Au trecut douăzeci de veacuri de când Fecioara în zile, Prunc!
Cel Ce şade pe tron ceresc, acum culcat
Maria şi tâmplarul Iosif din Nazaretul Galileei, într-o
noapte adâncă, căutau loc de găzduire în Betleem.
Toate porţile erau închise în faţa Fiului lui Dumnezeu,
Care Se cobora în lumea noastră pentru ca să aducă
lumină „poporului care stătea în întuneric şi celor ce
şedeau în latura şi în umbra morţii” (Mt. 4, 16).
Nişte păstori îi conduc într-o peşteră săracă
unde „Fecioara Maria / Naşte pe Mesia”. Aceasta este
noaptea care pune capăt aşteptării de secole. Este
noaptea în care începe ziua fără de apus. Acum, cerul
se logodeşte cu pământul, iar cântecul îngerilor se
acordă cu vocile celor mici şi săraci, ale celor curaţi.
Păstorilor li se dă vestea care îi bucură pe toţi: „Astăzi
vi S-a născut Mântuitor” (Lc. 2, 11).
Soarele dreptăţii este coborât între oameni;
Dumnezeul slavei este cu noi. Sfântul Ioan Gură de
Aur exclamă: „O, minune, ce să spun, cum să descriu
această naştere? Toate mă umplu de uimire. Cel vechi
în iesle! Cel nepipăit, acum supus mâinilor omeneşti!
Cel Ce a sfărâmat legăturile morţii, e înfăşat în
scutece!”. Naşterea Domnului depăşeşte şi lasă în
umbră tot ce s-a săvârşit important sub soare. Înainte
cu opt veacuri de Naşterea lui Iisus, proorocul Isaia
spunea: „Prunc S-a născut nouă, un Fiu S-a dat nouă,
a Cărui stăpânire e pe umerii Lui şi se cheamă numele
Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu
tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va
să fie” (Is. 9, 5).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu ne umple de
convingerea că Dumnezeu este cu noi. Proorocul
Isaia, vestind venirea lui Mesia, L-a numit Emanuel,
care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi” (Is. 7, 14).
Proorocia s-a împlinit în ziua când Cuvântul S-a făcut
trup şi S-a sălăşluit în lume şi rămâne în lume cu
credincioşii Săi. Domnul nostru ne promite: „Iată cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt.
28, 20). Bradul de Crăciun, care rămâne verde,
simbolizează pe Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, de la
Care dobândim şi noi viaţa cea veşnică şi nepieritoare,
înfruntând cu stăruinţă iarna păcatelor şi gerul
pătrunzător al ispitelor.
Sub brad, bătrânul Moş Crăciun aduce daruri
pentru toţi, dar mai ales pentru copiii care poartă pe
chipurile lor gingaşe nevinovăţia Pruncului Iisus. În
acest fel, ne aducem aminte de darurile minunate pe
care le-a adus Hristos Domnul, la venirea Sa în lume.
Sărbătoarea cu datinile ei creştineşti trebuie să fie
pentru noi un prilej de întărire a credinţei, de sporire a
speranţei că Dumnezeu veghează asupra noastră chiar
când suntem învăluiţi de necazuri şi dureri, de
nedreptăţi şi amărăciuni.
Trebuie să recunoaştem că, acum la începutul
mileniului trei, omenirea zace doborâtă şi rănită,
sfâşiată şi înfrântă, ameninţată şi străpunsă, bolnavă şi
muribundă. În fiecare zi, se face atâta rău în lume,
Legea lui Dumnezeu este încălcată pe faţă, numele
Său este blasfemiat, ziua Sa, Duminica, este
profanată. În aceste zile, nu se mai respectă valoarea
vieţii, numărul avorturilor creşte tot mai mult, se
extind crimele şi delictele, ura şi violenţele.
Oare, ce am face noi dacă am fi orfani şi
părăsiţi, într-un univers gol şi înspăimântător? Ce
bucuroşi suntem că nu este aşa, fiindcă în Betleem,
acum două mii de ani, ni S-a născut Mântuitor! E
destul să-I zicem Lui ca femeia cananeeancă:
„Doamne, ajută-mă!” (Mt. 15, 25) şi Iisus ne
răspunde: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Că Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi
să-Şi dea viaţa Sa răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 14,
27; Mt. 20, 28). El este cu noi în Biserică, unde
prezenţa Sa reală este lumină pentru drum, este
mângâiere pentru oboseală, este balsam pentru răni,
este bucurie în durere, este pace în strâmtorare.