Sărbătoarea Paştilor în poporul român

Obiceiuri şi tradiţii

Sărbătorile sunt zile anumite din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor
fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinţi. Ele se deosebesc de
celelalte zile prin aceea că noi, creştinii, încetăm ocupaţiile obişnuite şi mergem la biserică
pentru a lua parte la slujba dumnezeiască prin care prăznuim sărbătorile. Sărbătorile sunt
orânduite pentru că să dăm odihnă trupului şi totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale
sufletului . Crestiunii ţin sărbătorile dând răgaz trupului şi minţii să se odihnească şi să se
reculeagă din vălmăşagul treburilor şi grijilor lumeşti. Apoi, prin mergerea la biserică, pentru a
lua parte la sfântă slujba. Apoi, prin folosirea timpului rămas, cu grijă pentru cele ale sufletului,
cu fapte de milostenie (ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor ş.a.), sau cu îndeletniciri pioase
şi ziditoare de suflet, ca de pildă, citire din Sfântă Scriptură sau din cărţi cu folos duhovnicesc.

Poporul român creştin, a avut întotdeauna o pioşenie specială legată de sărbătorile

bisericeşti. Adesea, obiceiuri păgâne au fost împletite cu meşteşug de către creştinul român, cu
ceea ce Biserica a obişnuit să săvârşească cu ocazia zilelor speciale de sărbătoare. Tradiţia
reprezintă ansamblu de concepţii, de obiceiuri şi de credinţe care se statornicesc în timp în cadrul
unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit, prin viu grai, din generaţie în generaţie,
constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Împreună cu aspectele religioase, în
România, sărbătoarea Paştilor simbolizează renaşterea şi înnoirea vieţii de zi cu zi. Curăţarea
casei, înnoirea hainelor şi o baie rituală înainte de mersul la biserică sunt toate mărci ale noului
început. Toată lumea, bogată sau săracă, se îmbracă în hainele sale cele mai bune şi merge la
slujba de la miezul nopţii.

Lumânări sunt aprinse pentru fiecare persoană în timpul acesteia, iar oamenii pleacă cu
lumânările încă aprinse, pentru a aduce lumina în casele şi apartamentele lor. Se spune şi că
lumânările aprinse opresc fulgerul şi tunetul de la rănirea oamenilor pe drumul spre casă.

Obiceiurile, datinile sau tradiţiile au fost şi sunt diferite, în funcţie de regiunea ţării şi de
influenţele diferitelor culte existenţe în loc. Vorbind despre Săptămâna Luminată, trebuie să
amintim întâi de un obicei săvârşit în Săptămâna Mare ,dar care are finalitate şi împlinire în
Săptămâna Luminată. Vorbim astfel despre rosirea ouălor. Aceasta se face în Joia mare. Există o
tradiţie care spune că ouăle rosite în Joia mare nu se strică tot anul şi sunt de folos dacă se
îngroapă câteva la hotar pentru a-l feri de grindină -Muntenia- , sau dacă sunt puse sub streaşina
casei, furtună încetează -Macedonia-.1

Rosirea ouălor are la bază mai multe legende, din diferite zone ale ţării. Printre cele mai
concludente ar fi cea din zona mănăstirii Humorului2 sau cele din zona Moldovei centrale3.
Toate legendele arată însă că oamenii au început să roşească ouăle odată cu Învierea lui Hristos,
în amintirea Învierii sau a Răstignirii Sale, sau în amintirea minunii prin care ouăle s-au roşit.

Revenind însă la praznicul Învierii lui Hristos, sau sărbătoarea Paştilor, trebuie să
menţionez faptul că pentru români această sărbătoare reprezintă cea mai sfântă şi mai
îmbucurătoare zi de sărbătoare creştină, din două motive : primul motiv este arăta de însuşi
troparul praznicului : "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din
morminte, viaţă dăruindu-le.", eliberând astfel de robia morţii omenirea. Al doilea motiv este că
această sărbătoare cade întotdeauna la începutul primăverii , astfel întreg poporul participă şi la
învierea naturii. Solemnitatea Învierii lui Hristos este frumos învăluită de minunea învierii
naturii, amplificând astfel emoţia, bucuria şi măreţia sufletească a momentului.

Frumuseţea şi bucuria aceasta, tipică şi regăsită doar la poporul român nu a fost încă
minimizată din cauza aspectului comercial care se regăseşte în Occident, unde această frumuseţe

1
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români : Studiu etnografic, Vol. II Păresimile, Ed. Grai şi suflet - cultura
naţională, Bucureşti, 2001, pag. 196
2
Această legendă arată că pe vremea Învierii lui Hristos, era o evreică cu două coşuri cu ouă albe de vânzare.
Printre cumpărători era şi Maria Magdalena, care o salută pe femeie cu ""Hristos a înviat!". Răspunsul plin de
dispreţ al evreicei nu întârzie să apăra : "Atunci va învia când se vor face ouăle aceastea din coş roşii" . Însă nu
termină de zis aceasta şi ouăle se roşiră singure. Din acestea , Maria Magdalena luă câteva pe care le duse lui Hristos
în cinste, iar cu câteva a mers la soţia împăratului Tiberiu care era oarbă, şi atingându-i ochii cu ele, ea îşi recăpătă
vederea. Şi astfel, spre aducere aminte a acestor minuni, se obişnuieşte în popor să se roşească ouă de Paşti.
3
Există o legendă care spune că pe când Hristos era pe cruce, Maica Sa, a luat un coş cu ouă , pe care l-a dus
evreilor, rugându-i să nu-i mai chinuie Fiul. Văzând însă că aceştia Îl chinuiau mai tare pe Hristos, Maria luă coşul
cu ouă şi-l duse lângă crucea Fiului său şi începu să plângă amarnic. Lăsate sub cruce, ouăle s-au roşit cu Sângele lui
Hristos, pe care văzându-le, El a zis Mariei : "De acum înainte, toţi să faceţi ouă roşii în amintirea răstignirii Mele."
După ce a înviat Hristos, Maica Domnului, mergând să-L vadă pe Fiul său, bucuroasă dădea fiecărui om pe stradă
câte un ou roşit cu sângele Fiului său zicând "Hristos a înviat!".
a pierit demult. Occidentalii au pierdut astfel esenţa şi însemnătatea marelui praznic, reducând
totul la o masă festivă bine încărcată şi la împărţirea de cadouri. Am subliniat faptul că poporul
român încă nu şi-a suprimat frumuseţea praznicului Învierii, deoarece, în ceea ce priveşte
sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, simţim cu toţii cum spiritul comercial ne fură încet, pe toţi,
forţându-ne oarecum să ne uităm încet tradiţiile pline de frumuseţe şi adâncă însemnătate, care
de altfel sunt comori de nepreţuit, unice în lume.

Însă, frumuseţea marelui praznic şi importanţa sa în poporul nostru, este dată şi susţinută
de perioadă premergătoare sărbătorii pascale, care este Postul Mare sau Păresimile. Poporul
român este foarte scrupulos în privinţa ţinerii postului. "Mai degrabă ar comite o faptă rea decât
să se înfrupte în post"4. Postul însă, pentru creştinul român, nu reprezintă doar înfrânarea de la
mâncare şi băutură, ci şi petrecerea şi jocul reprezintă păcat în credinţa generală a poporului,
păcat care nu este uşor de uitat şi de iertat. Vorbind despre iertare, creştinul îşi pregăteşte sufletul
în post pentru a primi Lumina Învierii şi prin Taina Spovedaniei şi a Împărtăşaniei. Spovedania
este însă atent pregătită, cercetându-şi cugetul, iar pentru a fi împăcat cu sine, creştinul ştie că
trebuie să fie împăcat şi cu aproapele. Ţine de conştiinţa omului întreg ritualul de pregătire
pentru primirea Tainelor, însă este transmis din generaţie în generaţie faptul că Spovedania nu se
face ca un act formal sau un gest mecanic.

Postul de patruzeci de zile se aspreste spre final, în Săptămâna Mare, având apogeul în
Joia şi Vinerea Mare, numită şi Vinerea Seacă. Din Joia Mare, bărbaţii încetează munca la câmp,
dacă vremea le permite , pentru a-şi îngriji curtea şi a sta spre ajutor femeilor. Ele pregătesc casa,
hainele, mâncarea, aluatul, toate cele necesare sărbătorii. În unele zone, fetele mari şi nevestele
mai tinere, încep cu o săptămână - două înainte să coasă cămăşi noi pentru ele şi cei ai casei, ca
în ziua de Paşti, dacă nu toate hainele, măcar o cămaşa să fie nouă. Feciorii stau în ajutorul
părinţilor şi pregătesc din timp petrecerile ce se vor face în decursul praznicului. Însă o dată cu
ziua de Sâmbătă, toate pregătirile se încheie, însă nu şi datinile şi credinţele de Paşti, care sunt ca
un mănunchi frumos de flori de primăvara.

Urmând lui Simion Florea Marian, voi prezenta în continuare, câteva din tradiţiile şi
obiceiurile poporului nostru din perioada Săptămânii Luminate.

4
Simion Florea Marian, op. cit., pag. 11
 Pasca

Reprezintă cea mai importantă coptură pe care o mănâncă atât românii din Bucovina cât
şi cei din Moldova5. În timp, însă pasca s-a preluat în întreaga ţara, fiind reţeta tradiţională de
Paşti. Ca orice tradiţie sau obicei românesc, şi la baza acestei tradiţii stă o legendă. 6 Pasca se face
doar din făină albă curată de grâu, femeile sărace suplinind necesarul de făină albă cu cea de
porumb. Forma cea mai des întâlnită pentru pasca este cea în patru colţuri.7 Aceasta pe margini
diferite împletituri iar pe mijloc o cruce din aluat. Pasca are în conţinut lapte proaspăt , brânză
dulce, scorţişoară sau cuişoare. Tot în popor se obişnuieşte ca femeile să coacă şi paşti simple
sau păscuţe, care vor fi împărţite familiei şi săracilor şi celor apropiaţi. Timpul pregătirii este
Sâmbătă Mare sau Joia Mare. Tot de Paşti, având legătură cu Pasca, se junghie miei pentru a fi
pregătiţi de masa pascală. Obiceiul de Paşte de a mânca miel şi pască este legat de ritualul pascal
evreiesc. În datina ebraică, mielul se mănâncă ritual cu azimă şi cu ierburi amare , pentru a aduce
aminte de greutăţile îndurate în robia egipteană. La Cina cea de Taină, Iisus şi apostolii au
mâncat miel după ritualul evreiesc, iar în loc de azimă, pâine dospită care este reprezentată la noi
acum de pască. Pentru creştini, mielul, pasca şi vinul sunt simboluri cu noi semnificaţii: Mielul
este Iisus Hristos, care îşi acceptă jertfa. Pasca frântă şi vinul semnifică sacrificiul hristic.

Ouăle roşii

După cum arătam în începutul acestui capitol, una dintre tradiţiile legate de Paşti este
vopsirea ouălor. Aşa cum arătam acolo, există mai multe legende pe care se bazează această
tradiţie. Măiestria încondeierii ouălor de Paşti este o tradiţie din cele mai vechi timpuri ale
românilor. Credinţa că ouăle reprezintă sursă vieţii, a dus la legarea ouălor de anumite ritualuri

5
idem
6
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români : Studiu etnografic, Vol. III, Cincizecimea, Ed. Grai şi suflet - cultura
naţională, Bucureşti, 2001, pag. 11
7
Pasca poate fi şi rotundă pentru că în credinţa populară ar însemna scutecele Mântuitorului, sau în patru colţuri sau
cornuri, oferindu-i astfel o formă patrulateră, precum mormântul lui Hristos.
de înviere a naturii şi în cele din urmă la legarea Paştelui de acestea. Românii pictau ouăle în
mod tradiţional cu roşu şi le decorau ornamental. În timp, alte culori au început să fie folosite,
transformând vopsirea ouălor într-o formă de artă şi un talent pentru experţi. Astăzi, ouă
adevărate sau din lemn sunt pictate cu desene complexe, sau decorate cu diverse podoabe şi puse
la vânzare pe durată întregului an. Tradiţia aceasta a evoluat în timp, ducând la un întreg ritual
pascal. Acesta începe cu pregătirea din timp, cu alegerea ouălor, din Săptămâna Mare , când
femeile aleg ouăle de găină în special care vor fi duse spre vopsire. În mod obişnuit, în popor se
folosesc pentru vopsirea ouălor doar plante, care, unele se culeg încă din timpul verii anterioare,
lăsându-le la uscat, iar altele se culeg odată cu venirea primăverii, înainte de Paşti. În zona
Banatului, primul ou care se vopseşte se numeşte "cearcă" , şi este mâncat de către copiii casei în
dimineaţa Învierii, iar coaja se pune în aluat, sub streaşina casei pentru noroc. De obicei se
vopsesc doar ouă roşii, în timp însă, după cum vedem, ouăle s-au vopsit în diferite culori spre
bucuria copiilor. " Unii zic că ouăle negre însemnează chinul şi durerea ce a suferit-o Domnul
nostru Iisus Hristos, când a fost răstignit pe cruce".8
Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare,
începând cu ziua de marţi până vineri, pe lângă simplă vopsire, se practică fie încondeierea cu
pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel
de artă. Deşi femeile sunt cele care se ocupă de înfrumuseţarea lor, există, însă, şi excepţii când,
familii întregi cunosc şi practică acest meşteşug. Dar pe lângă încondeiere sau împistrit, românii
vopsesc ouăle nu doar în roşu, ci în diferite culori : galbene, verzi, albastre, negre. Pentru toate
aceste culori, meşteşugarii folosesc doar vase noi, pentru a nu altera culorile şi calitatea vopsirii.
Pentru impstritul sau încondeiatul ouălor, există mai multe modele sau motive cu care se
împodobesc, printre acestea fiind : crucea românească, crucea rusească, crucea Paştilor, frunza
de stejar sau de brad, spicul de grâu, fierul plugului , cârligul ciobanului sau fusul de tors. Mai
există de asemenea des întâlnite şi "patruzeci de clini" , "calea rătăcită" şi "oala legată". Iniţial,
ouăle încondeiate, erau întâi fierte, însă acum acestea sunt mai mult cu rol decorativ , de aceea
pentru a rezista în timp cât mai mult, sunt golite de conţinut.
După ce vopsirea sau încondeierea ouălor a luat sfârşit, în zona Bucovinei, materialul pe
care s-a lucrat nu se aruncă, ci se duce la Biserică împreună cu pasca, spre sfinţire. Acesta apoi,

8
Simion Florea Marian, op. cit., vol. III, pag. 25
la nevoie, se aprinde , şi prin fumul emanat ajută la vindecarea diferitelor boli ale omului sau ale
animalelor. Tradiţia vopsirii ouălor se încununează cu un alt ritual pascal, cel din dimineaţa
Învierii, când toţi ai casei îşi spală feţele într-un lighean în care se află câteva ouă rosite şi câţiva
bănuţi de argint. Prin această spălare rituală, se crede că omul va fi uşor tot anul precum oul şi
curat precum argintul. În ziua Învierii, la masă, oamenii ciocnesc ouăle rostind "Hristos a înviat",
ceilalţi răspunzând "Hristos a înviat". Bineînţeles că şi legat de spargerea ouălor există diferite
credinţe populare, cea mai circulată este cea care spune că celui care i se sparge oul prima dată ,
acela este cel care se va imblonavi întâi, sau uneori chiar va muri. În alte zone, cel care a reuşit
să spargă oul celuilalt va primi şi oul spart. Timpul în care se ciocnesc ouă este este toată
Săptămâna Luminată, iar după unii până la Înălţare.

Aşadar, obiceiurile şi credinţele legate de ouăle încondeiate sau înroşite sunt practic
nelimitate ca semnificaţie şi varietate. În mentalitatea arhaică ouăle de Paşti sau cojile acestora
pot aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, să lege şi să îndepărteze oameni, să
grăbească căsătoria fetelor. Apariţia frecvenţă a oului, în special a oului colorat în ceremoniile
antice de renovare a timpului, se bazează pe concepţiile lor cosmogonice care compară Universul
cu oul generator de viaţă. Prezent la toate popoarele antice imaginea oului a fost preluată ulterior
de creştinism, oul colorat şi împodobit fiind simbolul Mântuitorului care părăseşte mormântul şi
se întoarce la viaţă. E de ajuns să se observe ceremonialul pascal pentru a înţelege cât de solidară
e natură cu Răstignirea, cu Moartea, cu Învierea lui Hristos.