Seminarul Teologic Ortodox „Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamț

Lucrare de atestat

Idei dogmatice în cartea „Învățături celor

doisprezece Apostoli”

Părinte Profesor Îndrumător: Candidat:

Vasile Păvăleanu Petraru Andrei Ionuț

Mănăstirea Neamț
2015

1
 Cuprins

1. Argument .......................................................................................... 3

2. Introducere asupra cărţii ................................................................... 4

3. Învățătura despre cele două căi(introducere)..................................... 8

3.1 Calea vieții………………………………………............ 10

3.2 Calea morții…………………………………………….. 11

4. Învățătura despre Sfintele Taine (generalităţi)................................ 12

4.1. Sfânta Taină a Botezului………………………………... 14

4.2Sfânta Taină a Euharistei……………………………………15

5. Învățătura despre Post .....................................................................17

6. Învățătura despre Ierarhie Bisericească .......................................... 21

7. Învățătura despre Parusie ................................................................ 23

8. Concluzii .......... .............................................................................. 27

9. Bibliografia ..................................................................................... 28

2
 Argument
Mai întâi doresc să dau slavă lui Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să
studiez la acest Seminar, deoarece aici, Hristos, Cel care ne iubește mai mult decât
putem noi să-L iubim și care voiește ca toți să ne mântuim, mi S-a descoperit și
mi-a arătat calea pe care trebuie să o urmez în viață, drumul pe care trebuie să-l
parcurg pentru a ajunge la starea Sfinților Părinți.

"Adevarații Sfinți nu vor nimic altceva decât cea mai mare cinste a iubirii
lui Dumnezeu, doar aceasta le și îndruma faptele. Ar insemna sa-i contrazicem pe
față dacă am vedea în aceasta o căutare a propriei lor faime. Sunt adânciți și
ascunși in dumnezeire. Viața lor nu se învârte în jurul propriului eu, ci doar in
jurul lui Dumnezeu, a Cărui bunavointa de neinchipuit, neasteptata, este de a-și
lăsa creatura cât mai mult libera față de El (...). Sfinții sunt oameni care au incercat
sa trăiasca doar in funcție de dragostea lui Hristos".

Având cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur întipărite în minte și sub atenta
îndrumare a Preacucernicului Părinte Profesor Vasile Păvăleanu am decis ca în
lucrarea mea de atestat să scot în evidență importantele idei dogmatice necesare
cunoașterii credinței dintr-o mică operă de numai 210 rânduri și anume Didahia,
care este primul catehism creștin.

Citind cu o foarte mare atenție această operă și elaborând această lucrare

am aflat printre altele că dacă luăm Sfânta Împărtășanie fără Spovedania atentă a
unui duhovnic, riscăm să fim pedepsiți de Dumnezeu pentru că am îndrăznit ca în
acest vas urât și murdar, care a devenit trupul nostru, să putem pune acest

3
mărgăritar de mare preț, Sfânta Împărtășanie, Care este Trupul tainic al Domnului
nostru Iisus Hristos.1

Alături de acest motiv se mai adaugă faptul că anul 2015 este proclamat de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al
misiunii parohiale și mănăstirii azi și Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de
Aur care prin viața, opera și activitatea s-a dovedit apărător al dreptei credințe, un
învățător al pocăinței, un luminător al familiei creștine și al vieții monahale.

Nu în cele din urmă doresc să mulțumesc Preacucernicului Părinte Profesor

Vasile Păvăleanu pentru că m-a îndrumat și sprijinit în elaborarea acestei lucrări,
precum și Doamnei Oltea Mihoc care mi-a pus la dispozitie materialul ce mi-a
ajutat în alcătuirea ei.

1
Pr. Sofian Boghiu, Despre Taina Spovedaniei [online] la adresa http://basilica.ro/știri/pr-sofian-boghiu-
despresTainaSpovedaniei_16726.html

4
 2. Introducere asupra Didahiei

Sunt numiți Părinți apostolici scriitorii creștini din a doua jumătate a secolului întâi și din
prima jumătate a secolului al doilea, care au fost ucenici ai Sfinților Apotoli sau au cunoscut pe
Apostoli. Antichitatea creștină nu cunoaște termenul de Părinți apotolici; acest termen a fost pus
in circulație, târziu de tot, in secolul XVII, de primul editor al acestor scriitori, de J. B. Cotelier
in lucrarea sa: Patres aevi apotolici, 2 volume, 1672. În această operă, Cotelier publică
epistolele sfinților Barnaba, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp și Păstorul lui
Herma. Mai târziu, in secolul XVIII(1765-1767) la acești cinci Părinți apostolici, Gallandi, în o
nouă ediție a lucrării lui Cotelier, adaugă alți doi, pe Papia, cu fragmentele din scrierile lui și pe
autorul Epistolei catre Diognet; astfel numărul Părinților apostolici s-a ridicat la șapte. În secolul
XIX, prin senzaționala descoperire din 1873 a ,,Didahiei celor doisprezece apostoli” de către
Mitroplitul Nicomidiei Filotei Vrieniu, numărul Părinților apostolici a crescut la opt.2
Negreșit nici titlul de ,,părinte”, nici titlul de ,,apostolic” nu se poate da exclusiv tuturor
acestor scriitori, pentru că nu sunt nici toți,, părinți”, nici toți ,,apostolici”, dar uzul, printr-un
pogorământ, i-a înglobat pe toți sub titlul de ‹‹Părinți apostolici››. Și poate că nu s-a greșit.
Scrierile Părinților apostolici fac tranziție între scrierile revelate ale Noului Testament și
literatura patristică. S-au bucurat de o atât de mare prețuire, incât unele din ele au căpătat
autoritate canonică, fiind incluse in condicii Bibliei. Astfel in Condicile Sinaitic, după cărțile
Noului Testament se află Epistola lui Barnaba și o parte din Păstotul lui Herma, iar in Condicele
Alexandrin, tot după textul Noului Testament, sunt adăugate cele două epistole ale lui Clement
Romanul.
Operele Părinților Apostolici reprezintă un monument de valoare istorică si religioasă, dar
nu și un monument de artă-literară; ele răspund nevoilor practice ale credincioșilor urmărind
zidirea sufletească a acestora prin adâncirea în scris a predicii verbale. Simbolul de credință sau
mărturisirea de credință este unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii primare, necesar
lucrării ei misionare și primirii creștinilor in sânul creștinismului Audet 3 , a dat naștere la o

2
,,Introducere” la Învățătura celor doisprezece apostoli la Scrierile Părinților Apostolici traducere de pr. dr.
Dumitru Fecioru (PSB 1), Editura IBMBOR, București – 1979, p.9
3
. Colecția <<Sources Chrétiennes>> are sub tipar o nouă ediție, îngrijită de W. Rordorf si A. Tuilier.

5
întreagă literatură și la controverse neterminate între teologi. Poate nici o scriere creștină n-a fost
discutată atât de mult, într-un timp atât de scurt, ca Didahia.
Titlul pe care însăși Didahia și-l dă este:<<Învățătura Domnului prin cei 12 Apostoli, către
neamuri>>. În tabla de materii a manuscrisului din Ierusalim, titlul e mai scurt:<<Învățătura
celor 12 Apostoli>>. Primul titlu, cel mai lung, pare că e cel mai vechi și chiar original.
Data apariției Didahiei este încă foarte discutată. Bryennios așeza apariția Didahiei între
120-160. Alții au așezat-o pe la 190-200, alții au împins-o până în secolele IV, V, VI. În general
însă, critica ortodoxă este aproape unanimă de acord să așeze opera spre sfârșitul sec. I. Teza
dependenței Didahiei de Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba și de Păstorul lui Herma nu e
demonstrabilă cu argumente rezistente. Cuprinsul, limba și stilul acestei opere militează pentru o
remarcabilă vechime. Simplitatea ritului Botezului și a Sfintei Euharistii sunt concludente în
acest sens. Agapele par a fi încă legate de Euharistie. Administratorii sau savârșitorii a Sfintei
Liturghii și ai tainelor sunt episcopii și diaconii; lipsește termenul prezbiter; sunt prezenți
apostolii, adică misionarii, care răspândesc credința, apoi profeții, care se deosebesc de
invățători, prin aceea că ei vorbesc ,,în duh”. Didahia nu vorbește de erezii și ea nu e îndreptată
înpotriva gnosticilor și a montaniștilor și nu reprezintă tendințe ebionitice sau monarhiene. În
schimb, Sfânta Scriptură e folosită abundent, cu osebire Evangheliile dupa Matei și Luca și
Scrisorile către Romani și către Corinteni ale Sfântului Pavel. Dacă la acestea se adaugă faptul
că foarte probabil pasajul 1,3-2,1, de care se face atâta caz, este o interpolație mai târzie, se
impune concluzia, zice Bardenhewer, că Didahia a apărut încă înainte de începutul sec.II.
Problema depedenței Didahiei față de Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba, de care a fost vorba mai
sus, problema ridicată de asemănările remarcabile intre cele două lucruri cu osebire în descrierea
celor două căi: a luminii și a întunericului- la Pseudo- Barnaba-(18-21) și a vieții și a morții- în
Didahie(1-6)- pare a se rezolva corect în sensul că ambele piese au folosit un izvor comun cu
privire la materialul despre cele două căi.
S-au discutat și se discută încă izvoarele Didahiei, îndeosebi a celor două căi. Textul care
tratează despre cele două căi (cap.1-6) cuprinde puține elemente creștine, în schimb are
numeroase paralele în scrierile iudaice. Hennecke a emis ipoteza că cele două căi sunt de origine
nu iudaică, ci iudeo-creștină și că dacă nu aparțin direct cercului Apostolilor de la Ierusalim, ele
pot fi atribuite cercului urmașilor acestora in Palestina. Așa s-ar explica și titlul de ,,Învățătura
Apostolilor”. Funk, Bardenhewer și Bihlmeyer resping ideea unui izvor iudaic și a unei Didahii
creștine primitive pentru care nu există nici o dovadă. Cu toate paralele iudaice, Didahia este si
rămâne o scriere de origine creștină. Coloratura iudaică sau vechitestamentară au și alte scrieri,

6
ca Scrisoarea Sfântului Clement. Traducerile, prelucrările și alte puncte de reper ale Didahiei
impun convingerea că partea de la început a acestei opere, adică cele două căi, a fost de timpuriu
o lucrare indepedentă si a circulat ca atare. Ea s-a putut desprinde ușor din asamblul Didahiei,
fiindcă constituia un înteg catehetico-didactic.
În concluzie, Didahia a fost scrisă, probabil, în jurul anului 100, în mediu creștin, într-o
formă unitară, grupată in jurul nucleului celor două căi și, în care, cu timpul, s-au putut strecura
unele interpolări.
Indicații interne ca cele referitoare la absența apei curgătoare la prezența ipocriților, a
dealurilor etc., militează pentru Siria sau Palestina ca loc de elaborare a Didahiei. Citarea
Didahiei de către scriitorii alexandrini și găsirea unui fragment din ea în Egipt nu e dovadă
peremptorie că ea a fost scrisă si publicată în Egipt. Elemente din cap.13 lasă să se înțeleagă că
ea a putut vedea lumina zilei într-o regiune de la țară sau de mic orășel.
Didahia a fost mult mult răspandită și cunoscută în comunitățile creștinismului primar;
uneori e cunoscută și folosită de autori fără a fi citată în mod expres, ca la Pseudo- Barnaba,
Păstorul lui Herma și Justin Martirul. Sunt însă și autori, care o citează expres, ca:Clement
Alexandrinul4, Sfântul Atanasie care o așează in rândul manualelor pentru catehumeni, alături de
cărțile didactice ale Vechilui Testament: Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Sirah,
Ester, Iudit, Tobias așa numita Didahie a Apostolilor și Păstorul; o citează de asemeni Eusebiu
în rândul apocrifelor biblice alături de Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui Petru,
Scrisoarea lui Barnaba și așa numitele Didahii ale Apostolilor; e interesant că unii socotesc
Dihahia în rândul cărților Sfintei Scripturi, ceea ce indică deosebita ei autoritate.
Citarea cea mai timpurie a titlului operei se găsește la un scriitor latin: Pseudo-Ciprian,
Adversus aleatores, 4: «et in doctrines apostolorum ». Acest titlu presupune existența unei
traduceri timpurii a Didahiei în limba latină. Un fragment al acestei traduceri cuprizând cap. 1,
1-3 și 2,2-6 s-a păstrat într-un manuscris Melker, din secolul IX sau X sub titlul: Doctrina
apostorum.
Cuprinsul Didahiei e de aproximativ întinderea Scrisorii către Galateni a Sfântului Pavel de
o compoziție în general ordonată. El se împarte în următoarele probleme: 1. Cap.1-6 un catehism
de morală pe care trebuie să și-l însușească candidații la Botez, cum reiese din indicația de la
cap.7,1:,, După ce ați spus toate acestea, botezați-vă...”. Catehismul este expus sub forma
prezentării celo două căi: a vieții și a morții; 2. Cap.7-10 sunt un compendiu liturgic care

4
Clement Alexandrinul, Scrieri(vol II) în PSB(vol.5), Stromatele, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București – 1982, p. 71

7
tratează despre săvârșirea botezului, despre post și rugăciune și despre Sfânta Euharistie. Partea
acesta e considerata ca principală, cea de la început servindu-i ca introducere catehetică; 3. Cap.
11-15 cuprind prescripții asupra vieții in comunitate: despre apotoli, adică predicatori ambulanți,
despre profeți,, în duh” și învățători, despre perioada fraților călători, despre serviciul divin
duminical, despre recrutarea episcopiilor și diaconiilor; 4. Cap. 16 despre privegherea și
așteptarea venirii Domnului.
Didahia e un manual scurt, precis, măsurat, sprijinit pe texte și idei biblice și care au jucat un rol
misionar deosebit în vremea apariției lui și după aceea. Dovadă stă larga lui răspândire și
folosire în lumea creștină. Chiar dacă cele trei părți sau îndrumări ale Didahiei, adică partea
morală(1-6), partea liturgică(7-10) și partea prin care se discern profeții adevărați de cei
mincinoși, au fost și au circulat separat la început, compilatorul știind să le lege și să le dea
unitate. Conținutul acestui manual e ușor pentu minte, atrăgător pentru inimă, serios și
impunător pentru ținuta generală a omului. Felul viu, direct și părintesc în care autorul se
adresează cititorului, reamintește ținuta scrisorilor pauline și constituie o foarte adecvată metodă
catehetică pentru candidații la botez. După formula de legătură de la începutul cap.7:,,După ce
ați spus acestea toate, botezați-vă in numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, formulă
care reunește partea I-a și parte a II-a a lucrării și dă un sens unitar întregii Didahii; botezul pare
a fi fost condiționat de rostirea de către preot către candidați a textului celor două căi, așa cum
era rostit și Simbolul de credință. În timp ce Simbolul se referea la credință, cele două căi se
refereau la viață. Cele două căi ca și tot restul Didahiei sunt prezentate sub formă de îndemnuri,
de logoi protreptikoi, specifică literaturii morale din toate religiile. Aceste îndemnuri cuprind o
doctrină serioasă înfățișată blând și îmbietor. Ea e sprijinită pe texte biblice: 15 din 16 capitole
conțin texte biblice. Cap. 15 care n-are texte biblice, are, în schimb, de două ori formula:,,așa
cum aveți în Evanghelie”. Capitolele au întindere variată și ordinea materialului pare firească și
logică. Începutul și finalul ni se par sugestive. Limba e simplă, populară, viguroasă și prezetând
unele formații lexicale noi υψηλοφθαλμος, πονηροφρων, χοσμοπλνας etc. Turnurile de stil sunt
uneori de o frumoasă originalitate:,, să nu fii ca două păreri, nici cu două vorbe...Cuvântul tău nu
va fi mincinos, nici gol, ci plin de faptă”(2,4-5).5

5
Preot Prof. Ioan G. Coman Patrologie (Vol. II), de, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti – 1984 , pp. 93-97.

8
 3. Învățătura despre cele două căi: calea vieții și

calea morții

Primele șase capitole ale Didahiei se ocupă cu învățătura despre cele două căi: calea vieții
și calea morții, învățătură care a fost numită primul catehism moral în literatura patristică.
Primele patru capitole tratează despre calea vieții, al cincilea despre calea morții, iar al șaselea e
o concluzie pentru toate capitolele de până aici.
Calea vieții e analizată in cap. I-IV, nu în chip sistematic, ci, ca în orice operă simplă, destul de
stângaci și de nelegat. Calea vieții e formată din dragostea de Dumnezeu și din dragostea de
oameni.6

Dragostea de aproapele e dezvoltată pe larg, sub diferitele ei aspecte, îndeosebi cel social.
Și aici, ca și în cazul iubirii față de Dumnezeu, autorul pleacă tot de la Sfânta Scriptură.
Coborând de la considerații generale în arena raporturilor morale și sociale directe dintre creștini
și necreștini, autorul precizează:,,Dacă cineva îți dă o lovitură în obrazul drept, întoarce-l și pe
celălalt(Matei 5,39; Luca 6,29) și vei fi desăvârșit(Matei 5,48). Dacă cineva te va ruga să mergi
cu el 1000 de pași mergi cu el 2000; iar dacă cineva îți va lua haina, dă-i lui și cămașa; dacă
cineva ia de la tine ce este al tău, nu cere înapoi, căci nu poți( fiind creștin); oricui care îți cere,
dă-i și nu cere înapoi; căci Tatăl dorește ca să se dea tuturor din darurile proprii”(1, 4-5). ,,Fericit
cel care dă, potrivit poruncii, căci este nevinovat; vai de cel care primește; dacă cineva primește
pentru că are nevoie, va fi nevinovat; dacă cineva însă primește, neavând nevoie va da
socoteală:de ce a luat și la ce? Pus în lanțuri, el va fi cercetat asupra lucrurilor pe care le-a
săvârșit și nu va ieși de acolo până ce nu va da înapoi și ultimul bănuț”(1,5). Dar și despre cel
care face milostenie s-a spus:„ Să asude milostenia ta în mâinile tale până ce vei cunoaște cui
da”(1,6)7. Din aceste texte reiese clar un nou sistem de morală individuală și socială bazat pe
dragoste și urmărind desăvârșirea prin nevinovăție. E societatea nouă care se ridică din infernul
sclavagist și care ține ca membrii ei să fie realmente egali sub toate laturile vieții8.

6
Preot Prof. Ioan G. Coman op. cit (vol. II), p.98
7
Text necunscut. Dictonul acesta se găsește în: Fericitul Augustin, La Psalmul 102, n.12 ; La Psalmul 146, n. 17 ;
Sfântul Grigore cel Mare, Liber regulae pastoralis, III, 20; Casiodor, La Psalmul 50 ; și la alții ( la: H. Hemmer, op.
cit. p. XCI)
8
Ibidem

9
A doua poruncă a Didahiei care temeluiește calea vieții:,, Nu vei ucide, nu vei săvârși adulter, nu
vei strica copiii, nu vei curvi, nu vei fura, nu vei face magie, nu vei folosi otravă, nu vei avorta
nici nu vei ucide pruncul născut, nu vei pofti la lucrurile aproapelui tău și nu vei săvârsi
sperjurul, nu vei depune mărturie mincinoasă, nu vei vorbi de rău, nu vei ține minte răul, nu vei
avea două păreri, nici limbă care vorbește in două feluri, căci limba care vorbește în două feluri
este laț al morții. Cuvântul tău nu va fi mincinos, nici gol, ci plin de lucrare, nu vei lacom, nici
răpitor, nici fățarnic, nici răuvoitor, nici îngâmfat, nu vei face sfat rău împotriva semenului tău.
Nu vei urâ pe nimeni, ci pe unii îi vei dovedi cu faptele lor, de unii îți va fi milă, pentru unii te
vei ruga, iar pe alții îi vei iubi mai mult cu sufletul tău”(2, 1-7).

Adâncind și amplificând ideile cap.II, cap.III continuă:,,Fiul meu fugi de orice rău și de orice i
se aseamănă. Nu te mânia, căci mânia duce la ucidere și să nu fi nici pornit, nici certăreț, nici
furios, căci din toate acestea se iscă uciderile. Fiul meu, nu fi rob poftei, căci pofta duce la
desfrânare; nu folosi vorbe rușinoase și nu privi de sus; căci din toate acestea se nasc adultere.
Fiul meu nu te ține de ghicitul prin zborul păsărilor, pentru că aceasta duce la idolatrie; nu fi nici
descântător, nici astrolog, nici magician și nici să dorești să vezi sau să auzi lucrurile acestora;
căci din toate acestea ia nașterea idolatria. Fiul meu, să nu fi morocănos, pentru că aceasta duce
la blasfemie; să nu fi nici cutezător și necinstit, căci din toate acestea ies blasfemiile. Ci,
milostiv, sincer și liniștit, bun și cu teamă față de cuvintele pe care le-ai auzit. Nu te vei înălța pe
tine însuți și nu vei da cutezanța sufletului tău. Sufletul tău nu se va lipi de cei mândri, ci vei trăi
cu cei drepți și cu cei smeriți. Vei lua ca bune toate câte ți se întâmplă, știind că nimic nu are loc
fără Dumnezeu”(3,1-10).

Apariția formulei de adresare:‹‹Fiul meu›, în repetate rânduri arată caracterul predicatorial al

piesei, cel puțin în anumite părți. Deși poate surprinde, forma adesea negativă a îndemnurilor din
calea vieții se justifică atât prin faptul că un moralist vede întâi defectele și apoi virtuțile, cât și
prin abilitatea metodică de a recomanda uneori prin pretermisiune virtuțile în contrast cu
păcatele. Îndemnul de a primi toate întâmplările ca bune nu e un elogiu al pasivității, ci o
atragere de atenție asupra Providenției:‹‹ fără Dumnezeu nimic nu are loc››.

Capitolul IV e consacrat aproape în întregime ținutei individuale, dar mai ales celei sociale în
Biserică și comunitatea creștină:,, Fiul meu, îți vei aduce aminte zi și noapte de cel ce-ți spune
cuvântul lui Dumnezeu și-l vei respecta ca pe Domnul. Căci de unde vorbește stăpânirea, acolo

10
este Domnul. Vei cerceta zilnic viața sfinților, pentru ca să te odihnești întru cuvintele lor9. Nu
vei face despărțitură, ci vei împăca pe cei ce se ceartă. Vei judeca drept și nu vei ține seamă la
fața omului, atunci când ai să-i dovedești căderile. Nu vei avea îndoiala în sufletul tău că un
lucru va fi așa sau așa”(4,1-4).

Paragrafele 5, 6, 7, 8 ale cap. IV reiau problema socială a bunurilor materiale, pusă in cap.I al
Didahiei. Caritatea care alimenta viața de obște a comunității trebuie bine organizată și păstrată
la înălțimea stilului apostolic:,, Nu-ți întinde mâna spre a primi, dar n-o strânge când e să dai;
dacă ai(ceva) prin munca mâinilor tale ( și dai), îți vei răscumpăra păcatele; nu vei sta la îndoiala
să dai, iar dând, să nu murmuri; căci vei afla cine este bunul dătător al răsplății. Nu-ți vei
întoarce fața de la cel în nevoie, ci vei avea toate în comun cu fratele tău și nu vei zice că sunt
proprii; căci dacă în nemurire sunteți de obște cu cât mai mult în cele muritoare?”(4, 5-8).
Problema vieții de obște e pusă aici în toată plenitudinea. Comunitatea căreia îi este adresată
Didahia nu practică încă sau practică imperfect comuniunea bunurilor materiale. Situația este
aceeași în comunitatea căreia îi este adresată Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba(19,8). Autorul
Didahiei face această recomandație pentru că el însuși a văzut roadele obștei bunurilor materiale
în comunitatea de la Ierusalim, sau pentru că a citit lucrurile acestea în Fapele Apostolilor(II,44;
IV,32)? În orice caz capitolul comuniunii sau colectivizării bunurilor materiale în jurul anului
100 d.Hr. era în societatea creștină a vremii, de o deosebită importanță; el urmărea să îndrepte
una din cele mai cumplite plăgi ale epocii sclavagiste și anume sărăcia totală a atâtora dintre
membrii Bisericii.10

Calea vieții se ocupă și de educația în familie:,, Nu-ți vei lua mâna ta de pe fiul tău sau de
pe fiica ta, ci din copilărie îi vei învăța teama de Dumnezeu. Nu vei porunci cu asprime sclavului
sau sclavei tale, care nădăjduiesc în același Dumnezeu, ca nu cumva să ajungă să nu se mai
teamă de Dumnezeu, Care este și peste tine și peste ei; căci(Aceasta) nu poate fi chemat după
persoană, ci la aceia pe care i-a pregătit Sfântul Duh. Iar voi, sclavilor, supuneți-vă stăpânilor
voștri ca chipului lui Dumnezeu cu respect și cu teamă”(4,9-11). Educația copiilor și a sclavilor
e inspirată din Scrisorile către Efeseni și către Filimon ale Sf. Apostol Pavel. Fiii și fiicele
creștinilor trebuie să se teamă de Dumnezeu și, în consecință, să ducă o viață morală
corespunzătoare învățăturii Bisericii. Reținem, că deși sclavii sunt ținuți să se supună stăpânilor

9
Preot Prof. Ioan G. Coman op. cit, p.99
10
Preot Prof. Ioan G. Coman op cit..., pag. 100

11
lor ca chipului lui Dumnezeu, totuși stăpânii sunt sfătuiți să se poarte blând cu sclavii pentru că,
altfel, aceștia s-ar putea să nu se mai teamă de Dumnezeu și, în consecință, să iasă din Biserică.
Creștinii formeză una și sunt deci egali. Între stăpâni și sclavi s-a șters orice diferență în
Biserică. Didahia nu face pași mai departe în problema sclavilor față de docrina paulină:
Biserica nu abolește legalmente sclavajul, pentru că nici nu putea s-o facă în limitele și
împotriva unui stat sclavagist ca cel roman; religios și moralmente, ea ridicase pe sclavi la
egalitate cu stăpânii, uneori îi înălța în ierarhia biericească, până la rangul de episcopi, dar
socialmente și legalmente în stat ei rămâneau tot sclavi. Desigur că erau și familii creștine în
care sclavii erau tratați pe picior de egalitate cu stăpânii, dar situația aceasta era rară, cum reiese
din îndemnul făcut de autorul nostru mai sus.

Calea vieții se încheie prin recomandări împotriva ipocriziei și a tot ce nu este plăcut lui
Dumnezeu, prin îndemnul de a se păzi intacte poruncile Domnului, fără a se adăuga și fără a se
scoate ceva și prin chemarea la mărturisirea păcatelor în Biserică și mergerea la rugăciune cu
conștiința curată. ‹‹Aceasta e calea vieții››(4,12-14). Calea vieții cuprinde elemente numeroase
și variate. Raporturile cu Dumnezeu și cu oamenii sunt stabilite pe calea religioasă, pregătită de
Sfântul Duh. Ajutorul dă o imagine fidelă a ceea ce înțelege el prin viața creștină, în jurul anului
100.

Calea morții ocupă un spațiu mult mai restrâns decât calea vieții: un singur capitol față de
patru câte au fost socotite necesare pentru calea vieții. ‹‹Iar calea morții, aceasta este: mai întâi
de toate ea este rea și plină de blestem: omoruri, adultere, pofte, nedreptăți, furturi, idolatrii,
magii, administrări de otravă, mărturii mincinoase, prefăcătorii, nesinceritate, viclenie, trufie,
răutate, aroganță, lăcomie, vorbire rușinoasă, pizmă, cutezanță, orgoliu, fanfaronadă, lipsă de
teamă››(5, 1). Unele dintre aceste lespezi ale căi morții sunt de inspirație biblică, altele sunt luate
din morala rabinică și din aceea a diatribei păgâne curente. După ce a descris materialul din care
e formată calea morții: de la ucidere și până la lipsa de teamă, autorul prezintă și pe cei ce merg
pe această cale; cine sunt aceștia? ‹‹ Persecutorii celor buni, cei ce urăsc adevărul, cei ce iubesc
minciuna, cei ce nu cunosc răsplata dreptății, cei ce nu se lipesc de bine, nici de judecata cea
dreaptă, cei care stau de veghe nu pentru bine, ci pentru rău, care sunt departe de blândețe și
răbdare, cei care iubesc cele zadarnice și urmăresc răsplata, cei care n-au milă față de cel sărac,
care nu-și dau osteneală pentru cel necăjit, cei care nu cunosc pe Creatorul lor, ucigașii de copii,
cei care strică făptura lui Dumnezeu(prin aort), cei care își întorc fața de către cel lipsit, cei care

12
asupresc pe cel necăjit, avocații bogaților, judecătorii nedrepți ai săracilor, cei întinați cu tot felul
de păcate. Fiilor, liberați-vă de toate acestea››(5, 2).

Cele două căi au o concluzie cuprinsă in cap. VI:‹‹Vezi ca nu cumva cineva să te depărteze
de la acest drum al Didahiei, pentru că te povățuiește în afara lui Dumnezeu. Dacă poți să porți
întregul jug al Domnului, vei fi desăvârșit, iar dacă nu poți, fă ce poți. Cu privire la mâncare,
poartă ce poți. Abține-te cât poți de la jertfe aduse idolilor, căci ele sunt slujirea zeilor morți››(6,
1-3). Concluzia aceasta conține esențialul din calea vieții: îndemnul la desăvârșire, iar pentru
cine nu e în măsură să atingă acest ideal, să-și dea osteneala pentru cât se poate. E aici un
echilibru care ține seama de realitatea scrisă a faptelor:,, Iar dacă nu poți ( să fii desăvârșit), fă ce
poți!”11

Așa cum se prezintă, in starea actuală a textului, cele două căi au fost, în primele veacuri
creștine, un serios catehism moral, care s-a bucurat de prestigiu și de largă circulație, poate, la
început, indepedent de restul corpului Didahiei. Sunt semne că textul analizat de noi a suferit
unele remanieri, poate a avut la bază o versiune iudaică a celor două căi. Idei precise, limpezi,
uneori prea uscate, ca într-o tablă a legii. Stilul e simplu și sever ca în orice catehism. Nimic de
prisos, afară de unele repetiții, care erau poate necesare.

Relevăm în cele două căi, problema vieții de obște, a mărturisirii păcatelor în Biserică și a
abținerii de la cărnurile jertfite idolilor.

4. Învățătura despre Sfintele Taine

Biserica este trupul lui Hristos și plenitutinea de viață a Duhului Sfânt( Efes., 1,23), căreia
Hristos însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate
de El pentru întregul neam omenesc, prin întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din
morți. Mijlocele sau actele externe și vizibile, prin care in Biserică se împărtășește harul

11
Preot Prof. Ioan G. Coman,... op. Cit. pag. 102

13
dumnezeiesc care indreptează și sfințește pe oameni și îi unește tot mai strâns cu Hristos și cu
Biserica Sa, sunt Sfintele Taine.12

Sfintele Taine sunt acele lucrări sau acte sfinte văzute, întemeiate de Hristos și săvârșite de
Biserică prin episcopul și preoții săi, prin care se împărtășește primitorului harul dumnezeiesc,
nevăzut și mântuitor.13 Sunt lucrări văzute, pentru că omul e trupesc, cum zice Sfântul Ioan Gură
de Aur:,, Dacă ar fi netrupesc, ți-ar da aceste daruri așa cum sunt, netrupești. Dar fiindcă sufletul
e împreunat cu trupul, cele duhovnicești ți le dă în semne supuse simțurilor”14

Ca izvor al Sfintelor Taine, Mântuitorul Hristos este și săvârsitorul lor, prin, mijlocirea
arhiereului și a preotului. Ca unul Care e prezent fără întrerupere în Trupul Său tainic, adică în
Biserică, Hristos și numai El este săvârșitorul Sfintelor Taine. Episcopul și preotul nu sunt decât
organele văzute, sfințite ale Arhiereului și Preotului nevăzut Hristos, sunt iconomii Tainelor lui
Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel:,, Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca
slujitori ai lui Hristos și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”(I Cor. 4,1). Lucrul e atât de
adevărat, încât Sfintele Taine își păstrează puterea oricare ar fi viața preotului. Sfântul Ioan Gură
de Aur zice:,, Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui
Hristos, nici aducere înainte prin aceștia. Dar cum Dumnezeu obișnuiește să lucreze și prin cei
nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru de viața preotului”15.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în
realitatea ei vizibilă. În acest sens, întelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu
creatura. Cea mai cuprizătoare taină în acest înțeles este unirea lui Dumnezeu cu întreaga
creație. Aceasta este o taină care cuprinde totul. Nu e nici o parte a realității care să nu se
cuprindă în această taină16. Unirea aceasta începe o dată cu actul creației și a fost menită să se
desăvârșească prin mișcarea creației spre starea în care,, Dumnezeu va fi totul în toate”(I Cor.
15,28)17. Cine poate desluși înțelesul și adâncimea acestei uniri: a modului prezenței Cuvântului

12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române-1986, p. 506
13
Învățătură de credință ortodoxă, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – 2009 , p.146
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB (vol.23), traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – 1994, p.819
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni, Editura Cartea Ortodoxă –
2005, p.81
16
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB(vol. 80), traducere din grecește, introducere și note de subsol de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – 1983, p. 91
17
Ibidem, p.93

14
lui Dumnezeu în rațiunile celor create și a lucrării Lui în susținerea și cârmuirea spre ținta
deplinei lor uniri cu El?

Prezența și lucrarea lui Hristos înuși în Taine e implicată în faptul că harul Tainelor e
energia necreată a lui Hristos, sau lucrarea Lui. Prin fiecare Taină El Își retrăiește și iradiază în
credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălțimea
și îndumnezeirea ei deplină. Numai așa se explică și gradația Tainelor. Căci altfel s-ar naște
întrebarea: De ce nu ni se dă tot harul printr-o singură Taină? Nicolae Cabasila spune:,, Să
vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează unirea credincioșilor cu Hristos. Întâi de
toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut și El, să
răbdăm, să suferim și noi câte a răbdat și a suferit El”18. Așa cum Mântuitorul a primit întâi
Botezul, așa primim și noi întâi această Taină19. Noi creștem în natura noastră omenească din
punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit să crească și El cu natura Sa omenească. Nu putem
sări peste etapele creșterii ei.20

Doctrina despre cele două căi, sau, mai bine zis. Insușirea ei era necesară pentru primirea
Sfintelor Taine, în primul rând a Sfântului Botez. Autorul Didahiei ne vorbește numai despre
două Sfinte Taine: a Botezului și a Euharistiei.

4.1. Sfânta Taină a Botezului

Botezul este Sfânta Taină care, prin cufundarea întreită și invocarea Sfintei Treimi, șterge
păcatuș strămoșesc și păcatele personale și dă calitate de membru al Bisericii 21 . Este prima
Taină, Taina inițierii, pentru că deschide ușa Bisericii și prin aceasta face posibilă primirea
celorlalte Taine fiind instituită de Mântuitorul înainte de Înălțare, prin cuvintele:,,Mergând
învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”( Matei
28, 19)

Cu privire la Botez, textul Didahiei precizează:,, Iar cât privește Botezul, să botezați așa: după
ce ați spus toate acestea, botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în apă vie. Iar

18
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos,traducere de Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu – 1946, p. 26
19
Ibidem, pag. 28
20
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă( vol. III), Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă București – 2010, pp. 27-28
21
Pr. Conf. dr. Remete George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia-2000, p. 311

15
dacă nu ai apă vie, botează în apă caldă. Dacă nu poți să botezi in apă rece, botează în apă caldă;
iar dacă nu ai nici una, nici alta (destulă), toarnă-i pe cap de trei ori apă în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh”(7, 1-3). Relevăm că Didahia cere, în prealabil post de la întregul
ansamblu uman baptismal: de la cel care botează, de la cel botezat, cel puțin o zi sau două
înainte și de la alții, adică de la prieteni și cunoscuți. Botezul se săvârșește în numele Sfintei
Treimi, adică în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, reproducând întocmai formula
scripturistică dată de Însuși Mântuitorul (Matei XXVIII, 19). Autorul recomandă ca botezul să
se facă în apă vie, adică apă curgătoare de izvor sau de râu, simbol al mișcării și al vieții care se
află într-o asemenea apă, deși Tertulian, în De baptismo, 4, ne spune că n-are importanță în ce
fel de apă se face botezul; dealtfel însăși Didahia își îndeamnă adresantul ca, în cazul când
acesta nu dispune de apă curgătoare, să folosească orice altă apă. Se recomandă, în fine, ca în
cazul când botezul, pentru că nu e apă suficientă ,, dacă nu ai nici una, nici alta” (apă) să se
săvârșească prin cufundare, să se facă prin turnare sau prin stropire pe cap. Avem aici cea mai
veche mărturie a unui asemea botez.

4.2. Taina Sfintei Euharistii

Taina Sfintei Euharistii este Taina prin care, sub forma pâinii și a vinului, creștinul se
împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementeor la
Sfânta Liturghie.22

Sfânta Taină a Împărtășaniei a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat
pâinea, S-a rugat și a binecuvântat-o zicând:,, Luați mâncați, acesta este trupul Meu”. Apoi a
luat paharul, a mulțumit, l-a binecuvântat zicând:,, Beți dintru acesta toți, căci acesta este
sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”(Matei 26, 26-
28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23-25). Apoi a adăugat:,, Aceasta să
o faceți întru Pomenirea Mea”(Luca 22,19; I Cor. 11, 24-25).

Prin prefacerea lor în Trupul adevărat și Sângele adevărat al Mântuitorului cu puterea

Duhului Sfânt invocat asupra lor de episcopul sau preotul liturghisitor (prin rugăciunea
Epiclezei). De aceea Sfânta Împărtășanie este prelungirea Întrupării Domnului. Sfinții Părinți
susțin că puterea Duhului Sfânt, care coboară la rugăciunea preotului, preface pâinea și vinul.

22
Pr. Conf. dr. Remete George, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia-2000, p. 319

16
Iată ce spune în această privință Sfântul Ioan Damaschin:,, Însăși pâinea și însuși vinul se prefac
în Trupul și Sângele Domnului. Iar dacă întrebi de chipul cum se petrece (aceasta), ți-e de ajuns
să auzi că prin Sfântul Duh, așa cum Domnul Și-a luat Luiși, în Sine, trupul din Sfânta
Născătoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu știm mai mult decât că este Cuvântul adevărat,
lucrător și atotputernic al lui Dumnezeu, dar în ce chip, nu poate fi cercetat. Nu e lipsit de interes
să spun și acest lucru că, după cum, în chip firesc, pâinea, prin mâncare, și vinul și apa, prin
băutură, se prefac, în trupul și sângele celui ce mănâncă și bea și nu ajung un alt trup pe lângă ce
dintâi, tot așa pâinea punerii înainte, vinul și apa, prin chemarea și venirea Duhului Sfânt, se
prefac într-un chip mai presu de fire în Trupul și Sângele lui Hristos și nu sunt doi, ci unul și
același... Pâinea și vinul nu sunt icoana Trupului și Sângelui lui Hristos- să nu fie!-, ci însuși
Trupul îndumnezeit al Domnului, pentru că Domnul Însuși a zis:,,Acesta este” nu chipul
Trupului, ci ,,Trupul Meu” și nu chipul Sângelui, ci ,,Sângele Meu”23

Despre Taina Sfintei Împărtășanii sau Euharisiei, autorul Didahiei scrie:,, Cu privire la
Euharistiei (Ospățul euharistic) să mulțumiți astfel:întâi pentru potir (cupă): Îți mulțumim, Tată
al nostru, pentru sfânta viță a lui David, copilul Tău, pe care ne-ai arătat-o prin Iisus, copilul
Tău; slavă Ție înveci. Pentru frângerea pâinii: Îți mulțumim, Tată al nostru, pentru viața și
pentru cunoștința pe care ni le-ai arătat prin Iisus, copilul Tău. Slavă Ție în veci. Așa cum
această frângere a pâinii era risipită deasupra munților și adunându-se s-a făcut una, tot așa să se
adune și Biserica Ta de la marginile pământului în împărăția Ta. Că a Ta este slava și puterea
prin Iisus Hristos în veci. Nimeni să nu mănânce și să nu bea din Euharistia voastră, cinumai cei
botezați în numele Domnului. Căci despre acest lucru a zis Domnul: Nu dați câinilor ce e
sfânt”(9, 1-5).

Avem aici una din cele mai vechi variante ale formulei euharistice post-apostolice, adică ale
formulei Sfintei Împărtășanii urmate de agapă. S-a zis, poate pe bună dreptate, că acest imn din
Didahie exprimă nucleul rugăciunii – epicleze din Sfânta Euharistie – și constituie geneza
,,condacelor” de mai târziu. Se începe cu binecuvântarea potirului și nu a pâinii, cum e în Sfânta
Evanghelie și la Sf. Pavel și în toată literatura creștină. Procedeul e iudaic, căci numai iudeii
binecuvântau întâi paharul și apoi pâinea. Lucrul n-are nici importanță în fond. Dealtfel, însăși
Didahia se integrează în ordinea generală creștină euharistică, atunci când în chiar textul pe care
l-am prezentat, cap. 9, par. 5, autorul scrie:,, Nimeni să nu mănânce și să nu bea din Euharistia
voastră” așezând pâinea înaintea vinului.
23
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica(ediția aIII-a), Editura Scripta București – 1993, pp. 163-164

17
 După împărțire și agapă, adresanții Didahiei sunt îndemnați să se roage astfel:,,După ce v-ați
săturat, să mulțumiți astfel: Îți mulțumim, Părinte Sfinte pentru sfânt numele Tău, pe care l-ai
făcut să sălășluiască în inimile noastre și pentru știința, credința și nemurirea pe care ni le-ai
arătat prin Iisus, copilul Tău; slavă Ție în veci! Tu, Stăpâne Atotputernice, ai zidit toate pentru
numele Tău, ai dat hrană și băutură oamenilor spre folosință, pentru ca să-ți mulțumească, iar
nouă (creștinilor) ne-ai oferit cu generozitate hrană și băutură duhovncească și viață veșnică ,
prin copilul Tău. Înainte de toate îți mulțimi că ești puternic, slavă Ție în veci! Doamne, adu-ți
aminte de Biserica Ta, ca s-o scapi de tot răul, să o desăvârșești pe ea în dragostea Ta șo adun-o
pe ea din patru vânturi, sfițită, întru împărăția Ta pe care i-ai gătit-o; că a ta este puterea și slava
în veci. Să vie harul și să treacă lumea aceasta. Osana Dumnezeului lui David! Dacă cineva e
sfânt, să vină ! Dacă nu este, să facă pocăință. Maran ata. Amin. Îngăduiți profeților să aducă
rugăciuni de mulțumire, câte vor”(cap. 10, 1-6).

Această rugăciune post-euharistică și post-agapică e mai lungă decât insăși formula

euharistică. Era firesc să fie așa; ea n-avea caracterul strict ritual al formulei euharistice, ci era
mai degajată și îmbrățișa atât actul euharistic, cât și masa care urma, sau agapa. Probabil, în alte
părți, această rugăciune varia și ca fond și ca întindere. Avem aici un interesant element de
tradiție. Un alt element de tradiție ete ordinea celor trei daruri pe care Dumnezeu le-a făcut
creștinilor prin Iisus Hristos: 1) știința, 2) credința, 3) nemurirea, daruri care merg în ordine
crescândă: știința începe, credința întărește și nemurirea încunună; credința se află în centrul
procesului care duce de la omenire la Dumnezeu. E în această ordine a celor trei daruri un
început interesant de teologhisire. Tot așa de interesantă este și susținerea că în timp ce
Dumnezeu a dat tuturor oamenilor hrană și băutură naturală, creștinilor le-a oferit hrană și
băutură duhovnicească, adică Sfânta Euharistie, care nu e simplă pâine și smplu vin.
Consumarea Euharitiei aduce viața veșnică, așa cum găsim precizat și la un autor contemporan
Didahiei, Sfântul Ignatie Teoforu, care numește Sfânta Euharistie ,,doctrina nemuririi”(Efes.
XX,2). Biserica răspândită în patru vânturi și pe care Dumnezeu e rugat să o adune, ne amintește
de o idee similară a Sfântului Irineu, într-un context despre tradiție. E prezentă și ideea
desăvârșirii Bisericii prin dragostea lui Dumnezeu, idee scumpă tradiției creștine și care
constituie centrul vieții bisericești. Biserica se resoarbe, până la urmă, în împărăția lui
Dumnezeu. Grija accentuată față de Biserică arată că ea era primejduită de schisme, erezii și alte
neajunsuri, care-i amenințau unitatea. Formula:,, Dacă e cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să
facă pocăință” se referă la varietatea de nivel religios și moral din comunitatea căreia îi este

18
adresată Didahia. De Sfânta Euharistie nu se puteau apropia păcătoșii, decât după pocăință
îndelungată și eficientă24

5. Învățătura despre Post

Omul fiind creatura ca mai de preț a lui Dumnezeu, Biserica se îngrijește atât de sufletul
cât și de trupul său, care este locaș al sufletului.

Pentru a se putea păstra un echilibru just între trebuințele spirituale ale sufletului și
nevoia de hrană a trupului, Biserica a orânduit și posturi sau ajunări, în una sau mai multe zile,
înaintea unor sărbători mari, precum și în zilele care amintesc de patimile și moartea
Mântuitorului Hristos.

Postul, adică abținerea de la anumite alimente numite ,,de dulce”, pe un timp determinat,
este un mijloc necear pentru promovarea virtuților morale și prin urmare pentru mântuirea
sufletului. Postul înfrânează instictele naturale și poftele cele rele trupului și întărește sufletul în
lupta împotriva ispitelor, a patimilor și ale viciului, spre care îl împinge uneori trupul îmbuibat
de prea multă mâncare și băutură. Dar, pe lângă valoarea lui religioasă, postul este de mare folos
și trupului nostru, fiind adesea recomandat de medici pentru odihna stomacului și a aparatului
digestiv și pentru apărarea sănătății. Acest adevăr îl cunoșteau și-l practicau și păgânii, cum
făceau de exemplu tinerii spartani, care se îndeletinceau cu post aspru, abținându-se de la
mâncărurile grele, spre a-și făuri un trup sănătos și rezistent la lipsuri, boli și greutăți.

În Biserica veche avem exemple vii de mari postitori. Astfel, Sfântul Paul din Teba a
trăit 113 ani hrănindu-se numai cu pâine și apă; la fel au făcut Sfântul Antonie cel Mar, Pafnutie,
dintre care unii au depășit suta de ani, ducând o viață extrem de sobră, de necontenită postire și
asceză. Și îm zilele noastre găsimoamne care, ținând posturile rânduite de Biserică sau mâncând
carne și grăsimi foarte puține, ajung la vârste destul de înaintate, trupul lor bucurându-se de o
perfectă sănătate.

24
Preot Prof. Ioan G. Coman Patrologie (Vol. II), de, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti-1984, pp. 104-105

19
 Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre post: „Ajunarea astâmpără corpul, înfrânează
poftele cele vătămătoare, luminează și înaripează sufletul, îl înalță și-l ușurează”. De altfel pilda
cea mai înaltă de postire ne-a dat-o Mântuitorul însuși, când a postit 40 de zile și 40 de nopți în
pustie, înainte de a-Și începe activitatea publică de propovăduire a Evangheliei.

Dar postul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de a tinde la perfecțiunea morală,
este un exercițiu spre virtute. De aceea postirea de bucate, adică abținerea de la mâncare și
băutură, ca să aibă valoare religioasă, trebuie să fie însoțită și de rugăciune, de mărturisirea
păcatelor, de umilință, de milostenie și progres în virtute 25 . Acesta este postul cel adevărat,
postul complet care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și să dobândim mântuirea. În același
timp, posturile orânduite de Biserică sunt puse în legătură cu evenimentele importante din istoria
creștină pe care ele ni le amintesc și ele țintesc în primul rând spre curățirea firii noastre de
păcate, spre întărirea sufletului și înfrânarea trupului. 26

Sunt unii creștini care nu înțeleg postul și consideră că nu trebuie să facem deosebire
între mâncările de post sau de dulce, fiindcă toate sunt la fel de curate, omul putând să mănânce
orice. Într-adevăr se spune în Sfânta Evanghelie:,,Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea
ce iese din gură, aceea spurcă pe om... Nu înțelegeți că tot ce intră in gură se duce în pântece și
se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă
ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”(Matei, 15,
11;17, 19). Dar versetele acestea nu se referă la post sau la deosebirea mâncărilor de dulce sau
de post. Biserica învață că tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun și curat. Scopul postului nu
este acela de a face deosebire între mâncări, socotind că în ele constă binele sau răul nostru, iar
oprirea unora pe o perioadă anumită nu înseamnă că sunt socotite spurcate.

Tot eronat este interpretat și următorul loc din epistolele pauline:,,În vremile de apoi unii
se vor depărta de la dreapta credință… Aceștia opresc de la căsătorie, de la unele bucate, pe care
Dumnezeu le-a făcut spre gustarea cu mulțumire, … de vreme ce orice făptură a lui Dumnezeu
este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire, căci se sfințește prin cuvântul lui
Dumnezeu și prin rugăciune… Căci deprinderea trupească la puțin folosește, dar dreapta
credință spre toate este de folos”(I Tim., 4, 1, 3-5, 8). Dar aici cuvintele Sfântului Apostol Pavel
nu condamnă practica postului creștin sau oprirea de la anumite mâncări, erezia gnostică, după

25
Pr. Prof. Dr. Braniște Ene, Liturgica teoretică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române – 1978,p. 90
26
Ibidem, p.91

20
care cosumul de carne și căsătoria era ceva rău și necurat. Dimpotrivă am văzut că Sfântul
Apostol Pavel a postit el însuși.

Cât despre ajunare sau postul absolut, negru, pe care îl poate ține oricine când dorește și nu la
momentele stabilite de Biserică, Biserica nu respinge practicarea acestui semn de evlavie, ci
dimpotrivă, o recomandă. Dar fiind foarte greu de ținut de către toți credincioșii, ea a socotit ca
post obligatoriu pe cel parțial pentru a fi ținut de toți. Rostul postului nu este acela de a chinui
trupul prin înfometare, ci de a-l disciplina și a-l face stăpân pe impulsuri și patimi, printr-o hrană
care nu permite trezirea și încurajarea lor.

Postul este una dintre preocupările actuale de mare însemnătate ale Bisericii Ortodoxe.
Asigurarea respectării disciplinei tradiționale a postului și mai ales necesitatea adaptării
dispozițiilor referitoare la el la cerințele lumii contemporane, au făcut problema postului să fie
inclusă pe lista întrunirilor panortodoxe și să rămână pe lista finală a temelor pentru Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Biserica noastră a cerut întotdeauna credincioșilor ei respectarea rânduielilor privitoare la

post, dar le-a aplicat cu dragoste și înțelegere, acordând dezlegări prin duhovnicii respectivi,
pentru cazuri particulare, atât în trecut cât și în vremea noastră, mai ales copiilor și celor
bătrâni.27

Un alt element al tradiției din epoca Didahiei este după cum am amai sus postul creștin.
Autorul Didahiei recomandă: ,, Iar postul vostru să nu fie în același timp cu al fățarnicilor;
aceștia postesc lunea și joia; voi însă să postiți miercuri și vineri”(cap. 8,1). Dacă creștini ar
posti în același timp cu ipocriții, adică cu fariseii, ei s-ar putea molipsi de ținuta lor exterioară și
sufletească reprobabilă. Prin urmare, întrucât fățarnicii, adică fariseii, postesc lunea și joia,
creștinii să postească miercurea și vinerea, deocamdată pentru rațiunea ca să nu se întâlnească
oameni aparținând la două religii și la două religii și la două morale deosebitoare; rațiunile
interne ale postului de miercuri și de vineri vor fi date de alte documente, ceva mai târziu.

Cu postul e unită rugăciunea. Autorul nostru precizează: Nu vă rugați ca ipocriții

(fariseii), ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa, așa să vă rugați:,, Tatăl nostru, carele le
ești în cer sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer și pe
pământ; pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșeala noastră,

27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe
Române-1986, pp.744-745

21
precum și noi iertăm greșiților noștri și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că
a ta este puterea și slava în veci. Să vă rugați așa, de trei ori pe zi”(cap. 8, 2-3).

Atragerea atenției asupra felului de a se ruga al creștinilor spre deosebire de felul de ase ruga al
ipocriților, ne întărește convingerea că ne aflăm, și de data aceasta, în atmosferă sau în mediu
quasi-iudaic. Modelul de rugăciune pentru creștini este Rugăciunea domnească pe care o găsim
la Matei VI, 9-13. Textul rugăciunii din Didahie, diferă puțin de acela al versiunii evanghelice.
Deși, când va vorbi despre profeți Didahia va zice că aceștia pot să se roage oricât prin rugăciuni
personale, adică improvizate, ori insuflate de Duhul, totuși, aici, ea recomandă exclusiv
Rugăciunea domnească. Nu toți puteau fi profeți, ori grosolali. ,,Tatăl nostru’’ era rostit de trei
ori pe zi: la ora 3(9), 6(12), și 9(3 după amiază)28.

6. Învățătura despre Ierarhia bisericească

De constituția Bisericii ține în mod esențial o ierarhie. Fără ierarhie nu există Biserică.
,,Termenul cel mai adânc pentru această concepție îl are Homiacov când scrie:,,Dacă ar înceta
hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de botez și neamul omenesc ar fi rupt din har”

După Sfântul Apostol Pavel a arătat că în trupul Domnului mădularele, deși sunt
străbătute toate de același duh, sunt încredințate cu diferite funcțiuni de conducere. Domnul a
așezat pe Apostoli ca cei dintâi întâi-stătători ai Bisericii Sale; mai jos de ei erau cei șaptezeci de
învățăcei. Apostolatul, în plenitudinea darurilor lui spirituale și ca sinteză de diferite daruri
harismatice extraordinare, nu s-a transmis mai departe. El a fost legate de anumite persoane
chemate de Domnul nominal și a fost necesar pentru lucrarea de întemeiere a Bisericii. Dar
Apostolii au transmis urmașilor harul episcopatului prin care se mijlocește tuturor creștinilor
harurile mântuitoare și sfințitoare ale Duhului Sfânt, coborâte în lume la Cincizecime, deodată
cu întemeierea Bisericii. Iar ca urmași ai celor 70, Apostolii au instituit, prin punerea mâinilor,
pe membrii preoției, ca treaptă a doua a hirotoniei(Fapte, 14, 23). În vremea Apostolilor numele
de episcop și preot se dădeau încă amestecat membrilor acestor două trepte ( I Tim. 3, 1-6; Tit.
1, 5, 7; I Tim. 5, 17), dar e limpede că Tit și Timotei, hirotoniți de Pavel, obțineau un grad mai
înalt, având să hirotonească preoți pe o rază mai extinsă și să supravegheze activitatea lor ( I
Tim. 5, 22; Tit 1,5). De asemea încă din vremea Apostolilor exista și treapta a treia, a

28
Preot Prof. Ioan G. Coman Patrologie( Vol. I), de, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti-1984, pp.105-106.

22
diaconatului (Fapte 6, 1-6; I Tim. 3, 8). Acestea sunt treptele de hirotonie de drept dumnezeiesc.
După harul hironiei nu există decât aceste trei trepte. Gradațiile ivite ulterior în cuprinsul
fiecăreia din cele trei trepte, nu micșorează și nu sporește cu nimic harul hirotoniei respectivei
trepte, ci reprezintă numai deosebiri de funcțiuni administrative, de drept bisericesc. Patriarhul
nu are mai multă putere sacramentală ca episcopul, ci are o funcțiune administrativă deosebită29.

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală își are originea îm însăși preoția sau
Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14 ; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27;
8,1, 6; 9, 10). Acesta, după ce a chemat pe cei 12 Apostoli să-I ( Matei 10, 1-4) și mai apoi pe
cei șaptezeci ( sau șaptezeci și doi, Luca 10,1), le-a dat puterea arhierei sau preoției prin Duhul
Sfânt și prin ei, urmașilor acestora, prin Taina Hirotoniei ( Ioan 20, 21-23), pentru mântuirea
oamenilor și a lumii ( Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-I în acest sens cu toată
puterea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii ( Luca 24, 49; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi
iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu ( I Cor. 4,1) în Biserica Sa. Apostolii și, apoi, urmașii lor,
episcopii, și, prin ei, preoții și diaconii, își au locul lor bine precizat în constituția Bisericii, căci:
,,Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca și Aaron”, zice
Sfântul Apostol Pavel (Evr. 5, 4): ,, Și El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci,
pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, spre
zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).

Comunitatea Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între păstori și
turmă, cler și popor, ,, împreună slujitori sau lucrători cu Dumnezeu”(I Cor. 3, 9).

Ierarhia bisericească are trei trepte: diaconi (Fapte 6, 3-6; I Tim. 3, 8-12), preoți (Fapte
14, 23; 15, 2, 4, 6 22-23; 20,17; I Tim. 5, 17; Tit 1,5) și episcopi (Fapte 20,28; I Tim. 3, 1-7),
legați între ei, dar deosebiți unii de alții. Aceste trei trepte sunt mărturisite atât de Sfânta
Scriptură, cât și de Sfânta Tradiție. Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea și
hirotonirea celor șapte diaconi (Fapte 6, 3-6), Sfântul Apostol Pavel pomenește des de ei și le dă
îndrumări, precum în Scrisoarea I către Timotei (3, 8, 12). Sfântul Pavel și Sfântul Barnaba
hirotonesc preoți prin cetăți (Fapte 14, 23); Sfântul Apostol Pavel așează episcopi: pe Timotei în
Efes și pe Tit în Creta ( I Tim. 4, 14; II Tim. 1,6; Tit 1,5). Numirea de episcop (supraveghetor) și
aceea de presbiter (bătrâni) erau, la început, identice și se întrebuințau una în locul celeilalte.
Așa se numesc episcopii și presbiterii din Efes și Filipi (Fapte 20,28; Filip. 1,1). Dar gradele lor
nu erau egale și în lucrarea lor. Deosebire între episcop și presbiter se vede limpede în Epistola
29
Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran și Pr. Prof Ioan Petreuță, Teologia Dogmatică Specială și
Simbolică(partea a IIa), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă – 1958, p.789

23
întâi către Timotei, unde se spune că Timotei avea, ca episcop, drepturi mai mari decât
presbiterii: de a supraveghea cultul, învățătura (II Tim. 2, 2), de a administra averea
bisericească, de a conduce Biserica (I Tim. 5, 1-2, 14-20), de a hirotoni preoți (I Tim. 3, 1-10;
5,22), de a distinge pe preoții vrednici și de a pedepsi pe cei nevrednici (I Tim. 5,17, 19,20).
Amestecul termenilor de episcop și presbiter se datorește faptului că episcopii erau bătrâni (
presbiteri), iar presbiterii (bătrânii) erau și supraveghetori (episcopi). Presbiterii sunt urmașii
celor 70 de ucenici (Luca 10,1), ajutători și delegați ai episcopilor în săvârșirea misiunii lor în
Biserică.30

Cele trei trepte ale ierarhiei bisericești sunt legate între ele prin același har al preoției,
după cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Timotei:,, Nu fi nepăsător față de harul care este
întru tine, care ți s-a dat prin Proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților”(I Tim. 4, 14;
II Tim. 1,6).

Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sfântul Policaîrp și

alții mărturisesc cele trei trepte ale ierahiei și susțin că fără aceasta nu este Biserică31.

Cea mai mare autoritate în Biserică o constituie episcopii, ca urmași direcți ai Sfinților
Apostoli, despre care Sfântul Pavel, zice în Scrisoarea I către Corinteni (12,28):,, Și pe unii i-a
pus Dumnezeu în Biserică, întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe învățători..”.
Fericitul Teodoret al Cyrului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune că ,,pe cei ce se numesc
acum episcopi, îi numeau atunci Apostoli , cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat
însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor numiți odinioară Apostoli”. Sfântul
Ciprian susține că fără episcop nu este Biserică32. Episcopul este centrul puterii duhovnicești și
capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai
mare a Bisericii dintr-o parte a creștinătății, iar Sinodul Ecumenic este autoritatea cea mai înaltă
a Bisericii Ortodoxe.

Didahia vorbește și despre ierarhia bisericească. Ea recomandă comunităților să-și

hirotonească episcopi și diaconi vrednici de Domnul, blânzi, neiubitori de bani, adevărați și
încercați, căci ei slujesc credincioșilor lucrul profeților și al învățătorilor. Să nu-i disprețuiască,
diindcă ei sunt cinstiți deopotrivă cu profeții și cu învățătorii (15, 1-2). Ierarhia este ea, oare, o

30
Învățătura de credință ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei – 2009, pp.143-145
31
Scrisoarea întâi către Tralieni a Sfântului Ignatie Teoforul în PSB(vol. 1), traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru,
Editura IBMBOR, București, 1989, p.170
32
Sfântul Ciprian, Scrisoarea a 66 în PSB (vol. 3), traducere de pr. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol și Prof. David Popescu, Editura IBMBOR, București, 1981, p.484

24
instituție paralelă cu aceea a profeților și a învățătorilor sau posterioară acesteia din urmă?
Textul e categoric în această privință , neîngăduind nici un echivoc: ierarhia e prezentă de la
început în Biserică și misiunea, ca și slujba ei, se împletesc cu acelea ale profeților și
învățătorilor. Ierarhia având însă un caracter mai instituțional, mai administrativ și mai
tradiționalist, nu era apreciată, probabil la nivelul la care erau apreciați glosolalii și ceilalți
misionari itineranți pentru spontanietatea și originaliatatea lor.

7. Învățătura despre Parusie

Trăind în imediata apropiere temporală aghiografilor Noului Testament, şi creând o

literatură creştină care este element de legătură între scrierile acestora şi cele ale apologeţilor, cei
care încep să teologhisească mai consistent33, Părinţii Apostolici au dezvoltat învăţătura creştină
fundamentând-o evident pe instrumentarul Sfintei Scripturi mai ales a Noului Testament cu
destul de puţine tangenţe iudaice şi elenistice34. Ei au îmbogăţit-o cu o cunoaştere reală nouă
despre Dumnezeu şi despre lucrurile Sale, cunoaştere plină de adevăr35. În acest demers al lor s-
au folosit continuu de referiri la fapte scripturistice, de citarea deloc parcimonioasă a unor texte
biblice şi de sublinierea deosebitei importanţe a unor termeni sau sintagme rostite de
Mântuitorul Iisus Hristos.
Noul Testament vorbeşte deseori, printre altele, şi de apropiata venire a Domnului pe
care Însuşi stăruie dar şi Sfântul Apostol Pavel. Biserica post-apostolică a moştenit această
aşteptare şi ea e prezentă în unele opere din această perioadă, spre exemplu, în capitolul 16 al
Didahiei, sau în capitolul 21 al Scrisorii lui Pseudo–Barnaba, fiindcă autorii lor, dar şi alţii, se
simt obligaţi să atragă atenţia asupra acestui moment crucial din viaţa Bisericii: Venirea
Domnului întru mărire. Dar, din nefericire, curând, se adaugă şi un amănunt capital la această
credinţă în Parusia Domnului, şi anume că, prin venirea Sa, Domnul va întemeia o împărăţie în
care va stăpâni cu sfinţii Săi „o mie de ani”, învăţătură cunoscută sub numele de hiliasm sau
milenarism. Papias este primul din scriitorii ce aparţin perioadei Părinţilor Apostolici care
formulează şi propagă această doctrină, dar ea apare, sub o formă sau alta, şi la ceilalţi scriitori.
Autorii acestor opere cu caracter ocazional nu puteau lăsa nesemnalată şi nesubliniată în faţa

33
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p.67.
34
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, „Hristologia Părinţilor Apostolici”, Ortodoxia XIII (1961), nr. 2, p. 405.
35
Ibidem.

25
credincioşilor creştini, o problemă eshatologică de talia acesteia, pe care o mai credeau şi
iminentă, mai ales că ea includea, evident, şi perspective ale mântuirii sau osândirii lor veşnice.
Dar cu toate că se află printre cauzele deosebite ale apariţiei literaturii Părinţilor Apostolici,
Parusia ca şi parte a eshatologiei universale împreună cu evenimentele care o preced şi urmează,
precum şi cele ce ţin de eshatologia particulară, nu sunt analizate în mod deosebit de către
aceştia. Declanşarea persecuţiilor profeţite de Mântuitorul i-a determinat pe Părinţii Apostolici
să insiste, în schimb, asupra a ceea ce ţine de pregătirea creştinilor pentru întâmpinarea cum se
cuvine a Mântuitorului intens aşteptat, şi de asemenea pregătirea pentru viaţa veşnică, deci să
sublinieze valoarea credinţei şi a vieţii creştine în perspectivă eshatologică. Astfel, accentul este
pus corect pentru că ei îl aduc în prim-plan pe „Cel ce vine” şi nu „ceea ce vine”, conştienţi fiind
că inversarea ordinii ar crea o eshatologie alarmistă, a groazei, neconformă cu Sfânta Scriptură,
aşa cum au creat mai târziu unele denominaţiuni neoprotestante.
Conform Sfintei Scripturi, deși nu se va putea prevedea cu siguranță momentul
sfârșitului lumii, totuși vor fi unele semne care pot să indice cu oarecare probabilitate apropierea
sfârșitului. Desigur că și aceste semne sunt supuse unei ambiguități. De aceea, Sfânta Scriptură
spune pe de o parte că sfârșitul va veni pe neașteptate, dar pe de altă parte, dă unele semne ale
apropierii lui. 36
Sfântul Apostol Petru înfățisează caracterul ambiguu al apropierii sfârșitului, declarând
că și atunci unii se vor îndoi de apropierea lui. De aceea sfârșitul va veni ,,ca un fur”. Întâi
trebuie să știți că în zilele cele de apoi veni-vor cu batjocură batjocoritorii, care vor umbla după
poftele lor și vor zice:,, Unde este făgăduința venirii lui? Că de când au adormit părinții, toate
rămân așa ca de la începutul zidirii... Iar ziua Domnului va veni ca un fur; atunci cerurile vor
pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface și pământul și lucrurile de pe el vor arde cu
totul” (2 Pt. 3, 3-4, 10).
Pe de o parte , semnele sfârșitului date de Scriptură par să fie foarte caracteristice. Dar pe
de altă parte, din cauza echivocului care va persista, nici aceste semne nu pot fi identificate cu
siguranță deplină. Ele sunt: 1) predicarea Evangheliei la toate popoarele (Mt. 24,14); 2)
converirea poporului iudeu la creștinism (Rom. 11,25) ; 3) înmulțirea fărădelegii și răcirea
dragostei între oameni (Mt. 24, 10, 12), căderea multora de la credință, amăgiți de prooroci
mincinoși (Mt. 24, 4), înmulțirea războaielor și a veștilor de război (Mt. 24, 6-7), mari catastrofe
în natură ( Mt. 24, 7,29); 4) venirea lui Enoh și Ilie ( Apoc. 11, 3); 5) venirea lui Antihrist (II

36
Preot Profesor Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă(vol.3), Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă – 2010, pag. 398.

26
Tes. 2, 3-11; I In. 2,18) care va lucra împreună cu apostolii săi mincinoși tit felul de semne ca să
amăgească pe oameni; substituindu-se lui Hristos, el va prigoni cu furie pe aleșii Domnului (Mt.
24, 5, 11); 6) arătarea pe cer a ,,semnului Fiului Omului”(Mt. 24,30), adică a crucii.37
Sfârșitul lumii va veni deci când se va completa lumea din punct de vedere spiritual, sau
trupul lui Hristos, ca o spiritualitate unitară și armonică. Unitatea acestei lumi trebuie să
cuprindă totalitatea formelor de încorporare individuală a spiritualității divino-umane a lui
Hristos. Desigur deplinătatea unirii se va realiza dincolo. Dar dincolo se realizează cele năzuite
aici.
Nivelul duhovnicesc al comunității e în funcție de conducătorii ei, dar și de așteptarea
înfrigurată a parusiei. Credincioșii să privegheze asupra vieții lor, pregătindu-se meticulos,
pentru că nu știu ziua și ceasul venirii Domnului. Ei să se adune des spre a cerceta cele de
trebuință sufletelor lor. Căci nimic nu le va folosi tot timpul credinței, dacă ultimul moment nu-i
va găsi desăvârșiți. Atunci va veni făptura oamenilor la focul încercării și mulți se vor scandaliza
și vor pieri; cei ce vor stărui însă în credința lor, vor fi mântuiți de blestem. Apoi se vor arăta
semnele adevărului; primul va fi acela al cerului deschis, apoi semnul glasului trâmbiței și al
treilea semn învierea morților, nu a tuturor, ci precum s-a spu:„Va veni Domnul și toți sfinții cu
el; atunci lumea va vedea pe Domnul venind pe norii cerului”(cap. 16, 1-7).
Parusia, care e, de fapt un eveniment apocaliptic, contribuie la producerea și menținerea
tensiunii spirituale a creștinilor. Deși nu se precizează momentul parusiei, perspectiva ei este
apropiată. Accentul pus pe ideea desăvârșirii – în „tot timpul credinței voastre nimic nu vă va
folosi de nu veți fi desăvârșiți în ultimul moment” – indică o orientare spre o venire sau parusie,
mai mult spirituală, a Domnului.
Didahia este o operă de o deosebită importanță, pentru ilustrarea vieții creștine primare,
din jurul anului 100 în mediul siro-palestinian unde, probabil, a apărut. Reținem, după B.
Altaner- A. Stuiber, următoarele particularități ale vieții liturgico-religioase și morale, așa cum
se desprinde aceasta din Didahie: se recomandă, nu așa cum zice Altanee, ținerea prescripților
alimentare iudaice, ci „poartă cât poți”(6,3), dar să se abțină cu orice preț de la cărnurile jertfite
idolilor: botezul prin stropire e prevăzut numai în caz de nevoie; îl regăsim la Sfântul Ciprian.

37
Ibidem, op. cit. pp. 398-399

27
 Concluzii

Mari la suflet, fierbinți cu duhul, plini de Dumnezeu, desăvârșiți în evlavie, îndrăgostiți

de sfințenie, studioși, cu ochii minții luminați, cu chipuri senine ce radiază de neprihanită
bucurie, hraniți cu dumnezeieșitle cuvinte și convinși de adevărul creștin, versați in studiul
Sfintei Scripturi, impodobiți cu dogmele apostolice, luminători a toată lumea, stâlpi ai Bisericii,
păstori adevărați ai turmei lui Hristos, pedagogi iluștri, povățuitori ai pocăinței, mari filantropi,
apărători ai celor necajiți, ageri, cu inaltă cugetare și dexteritate de exprimare, tălmăcitori ai
adevarului și ai Tainelor dumnezeiești, mari cunoscători ai sufletului omenesc, cu o inegalabila
experiență a vieții ascetice, liturgice, pastorale și duhovnicești, puternici în a-și spune știința,
neînduplecați și vestiți prin apărarea Ortodoxiei, uniți în sentimente, întelepți în deosebirea
duhurilor, curați în fapte, bogați în bunătate, împodobiți în purtări, modești în înfățișare, sinceri
și hotărâți, cu pricepere în ale obștii, mulți dintre ei cu o origine stralucită, cu o smerenie
dumnezeiască, cu inima voioasă, înveșmântați cu veșmântul de aur al virtuților, bărbați minunați
în toate privințele, întru tot strădalnicii noștri Părinți se prezintă ca personalitați de prim rang și
de o energie inepuizabilă în toată activitatea și ținuta lor lineara, fie în sinoade, fie în exiluri, fie
în lucrările scrise.

În scrierile lor, în care expun învățături de credintă formulează canoane, norme de

credință, reguli tipiconale, Părinții Sfinți, acești oameni cu minți agere și pătrunzătoare au tratat
și probleme morale dintre cele mai variate, despre care vorbesc și Sfintele Evanghelii și care fac
referire la viața creștină în general și îndeosebi la prietenie, relațiile dintre creștini și necreștini,
sclavie, atitudinea în fața vieții, a morții, a dragostei.

Teologia patristică nu cuprinde numai cunoștințe, ci și credința caldă, trăire evanghelică

și dorul împărăției lui Dumnezeu. Starea spre care aspirau Părinții nu era departe de viața
îngerilor și aceasta se demonstrează pe temeiul ascezei din ajunuri din posturi deoarece în viața
îngerilor nu dormi, nici nu mănânci, ești neîntinat.

Analizând textul Didahiei celor doisprezece Apostoli, care este primul catehism creștin și
izvorul cel mai vechi al legislației bisericești pe care îl avem am aflat că Euharistia nu este
numai taină ci și jertfă, este mâncare și băutură duhovnicească, este viață veșnică deoarece
prefacerea pâinii în trupul Domnului, iar a vinului în sângele Domnului nu este un proces

28
asemenea prefacerilor ce se săvârșesc în natură, ci o lucrare a Duhului Sfânt, care, ca toate actele
Duhului, transfigurează și îndumnezeiește cele ale naturii și pe omul însuși prin iradierea
transfigurării săvârșite întâi cu firea omenească pentru că spre om și prin om se extinde iubirea
dumnezeiască. De aceea se cere în epicleză venirea Duhului Sfânt întâi „peste noi”, adică peste
preotul liturghisitor și peste comunitatea adunată și apoi „peste darurile ce sunt puse înainte”,
întrucât aceste daruri fiind aduse de comunitatea liturgică o reprezintă pe ea, sau sunt în legătură
cu ea38.

Pentru Biserica noastră Euharistia și-a păstrat întreaga importanță de izvor al unei vieți
spirituale mereu sporite a credincioșilor, de putere în vederea spiritualizării lor înțeleasă ca drum
spre desăvârșire, după asemănarea lui Hristos întrucât în Euharistie credinciosul se unește cu
Hristos care-și trăiește și prelungește în credincioși toate actele și stările Sale mântuitoare în
plină acțiune: întruparea, jertfa și învierea.

Trăind așa, pace adâncă și minunată li se dădea tuturora și dor nesăturat pentru facerea
de bine, iar revarsarea Duhului Sfânt era deplină peste ei toți. Totul pentru acești părinți
bisericești era credința și dragostea, cum și pentru noi ar trebui să fie, căci mai ales dragostea îi
arată pe oamemi sfinți și nimic nu-i mai mare decât ea.39

38
Revista Ortodoxia „Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie” de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, 1979,
nr 3-4, p.502.
39
Ibidem, p. 510.

29
 Bibliografie

1.) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,an 2006
**

2.) Părinți și Scriitori Bisericești, Volumul 1, traducere de pr. dr.

Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române – 1979
3.) Învățătură de credință ortodoxă, Editura Doxologia a Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei – 2009
4.) Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB(vol.23), traducere
de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române – 1994
5.) Idem,Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni,
Editura Cartea Ortodoxă – 2005
6.) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica(ediția aIII-a), Editura Scripta
București – 1993
7.) Sfântul Ciprian, Scrisoarea a 66 în PSB (vol. 3), traducere de pr.
Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David
Popescu, Editura IBMBOR, București – 1981
8.) Sfântul Ignatie Teoforul, Scrisoarea întâi către Tralieni în PSB(vol.
1), traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București –
1958
9.) Alexandrinul Clement, Scrieri(vol. II), Stromatele, în PSB(vol. 5),
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București – 1982
10.) Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB(vol. 80), traducere
din grecește, introducere și note de subsol de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române – 1983

30
11.) Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos,traducere de Prof.
Dr. Teodor Bodogae, Sibiu – 1946

***

12.) Chițescu, Prof. Nicolae, Pr. Prof. Isidor Todoran și Pr. Prof Ioan
Petreuță, Teologia Dogmatică Specială și Simbolică(partea a IIa), Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă – 1958
13.) Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, volumul II, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Biseicii Ortodoxe Române, Bucureşti –
1985
14.) Ene, Pr. Prof. Dr. Braniște, Liturgica teoretică, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – 1978
15.) Învățătură de credință ortodoxă, Editura Doxologia a Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei – 2009
16.) Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București
– 1986
17.) Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia-2000
18.) Schmemann Alexandru, Din apă și din Duh, trad. Ioan Buga,
Editura Symbol, București – 1992
19.) Idem, Euharistia, taina împărăției, trad. de Boris Răduleanu,
Editura „Anastasia”, București
20.) Stăniloaie, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă( vol. III),
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București – 2010
21.) Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, „Hristologia Părinților
Apostolici”, Ortodoxia XIII (1961), nr. 2
22.) www.basilica.ro

31
32