gândurile şi din viaţa noastră şi întăreşte în noi puterea, curajul şi
frumuseţea.
Domnul Iisus Hristos este pavăză creştinilor şi tuturor neamurilor, căci în

numele Lui se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al
celor de dedesubt.
În numele lui Iisus Hristos şi cu lucrarea Duhului Sfânt au pornit în lume Sfinţii
apostoli şi au propovăduit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu la toate
neamurile. Milioane de oameni de pe tot întinsul pământului au văzut în El pe
Marele Păstor de suflete călăuzind paşii celor credincioşi pe cărările mântuirii.
Numele lui Iisus a stat şi stă pe milioane de cruci, de icoane, de biserici, de case,
de uşi. Despre El se vorbeşte în milioane de cărţi.
El e cunoscut în universităţi, în tratate savante de teologie, de filosofie, de

literatură. Marii compozitori îi consacră simfonii vestite, corurile bisericilor Îl
preamăresc, artiştii Îl cinstesc prin tablouri sau sculpturi de o frumuseţe
negrăită, ca acelea datorate lui Michelangelo, Leonardo da Vinci, Grigorescu
ş.a.
Iisus e bucuria, nădejdea şi viaţa noastră a creştinilor "cine află pe Iisus, află
o comoară nepreţuită".
Aşezând pe Domnul nostru Iisus Hristos la începutul anului, Biserica a pus

strajă şi garanţie puternică acestei unităţi de timp, care începe sub ocrotirea şi
binecuvântarea Mântuitorului lumii.
Adoua strajă a anului este Sfântul Vasile cel mare, arhiepiscopul Cezareii
Capadochiei. Când facem pomenirea unui sfânt care a strălucit pe cerul
Bisericii, prin învăţătura şi pilda vieţii lui, noi preamărim pe Dumnezeu, "Cel ce
este minunat întru sfinţii Săi".
Sfinţii sunt mărturie neîndoioasă şi cartea vie a lucrării lui Dumnezeu în

inima oamenilor, dovadă că Dumnezeu nu a părăsit lumea după ce a creat-o
nici după ce a trimis în lume pe Unul Născut Fiul Său ci îi poartă de grijă şi
lucrează prin Sfânta Biserică la desăvârşirea şi sfinţirea vieţii noastre.
Sfântul Vasile cel mare s-a născut la Cezareea Capadociei, în anul 330, din
părinţi creştini, frate al Sfântului Grigorie de Nyssa, al Sfântului Petre de
Sevasta şi al Sfintei Macrina cea tânără.
Sfântul Vasile, după studii strălucite la universităţile şi la profesorii vestiţi ai

timpului, se consacră ascezei şi adâncirii învăţăturii creştine. Ales mitropolit al
Cezareei Capadochiei în anul 370, el reorganizează radical viaţa bisericească,
întemeind monahismul cu viaţă de obştie, căruia îi dă reguli precise şi s-a
dovedit a fi cea mai bună formă a vieţii monahale. El a împreunat contemplaţia,
adică gândirea la cele cereşti, cu fapta bună, fiind întemeietorul unor aşezăminte
de asistenţă socială creştină - case de primire, ospătării, spitale, instituţii pentru
reeducarea fetelor, şcoli tehnice şi vestita sa Vasiliadă.
Duce o luptă neînfricată împotriva ereziei ariene şi macedoniene, adânceşte şi

lărgeşte orizontul ştiinţei, creează o cosmologie creştină, ţine legătura cu
cercurile ştinţifice ale vremii, îndemnând tineretul creştin ca odată cu învăţătura
Bisericii să-şi însuşească şi floarea culturii profane, se zbate puternic pentru
îmbunătăţirea stării sclavilor şi muncitorilor, tună împotriva nedreptăţilor
sociale practicate de bogaţii timpului, combate războiul cu îndârjire, arătând
foloasele păcii şi luptă pentru unitatea Bisericii Răsăritene şi pentru apropierea
dintre Răsăritul şi Apusul creştin de atunci.
Munca sa mistuitoare şi realizările sale covârşitoare au făcut din Sfântul Vasile

o podoabă netrecătoare a Bisericii. Slujind şi predicând în fiecare zi, adâncind
teologia şi ştiinţele profane, creând opere ştiinţifice, rezolvând treburi
administrative ale eparhiei şi ale instituţiilor sale, prezent şi lucrând continuu în
mijlocul credincioşilor, monahilor şi bolnavilor săi, este şi rămâne model
neîntrecut de muncă şi de împliniri mari în Biserica Mântuitorului.
Încordarea sa excepţională, caracterul său neînfrânt, postul său aproape

continuu, rugăciunea şi privegherile în timpul nopţii i-au scurtat viaţa; el a murit
în vârstă de numai 50 de ani. De aceea, el este numit în cântările bisericeşti
"sfetnic luminat" şi "arătătorul tainelor dumnezeieşti". El a deschis inima
credincioşilor din vremea sa pentru primirea dumnezeieştilor taine şi a fost
"sfetnic luminos pe calea împlinirii poruncii iubirii de Dumnezeu şi a iubirii
de oameni".
Ca stâlp de hotar al Anului nou, Sfântul Vasile ne îndeamnă şi pe noi să fim

oameni ai faptelor, nu ai vorbelor, să împletim adică, tăria credinţei noastre cu
realitatea faptei. El ne mai arată că chemarea de a urca pe treptele desăvârşirii
poate fi împlinită dacă ne străduim spre aceasta şi dacă chemăm în ajutor pe
Dumnezeu.
Dar pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti, ziua de azi este pentru orice om o
zi în care este chemat să mediteze la rostul vieţii, la însemnătatea şi rezultatele
muncii sale.
Am intrat într-un An Nou şi azi, mai mult decât în alte zile, ne dăm seama că nu
stăm pe loc, că suntem nişte călători. Ne aducem aminte de cuvintele
Psalmistului David: "Călător sunt în faţa Ta, Doamne; şi oaspete, ca toţi
părinţii mei" (Ps. 33, 13).
Ca urmare a acestui adevăr, la fiecare început de an încercăm două feluri de

sentimente opuse. Încercăm, mai întâi, sentimentul vremelniciei lucrurilor, al
relativităţii noastre. Observăm cum trec anii, cum se schimbă multe din jurul
nostru, cum ne despărţim de anumite lucruri sau de cei dragi, cum fuge totul în
jurul nostru şi noi înşine ne schimbăm, îmbătrânim, slăbim în putere şi ne
simţim din ce în ce mai legaţi cu vremelnicia. Dar o dată cu acest sentiment,
fiecare an nou trezeşte în suflet dorul de viaţă nouă, dorul de veşnicie. Ne dăm
seama că nu totul trece, că relativismul nu-şi poate pune pecetea pe întreagă
făptura noastră, că în noi este dorul de viaţă veşnică şi că acest dor îşi are un
izvor şi un temei inepuizabil. Vrem să trăim, ne spunem mereu "la mulţi ani"
chiar când din punct de vedere biologic simţim că fiorul vieţii de pe pământ este
pe sfârşite.
Învăţătura noastră creştină ne învaţă că anii şi vremurile sunt sub cârma lui
Dumnezeu, că el este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii noastre. Timpul
face parte din propria noastră fiinţă. În această lume a lui Dumnezeu, viaţa îşi
urmează cursul fără întrerupere; numai pentru om, ziua de azi este un popas din
care privim cu un ochi înapoi, la anul care s-a încheiat şi cu altul încercăm să
scrutăm zările viitorului. Ca nişte călători ce-şi aruncă privirile din înălţimea
unei culmi la drumul ce li s-a deschis în zări, aşa ne avântăm şi noi privirile,
gândurile şi nădejdile la întâmplările ce le vom întâlni în zilele anului ce a sosit.
Cum vor fi aceste zile: luminoase sau întunecate? Ce întâmplări ne vor
întâmpina: bune sau rele? Ce ne va aduce Anul Nou: viaţă sau moarte? Nu ştim,
nu suntem în stare să smulgem viitorului vălul de taină ce-l ascunde privirilor
noastre.
Dar noi suntem credincioşi, ne aflăm în Biserica lui Hristos şi aici învăţăm cum
să ne înţelegem viaţa, care este rostul lui şi ce aşteaptă de la noi Dumnezeu, "de
la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit".
Pentru darurile bunătăţilor dumnezeieşti prin care am fost ospătaţi la masa

credinţei, prin care am fost iertaţi şi ne-am sfinţit, mărturisim cu recunoştinţă şi
cu adevăr: "Până aici ne-a ajutat Dumnezeu". Aceleaşi simţiri de recunoştinţă
suntem datori să aducem lui Dumnezeu, când ne gândim la darurile cele
pământeşti cu care ne-a miluit. Domnul ne-a ajutat să muncim în pace în
biserici, în locaşurile de cultură, în fabrici, pe ogoarele noastre scumpe, să
gustăm fericirea unei vieţi tihnite. "Domnul a oprit furtuna, a adus liniştea şi
valurile s-au potolit" (Ps. 106, 29).
Cu ce vom răsplăti Dumnezeului nostru pentru toate binefacerile Lui? Cu nimic

altceva decât cu acea mărturisire de dragoste şi credinţă ce-l însufleţea pe
proorocul David când striga: "Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în
lăcaşul său cel sfânt. Lăudaţi-L în întinderea cerului unde arată puterea Lui"
(Ps. 150, 1). "Lăudaţi-L pe Domnul că este bun, că în veac ţine îndurarea
Lui" (Ps. 135, 1). Iar cu Sfântul Apostol Pavel să zicem: "Mulţumiri fie aduse
deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos" (II Cor. 2,
14). Dar să nu uităm că viaţa noastră e o carte, cu mai multe sau mai puţine
pagini.
Pe de o parte scriem noi faptele, pe de altă parte scrie Dumnezeu, judecata

faptelor. Dacă nu umplem viaţa noastră cu fapte vrednice de pomenire, ea se va
reduce la atât: s-a născut, a trăit, a murit. Dar de ce a trăit? Cum a murit? Sunt
întrebările la care vom răspunde fiecare din noi. Iată ce este important în viaţa
fiecărui om.
În fiecare an noi încheiem o pagină din această carte şi deschidem una nouă.
Ştim însă cu toţii, că această lucrare ca toate lucrările lumeşti, are un capăt. Va
veni pentru fiecare om o zi în care cartea vieţii lui se va închide. Moartea o va
pecetlui şi numai în ziua înfricoşatei şi dreptei judecăţi de obşte o va deschide şi
o va cerceta: ce am scris în ea. De aceea, întrebarea de căpetenie la început de
An Nou este aceasta: Ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii noştri să
se înmulţească binele, adevărul, lumina şi pacea în suflete? Să ne unim puterile
şi să devenim "frământătură nouă"; un An nou cu oameni vechi, cu oameni
îmbrăcaţi în hainele răutăţii nu este, nu poate fi un an fericit.
În zadar ne spunem unii altora: "An nou fericit!", dacă în anul cel nou nu
aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai mult bine, spre mai
multă lumină, dragoste, pace şi bună înţelegere între noi.
Creştinul adevărat, a cărui viaţă face parte din viaţa Bisericii, intră în anul cel
nou cu bilanţul sever al anilor trecuţi, bilanţ făcut în lumina învăţăturii şi vieţii
lui Iisus; ca închinător şi prieten al lui Iisus Hristos, eu trebuie să năzuiesc a
împlini cu toată conştiinţa resposabilităţii gândurile şi faptele, avându-l model
pe Iisus şi pe Sfinţii Săi, între care străluceşte Sfântul Vasile cel mare.
Prin mijlocirea timpului deci, să facem din viaţa Domnului nostru Iisus Hristos,
viaţa noastră. "Pretutindeni să fim cumpătaţi, treji şi drepţi. Să sporim în dreapta
credinţă şi să creştem dintr-o faptă bună, în alta, mai bună" (Părintele Cleopa
Ilie).
Anul Nou ne este în faţă. Dumnezeu ne deschide să intrăm în el. În acest an să

ne silim să împlinim chemarea şi lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu. De
aceea, rog pe Bunul Dumnezeu să dea avânt creştinilor şi tuturor oamenilor, ca
să facă din noul an sosit un an al bucuriei şi păcii, prin muncă cinstită,
rugăciune, creaţie şi dragoste. Creştinii să-şi ureze unii altora, spor în faptele
înţelegerii şi ale mântuirii. Prin rugăciunile sale fierbinţi Sfântul Vasile să ne
ajute a preface gândurile şi năzuinţele noastre în fapte hotărâte pentru apărarea
vieţii, a binelui şi a dreptăţii.
Anul care a sosit să fie anul dragostei şi păcii între oameni şi popoare! El să fie
o nouă primăvară a lumii, în care toţi să se iubească şi să fie de folos unii altora!
"Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel

ce ai făcut ziua şi noaptea, şi ai aşezat ani şi vremurile pentru zidirea Ta,
binecuvintează cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte cu pace pe
dreptcredincioşii Tăi, mult milostive". Amin!
Pr. Gheorghe Neamţiu - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul
nou - Sărbătoarea tăierii Împrejur a lui Iisus Hristos
Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditaţia noastră toate cele trei

aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecţiile doar asupra Tăierii
împrejur a Domnului nostru Isus Cristos şi asupra începutului Anului nou civil,
urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin
monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când
va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalţi doi mari Sfinţi Părinţi răsăriteni:
Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.
I. În Cartea Facerii, XVII 12 şi 14, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam: “În

neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi
(…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia
împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a
călcat legământul Meu.”
În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta şi poporul

evreu ce se va naşte din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu,
păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui şi poporului,
asistenţa şi ocrotirea Sa deosebită, precum şi stăpânirea asupra Canaanului. Ca
semn al acestei alianţe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum ştim
este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care
noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Cristos.
Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanţial, de o fiinţă cu Tatăl, nu

avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a
conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Şi a făcut-o cu un întreit scop:
să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieţii Sale pământeşti, că
nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această
primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, şi să
ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe
care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.
Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu îşi primeşte

numele de Iisus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume
care, cum ştim, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul şi puterea căruia
trăim, credem, sperăm, iubim şi ne mântuim.
Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.
II. Dar, azi, ne mai bucurăm şi pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim
într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare
răspundere: aceea de a întrebuinţa timpul ce ne stă în faţă în scopul de a repara
trecutul cu greşelile şi păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitenţă şi
rugăciune, înnoindu-ne astfel sufleteşte prin eliminarea păcatului şi însuşirea
virtuţilor copilului Iisus, pentru a creşte mereu spiritualiceşte în El şi prin El,
urmându-L în viaţa de fiecare zi.
Dar, oare, bilanţul spiritual cu care am încheiat examenul de conştiinţă, pe care

presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut şi cel în care
am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelităţi, Dumnezeu mă va
mai răbda încă un an?
La Sfântul evanghelist Luca, Iisus Se adresează evreilor cu următoarea

parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa şi a venit să caute rod şi nu a
aflat. Şi a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând
rod în smochinul acesta şi nu aflu. Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde
pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l şi în acest an,
până îl voi săpa şi voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în
anul care vine»” (Luca XIII,6-9).
Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc,
smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtăşească primul
din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Iisus Hristos, Care S-
a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără
ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele aşteptate, adică fără să primească şi
urmeze Cuvântul lui Iisus.
În această pildă, nu ne regăsim, oare, şi noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a
rândul, ci, poate, o viaţă, Dumnezeu ne-a răbdat, aşteptând an de an să-i aducem
roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin
al viei, Iisus Domnul. Şi, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea şi
neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul
vieţii: “Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?” Iisus însă, arătându-I
Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l şi în acest an,
doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Şi Tatăl, în mila Sa,
ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.
Şi, acum, după atâtea infidelităţi, nu ne simţim constrânşi să ne întrebăm: Oare

îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un
smochin sterp, şi aruncat în foc? Şi în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu
gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veşniciei prin cuvinte ce
îngheaţă bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic
voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce
am stricat.” Sentinţa va fi definitivă, inapelabilă şi pentru o veşnicie.
O, iubiţilor, cât de puţin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veşnicia şi

cât de preţios este timpul! Nu greşesc dacă afirm că timpul valorează cât
veşnicia. Într-o clipă de căinţă desăvârşită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui
Iisus a primit cerul din mâna lui Iisus: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”, îi spune
Iisus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât
Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu.
Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum
conlucrăm cu ea, ne sfinţeşte sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata
particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi traşi la
răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilităţi de sfinţire zădărnicite de
nepăsarea sau neglijenţa de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept
consecinţă un iad, precum unul primit şi fructificat poate aduce cerul.
Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în aşa fel încât să fim gata pentru
marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar şi Judecătorul nostru
şi împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de
plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum
era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.
În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijenţă, omisiuni,

căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitenţă şi spovedanie,
de omul cel vechi şi ne vom îmbrăca în virtuţile omului nou, în Hristos, spre a
trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădaţi chipul vieţuirii de
mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne
îndeamnă Apostolul neamurilor, “şi vă înnoiţi cu spiritul cugetului vostru,
îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru
dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu
acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înşine, în iubire de
adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare
minciuna, fariseismul, ura, corupţia, din această societate bolnavă de necredinţă,
dezorientată şi lipsită de speranţă. Numai înnoindu-ne astfel noi înşine vom
putea deveni factori de reînnoire sufletească şi pentru alţii: părinţii pentru copii,
dascălii pentru elevi, conducătorii de instituţii şi uzine pentru subalterni, şefii de
stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.
De Anul nou, toată lumea îşi face urări de fericire; toţi îşi doresc sieşi, precum şi
prietenilor şi cunoscuţilor, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri
decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăţia
cerurilor este în voi”, ne-o spune Iisus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele şi
cu noi înşine. Dacă noi înşine nu ne pregătim fericirea, aşa cum spuneam mai
sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate
acestea nu ne vor ajuta la nimic şi vor rămâne doar vorbe goale.
Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc şi vă doreşte Biserica, fiecăruia
dintre dumneavoastră, cât şi celor dragi, să realizaţi în fiinţa dumneavoastră,
prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Hristos; El
să vă conducă gândurile, preocupările, conversaţiile, faptele, întreg
comportamentul, ca să devenim adevăraţi lampadofori, purtători ai luminii lui
Hristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Hristos în
Împărăţia lui Hristos”.
Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în faţă este, poate,
pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai
acordă, ca în el să-Ţi aduc roadele pe care atâţia ani de-a rândul le-ai căutat
zadarnic în viaţa mea. Te rog, nu îngădui să-Ţi resping şi de data aceasta
harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă,
ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu,
numai Tu, să fii slăvit în viaţa mea, spre mântuirea şi fericirea mea. Amin.
Pr. Mihai Tegzeş - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul nou -
Tăiere împrejur, nume şi binecuvântare - Iisus şi părinţii
Când Iisus a venit în lume, a avut nevoie de o familie care să-L primească, să-L
hrănească şi crească, să-L educe şi iubească… Iisus, făcut om, experimentează
ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea părinţilor Săi. Iată ce misiune importantă
au părinţii… Ei sunt cei chemaţi să dea iubirea divină copiilor lor. Părinţii Îl
învaţă să se roage şi-I transmit credinţa. Mai apoi este Isus cel care îi va lumina.
Iubiţilor! “La împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din
femeie, născut sub lege…” (cfr. Gal. 4, 4 7), scria Sfântul Pavel. Acum, “Fiind
vremea purificării lor, după legea lui Moise, L-au dus la Templu ca să-L
dăruiască Domnului…” ( Lc. 2, 23-24).
La Templu, Sfânta Familie s-a întâlnit cu Simeon, un om drept, care slujind în

Templu, aştepta să-L vadă pe Hristos. Bătrânul, luminat de Spiritul Sfânt, Îl luă
în braţele sale pe Iisus, binecuvântându-L pe Dumnezeu, pentru că a văzut
mântuirea, întrupată în acel copil, care se arăta ochilor săi ca fiind “lumina care
luminează popoarele şi mărirea poporului Său, Israel” (Lc. 2, 32).
Iosif şi Maria trăiesc o aventură: fiul lor cel întâi născut, vine pe lume, departe
de casă. După opt zile ei Îl prezintă la Templu, încredinţându-L Dumnezeului
lui Israel, după cum stă scris în Lege.
În zilele noastre, tot mai puţini părinţi prezintă lui Dumnezeu pe copiii lor. Este
unul din motivele importante al faptului că bisericile sunt tot mai goale. Maria şi
Iosif L-au pierdut pe Iisus, dar şi nouă ni se poate întâmpla, ca mai multe zile să
nu ne gândim la Dumnezeu, pierzându-L de fapt pe Iisus din inimi.
Un înger îi apare lui Iosif şi-i spune să nu se întoarcă pe la Irod. Sfânta Familie
fuge în Egipt şi după câţiva ani petrecuţi în clandestinitate, se reîntoarce la
Nazaret.
Copiii: dar primit şi apoi, dăruit
Părinţii lui Iisus ştiu că fiul lor este un dar de la Dumnezeu şi se simt
responsabili să-L educe şi din punct de vedere religios. De aceea Iosif şi Maria
continuă să împlinească Legea Domnului, mergând an de an în pelerinaj la
Ierusalim. Acest fapt ne arată că Iisus, de mic copil, creşte în spiritul respectării
Legii.
La vârsta de doisprezece ani, Iisus se prezintă la Templu pentru Bar Miztvah

(fiul Legii), ritual care permitea în mod oficial intrarea unui adolescent în
comunitatea celor adulţi.
Cu această ocazie, Iosif şi Maria Îl pierd pe Iisus, dar după trei zile de căutări Îl
vor afla în Templu în mijlocul cărturarilor şi al fariseilor pe care îi asculta şi îi
întreba. Evanghelistul precizează că fariseii erau uimiţi de inteligenţa lui Iisus.
Pierzându-L, părinţii n-au linişte şi pace până când nu Îl găsesc. Acest

eveniment ne învaţă că o familie fără Dumnezeu, sau care L-a pierdut pe
Dumnezeu, nu are sens.
Prin răspunsul pe care Mântuitorul îl dă mamei Sale, Scriptura doreşte să ne

arate că Iisus este conştient de faptul că El este Fiul lui Dumnezeu şi va
“acţiona” în totală supunere faţă de voia Tatălui Său.
La doar doisprezece ani, Iisus arată că are o relaţie specială cu Dumnezeu, iar
datoria faţă de Domnul are prioritate şi înaintea relaţiilor familiale. De fapt,
Iisus le aminteşte părinţilor Săi, de locul întâi pe care Dumnezeu trebuie să-L
ocupe în inima fiecărui om, în viaţa oricărei familii. Mesajul lui Iisus adresat
familiilor s-ar traduce: suntem împreună pentru a ne ajuta să aflăm fericirea,
sensul vieţii; suntem împreună pentru a călători înspre plinătate.
Iisus, pierdut şi reaflat după trei zile în Templu, în casa Tatălui, stând în
compania mai marilor poporului, prevesteşte misterul Paştelui, al Învierii Sale şi
a şederii de-a dreapta Tatălui. De fapt, Sfântul Luca povesteşte copilăria lui
Iisus la lumina evenimentelor învierii. Astfel, pierderea şi aflarea lui Iisus,
reprezintă anticipat misterul morţii şi al învierii. Iosif şi Maria sunt simbolul
primilor creştini care pe neaşteptate Îl pierd pe Maestrul lor, dar după trei zile de
căutări, reuşesc să-L afle, înviat.
Dumnezeu - în Iisus - vizitează familia
În acest text, Iisus foloseşte pentru întâia oară cuvântul “Tată”. Primele şi
ultimele vorbe ale lui Isus conţin cuvântul “tată” (cfr. Lc. 2, 49; 23,46).
Paternitatea are un loc important în Evanghelia după Luca: Iisus trebuie să se
ocupe de lucrurile Tatălui, să fie lângă Tatăl, să-L asculte pe Tatăl şi să
răspundă la ceea ce Tatăl a spus.
După acest episod, întorcându-Se împreună cu părinţii Săi la Nazaret, Iisus arată
nu numai că respectă Legea, ci şi că ascultă de părinţi. În familia din Nazaret,
Dumnezeu şi omul trăiesc “cot la cot”. Iisus se umileşte atât de mult, încât arată
că are nevoie de grija părinţilor Săi.
Nazaretul (viaţa ascunsă a lui Iisus timp de treizeci de ani) ne învaţă că

Dumnezeu vine să locuiască în casa noastră; că Împărăţia putem să o realizăm
în rutina zilnică, crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi! Crăciunul nu este doar bucurie… ci şi viaţă reală: problemele

concrete ale unei familii… Curaj! Iosif si Maria au ştiut să se sfinţească în
mijlocul atâtor suferinţe şi ne-au lăsat un mesaj clar: necazurile nu sunt mai tari
decât omul, iar familia care alege să rămână unită, poate birui toate barierele…
Numele de Iisus
Intrat în rândul poporului lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur, primeşte
un nume care indică misiunea sa: Iisus, adică Dumnezeu mântuieşte.
Dumnezeul venit în mijlocul nostru este Iisus: “Dumnezeul cel ce mântuieşte”.

A-L recunoaşte ca fiind Domnul nostru, punctul de referinţă şi măsura alegerilor
şi speranţelor noastre, înseamnă a ne garanta o cale dreaptă pe tot anul, pentru
că Sfântul Pavel zice: “Toate colaborează înspre bine, pentru cei care Îl iubesc
pe Dumnezeu” (Rm. 8, 28).
“Toată limba să spună că Iisus Hristos este Domn”. Domn, pentru a vesti că
Dumnezeu s-a apropiat de noi, a venit lângă noi. Domn, ca sens suprem al lumii
şi al istoriei. Domn, deoarece s-a arătat stăpân al celei ce a pus stăpânire pe
lume: moartea. Iată ce ne spune apostolul Petru în acest sens: “Cu siguranţă să
ştie deci toată casa lui Israel, că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi
răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (F.Ap. 2, 36).
Nu este uşor să-L punem pe Iisus pe primul loc în viaţa noastră. Sfântul Pavel
ne spune că nimeni nu poate zice că “Iisus este Domn” (1 Cor. 12, 3) dacă nu
este sub puterea Spiritului Sfânt. Trebuie să nu riscăm să începem un An nou
caracterizat de mentalitatea (convingerea) că nu avem nevoie de ajutorul
Domnului.
“Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul
Său de păcatele lui” (Mt. 1, 21). Numele înseamnă o misiune. A mântui de
păcate, înseamnă a împăca cu Dumnezeu o omenire rebelă, care are în inimă un
impuls aproape natural, către autonomie şi către orgoliul de a le face pe toate
…de capul său. Din acest motiv a intrat în lume moartea şi dezechilibrele care
au cauzat dezbinări, violenţe şi războaie. Egoismul macină inima omului şi-i
răneşte libertatea. Astfel, omul devine incapabil de a face binele, dacă nu este
ajutat de harul lui Hristos.
A spune “mântuire”, echivalează cu a zice că ceea ce este rupt, distrus în inimă,

numai intervenţia lui Hristos poate să o repare. La lumina celor constatate, aş
face un prim îndemn: lasă-L pe Iisus să-ţi vindece inima, dacă doreşti să trăieşti
un An nou… decent!
Binecuvântarea
La începutul unui an nou, să invocăm binecuvântarea Domnului pentru viaţa

noastră viitoare, căci avem nevoie de ea. Binecuvântarea Sa nu este doar o
simplă înşiruire de cuvinte: Binecuvântarea lui Dumnezeu este îngrijirea
noastră, apărarea noastră. A binecuvânta, este echivalentul cu a-l înfăşura pe
celălalt cu dragoste, a-l iubi, a-l proteja, a-l apăra, deoarece ştii că altul este
important în unicitatea sa, fiind şi el un fiul al lui Dumnezeu.
O parte însemnată a acestei binecuvântări, implică luminarea celui binecuvântat

cu lumina divină: “Domnul să strălucească peste tine, lumina feţei Sale“.
Această lumină suntem chemaţi să o dăruim celor dragi, odată reîntorşi la casele
noastre.
Concluzie
Fraţilor! Multe sunt temele ce se intersectează în această sărbătoare. Începe un

An Nou cu provocările sale: timpul care trece şi nu se mai întoarce, este un
mare dar pe care Dumnezeu ni-l oferă pentru ca, în loc să-l risipim, să-l folosim
cu recunoştinţă şi responsabilitate. Dacă totul este înghiţit de timp, rămâne
binele pe care l-am făcut: toate clipele ce le-am trăit în iubire, devin veşnice în
Dumnezeu, care este Iubire. Fiecare moment este un dar pe care Dumnezeu ni-l
face şi pe care putem să-l restituim, dacă trăim în iubirea Sa.
Acest an, cu multe necunoscute, putem să-l trăim cu convingerea că Dumnezeu

nu ne abandonează, ci ne binecuvântează, ne protejează cu prezenţa Sa iubitoare
şi eficientă.
Iisus, venit în mijlocul nostru, este Cel care ne arată că Dumnezeu nu şi-a întors
faţa Sa de la noi. Iisus s-a născut din femeie, pentru ca noi să primim calitatea
de fii adoptivi (cfr. Gal. 4, 4-5).
Am ascultat că Evanghelia aminteşte de Ritualul tăierii împrejur şi de alegerea
numelui. Este interesant că Dumnezeu este cel care a dorit ca noul născut să
aibă numele de Iisus şi, prin urmare, misiunea pe care acest nume o exprimă. “I-
au pus numele Iisus, ce înseamnă Dumnezeu mântuieşte“. Iisus este
protagonistul principal al istoriei.
În Biserica Orientală, Maica lui Dumnezeu niciodată nu este pictată singură:

mereu este cu Iisus în braţe. Acest fapt înseamnă că legătura dintre ei este foarte
puternică: ea există doar pentru El şi Îl arată lumii. La fel şi Biserica: Îl ia în
braţe pe Iisus şi-L arată lumii. Iată vocaţia noastră de creştini: a-L avea pe Iisus
în braţele noastre şi a-L arăta, a-L dărui tuturor. Astfel, cei care Îl caută pe
Dumnezeu ar trebui să-L primească de la noi. Însă noi vom putea să-L dăruim
altora, inspirându-ne din viaţa Mariei, ca model de credinţă şi iubire. Amin.
Pr. Olimpiu Todorean - Tăierea împrejur. Sfântul Vasile cel mare. Anul
nou
Iubiţi credincioşi, suntem reuniţi astăzi din mai multe motive. În primul rând
pentru celebrarea Sfintei Liturghii. În al doilea rând pentru serbarea Tăierii
împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. În al treilea rând pentru sărbătorirea Sfântului Vasile cel Mare. În al
patrulea, şi nu în ultimul rând, pentru a aduce mulţumire Domnului, la
încheierea unui nou an civil, pentru darurile primite de la El.
Să-I mulţumim înainte de toate pentru cadoul pe care ni l-a făcut cu acest an ….
în care abia am păşit. Am avut har de la Domnul şi putere ca să ajungem la
capătul unei perioade din viaţa noastră, începute în urmă cu un an. De câte
evenimente nu am avut parte! Unele de bucurie, altele de durere, dar toate fiind
acum istorie, istoria noastră personală şi istoria omenirii.
Ei bine, în această istorie de fapte s-a inserat Dumnezeu.
Nu cu multe zile în urmă am celebrat Crăciunul care nu a fost altceva decât o

retrăire a unui eveniment capital pentru omenire: naşterea în timp şi în istorie a
lui Iisus din Nazaret, adevăratul om şi adevăratul Dumnezeu.
Iată, deci, un nou mod de a înţelege istoria şi evenimentele trăite astfel. Biserica
este cea care ne învaţă rememorarea. De fiecare dată când celebrăm Crăciunul
sau Paştile, sau oricare alt eveniment liturgic, rememorăm ceva ce aparţine
trecutului, dar noi suntem cei de astăzi ce ne trezim prinşi în mijlocul
evenimentului.
Naşterea şi moartea lui Iisus, cu valenţele sale mântuitoare, are loc şi astăzi. Iată
misterul cel mare al istoriei mântuirii. Astăzi Dumnezeu ne mântuieşte! Astăzi
Dumnezeu ne cheamă! Şi o face punându-ne înaintea memoriei anul care abia a
trecut.
În primul rând, am putea cel puţin să mulţumim pentru faptul că ni s-au dat zile
ca să ajungem această zi. Am fi putut să nu ajungem până aici, aşa cum s-a
întâmplat pentru multe persoane care astăzi nu mai sunt cu noi. În schimb,
Dumnezeu ne-a dat zile. Să facem ce? Voia sa. În această voie, a Tatălui, stă
mântuirea şi fericirea noastră. Noi trebuie să o găsim şi să trăim în ea.
Mai apoi să-i mulţumim Domnului pentru toate binefacerile dăruite, naturale şi
supranaturale. A avea har de la Domnul, a fi ucenicul său, sunt daruri
incomensurabile de care, din păcate, nu întotdeauna ne dăm seama. Aşa cum
suntem ancoraţi în prezent şi în micile preocupări cotidiene uităm ce înseamnă a
fi ucenic al lui Hristos; a fi ucenic al Iubirii Crucificate şi dacă în lumea de azi
lipseşte iubirea este pentru că cei chemaţi la aceasta nu o mărturisesc îndeajuns.
Alături de această graţie de a fi ucenicii săi, mai sunt apoi şi alte graţii
personale, conştiente sau mai puţin, pe care le-am primit de-a lungul anului ce
tocmai s-a încheiat.
Iubiţii credincioşi, dacă am privit până acum asupra nenumăratelor beneficii, să

aruncăm o privire şi asupra noastră şi asupra păcatelor noastre, asupra lipsurilor
noastre, asupra trădărilor şi asupra infidelităţilor noastre.
Înainte de toate să ne gândim la timpul pierdut şi risipit, sau la acela pe care l-

am sustras de la rugăciunea care este dialogul personal şi comunitar cu
Dumnezeu. De câte ori, luaţi cu lucrul, nu am pus deoparte partea mai bună,
pentru a ne regăsi apoi mai arizi şi mai doritori, mai incapabili să facem tot ceea
ce este nevoie, dar şi mai incapabili să iubim, să ieşim din noi înşine pentru
binele altuia.
De aceea în schimbul acestui timp pierdut şi risipit, să-i cerem iertarea pentru
darurile pe care nu le-am înmulţit, pentru toate ocaziile în care nu am fost
creştini coerenţi, pentru micile sau marile noastre infidelităţi faţă de Dumnezeu
şi faţă de aproapele.
Dacă privim cu curaj şi credinţă la anul ce a trecut, putem foarte bine să

discernem binele pe care Dumnezeu l-a făcut prin persoana noastră dar şi tot
răul pe care aceeaşi persoană l-a făcut.
Iată deci pentru care lucruri să cerem iertare siguri fiind că Dumnezeu, plin de
milostivire, va şterge păcatele noastre, în timp ce deja a pus în aplicare strategia
de mântuire, de recuperare din rău seminţele binelui.
Este ceea ce facem acum, astăzi şi aici, în acest sfârşit şi început de an, reuniţi
înaintea Domnului timpului şi istoriei, în timp ce lumea se odihneşte după o
noapte frenetică şi efemeră, după o simplă trecere cronologică şi nu un salt de
calitate, un timp de mântuire.
Câte persoane nu s-au grăbit să petreacă seara dintre doi ani într-o veghe ce nu
are nimic de a face cu vigilenţa! Dimpotrivă, reprezintă opusul paradoxal: a fi
treaz pentru a lăsa să doarmă inima. Cântece, dansuri, mese întinse şi bogate.
Totul pentru a uita neliniştile, preocupările, problemele pe care viaţa ni le oferă.
Şi a doua zi? Se reîntâlnesc după aceea neschimbaţi pentru că în aceste zile de
sărbătoare lipseşte invitatul special, acel Domn al timpului şi al istoriei, acel
Domn care ne dă posibilitatea să existăm şi să fim fericiţi.
De aici, din această absenţă, se naşte pentru creştini exigenţa, chemarea de a trăi
acest sfârşit şi acest început de an într-un mod diferit, nu alternativ, nu în
opoziţie, ci invitându-L la cinele noastre, la sărbătorile noastre pe Iisus, aşa cum
a fost invitat la Nunta din Cana, având certitudinea că şi la cina noastră va
săvârşi minuni precum aceea din Cana. Iată deci, misiunea creştinului de azi,
aceea de a fi la fel cu cei de ieri, misiune care este veşnică: a-L face pe
Dumnezeu să intre în viaţa noastră, în activităţile noastre, în familia noastră, în
societatea noastră.
Dacă nu vom face aşa, Iisus va fi marele absent, căci oamenii l-au alungat. Dar
fără El nu se poate face nimic. Iată de ce sunt mulţi idoli care au început să
stăpânească viaţa multora dintre noi. Aceşti idoli, la fel ca mulţi zei din
antichitate, sunt exigenţi şi cruzi, pretind sacrificii mari şi nu dau nimic în
schimb decât frică şi nesiguranţă. Dacă privim în jurul nostru îi vedem: banii,
succesul, cariera, bunurile, eu, persoana mea, cu toţii capabili să devoreze
existenţele noastre şi timpul nostru.
Parcă niciodată precum în aceşti din urmă ani, timpul nu ne ajunge, orele pe
care le avem la dispoziţie nu ne sunt suficiente, nu reuşim să facem tot ceea ce
vrem să facem. Aceasta deoarece viaţa nu ne este plină de Domnul timpului şi al
istoriei, ci de idoli cărora sacrificăm vieţile noastre pentru ca în cele din urmă,
să nu fim fericiţi. Într-adevăr, fericirea dăruită de aceşti idoli are parfumul
momentului care apoi ne lasă o amărăciune ce durează şi ne înveninează toată
existenţa.
Iubiţi credincioşi, la acest început de nou an să ne propunem, în spiritul unei noi

evanghelizări, să-l readucem pe Hristos în cotidian, ca Domn al nostru.
Să nu ne lăsăm striviţi de idolii falşi şi mincinoşi care ne aşteaptă la orice colţ
de stradă, ci să-l punem pe Dumnezeu pe primul loc al existenţei noastre. Şi nu
un prim loc teoretic, mintal, ci un prim loc central, în inimă. Cu El să începem
zilele noastre, cu El să ne trezim şi cu El să mergem la culcare. Mai mult,
acţiunile noastre să fie binecuvântate de El şi să aibă ca scop final cea de a doua
venire a Domnului. Numai astfel timpul nu va fi niciodată pierdut şi risipit.
Iată-ne, deci, pregătiţi, ca şi creştini, să trăim un alt an de har în Domnul. Îl

avem înaintea noastră şi nu ştim dacă ne vom vedea cu toţii la sfârşitul lui. Ne
dorim să fie aşa. Ne dorim multe lucruri. Dar mai înainte să ne dorim să putem
trăi acest nou an în harul lui Dumnezeu. Să ne dorim ca păcatul să nu mai fie
stăpânul nostru ci Dumnezeu să împărăţească veşnic inimile noastre
Şi dacă Domnul ne va da harul să ne vedem şi la anul, fie ca bilanţul nostru să
fie pozitiv. Desigur că nu stă în puterea noastră a judeca. Dar dacă vom elimina
acel defect, dacă acel păcat pe care îl facem în mod obişnuit cu ajutorul harului
lui Dumnezeu vom reuşi să-l îndepărtăm; dacă în jurul nostru vom răspândi
mireasma bună mirositoare a lui Hristos, atunci am făcut ceea ce trebuia să
facem. Iată cum se schimbă lumea, schimbându-ne mai întâi pe noi înşine prin
Spiritul Sfânt.
Bunul Dumnezeu să vă învrednicească în acest an ce începe, a trăi în lumina

Spiritului Sfânt ca adevăraţi creştini. Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Tăierea împrejur cea după corp
a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
În prima zi din luna ianuarie miliarde de oameni rostesc cuvântul “fericire”. La

televizor, radio, în presă, în toate bisericile, în întâlnirile cu cei cunoscuţi,
pretutindeni auzim: “Anul nou fericit!”. Fiecare om doreşte fericirea, tinde spre
ea, o caută şi face tot posibilul să dobândească fericirea pe pământ. Din păcate,
puţini sunt cei cu adevărat fericiţi pe pământ. Copiii, tinerii sau vârstnicii
deseori se plâng de absenţa fericirii.
O femeie bogată spunea: “Am bani, am toate posibilităţile, toţi se bucură de

frumuseţea corpului meu şi mă apreciază. Ar trebui să fiu una dintre cele mai
fericite femei de pe pământ, dar oare de ce sunt aşa de nefericită?”
Un student mărturisea unui prieten de-al său din universitate: “Am împlinit deja
douăzeci şi trei de ani de viaţă, am încercat să caut pretutindeni fericirea.
Această viaţă mă face să-mi fie lehamite de ea.”
Un milionar din Texas (SUA) spunea cu sinceritate: “Am crezut, că prin

intermediul banilor pot să câştig fericirea, dar am rămas foarte tare dezamăgit
de acest fals adevăr”.
Celebrul actor George Sanders, care a fost de trei ori căsătorit şi apoi despărţit,
în anul 1972 s-a sinucis. Într-unul dintre hotelurile luxoase de lângă Barcelona a
fost găsit într-o dimineaţă corpul său mort şi o scrisoare scrisă înainte de a se
sinucide: “Iubită lume, renunţ la tine, căci mi-ai murdărit viaţa”. A avut toate
posibilităţile, milioane de fani tresăltau la apariţia sa, avea popularitate, iar el se
simţea nefericit.
Un tânăr a căutat ajutor la un psihiatru, zicându-i: “Doctore, sunt foarte singur şi

dezamăgit de viaţă, sfătuiţi-mă ce să fac”. Psihiatrul i-a oferit un răspuns
interesant: “Iată, se află în aceste zile, în oraşul nostru un circ renumit, iar în
cadrul lui joacă pe scenă un clown-vesel, celebru, care poate să-i bucure chiar şi
pe cei mai pesimişti şi nefericiţi oameni. Du-te la el, iar el cu siguranţă te va
ferici”. Dar mare a fost mirarea doctorului, când tânărul i-a răspuns: “Doctore,
eu sunt acel clown, pe scenă îi înveselesc pe toţi, dar sufletul meu este pustiu,
sunt foarte nefericit”.
Mii de oameni îşi pierd orice speranţă, sunt dezorientaţi şi se sinucid, deoarece
pentru ei viaţa pare ceva fără sens. Cauza principală a senzaţiei de nefericire
constă în aceea că oamenii caută fericirea acolo unde nimeni nu o poate afla
niciodată. Cartea Eclesiastului ne spune, că: «Totul este deşertăciune şi vânare
de vânt şi fără nici un folos sub soare» (2, 11). De câteva ori se repetă cuvintele:
«Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni» (12, 8).
Dumnezeu reprezintă izvorul fericirii, iar oamenii, creaturile lui Dumnezeu, o

caută în locuri deşarte. “Ne-ai creat pentru Tine Dumnezeule. Şi neliniştită va
fi inima noastră, până ce nu se va odihni în Tine”, învăţa Sfântul Augustin.
Dreptul Iov şi-a pierdut toate averile şi servitorii, toţi copiii, dar cu toate acestea
a rostit cu deplină încredere cuvintele: «Domnul a dat, Domnul a luat. Fie
numele Domnului binecuvântat!» (Iov 1, 21). Iov s-a condus după credinţa vie
în Dumnezeu. Psalmistul spune: «Doamne al puterilor, fericit este omul care
speră întru Tine» (84, 13).
Cunoaştem cuvintele rostite de Isus Hristos pe “Muntele fericirilor”. În această

predică Mântuitorul repetă de nouă ori cuvântul fericire (cf. Matei 5, 2-12). Iisus
începe predica Sa cu cuvintele: «Fericiţi cei săraci cu spiritul, că a acelora este
împărăţia cerurilor» (Matei 5, 3). Fericiţi sunt cei care nu sunt legaţi peste
măsură de cele pământeşti, de bogăţiile deşarte, fericiţi sunt cei care nu uită
niciodată de sufletul lor nemuritor. Fericiţi sunt cei blânzi şi întristaţi, fericiţi
sunt cei îndurători, cei curaţi cu inima, făcătorii de pace, cei persecutaţi pentru
dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor (cf. Matei 5, 10). Pe aceştia îi
cheamă la bucurie: «Bucuraţi-vă şi vă fericiţi, că recompensa voastră multă este
în ceruri» (cf. Matei 5, 12).
Tot astăzi, la început de an, Biserica ne aminteşte de un exemplu de sfinţenie şi

expresia fericirilor, de Sfântul Vasile cel mare, unul dintre cei mai mari sfinţi ai
Bisericii Universale (329-379). Sfântul Vasile a trăit în timpurile în care
împăratul Valens accepta erezia ariană şi obliga cu forţa pe ierarhi să predice că
Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat şi că El este numai o creaţie a lui
Dumnezeu Tatăl.
Optzeci de preoţi din Constantinopol au refuzat să accepte această erezie. Sub

porunca lui Valens, aceşti preoţi au fost închişi într-o corabie şi trimişi pe mare.
Acolo, corabia a fost aprinsă şi toţi preoţii au primit cununa martiriului: unii arşi
de foc, alţii înecaţi în mare. În numele împăratului Valens, prefectul Dometie
Modest, l-a ameninţat pe Vasile cu diferite pedepse, dacă nu acceptă ereziile
ariene.
Vasile cel mare a dat un răspuns eroic: “Nici una dintre aceste ameninţări nu
mă sperie. Confiscarea averii nu poate să-l afecteze pe acela, care nu are
nimic. Poate că doreşti aceste veşminte uzate şi aceste câteva cărţi, care
reprezintă toată bogăţia mea. Nu mă sperie prea tare exilul… Acest pământ,
pe care mă aflu acum, nu este al meu; în orice ţară voi fi trimis, pretutindeni
voi fi la mine acasă, mai ştiu că tot pământul aparţine lui Dumnezeu, iar eu,
peste tot mă consider aici un străin şi călător. În privinţa chinurilor, acestea
puţin mă interesează. Corpul meu este atât de slab, încât prima lovitură îl
aruncă jos. Moartea va fi pentru mine o binefacere. Mă va duce mai repede la
Dumnezeu, pentru care trăiesc, Căruia-I servesc, pentru care deja sunt pe
jumătate mort şi la care mă grăbesc să ajung”. Iată adevărata fericire în
Hristos !
Iisus este singurul care poate să ne aducă fericirea. El ni se adresează cu

blândeţe: «Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi alina»
(Matei 11, 28). Bucuria în Domnul este deplină, neschimbată şi veşnică. Iisus
Hristos ne spune: «Nimeni nu va lua bucuria voastră de la voi» (Ioan 16, 22).
Creştinul statornic, crede în mod sincer şi neclintit în Dumnezeu, este fericit
chiar în pericole şi în suferinţe. De aceea, psalmistul spune: «Doamne al
puterilor, fericit este omul, care speră întru Tine!» (84, 13). «Fericit este
bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne: căi în inima sa a pus»
(Psalmul 84, 6).
De aceea, cu ocazia Anului Nou, să ne propunem ca să parcurgem acest an în

credinţă, în pace, în iubire, în Dumnezeu.
Rugăciune
Iisuse, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ascuns în Preasfântul Sacrament,

cred că eşti de faţă aici şi, căzând în genunchi înaintea Ta, Te ador în cea dintâi
zi a anului acestuia.
Gândindu-mă la mulţimea binefacerilor pe care mi le-ai oferit până acum şi
totodată la nerecunoştinţa mea faţă de Tine, mă cuprinde mirarea că Tu, o
Dumnezeule, îmi mai îngădui să încep un alt an, pentru ca, poate, să Te supăr
iarăşi cu multe păcate.
Dar voiesc să nu mai fie aşa, Iisuse! Încep această zi cu un act de fierbinte
mulţumire faţă de Tine şi promit să fac toate eforturile necesare pentru a trăi
după învăţătura Evangheliei Tale, având încredere, odată ce-mi ceri aceasta, că
îmi oferi şi graţiile de care am nevoie pentru a îndeplini voinţa Ta.
Părinte ceresc, care m-ai creat şi mi-ai oferit pe Fiul Tău Unul-născut spre a-mi
fi Răscumpărător şi Mântuitor, binevoieşte a mă ocroti cu Providenţa Ta şi a mă
număra de-a pururi printre copiii Tăi!
Fiule născut din Tatăl veşnic, care ai devenit om, ai pătimit şi ai murit pentru a
mă ridica la viaţa Ta dumnezeiască, întăreşte-mă cu hrana sfântă a Euharistiei,
ca să Te urmez cu fidelitate în toate zilele vieţii mele.
Spirite Sfinte, arde cu focul iubirii Tale dumnezeieşti toată zgura păcatelor şi a
pornirilor mele rele, ca să devin lăcaş al Preasfintei Treimi şi lumină pentru
apropiaţii mei.
Preacurată Fecioară Maria, Mama lui Iisus şi a mea, cu rugăciunile Tale

dobândeşte-mi graţia statorniciei în bine până în clipa în care voi înceta să
număr anii trecători, ca să preamăresc de-a pururi, împreună cu tine şi cu toţi
sfinţii, bunătatea cea nemărginită a Dumnezeului nostru. Amin.
Arhimandritul Timotei Kilifis - Tăierea împrejur a lui Hristos şi primirea
Numelui
Hristos, plecând de la tăierea împrejur impusă de tipicul Legii, a făcut trecerea

spre tăierea împrejur duhovnicească, care înseamnă reînnoirea totală a omului.
Aceasta este desăvârşirea noii creaţii, a noii tăieri împrejur duhovniceşti.
Hristos n-a venit să desfiinţeze Legea şi proorocii, ci să le împlinească, ne spune

Evanghelia Sa. A venit să ni le facă desăvârşite: N-am venit să stric, ci să
împlinesc Legea şi profeţii (Matei 5, 17). De aceea a şi împlinit destule
prevederi ale Legii iudaice din perioada Lui, ca să nu pară un reformator şi să
provoace degrabă ura compatrioţilor Săi, şi să se integreze de drept în societatea
iudaică, înlăuntrul căreia Îşi va desfăşura activitatea în timpul vieţii Sale
publice. Şi oricum era de acord cu împlinirea câtorva prescripţii tipiconale
fundamentale. Astfel, a împlinit tăierea împrejur după fire din acel timp. Adică,
această tăiere care se aplică tuturor băieţilor la opt zile după naştere, din raţiuni
de „sănătate” şi, prin extensie, şi pentru o orientare duhovnicească autentică.
Hristos, plecând de la tăierea împrejur impusă de tipicul Legii, a făcut trecerea
spre tăierea împrejur duhovnicească, care înseamnă reînnoirea totală a omului.
Aceasta este desăvârşirea noii creaţii, a noii tăieri împrejur duhovniceşti.
Tăierea împrejur cu înţeles duhovnicesc a folosit-o şi Sfântul Ştefan, primul

mucenic, înaintea ascultătorilor săi, pe care i-a mustrat ca fiind netăiaţi împrejur
la inimă şi la urechi (Fapte 7, 51), adică i-a caracterizat drept împietriţi din
punct de vedere duhovnicesc, insensibili, şi acesta este adevărul. Cel care are
conştiinţa împietrită săvârşeşte crimele cele mai înfricoşătoare, aşa cum au făcut
cei care l-au ucis cu pietre pe Sfântul învăluit în lumină, Ştefan, primul
mucenic.
În timpul tăierii împrejur, Hristos a primit, după tradiţia iudaică şi după legile în
vigoare şi numele Iisus (Mântuitorul Cel Adevărat), precum şi Emanuel
(Dumnezeu este cu noi), pe care I le hărăzise cerul înainte de veacuri (Isaia 7,
14; Matei 1, 22-23). Era Cel aşteptat de neamuri, Iisus Mântuitorul lumii.
Emanuel a mântuit şi mântuieşte lumea. Când Apostolii au rostit numele Său, au
reuşit să învieze morţii (Fapte 3, 6), dar şi fiecare credincios poate să
săvârşească minuni în numele lui Iisus.[...]
Evanghelia (Fapte 4, 12) ne vorbeşte şi ea despre numele lui Iisus, anume că

este mai presus de toate celelalte nume de pe pământ, care mântuieşte pe
oameni şi ca în numele lui Iisus să se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10-11). Prin urmare, este
minunat numele lui Iisus. Poartă înlăuntrul lui şi exprimă puterea dumnezeiască
pe care i-a dăruit-o Dumnezeu Însuşi. Este numele care va stăpâni toată creaţia.
(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura

Egumeniţa, 2007, pp. 46-48)
Predici la Intrarea în noul an civil, praznicul Sfântului şi Punerea Numelui
Mântuitorului. Cu un pas mai aproape de veşnicie
Părintele Nichifor - Predică la începutul Anului nou civil, sărbătoarea

Tăierii Împrejur după Trup a Domnului şi praznicul Sfantului Vasile cel
mare (2009):
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, cât am petrecut între ale lumii ne-am obişnuit ca această zi să
fie zi de petrecere, de artificii, în care se bucură omul şi nu ştie prea bine de ce
se bucură. Trec ani şi prăznuim această trecere a lor. În Biserică nu vom întâlni
o asemenea prăznuire, o asemenea sărbătorire. Nu faptul că trec anii, ci cum trec
este ceea ce căutăm noi să înţelegem şi cum de aici, din trecerea anilor, să
înţelegem veşnicia şi aşteptarea noastră cea adevărată, pe care o mărturisim în
Crez: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. În felul acesta
încheiem Crezul.
Sigur, într-o asemenea trecere a anilor omul îşi pune nădejdea într-un nou
început, ne urăm „Mulţi ani!”, deşi, până la urmă, mulţi sau puţini, cât dă
Domnul, numai de-ar fi rodnici! De-ar fi cu înţelegere, de-ar fi cu dreptate! Ne
dorim și ne urăm buni ani. Dacă ar fi să ne gândim că anul acesta să aşteptăm
nişte semne mari sau nişte schimbări mari, judecând după lumea în care trăim,
ne-am aştepta la schimbări în bine? Dacă e să fim oneşti cu noi înşine, ne vom
da seama că NU. Pentru că vedem în jurul nostru că s-a întărit lumea şi întru
viclenie şi întru nelucrare a poruncilor lui Dumnezeu, a dreptăţii lui Dumnezeu.
Iată, avem, altfel de prăznuire în Biserică, nu cu începutul sau sfârșitul anului.
Evenimentele noastre, pe care le prăznuim şi de care ne bucurăm în Biserică,
sunt cele legate de venirea lui Dumnezeu la noi, Care ne-a descoperit de ce să
trăim, cum să trăim şi cum să descoperim încă din viaţa aceasta puterea de a
înţelege Împărăţia Cerurilor şi de a lucra cele ale ei. Ne bucurăm ştiind că
această Împărăţie a Cerurilor este o Împărăţie a dreptăţii şi a curăţiei şi ne
pregătim pentru ea în măsura în care începem să lucrăm dreptatea, începem să
lucrăm cele ale curăţiei, cele ale lepădării de egoism.
Adeseori ne amăgim pe noi înşine spunând că toţi fac aşa, de exemplu, că toţi
dau mită, toţi viclenesc când e vorba de un post mai bun, de o hrană mai bună,
se descurcă, cum era pe vremea lui Ceauşescu, furând de ici, de colo, şi tot felul
de lucruri mici, până la urmă… Fiindcă sunt lucruri mai mari decât acestea, pe
care le lucrează unii fără frică de Dumnezeu. Şi în această lume nedreaptă, care
spune că-L cinsteşte pe Dumnezeu, dar slobozeşte avortul şi nici măcar nu
informează pe biata femeie ce înseamnă asta în viaţa ei, în credinţa ei, această
lume care spune că crede în Dumnezeu şi-L mărturiseşte, dar caută să bage în
şcoli şi în mintea copiilor tot felul de învăţături despre cum să se destrăbăleze,
să desfrâneze, spunând că e ceva firesc şi deja, în clasa a patra, îşi pun problema
cât de repede îşi încep fetele viaţa în desfrâu şi în curvie, această lume care
mărturiseşte că crede în Dumnezeu, dar, de fapt, se îndepărtează de El, în
această lume ne pregătim de Împărăţia Cerurilor atunci când, într-adevăr,
credem cuvântul lui Dumnezeu şi îl lucrăm. Şi credem, aşa cum mărturisim în
Crez, că Hristos va să vină cu slavă din nou, nu cum a venit prima dată smerit,
în peşteră, ci cu slavă de data aceasta şi cu multă putere, ca să judece cât de mult
am căutat această Împărăţie a Cerurilor şi cât de mult am lucrat pentru ca ea să
înceapă încă de aici, de pe pământ, în jurul nostru. Pentru că în momentul în
care încep să lucrez dreptatea, să mă slobozesc de egoismul din mine, să cred
mai mult în Dumnezeu, deja Dumnezeu lucrează prin mine, prin tine şi prin toţi
ceilalţi.
Prăznuim astăzi pe Sfântul Vasile cel mare, pentru că întrutotul s-a dăruit lui
Dumnezeu şi oamenilor, punându-şi nu doar averea sa la dispoziţie, lucru uşor
până la urmă – nu foarte uşor, pentru că suntem legaţi de averile noastre, de
siguranţa pe care ne-o dau ele, dar mult mai uşor decât a-ţi pune în faţa lui
Dumnezeu şi în slujba oamenilor tot trupul tău, toată puterea ta, toată suflarea
ta. Iată, Sfântul Vasile cel mare a lucrat acestea, de aceea s-a sfinţit, de aceea
moaştele lui și rugăciunile lui au putere. Şi faptul că le avem ne cheamă şi pe
noi să înţelegem şi să lucrăm cele ce a lucrat el.
Să lucrăm din toată inima cuvântul lui Dumnezeu. Să împlinim în fiecare zi şi în
fiecare clipă a noastră acest cuvânt pe care îl rostim în rugăciune: Facă-se voia
Ta, Doamne! Şi voia lui Dumnezeu este să trăim în înţelegere, să ne pregătim
pentru Împărăţia lui Dumnezeu în fiecare clipă. Şi atunci, judecată nu este doar
una la capătul vieţii, ci una de fiecare zi. Cel mai mic gând pe care l-ai jertfit lui
Dumnezeu – bunăoară puteam să răspund în faţa unei umilințe, în faţa unei
nedreptăţi și n-am făcut-o, crezând că Dumnezeu vede lucrul acesta – El va
lucra pentru smerirea mea, pentru răbdarea mea, bine şi în inima mea şi în inima
celuilalt; puteam să fac asta şi n-am făcut-o; e un lucru mic, dar nu de nimic. E
un lucru prin care mă apropii de Dumnezeu şi Dumnezeu de mine. Puteam să
dorm mai puţin şi am făcut-o. Sau puteam să mă înfrânez, chiar şi numai de la
un pahar de apă sau de la mai puţin de atât. În toate acestea încep să simt
apropierea lui Dumnezeu pentru care cel mai mic gând al nostru e important.
Dar și invers: puteam să văd că cel de lângă mine, care a căzut, este într-o
neputinţă şi n-am făcut-o, pentru că eram grăbit sau mi-a fost silă, greu voi mai
găsi pacea gândurilor și pacea pe care Dumnezeu voia să mi-o reverse în suflet.
Puteam să mă rog mai mult și n-am făcut-o; mai puţin voi simţi harul lui
Dumnezeu lucrând în viaţa mea. Şi atunci, în fiecare zi, în felul acesta voi simţi
judecata lui Dumnezeu asupra mea. Nu în sensul că Dumnezeu e vreun contabil
care înregistrează toate cele pe care le fac, Dumnezeu dăruieşte întru dărnicie,
dar El vrea ca să fim cu luare-aminte, nu cu nepăsare, nu îndreptăţindu-ne într-o
viaţa uşuratică, într-o viaţă cu nepăsare şi negândindu-ne cu adevărat că El are
un plan cu noi în lume, aici şi acum. M-a împins cineva pe stradă şi asta poate
să-mi fie mie întâlnire cu Dumnezeu dacă mă rog: <Doamne, de ce mi s-a
întâmplat asta?>, în loc să-l înjur, în loc să gândesc rău sau să-l bârfesc. Mi s-a
întâmplat să mă inunde vecinul şi asta, dacă o pun în faţa lui Dumnezeu, altfel
voi trăi decât dacă mă voi grăbi să-l dau în judecată [sau să mă cert cu el].
Prăznuim în Biserică ca mari praznice, de căpetenie vieţii noastre: Naşterea

Domnului, Bună Vestire – care înseamnă începutul mântuirii noastre –, Învierea
lui Hristos, pentru că prin ele înţelegem ce vrea Dumnezeu de la noi şi cum să
trăim ca să simţim încă de aici Împărăţia Cerurilor, ca să înţelegem că aceste
cuvinte, pentru noi înseamnă însăşi viaţa noastră, viaţa pe care o punem înaintea
lui Hristos, viaţa pe care Hristos ne-o schimbă şi vom începe să trăim într-un
firesc ceea ce la început nu ne era firesc. Firescul omului căzut este, poate, cum
spuneam, să nedreptăţească, să înjure, să strige, să bea, să se îmbete, ăsta este
firescul omului care s-a înstrăinat de Dumnezeu, care poate avea multe dar nu
ştie să-şi trăiască viaţa, nu ştie că dincolo de moarte îl aşteaptă veşnicia şi încă
de aici poate să simtă cum va trăi acea veşnicie. A fost nepăsător faţă de
Dumnezeu, a trăit în ură sau în deznădejde sau cu gândul sinuciderii, cu acestea
va intra în veşnicie. Nu întâmplător prooroci care și-au jertfit viaţa, apostoli care
şi-au jertfit zilele şi sănătatea au rostit imperativul de a trăi cu luare-aminte!
Da, iată, este dureros că nu toţi caută cu adevărat Împărăţia Cerurilor și rătăcesc.
Sfântul Apostol Pavel are acest cuvânt înfricoșător: Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici
sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu
vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Cât timp stăruim în acestea, cât timp ni se pare lucru de nimic păcatul, care
înseamnă minciuna vieţii noastre, nu vom putea să ne împărtăşim de fericirea
cea adevărată. Şi asta o vedem oarecum de aici: un beţiv care a băut o lună, un
an, trei ani şi până la 60 de ani continuă să bea, deşi este nefericit, deşi-şi
ruinează sănătatea, familia, cariera dacă va fi avut-o şi tot ce îi e de preţ, el
continuă să bea, fiind profund nefericit, până la urmă. Dar, de multe ori,
nerecunoscând aceasta: <Ce, eu sunt beţiv? Nu, eu beau cum bea toată lumea! E
ceva firesc!> La fel se întâmplă şi cu cel curvar şi cu cel fumător, care nu se mai
poate lăsa de fumat şi cu toate celelalte. Şi veţi înţelege că ceea ce caută
Dumnezeu de la noi este fericirea noastră, este puterea asupra acestor gânduri
[duhuri, patimi], care ne joacă precum păpuşile de la teatru.
Vă povestesc o întâmplare: în faţa unui duhovnic se mărturiseşte cineva că

înjură. Iar duhovnicul îi spune: <Bine, şi de ce înjuri?> <Pentru că aşa îmi
vine!> <Bine, și mie de ce nu-mi vine?> <A, păi sfinţiei tale n-are cum să-i vină
aşa ceva…> Pare simplu pentru toţi: de ce nu are cum să-i vină? Pentru că viaţa
şi-o trăia altfel! Pentru că altceva preţuia în viaţă, altceva gândea. Şi acest
altceva era un firesc de-al lui de acum. În momentul în care omul se apleacă cu
gingăşie asupra unui om, asupra unui copil, asupra unui om în suferinţă, ştie că
omul acela nu va înjura, nu va drăcui, nu va nedreptăţi. Dar, dacă văd că omul e
dispreţuitor cu toate cele mici şi mari, îmi dau seama că el trăieşte un chin, el
însuşi şi cei din jurul lui, copii, soţ/soţie, vecini, colegi. Iată că încă de aici
începem să avem o palidă şi foarte mică măsură a chinului [veşnic] şi a fericirii
[veşnice], fericirea fiind lucrată de poruncile lui Hristos, fericire pe care vrea să
ne-o împărtăşească.
Dar, până la urmă, din această viaţă, nu doar de aceste gânduri deşarte sau
neputincioase suntem chemaţi să scăpăm, şi încă din această viaţă ne este dat, de
vom trăi cu luare-aminte, să vedem pe Dumnezeu. Fericiţi cei curaţi cu inima,
că aceia vor vedea pe Dumnezeu, spune Domnul. Îl vor vedea nu la televizor, nu
la Discovery, nu încercând fel de fel de experimente, care mai de care mai
„inteligente”, ci vor vedea pentru că Domnul Însuşi Se va descoperi. Dumnezeu
nu e o particulă fără voinţă pe care s-o manipulezi, s-o cercetezi, s-o diseci, s-o
împarți. Dumnezeu nu e o formulă abstractă pe care să ţi-o însuşeşti prin
învăţare precum matematica sau altă ştiinţă. Dumnezeu nu e un lucru pe care să-
l cumperi cu bani. Pe Dumnezeu nu poţi să-L cunoşti, nu poţi să te apropii de El
decât în măsura în care El Însuşi vrea să ţi Se descopere şi vrea să ni Se
descopere nouă, tuturor, când ne vom curăţa sufletele noastre de orice viclenie,
de orice mândrie, de orice delăsare şi nepăsare. Atunci când vom spune cu
adevărat <Vreau, Doamne, să Te cunosc!> şi vom curăţa viaţa noastră de toată
minciuna, nădăjduim că vom cunoaşte şi noi pe Dumnezeu.
Marii sfinţi au fost sfinţi nu doar că au făcut minuni, nu doar că s-au rugat
pentru oameni, ci pentru că toată viaţa lor au crezut desăvârşit fiecare cuvânt al
Domnului şi l-au lucrat, pentru că s-au uimit de felul în care lucrează Dumnezeu
în lume şi L-au cunoscut şi L-au văzut pe Dumnezeu. Sfântul Vasile cel mare,
pe care-l prăznuim astăzi, este sfânt care a cunoscut pe Dumnezeu. Rugăciunile,
Liturghia sa, sunt de o adâncime cutremurătoare. Nu ştiinţa sau ceva cărţi citite
l-au adus pe Vasile cel mare într-o asemenea cunoştinţă, ci curăţirea inimii,
împlinirea acestei fericiri: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu. L-au văzut Apostolii în lumina Taborului, iată, L-a văzut aproape de
noi în timp şi Sfântul Siluan şi poate şi alţii, de care noi nu ştim, sfinţi pentru
care viaţa asta a însemnat: o neîncetată luptă de a se curăţa pe ei înşişi. Nimic
din ceea ce lucrează omul, din ceea ce râvneşte omul nu se face fără un efort: că
vreau să devin medic, că vreau să-mi fac o casă, că vreau să plec undeva, toate
presupun o pregătire, uneori de o viaţă. Nu se fac lucrurile acestea spontan. Să
nu ne gândim că a cunoaşte pe Dumnezeu, a vedea pe Dumnezeu o vom face
doar visând la aceasta, meditând la aceasta, eventual citind din când în când din
Noul Testament, ci silindu-ne în fiecare zi să luăm aminte la viaţă noastră, să
lucrăm cu acrivie poruncile lui Dumnezeu, să ne înfrânăm de la orice poftă care
ne dezbină lăuntric şi să ştim că, odată ce am păşit pe acest drum, nu trebuie să
mă opresc doar la a deveni mai bun decât vecina sau decât unchiul sau decât
verişorul, ci la a deveni sfinţi. Acesta este cuvântul pe care Dumnezeu ni-l
spune: Fiţi sfinţi, pentru că Tatăl vostru este Sfânt! Fiţi sfinţi, pentru că asta este
fericirea pe care o căutaţi! Nu este fericirea de a sta la mare, nu este fericirea de
a mânca bine sau de a bea un pahar de vin bun sau de a chiui la o nuntă. Este
fericirea de a începe să înţelegi că în rătăcirea acestei lumi, în întunericul acestei
lumi, Dumnezeu te cheamă să înţelegi acest plan pe care îl are din veac cu
lumea şi cu tine însuţi! Şi, în măsura în care vei începe să înţelegi aşa, vei
începe să vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa ta şi cum începi tu însuţi să-i
vezi altfel pe oameni. Altfel le vezi nefericirea de care, de multe ori, ei înşişi nu-
şi dau seama.
Fericirea pe care ne-o făgăduieşte Domnul nu e o autosugestie, nu e o îmbătare

cu apă rece, pentru că altfel sfinţii ar fi fost cei mai nefericiţi oameni. Şi iată că
ei mărturisesc şi morţi adevărul vieţii lor. Trupul lor s-a învrednicit de
nestricăciune pentru că viaţa lor a fost nestricăcioasă, nerătăcită. De la moaştele
noi ne împărtăşim putere şi viaţă.
Astăzi prăznuim Tăierea împrejur după trup a Domnului. Domnul Însuşi a luat
trup de copil, trup de prunc, s-a supus acestor neputinţe ale firii, ba, mai mult, în
faţa părinţilor pe care i-a avut pe acest pământ: Maica Domnului, Sfânta
Fecioară, binecuvântată și aleasă de Dumnezeu și logodnicul Iosif. A crescut
fiind-le supus, neînfruntându-i, neîncercând să-i covârșească cu înţelepciunea
Lui, cu experienţa, și putea s-o facă, după cum o făcuse în Templu, în faţa atâtor
înţelepţi. Ne învaţă acest chip al smereniei, ca în toate să punem şi noi iubirea şi
voia lui Dumnezeu, înaintea oricărui gând de a ne slăvi pe noi înşine. Şi
învăţând această smerenie şi că viaţa noastră duhovnicească nu are sfârșit, nu
are răgaz, ci este într-o continuă luptă de a dobândi „diploma” pe care o căutăm,
întâlnirea desăvârşită cu Dumnezeu, înţelegând acestea şi noi să ne împărtăşim
de fericirea sfinţilor de a şti în fiecare zi cu luare-aminte pentru ce trăim şi să
putem spune cu credinţă aceste cuvinte: Aştept învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să fie. Amin.
Nu cred că anul care va veni va fi mai bun decât ceilalți nici pentru noi, ca
lume, nici pentru fiecare din noi. Ba aş îndrăzni să spun că n-are cum să fie mai
bun. Dar cred că în acest an şi în toţi cei ce vor veni, dacă-L vom căuta pe
Dumnezeu vom dobândi o putere şi o fericire pe care n-am avea-o nici dacă ar fi
anii aceștia mai plini de desfătări şi de uşurătăţi decât toţi anii de până acum la
un loc. Să căutăm pe Dumnezeu precum sfinţii L-au căutat şi atunci vom
cunoaşte o nădejde şi o siguranţă care nu se vor clinti pentru că sunt întemeiate
pe piatra care este Hristos. [...]
Cuvântul Arhim. Nichifor Horia pentru Intrarea în noul an, de la Vecernia

pentru praznicul Sfântului Vasile cel mare (Măn. Bucium, 31 dec. 2010):
Viaţa pe care o trăim, cu bucuriile, dar, mai ales cu întristările şi dezamăgirile

ei, este doar un chip al Vieţii la care suntem chemaţi, al fericirii pe care Domnul
ne-a gătit-o, al Împărăţiei Cerurilor de care Domnul spune: Veniţi de moşteniţi
Împărăţia pe care am gătit-o vouă.
Cui? Celor ce cred, celor ce nădăjduiesc în Dumnezeu. [...] Noi desăvârşiţi

trebuie să fim, dar, iată şi măsura în care nu deplin am realizat aceasta şi mai
mult am văzut neputinţele şi slăbiciunile noastre, dar am continuat a nădăjdui în
Domnul, am continuat a nădăjdui în această Viaţă adevărată. Toţi aceia se vor
bucura de Împărăţia lui Dumnezeu și de bucuria slavei Lui.
Am cântat acest imn de seară, Lumină lină a sfintei slave. Această Lumină lină,
pe măsură ce ni se împărtăşeşte încă de aici, din viaţă, ca lumină dătătoare de
sens a faptelor noastre, a gândurilor noastre, a cum să ne petrecem ziua fără de
păcat, această lumină deja ne uneşte în chip mângâietor cu Dumnezeu.
Şi în această seară, iată, deja am ales să ne petrecem ziua nu în foc de artificii,
nu în muzică răsunătoare, ci în nădejdea acestei vieţi lipsite de deşertăciune. Şi
acest chip al vieţii adevărate este Biserica, în care căutăm să ne unim cu
Dumnezeu, să înţelegem cum lucrează Dumnezeu în lume, ce vrea să însemne
această Împărăţie a Cerurilor, ce înseamnă fericirea de acolo.
Iată, Solomon a fost unul dintre regii al cărui nume s-a păstrat până în zilele
noastre. Câte nume de preşedinţi aproape de noi cunoaştem? Nici măcar pe cei
de azi din toate țările nu-i cunoaştem, darămite să ne mai amintim de cei care au
fost acum 50-100 de ani. Dar iată, numele lui Solomon a străbătut lumea, pentru
că în timpul lui oamenii au avut o mai mare siguranță şi a zilei de mâine, dar, în
primul rând, a unor valori mai drepte, a unor legi care apărau pe om, nu-l
expuneau tuturor minciunilor și orgoliilor, şi capriciilor celor mari şi celor avuţi,
a unor legi care se îndreptau spre slava lui Dumnezeu Celui adevărat, pe Care
însuşi Solomon Îl slăvea. Şi iată, Solomon, în acest popor pe care îl fericea
regina Saba pentru că avea un asemenea împărat, era cel care, mai mult decât
toţi, era sporit în înţelepciune, pe care o ceruse de la Dumnezeu, dar care se
împărtăşea de toată bogăţia, de toată slava acestei lumi, încât şi Hristos, în
momentul în care îi învaţă pe Apostoli să nu se îngrijească de îmbrăcăminte, le
spune: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi
vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
dintre aceştia.
Iată, Solomon, putem spune fericit şi râvnit de toţi cei din timpul lui şi, dacă l-
am avea în mijlocul nostru, şi noi am râvni cinstei, şi siguranţei, şi slavei, şi
desfătărilor, de care a avut parte. Solomon îşi începe una din cântările deosebite
din Biblie, Ecclesiastul, cu aceste cuvinte: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate
sunt deşertăciune.
Aceste cuvinte nu sunt ale unui sărac, nu sunt ale unui filosof, nu sunt nici
măcar ale unui călugăr ce s-a retras într-o pustie, ci sunt ale unui împărat care s-
a bucurat de toate ale sale pământeşti după care mulţi alergăm şi tânjim şi îi
invidiem pe alţii. Iată, Solomon a avut toată cinstea şi înţelepciunea acestei
lumi.
Ce vor să însemne aceste cuvinte, deşertăciunea deşertăciunilor? Au sensul că

nimic din viaţa aceasta nu poate împlini desăvârşit pe om. Şi tot ceea ce
înseamnă bucurie şi desfătare pentru noi, bogăţie, cinste, slavă şi toate celelalte,
pe toate Solomon le descoperă ca fiind deşertăciune. Una singură o vădeşte a fi
trainică, şi anume încredinţarea în mâna lui Dumnezeu şi înţelesul a cum
lucrează Dumnezeu în istorie.
Şi astăzi, Dumnezeu, Care pare că este departe de noi, atât de departe încât pare
că tot răul şi-a dat mâna şi nu mai vedem binele de atâta minciună şi
înşelăciune, şi abuzuri, şi nenorociri, şi cu fiecare an parcă nu aşteptă mai mult
bine, ci mai mult rău; iată, Dumnezeu, Care pare a fi departe de noi, Se
descoperă tuturor celor care nădăjduim în El şi ne rugăm Lui cu inimă curată.
Poate nu mai avem timp să ne începem ziua cu ore de rugăciune sau noaptea cu
timp îndelungat de jertfă în rugăciune, dar la serviciul nostru, sau mergând spre
casă, sau când avem de gestionat un conflict cu cineva, dacă inima ne-o
îndreptăm spre Dumnezeu și cerem de la Dumnezeu să ne descopere bucuria
Împărăţiei Cerurilor, şi cum să trăim aici, pe pământ, voia Lui, vom simţi în
inima noastră şi în viaţa noastră lucrarea Lui. Dacă vom căuta cu fiecare zi să
ieşim din egoismul nostru, din grija doar a zilei de azi, vom simţi cum
Dumnezeu lărgeşte inimile noastre şi ne dă o bucurie pe care Solomon o căuta
atunci când a văzut deşertăciunea deşertăciunilor în toate grijile şi răsplătirile
lumii acesteia.
Iată, pentru că suntem neputincioşi a cugeta acestea, pentru că nu suntem

statornici a păstra un asemenea gând în noi, Biserica ne pune aproape în fiecare
zi chip de sfânt, chip care a putut străbate prin întunericul acesta al neştiinţei şi
al egoismului, a putut străbate spre Dumnezeu. Şi unul dintre aceşti sfinţi este
Sfântul Vasile cel mare, pe care îl cinstim astăzi, care, în lume fiind şi bogat, şi
dintr-un neam bun, şi cu o învăţătură de care puţini puteau beneficia, a fost
înzestrat de Dumnezeu – şi, într-o anumită măsură, nu e meritul nostru, nu e
meritul tău, omule, că te naşti deştept sau că te naşti într-o familie care te poate
da la şcoală şi-ţi poate cultiva înţelepciunea; dacă te năşteai într-o familie care
nu te putea da la şcoală, erai, în cel mai bun caz, un bun gospodar, dacă nu
cumva un deznădăjduit şi un descurajat. Iată, Sfântul Vasile cel mare a
beneficiat de toate acestea şi poate ar fi putut să se bucure de toată cinstea şi de
toată bunăstarea şi de toată bogăţia acestei lumi. Însă încă de la anii tinereţii
parcă a intuit adânc această deșertăciune a deşertăciunilor pe care avea să o
citească în Ecclesiastul şi a ales a renunţa la toate acestea, nu că erau rele în
sine, ci pentru că, într-o anumită măsură, toată grija noastră, chiar şi într-o
carieră profesională, cu însetare, chiar și acestea ne opresc din urcuşul nostru de
a-L cunoaşte mai degrabă pe Dumnezeu.
Şi Sfântul Vasile cel mare, înainte de a fi episcop, s-a retras un timp în pustie,
pentru a înţelege ce-i cu sufletul lui, ce-i cu gândul lui, ce-i cu întristările lui şi
pentru a cere de la Dumnezeu cuvânt de înţelepciune. Şi, după ce lucrurile
acestea s-au limpezit în el, aşa cum, într-un vas care stă liniştit, se lasă deoparte
fiecare gunoi și rămâne apa limpede deasupra, abia atunci Sfântul Vasile cel
mare a fost chemat de Dumnezeu la propovăduire şi a devenit un adevărat
tezaur pentru întreaga noastră Biserică, tezaur prin puterea rugăciunilor sale –
iată, avem Molitfele Sfântului Vasile cel mare, Liturghia Sfântului Vasile cel
mare, multe alte rugăciuni care vădesc această înţelegere dreaptă şi această
adâncime pe care Sfântul a purtat-o în inima sa. Aşadar, a avut puterea aceasta
de a înţelege lucrarea lui Dumnezeu în lume şi de a fi un luminător între
oameni.
Nici eu, nici dumneavoastră poate nu suntem chemaţi să fim la măsura Sfântului
Vasile cel mare. Dar pe noi toţi Dumnezeu ne cheamă spre bucurie, spre Viaţa
cea adevărată în care nu vom putea intra decât curăţiţi de toată minciuna, de tot
dispreţul pe care îl purtăm celor din jur, de tot egoismul, de toată mândria. Să nu
uităm că ceea ce căutăm în această viaţă, dincolo de deşertăciunea
deşertăciunilor, este acest chip adevărat al încrederii pe care o avem în
Dumnezeu şi al cunoașterii cât mai adevărate şi mai înţelegătoare de Dumnezeu.
Să căutăm aceasta şi să cerem ajutor sfinţilor, pentru ca, la un capăt al vieţii, să

nu spunem, chiar cu înţelepciune, deşertăciunea deşertăciunilor, ci să putem grăi
imn de slavă înălţat lui Dumnezeu, care-L binecuvântează pe Dumnezeu şi-L
slăveşte, pentru că această Împărăţie ni se descoperă în slujbele care începe, de
exemplu, Liturghia: Binecuvântată este Împărăţia…şi în acest imn de slavă să
învăţăm inimile noastre să se bucure şi să nădăjduiască în această Împărăţie. Şi
orice întristare, orice durere pe care I-o arătăm Lui, se va vindeca şi va fi
creştere spre adevărul pe care Domnul vrea să ni-l împărtăşească.
Să întâmpinăm noul an rugându-ne nu doar să nu fie criză, sau să nu ne fie rău,

sau doar să fim sănătoşi, sau să fim bogaţi, sau să ne meargă bine, ci: Doamne,
dacă voi fi sănătos sau bolnav, să fiu încredinţat că Tu mă acoperi cu dragostea
Ta şi cu înţelepciunea Ta şi că acestea toate pentru mine sunt de folos, spre a Te
cunoaşte mai adânc. Dacă voi fi eu într-o criză sau ţara într-o criză, să înţeleg
dincolo de acestea cum lucrezi Tu în istorie şi în lume. Şi, dacă va fi să nu
sporesc în bogăţie sau în sănătate sau în toate celelalte, dă-mi înţelegerea că
viaţa mea pe pământ, ca a lui Solomon, ba chiar ca a Sfântului Vasile cel mare,
este un urcuş spre Tine, Doamne şi că abia la capătul acestui urcuş începe viaţa
cea adevărată.
Să ne dăruiască Dumnezeu să ne bucurăm de această viaţă adevărată, să

mulţumim lui Dumnezeu pentru ea, să nădăjduim în ea, să ştim că nemincinos
este Domnul şi crezând în El, ne vom bucura de cuvintele pe care le spune: Cel
ce ascultă cuvintele Mele și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă
veşnică şi la judecată nu va veni şi s-a mutat din moarte la viaţă.
De la moarte la viaţă cu fiecare an să creştem, de la moarte la viaţă să înaintăm

şi această viaţă încă din această lume, s-o simţim în inimile noastre. Amin.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Vasile Gordon - Pareneză la Anul nou
Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!
Iubiţi credincioşi, se cuvine, mai înainte de orice cuvânt, să aducem mulţumiri

lui Dumnezeu, din adâncul sufletelor noastre, pentru că ne-a ajutat să păşim cu
pace în noul an şi mai ales, să fim în biserică la acest ceas de Liturghie.
Mărturisim prin această prezenţă dragostea noastră de a începe cu rugăciune

prima zi a anului, chiar dacă acum suntem, poate, mai obosiţi ca de obicei. În
componenţa vieţii moderne a intrat, cu sau fără voia noastră, un eveniment
devenit tradiţional, necreştin prin implicaţiile lui, dar care nu poate fi negat ca
realitate: revelionul.
Suntem şi noi trăitori ai vieţii moderne, dar în duh creştin. La miezul nopţii
trecute, când orologiul a marcat trecerea din vechiul în noul an, noi, împreună
cu familiile noastre am rostit mai întâi o rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne
ajute întru înnoirea râvnei pe calea mântuirii, cerând de la El un nou început bun
al mântuirii, după aceea n-am zăbovit prea mult, ci ne-am retras spre odihnă
pentru a fi treji la ora venirii la Sfânta Biserică.
Noi ştim că însuşi cuvântul revelion poate fi înţeles în sens creştin: „réveiller”
(de la care vine românescul revelion) în franceză înseamnă „a trezi, a se
deştepta din somn”. Iată-ne, aşadar, aici, în Casa Domnului, unde toţi cei care se
numesc creştini ar trebui să fie la această oră.
Iubiţi fraţi de credinţă, calendarul nostru menţionează, precum ştiţi, trei

sărbători pentru ziua de azi: Tăierea împrejur a Domnului, Sfântul Vasile cel
mare şi Anul nou. Despre fiecare vom face, în cele ce urmează, câteva scurte
referiri.
Tăierea împrejur a pruncului Iisus s-a făcut a opta zi după naştere, precum citim
în Sfânta Evanghelie după Luca (2, 21-24), când I-au pus şi numele, după
rânduiala veche consemnată de Moise în Levitic cap. al XII-lea. Pentru a afla
mai pe larg despre acest sfânt eveniment, vă îndemnăm să citiţi acasă din
Scriptură, când veţi dispune de un ceas de linişte, atât la Luca, cap. al II-lea, cât
şi la Levitic, cap. al XII-lea. Dacă ar întreba cineva de ce astăzi noi, creştinii, nu
mai tăiem pruncii împrejur, răspundem: tăierii împrejur din Vechiul Testament
i-a luat locul Botezul creştin, în Noul Testament. Acum spunem şi noi, o dată cu
Sfântul Apostol Pavel: „Tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în
literă” (Rom. 2, 29).
Sfântul Vasile cel mare, trăitor în veacul al IV-lea, a cărui pomenire astăzi
săvârşim, ne este cunoscut prin câteva fapte cu totul remarcabile: este autorul
unei Sfinte Liturghii, numită în cărţile noastre Liturghia Sfântului Vasile cel
mare, ce se săvârşeşte de zece ori pe an, inclusiv astăzi; este autorul unui
însemnat număr de lucrări teologice, omilii, epistole etc., după care învăţăm şi
astăzi, minunându-ne de înălţimea cugetării sale; a rămas în istorie ca şi ctitor al
unui aşezământ social de binefacere, intitulat Vasiliada, după care s-au inspirat
până în ziua de astăzi nenumărate centre de caritate. Nu în ultimul rând, s-a
remarcat printr-o viaţă de sfinţenie exemplară.
Om al rugăciunii, ne-a lăsat şi Molitfele, cunoscute sub numele său, pe care le-
am rostit şi noi astăzi în genunchi. S-a dovedit biruitor peste patimi, după cum
însuşi numele lui sugerează. Căci Vasile vine de la grecescul „basileos”, care
înseamnă „împărat”.
Citim, de pildă despre un caz asemănător, în Patericul egiptean, cum Avva Iosif
a spus odată ucenicilor: „Eu sunt împărat astăzi, că am împărăţit peste patimi!”,
adică, „le-am biruit!”. Aşa şi Sfântul Vasile, s-a dovedit biruitor peste cele
lumeşti, dobândind sălaş în ceruri, unde şi astăzi se roagă pentru noi.
Cu privire la marcarea Anului nou, noi trebuie să vedem creştineşte acest prag:
să ne facem un bilanţ sufletesc a ceea ce am realizat sau nu în anul precedent,
cât am lucrat la mântuirea noastră şi a aproapelui, totodată să cerem ajutor de
sus pentru un nou şi bun început în calea mântuirii. Să nu ne mire acest cuvânt
„început bun”. Chiar dacă suntem mai înaintaţi în vârstă, în cele ce privesc
mântuirea trebuie să ne considerăm mereu începători. Căci spune un proverb
sugestiv: „În fiecare zi, din nou, de la început!”.
Sau cum citim în acelaşi Pateric egiptean: „Odată Avva Arsenie a fost auzit de
către ucenici, care stăteau afară, strigând din chilie: Dumnezeule, nu mă
părăsi! Nimic bun n-am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun
început!”.
Iubiţi ascultători, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile care au fost

asupra noastră în anul care a trecut, păşim cu nădejde în noul an, în dorinţa de a
fi mai buni, mai iertători, mai harnici, mai aprinşi de dragoste pentru Sfânta
Biserică. Vă apreciem în chip deosebit pe toţi care aţi dovedit şi astăzi dragoste
faţă de legea noastră creştină şi aţi venit aici.
Tuturor vă dorim sănătate şi ani mulţi întru Domnul! Cu deosebire, celor care
purtaţi numele Sfântului Vasile, vă adresăm binecuvântările noastre părinteşti
de tot binele, felicitându-vă pentru faptul că aţi început ziua onomastică în
Biserică.
Aceleaşi gânduri creştineşti pentru familiile dumneavoastră şi în comuniune cu

frăţiile voastre, pentru întreg neamul nostru românesc. La mulţi ani în ogorul
Domnului! Amin.
Pr. Vasile Gordon - Predică la Tăierea împrejur a Domnului şi la
Sărbătoarea Sfântului Vasile cel mare
„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea
împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni, 5, 6)
Iubiţi credincioşi, La mulţi ani în sfânta zi de azi! Este o zi de praznic, unul

dintre praznicele mari, numite şi împărăteşti, pentru că are în centrul atenţiei pe
Împăratul şi Domnul nostru, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos.
Am început cuvântul, iubiţi credincioşi, cu un citat din Sfântul Apostol Pavel

care pomeneşte, aşa cum aţi auzit, de tăierea împrejur...dar şi de netăierea
împrejur. Cum ştim cu toţii, în calendarul nostru, pentru ziua de azi este rânduit
praznicul Tăierii Împrejur a Domnului, alături de cinstirea Sfântului Vasile cel
mare şi pomenirea Anului nou civil (spre deosebire de cel bisericesc, care
începe la 1 septembrie).
Fără să intrăm în amănunte obositoare, vom spune câteva cuvinte despre fiecare
dintre aceste sărbători, renunţând la aspectele istorice ale evenimentelor şi
încercând a pătrunde înţelesul lor mai adânc, duhovnicesc.
1. Mai întâi să încercăm a înţelege de ce noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii

împrejur. Maica Domnului şi cu bătrânul Iosif L-au dus la Templu pe pruncul
Iisus, la opt zile de la naştere, unde a fost tăiat împrejur după rânduiala iudaică,
întrucât trebuia să respecte Legea Veche, fapt despre care Însuşi Iisus va
mărturisi mai târziu: „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc!” (Matei 5,
17). Împlinind-o, adică desăvârşind-o, ne-a eliberat pe noi de povara ei, locul
tăierii împrejur luându-l Botezul creştin după porunca binecunoscută, dată
ucenicilor: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le...” Matei, 28, 19).
Observăm că n-a zis: „Tăindu-le împrejur...”).
După această sumară explicaţie, dorim să readucem în atenţie cuvintele

Sfântului apostol Pavel, prin care mărturiseşte că tăierea sau netăierea împrejur
nu sunt esenţiale. Căci există şi o tăiere împrejur duhovnicească, aşa cum va
scrie romanilor: „Tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în literă” (Rom.
2, 29). Adică o vieţuire creştinească, demnă de haina Botezului, care, se ştie,
este o naştere din apă şi din Duh (Ioan 3, 5).
Pentru problematica neobligativităţii creştinilor de a fi tăiaţi împrejur, aflăm

explicaţii admirabile în epistolele către Romani şi Galateni ale aceluiaşi genial
Sfânt apostol Pavel, pe care vă îndemnăm să le cercetaţi pe îndelete.
Un pas mai departe în pătrunderea mesajului paulin îl avem făcând legătura cu

mărturisirea inspirată a Sfântului arhidiacon Ştefan, desprinsă din cuvântarea de
dinaintea martirajului (observăm, pe moment, legătura directă între mărturisire
şi martiriu): „Voi cei tari în cerbice, spune el iudeilor prigonitori şi netăiaţi
împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum
părinţii voştri aşa şi voi!” (Fapte, 7, 51). Greu cuvânt! Dar se potriveşte nu
numai cărturarilor şi fariseilor opaci din vremea aceea, ci şi potrivnicilor
Evangheliei din vremea de azi.
Pentru toţi ca ei, Mântuitorul a spus: „Inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu
urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să
audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei...” (Matei,
13, 15).
Iată, aşadar, exemple de netăiere împrejur a urechilor, a ochilor, a inimii.

Actualizând, trebuie să recunoaştem că multe dintre necazurile şi neîmplinirile
personale şi colective din zilele noastre se datorează acestei „netăieri împrejur”
a simţurilor, care nu mai pot discerne eficient între bine şi rău, păcat şi virtute,
minciună şi adevăr etc.
Urechile, ochii, inima, gura, mâinile, picioarele, pe scurt, toate simţurile şi

mădularele se comportă de parcă n-ar fi trecut prin apele Botezului, nici n-ar
avea pecetea celorlalte Sfinte Taine.
În concluzie, praznicul Tăierii împrejur a Domnului ne aduce aminte de Botezul

nostru, ne conştientizează că purtăm, în chip tainic, o haină luminoasă, care
obligă pe purtător la credinţă lucrătoare prin iubire.
2. Sfântul Vasile cel mare este un model de viaţă şi slujire creştină în sensul
celor afirmate mai sus. Nu intrăm acum în detalii bibliografice, cunoscute în
general, mai ales că în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti i-au fost rezervate
trei volume (12, 17 şi 18) în care sunt redate amănuntele biografice, alături de
cele mai reprezentative opere: omilii, reguli monahale (asceticele), Tratatul
despre Sfântul Duh, scrisorile etc.
Pentru acest an am găsit de cuviinţă a prezenta un fragment dintr-o cuvântare

tradusă de preotul cărturar Samuil Micu Clain, tipărită în anul 1784 şi inclusă în
volumul său de Propovedanii (cuvântarea se găseşte, în original în Migne, P.G.,
32, 1245-1256). Cuvântul este intitulat „Despre moarte” şi în el Sfântul Vasile
cel Mare atrage atenţia asupra scurgerii ireversibile a timpului şi asupra datoriei
întrebuinţării lui cu folos: „Lucru minunat, prea iubiţilor! Cum unul fieştecarele
dintre noi, cât iasă din sânul mumă-sa, îndată legat cu curgerea vremii se
răpeşte totdeauna, după sine lăsând ziua, care o a trăit şi niciodată tocma de ar
şi vrea nu se poate mai mult întoarce la ziua de ieri. Iară noi ne bucurăm când
mergem mai înainte şi trecând la mai mare vârstă; ne pare bine ca şi cum am
căpăta ceva şi ţinem fericit pe cel ce din prunc s-a făcut bărbat şi din bărbat s-a
făcut bătrân. Ci, nu luăm aminte, cum că atâta viaţă am pierdut, câtă am trăit şi
aşa neluând noi aminte se sfârşeşte viaţa, măcar că totdeauna din cea trecută o
măsurăm şi nu gândim cât de neştiut lucru este, câtă vreme vrea să ne dea încă
nouă Cel ce ne-a trimis pe noi să săvârşim această cale...”
3. Iubiţi credincioşi, acest fragment se potriveşte celui de-al treilea moment al

praznicului de azi, Anul nou, întrucât ne conştientizează de faptul că a mai
trecut un an din viaţa noastră şi că s-ar putea ca cel în care am intrat să fie
ultimul, aici, pe pământ. Ne aduce aminte că trebuie să preţuim fiecare zi,
fiecare ceas dăruit de Dumnezeu pentru a lucra mântuirea noastră.
Puţin mai departe, în aceeaşi cuvântare, Sfântul Vasile atenţionează: „Nu vezi,
oare, soarele răsărind şi apunând? Nu vezi luna crescând şi scăzând? Nu vezi
pământul înverzind şi iarăşi uscându-se? Ce minune dară este, dacă şi noi
fiindcă suntem parte a lumii, ne facem părtaşi celor ce sunt în lume?...” În
cuvinte lapidare dar de esenţă, Sfântul Vasile dă, apoi, soluţia unei vieţuiri
înţelepte: „Drept aceea, trebuie să fugim de viaţa întru care este ocară!”.
Marcarea Anului nou înseamnă totodată şi a ne face un mic bilanţ material şi
sufletesc: câte am împlinit sau nu dintre cele propuse la începutul anului, dacă
am utilizat sau nu cu folos timpul... Cele neîmplinite, mai ales din motive care
au ţinut de voinţa personală, pot fi recuperate, cu ajutorul Domnului, în noul an.
Cunoscutul proverb „Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine”, parafrazat, ar suna aşa;
„Ce poţi face în acest an nu lăsa pe cel viitor...”. „Carpe diem!” („Trăieşte clipa,
ziua!”), îndeamnă poetul Horaţiu. Adaptând dictonul am putea zice: „Carpe
annum! - Trăieşte anul!”.
Dumnezeu ne-a mai acordat o şansă pentru mântuire, se înţelege, prin împlinirea
datoriilor de fiecare zi şi ceas.
Iubiţi ascultători, să ne amintim, spre finalul cuvântului nostru, de un fragment

din prima rugăciune a Canonului pentru Sfânta Împărtăşanie: „...Doamne, fără
de răutate fiind, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, nu m-ai dat pe mine să pier
cu fărădelegile mele, în tot chipul aşteptând întoarcerea mea...”.
Cât de potrivite sunt aceste cuvinte acum, la acest prag de An nou! Dumnezeu,
în a Sa bunătate, nu ne-a dat morţii pentru fărădelegile pe care le-am făcut în
anul precedent, ci ne-a acordat şansa îndreptării în cel în care am păşit.
Mulţumind Domnului pentru această favoare, rugăm pe Sfântul Vasile să

poarte către Tronul Ceresc rugăciunile noastre spre a fi ajutaţi a vieţui potrivit
tăierii împrejur celei duhovniceşti.
„La mulţi ani!” tuturor celor ce aţi dovedit râvnă şi dragoste faţă de Sfânta
Biserică, începând anul în Sfântul Lăcaş! La mulţi ani tuturor care azi serbaţi
ziua numelui! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi! Amin.
Părintele Ciprian Negreanu – Predică despre motivele pentru care a
existat Legea în Vechiul Testament și legătura cu Punerea Numelui de Iisus
și Tăierea împrejur cea după trup a Domnului
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.Amin.
Suntem în ziua a opta după naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ziua
tăierii împrejur şi ziua punerii numelui Domnului Iisus Hristos, zi de Praznic
împărătesc, unul din cele 12 praznice de peste an. Ea stă de fapt sub lumina
naşterii în continuare pentru că e un eveniment care a avut loc după 8 zile de la
naştere, care a căpătat în timp această cinstire de praznic împărătesc.
De fapt ce serbăm noi, în ziua aceasta , pentru că foarte puţini creştini dacă
sunt întrebaţi nu pot să înţeleagă ce s-a întâmplat în ziua aceasta şi de ce ne
amintim de ziua aceasta ? Ne amintim în această zi de punerea numelui
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi. După legea lui Moise tuturor
copiilor se punea nume în această zi. Şi tot astăzi s-a tăiat împrejur Mântuitorul
nostru Iisus Hristos.
De ce aveau aceste lucruri importanţă? De ce are importanţă atât de mare

încât noi creştini o serbăm, într-o zi de praznic împărătesc? Dar înainte de a
spune înainte aceasta aş vrea să vă vorbesc foarte puţin despre legea Vechiului
Testament. Pentru că acestea două şi punerea numelui şi tăierea împrejur erau
părţi ale legii Vechiului Testament. Mântuitorul se supunea acestei legi.
De ce a fost dată această lege? Foarte mulţi dintre noi citind Deutoronom,
Levitic, Numeri, Ieşire ne smintim puţin, adică vedeţi acolo o serie de legi,
multe, complicate. Foarte mulţi se apucă să citească Scriptura de la început de la
Facere merg cât merg, trec de Facere care e prima carte a pentagonului - penta
înseamnă 5 cărţi - deşi şi acolo sunt mulţi care se smintesc dacă se iau după cât
înţeleg şi cuprind cu mintea.
Cum auzeam zilele trecute pe cineva zicând că s-a tulburat, s-a smintit că cum s-
a înmulţit neamul omenesc dacă Adam şi Eva au avut numai pe Cain şi Abel . Şi
oameni citesc foarte superficial lucrurile, şi nu se uită cu atenţie că acolo spune
că: iar Adam şi Eva au avut după acea mulţi fii şi multe fiice de la 200 de ani şi
ceva de când i-au avut pe Cain, Abel şi Set până la 900 de ani, 953 de ani a Evei
au avut mulţi copii. Şi se smintesc foarte mulţi şi la Facere neînţelegând,
neputând cuprinde cu mintea, neînţelegând pe Avraam că era căsătorit cu sora
lui vitegră, adică soră după tată dar nu după mamă, neînţelegând foarte, foarte
multe şi atunci de abia trec peste Facere dar când dau şi peste Ieşire, când dau
despre păruta asprime a lui Dumnezeu, de pedepsele care au venit asupra
Egiptului şi după acea când dau de legile lui Moise, legile date de Dumnezeu în
detalii facerea cortului, facerea tabernacului sfânt, cum să fie făcut, în ce chip să
fie făcut, cum să se păstreze zilele de curăţie, cum să facă spălările rituale, mii
şi mii de lucruri, cum să se ţină sâmbăta. Cei mai mulţi se opresc aici şi se
smintesc complet, nu mai înţeleg nimic.
În primul rând cei ce fac aşa uită un lucru că părinţii în decursul timpului, sfinţii
cei mari şi Biserica în sine a sfătuit şi sfătuieşte ca citirea Scripturii să nu se
citească de la Facere cum ne vine nouă de la prima pagină, repede ci să se
înceapă de la Evanghelia de la Matei şi nu de la primul capitol ci de la capitolele
5, 6 şi 7 care este predica de pe munte a Mântuitorului care trebuie citită şi
recitită până când înţelegi duhul Scripturii acolo în capitolele 5, 6 şi 7 e
chintesenţa, e duhul cuvântului Mântuitorului, ce vrea el să ne spună la ce ne
cheamă el, care este calea la care ne cheamă el. Care este duhul noii învăţături la
care ne cheamă.
După ce citeşti aceste capitole (chiar părintele Arsenie Boca spunea să fie
cunoscute pe de rost; Tolstoi care avea şi el greşelile lui, le ştia pe de rost şi le
recita zilnic ) şi le reciteşti şi le înţelegi şi în explicaţia unor mari părinţi cum ar
fi Sfântul Teofilact al Bulgariei şi Sfântul Ioan Gură de Aur. După acea îl citeşti
pe Matei de la început până la sfârşit, după acea citeşti Marcu şi toate celelalte.
Părintele Teofil Părăianu spunea citeşti Evanghelia de la Matei, după acea
Marcu şi te întorci iarăşi la Matei şi reciteşti, după acea citeşti Luca şi după acea
te întorci la Matei, avea acea idee exact ca la o poezie, ea are rost şi înţeles
numai dacă începi de la primul vers, prima strofă. Da, nu e obligatoriu.
Aşa se citesc evangheliile, după mult timp se înţeleg, se trăiesc şi după acea
începi să citeşti cunoscând duhul Scripturii şi cunoscând chiar dragostea lui
Dumnezeu cu care se deschide Scriptura, după, începi să citeşti Facerea şi nu
fără ajutorul şi explicaţia părinţilor.
Cei mai mulţi dintre noi aproape nu ştim nimic despre legea lui Moise şi despre
complicăţenia ce este acolo în cele patru cărţi care urmează după Facere, toate
sunt complicate pentru noi.
Şi punerea numelui şi tăierea împrejur a opta zi, ţin de legea lui Moise, o
rânduială care începuse de pe vremea lui Avraam, dar Moise o aşează, o
rânduieşte după porunca lui Dumnezeu. De ce a dat Dumnezeu aceste legi care
par foarte complicate şi care pe noi ne smintesc? De ce Dumnezeu a dat
iudeilor, evreilor să nu mănânce anumite animale? Şi noi acum după cuvântul
apostolului din capitolul 14 de la Faptele Apostolilor putem să mâncăm.
Şi după îndemnul lui Dumnezeu pe care l-a dat lui Petru, când se afla în casa lui
Nope şi dormea pe acoperiş, aşteptând să se facă mâncarea dedesubt, a adormit
flămând şi a avut o vedenie dumnezeiască în care Dumnezeu îi întindea o faţă
de masă imensă pe care erau puse toate animalele pământului, iudeii nu mâncau
târâtoare, peşti fără solzi, nu mâncau multe, nu mâncau animale cu copita
despicată, rumegătoare şi erau foarte stricţi în aceste rânduri.
De pildă a fost una din smintelile apostolilor când Mântuitorul le-a spus: că nu
ceea ce intră pe gura omului, spurcă pe om. Când a auzit acest cuvânt Petru s-a
smintit şi toţi ceilalţi, pentru că erau foarte stricţi. Şi acum iudeii ţin chiar dacă
sunt atei şi mulsumanii la fel ţin aceste reguli. Şi Mântuitorul a trebuit să-i certe
pe apostoli şi să le explice mai mult ca să înţeleagă ei ceva.
Ce este cu această lege complicată ? De ce a dat-o Dumnezeu? De ce aceste

reguli care acum nu se mai ţin? De ce aceste reguli ale spurcăciunii bărbatului
dacă are scurgere, ale spurcăciunii femeii dacă are perioadă din lună? De ce
aceste reguli ale atingerii de morţi, ale atingerii de spurcăciune, care toate
acestea se făceau cu spălăritul oalelor, cu totul felul de lucruri foarte complicate,
foarte complicate şi multe.
Cei care ipocrit încearcă să ţină legea Vechiului Testament şi ne impută nouă că
nu ţinem sâmbăta, cum sunt adventiştii şi alţii. Iehoviştii care zic că ţin legea
Vechiului Testament sunt ipocriţi pentru că ei nu ţin toată legea, ei şi-au ales
două, trei lucruri de pe acolo: nu mănâncă carne de porc, nu mănâncă nu mai
ştiu ce, nu fac nu ştiu ce lucruri şi ţin sâmbăta şi asta tot, dar dacă ar ştii sunt
1650 de reguli toate la fel de importante, printre care când vine sâmbăta nu ai
voie să faci mai mult de un miel şi ceva de Paşti, nu ai voie să faci, de ce nu ţin
rânduiala asta? Ţin doar ce şi-au ales ei, aşa.
Nu, rânduiala apostolilor este ca din Vechiul Testament să nu se mai ţină nimic,
decât să nu se mănânce sânge de animale sau animale sugrumate şi să aibă grijă
asupra desfrânării, acestea sunt singurele lucruri care le-au reţinut apostolii din
Vechiul Testament.
Dar întrebarea este: de ce, Dumnezeu a dat toate aceste seturi de reguli, dacă ele
ar avea o valabilitate eternă (erau numai pentru neamul iudaic) dacă ele ar avea
o valabilitate eternă că aşa pare la prima vedere că sunt de la Dumnezeu, nu?
Atunci de ce noi nu le ţinem? Sunt trei răspunsuri la aceste …
Bine primul răspuns este foarte clar: apostolii întâlnindu-se în anul 50 la

Ierusalim, după o tulburare între ei - pentru că o parte dintre ei încercau să fie
creştini continuând să ţină regulile iudaice, adică tăindu-se împrejur, copii;
ţinând regulile iudaice, ţinând sâmbăta, mâncând numai anumite alimente,
făcând tot felul de restricţii, neatingerea de morţi, neatingerea de nu ştiu ce, tot
felul de lucruri. Iar alţii ziceau nu se mai ţine legea aceasta, Hristos nu ne-a
învăţat, a călcat această lege, ne-a învăţat altă lege - şi a început să fie o mare
dispută între ei.
Vârful celor care spuneau că trebuie ţinută legea Vechiului Testament era Petru
şi liderul celor care spuneau că nu trebuie ţinută legea Vechiului Testament,
care a fost o lege care ne-a condus şi ne-a învăţat legea cea nouă, dar ea acum
nu mai are valabilitate, ea şi-a împlinit rostul era Pavel.
Cu cuvântul lui Pavel care spune: ridicatu-ne-ai pe noi din blestemul legii - cu
acela începem de fapt noi Liturghia când preotul vine să facă Proscomidia în
taină pentru că acela e începutul Liturghiei, după ce spune: Binecuvântat este
Dumnezeul nostru… primul cuvânt care îl spune ridicând prescura care o
închipuie pe Maica Domnului din care va ieşi Hristos: răscumpăratu-ne-ai pe
noi din blestemul legii, cu suliţa ai fost împuns şi pe cruce ai fost răstignit ca să
ne scoţi din blestemul legii.
A fost această dispută între aceşti mari corifei ai apostolilor şi s-au întâlnit toţi
la Ierusalim - şi cei 70 de apostoli, nu numai cei 12 - şi au cerut asistenţă şi
lucrarea Duhului Sfânt, după ce au primit răspunsul au zis: Părutu-s-a Duhului
Sfânt şi nouă, de acum nu se mai ţine nimic din legea Vechiului Testament,
decât cele ce vi le-am spus, de atunci creştini nu mai ţin.
Şi atunci, mă întorc, nu erau eterne poruncile lui Dumnezeu sau aveau o vala-
bilitate vremelnică, zonală, temporal? Ele conduceau la legea cea nouă a
Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
Sunt trei motive pentru care Dumnezeu a dat aceste 3 legi - ele toate au o
încărcătură educativă şi sanitară, adică au folosit foarte mult la educarea
neamului iudaic, poporului iudaic ajunsese să fie denumit “poporul cărţii” toţi
ştiau carte, Cartea sfântă pentru ei, legea Vechiului Testament îi învăţa cum să
fie, cum să trăiască.
Exista o parte educativă şi una care ţine de igienă şi mare parte a poruncilor
Vechiului Testament ţin de igienă - să nu te atingi de cei morţi, să-i îngropi
repede, să nu te atingi de animale spurcate, să nu mănânci animale moarte, să nu
mănânci sânge, care se strică cel mai repede - nu era vorba de nu ştiu ce
complicaţii, înţelegeri greşite şi multe, multe altele. Grăsimile animalelor erau
aduse ca jertfă , erau cerute ca jertfă de Dumnezeu pentru că nu erau folositoare
pentru om ca să le mănânce, toate aveau un înţeles foarte adânc.
În părutele pretenţii, legi ale lui Dumnezeu se ascundea taina omului cum să fie
sănătos, cum să trăiască. Şi spălările ritual, păi nici un popor nu se spăla ca
iudeii, se spălau şi de 7 ori pe zi, şi aveau zilnic spălările acestea care îi curăţau.
Şi această tăiere împrejur care o poruncise Dumnezeu folosea şi ajuta la a nu se
prelungi şi a nu se purta boli de la un neam la altul, de la bărbaţi la femei, într-o
vreme şi timp în care era foarte greu să păstrezi curăţenia, civilizaţia, ce trebuie
să păstrezi, să păstrezi sănătatea, igiena. Toate acestea aveau rostul lor. Acesta
e primul folos pentru care Dumnezeu a îngăduit aceste legi, rânduieli.
Acestea nu sunt folositoare tuturor neamurilor. Neamurile care trăiesc în zone

mai friguroase au nevoie să mănânce şi grăsimi, de exemplu cei ce trăiesc la
polul nord, trebuie să mănânce astfel nu vor putea trăi. Pentru iudeii care trăiau
în zone călduroase nu era folositor.
Ţin minte că acum câţiva ani am fost cu un inginer în Israel şi îmi spunea că
fiind inginer constructor în Arabia Saudită şi că muncind acolo mult timp, şi-a
zis că de Crăciun va mănânca cum mănâncă strămoşii lui, porc de Crăciun şi şi-
a pregătit şi l-a mâncat dar a bolit o lună de zile după acea, pentru că nu era
folositor pentru trupul lui să mănânce grăsimile acelea pe căldurile de acolo.
Toate aveau un folos şi un rost îngăduit de Dumnezeu pentru iudei atunci, la
vremea aceea.
Deci primul motiv pentru care Dumnezeu a dat legea este acesta: au un scop
educativ şi sanitar, igienic.
Al doilea este acela care ni l-a descoperit prin Sfântul apostol Pavel, că omul are
impresia că poate el să se curăţească, să se sfinţească, poate el să-şi facă
anumite rânduieli , să treacă prin anumite terapii şi astfel să se curăţească, să se
sfinţească el singur. Şi Dumnezeu i-a îngăduit să vadă că nu poate.
În primul rând orice regulă, rânduială oricât de bună ar fi tot nu-l mântuieşte, şi
nu-l ridică la starea de supra om şi de nemuritor pe care ar vrea-o el, iar în al
doilea rând nu o poate ţine, despre aceste lucruri ne spune Sfântul apostol Pavel
foarte mult.
El spune de fapt că legea a fost dată ca să vedem că nu o putem ţine, a fost dată
ca să vedem că suntem păcătoşi, legea e cea care vădeşte păcatul nostru.
Aşa cum în Rai până s-a dat legea nu mănânca din copacul acesta - ei păreau
curaţi, desăvârşiţi, fără umbră - dar după ce s-a dat legea s-a văzut că erau.
Aşa şi pentru noi, zicea el pentru iudei şi pentru noi toţi, orice lege dovedeşte
slăbiciunea noastră.
Până când nu este nici o lege copii până la 4-5 ani, par perfecţi sau când tu nu le
pui nici o lege în casă , dar după ce pui nişte legi şi reguli legate şi de ordine şi
curăţenie, legate de învăţat vezi că acolo nu e bun, dincolo nu e bun, acolo e mai
slab, dincolo e mai leneş, imediat se vădeşte slăbiciunea copilului, aşa e şi cu
poporul iudeu aşa e şi cu noi. Dumnezeu a dat această lege pentru iudei să-i
smerească şi să asude sub greutatea legii, să încerce să o facă ca să descopere şi
să încerce după acea să se elibereze prin Hristos, să-l dorească, să-l iubească pe
Hristos. Să-l iubească pe cel care vine să dezlege legăturile legii: răscumpăratu-
ne-a pe noi din blestemul legii. Legea era ca un blestem care te lega, nu puteai
să înaintezi, nu puteai să o faci desăvârşit, nu puteai să te sfinţeşti din ea, ce
puteai face, rămâneai legat sub ea. Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul
legii, dar ca să poţi înţelege asta trebuie să treci prima dată prin rânduielile legi
ca să înţelegi că de fapt nu acestea te mântuiesc, au şi ele rostul lor, trebuie să le
păstrezi, dar nu ele te mântuiesc. Acesta este al doilea motiv.
Iar al treilea este că toate regulile legii, vorbeau şi proroceau despre Hristos,
toate începând cu jertfele - de ce erau jertfite turturele, de ce erau jertfiţi mieii,
viţeii, modul de jertfire - toate vorbeau despre Hristos.
De ce sâmbăta era ţinută ca zi de odihnă, pentru că în ziua sâmbetei Hristos se

va odihni în mormânt, toate, toate aveau o finalitate în Hristos, toate vorbeau
despre Hristos, ei credeau că jertfele îi mântuiesc, jertfele le şterg păcatele,
jertfa lui Hristos urma să şteargă păcatul lumii. Toate vorbeau de ce urma să se
întâmple, toate trimiteau spre Hristos. Aceasta este a treia motivaţie pentru care
s-a dat legea.
Iar aceste două evenimente care s-au petrecut în ziua a opta după Crăciun, după
Naştere - punerea numelui şi tăierea împrejur - ne vorbesc despre două lucruri:
Că a opta zi i s-a dat numele, nu e întâmplător că e a opta zi - a opta zi, adică
acea veşnicie, noi vom primi adevăratul nostru nume, pe care l-am lucrat în
veacul acesta, în a opta zi vom auzi de la Dumnezeu numele nostru cu care ne
va chema, dacă am făcut sau nu legea lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu -
iar tăierea împrejur a Mântuitorului este că noi ce ne vom împărtăşi de El, nu
vom mai primi adică vom reuşi să ieşim, să ne izbăvim din bolile, din ereditatea
rea pe care am moştenit-o din neam în neam, el ne va izbăvi din această
ereditate rea, din acest ciclu al bolilor şi al suferinţelor ce se moştenesc din
neam în neam, din generaţie în generaţie, acesta este înţelesul tăierii împrejur şi
de ce el a aceptat şi a primit să fie tăiat împrejur.
Dumnezeu să ne ajute şi să ne mântuiască.

Mesajul de Anul nou al Preasfințiţului Macarie: “Fiecare an, fiecare lună,
fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut şi fiecare clipă care
trec, trec pentru totdeauna. Să preţuim cu adevărat anul şi ziua în care
trăim”
De Anul nou, întru bucuria praznicului Tăierii împrejur a Domnului și a cinstirii

Sfântului ierarh Vasile cel mare cu mama sa Emilia, miercuri, 1 ianuarie 2020,
Preasfințitul părinte episcop Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a
Europei de Nord a săvârșit Privegherea de noapte cu Sfânta Liturghie în Para-
clisul Centrului Episcopal din Stockholm, Suedia.
În mesajul său de Anul nou, Preasfințitul Macarie a spus: „În nemăsurata Sa

milă, Dumnezeu ne-a mai îngăduit un an pe fața acestui pământ. Potrivit
calendarului civil, 2019 se sfârșește, iar 2020 răsare. Iată, ne aflăm deja în anul
7528 de la facerea lumii și în anul 2020 de la nașterea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Dacă numărătoarea anilor este relativă, trecerea timpului este certă.
Fiecare an, fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut
și fiecare clipă care trec, trec pentru totdeauna. Și fiecare an, fiecare lună, fie-
care săptămână, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut și fiecare clipă care vin
sunt daruri de la Dumnezeu pentru a ne câștiga mântuirea, adică pentru a le
folosi spre a cultiva pacea, dragostea, bunătatea și mila între noi.
Parcă nimic, în aceste vremuri cronofage, nu este mai tocit decât atenția pe care
o acordăm acestor clipe dăruite nouă pentru mântuire. Fiindcă în fața noastră,
vrăjmașii mântuirii caută să ne jefuiască de acest timp dăruit nouă pentru
pocăință și să ne abată de la ținta vieții noastre, propunându-ne acest contract cu
lumea: Dă-mi sufletul tău și al celorlalți din familia ta pentru a-ți da în schimb
senzații tari care să te facă să uiți de adevărata ta menire, care să-ți amuțească
glasul conștiinței și zvâcnetul inimii tale.
Așadar, iubite frate, iubită soră, să prețuim cu adevărat, anul și ziua în care
trăim, în care avem binecuvântatul prilej de a ne lucra mântuirea, dobândind o
inimă bună și sensibilă pe care să o împărțim ca pe o pâine caldă și dulce celor
care flămânzesc și însetează după adevăr, după dragoste, după înțelegere. În
acest nou an care începe, îți doresc, din adânc de suflet, iubite frate, iubită soră,
să ai parte de purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, de ocrotirea
Maicii Domnului și de ajutorul sfinților! La mulți și binecuvântați ani, plini de
Hristos!”
Ierarhul a felicitat pe toți cei care poartă numele Sfântului ierarh Vasile cel mare
și a oferit daruri copilașilor prezenți la slujbă. La finalul slujbei, credincioșii s-
au închinat icoanei relicvar a Sfântului Vasile cel mare în care se păstrează un
fragment din sfintele sale moaște.
În zilele următoare, premergătoare praznicului Botezului Domnului, părintele

episcop Macarie cercetează la domiciliu familiile de români din Suedia, bine-
cuvântându-le cu Aghiazma mare.
Cuvânt de Anul nou 2021 Al PS Macarie Drăgoi: “Să nu intrăm în panică
şi să nu facem din supravieţuirea biologică scopul suprem al vieţii noastre,
care merită orice preţ”. Despre “Panaceul” vaccinului: “Să facem alegeri în
cunoştinţă de cauză, nu pe baze emoţionale sau cedând presiunii colective!”
Cuvânt de Anul nou la Privegherea de noapte și la Liturghia Sfântului

Vasile cel mare, Uppsala, Suedia, 1 ianuarie 2021:
Dăm slavă Prea Milostivului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să fim în

priveghere la trecerea dintre ani, iar în zorii primei zile a noului an civil să
săvârşim dumnezeiasca Liturghie a marelui Vasile, a cărui icoană relicvară am
adus-o aici, în mijlocul frăţiilor voastre de la Paraclisul Episcopal din Stoc-
kholm.
An de an ne sfinţim în această prăznuire a Sfântului Vasile cel mare, arhie-

piscopul Capadociei, când îi cerem ocrotirea şi când îi cinstim fragmentul din
moaştele sale, aşezat în icoana pe care o cinstim cu multă bucurie.
Prea iubiţii mei, iată, suntem la începutul noului an calendaristic. Anul trecut, pe
această vreme cine oare se gândea că asupra noastră se va abate această criză
sanitară cu efectele sale? Cine ar fi crezut că vor fi bisericile închise şi nu vom
putea participa la dumnezeiasca Liturghie? Cine oare s-ar fi aşteptat să nu poată
ajunge în pelerinaj şi să se închine la moaştele Sfintei cuvioase Parascheva de la
Iaşi, sau la cele ale Sfântului cuvios Dimitrie cel nou din Basarabi, pe Colina
Patriarhiei din Bucureşti? Însă toate acestea au fost îngăduite de Bunul Dumne-
zeu spre trezirea noastră, înţelegând şi încercările care se pot abate asupra
noastră şi cărora trebuie să le facem faţă. Nu putem de unii singuri, nu putem
doar noi, ci împreună cu Prea Milostivul Dumnezeu, de la care se revarsă toată
darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit, împreună cu Maica Domnului şi cu
toţi sfinţii pururea rugători şi ocrotitori, avându-i în mod deosebit aproape pe
sfinţii vindecători ai Bisericii noastre.
Aşadar, iubite frate şi iubita soră: Sus să avem inimile! Să nu intrăm în panică şi
să nu facem din supravieţuirea biologică scopul suprem al vieţii noastre care
merită orice preţ, chiar şi acela de a renunţa la Biserică şi la Euharistie, temân-
du-ne ca nu cumva să ne infectăm. Să nu ne temem! Hristos ne poartă pe Bra-
ţele Sale milostive, El este Marele Doctor, avem încredere totală în ştiinţă Sa
medicală şi să nu lăsăm cumva ca şi această prăznuire a Tăierii împrejur a
Mântuitorului şi a cinstirii Sfântului ierarh Vasile cel mare să fie umbrită de
această campanie mediatică a „soluţiei” vaccinului, care ne este prezentat, în po-
fida datelor oficiale, ca un panaceu la pandemie.
Soluţia noastră este aici: în taina inimii, în întâlnirea cu Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Dacă Hristos este în inima noastră, avem totul, avem firescul vieţii în
Hristos, avem libertatea şi demnitatea care ne vin de la Dumnezeu şi nu de la
oameni sau de la guverne. Nu, ci toate acestea ne vin de la Dumnezeu, însă să
căutăm să fim deschişi faţă de aproapele nostru, să iubim întâlnirile cu toţi cei
care ne înconjoară, să fim alături de toţi cei care sunt în necaz şi în strâmtorare,
de toţi cei care sunt în suferinţă acum, la casele lor sau în spitale.
Iată, atât la slujba Privegherii şi la toate Molitfele pe care le-am săvârşit, însă şi
la dumnezeiasca Liturghie din această dimineaţă a prăznuirii i-am pomenit pe
toţi cei încredinţaţi şi, mai cu seamă, pe cei pe care nu mai are cine să-i pome-
nească. L-am rugat pe Hristos să-i pomenească pe toţi cei pe care nu-i mai
pomeneşte cineva în rugăciune şi să-şi pună Milă spre ei, spre toţi cei care poate
în aceste momente se zbat pe patul spitalului, uitaţi şi singuri şi neluaţi în
seamă. Dacă ei nu sunt preţuiţi de semenii lor, nu sunt îngrijiţi de cei care ar
trebui să-i îngrijească, nu sunt abandonaţi, nu sunt uitaţi de Mântuitorul Iisus
Hristos, Cel care este Doctorul cel Mare, cel care este Fratele nostru cel Mare,
Cel care este Mântuitorul nostru. El ne preţuieşte, El ne iubeşte, şi dacă El ne
preţuieşte şi ne iubeşte, să preţuim şi noi tot ce avem mai de preţ: familia,
prietenia şi momentele de comuniune.
Să păstrăm acest dar al discernământului, să fim cu foarte mult discernământ,

mai cu seamă în aceste vremuri de restrişte, în aceste vremuri de cernere, când
ni se prezintă atâtea soluţii, atâtea alternative, să avem încredere că numai
Hristos ne poate lumina, ne poate sfinţi şi ne poate tămădui deplin. Fiindcă, iată,
sunt atâtea remedii, sunt atâtea soluţii care s-au identificat în aceste zile, însă să
nu ne pripim, ci să luăm aminte şi să avem mare grijă să facem alegeri în
cunoştinţă de cauză, nu pe baze emoţionale - Doamne, păzeşte! - nu pe baze
emoţionale sau cumva sub presiunea colectivă şi să cedăm acestei presiuni. Nu,
să nu facem acest lucru, ci să cântărim cu grijă costurile, beneficiile şi impli-
caţiile! Făcând aceasta, punând în lucrare această atitudine duhovnicească şi
existenţială, cu siguranţă că vom avea tăria lăuntrică de a trece peste toate încer-
cările şi peste toate greutăţile care nu vor lipsi nici anul acesta.
Se cuvine ca la început de An nou calendaristic să vă fac şi eu cuvenitele urări,

să vă împărtăşesc binecuvântările care vin întru slujirea mea smerită de la
Marele Arhiereu şi Mântuitor, care ieri, astăzi şi în veci este Acelaşi şi să vă
asigur de faptul că în El trebuie să ne punem nădejdea. Şi mă rog cu stăruinţă,
cu nesfârşită intesitate lăuntrică să avem cu toţii sănătate sufletească şi trupească
şi călăuzire pe căile mântuirii vieţii noastre. Aceasta este dorinţa mea: să avem
sănătate sufletească şi trupească şi dreaptă călăuzire, ca într-un gând să dăm
mărturia cea bună, dreaptă şi mântuitoare şi să aducem neîncetat laudă Prea-
sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi întru mulţumire neîncetată şi întru credinţă
neşovăielnică.
De aceea, vă binecuvântez pe toţi, de la mare la mic şi de la mic la mare: pe voi,

părinţilor şi pe voi, fraţilor şi surorilor, pe voi, fiilor şi fiicelor, însă şi pe voi,
toţi, prieteni şi chiar duşmani. Pe toţi vă binecuvântez şi vă urez din toată inima
mea, din adânc de suflet ca Domnul să reverse harul, pacea şi Binecuvântarea
Sa asupra frăţiilor voastre şi să ne vedem cu toţii în veşnicie!.
PS Benedict la intrarea în noul an: “Nu mai e timp pentru orice, nu mai
este timp de pierdut, este timp doar să faci lucrurile esenţiale. Singurul
lucru esenţial în această lume este această „investiţie” în Hristos, care este
deplinătatea noastră”. Propuneri de proiecte duhovniceşti pentru anul
2021
Cuvântul de învățătură al Preasfințitului părinte Benedict Bistrițeanul,

episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în
ziua de Anul nou, vineri, 1 ianuarie 2021, la sărbătoarea Tăierii-împrejur
cea după trup a Domnului și a Sfântului ierarh Vasile cel mare, la Biserica
„Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca
Prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori! Ziua de astăzi este încărcată de
semnificaţii, mai ales din punct de vedere liturgic, dar şi de semnificaţii per-
sonale pentru cei care am venit astăzi la Sfânta Liturghie. Viaţa este formată
dintr-o succesiune de momente mai intense sau mai puţin importante, însă, din
loc în loc, structura lumii, rânduiala aşa cum a pus-o Dumnezeu, aşază momente
speciale în care să ne oprim din graba cu care ne desfăşurăm viaţă şi să fim mai
atenţi, cu un ochi privind înspre trecut şi cu unul către viitor, însă trăind deplin
momentul.
Ziua de Anul nou este un timp al retrospectivelor, dar este şi un timp al pla-
nurilor. Însă nici trecutul şi nici viitorul n-ar avea relevanţă, dacă nu ar fi
prezentul. Şi nici trecutul şi nici viitorul nu au foarte mare importanţă decât în
legătură cu prezentul. Dacă este să fie vorba de trecut, aş zice că acest timp
intens ar fi un timp al lucidităţii, în care să ne gândim foarte atent la cum s-a
desfăşurat anul pe care l-am încheiat, dar şi, în general, la cum s-a desfăşurat
viaţa noastră de până acum - că or fi 20, 30 50, 70 sau mai mulţi ani până acum.
Şi cu ce scop să ne gândim foarte atent la timpul pe care l-am parcurs? Pentru a
analiza mai serios, mai cu adevărat, modul în care am făcut “investiţii” serioase
în toţi aceşti ani pe care Dumnezeu ni i-a dat până acum. Şi făcând această
analiză a timpului de până acum, să primim resurse pentru ceea ce poate să
urmeze, pentru ceea ce Dumnezeu ne va da de acum încolo, şi anume pentru
viitor.
Uitându-ne înspre trecut, putem să avem, în mare vorbind, cam două atitudini.
Fie cea de mulţumire şi recunoştinţă însoţite de bucurie, bucuria lucrului bine
făcut, bucuria timpului bine petrecut. Fie putem să trăim sentimente de regret că
nu am folosit timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu în modul deplin în care l-am fi
putut face. Că viaţa pur şi simplu nu trece, aşa cum se spune, ci viaţa se pre-
lungeşte. Şi dacă înţelegem că viaţa se prelungeşte, înţelegem că fiecare an pe
care ni-l dă Dumnezeu în plus este un dar şi atunci dacă este un dar, să fim
foarte conştienţi de modul în care putem să-l trăim deplin şi să ne folosim de el.
Şi acum acest bilanţ şi această analiză care ne face să fim mulţumiţi şi mul-
ţumitori la timpul pe care l-am petrecut, dar şi nemulţumiţi şi cu sentimente de
regret, îl dă de fapt sentimentul deplinătăţii sau lipsei acestei deplinătăţi lăun-
trice. Pentru că, până la urmă, acesta este criteriul care ne face să înţelegem dacă
am trăit timpul bine sau nu l-am trăit bine. E o stare lăuntrică care se generează
de faptele pe care noi le săvârşim, de modul în care noi ne desfăşurăm viaţa.
Orice investiţie în afară de Hristos ne conduce pe piste false. Nouă ni se pare că
putem fi cineva în această lume, însă timpul, viaţa şi, până la urmă, intervenţia
iubitoare a lui Dumnezeu ne descoperă, din timp în timp, contrariul şi ne aten-
ţionează că investiţia noastră nu este bună.
Şi de ce zic acest lucru? Argumentez folosindu-mă de Apostolul pe care tocmai

l-am auzit lecturându-se la Sfânta Liturghie, în care Sfântul Pavel, vorbind
despre Hristos, zice aşa: „că în El locuieşte toată plinătatea dumnezeirii”. Şi
apoi continuă argumentarea sa şi zice: „iar noi suntem deplini în El”. De fapt,
aceasta este toată căutarea noastră de o viaţă, să devenim deplini, să nu ne mai
simţim goi lăuntric şi, apoi, manifestat şi în afară, să simţim că vibrează viaţa
înăuntrul nostru, că viaţa noastră are un sens, are un conţinut şi că ne conduce la
a face lucrurile cele mai importante.
Pentru că tot Sfântul apostol Pavel zice: Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt
rele! Nu mai e timp pentru orice - şi zic nu doar când ajungi la o vârstă
înaintată, ci dintru început, de când ai o minimă înţelegere asupra vieţii, nu mai
este timp de pierdut, este timp doar să faci lucrurile esenţiale. Şi apoi zic încă o
dată: singurul lucru esenţial în această lume este aceasta „investiţie” în Hristos
şi cu Hristos, care este deplinătatea noastră. Hristos a venit pe pământ ca să ne
arate cine este omul. Poate fi greu ceea ce zic eu acum, dar oricum noi avem
nevoie de modele în această lume. Modelul care ne arată cine este efectiv omul
este Hristos şi, de aceea, El trece prin toate momentele prin care noi trecem în
această lume. El este Dumnezeu adevărat, dar este şi Om adevărat şi noi privim
la El şi trăim cu El, în aşa fel încât să devenim şi noi deplini la un moment dat,
să devenim mulţumiţi cu viaţa noastră.
Cum se spunea într-una din cântările zilei de astăzi, Hristos să Se odihnească în

noi. Este cel mai frumos lucru: când Hristos Se odihneşte în noi totul capătă
sens. Sau, să merg mai departe… Şi o să mă folosesc de o rugăciune de la botez
pentru că această deplinătate, zice tot Sfântul apostol Pavel, se începe prin
Botez. Şi la Botez zicem aşa: Hristos să ia chip în cel botezat, Hristos să se
întipărească în noi! Şi cum zice el în mai multe rânduri, luând chip în noi, viaţa
noastră se desfăşoară aidoma unei dospituri pe care o pui într-un vas şi ea creşte
din abundenţă şi dă rod. Hristos creşte în noi, dacă facem această „investiţie”
bună, de a trăi mereu în preajma Lui.
Despre El se spune, şi El Însuşi o spune că în ceea ce Îl priveşte, pentru mulţi

înseamnă ridicare, dar pentru mulţi înseamnă şi coborâre, piatră de poticneală.
Pentru că atunci când înţelegi că investiţia adevărată care te face om deplin este
această trăire împreună cu El - creşti, te înalţi, te bucuri, totul primeşte sens.
În schimb, atunci când, chiar dacă înţelegi lucrul acesta, dar nu vrei să intri pe
drumul lui Hristos, El devine piatră de poticneală, în sensul în care, neprimind
oferta Lui de viaţă pe care ţi-o face, te manifeşti împotrivă, în opoziţie faţă de
Hristos, cum, de altfel, se întâmplă în multe situaţii şi în societatea noastră de
astăzi. Cei care nu Îl primesc pe Hristos, nu numai că nu Îl primesc, dar se
manifestă cu agresivitate împotriva Lui şi împotriva celor care vor să aibă o
viaţă împreună cu El. Pentru că, până la urmă, dacă nu vrei să fii cu Hristos, este
alegerea ta, dar de ce ai o problemă cu cei care vor să fie cu Hristos, dacă nu
cumva Hristos devine piatră de poticneală, devine motiv de nelinişte pentru tine,
în viaţa ta rutinată, în viaţa ta plictisită, în viaţa ta cu investiţii omeneşti, care
vor rămâne atâta timp cât tu rămâi în viaţă?
Aşadar, în acest moment de bilanţ, în acest moment intens, ne gândim la acest

lucru: că, de Anul nou, Hristos vine încă o dată în viaţa noastră, aducând şansa
unui nou început, unei noi milostiviri a lui Dumnezeu, a unei noi cântări de
recunoştinţă. Pentru că sentimentul care însoţeşte cel mai bine această zi este
acesta: mulţumirea însoţită de recunoştinţă. De altfel, aceasta este cheia
fericirii. Cei care învaţă să Îi mulţumească lui Dumnezeu în fiecare zi, în
fiecare an, în fiecare moment, înţeleg că viaţa este un dar şi când înţeleg că
viaţa este un dar, se bucură de ceea ce Dumnezeu lucrează cu ei. Cine nu ştie
să mulţumească şi să fie recunoscător pentru viaţa însăşi şi pentru tot ceea ce
e cuprins în viaţa lui, mereu trăieşte într-o stare de provizorat, mereu este
într-o căutare fără direcţie, pentru că nu porneşte cu Începutul.
Zice tot Sfântul apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi
mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus”.
Sentimentul care însoţeşte această zi specială aceasta este: recunoştinţa.
Îţi mulţumim Doamne, că ne-ai mai dat încă un an, cu bune şi cu rele, dar Îţi
mulţumim mai ales că am fost capabili împreună cu Tine să le trecem pe toate,
să trecem prin toate şi să ne aflăm în această zi de har, în care se binecuvântează
cununa anului care începe!
Însă, pe lângă această recunoştinţă şi mulţumire, aş mai adăuga ceva, respectând

acea structură de la început. Vorbim de trecut, suntem mulţumitori şi recu-
noscători, dar ne gândim şi la viitor - orice om îşi face planuri, dar planuri doar
în legătură cu prezentul. Şi atunci, dacă ar fi să ne facem un plan pentru anul
viitor, eu l-aş descrie foarte general, în două puncte, concret.
Dacă viaţa noastră se apropie de deplinătate doar împreună cu Hristos şi trăin-

du-L pe Hristos înlăuntrul nostru, întipărindu-l tot mai aievea pe Hristos înlăun-
trul nostru, atunci aş propune să avem în vedere trei lucruri.
Şi aş zice, folosindu-mă de Sfânta Liturghie la care venim duminică sau în săr-

bătoare. Venim la Sfânta Liturghie ca să ne îmbogăţim în Hristos şi să căpătăm
sens în două forme:
 prin cuvânt - Apostol, Sfânta Evanghelie şi cuvânt de învăţătură. La nivel

de proiect acest lucru s-ar traduce prin lectura Sfintei Scripturi.
Să ne propunem ca în 2021 să lecturăm Sfânta Scriptură din scoarţă în scoarţă,

făcându-ne un plan bine stabilit. De ce? Pentru că în cuvântul Scripturii se află
Hristos şi El zice că „nu numai cu pâine se va hrăni Fiul Omului ci cu tot cuvân-
tul care iese din gura lui Dumnezeu”. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu şi
ne hrănim cu El şi El creşte înlăuntrul nostru şi noi simţim această prezenţă
plină de bucurie în viaţa noastră. Aşadar, primul proiect pentru anul 2021,
lectura Sfintei Scripturi.
 Al doilea proiect foarte important, tot legat de structura Liturghiei. În a

doua parte a Liturghiei ne împărtăşim cu Hristos, Trup şi Sânge. Şi El ne
spune că „cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă în el”.
Noi nu avem viaţă pentru că nu ne hrănim cu Trupul şi Sângele Său.
Liturghia se săvârşeşte pentru noi şi este semnul cel mai desăvârşit al mulţumirii
şi al recunoştinţei, dar se săvârşeşte pentru ca să putem să ne hrănim cu Trupul
şi Sângele Domnului Hristos. De aceea suntem chemaţi cât mai des şi per-
manent să ne împărtăşim cu Sfintele Taine la Sfânta Liturghie. Aşadar, al doilea
proiect pentru 2021 este acesta: să încercăm să nu lipsim de la Sfânta Liturghie
în duminici şi sărbători şi, mai mult decât atât, să încercăm să ne apropiem de
Trupul şi Sângelui Domnului cât mai des. Pentru că ştim şi am trăit această
experienţă a anului 2020, cât de greu ne-a fost când nu am putut să facem lucrul
acesta. Timp de două luni am stat însinguraţi acasă cu dorul de a participa la
Liturghie. Şi când este slobod la a face acest lucru parcă ne pierdem din râvna şi
din bucuria aceasta de a fi împreună şi a ne împărtăşi cu tot ceea ce presupune
Sfânta Liturghie şi cu darul pe care ni-l face Hristos acolo.
 Al treilea proiect este a avea în vedere mai multă atenţie la legea lui
Dumnezeu, pentru că legea lui Dumnezeu înseamnă viaţă.
Dumnezeu, ne spune Sfântul Marcu Ascetul, este ascuns în poruncile Lui şi

pe măsură ce împlinim poruncile Lui, Îl aflăm pe Dumnezeu. Vrem să Îl aflăm
pe Dumnezeu? Dacă vrem, aceasta este calea. Nu mai este timp de negociat, de
drumuri lăturalnice, nu mai este timp de drumuri ocolite, ci avem doar şansa de
a merge înainte şi acest drum înainte presupune o viaţă curată, o viaţă frumoasă,
o viaţă în rânduiala lui Dumnezeu.
Mulţi spun că Biserica interzice bucuriile şi plăcerile mici şi mari. Biserica nu

face acest lucru şi, bineînţeles, legea lui Dumnezeu nu face acest lucru, ci doar
ne atenţionează. Omul poate să facă orice în această viaţă, dar legea lui Dumne-
zeu îi spune: dacă vei face aceasta s-ar putea să suferi. Acesta este rolul legii, al
poruncilor, ca să ne pună în gardă. E mult mai uşor să eviţi răul decât să trăieşti
apoi efectele lui, pentru că răul se manifestă ca un bumerang, îl faci, îl grăieşti
sau îl gândeşti şi ţi se pare că îl trimiţi în afară, numai că el vine înapoi. Şi nu
Dumnezeu este Cel care pedepseşte, ci, pur şi simplu, aceasta este mişcarea în
care se desfăşoară răul.
Aşadar, cel de-al treilea proiect pentru 2021 este o viaţă mult mai atentă, potrivit
poruncilor şi rânduielii lui Dumnezeu.
Şi de aici pornim cu nădejde, pentru că ştim tot din cuvântul lui Dumnezeu că,
atunci când El a venit în lume - şi se vorbea astăzi foarte mult de Nazaret - a
citit într-o sâmbătă, intrând în sinagogă, un fragment din proorocul Isaia în care
se binevestea un an plăcut Domnului. Anul nou este tot timpul un an plăcut
Domnului pentru că reprezintă o şansă şi o chemare la o viaţă nouă. Anul nou
înseamnă viaţă nouă, nouă milostivire a lui Dumnezeu, şansă de a ne schimba,
şansă de a trăi mai frumos. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru anul care s-a
săvârşit şi Îi cerem binecuvântare şi ajutor pentru anul care urmează. Amin!
Pr. Dan Bădulescu - Cuvântul la intrarea în noul an civil despre pandemie,
măsuri, vaccin, silire și “pecetluire”: “În mentalul nostru tot sperăm că
vine vaccinul și vom scăpa de boala asta și ne vom întoarce la normal. Ce
înseamnă asta? Cuvântul cel mai gingaș care-mi vine e „naivitate””
Pr. Dan Bădulescu - Predică la Tăierea împrejur a Domnului Iisus Hristos -

1 ianuarie 2021
(fragment)
[…]
Iubiți credincioși, Anul nou înseamnă și o retrospectivă a anului care a trecut. O

retrospectivă pe care mulți dintre noi cred că nici n-am mai vrea s-o facem. Și
acuma, că suntem în biserică, atunci când ne amintim ce s-a întâmplat începând
din martie, de când a fost declarată pandemia și ce s-a întâmplat în Biserică și în
societate, ce s-a întâmplat cu slujbele noastre, cum a fost perioada aceea incre-
dibilă când s-au făcut slujbe fără credincioși. Slujba Învierii! Nici nu vreau să
mi-o amintesc! Aș vrea s-o uit cât se poate de repede, să mi se șteargă [din
minte] atmosfera aceea cu milițienii prin curți și cu anomalia asta datorată unui
pericol care a fost cu totul și cu totul exagerat, exacerbat.
Și s-au luat de atunci, timp de 10 luni - putem spune că și în februarie începuse -

măsuri care de care mai aberante. Și noi atuncea ar trebui să spunem „Vai, dar
câtă grijă au avut de noi, câtă preocupare! Măsuri de apărare a noastră în fața
bolii, în fața morții. Și măsurile s-au luat nu numai în România, ci peste tot”.
Ce fel de măsuri au fost, sigur, se poate face un bilanț. Să vedem cum au func-
ționat? Ce roade au avut? Pomul se cunoaște după roade și situația după
măsurile care s-au luat. Și dacă situația e rea, nu poți da vina pe un virus, că el,
săracul virusul ăsta nu are voință, nu are minte, el nu poate acționa. Deci,
efectele rele se datorează oamenilor și dracilor. Direct! Iar virusul, spun cei mai
mulți specialiști - hai să nu spunem 100%, dar 90% - este o creație omenească
în laboratoare. Nici măcar nu se poate spune că-i ceva firesc. Așa, a ieșit din
natură un liliac și… nu știu ce. Astea sunt niște basme! Și atunci chiar și pentru
virus sunt niște oameni vinovați. Până se vor stabili și vor fi demascați, osândiți,
până una-alta, ei sunt doar vinovați și nu putem spune „uite, cutare chinez l-a
făcut” sau cine știe… Se va afla la timpul cuvenit. Din partea aceasta, suferim
toți și de boală, dar mult mai mult decât de boală, de măsurile care s-au luat, se
iau și se vor lua.
Măsurile, noi le-am spus, trebuiau să fie de protejare, așa cum a zis Domnul
Dumnezeul nostru Iisus Hristos în Evanghelie: Nu cei bolnavi au nevoie [de
doctor]? Sau sănătoșii? Nu-i amestecăm, pentru că cei bolnavi au nevoie de
doctori, nu cei sănătoși. Și nu că a spus Domnul Iisus Hristos. Spun mintea și
bunul simț! Ocupă-te de bolnavi când sunt bolnavi și lasă-i pe cei sănătoși în
pace! Ai grijă de cei care sunt sensibili, care s-au îmbolnăvit! Și s-au îmbolnăvit
grav, că au chemat Salvarea. Pe aceia tratează-i, fă ceva! Asigură-le condiții!
Toți medicii să se concentreze pe acei bolnavi!
Iubiți credincioși, nu numai această boală este pe lumea asta. Sunt toate bolile în
continuare. Când spun să se concentreze pe cei bolnavi, nu să se concentreze pe
covid! Toată medicina face asta. Pentru că în timpul ăsta au fost aceiași bolnavi.
Au fost cancere. Dar ce n-a fost! Toate bolile astea. Ele au fost tratate cu
nepăsare și oamenii au suferit și au murit fără să scrie nimeni, decât că au murit
atâția, s-au infectat atâția numai de covid. [Orice] altceva a dispărut. Nu mai
există nici o boală. Cum să credem așa ceva?? Trebuie să se ocupe de ei. Cum
să se ocupe? Cu imunitate și cu tratament.
Acuma nouă ni se spune că în beneficiul imunității, nu-i așa, ni s-a dat leacul
suprem pe care cineva în mod șugubăț l-a numit „vaxxin”. De ce i-a spus
„vaxxin”? Era o expresie pe vremuri: „vax!” „Vax albina!”, așa că e vax! De ce
i-a spus „vax”? Eu nu vă vorbesc în calitate de specialist. N-am studii medicale,
nici medic nu sunt, nici preot de spital cum e colegul, sunt un preot. Dar există
specialiști și medici care se pronunță și acești specialiști se găsesc încă de a fi
consultați pe internet, chiar dacă sunt cenzurați, dar nu sunt destul de cenzurați,
mai avem acces la ei. Și ei au spus două lucruri: vaccinul, „vaxxinul” ăsta nu
este nici eficient, nici sigur. Păi, dacă nu-i nici eficient, nici sigur, atunci poate
să fie ineficient și riscant. Eficiența ar fi constat ca în vaccinurile pe care le-am
făcut noi în tinerețe și în copilăria noastră, și copiii noștri le-au făcut și știai că
toată viața nu mai faci boala aia. Aveai, într-adevăr, o garanție, îți asigurau o
imunitate. S-a eradicat poliomielita.
Deci au fost niște efecte ale unui vaccin, nu suntem total anti-vaccin. Or, în
momentul în care aici nu-ți asigură nimic... „Dacă mă vaccinez, cum o să fie? -
Nu știm. O să fiu imun? - Hmm, poate câteva luni. Mai iau virusul? - Poate-l iei.
Îl mai transmit? - S-ar putea să-l transmiți. Mai port masca? - O porți. Păi,
atunci de ce l-am mai făcut?? La ce mă ajută? - Nu se știe. Mai vedem noi”.
Deci, eficiența lui e apă de ploaie.
Efectele secundare, unii au tras alarma. Deocamdată nu s-au văzut pentru că nu

s-au vaccinat foarte mulți oameni ca să-i vedem. Dar cine știe! E foarte riscant.
Încă s-a spus, iubiți credincioși, că acest vaccin este un drept, și nu o obligație.
Rețineți vorba asta, că-i dată de stăpânirile noastre. Dar să fim foarte atenți, că
la noi, cuvintele astea au început să-și schimbe sensurile. Și anume, spune
„recomandare”. Ce înseamnă „recomandare”? Vă recomand să vă împărtășiți la
fiecare Liturghie. Vă recomand să postiți așa. Zic eu. Și tu ai zice: „Da, părinte”.
Îți recomand. Dar faci sau nu faci. Așa e recomandarea. Un sfat, o povață. Ar fi
bine să vă spovediți mai des, ar fi bine nu știu ce să faceți… Psaltirea,
paraclisul. Asta dăm noi de aici: recomandări.
Eh, ăia de-acolo nu dau recomandări. Că le zice… „recomandări obligatorii”. Îți

vine să mori de râs! Ce ne-a spus cutare: ce-avem voie să facem de revelion și
ce n-avem voie? Ce-avem voie? Și recomandarea a devenit poruncă. Așa că [să
fim atenți ca] dreptul ăla să nu se transforme în obligație. Om trăi și om vedea.
Și-atuncea noi, de la amvon, de la sfintele altare nici măcar nu ne-am gândit să
vă recomandăm acest vaccin, darmite să vă poruncim! Nici atât, că nu suntem
Inchiziția. Dar noi nu vom recomanda, decât fiecare cleric, arhiereu dacă e,
preot, pe cont propriu. Nu este o recomandare a Bisericii, Sfântul Sinod nu s-a
întrunit, nici Sinod panortodox, nici sinod local care să zică „ce facem noi cu
vaccinul?”. Rămâne să vedem. Om trăi și om vedea.
Fiecare să analizeze și să cântărească beneficiile - asta-i valabil la orice - și

pagubele. La ce mă ajută pe mine dacă fac următoarea acțiune, următorul pas, și
ce am de câștigat, ce am de pierdut? Și în funcție de asta se va hotărî fiecare. În
cazul nostru, să te poți încă sfătui cu duhovnicul și conștiința să-ți spună: „acest
pas îl fac sau nu-l fac”. În funcție de cum îl luminează Dumnezeu pe fiecare și
să rămânem liberi.
Dar și dacă va fi obligatoriu, și dacă se va produce ceea ce se teme lumea de

efectele [adverse foarte rele] te îmbolnăvești grav, mori, să nu intrăm niciodată
în panică! V-am spus de multe ori, toți părinții: nu intrați în panică, nu vă
îngrijorați! „Nu te teme, turmă mică!”. „Nu vă temeți, eu am biruit lumea!”.
Hristos este cu noi. Mântuirea se poate face și dacă suntem vaxxinați toți de opt
ori pe zi - și ne țin doi și doi îți bagă ace în tine - și ne bagă și cipuri și ce ar face
ei. Iubiți credincioși, atâta timp cât conștiința ta refuză, actul lor nu are nici o
însemnătate.
A spus un părinte legat de acest lucru. Dacă ești pecetluit. Și a spus: „Hai să
luăm un musulman. Un musulman care este ferm convins în religia lui. Patru îl
ținem cu forța și unul vine cu fierul roșu și-l tatuează cu cruci. Îi face cruci peste
tot, cum am eu crucile astea pe veșmânt, lui i le face cu fierul roșu. L-a „pece-
tluit”. Credeți că acesta e creștin? De unde? - Uite, are pecetea! Are-n el.” Nu-i
la fel? La fel e.
Pe noi, dacă ne face 666, dă-i, dă-i, dă-i, cu sila, nu este lepădare. Lepădare o
poți face făcând păcate și depărtându-te Hristos mai tare decât prin aceste
acțiuni mecanice. Pot fi 5G-uri și nu știu ce. Ce se face cu sila asupra ta nu este
păcat. Și Domnul știe foarte bine. Știe ce putere au ăia și ce putere avem noi a
ne opune.
Și să nu uitați rugăciunea aceea: „Doamne, să fac diferența, ce pot eu să

accept, ce sunt în stare să fac și ce nu sunt în stare nu pot să fac.” Și Domnul
știe de ce nu pot eu să mă opun și de ce nu am putere și de ce le-a dat acelor
draci împielițați să facă asta, pentru că sunt dezlănțuiți. Știe Dumnezeu de ce.
În încheiere, nu uitați proverbul care este atât de înțelept și creștinesc, și nu e

numai românesc, și francezii spun: „Tot răul spre bine!” Ceea ce ni se întâmplă
este rău, dar răul acesta va fi transformat de Dumnezeu și este transformat de
Dumnezeu, că de aceea îl și lasă, spre binele nostru. Uitați așa, ca să nu vorbesc
numai teoretic.
Pandemia a omorât foarte puțini oameni, comparativ cu ciuma și holera din tre-
cut, în care se murea de 10 ori mai mult. Așa se murea, pe capete. Tirania - încă
putem vorbi, nu este chiar așa gravă [încă]. De vaccin, vor fi câteva efecte
secundare pentru că permanent nu sunt numai planurile dracilor și oamenilor
răi. Permanent există Domnul, există Măicuța, există Îngerul păzitor. Ei ne
apără., ne păzesc și pe ei ne bizuim. Diferența dintre noi, cei de acum și cei din
trecut, când aveau ciuma lui Caragea sau grozăviile de atunci, mureau pe capete.
N-aveau sistem medical avansat. Ce vaxxin? N-aveau nici antibiotice, nimic.
Usturoi, ceapă, o țuică și „vine popa, că a murit”. Dar, spre deosebire de noi, ei
nu aveau depresii. Lumea de atunci nici nu știa că există depresie. De ce? Dar
lumea de azi de ce are depresie? Uitați de ce are: datorită schimbării mentalului
și a materialismului.
Noi suntem născuți în secolul trecut, un secol ateu și materialist în care am fost
învățați să ne punem nădejdea în om, în știință, în medicină, în politică, în
economia făcută de om. Și atunci când ai nădejdea așa, nu mai ai nădejdea în
Dumnezeu. Ăia bătrânii n-aveau nădejde nici în politicieni, nici în doctori, nici
în știință și tehnică, nici în bancheri, nici în stat. Ei aveau nădejdea în
Dumnezeu. Și dacă se întâmpla să fie molimă, să moară pe capete, ziceau:
„Pentru păcatele noastre se întâmplă asta. Doamne, miluiește! Doamne, apără-
ne! Doamne, iartă-ne! Sfinte Dimitrie, apără-ne!” Așa trăiau.
Pe când la noi, este dezastru pentru că în mentalul nostru tot sperăm, tot sperăm,
și acuma mulți dintre noi, chiar din Biserică speră că vine vaccinul și vom scăpa
de boala asta și ne vom întoarce la normal. Ce înseamna asta? Cuvântul cel mai
gingaș care-mi vine acum pe gură e „naivitate”! Puneți-l dumneavoastră pe cel
adevărat. „Naivitate” este drăguț.
Așa că, nu așa să ne punem problema, ci să încercăm, ca și bătrânii, să gândim

în sensul ăsta: Doamne, miluiește! Doamne, apără-ne! Doamne, ai grijă de noi,
fie că suntem sănătoși, să nu ne îmbolnăvim, fie, Doamne, dacă ne-am îmbol-
năvit, să facem o formă ușoară, fie, dacă ne-am îmbolnăvit grav, Doamne, dă-ne
puterea s-o ducem! Dacă ne ducem dincolo, Doamne, vino, Doamne! Și venim
și noi la Tine, și vino și Tu la noi!
Și în felul acesta, iubiți credincioși, Dumnezeu să ne ajute, cu rugăciunile

Sfântului Vasile cel mare și ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților, bine-
înțeles, pentru mântuirea noastră. Amin!
De la speranţele omeneşti către nădejde, trezvie şi adevărata credinţă, prin
“resetare lăuntrică”, La început de an. Părintele Iustin Taban de la Putna
la Trinitas TV: “Să intrăm înăuntru, unde nimic nu s-a schimbat şi unde
dragostea lui Dumnezeu şi grija Lui cu noi niciodată nu au scăzut”
Cuvânt pentru Suflet. Speranța pe care ne-o aduce Anul nou - „Marea
Resetare a inimii noastre” cu ieromonah Iustin Taban (Mănăstirea Putna)
(28.12.2020)
Pr. Mihail Spătaru: Doamnelor, domnilor, bine v-am regăsit! Vă spun „La
mulți ani!” pentru că este finalul unui an calendaristic dar și începutul celuilalt.
Așa încât vă urez toate cele bune în noul an 2021! Vorbim în această ediție de
un bilanț, un bilanț spiritual pe care ar trebui să-l facem fiecare dintre noi, gân-
dindu-ne la ce-am înfăptuit în anul 2020, an greu încercat prin care am trecut, și
ce ne propunem în 2021. Este alături de mine ieromonahul Iustin Taban de la
Mănăstirea Putna. Vorbim de acest bilanț. Părinte ieromonah, bine-ați venit la
„Cuvânt pentru suflet”!
Pr. ier. Iustin Taban: Bine-ați venit în casa noastră!
Pr. M.S.: Într-adevăr, suntem într-un cadru natural deosebit, pe un deal aflat
lângă Mănăstirea Putna, și vorbim despre un nou început, părinte, gândindu-ne
la anul 2021. Însă, dacă ne vom uita la anul care peste câteva zile se încheie, la
anul 2020, el deja a fost văzut ca un an nefericit care a adus omenirii întregi
multe necazuri, de la stări depresive la daune în social-media [?? - n.n.]. Toți
privim 2020 ca pe un moment fără precedent, în care am trăit situații pe care
nici nu ni le-am imaginat sau nu nu le-am fi putut imagina vreodată. Spuneți-
mi, părinte, cum să privim noul an 2021?
Pr. ier. I.T.: O să vă pun la inimă un gând legat de socoteala cu Dumnezeu la
sfârșitul unui an și începutul unui nou an. Un gând care poate contrazice un pic
așteptările noastre legate de felul în care ne facem noi această socoteală. Aș zice
așa, ca să-l exprim. Dacă vrei să-ți pui anul care a trecut înaintea lui Dumnezeu,
să-l pui ca și când l-ai fi pierdut. În ce sens că „l-ai pierdut”? Asta derivă dintr-
un gând mai mare și frumos, în care tu, într-un fel, trebuie să-ți trăiești fiecare zi
înaintea lui Dumnezeu ca și cum ai pierdut-o, și trebuie să-ți trăiești întreaga
viață ca și cum ai pierdut-o. De fapt, ce urmărim noi aici? Miza este să dobân-
dim acea „inimă înfrântă și smerită” de care spune psalmistul. Adică să-ți faci
socoteala vieții tale, s-o pui înaintea lui Dumnezeu, ca și cum nu ai făcut ceva
bun în ea, deși tu știi că ai făcut, poate misiune, caritate, ai ajutat oameni
bolnavi, ai ajutat copii orfani… Toate câte ai făcut anul ăsta, și cu bune, și cu
rele. Și cu toate astea, să nu ți le socotești ca ceva înaintea lui Dumnezeu. Ca să-
I dai Lui libertatea și terenul de a lucra cu harul Lui, ca ceea ce este pentru om o
înfrângere, pentru El să fie o biruință.
În sensul acesta. Și cu gândul acesta să pornim în noul an, nu ca să zicem că

„uite, a fost greu anul acesta, am avut multe de suferit, sperăm să scăpăm, să ne
ușureze Dumnezeu, și la anul să trăim mai despovărați de acestă pandemie, de
aceste griji”. Astea, vedeți dumneavoastră, rămân în perimetrul speranțelor
omenești. Iar speranțele sunt ceea ce împiedică nădejdea să se manifeste. Noi tot
ne facem și proiecții, și planuri și bilanțuri, legate de aceste speranțe. Sperăm să
treacă cât mai repede, sperăm să ne izbăvească Dumnezeu. Dar prin asta rămâ-
nem în perimetrul lumii.
Gândul acesta este de a nu ne mai face socoteli după socotelile lumii, care-s
cumva în perspectiva moralistă și a-mi socoti timpul meu, ziua mea și anul care
a trecut a-l pune înaintea lui Dumnezeu, a-l aduce așa înaintea Lui, asumându-
mi-l cu pocăință și cumva, câștigându-l înapoi. E clar c-a fost un an și cu bune și
cu rele din punct de vedere al lumii, dar a fost un an de grație al lui Dumnezeu
cu mine. În care Dumnezeu a lucrat și este fascinant să văd cum Dumnezeu a
lucrat în anul acesta de grație cu mine. Intrând în această grație a lui Dumnezeu,
părăsesc perspectiva asta în care tot fac o socoteală care mereu îmi dă cu rest,
mereu îmi dă cu virgulă și niciodată n-o să fie suficient înaintea lui Dumnezeu.
Și atuncea, o socotesc așa, cu acea inimă înfrântă și învinsă. Ca să pot cumva
să-l recuperez cu totul în noul an și să întâmpin nu cu speranță, ci cu nădejde
noul an, 2021.
Pr. M.S.: Ați vorbit, părinte, despre speranțele pe care și le fac oamenii, și sigur
că fiecare dintre noi are o speranță. Dar aș vrea să mergem către speranța sau
nădejdea ca virtute creștină. Mai avem, părinte ieromonah, speranța, nădejdea
ca o virtute creștină? Pentru că, dacă privim în jurul nostru, oamenii deja dez-
nădăjduiesc, au impresia că totul se prăbușește, că parcă nu se ivește nici o lu-
mină, că Dumnezeu nu li se mai arată…
Pr. ier. I.T.: Asta pentru că speră. Și încă n-a învățat să nădăjduiască. Și că în-
tre cele două planuri există aproape o intangibilitate. Noi, când zicem că nădăj-
duim, noi de fapt sperăm, după chipul acestei lumi. Și făcându-ne acele spe-
ranțe, ele sunt însoțite de frământări, de griji, de dezamăgiri. Și după aceea
avem sentimentul că Dumnezeu ne-a părăsit. Tocmai pentru că mintea noastră și
duhul nostru lucrează tot în perspectiva omenească a speranței. Dar nădejdea
este ceva care depășește planul acesta omenesc.
Oamenii, ca să folosim un cuvânt mai potrivit, nu deznădăjduiesc, pentru că nici

n-au învățat să nădăjduiască încă. Ei disperă. Până acum au sperat și când văd
că speranțele nu li se împlinesc, disperă. Omul care învață să nădăjduiască nu
mai disperă. Pentru că află că lumea se află în mâinile lui Dumnezeu, timpul
nostru este în mâna lui Dumnezeu și anul ăsta care a trecut cu greutăți și cu
crucea asta a bolii, a pandemiei, cu tot ce a adus el, îmi dau seama că asta-i doar
„povara lumii” care este nimic pe lângă grația [harul] lui Dumnezeu, grația cu
care Dumnezeu m-a trecut prin acest an și m-a trecut prin această lume. Intrăm
într-o perspectivă a recunoștinței, a gratitudinii, care ne facem să vedem cu totul
altfel cadrul acesta exterior. Terenul nostru de lucru cu Dumnezeu, de lucru cu
lumea și lucrul cu Dumnezeu s-a făcut un pic cu denivelări, mai cu obstacole.
Dar în toate acestea, grația Lui nu este cu nimic mai puțin fascinantă. Ba mai
mult, se arată mai bogată, mai diversă, mai incredibilă pe măsură ce eve-
nimentele acestea ale lumii se desfășoară în răstimpul lor.
Pr. M.S.: Părinte, ce este de fapt nădejdea despre care vorbiți? Nădejdea creș-
tină, nădejdea ca virtute?
Pr. ier. I.T.: Nădejdea vine la capătul speranțelor mele omenești și moraliste că
eu voi reuși să aduc înaintea Cerului ceva vrednic de frumusețea, de [harul], de
sfințenia Lui. Vine la capătul speranțelor ca lumea să se îmbunătățească, să se
facă mai bună, ca să scăpăm de anumite necazuri, ca să se termine cu anumite
griji. Astea n-or să se termine niciodată dacă rămânem în perspectiva lor. Nădej-
dea este spargerea acestei realități tridimensionale, să zicem, și intrăm într-o altă
realitate. Cu patru dimensiuni. A patra dimensiune este nădejdea, care înseamnă
că noi nu mai privim lumea și evenimentele lumii din perspectiva omenească, ci
din perspectiva lui Dumnezeu, prin ochii lui Dumnezeu. Și când privim prin
ochii lui Dumnezeu, intrăm și-n inima lui Dumnezeu care privește toate acestea
cu harul Lui și pronia Lui și posibilitatea Lui de a lucra cu lumea. Când intrăm
în acest câmp, atuncea vine și nădejdea. Pentru că noi înțelegem modul lui
Dumnezeu de a lucra cu lumea și nu ne mai luăm după modul lumii de a opera
și de a funcționa.
Pr. M.S.: Părinte, vorbeam despre acest bilanț pe care și-l fac oamenii la finalul
unui an calendaristic și sigur că el a fost luat din mediul contabil. Fiecare om își
face un bilanț: ce-a făcut în anul care se încheie, ce plan are pentru anul urmă-
tor. În momentul bilanțului ne putem evalua mai bine realizările, aspectele
pozitive din viața noastră?
Pr. ier. I.T.: Ceea ce încercăm să spunem este că bilanțul acesta pe care vrem
să-l facem în felul acesta are o direcție falimentară. Pentru că în fiecare an, cu
toate bilanțurile pe care le facem, rămânem în cheia asta, pozitiv și negativ. Și
să fim sinceri, de fiecare dată găsim mai multe negative decât pozitive. Nici-
odată parcă nu reușim să le înmulțim suficient pe cele pozitive, faptele bune,
gândurile bune. Dar dacă vrem să facem noi o „mare resetare” pe criterii
duhovnicești - că tot auzim că se face Marea Resetare în lumea de azi, se pre-
gătește Noua Ordine Mondială, oamenii pe urmă lucrează într-o anumită direc-
ție care de multe ori nu-i cea plăcută lui Dumnezeu; tot auzim de „marea
resetare” - ce-ar fi să ne ne facem noi „marea resetare” a inimii noastre? Să
învățăm să punem problema altfel. Să nu ne mai facem socoteala între noi și
lume, care mereu dă cu rest și dă cu virgulă, ci să ne-o facem între noi și
Dumnezeu?
Acest fel de a ne face bilanț l-aș contrazice cu un cuvânt al Sfântului

[Nicodim Aghioritul] din Războiul nevăzut, în care spunea așa: „De câte ori
vezi un neajuns la tine, un păcat, o cădere, să spui așa în inima ta: Doamne,
nici nu se putea aștepta de la mine ceva mai mult decât aceasta!.” Și imediat
în felul acesta te-ai ridicat în perimetrul nădejdii. Să nu îți mai faci probleme și
complexe legate de scăderile și de neajunsurile tale, pentru că altfel, rămânem în
acest spațiu al contabilității noastre după criterii omenești. Și în felul acesta,
asumându-ne povara acesta a noastră, nedesăvârșirea noastră, măgărușul nostru
pe care trebuie să-l cărăm cu noi în fiecare zi, să trăim în fiecare zi ca și cum am
fi eliberați, ca și cum Dumnezeu deja ne-ar fi izbăvit. Pentru că asta-i pre-
gustarea Împărăției, care a venit deja și nu încă. Asta este „marea resetare” pe
care putem s-o facem, și un nou fel de a ne așeza inima în fața lui Dumnezeu.
Bilanțul pot să-l declar încă de pe acuma, că dă cu minus, că-i pierdut bilanțul.
Poate intru în faliment. Nu a fost un timp în care să nu intru eu în faliment
înaintea lui Dumnezeu. Acceptând că intru în faliment, în lichidare cu „firma”
mea, să spunem așa, îmi reașez inima și reașez și lumea în relația mea cu Dum-
nezeu. Devine o poveste a grației lui, a ceea ce reușește să facă El din insu-
ccesele mele, din eșecurile mele, din bilanțul meu mereu falimentar pe care îl
las acolo, și-mi iau energia și puterea din această așezare înaintea lui Dumne-
zeu.
Pr. M.S.: Părinte, putem aprecia mai bine ceea ce avem având în vedere neca-
zurile pe care le vedem în jur? Și m-aș gândi la un lucru simplu: ne putem
bucura pur și simplu că suntem sănătoși? Lucru care nu se întâmpla până acum,
când nu eram încercați așa greu cu câte o boală. Și sigur, multe alte lucruri pe
care le treceam cu vederea și eram tot timpul nemulțumiți.
Pr. ier. I.T.: Da, numai că și aici e o capcană. Noi ne putem bucura că suntem
sănătoși, dar riscăm să ne bucurăm în felul acela omenesc că uite, alții sunt
bolnavi și eu am scăpat; ce bine că am scăpat de covid, sau de carantină, sau de
izolare, sau de alte necazuri din anul ăsta. Noi trebuie să ne bucurăm, să rede-
scoperim valoarea vieții, a timpului, a unei zile, a unei nopți, a naturii și inclusiv
a sănătății, dar nu din perspectiva asta mereu opusă la pandemie. Să știți că și
boala are harul ei. Provocarea acestei perioade este să redescoperim nu valoarea
sănătății neapărat, ci să redescoperim grația asta a lui Dumnezeu care vine și în
boală, și în sănătate. Pentru că omul care știe să fie sănătos, frumos și creș-
tinește, trebuie să știe să fie și bolnav creștinește. Și boala are harul ei.
Cum zicea părintele Emilian Simonopetritul: „Dacă ești bolnav și vrei numai-
decât să te faci sănătos și ăsta este primul tău gând, înseamnă că n-ai înțeles
valoarea bolii.” Acuma, sigur că nimeni nu-și dorește boala și toți dorim să fim
sănătoși, dar să intrăm în gândul acesta al lui Dumnezeu, că timpul în care
suntem sănătoși sau suntem bolnavi este același pentru Dumnezeu. Este timpul
de lucru al Lui, al harului lui cu noi. Să intrăm în această nouă așezare.
Pr. M.S.: Părinte, ce rol are credința? Pentru că vorbim despre Dumnezeu,
despre așezarea în logica lui Dumnezeu. Ce rol are credința? Cum ne poate
ghida în acest nou început cu atâtea incertitudini?
Pr. ier. I.T.: Să redefinim și credința ca fiind ieșirea din perspectiva noastră
asupra lucrurilor și intrarea în perspectiva lui Dumnezeu. Abia aceea este cre-
dința. Într-un sens frumos și tainic, Dumnezeu este singurul din în lumea asta
care crede și care nădăjduiește. Pentru că este singurul care știe să creadă și să
nădăjduiască. Abia când intru în mintea Lui și în inima Lui, sunt convins că și
eu am învățat să cred cum trebuie a se crede. Până atunci, mă lupt în perspectiva
mea omenească să cred. Dar știți cum? Credința asta a noastră este foarte slabă
și puțină și parcă are proptele fragile. Pentru că noi credem, dar cumva credem
după chipul lumii, în același fel în care și sperăm după chipul lumii. În același
fel în care ne facem proiecții și așteptări după chipul lumii. Deci, dacă intrăm în
perspectiva asta, dacă facem „marea resetare” [interioară], o să credem cum cre-
de Dumnezeu, care are mereu această deschidere generoasă și bucuroasă în fața
lumii. Adică El nu se teme de tot ceea ce se întâmplă în lume. Asta ni se pare
nouă ciudat, că El poate să nu se teamă. Noi ne temem. Noi credem că temerile
sunt și ale lui Dumnezeu. Nu, pentru că El a făcut lumea și pământul și cu toate
imperfecțiunile ei și a lăsat oamenii ca în libertatea lor să facă ce știu ei mai
bine din această lume. Dar Dumnezeu de ce nu se teme? Pentru că El știe că
harul Lui este acolo, la îndemână, pentru orice om care vrea să lucreze cu El în
orice condiții, din cele mai grele, și că viața nu și-a pierdut niciodată fru-
musețea, acest mister, acest farmec. Cine știe? S-ar putea să redescoperim
misterul și farmecul vieții chiar în această perioadă în care parcă se pun așa,
niște lanțuri, niște cătușe pe toate. Parcă lumea se împuținează. S-ar putea să
redescoperim misterul și farmecul vieții chiar în aceste condiții.
Pr. M.S.: Părinte, ce putem face la nivel individual ca să aducem bucurie mem-
brilor familiei, celor dragi în general, în lipsa unei întâlniri, așa cum se întâmpla
în anii trecuți? Știți că oamenii, de revelion se adunau și petreceau. Sigur că, de
cele mai multe ori, petrecerile acelea însemnau mâncare multă, băutură mai
multă, însă nu m-aș gândi numai la imaginea aceasta a îmbuibării, a lăcomiei, ci
la faptul că se întâlneau în jurul unei mese și deveneau convivi, comeseni. Era o
comuniune. Nu mai putem să facem lucrul acesta acum. Dar repet, ce putem
face individual ca să aducem bucurie membrilor familiei, celor dragi în general,
în lipsa acestor întâlniri care ne uneau?
Pr. ier. I.T.: Cum să mai avem noi comuniune fără să avem părtășia fizică de
fiecare dată?! Aceasta este provocarea. Timpul acesta ne-a forțat să ieșim din
lume și să intrăm în noi înșine, cine vrea să intre, în inima și în interioritatea
noastră. Când intru în interioritatea mea, acolo este un fel de aer calm și liniștit
care este calmul desăvârșit al lui Dumnezeu. În această furtună de zgomote și de
griji e ca și cum ai intra sub suprafața mării, unde-i furtună și jos este liniște.
Când intru în acea interioritate cu Dumnezeu, atunci regăsesc prima dată sta-
bilitatea ființei mele și atunci, din acea stabilitate și din acea liniște reușesc să
insuflu și celorlalți printr-o scrisoare, printr-un mesaj, prin telefon, printr-o
felicitare, prin orice, reușesc să-i insuflu gândul că lumea este a lui Dumnezeu și
niciodată n-a încetat să fie și să nu se teamă. Pentru că temerea este rămânerea
mereu la suprafața apei unde sunt furtuni, tsunami, maree și altele. Să intrăm
înăuntru, unde nimic nu s-a schimbat și dragostea lui Dumnezeu și grija Lui cu
noi niciodată nu au scăzut.
Pr. M.S.: Repet, cum putem să ne manifestăm bucuria că acest an s-a încheiat,
păstrând distanța, această distanțare fizică? Oameni care se întâlneau de-aici, de
la Putna, din București, din Craiova, rubedenii care se vizitau și iată, acum stau
în casele lor? Cum să ne manifestăm această bucurie?
Pr. ier. I.T.: Atunci când există un spațiu între mine și dumneavoastră și legea,
fie ea dreaptă sau nedreaptă, mă împiedică să parcurg acest spațiu până la
dumneavoastră, singura mea posibilitate este să mă conectez la pânza freatică de
sub noi, care conține această apă comună, acest fond de simțire comună. Intrând
în tubulaturile acestea care ne conectează pe noi, că noi suntem parte a unei
„rețele”, accesăm „rețeaua” din care facem parte. Atunci putem simți că suntem
în comuniune cu ceilalți, că niciodată n-am pierdut-o și că distanțarea asta fizică
impusă ne face să ne iubim și mai mult, să ne ținem în inimă mai mult unul pe
altul și să nu considerăm că ne-am pierdut unul de altul. Să nu ne fie dor în
sensul acela de regret și de tânguire, ci să ne fie un fel de dor cu drag, ca și cum
n-am fi pierdut nimica. Aceea este calea prin care putem intra în lumea aceea în
care toate-s acolo, unde nimic nu s-a pierdut.
Pr.M.S.: Începe acest nou an 2021 cu resetarea inimii, cu nădejdea în Dumne-

zeu, așa cum ați spus dumneavoastră. Cuvântul „revelion” vine de la [se]
réveiller din franceză, care înseamnă a se trezi 15. Cred că e cazul să ne trezim,
poate acum mai mult ca oricând, și să ne adâncim mai mult în noi înșine așa
cum ne-ați învățat dumneavoastră. Să ne trezim la o viață nouă și aceasta să fie
viața în Hristos.
Pr. ier. I.T.: Da, pentru că ceea ce trăim noi acum este mai degrabă un somn,
un fel de „neluciditate”, un pic delirantă. Și abia când intri în lumea aceea unde
e grația și liniștea lui Dumnezeu și inclusiv pronia Lui cu tine, aia este deja o
trezire față de acest somn, această stare de somnambulism în care trăim noi
acuma.
Pr. M.S.: Puneți-ne înainte un program de viață pentru 2021. Din perspectiva
dumneavoastră, a monahului de la Mănăstirea Putna, a preotului Mănăstirii
Putna. Ce l-ați sfătui pe cel care vă pune acestă întrebare: „Părinte, ce program
de viață să încep eu de-acum, din 2021”? Practic vorbind.
Pr. ier.I.T.: O să vă vorbesc de cea mai practică virtute: trezvia. Una pe care
noi o evităm aproape sistematic. E foarte ușor să spui și este de bun-simț pentru
toată lumea să înțeleagă că atunci când te trezești, sunt rugăciunile de dimineață.
Apoi, când mergi la lucru, e o rugăciune de începutul lucrului. Când vii acasă,
un acatist, un paraclis dacă poți și câte un pic de Doamne, Iisuse… Dar aceasta
e doar gimnastica pe care trebuie s-o facem noi zilnic. Dar ceea ce leagă toate
lucrurile astea, ceea ce le dă consistență, acel tonus al ființei noastre, este starea
de trezvie. Și-n starea asta de trezvie noi trebuie să înțelegem că ziua este a lui
Dumnezeu. Doamne, ziua asta de Luni (să spunem că începem o zi de Luni),
este a Ta. Sunt prins și eu în ea, se desfășoară cu mine. Să trăim cu conștiința că
ne lăsăm prinși în ziua care este a lui Dumnezeu, ne lăsăm să intrăm în ea cu
perspectiva Lui. Cu sentimentul că faptele mele și gândurile și acțiunile mele se
15
Este de fapt al doilea sens. Ca derivat al verbului réveiller, înseamnă o tușă de culoare vie,
strălucitoare folosită în pictură pentru a trezi la viață, a lumina un tablou. Sensul primar al
lui réveillon însemna masă luată la o oră târzie, supeu, iar în franceza modernă, masă de
sărbătoare în noaptea de Crăciun sau de Anul nou.
petrec în această grație a Lui. Această stare de trezvie este un efort suficient ca
noi să ne trăim acea zi cu Dumnezeu, ca să ieșim din perspectiva eu-lui nostru
în care noi parăm toate atacurile gândurilor, ale grijilor, ale vorbelor de la unii la
alții. Ducem toate luptele astea care uneori sunt perdante. Dacă intrăm în acest
câmp interior și ne cultivăm trezvia, nu mai trebuie să purtăm atât de multe
lupte perdante. Ca la capătul zilei să ajungem seara obosiți și să spunem „în
ziua asta iar am fost împrăștiat, iar parcă nu mi-au ieșit lucrurile”. Deci această
petrecere a noastră înăuntru, unde ne încredințăm că lumea este a lui Dumnezeu
și a rămas a lui Dumnezeu și că anul acesta 2021, cu fiecare zi din el și cu fie-
care zi de Luni și de început de săptămână se desfășoară ca un capitol din
povestea Lui cu noi.
Pr. M.S.: Părinte, vă mulțumesc foarte mult! Fie ca anul 2021 să fie un an bun
și pentru dumneavoastră și pentru dragii noștri telespectatori. Vă mulțumesc c-
ați venit la „Cuvânt pentru suflet” și vă spun La Mulți Ani!
Pr. ier. I.T.: La mulți ani întru resetarea inimi noastre, după plăcerea lui
Dumnezeu!
Pr. M.S.: Vă mulțumim încă o dată!
Pr. ier. I.T.: Doamne, ajută!

Dragoş Mîrşanu - Tăierea împrejur, după Scripturi
Şi când s-au împlinit opt zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus,
aşa după cum fusese numit de înger mai înainte de a Se fi zămislit El în pântece.
(Lc. 2:21)
Fc 17:10-12; Lv 12:3; Mt 1:21: Mt 1:25: Lc 1:31; Lc 1:59; Flp 3:5
Actul tăierii împrejur (Lc. 2:21) îi arată pe părinţii Mântuitorului drept

împlinitori ai Legii lui Moise (Lc. 2:21-24, 27, 39, 41-43), iar pe Iisus, pe cale
de consecinţă, drept un israelit credincios acesteia, după cum se va dovedi şi în
continuare, îndeosebi prin predicarea în sinagogi, în zi de Sabat, sau în Templu,
cu puţin înainte de moartea Sa.
Această împlinire a Legii, împreună cu „numirea de către înger”, construiesc o

paralelă cu situaţia identică în care se aflaseră părinţii lui Ioan Botezătorul,
Zaharia şi Elisabeta (Lc. 1: 59). Deşi numirea fiului era, în iudaism, dreptul
tatălui, faptul că îngerul hotărăşte, prin puterea harului, ca numele său să fie
„Iisus” (Yehoshua/Iosua) arată, pe de o parte, că Iosif trebuia să-l considere pe
fiul Mariei propriul său fiu, după lege (cf. Mt. 1:21; V. Gheorghiu). Deşi
botezul în Hristos a pus capăt tăierii-împrejur ca semn a legământului poporului
ales cu Dumnezeu, Iisus este circumcis, şi el, „din iconomie” (E. Zigaben),
pentru a împlini Legea şi a putea fi primit ca învăţător. Aşa cum o bucată de
carne din trup era înlăturată, botezul spală acum păcatul.
Împlinirea Legii, în acest caz, face pentru noi o referinţă la Levitic 12:3.
Interpretând pasajul, marele exeget Origen (sec. III) remarca, mai întâi, că una
este Legea Literei, şi alta cea a Duhului. Îndepărtarea cărnii în cea de-a opta zi
determina curăţirea pruncului de sex masculin (şi a mamei sale) şi pregătirea sa
pentru împlinirea timpurilor mesianice: Această săptămână poate fi văzută ca
timpul prezentei vieţi, căci lumea a fost desăvârşită într-o săptămână. În care,
câtă vreme suntem puşi în carne, nu putem fi de o puritate transparentă dacă nu
va veni ziua a opta, adică dacă nu va sosi timpul veacului viitor. Pe de altă parte,
odată cu înnoirea Legii prin Iisus Hristos, circumcizia propriu-zisă nu îşi mai
găseşte sens, după vorba Apostolului: Căci noi suntem circumcizia, care îi
slujim lui Dumnnezeu în duh (Flp. 3:3). Continuă Origen: Atunci sunt
înstrăinaţi păcătoşii din pântece, când sunt tăiaţi împrejur nu în duh, ci în carne.
Fiindcă „cei ce sunt circumcişi în lege, au fost depărtaţi de la har” [cf. Gal. 5: 2-
4].
Numele aramaic Yehoshua („Dumnezeu mântuieşte”) are o strânsă legătură cu

„a mântui”, legătură pierdută de transliterarea grecească Iesous. Sensul de
Mântuitor este transmis de obicei prin alăturarea numelor-atributelor Chrystos
(„Uns”) şi Soter („Mântuitor”): Mântuitorul Iisus Hristos.
Suplimentar
Sfânta Scriptură (versiunea Anania); Origen, Omilia VIII, în Omilii şi adnotări

la Levitic, ediţie bilingvă, trad., introd. şi note de Adrian Muraru, Tradiţia
creştină 3, Polirom, Iaşi, 2006, 313-315; Efthimie Zigaben, Tâlcuire la
Evanghelia după Luca, trad. şi note de Adrian Tănăsescu-Vlas, Sophia,
Bucureşti, 2006, 38-39; Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei cu
comentar, Tip. Mitr. Silvestru, Cernăuţi, 1925, 100-102.
Ioan-Lucian Radu - Care este rolul tăierii împrejur?
În a opta zi după Naşterea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a fost tăiat împrejur,
în conformitate cu Legea Vechiului Testament.
Tăierea împrejur a Domnului
După acest ritual, Pruncul a primit numele Iisus, aşa cum Arhanghelul Gabriel i-
a spus Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în ziua Bunei Vestiri (Luca 1, 31-
33). Părinţii Bisericii explică faptul că Domnul a fost circumcis, pentru ca mai
târziu, nimeni să nu se îndoiască de faptul că El şi-a asumat cu adevărat trup
omenesc şi că întruparea Lui nu a fost doar o iluzie aşa cum învăţau unii eretici.
Instituirea actului tăierii împrejur
Potrivit menţiunii din cartea Facerea (capitolul 17), actul circumciziunii (în
ebraică mulá) a fost instituit ca un semn văzut al legământului încheiat de
Dumnezeu cu patriarhul Avraam şi cu urmaşii acestuia, act ce trebuia îndeplinit
la toţi copii de parte bărbătească, începând cu vârsta de 8 zile (vv. 10-14).
Ca urmare, toţi bărbaţii şi copiii din casa patriarhului şi Avraam însuşi, în vârstă
de 99 de ani pe atunci, împreună cu fiul său Ismael de 13 ani, s-au supus tăierii
împrejur chiar în ziua instituirii actului propriu-zis (vv. 23-27).
După aceea a urmat Isaac (21, 4) şi toţi urmaşii lui. În baza legământului
încheiat cu Dumnezeu, patriarhului i s-a schimbat numele, din Avram - tatăl
înălţimii, în Avraam - tatăl neamurilor sau tată al mulţimii (Facerea 17, 5-6).
Mai târziu, în cartea Levitic se spune că Dumnezeu a poruncit, prin Moise, să

fie circumcişi toţi copiii israeliţi la opt zile de la naştere. Cu acest prilej se
punea şi numele copilului. Deoarece circumciziunea era un semn al
legământului cu Dumnezeu, cel ce se sustrăgea voit acestui act nu mai făcea
parte din comunitatea israelită şi trebuia ucis (Facerea 17, 14).
De ce în a opta zi de la naştere?
Ziua a opta este o tranziţie de la starea infantilă la perfecţiunea personală, pentru

că în această zi, în conformitate cu dispoziţiile religioase evreieşti, pruncul
devine copil şi dobândeşte o anumită personalitate.
Sfântul Andrei Criteanul separă primele 7 zile de după naşterea unui copil de
cea de a opta, spunând că a opta zi este completarea celor şapte şi începutul
viitorului.
În conformitate cu contextul religios evreiesc, a opta zi constituie o etapă
extrem de importantă pentru existenţa umană a fiecărui nou-născut, prin faptul
că ea completează vârsta infantilă şi deschide vârsta maturităţii, care duce la
perfecţiune.
„Aceasta se face, spune Sfântul Părinte, prin intermediul numelui, care este dat
în ziua a opta”. Punerea numelui, cu alte cuvinte, oferă pruncului o anumită
identitate personală. Acest act recunoaşte, în mod solemn, dreptul natural al
copilului de a fi o existenţă personală, adică o fiinţă umană perfect constituită,
printre celelalte fiinţe umane. Perfecţiunea despre care vorbeşte Sfântul Andrei
aici, face referire la identitatea personală pe care o dobândeşte copilul atunci
când îşi primeşte numele.
De ce este legată punerea numelui de tăierea împrejur?
Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una
spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părţi din organism presupune
respingerea unei condiţii trupeşti, în care fiecare fiinţă umană se naşte, în timp
ce înlocuirea sa cu numele implică intrarea fiinţei umane într-o altă stare,
spirituală, care duce la perfecţiune.
Sfântul Andrei Criteanul face referire la Avraam şi tatăl său Terah, cu scopul de
a clarifica aceste două condiţii. Terah, care era idolatru, reprezintă condiţia
carnală a idolatriei, care are în vedere lumea materială, trupească, desprinsă de
Creatorul său. Avraam reprezintă starea spirituală, care este în legătură cu
Creatorul lumii, ca punct principal şi esenţial de referinţă pentru viaţa omului şi
care îl face pe om membru al poporului lui Dumnezeu.
Deci, Sfântul Părinte spune: „Pentru că natura avea să fie frământată cu idolii de
Terah, tatăl lui Avraam, a fost necesar ca un popor din Avraam să fie pus
deoparte pentru Creator, prin intermediul unei peceţi, până la venirea Lui,
pecete necesară omului pentru a fi reînnoit. Tăierea împrejur respinge un
reziduu al cărnii şi oferă un sigiliu pentru a opta zi, care are în vedere lucrurile
viitoare”.
Aşadar, aceste două evenimente, Tăierea împrejur a Domnului şi primirea

numelui, ne reamintesc nouă, creştinilor, că am intrat într-un legământ nou cu
Dumnezeu şi că am fost tăiaţi împrejur „cu tăiere împrejur nefăcută de mână,
prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos” (Coloseni
2, 11). În acest sens, chiar numele „creştin” (următor al lui Hristos) este un
semn al intrării a omenirii într-un legământ nou cu Dumnezeu.
Pr. Augustin Coroian - Meditaţie de Anul nou - ,,Mai mult timp acordat
Domnului!”
A sosit cumpăna dintre ani. A trecut un an, poate cu neîmpliniri, poate cu

greutăţi şi apăsări, dar nu fără speranţă. Aşteptăm, acum, unul mai bun, unul
mai luminos, mai roditor, mai liniştit, mai aducător de împliniri. Un an mai bun
şi o lume mai bună…
Dorinţele şi speranţele noastre sunt bune, drepte şi sfinte. Dorim să se

împlinească!
O lume mai bună înseamnă ca noi oamenii să devenim mai buni! Un an mai bun
înseamnă ca faptele oamenilor să fie mai bune şi mai luminoase, mai
îndestulătoare.
A deveni mai bun înseamnă a munci mai mult şi a te ruga mai mult. A munci şi
a păzi.
A munci şi a curăţi pământul pentru a rodi. Pământul care ne înconjoară, care ne

hrăneşte, dar şi pământul din care suntem alcătuiţi, trupul nostru. A-l curăţi, a-l
ara, a-l semăna, a-l plivi de buruieni şi de spini. Altfel, el nu poate deveni
frumos, bogat şi roditor. Şi, apoi, a-l păzi…. A-l păzi de ce ? De animale?..
Da!.. Şi de animale… Dar, mai ales, a-l păzi de duhurile rele, de satan şi de
duhurile lui.
De aceea, la început de an, se sfinţesc apele, pentru că apa naşte şi susţine viaţa.
Şi nu numai apele. Ci şi ţarinile, grădinile, gospodăriile, prisăcile, viile,
heleşteiele, casele şi toate ale omului.
A-l apăra apoi şi de fiarele cu chip de om, de slujitorii şi robii lui satan. Cine
sunt aceştia? Toţi lacomii! Toţi care exploatează pământul, munţii, apele şi
pădurile fără măsură. Care au ca dumnezeu „banul”! Care pentru bani distrug,
pângăresc şi pustiesc totul. Ei înşişi sunt mereu pustii şi stăpâniţi de duhul
pustietăţilor. De aceia, nu ei poartă marea vină, ci tatăl şi stăpânul lor, vicleanul
diavol. Şi nu numai ei, ci şi alţii care prin mass-media şi alte mijloace, întinează
şi pângăresc sufletele şi trupurile noastre. Viaţa noastră (sufletul) care ar trebui
să fie curată, liniştită, luminoasă, şi trupurile noastre, adică pământul din care
este formată fiinţa noastră. Pe toate le întinează, le îmbolnăvesc şi apoi le
părăsesc. Iar singurul lor câştig este banul.
Cum ne putem noi apăra de aceste tentaţii care vin spre noi, mereu, mereu, sub
forme tot mai noi şi tot mai subtile, mai ,,nevinovate”? Cum putem apăra
sufletul, trupul şi Ţara? Doar prin muncă, prin muncă cinstită şi prin rugăciune.
Munca şi rugăciunea, primele îndeletniciri primite ca poruncă şi îndemn de
către om de la Bunul Dumnezeu, chiar la început, în Rai.
Munca este sfântă şi oricine cunoaşte rostul şi valoarea ei. Dar rugăciunea? Ea
este, de fapt, tot o muncă. Vorbirea, starea de vorbă împreună cu Dumnezeu este
o muncă şi o artă a cărui îndeletnicire cere multă răbdare, dar este absolut
necesară. Doar atunci sufletul respiră cu adevărat (căci Dumnezeu este Adevărul
şi radiază adevăr), se hrăneşte şi primeşte viaţa, căci Dumnezeu este Viaţa cea
adevărată şi izvorul vieţii.
Primii oameni, în Rai, au primit poruncă să muncească şi să păzească. Să

muncească ce? Căci pământul, tot acolo scrie, scotea roade de la sine. Şi să-l
păzescă de cine? Căci animalele îi erau omului supuse. De fapt, porunca era să
lucreze rugăciunea şi să-şi păzească mintea de gânduri rele. Doar aceasta, atunci
ca şi acum, îl poate face pe om mai bun, mai curat şi mai fericit. Bun şi curat
asemeni lui Dumnezeu Celui bun şi fericit cu fericire netrecătoare. Rugăciunea
nu înseamnă doar vorbire cu Dumnezeu, ci şi ascultare, stare de auzire, de
recepţie. Într-un dialog se consideră uneori mai înţelept cel care ştie să tacă şi să
asculte. Dumnezeu a venit spre noi, la noi, pentru a fi în maximă apropiere de
noi, în noi. Ne iubeşte şi vrea un dialog de iubire cu noi. Cât mai lung, mai
nesfârşit, veşnic. Acum depinde doar de noi cât timp Îi acordăm Bunului şi
Atotputernicului nostru Dumnezeu, Părintele ceresc, Fiul iubit şi Duhul Sfânt.
Aşadar, dorim ca acest An să fie Anul Domnului, să fie bun precum Domnul
este bun…
Atunci întâi să urâm răul, după cum scrie: ,,Cei ce iubiţi pe Domnul urâţi răul”.
Să urâm răul, adică lucrarea lui satan în noi şi în lume. Nu oamenii trebuie urâţi,
care, până la urmă, sunt fraţi de-ai noştri, căzuţi ca victime în ghearele satanei,
prin lăcomie, prin trufie, mânie, ură, invidie, iubire de bani, iubire de stăpânire,
iubire de plăcere, desfrâu, ş.a.m.d. Iar al doilea lucru fundamental: ,,Alipiţi-vă
de bine”, adică de Dumnezeu. El este Atotputernic şi Atotbun, dar şi Atotdrept
şi Atotsfânt. Să ne lipim, dar, de El, aceasta este rugăciunea. Să-I acordăm mai
mult timp din timpul nostru. El este iubirea şi izvorul ei, însăşi frumuseţea şi
puterea şi izvorul lor. Să-i acordăm timp aşa cum acordăm timp unei persoane
dragi şi plăcute. Şi o să vedeţi minunea! Cum şi noi devenim buni ca El!
Luminoşi ca El! Curaţi ca El! Adevăraţi ca El! Fericiţi şi veşnici ca El!
Rugăciunea ne-o alegem fiecare: Acatiste, Paraclise, Psaltire, sau alte rugăciuni
şi, desigur, să participăm la Sfânta Liturghie cât mai des …
Important este să-I acordăm timp cât mai mult în Anul care vine. Să lepădăm
răul care ne chinuie şi ne nelinşteşte şi el va pleca de la noi. Să iubim binele,
adică pe Dumnezeu, să ne lipim de El şi El va veni la noi prin Duhul Său cel
Sfânt. Şi, prin rugăciune, El va rămâne pentru veşnicie în noi şi aşa vom fi
fericiţi întru El şi cu El…
La opt zile după Naştere, Pruncul Iisus a primit ,,tăierea împrejur”, oficial
botezul, cum am spune astăzi, punerea Numelui. A primit numele, aşa cum
binevestise îngerul: „Iisus, care înseamnă Mântuitor”. Sfântul Apostol Pavel
scrie că: ,,Oricine va chema numele Domnului se va mântui”, iar, în altă parte:
,,Nu este mântuire decât în numele lui Iisus”…
Deci, de câte ori chemăm numele Domnului ne mântuim. Scăpăm de răutăţile

mari şi de cele mărunte, care ne supără, scăpăm în final de stăpânirea lui satan.
Prin numele Domnului Iisus Hristos, numai prin El, ne unim cu Dumnezeu şi
suntem împăcaţi, bucuroşi şi fericiţi întru El.
Pr. Andrei Coroian: Un răspuns la chemarea Domnului. Sfântul Vasile cel
mare
Glasul Cuvântului lui Dumnezeu a răsunat în urechile primului om creat:

„Adame unde eşti?” (Facere 3, 9), iar apoi, în nenumărate rânduri şi în multe
chipuri, până când însuşi „Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1, 14). Refuzul
întâiului om de a recunoaşte greşeala făcută şi de a-şi relua viaţa fericită, pentru
care fusese creat şi rânduit, a devenit normă generală pentru toţi urmaşii lui.
Vreme de mii de ani, doar sporadic mai apare câte un răspuns pozitiv la profeţii
şi drepţii Vechiului Testament şi parţial la înţelepţii din celelalte popoare.
Arătarea Cuvântului veşnic în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, chemarea

Sa plină de dragoste, bunătate, adresată direct în nenumărate rânduri prin
cuvinte ca: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe
voi” (Matei 11, 28); „de însetează cineva să vină la Mine şi să bea” căci „ râuri
de apă vie vor curge din inima lui” (Ioan 7, 37 – 38), sau „cel ce va bea din apa
pe care Eu o voi da nu va înseta în veac, căci ea se va face izvor de apă
curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 14); sau „luând Crucea ta urmează Mie”
(Marcu 10, 21) sunt chemări care au provocat de-a lungul timpului răspunsul a
sute, mii, chiar zeci de mii de suflete.
Luna ianuarie cuprinde în sinaxarul ei asemenea răspunsuri, vieţi cu totul

dăruite lui Hristos – Dumnezeu, desăvârşite în viaţa Lui şi încununate de El cu
neveştejita cunună a sfinţeniei.
Tuturor membrilor Bisericii creştine, le sunt date pentru cunoaşterea lui
Dumnezeu, spre asemănarea deplină cu El, toate cele cinci moduri generale de
cunoaştere [Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminica a III-a după
Rusalii, Ed. Ileana, Bucureşti, 2006.]:
1. Cunoaşterea naturală dată tuturor oamenilor;
2. Scriptura Vechiului Testament (dată evreilor);
3. Revelaţia Noului Testament – Evanghelia;
4. Experienţa Bisericii cuprinsă în tradiţia ei;
5. Experienţa personală, care este oglindită mai ales în vieţile sfinţilor.
Dintre multele exemple cuprinse în sinaxarul acestei luni, începând cu Sfântul

Botezător Ioan, continuând cu Sfinţii Trei Ierarhi şi apoi cu marii cuvioşi
Antonie, Etimie, Teodosie, Efrem Sirul, Maxim Mărturisitorul, ne vom opri
asupra Sfântului Ierarh Vasile cel Mare (330 – 377) creştin, monah, preot şi
ierarh cu o vocaţie şi trăire aproape unică în istoria Bisericii.
El este, poate, cel mai frumos răspuns la chemarea dumnezeiască, acoperind

prin viaţa, activitatea şi scrierile sale întreg complexul vieţii bisericeşti: ascetice,
morale, mistice, dogmatice, apologetice, misionare, caritative şi administrative.
O icoană asemeni lui Hristos care se înalţă spre contemplare şi urmare în ziua
întâi a anului calendaristic.
Născut în Cezareea Capadociei, într-o familie foarte evlavioasă, înstărită şi

cultă, Sfântul Vasile se distinge prin evlavie, inteligenţă şi sete de cunoaştere.
Într-o familie care a dăruit Bisericii cinci mari sfinţi, ierarhii Grigore de Nisa şi
Petru al Sevastiei, cuviosul Navgratie, Macrina cea tânără, fraţii sfântului, şi
cuvioasa Macrina cea Bătrână, bunica lor, el rămâne unic prin asceza practicată,
adâncimea doctrinei, cultura dobândită şi mai ales prin credinţa sa vie şi râvna
sa apostolică.
Elev de excepţie al şcolilor din Capadochia, Pont şi Constantinopol şi student

eminent al Universităţii din Atena, alături de prietenul său Sfântul Grigore de
Nazianz, Sfântul Vasile rămâne modelul tânărului studios creştin, care cunoaşte
doar două poteci: cea care duce la şcoală şi cea care duce la Biserică. Evlavia şi
credinţa în care au trăit cei doi prieteni în Atena, înţelepciunea lor de „bătrâni
frumoşi” a umplut de admiraţie şi consideraţie chiar pe dascălii lor, filosofi
necreştini. Răspunsul dat de studentul Vasile la întrebarea filosofului Eubul:
care este firea filosofiei? … „firea filosofiei adevărate este pomenirea morţii” a
rămas sinteză peste veacuri o maximă de mare adâncime duhovnicească.
După terminarea studiilor, ajuns la vârsta maturităţii, Vasile care va fi numit cel
Mare, renunţă la o carieră strălucită de prefect, jurist, profesor sau retor,
retrăgându-se în pustia Pontului. Ca student, a adunat ca o albină harnică ştiinţa
profană a vremii sale, ca doritor de viaţă îngerească, cercetează părinţii din
Pustia Egiptului şi a Palestinei, adunând „nectar duhovnicesc”, iar apoi, vreme
de unsprezece ani, practică viaţa călugărească atât cenobitică, cât şi eremitică.
Aici, într-o sărăcie desăvârşită, în neîncetată rugăciune, meditaţie şi studiul
Sfintei Scripturi, va ajunge măsura desăvârşită a sfinţeniei. Cum va spune
Sfântul Grigore în necrologul de la înmormântarea sa: „el s-a ridicat prin
rugăciune şi contemplaţie printre cetele heruvimilor, lângă Sfânta Treime, prin
înălţimea descoperirilor egalându-i pe apostoli, în multe depăşindu-i pe profeţi”
[ „Vulturul rănit” de Stelianos Papadopoulos, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.].
Chemat la slujirea arhierească în vremuri extrem de grele pentru Biserică, în cei

şapte ani de arhierie va lăsa posterităţii o slujire unică în dimensiunea şi
profunzimea ei. Rămânând în continuare un vajnic ascet care prin sărăcie, post,
ajunare, priveghere, neîncetată rugăciune, trăia înălţimea vieţii sihăstreşti, fiind
în acelaşi timp şi preot misionar fără egal, care zilnic, ore în şir, era prezent în
mijlocul credincioşilor săi, predicând, sfătuindu-i şi rugându-se pentru ei.
Retras în pustia inimii sale el a fost filantrop fără egal, care a înfiinţat primele
spitale, azile, orfelinate, la a căror conducere şi activitate a participat personal.
Scriitor bisericesc fecund, a lăsat scrieri teologice, ascetice, mistice, dogmatice,
polemice, apologetice, exegetice. A fost un mare rugător, care a lăsat o Sfântă
Liturghie şi rugăciuni de mare adâncime şi trăire duhovnicească, fiind în acelaşi
timp şi om de acţiune. Conducător plin de curaj şi luciditate, care ca un bun
păstor, îşi pune viaţa pentru oile sale cuvântătoare, s-a confruntat adesea cu
puternicii vremii sale. El rămâne persoana şi personalitatea cu totul dăruită
cauzei lui Hristos şi Bisericii Sale, cu o credinţă nezdruncinată, o nădejde
nepieritoare şi o iubire pururea jertfelnică, dispus chiar sacrificiului suprem
pentru adevărul evanghelic.
Este îndeajuns să reamintim confruntările cu cei doi stăpânitori ai vremii sale,

împăraţii romani Iulian Apostatul, fost coleg de studii, şi Valens. Când primul l-
a umilit pe Sfântul Vasile, ameninţându-l cu exilul, moartea şi distrugerea
Cetăţii Cezareea, pentru că refuzase să aloce o imensă sumă de bani cheltuielilor
militare ale imperiului din banii destinaţi spitalelor şi orfelinatelor, Sfântul
Vasile nu numai că nu se sperie şi nu deznădăjduieşte, ci, adunând tot poporul
în biserici, se roagă toată noaptea.
Într-o vedenie el vede pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care porunceşte

Mucenicului Mercurie, fost militar, să-l ucidă pe împăratul apostat, duşmanul
Fiului Ei. Fapta se petrece întocmai, Iulian piere în lupta cu perşii, ucis de o
suliţă nevăzută, strigând: „ai învins Galileene”, iar poporul şi ierarhul său
mulţumesc lui Dumnezeu cu bucurie.
Când urmaşul acestuia, împăratul arian Valens, prin forţa armată deposedează
creştinii ortodocşi de bisericile lor, distribuindu-le arienilor, întâlneşte opoziţia
de netrecut a Sfântului Vasile. Îl ameninţă cu confiscarea averilor, cu exilul şi
moartea, însă i se rupe pana de scris, de trei ori, şi împăratul începe să tremure.
Apoi îl investeşte pe sfânt cu scrisori împărăteşti, pentru a face el dreptate, ca să
împartă bisericile în mod echitabil. Vasile ce face? Cheamă pe toţi ortodocşii şi
arienii la rugăciune. Închide şi sigilează catedrala. „La a căror rugăciuni uşile se
vor deschide singure, a lor să fie în veci” şi aşa bisericile revin la ortodocşi,
împreună cu mulţi arieni care părăsesc erezia.
Pe patul de moarte fiind, în iubirea lui jertfelnică cere lui Dumnezeu, pentru
sufletul medicului evreu Iosif, încă o zi de viaţă şi sănătate ca să-l boteze.
Astfel, contrar prezicerilor acestuia, în noaptea când ar fi trebuit să moară, se
însănătoşeşte, slujeşte Sfânta Liturghie, predică şi îl botează pe Iosif cu toată
casa lui. Apoi închide ochii liniştit, Dumnezeu primind în cer sufletul său.
Uimit, fostul evreu încreştinat cu numele de Ioan, exclamă: „ai murit când ai
vrut tu, Vasile”.
Considerând că studierea Vieţilor Sfinţilor este o lecţie folositoare în şcoala
Bisericii, unde găsim pilde vii, de minuni făcătoare şi de puteri dătătoare,
imediat ca importanţă după Sfintele Evanghelii, încheiem aici aceste scurte
consideraţii asupra trăirii sfântului Vasile. El a fost şi este pentru orice creştin
din Biserică – mirean, monah, preot sau episcop – model şi dreptar a toată
virtutea.
La Sfântul Vasile, cum va observa marele său prieten Sfântul Grigore,

frumuseţea cuvântului, va fi întotdeauna urmată de puterea faptei izvorâte dintr-
un suflet desăvârşit în credinţă, nădejde şi iubire. În el avem o icoană a
dumnezeirii prin har, pictată de însuşi Dumnezeu.
Arhim. Mihail Daniliuc - Cum să petrecem de Anul nou?
Să ne îndreptăm paşii către sfintele locaşuri, unde Hristos ne aşteaptă să ne

binecuvânteze noul an cu sănătate şi cu belşug de har care să rodească în noi
spor în credinţa şi în năzuinţa de mai bine, umplându-ne casele cu grâu, vin şi
untdelemn. Noi, mulţumindu-I cu nesfârşita recunoştinţă şi, neuitând că timpul
este „intervalul în care Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii
Sale”, să avem bune nădejdi că în 2014 vom reuşi fiecare în parte să dăm
mărturia şi răspunsul iubirii noastre la iubirea nemărginită pe care ne-o arată
Dumnezeu, Cel în Treime închinat.
Parcă mai ieri am păşit în anul mântuirii 2013 şi iată, prin bună vrerea
Cerescului Tată ne pregătim să desluşim tainele noului an, pe care ni-l dorim cu
toţii aducător de roade îmbelşugate. Peste tot se vorbeşte în aceste zile de clipe
de bilanţ; cu ce ne-am îmbogăţit în anul ce tocmai îl petrecem, ce fapte bune, ce
împliniri am izbutit să înscriem în cartea vieţii şi ce a mai rămas de împlinit în
anul al cărui zori mijesc la orizontul timpului.
Cugetând adânc la sensurile vieţii, la faptul că timpul tace şi se scurge, este

firesc să fim cuprinşi de simţăminte contradictorii în prag de an nou. Ne
bucurăm că se sfârşeşte cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinşi şi de tristeţe
căci ni s-a mai scurs un an din viaţă. La fel, ne bucurăm că îl întâmpinăm pe cel
nou, dar suntem cuprinşi de nelinişti legate de problemele, greutăţile presărate
pe parcursul lui. Numai gândul la Creatorul cerului şi al pământului ne face să
privim cu bune nădejdi la răsăritul noului an.
Eminescu a surprins genial aceste prefaceri şi gânduri care ne încearcă pe toţi la
cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ţi adaogi/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu
toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi.” Primele versuri arată tristeţea
neîndurătoarei treceri, dar ultimele două ne aduc un sentiment de împăcare, de
speranţa căci ne pune-n faţă prezentul, un prezent continuu, car ne duce cu
gândul la spusele unui părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici
nu vin, ci stau toţi împreună. Anii Tăi, o singură zi şi ziua Ta nu este în fiecare
zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de mâine, căci nu urmează
zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confessiones).
Vasăzică doar gândul la Dumnezeu, Cel veşnic de zile, ne motivează să ne

facem planuri, să privim cu încredere şi speranţă, dar şi cu responsabilitate,
fiecare clipă a prezentului, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor,
timp al restaurării, timp al sfinţirii existenţei noastre, timp al înmulţirii darurilor
primite de la Părintele Ceresc, timp al pregătirii pentru a dobândi starea fericită
a sfinţilor, adică părtăşia la viaţa de iubire a Preasfintei Treimi.
Îndeobşte lumea modernă nu mai are timp la astfel de cugete la cumpăna dintre
ani, înlocuind priveghiul ce se făcea odinioară în sfintele noastre aşezăminte,
biserici şi mănăstiri, ori chiar în casele bunilor creştini, cu mult trâmbiţatele
revelioane. Însăşi etimologia cuvântului din latină ne arată că la origini
„revelionul” însemna veghe, deşteptare. Ca în cazul multor sărbători, societatea
consumistă, care pare a pune stăpânire tot mai mult pe vieţile noastre, a
transformat veghea, rugăciunea din noaptea Anului Nou într-o petrecere, care
„ajută” oamenii prin euforia momentului şi aburii bahici să uite că timpul este
dar al Cerului şi că fiecare clipă a existenţei noastre trebuie pusă în slujba
dobândirii timpului veşnic în comuniune cu Dumnezeu şi sfinţii Lui.
Cu mult timp în urmă Sfântul Ioan Gură de Aur a glăsuit: „Anul îţi va merge
bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea
dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui
Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării.
Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte.” Cât de actuale
sunt cuvintele dumnezeiescului părinte!
Având în vedere toate acestea, unde ar fi, credeţi mai potrivit să ne aflăm în
noaptea dintre ani? „Petrecând în restaurante, pensiuni, cabane, ori pe la casele
fiecăruia”, vor răspunde unii. Alţii, vor fi de părere că alăturându-se mulţimilor
citadine la petrecerile organizate în aer liber cu muzică devenită zgomot
asurzitor şi multă şampanie risipită, ar fi mai potrivit.
De câţiva ani încoace, Sfânta noastră Biserică face apel să petrecem un autentic
revelion; să priveghem, să ne rugăm aflându-ne în compania lui Dumnezeu, cel
ce a pus vremile şi stăpâneşte veacurile.
De ce în Biserică? „Ne-am putea ruga şi acasă”, vor răspunde cei mai comozi.
Lor şi nu numai, le răspundem că doar în Biserică înţelegem cel mai bine cum
timpul se întâlneşte cu veşnicia, fapt împlinit mai întâi în persoana divino-
umană a Mântuitorului Hristos. El, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veşnic de zile,
a coborât printre noi, nu din curiozitate de a fi om, ci ca să ne arate nouă calea la
ceruri; El, Mântuitorul lumii ne-a învăţat să împlinim fiecare în parte această
simbioză dintre eternitate şi timpul creat căci în măsura în care petrecem cu şi în
Dumnezeu deja pregustăm din veşnicie, ne obişnuim cum e să fii în compania
lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui. Aşa înţelegem slova Sfintei Evanghelii:
„Împărăţia Cerurilor este în voi”. Veşnicia începe din această lume în măsura în
care ne facem timp în efemera noastră existenţă pământească să ne întâlnim cu
Nemurirea.
Ce petrecere lumească îţi poate oferi o astfel de experientă unică? Nici cele mai
exclusiviste restaurante şi hoteluri, nici grandioasele concerte organizate în
noaptea dintre ani nu pot dărui oamenilor această şansă.
De aceea, să ne îndreptăm paşii către sfintele locaşuri, unde Hristos ne aşteaptă

să ne binecuvânteze noul an cu sănătate şi cu belşug de har care să rodească în
noi spor în credinţa şi în năzuinţa de mai bine, umplându-ne casele cu grâu, vin
şi untdelemn.
Noi, mulţumindu-I cu nesfârşita recunoştinţă şi, neuitând că timpul este

„intervalul în care Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale”, să
avem bune nădejdi că în 2014 vom reuşi fiecare în parte să dăm mărturia şi
răspunsul iubirii noastre la iubirea nemărginită pe care ne-o arată Dumnezeu,
Cel în Treime închinat.
Joel J. Miller - De ce sărbătorim circumcizia lui Hristos?
Pare un lucru destul de ciudat pentru a fi sărbătorit, dar circumcizia lui Hristos
este prăznuită de ortodocși, de catolici și de anglicani chiar în ziua de Anul nou.
Citiri din Scriptură, imnuri și rugăciuni dedicate marchează evenimentul. Există
chiar și icoane, respectiv vitralii, reprezentând-o pe Maica Domnului înmânând
Pruncul preotului pentru a plini teribila datină [a Tăierii Împrejur].
Relatarea este bine-cunoscută: în capitolul al doilea al Evangheliei sale, Sfântul

Luca ne spune că Hristos a fost circumcis conform Legii într-a opta zi după
Naștere, primind și numele de Iisus. Tăierea împrejur era semnul totalei
supuneri și dedicări față de Dumnezeu, un semn dat lui Avraam de Însuși
Dumnezeu.
Biserica prăznuiește acest eveniment din mai multe motive, văzând că acest
moment revelează anumite adevăruri despre Domnul nostru, Iisus Hristos: mai
întâi, El S-a supus voii Tatălui în toate lucrurile, chiar și în acesta. În al doilea
rând, S-a smerit pe Sine și S-a identificat cu neamul Său în toate lucrurile, chiar
și în acesta.
Un imn ortodox din aceste zile spune: Domnul tuturor tăiere împrejur rabdă și
greșelile oamenilor ca un bun le taie, mântuire dând astăzi lumii. Iar altul:
Plinind Legea, ai primit de bunăvoie tăierea împrejur cu trupul, ca să oprești
cele din umbră și să înlături acoperământul patimilor noastre.
Acest ultim cuvânt ne descoperă un alt prețios adevăr: lucrarea lui Hristos nu
numai că a plinit Legea (ștergând cele umbrite), ci ne-a deschis și nouă
posibilitatea de face ascultare și de a ne sfinți.
Până și textul anglican al acestei zile ajunge la aceeași concluzie: Prea

puternice, Doamne, care ai făcut ca binecuvântatul Tău Fiu să fie circumcis și să
se supună legii celei pentru om, dăruiește-ne nouă tăierea împrejur cea a
Duhului, pentru ca inimile noastre și toate mădularele să moară poftelor lumești
și trupești și pentru ca noi să ne supunem întru toate voii tale celei
binecuvântate, precum Fiul Tău și Domnul nostru, Iisus Hristos. Amin.
Hristos a venit să plinească Legea și să ne izbăvească prin ascultarea lui

desăvârșită. Iar ascultarea lui este un exemplu pentru noi: prin sălășluirea întru
noi a Duhului Sfânt la botez suntem în putere să o împlinim.
Tăierea împrejur a lui Hristos ne este chip al unei vieți întru care lăsăm deoparte
poftele trupești, întru care lăsăm în spate vălul patimilor noastre. Cu greu putem
să găsim o învățătură mai înaltă decât aceasta acum, la intrarea în noul An.
Ierom. Hrisostom Filipescu - Pîş-pîş, păşeşte şi inima
Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, ca să fim mai buni, mai
frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot
deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare.
Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi
mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta
ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori…
Oricât de matur şi de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el şi

are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat şi iubit.
Tensiunea apare atunci când alergi după ceva, salvarea apare atunci când nu-ţi
mai pasă. Suferinţe, tensiuni, angoase, nevroze, sunt „vitaminele” omului
contemporan. Aici şi acum este diferit de altundeva, atunci şi acolo. Nu mă mai
tem de moarte pentru că ştiu ce este viaţa. Viaţa vine şi ne bate la uşă şi noi nu
suntem acasă. Totul are două feţe, rău şi bine şi aceste feţe se schimbă adeseori.
Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, feşi,
bandaje, sterilizate sau nu de viaţă. Aţa chirurgicală cusută fără anestezie pe
plăci deschise. Apă oxigenată ce nu mai face faţă la durere. Verdele se iubeşte
cu albastrul cerului. Sunt liber, demn şi pot privi pe oricine în ochi fără să-mi fie
ruşine. În singurătatea mea nu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest,
pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare
tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare iubire, pentru umbre sau lumini,
pentru… Dacă îl plâng, nu îmi mai este străin, hotărârea o iau lacrimile mele…
Păşesc cu tălpile goale pe iarbă, iar câinele şi pisica ţopăie pe lângă mine.
Pîş-pîş, păşeşte şi inima. Mă impresionează gesturile mici, de suflet. Şi astăzi
iubesc în mii de feluri, lupta în interior. Deschid cerul din inima mea. Ochii îmi
sunt flori dulci chiar şi atunci când cade roua. Freamătă în mine pădurile de
taină pline. Mă leagănă subţire ca pe o trestie în vânt un dor nebun. De ce mă
întreabă tainic inima şi nu îmi răspunde nimeni?! De ce răsare soarele? De ce
murmură izvoarele? Nu mai spânzuraţi cu privirea rece oameni timizi care nu au
curajul să zboare, încă! Sau nu ştiu cum să o facă. Sau nu sunt lăsaţi. Oamenii
sunt tăiaţi în mii de felii de cuvinte… Ucidem suflete şi apoi lăsăm în urma
noastră schelete tăcute. Pentru cine, pentru ce atâta suferinţă şi rană?!
Am o mulţime de amintiri uitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am

speranţa că mă voi naşte peste timp. Unde se termină visele începe liniştea sau
moartea respiră. Urlet de lup. Speranţa vine ultima, vine când vrea ea. Da,
speranţa moare ultima! Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o
singură dată, dar cu vorba de o mulţime de ori. „Trebuie” este o obsesie. Nu
trebuie nimic în viaţă. Privesc ochii, aceştia sunt goi. Nu e nimeni acasă.
Parfumul lipseşte. Când repeţi de prea multe ori o minciună, aceasta îţi devine
adevărul tău. Imnuri coborâte din altă lume.
Gânduri de început în care sincer am crezut. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri,

ambiţii nobile. La umbra sufletului meu niciodată nu e prea târziu. Zidul e prea
înalt şi munţii îmi dau o altă speranţă când chem inima. Seară albastră. Măşti de
carnaval. Timpul aşterne nostalgii peste obraz. Anii se aşează stivă ca nişte
lemne peste vremi. Pereţii sunt duraţi cu var. Cer uitare şi mi se dă mai aprig
foc. Iau ocrotitor un înger cu aripile desfăcute peste capul meu, aşezat în
rugăciune.
Să nu mă uiţi, să nu mă vezi, să nu mă chemi în întâia şi ultimă clipă! Firul alb

de la tâmplă mă cântă că sunt tânăr încă. Mai sunt şi ochii mei care te văd la fel
în fiecare zi. Doctorie amară îndulcită cu miere. Multe rele bune îmi sunt date să
le trăiesc în drumul meu, dar e atât de simplu. Citesc şi iau de la viaţă doar cât
îmi trebuie. Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le
mai recunosc. Le citesc cu o intonaţie specială care îmi face sufletul să vibreze
într-un fel anume. Şi sunt viu, şi iubesc şi asta e tot ce contează!
Sunt rănit adeseori de mine, de oameni, de priviri, de tăceri, de… Sunt un cer.
Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba
cu zăpezi şi troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist şi vesel, credul şi
suspicios, copil şi bătrân, ziuă şi noapte… Respect, îndrum, ambiţionez, dau
aripi, răsfăţ, iubesc. Doamne îmi transformă zilnic braţele sufletului ca să
găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colţurile străzii
doar ca să mai ofer o privire, un zâmbet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul
inimii mele şi privesc cerul înstelat. A mai căzut încă o stea, ducând cu ea o altă
poveste de iubire. Nu mai promit, doar cred, încerc, vreau! Sunt parte din
decorul acestei vieţi, univers care nu-şi mai ia rămas bun.
Mă leagă marea, val cu val, cu zâmbetul cerului. Dorul e tot mai sfânt. Stelele
cred în jurământ şi nu îşi părăsesc cerul. Doar unele grăbite aleargă să sărute
pământul altui cer… Nu ştiu în viaţă ce o să urmeze, dar îmi doresc să am
alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil. În calendarul inimii mele
încă mai am zile însemnate cu roşu şi negru. Infinit. Dulci fiori. Aştept
dimineaţa vieţii mele, căci mi-e dragă ziua până la lacrimi. Şi o iubesc mereu ca
întâia oară. Pentru iubire trebuie să munceşti în fiecare zi ca lucrurile să meargă.
Iubirea se creşte, se întreţine, fără grabă, fără promisiuni şi legăminte. Serenadă.
Muzica uneşte oamenii şi îi face mai buni. Arhitectura frazelor, matematica
proporţiilor. O frunză îmi bate la geam, scrisoarea ta în toamna mea… Iubirea
stă întotdeauna în picioare. Va veni ceasul când vom fi Unul. Să ierţi şi să fii
milostiv sunt căldura sufletească. Îţi pecetluiesc inima cu iubire, multă iubire!
Nu sunt doar fizic, sunt şi cu sufletul. Momente potrivite, persoane potrivite.
Orizonturi noi şi vise frumoase.
Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima

când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii
de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să
câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi
murim…
Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă
minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi
mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru
viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţa, pentru că m-ai adormit
aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de
pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim
şi pe care nu le ştim!
Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, ca să fim mai buni, mai
frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot
deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare.
Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi mai
iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi
o dată, cu vorba de mai multe ori…
Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

Ierom. Hrisostom Filipescu - Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc
Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu

m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă
atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. În noaptea inimii mele Te
căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângâi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să
urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta
în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi
eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!...
Oamenii nu trebuie să plângă singuri. Dacă vrei să plângi, o să plângem

împreună. Dacă stau bine şi mă gândesc, aveam aşa o poftă de plâns, dar nu
puteam… parcă mi-ar spune Hristos. Uneori plâng de dor, alteori plâng de ciudă
că nu pot face mai mult bine, nu pot ajuta pe cei ce suferă, nu pot să… şi atunci
plâng pentru ei, pentru mine. Ştiu că atunci când eu plâng mai sunt şi alţi
oameni în întreaga lume care plâng şi nu plâng singur. La fel e şi când râd.
Niciodată nu râdem sau nu plângem singuri. Unii plâng de durere, alţii plâng de
singurătate, alţii plâng de bucurie, alţii plâng de boală, alţii plâng din mândrie,
alţii plâng din tăceri apăsătoare, alţii plâng din cuvinte nepotrivite, alţii plâng
din neplânsul plâns, alţi plâng de… Sunt plânsuri şi plânsuri. Toţi râdem şi
plângem la fel, în aceeaşi limbă.
Nu te îneci dacă pici în apă. Te îneci dacă rămâi acolo. Soare m-a ars. Luna s-a
ascuns de mine. Ploaia am confundat-o adeseori cu lacrimile mele. Grele,
uşoare. Aburi ies din pământ. Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să
ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul
îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai
Tu. În noaptea inimii mele Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângâi. Să Te
pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să
mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te
căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete
de Tine!...
Călugărul care ştie că se roagă cu rugăciunea inimii, încă nu a ajuns la

rugăciune, darămite să mai scarpine limba despre asta... Rugăciunea e o stare de
prezenţă continuă în care eu sunt în Doamne şi Doamne este în mine, într-o
comuniune dincolo de cuvinte... Sunt un urât acum, dar pot fi om frumos. Te
caut în amurgul norilor, în asfinţitul lacrimilor, în privirile lăsate pe icoane, într-
o binecuvântare sau în tăcere… Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă
Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.
Ţi-am încredinţat ale mele surâsuri, ale mele secrete, ale mele dureri. Tu ştii tot
şi mă iubeşti aşa. Închid ochii, inspir şi expir adânc şi Te găsesc iarăşi în tăcerea
de după rugăciune. Nu îmi ceri rugăciuni, viaţa mi-a fost o rugăciune. Inima îmi
este jertfelnic. Mă aduc Ţie ca o prescură. Fără explicaţii, doar dăruire. Nu uit
nimic-nimic. Lira. Vioara. Pianul. Inima. Insula. Absolutul. Grădina. Pacea.
Iubirea. Taina. Îmi amintesc poemul tău ce mi l-ai scris cu o pană de libertate în
amurgul căutărilor mele. Suntem cu toţii vase prin care Dumnezeu lucrează…
Cerul se apropie foarte mult de pământ. Adeseori se amestecă. Chiar dacă eu nu

vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună
în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună.
Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi
înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite pe Psaltirea din chilie la lumina
tăcutei candele, ce doar ascultă suspine şi gânduri trimise în fum de tămâie.
Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această

suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! Dă-mi şansa să trăiesc bucuria
adevărată. În frica adevărată nu mai este drum înapoi, ci ajung până la porţile
morţii. Sunt la capătul inimii şi privesc viaţa ca şi cum nu aş fi plecat niciodată.
Straşnică imagine. Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Şi pe cele
ce nu s-au spus încă…
Eu ştiu şi simt că eşti aici, acum! Doamne, când săruţi cerul, el plânge pentru
mine. Când săruţi marea, ea îmi cântă balade. Când săruţi vântul, timpul se
opreşte şi plângem amândoi!…
Iubirea rămâne în veci – gânduri pentru Anul nou
Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se
istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează,
memoria slăbeşte. Inima rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capacitatea de a
iubi.
Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-
vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. (I Corinteni 13, 8)
Apropierea Anului nou ne poartă de obicei gândul către scurtimea a tot ce este
pământesc. Cred totuşi că acest moment al anului ar trebui să ne aducă aminte
de ceea ce „niciodată nu se trece”. Când anii se scurg unul după altul în
eternitate, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu sine anul care se încheie, mă mir mai
degrabă de ceea ce lasă în urmă. O asemenea senzaţie va fi avut şi Apostolul
Pavel. El considera ceva firesc ca profeţiile să piară, limbile să înceteze, ştiinţa
să piară şi ea, dar este bucuros să constate că „iubirea niciodată nu se trece”,
afirmaţia sa căpătând un accent triumfător.
Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim dacă şi în ce fel am devenit

mai bogaţi sufleteşte pe durata lui, nu pentru un răstimp, ci pentru totdeauna.
Există ceva asupra căruia timpul nu are putere. Inima omului. Toate celelalte se
istovesc, se uzează: puterea ne trădează, capacităţile spirituale se diminuează,
memoria slăbeşte. Inima rămâne tânără, ea nu-şi poate pierde capacitatea de a
iubi, este capabilă să rămână larg deschisă pentru tot ce este înălţător şi frumos,
vibrează la fiecare necaz, la fiecare durere. Inima omului este ca un arbore, care
nu se îndoaie în furtună sau pe vreme rea, ci rămâne verde, sloboade frunze şi
flori chiar şi în gerul iernii.
Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a făcut să apară pe cer curcubeul după
potop, nu s-a schimbat, a fost şi a rămas aceeaşi. Ochiul Dumnezeului iubirii nu
s-a împăienjenit, puterea Lui nu a slăbit; cerul şi pământul vor dispărea, dar
iubirea va rămâne în veci.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele
anului, Editura Sophia, p. 418)
Patriarhul României, Daniel - Cuvânt de la Liturghia de Anul nou
În toate lăcaşurile de cult din Patriarhia Română s-a sărbătorit astăzi, 1 ianuarie,
Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului, Sfântul Vasile cel mare, arhie-
piscopul Cezareei Capadociei şi Anul nou civil. La Catedrala Patriarhală din
Bucureşti slujba Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel mare, în ziua sa de
pomenire, a fost săvârşită de prea fericitul Părinte patriarh Daniel, înconjurat de
un sobor de preoţi şi diaconi.
La finalul citirii pericopei evanghelice Preafericirea Sa a ţinut şi un cuvânt de

învăţătură credincioşilor prezenţi prin care a evidenţiat importanţa celor trei
sărbători.
Pentru început Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a vorbit despre

sărbătoarea Tăierii împrejur după Trup a Domnului Hristos.
„Biserica noastră Ortodoxă sărbătoreşte trei sărbători: Tăierea împrejur a

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pomenirea Sfântului Vasile cel
mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi Anul nou civil.
Tăierea împrejur a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos la opt zile după

naştere are o semnificaţie deosebită şi anume, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu făcut Om din iubire pentru oameni se supune Legii vechi pentru ca
să arate ascultare şi smerenie. În acelaşi timp El se supune Legii Vechi pentru ca
să poată să aducă Legea cea Nouă a Noului Testament sau a Noului Legământ
după ce a arătat că a asumat, a interiorizat Legea cea veche fiindcă şi în Legea
Veche era o lucrare a lui Dumnezeu de pregătire a omenirii pentru a primi pe
Hristos.
De aceea, Sfântul apostol Pavel numeşte Vechiul Testament ca fiind călăuză

către Hristos. Mântuitorul Hristos prunc fiind la opt zile este dus la Templu şi
este tăiat împrejur. Această tăiere împrejur era săvârşită de către preoţii Legii
Vechi pentru amintirea izbăvirii poporului evreu din robia Egiptului. Era şi un
semn al credinţei celei adevărate în Dumnezeu. Deodată cu tăierea împrejur
pruncul primea şi un nume ori Mântuitorul primeşte un nume deja prestabilit
fixat mai înainte. Alegerea numelui de Iisus nu a fost o întâmplare şi nici o
simplă voinţă a Maicii Domnului sau a Dreptului Iosif. Ei au fost înştiinţaţi că
Pruncul Care Se va naşte va avea numele de Iisus. Acest nume a fost spus
Maicii Domnului de către îngeri înainte de a se fi zămislit Pruncul în pântecele
ei.
Numele de Iisus vine de la Ieşua şi înseamnă „Dumnezeu mântuieşte‟. Noi

punem nume copiilor care arată legătura lor cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. De
aici trebuie să învăţăm că numele pe care îl purtăm trebuie să fie un nume sfânt
şi trebuie să punem nume de sfinţi copiilor. Mai învăţăm din Evanghelia de
astăzi că Pruncul Iisus a crescut nu numai fizic, ci mai mult a crescut
duhovniceşte. „Copilul creştea şi se întărea cu Duhul‟, spune Evanghelia, iar la
sfârşit aflăm din Evanghelia de astăzi că acest Prunc „sporea cu înţelepciunea,
cu vârsta şi cu harul‟ înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înţelepciunea şi
vârsta, care sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt susţinute de Harul lui Dumnezeu.
Creşterea aceasta duhovnicească depăşeşte creşterea fizică astfel încât la 12 ani

când merge cu Fecioara Maria şi Dreptul Iosif la Ierusalim la întoarcere nu S-a
întors cu ceilalţi copii, ci a rămas în Templu. Şi L-au căutat trei zile în Ierusalim
şi L-au găsit în Templu stând de vorbă cu cei mai învăţaţi oameni ai Israelului
din vremea aceea.
Evanghelia spune că Iisus îi asculta şi adresa întrebări şi toţi se mirau de

priceperea şi de răspunsurile lui. La 12 ani cunoştea toată Scriptura deoarece El
era Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om. Acest Dumnezeu-Cuvântul a
inspirat cuvintele Scripturii. Ceea ce în Scriptură se vorbeşte despre Mesia a fost
inspirat de Dumnezeu-Cuvântul prin lucrarea Duhului Sfânt. El tâlcuieşte
cuvintele Scripturii ca fiind Dumnezeu-Cuvântul Care a produs Scriptura.
Scriptura a fost scrisă de oameni sfinţi, dar inspirată de Dumnezeu, ori
Dumnezeu-Cuvântul i-a inspirat şi i-a făcut să scrie sau să prevestească chiar şi
amănunte din viaţa lui Mesia Care va veni.
Când Maica Domnului L-a găsit pe Iisus în templu s-a mirat şi a zis: „De ce ne-
ai făcut nouă aceasta? Eu şi tatăl Tău, adică Dreptul Iosif, Te căutăm de atâta
vreme‟. Şi a venit răspunsul neaşteptat: „Nu se cuvenea oare să fiu întru cele ale
Tatălui Meu?‟ Dar ei n-au înţeles ce a vrut să spună copilul. Şi Maica Domnului
medita la aceste cuvinte, spune Sfântul Evanghelist Luca. Aceste cuvinte se
refereau la Tatăl Cel din Ceruri. La vârsta de 12 ani avea cunoştinţă că nu Iosif
este Tatăl Său, ci Dumnezeu-Tatăl din Ceruri, iar Templul era Casa lui
Dumnezeu-Tatăl Care reprezenta umanitatea lui Dumnezeu-Fiul, Templul
prefigurat de Hristos. Şi se afla în Templu Cel la Care se referea Templul şi se
referea la umanitatea Lui. De aceea va spune „Dărâmaţi acest Templu şi în trei
zile Îl voi zidi, adică Îl voi învia‟.
Legătura dintre Hristos şi Templu este legătura dintre chip şi arhetip, dintre
simbol şi realitate. Templul era un simbol, un semn al Tainei lui Hristos în care
trupeşte locuieşte plinătatea dumnezeirii. Vedem cât de mult a crescut cu duhul,
adică duhovniceşte Hristos Domnul. La vârsta de 12 ani un copil nu poate şti în
mod firesc atâtea taine despre Dumnezeu. Şi părinţii se miră de această
înţelepciune a Lui şi marii învăţători de Lege. De aici învăţăm că vârsta fizică
poate să fie adesea însoţită de o maturitate mai avansată şi un om poate creşte în
timp puţin foarte mult duhovniceşte. De aceea, sunt adesea oameni foarte
înţelepţi, deşi nu au o vârstă prea înaintată. Avem în viaţa Bisericii o mulţime de
duhovnici care la vârsta de 30-40 de ani au ajuns foarte învăţaţi şi foarte
înţelepţi încât se mirau şi bătrânii de 80 de ani câtă înţelepciune poate fi, de
pildă, în Sfântul Ioan Scărarul pe care îl numeau bătrânul cel tânăr sau tânărul
cel înţelept, cel care a scris Scara virtuţilor, ca un manual pentru viaţa mona-
hală”, a spus Preafericirea Sa.
În continuare, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a elogiat personalitatea

Sfântului Vasile cel mare.
„Un alt om care a arătat că într-un timp scurt de păstorire a lucrat foarte mult cu
multă înţelepciune şi cu râvnă a fost tocmai Sfântul pe care îl prăznuim astăzi,
Sfântul Vasile cel Mare care a fost doar şapte ani arhiepiscop al Cezareei
Capadociei într-o vreme în care erau foarte multe erezii, foarte multă
indisciplină a clerului, foarte multă tulburare a poporului şi foarte mare tensiune
între bogaţi şi săraci în vreme de secetă, în vreme de necazuri. Biserica şi-a
menţinut unitatea dreptei credinţe.
Lui i se datorează cel mai mult contribuţia lămuririi dogmei Preasfintei Treimi.
El a făcut distincţia dintre fiinţă şi persoană în Sfânta Treime şi a arătat că
unitatea Sfintei Treimi este dată nu numai de Fiinţa dumnezeiască unică, ci şi de
faptul că Tatăl este izvorul dumnezeirii şi unitatea aceasta este şi comuniune a
Persoanelor Sfintei Treimi. Teologia lui profundă se vede în cartea
Hexaimeronul care înseamnă explicarea celor şase zile sau etape ale creaţiei.
Deja în secolul al IV-lea se spune că aceste zile ale creaţiei sunt etape în timp.
Şi mai vedem în cartea respectivă cum el citeşte înţelepciunea lui Dumnezeu în
creaturile lui Dumnezeu, în modul cum universul este organizat şi de la artă se
ridică duhovniceşte la artist, de la creaţie se ridică la Creator.
Sfântul Vasile cel mare, de asemenea, a apărat nu numai dumnezeirea Fiului, a

lui Iisus Hristos, ci şi dumnezeirea Duhului Sfânt împotriva ereziei care nega
dumnezeirea Duhului Sfânt. Şi această carte se numeşte „Despre Duhul Sfânt‟.
De la el avem rugăciunile importante ale Liturghiei pe care o săvârşim astăzi şi

care îi poartă numele şi care se săvârşeşte de 10 ori pe an şi o mulţime de
epistole publicate acum mai nou în trei volume. Studiile lui l-au făcut să
înţeleagă mai bine credinţa creştină şi să o prezinte lumii păgâne într-o formă
foarte erudită şi elevată.
Sfântul acesta este şi un om practic. El a înfiinţat primele orfelinate, case de

bătrâni, pentru bolnavi, călători, săraci, toate unite într-un orăşel lângă oraşul
Cezareea Capadociei şi acesta s-a numit Vasiliada. Avea Biserica în mijloc şi
toate celelalte instituţii filantropice se luminau din Sfânta Liturghie care este
numită Filantropia, Dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni şi se revărsau spre
lume, spre oameni ca iubire a lui Dumnezeu manifestată prin mâinile
credincioşilor harnici şi darnici şi milostivi ca şi Dumnezeu Cel milostiv.
Sfântul Vasile cel mare reprezintă păstorul model care în timp scurt a lucrat
mult, care era înţelept deşi era destul de tânăr. El s-a născut în anul 330 şi a
murit în anul 379 şi a păstorit ultimii nouă ani din viaţa pământească.
Iată, nu contează atât de mult numărul anilor, cât numărul faptelor bune atunci
când trecem prin viaţă. Nu contează numărul anilor şi nici funcţia, ci contează
lumina pe care o răspândim în jurul nostru cât trăim pe pământ. Nicolae Iorga
spunea „Toti oamenii mor şi se prefac în ţărână, dar nu toţi au lăsat aceeaşi
lumină în timpul vieţii lor pe pământ‟. Unii au luminat, alţii au fumegat.
Depinde de trăirea duhovnicească a fiecăruia în relaţie cu Dumnezeu şi cu
semenii, cât de mult au iubit pe Dumnezeu în rugăciune şi cu semenii în fapte
bune atâta lumină au lăsat în jurul lor şi au adunat în interiorul sufletului lor
lumina pe care o vor lua atunci când se întâlnesc cu Lumina lumii.
Vedem că Sfântul Vasile cel mare este pentru noi rugător împreună cu noi mai
ales atunci când săvârşim Sfânta Liturghie care îi poartă numele. Este rugător
pentru noi şi mare învăţător şi dascăl al lumii şi ierarh. Sfântul acesta este foarte
drag nouă românilor şi de aceea avem peste 300 000 de români care îi poartă
numele şi pentru că el a avut o legătură specială cu teritoriul ţării noastre, cu
Dobrogea şi cu Ţara Românească, pentru că a trimis aici misionari şi avea rude
pe teritoriul Daciei care se creştina încetul cu încet. Când am serbat în 2009
Anul Sfinţilor Capadocieni am făcut pomenirea acestor legături ale Sfântului
Vasile cel Mare cu mulţi dintre creştinii care au trăit pe teritoriul ţării noastre în
secolul al IV-lea. Aşa se ştie că el a fost rudă cu Sfântul Sava de la Buzău şi a
cerut ca moaştele lui să fie duse în Capadocia”.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit şi

despre Anul nou civil care este sărbătorit în fiecare an la 1 ianuarie.
„A treia sărbătoare pe care o prăznuim astăzi este Anul nou civil. Noi avem şi
Anul nou bisericesc la 1 septembrie, dar Anul nou civil este fixat pentru
societate ca un moment de trecere de la un an la altul la 1 ianuarie. Numele lunii
ianuarie vine de la zeul Romanianus care avea două fete sau două frunţi. O
frunte orientată spre trecut şi una spre viitor. Noi ne gândim la începutul anului
nou civil ce am făcut în anul care a trecut, şi bine şi rău, şi ce dorim să facem ca
bine pentru anul ce urmează. Este anul bilanţurilor, dar pentru noi creştinii nu
atât contează bilanţul câştigurilor sau pierderilor financiare, ci bilanţul vieţii
duhovniceşti. Dacă în anul 2010 am fost mai buni decât în 2009 sau nu şi dacă
în anul în care am intrat dorim să progresăm, să fim mai buni, să ajutăm mai
mult, să ne întărim mai mult în credinţă, în rugăciune şi fapte bune.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca timpul pe care îl folosim să fie timpul mântuirii

noastre, timpul creşterii noastre duhovniceşti în înţelepciune şi în har, în
legătura noastră cu Dumnezeu şi în legătura noastră de binefacere, de ajutorare a
semenilor. Tuturor vă dorim ani mulţi şi binecuvântaţi cu rodire de fapte bune şi
cu întărire de la Dumnezeu ca să putem trece prin toate necazurile şi ispitele,
pentru că numai când suntem uniţi cu Dumnezeu putem fi puternici. Dacă
încercăm singuri să trecem prin toate încercările nu reuşim”.
Preafericitul părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române -
Multumirea sau recunoştinta - cea mai înaltă demnitate a omului
Cuvântul Preafericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

rostit la slujba săvârşită în noaptea trecerii dintre ani (2013-2014), la Catedrala
patriarhală: Cu ajutorul lui Dumnezeu la trecerea în anul nou, 2014, am
mulţumit Lui pentru binefacerile primite de la El în anul 2013 şi ne-am rugat să
ne învrednicească să sporim în dreapta credinţă, în dragostea către El şi cea
către aproapele şi întru toate faptele bune (Rugăciunea de mulţumire din cadrul
Slujbei trecerii dintre ani). Slujba pe care am săvârşit-o acum, la trecerea dintre
ani, reprezintă o atitudine sau o stare spirituală faţă de timpul anului care s-a
încheiat şi de timpul anului care începe. Această slujbă este o punte a
recunoştinţei şi a speranţei între ani.
De aceea, lucrarea cea mai potrivită pentru petrecerea anului vechi şi

întâmpinarea anului nou este rugăciunea de mulţumire săvârşită în Biserica lui
Hristos, Împăratul Veacurilor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că „nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după
nenumăratele şi nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să
ştie să-I mulţumească pentru binefacerile primite” (Sfântul Ioan Gură de
Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere (I), Omilia XXXII, III, în PSB 21,
trad., introd., indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 413).
Hristos Însuşi mulţumeşte Tatălui prin rugăciune (cf. Ioan 11, 41).
Sfântul apostol Pavel ne arată că mulţumirea este primul şi cel mai important
răspuns al creştinului faţă de harul lui Dumnezeu revărsat asupra lui:
„Mulţumesc totdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui
Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus” – le spune el creştinilor din Corint (1
Corinteni 1, 4). Deci, răspunsul omului la lucrarea harului dumnezeiesc este
mulţumirea sau euharistia, cum este numită în limba Sfintei Scripturi.
Din păcate, omul contemporan, superficial şi secularizat duhovniceşte, cere

ajutorul lui Dumnezeu doar atunci când trece prin necazuri sau suferinţe, dar
îndată ce a scăpat de suferinţă, de sărăcie, de necaz, uită de Dumnezeu. Însă
Mântuitorul Iisus Hristos nu fericeşte pe cei care sunt nerecunoscători sau
nemulţumitori, ci pe cei care sunt recunoscători şi mulţumesc lui Dumnezeu
pentru binefacerile primite de la El, după cum se vede în Evanghelia vindecării
celor zece leproşi (cf. Luca 17, 17-18).
Când omul nu mulţumeşte pentru binefacerile primite, el decade spiritual şi se

dezumanizează. Omul este cu adevărat om, adică fiinţă raţională şi relaţională,
când este recunoscător lui Dumnezeu şi oamenilor pentru darurile şi binefacerile
pe care le primeşte. Omul credincios şi demn mulţumeşte permanent lui
Dumnezeu pentru că trăieşte în creaţia lui Dumnezeu şi o foloseşte, adică
foloseşte aerul, apa, pământul, căldura soarelui şi toate cele făcute de
Dumnezeu pentru a susţine viaţa umană. Iar oamenilor care-l ajută le
mulţumeşte deoarece simte că recunoştinţa este lumina vieţii în comuniune şi
a creşterii lui spirituale în demnitate şi bunătate.
Nerecunoştinţa dezumanizează pe om şi îl înstrăinează de semeni, însă

recunoştinţa ridică pe om în demnitate şi îl îmbogăţeşte spiritual.
De aceea, în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an, iar în mănăstiri chiar în

fiecare zi din săptămână, Biserica aduce mulţumire sau recunoştinţă lui
Dumnezeu prin Liturghia Sfintei Euharistii, adică a Sfintei Mulţumiri sau a
Sfintei Recunoştinţe.
Adresată lui Dumnezeu Tatăl, Izvorul tuturor darurilor, mulţumirea Bisericii

este oferită prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mijlocitorul între Dumnezeu
şi oameni, „căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ”
(Ioan 3, 16). Din acest motiv, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Orice aţi
face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi
prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17).
Prin mulţumirea noastră adusă lui Dumnezeu creştem şi ne îmbogăţim
duhovniceşte în relaţia noastră cu El Dăruitorul vieţii veşnice (cf. 2 Corinteni 9,
11).
Aşadar, nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră, ci noi avem nevoie

ca să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, prin cuvânt şi fapte de
binefacere, pentru a ne îmbogăţi duhovniceşte şi a creşte în comuniune de
iubire smerită şi sfântă. Iar dacă nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor,
întrerupem sau slăbim comunicarea şi comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu
semenii, sărăcim duhovniceşte, ne închidem în autosuficienţa egoistă şi
posesivă, pierzând bucuria sufletului bun, recunoscător şi darnic.
Iată de ce Sfânta Liturghie euharistică, această lucrare sfântă de recunoştinţă sau

de mulţumire a Bisericii, este cea mai necesară lucrare şi cea mai demnă
atitudine a ei în faţa lui Dumnezeu, ca răspuns al ei la toate binefacerile primite
de la El, cunoscute şi necunoscute, arătate şi nearătate deplin. În acest sens,
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Înfricoşătoarele Taine, pline de nespusă
mântuire, săvârşite la fiecare slujbă, se numesc euharistie, adică mulţumire,
pentru că sunt o aducere aminte de multe binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de
noi, pentru că ne arată capul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi pentru că
prin toate ne pregătesc să-I mulţumim lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de
Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, ”, Omilia XXV, III, în PSB 23,
trad., introd., indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 324).
Pentru a sublinia rolul esenţial al recunoştinţei în viaţa Bisericii ca răspuns la

darurile lui Dumnezeu arătate în Iisus Hristos şi în sfinţii Lui, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial euharistic (al
Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi An comemorativ al Sfinţilor
Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.
Astfel, fiecare în parte şi toţi împreună, suntem chemaţi să trăim anul 2014 în
primul rând ca un an al mulţumirii sau al recunoştinţei aduse lui Dumnezeu
pentru darul vieţii, pentru sănătate şi pentru tot ajutorul primit de la El.
Totodată, trebuie să mulţumim şi celor prin care Dumnezeu lucrează în viaţa
noastră, şi anume părinţilor după trup care ne-au născut şi crescut, educatorilor,
învăţătorilor, profesorilor, preoţilor şi duhovnicilor care ne-au format intelectual
şi duhovniceşte, precum şi tuturor celor care ne-au ajutat sau ne ajută ca timpul
vieţii noastre să devină timp al binecuvântării şi al mântuirii, în iubirea
Preasfintei Treimi.
Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care aţi

venit la biserică pentru a ne ruga împreună la trecerea dintre ani bucuria
mulţumirii sau a recunoştinţei, pe care să o cultivaţi permanent în familiile şi
activităţile dumneavoastră întru mulţi şi fericiţi ani!
Tăierea împrejur a Mântuitorului Iisus Hristos: Semnificația teologică
Astăzi creștinii prăznuiesc Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului

nostru Iisus Hristos. Află care este semnificația teologică a sărbătorii și de ce
Sfântului Vasile cel mare îi îndeamnă pe creștini să nu întârzie Botezul
pruncilor
CHIȘINĂU, 14 ian - Sputnik. La opt zile de la Nașterea Domnului, Biserica

Ortodoxă sărbătorește Tăierea împrejur cea după trup a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
Sinaxarul acestei zile amintește că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să
sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după
trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture
rân-duiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după duh cea
nefăcută de mână.
Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea
nouă, afară de păcat, tot așa a binevoit să primească și tăierea împrejur.
Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat
trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat
împrejur?
Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl cleveteau

că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după opt zile de la
nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa și de
Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.
Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul
Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Și iarăși întor-
cându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, crescând cu anii, cu
Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră".
De ce în a opta zi de la naștere?
Hristos a fost tăiat împrejur în a opta zi de la naștere și această tăiere împrejur

era simbolul credincioșiei, al alegerii și al binecuvântării pentru evrei, o bine-
cuvântare specială pentru poporul ales din partea lui Dumnezeu și un semn de
fidelitate, de jertfelnicie pentru a împlini voia lui Dumnezeu și a nu mai trăi
după voia instinctelor, ci după voia Duhului.
De aceea, Sfântul apostol Pavel arată că în Iisus Hristos s-a schimbat tăierea
împrejur cea trupească într-o tăiere împrejur duhovnicească, ce începe prin
botezul în moartea și învierea lui Hristos. Tăierea împrejur cea duhovnicească,
nu cea trupească, contează acum. Hristos a făcut-o pentru a arăta că S-a născut
sub Lege, că respectă Legea, dar apoi o desăvârșește prin învățătura și lucrările
Sale sfințitoare, minunate.
De ce este legată punerea numelui de tăierea împrejur?
Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una
spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părți din organism presupune
respingerea unei condiții trupești, în care fiecare ființă umană se naște, în timp
ce înlocuirea sa cu numele implică intrarea ființei umane într-o altă stare,
spirituală, care duce la perfecțiune.
Sfântul Andrei Criteanul face referire la Avraam și tatăl său Terah, cu scopul de
a clarifica aceste două condiții. Terah, care era idolatru, reprezintă condiția
carnală a idolatriei, care are în vedere lumea materială, trupească, desprinsă de
Creatorul său. Avraam reprezintă starea spirituală, care este în legătură cu
Creatorul lumii, ca punct principal și esențial de referință pentru viața omului și
care îl face pe om membru al poporului lui Dumnezeu.
Deci, sfântul părinte spune: „Pentru că natura avea să fie frământată cu idolii de
Terah, tatăl lui Avraam, a fost necesar ca un popor din Avraam să fie pus
deoparte pentru Creator, prin intermediul unei peceți, până la venirea Lui,
pecete necesară omului pentru a fi reînnoit. Tăierea împrejur respinge un
reziduu al cărnii și oferă un sigiliu pentru a opta zi, care are în vedere lucrurile
viitoare".
Așadar, aceste două evenimente, Tăierea împrejur a Domnului și primirea

numelui, ne reamintesc nouă, creștinilor, că am intrat într-un legământ nou cu
Dumnezeu și că am fost tăiaţi împrejur „cu tăiere împrejur nefăcută de mână,
prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos" (Coloseni
2, 11). În acest sens, chiar numele „creștin" (următor al lui Hristos) este un
semn al intrării a omenirii într-un legământ nou cu Dumnezeu.
Botezul pruncilor să nu întârzie - argumentul lui Vasile cel mare
Sfântul Vasile cel mare, prăznuit și el astăzi, îi îndeamnă pe creștini să nu în-

târzie Botezul pruncilor vorbind despre tăierea împrejur: „Iudeul nu amână
tăierea împrejur din pricina acestei amenințări: «Iar cel de parte bărbătească
netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela se va
stârpi din poporul său, căci a călcat legământul Meu» (Facerea 17, 14); tu însă
amâni tăierea împrejur cea nefăcută de mână omenească, care se săvârșește în
Botez prin dezbrăcarea poftelor trupului: «În El ați și fost tăiați împrejur, cu
tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea
împrejur a lui Hristos" (Coloseni 2, 11), deși, auzi pe Însuși Domnul spunând:
«Amin, Amin, spun vouă, dacă nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va
intra întru împărăția lui Dumnezeu»".
Povestioare pentru suflet
Sfântul ierarh Vasile - Mai bine răstorn eu ispita, decât să mă răstoarne ea

pe mine!
Odinioară, Sfântul ierarh Vasile cel mare, fiind la un praznic, i s-a pus înainte pe
masă un pahar mare cu vin, pentru a bea cu mesenii. După ce au mâncat puţin,
sfântul, observând ispita, ia paharul de pe masă şi-l răstoarnă cu gura în jos.
Vinul se varsă pe masă. Mesenii, privindu-l uimiţi, nedumeriţi, îi zic:

- Ce-ai făcut ÎPS Stăpâne? Ai răsturnat paharul cu vin!
Pe când toţi mesenii îl priveau curioşi, aşteptând fiecare să vadă ce va zice,

Sfântul ierarh Vasile le răspunde:
- Da, am răsturnat paharul cu vin!… Decât să mă răstoarne el pe mine, l-am
răsturnat eu mai întâi pe el.
E mult mai bine să răsturnăm noi ispitele, decât să ne răstoarne ele pe noi…
«Pe calea binelui mai degrabă oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.»

(Sfântul Vasile cel mare)
Povestioară pentru suflet - Monologul lui Dumnezeu
"M-am uitat la tine când te-ai trezit de dimineaţă. Aşteptam să-mi spui două-trei
cuvinte, mulţumindu-Mi pentru cele ce ţi s-au întâmplat, cerându-Mi părerea
pentru cele ce urma să le faci astăzi… Am observat că erai mult prea preocupat
ca să-ţi cauţi haine potrivite pentru a merge la serviciu. Speram să găseşti câteva
clipe ca să-Mi spui: Bună dimineaţa! Dar erai mult prea ocupat.
Pentru a vedea că-ţi sunt alături, am surprins pentru tine cerul cu culori şi cânt
de păsărele. Păcat că nu ai observat nici atunci prezenţa Mea.
Te-am privit plecând grăbit spre serviciu şi iar am aşteptat. Presupun că fiind
atât de ocupat, nu ai avut timp nici atunci să-Mi spui două vorbe.
Când te întorceai de la muncă, ţi-am văzut oboseala şi ţi-am trimis o ploaie

măruntă care să-ţi alunge stresul acumulat. Am crezut că făcându-ţi această
plăcere îţi vei aduce aminte de Mine. În schimb, supărat, M-ai înjurat.
Doream atât de mult să-Mi vorbeşti! Oricum ziua era, încă, lungă!
Ai pornit televizorul şi în timp ce urmăreai programul preferat, Eu am aşteptat.
Ai cinat apoi cu ai tăi şi tot nu ţi-ai adus aminte de Mine.
Văzându-te atât de obosit, am înţeles tăcerea ta şi am stins splendoarea cerului

ca să te poţi odihni, dar nu te-am lăsat în beznă. Am lăsat veghetori pentru tine o
mulţime de stele. Era aşa de frumos, păcat că n-ai observat... Dar nu contează!
Poate chiar nu ţi-ai dat seama că Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multă răbdare decât poţi să-ţi imaginezi tu vreodată... Vreau să ţi-o arăt,
pentru că şi tu, la rândul tău, să o arăţi celor din jurul tău. Te iubesc atât de mult
încât te voi mai aştepta.
Acum eşti pe punctul de a te trezi din nou.. Nu-Mi rămâne decât să te iubesc şi
să sper că măcar azi, îmi vei acorda puţin timp din timpul dăruit ţie.
Îţi doresc o zi bună şi minunată ca sufletul tău luminos să se bucure în împărăţia

Mea cea cerească unde te voi aştepta pregătit sufleteşte.
Al tău Tată, Dumnezeu."
Pe lângă aceste două prăznuiri creştineşti - Tăierea împrejur a Domnului şi

Sfântul Vasile cel mare, ziua de azi este pentru fiecare dintre noi o zi în care
suntem chemaţi să medităm la rostul vieţii noastre, la însemnătatea şi rezultatul
faptelor noastre.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care ne-a miluit şi ne-a
ajutat să muncim cu pace, fiecare la locul unde Dumnezeu ne-a chemat.
Să ne întrebăm ce am făcut şi ce avem de făcut pentru ca în anii care urmează să

se înmulţească binele, adevărul, lumina şi pacea în suflete.
Să ne unim puterile şi să devenim „frământătură nouă”, să devenim cu adevărat

fiii lui Dumnezeu. În zadar ne spunem unii altora „An nou fericit!”, dacă în anul
cel nou nu aducem hotărârea de a ne înnoi, de a înainta spre tot mai bine, spre
mai multă lumină, dragoste, pace şi bună înţelegere între noi.
Fie ca în acest an nou Dumnezeu să vă călăuzească paşii spre tot lucrul bun cu
bucurie şi daruri duhovniceşti!
Mulţi şi bucuroşi ani! Amin.
Icoane
Să ne rugăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, ca să ne înnoiască viaţa prin
mai multă dragoste şi fapte bune, odată cu începerea unui an nou. Apoi să taie
din inimile noastre tot păcatul, să binecuvânteze lumea cu pace prin rugăciunile
Sfântului Vasile cel mare şi ale tuturor sfinţilor şi să mântuiască sufletele
noastre. Amin.

Taierea Imprejur Cea Dupa Trup A Domnulu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Taierea Imprejur Cea Dupa Trup A Domnulu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sfântul Vasile cel mare şi începutul noului An

Prima zi din an are pentru creştinii ortodocşi o întreită semnificaţie:

Ev. Luca 2, 20-21; 40-52

Ev. Ioan 10, 9-16

Epistola către Coloseni a Sfântului apostol Pavel

8.Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta

Epistola către Evrei a Sfântului apostol Pavel

Evrei 13, 17-21

17.Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează

La Vecernia cea mică

La Doamne strigat-am... Stihirile sfântului pe 4, glas 3, singur glasul:

Ale lui Ghermano:

A lui Vizantie: Cu arhierească haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii,

Slavă..., glas 2, a lui Ioan Monahul

Şi acum..., a praznicului, glas 8

Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere a Se tăia împrejur, ci S-

Podobia: Casa Eufratului, cetate sfântă, a proorocilor mărire; împodobeşte-ţi

Fiind Biserică cu totul luminoasă a Luceafărului celui în trei Sori, luminezi

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.

Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba lui va grăi judecată.

O lumină în trei străluciri despărţind feţele, şi împreunând o Fiinţă, ai surpat pe

Slavă..., Şi acum..., asemenea

Acum slobozeşte..., Sfinte Dumnezeule..., Tatăl nostru...,

Ectenia mică şi Otpustul.

La Vecernia cea mare

După obişnuitul Psalm, cântăm: Fericit bărbatul..., Slava întâia. La Doamne

Stihirile praznicului, glas 8, însuşi glasul:

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu

Nu S-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci

Alte Stihiri ale Sfântului Vasilie, glas 4:

Podobie: Cel ce de sus eşti chemat...

Cu veşmintele arhieriei fiind împodobit, bucurându-te ai propovăduit Evan-

Cela ce eşti împreună cu cetele cereşti, şi împreună locuieşti părinte Vasilie, a

Slavă..., glas 8, a lui Anatolie

De înţelepciune iubitor făcându-te cuvioase, şi din toate cele ce sunt alegându-ţi

Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu

Prochimenul zilei şi paremiile.

Şi a zis Dumnezeu lui Avraam: Iar tu legea Mea să o păzeşti, tu şi seminţia ta

De la Pildele lui Solomon citire:

De la Pildele lui Solomon citire:

Gura dreptului izvorăşte înţelepciune, iar limba nedreptului va peri. Buzele

Stihira hramului, apoi ale sfântului, glas 3, însuşi glasul:

Ale lui Ghermano:

Cu arhiereasca haină fiind îmbrăcat, apărătorule al Treimii Vasilie, înaintea

Şi acum..., a praznicului, glas 8

Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc, primit-a înfăşare cu scutece. Nu

Stihirile sfântului glas 1, a lui Vizantie, singur, glasul:

O, dumnezeiască şi sfântă albină a Bisericii lui Hristos, Vasilie prea fericite! Că

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune, şi cugetul inimii mele pricepere.

A lui Vasilie Monahul: Bunătăţile tuturor sfinţilor ai adunat, părintele nostru

Stih: Gura dreptului va deprinde înţelepciune şi limba lui va grăi judecată.

Glas 2; a lui Ioan, monahul: Firea celor ce sunt asemenea, şi nestatornicia

Cel ce darul minunilor din Cer ai luat, şi înşelăciunea idolilor ai mustrat cu

Şi acum... a praznicului, glas 8.

Nu s-a ruşinat Preabunul Dumnezeu, cu trupească tăiere împrejur a Se tăia, ci S-

Slavă..., Şi acum..., a praznicului, glas acelaşi

La Dumnezeu este Domnul..., Troparul praznicului de două ori. Slavă... al

După întâia Catismă, Sedealna glas 5:

Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul,

Ca pe o podoabă împărătească a Bisericii lui Hristos, pe Vasilie toţi să-l lăudăm,

Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule, ostaşii străjuindu-l, morţi s-au făcut de