Curs de patristică clasică – secolele II – V

Cursul I: Ce este teologia patristică?

Scopul cursului: definirea obiectului de studiu

1. Ce este patristica?

Patristica studiază, după definiţia lui Ion Bria, „istoria şi conţinutul doctrinei Părinţilor
Bisericii, doctrină închegată în Tradiţie2, acceptată în comun de întreaga Biserică într-o perioadă a
istoriei bisericeşti.”3

Se impun cîteva observaţii asupra definiţiei de mai sus. Patristica, după această definiţie,
se ocupă nu numai de istoria modului în care a evoluat gîndirea autorilor de scrieri bisericeşti,
numiţi de Ion Bria părinţi ai Bisericii, ci şi de analiza conţinutului acestor scrieri. Făcînd distincţia
dintre patristică şi patrologie, înţelegem că patrologia se ocupă de studiul biografiilor celor numiţi
părinţi sau dascăli ai Bisericii. Conţinutul acestor scrieri este raportat la temelia doctrinară a
bisericilor istorice, temelie care este tezaurizată în crezuri şi tratate teologice, numită tradiţie. Este
prea mult să spunem că aceste scrieri formează tradiţia Bisericii, aşa cum se poate înţelege din
definiţia de mai sus. De asemenea, se înţelege că patristica se ocupă cu studierea acelui corp de
afirmaţii dogmatice care este acceptat de întreaga Biserică creştină. Studiul se limitează la o anumită
perioadă a istoriei bisericeşti.

Avantajul acestei definiţii este că precizează foarte clar limitele metodologice ale
disciplinei în discuţie: limitarea dogmatică la afirmaţiile acceptate de comunitatea închinătoare şi
delimitarea cronologică (de obicei sînt luate ca limite temporale marile concilii ecumenice). Aşadar,
studiul patristicii nu reprezintă o istorie a literaturii creştine din perioada bizantină, nici nu este o
serie de studii monografice de genul „autorul şi opera”, cum s-a procedat în cele mai multe manuale
de patristică, ci este o analiză a felului în care s-au articulat doctrinele în decursul istoriei Bisericii,

2
Se impun lămuririi asupra termenului de Tradiţie care este înţeles diferit, aşa cum se va vedea mai tîrziu, de şcolile
teologice ortodoxe.
3
Bria, Ion, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, A-Z, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1994, p. 282
9
Curs de patristică clasică – secolele II – V

analiză permanent relaţionată la gîndirea comunitară a Bisericii, materializată în seria de doctrine

care formează dogmatica bisericească.
Această dogmatică nu este realizată de un singur autor, ci reprezintă o sinteză realizată
sinodal, de-a lungul istoriei, de aceea analiza trebuie făcută nu raportîndu-ne la personaje literare, ci
la comunitatea reprezentată de autorii bisericeşti care şi-a găsit exprimarea cea mai clară în
conciliile bisericeşti. Acesta este motivul pentru care şi acest curs gravitează în jurul celor două
concilii ale căror afirmaţii sînt acceptate şi de comunităţile evanghelice.

2. Patristică şi patrologie. Către o definiţie de lucru.

Patristica este disciplina care studiază formarea şi conţinutul doctrinelor formulate de

părinţii Bisericii, pornind de la operele acestora, şi analizîndu-le în felul în care au fost exprimate în
cadrul conciliar. Patristica studiază teologia Părinţilor Bisericii. Dacă se are în vedere o distincţie
între diferite tipuri de „teologii”, considerînd metoda ori perspectiva de abordare, teologia
speculativă, simbolică, biblică, scolastică, atunci putem vorbi şi de o teologie patristică, sintagmă
pe care o vom folosi ca termen tehnic de aici înainte.
Patrologia este disciplina teologică consacrată studierii vieţii Părinţilor Bisericii.
Accentele cad asupra biografiilor, abia în plan secundar apare enumerarea elementelor
fundamentale, marile teme ale gîndirii acestor autori.
Dacă patristica se ocupă de cugetarea teologică a Părinţilor, accentele fiind analitice,
obiectul de studiu al patrologiei este persoana şi viaţa celor care au fost numiţi Părinţi ai Bisericii,
detaliile fiind mai mult de ordin istoric, expuse în manieră narativ - descriptivă4. Termenul
patrologie a fost introdus de un teolog reformat, Iohannes Gerhard, prin opera sa pe care o
intitulează Patrologia şi care nu este altceva decît o istorie a literaturii teologice pînă în Evul
Mediu. Unii teologi ortodocşi spun că păstrarea şi folosirea ambilor termeni: patrologie şi
patristică, nu creează nici un inconvenient. Credem că, pentru păstrarea exactităţii limbajului
tehnic, este bine să se păstreze distincţiile între cei doi termeni şi, implicit, între cele două domenii
şi metode de analiză. Chiar autorul numit mai sus care îşi intitulează lucrarea Patrologia, pune
accentul mai mult pe viaţa şi opera părinţilor decît pe studiul principalelor doctrine ale acestora.

10
Curs de patristică clasică – secolele II – V

3. Criterii de clasificare pentru autorii de scrieri patristice.

Cînd se trece la clasificarea tipurilor de scrieri ale Părinţilor se pot alege mai multe criterii
după care se operează clasificare, în funcţie de perioada istorică, de modalitatea în care Biserica a
recunoscut opera Părinţilor etc.
Vom alege ca prim criteriu de clasificare perioada istorică în care au scris părinţii
Bisericii, deoarece părerile cu privire la modalitatea în care Duhul a participat la elaborarea acestor
scrieri (criteriul autorităţii pneumatice) diferă de la o confesiune la alta, acesta fiind totuşi criteriul
prin care Biserica de-a lungul istoriei a judecat asupra concluziilor dogmatice ale unui autor sau ale
altuia.
Putem vorbi deci, dacă ţinem seama de criteriul cronologic, de:
a. Patristică clasică, perioadă care se întinde pînă la Ioan Damaschin, anul 753, după
majoritatea teologilor ortodocşi, moment care marchează aşa numita „împietrire dogmatică a
Răsăritului”. După Kelly şi McGrath însă, Perioada Patristică se întinde din primul secol pînă la
mijlocul secolului al V-lea, aşa numita epocă de aur a teologiei patristice. Pentru McGrath5,
perioada patristică este desemnată mai precis, între anii 100-451, perioada dintre sfîrşitul scrierii
Noului Testament şi Sinodul de la Calcedon. Această perioadă este foarte efervescentă în ceea ce
priveşte găsirea de soluţii la problemele ridicate de erezii.Vom rămîne la această accepţiune,
deoarece considerăm că aceasta este perioada de maximă creativitate dogmatică a Bisericii,
creativitate manifestată în procesul de hermeneză comunitară asupra Scripturilor. După Conciliul de
la Calcedon avem de-a face cu „interpretarea interpretării”, cu o tradiţie de rangul al II-lea, în care
textele Părinţilor, care s-au vrut produse ale unei interpretări corecte a textului biblic, devin obiect al
interpretării pentru a duce la noi concluzii dogmatice, pe cînd, pînă la Calcedon, discuţiile se poartă
în primul rînd jurul Scripturii şi a ethosului eclesial.
b. Neo-patristică este delimitată între apariţia operelor lui Ioan Damaschin, pentru unii
autori, incluzînd perioada în care au scris teologii secolelor XIII - XV.
În ceea ce ne priveşte rămînem la delimitarea patristica clasică (între 100 şi 451) şi
patristică, termen generic care trimite spre orice operă a vreunui autor bisericesc care a marcat în
mod esenţial gîndirea bisericii universale.

4
Vezi Patrologia în trei volume scrisă de Ioan G. Coman: Coman, Ioan, G., Patrologie, Vol I, II şi III, Editura IBM al
BOR, Bucureşti, 1988
5
McGrath, Alister E, Christian Theology, An Introduction, Blackwell, Oxford, 1994, p. 500
11
Curs de patristică clasică – secolele II – V

Un alt criteriu de clasificare pentru analizarea operelor din perioada patristică, pe lîngă cel
cronologic, este, aşa cum am amintit mai sus, în funcţie de autoritatea spirituală de care autorul s-
a bucurat în epocă şi mai tîrziu, autoritate dată de puterea şi curăţia învăţăturii, pe de o parte,
precum şi de statutul său pe dimensiunea continuităţii apostolice, pe de altă parte. Vom folosi
rezultatele date de acest criteriu de clasificare, dar nu cădem de acord cu presupoziţiile dogmatice
care stau la baza acestuia (ideea de continuitate apostolică în sens strict, autoritatea pneumatică a
scrierilor care rămîne pricină de dezbatere etc.)
Putem clasifica autorii de scrieri patristice, după acest criteriu., astfel:
a. Părinţi apostolici. Părinţii apostolici sînt scriitorii a căror autoritate este dată de
apropierea de primii apostoli, de continuitatea directă cu didascalia apostolică, fiind ucenici ai
Apostolilor sau i-au cunoscut pe aceştia. (Exemple: Clemens, Ignatios de Antiohia, Irineu,) Aceşti
autori s-au bucurat de cea mai mare autoritate în epocă şi mai tîrziu.
b. Părinţi bisericeşti. Părinţii Bisericii sînt scriitorii ale căror opere au marcat în mod
dramatic evoluţia dogmatică a Bisericii, autoritatea scrierilor lor fiind dată de o recunoaştere
sinodală a corectitudinii concluziilor dogmatice enunţate de aceştia, fie în opere, fie în cadrul
Conciliilor. Mai sînt numiţi Dascălii Bisericii, Învăţătorii ecumenici, denumirea de părinte al
Bisericii fiind aplicată tocmai în acest sens dat de manifestarea harismei învăţătoreşti. Vom folosi
această terminologie doar convenţional, acordînd respectul cuvenit celor care au avut o asemenea
contribuţie la dezvoltarea gîndirii bisericeşti, dar fără a numi Sfînt vreun autor bisericesc, datorită
soteriologiei şi antropologiei pe care o mărturisim.
Învăţătorii Bisericeşti au avut o contribuţie hotărîtoare nu numai în fixarea dogmelor, ci şi a
terminologiei teologice, mai ales a terminologiei trinitare (Exemple: Athanasios, părinţii
capadocieni). Problema care se ridică este că Biserica Ortodoxă nu recunoaşte ca părinţi ai Bisericii
pe toţi părinţii pe care Biserica Catolică îi recunoaşte şi invers. Nu reprezintă obiectivul acestui curs
rezolvarea acestei probleme.
c. Scriitori Bisericeşti. Sînt consideraţi scriitori Bisericeşti autorii ale căror scrieri conţin
idei discutabile din punct de vedere dogmatic, unele fiind chiar condamnate de Biserică, sau a căror
vieţuire nu a fost tocmai ireproşabilă din punctul de vedere al eticii acceptate de întreaga
comunitatea eclesială. (Exemple: Origen, Augustin pentru Biserica Ortodoxă care îl numeşte
Fericit). Lucrările scriitorilor bisericeşti sînt importante pentru studiul doctrinelor, dar nu reprezintă
puncte de turnură sau elemente care au stat la baza enunţării afirmaţiilor dogmatice fundamentale
12
Curs de patristică clasică – secolele II – V

credinţei creştine. Vom folosi aceste numiri doar pentru a delimita convenţional grupurile de autori
şi pentru a semnala importanţa pe care bisericile o acordă acestora.

O altă clasificare propusă de editorii scrierilor patristice are ca şi reper Conciliul de la Niceea.
Scrierile părinţilor care au scris în primii opt sute de ani ai istoriei Bisericii se găsesc editate într-o
colecţie de trei zeci şi opt de volume. Această colecţie este împărţită în trei serii, fiind luat ca punct
de reper acest conciliu ca cel mai de seamă eveniment dogmatic, pregătit de scrierile părinţilor care
i-au precedat şi reflectat în operele celor care i-au urmat.

Părinţi anteniceeni - pînă la anul 325 A.D.

Părinţii apostolici
Justinus (Iustin) Filozoful şi Martirul
Clement Romanul
Policarp
Ignatios
Barnabas
Papias
Irineu

Părinţii care au trăit în secolul al doilea

Hermas
Tatianos
Teofil
Athenagóras
Clement Alexandrinul

Părinţii de limbă latină (secolul al III-lea)

Tertullianus
Minucius Felix
Commodianus

Părinţii care au trăit în secolul al treilea

13
Curs de patristică clasică – secolele II – V

Origen
Hippolytos
Ciprian
Novatianus
Grigore Taumaturgul
Dionysios cel Mare

Părinţii care au trăit în secolul al treilea (scriitorii minori)

Iulius Africanus
Anatolios
Archelaos
Alexandru de Lycopolis
Petru de Alexandria
Alexandru de Alexandria,
Methodios
Arnobius

Părinţii care au trăit în secolul trei şi patru

Lactantius
Dionysios Romanul
Theodotos

Părinţii niceeni şi post niceeni

Augustin
Ioan Crisostomul
Eusebios
Socrate Scolasticul
Sozomenos
Theodoretos
Athanasios
Grigore de Nyssa

14
Curs de patristică clasică – secolele II – V

Ieronim
Chiril (Kyrillos) de Ierusalim
Grigore de Nazianz
Vasile cel Mare
Hilarius de Poitiers
Ioan Damaschinul
Ambrosius
Sulpitius Severus
Vincentius de Lerin
Ioan Casian
Leon cel Mare
Grigore cel Mare

În această listă nu au fost enumeraţi toţi autorii care sînt în ediţia Migne, ci doar cei mai
citaţi.
Notiţă explicativă asupra onomasticii folosite în acest curs. Datorită multelor dispute cu
privire felul în care trebuie să fie scrise şi pronunţate numele părinţilor Bisericii, am considerat util
a da o explicaţie asupra felului în care am decis asupra pronunţării şi scrierii acestor nume, decizie
care se materializează doar într-o propunere ce urmează a fi validată în timp.
În studiile patristice româneşti nu a existat o regulă caracterizată de consecvenţă şi clară
după care să se folosească sau să se transcrie numele greceşti şi latineşti ale autorilor de scrieri
patristice. Nu considerăm cea mai bună alegere, vocativul grecesc de tipul Arie, Atanasie, Evagrie,
Apolinarie etc. pentru că nici aici nu este deplină consecvenţă şi nici nu este în spiritul limbii
române. Întrebarea este de ce vocativul şi nu nominativul numelor greceşti?
Au fost unele încercări timide, mai ales în cadrul protestantismului, de latinizare a numelor
după modelul englezesc sau german, dar nici în cultura teologică de limba engleză, franceză sau
germană nu s-a impus citirea după reguli foarte stricte.
Propunem, pentru moment, următoarele principii după care să scriem şi să citim numele
latineşti şi greceşti pe care le vom întîlni în curs.
Numele intrate deja în limba română, chiar dacă sînt preluate din alte limbi moderne
(franceză, italiană, germană), fie de origine grecească, fie de origine latinească, şi consacrate prin
uz, prin onomastica populară, vor rămâne scrise aşa cum se pronunţă, fără a se recurge la
15
Curs de patristică clasică – secolele II – V

transliterări. Exemple: Vasile, Grigore, Ioan, Teofil, Augustin, Ciprian, Petru, Alexandru, Eusebios,
Aristotel, Platon, Leon, Heraclit, Irineu, Chiril, Origen Ieronim etc.
Numele latineşti care nu sînt foarte populare în limba română vor fi transliterate conform
principiilor de transliterare din latină în română, cele care au fost adaptate, rămîn adaptate (Clement
şi nu Clemens). Exemple: Tertullianus, Commodianus, Iustinus, Minucius Felix, Novatianus, Iulius
Africanus, Methodius, Sulpitius Severus etc.
Numele greceşti aflate în aceeaşi situaţie, vor fi, de asemenea transliterate, conform liniilor
sistematice impuse deja. Exemple: Hippolytos, Athenagoras, Hermas, Dionysios, Kodratos,
Ignatios, Archelaos, Anatolios, Theodotos, Athanasios, Arios etc.
Dacă numele propriu este însoţit de numele unei eparhii, a fost aleasă formula cu prepoziţia
de pentru completarea numelui: Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz, Alexandru de Alexandria.
La numele localităţilor s-a păstrat pe cît posibil numele transliterat, numele original al
localităţii sau eparhiei, dacă nu a fost impus încă în limba română sub o formă fixă (Nissa, Nisa,
Nyssa): Nyssa, Lyon, etc.

4. De ce Patristica?

De ce patristica ca obiect de studiu în cadrul unei universităţi baptiste?

Studierea acestei discipline teologice în cadrul unei universităţi în care se practică o
teologie evanghelică conservatoare, este o noutate într-adevăr, dar nu marchează nici migraţia înspre
teologia ortodoxă şi nici o încercare de eliminare a unui „complex de ordin istoric” (evanghelicii au
fost acuzaţi de „fiinţarea parazitară ca un lichen pe trupul Bisericii istorice”), ci este rezultatul
înţelegerii noastre asupra unităţii de învăţătură a Bisericii, unitate care se manifestă în spaţiu,
transcultural, dar şi istoric. Biserica este Una şi unitatea ei este gîndită şi pe dimensiunea istorică:
sîntem una în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă întemeiate pe Sfintele Scripturi cu cei care au
zidit pe temelia apostolilor, continuitatea apostolică pe care şi biserica noastră o revendică fiind
fundamentată nu pe neîntrerupta punere a mîinilor de la episcop la episcop, ci continuitate
apostolică în ceea ce priveşte învăţătura. Scrierile Părinţilor Bisericii sînt „un patrimoniu comun” al
întregii Biserici, după cum afirmă Bria6.

6
Bria, Ion, Destinul Ortodoxiei, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1989, p. 293
16
Curs de patristică clasică – secolele II – V

Studiul patristicii este o garanţie pentru cunoaşterea drumului complicat care a fost parcurs
pînă la exprimarea articolelor de crez pe care le mărturisim şi noi astăzi. Studiem patristica pentru
că, mai ales perioada patristicii clasice, după care urmează perioada Reformei, a fost epoca de
creativitate maximă a Bisericii, perioadă în care s-a sintetizat şi cristalizat corpusul de doctrine
fundamentale pe care Biserica şi-a zidit teologia: Triadologia, Cristologia, Pneumatologia.
Cunoaşterea tradiţiei dogmatice a Bisericii este un cîştig pentru orice student care nu mai
poate fi acuzat de ignoranţă în privinţa felului în care a fost interpretată Scriptura în decursul
secolelor. Studiul tezaurului patristic oferă o bază de discuţie pentru orice dialog sau controversă
teologică în care va fi invocată tradiţia.
Patristica trebuie studiată din necesitatea de a privi la istorie pentru a prelua în mod creativ
frămîntările de atunci şi a gîndi la soluţiile care ar putea fi oferite în contemporaneitate, fără a mai
relua dezbateri la care s-au găsit răspunsuri asupra cărora majoritatea confesiunilor creştine au căzut
de acord. De asemenea, din studiul teologiei patristice putem învăţa o lecţie privitoare la greşelile
hermeneutice şi metodologice care s-au făcut în trecut, pentru a regîndi felul în care trebuie cugetată
teologia astăzi.

5. De ce Tradiţia?

Tradiţia dogmatică este fundamentală oricărui discurs teologic. Mai mult, tradiţia ştiinţifică
este fundamentală oricărui demers ştiinţific. Orice sistem porneşte de la daturi stabilite de înaintaşi,
porneşte de la o predanie, adevăruri care nu se mai cer demonstrate, asupra cărora întreaga
comunitate ştiinţifică, şi nu numai, este de acord. Dezbaterile din ultimul timp s-au axat nu asupra
necesităţii sau abandonării tradiţiei, ci asupra relaţiei dintre tradiţie şi Scriptură. Mai mult decît atît
problema cea mai importantă pare a fi ce se înţelege în cadrul diferitor confesiuni şi comunităţi
teologice prin „tradiţie”, fie aceasta scrisă cu majusculă sau cu minusculă.
În aparenţă numai modalitatea de originare a Scripturii şi a tradiţiei este aceeaşi, dar avem
de hotărît asupra modalităţii în care cele două se relaţionează una la cealaltă. Această chestiune va fi
discutată într-o secţiune aparte a cursului. Studiul patristicii este o bună ocazie de a reevalua, din
punct de vedere diacronic, dar şi sincronic, relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie şi astfel vom putea
oferi modele de relaţionare a celor două surse de autoritate în teologie pentru propriul nostru sistem
teologic. Ca Biserică care şi-a zidit întreg sistemul teologic pe dogmele privitoare la Sfînta Treime,
Isus Cristos şi Duhul Sfînt, nu putem trece cu uşurinţă peste perioada în care s-au adus contribuţiile
17
Curs de patristică clasică – secolele II – V

esenţiale la elucidarea acestor doctrine, acceptate aşa cum au fost formulate la primele patru
Concilii, deci peste „tradiţie”.

6. Caracteristicile teologiei patristice

În cele ce urmează vom încerca să realizăm o schiţă a teologiei pe care părinţii bisericeşti
au articulat-o şi practicat-o.
Teologia patristică este o teologie corporativă, o teologie a comunităţii, autentificată de
comunitate şi pentru comunitate, fiind articulată de către păstorii comunităţii eclesiale (episcopi,
preoţi etc.), pentru comunitatea eclesială. Acest aspect este foarte important de subliniat pentru că
aceasta reprezintă una dintre garanţiile autenticităţii şi utilităţii discursului teologic. Ca aplicaţie
pentru teologia contemporană credem că se poate avansa ideea că orice discurs teologic trebuie
ancorat în comunitatea eclesială: problematica trebuie generată de biserică şi răspunsurile trebuie
date pentru biserică.
Teologia patristică este, de asmenea, o teologie fundamentată în exegeza pe Scripturi cu
încrederea că acestea reprezintă Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu. Între Alexandria şi Antiohia,
cele două centre biblice ale antichităţii, teologia patristică s-a apropiat de Sfintele Scripturi, fie în
manieră alegorică, fie literală. Textele patristice sînt pline de pasaje biblice. Majoritatea autorilor
bisericeşti au scris comentarii la cel puţin o carte din Noul Testament sau din Vechiul Testament.
(Origen, Ioan Gură de Aur, Augustin etc.)
Gîndirea patristică este fundamentată pe teologia unei comunităţii în închinare, este o
teologie doxologică. Doxologia era determinantă pentru argumentarea dogmatică, lex orandi fiind
normă şi condiţie pentru lex credendi. Practica Bisericii în închinare avea implicaţii în doctrină,
fiind punct de pornire în discursul teologic. Unul dintre cele mai puternice argumente aduse în faţa
conciliilor în favoarea purităţii doctrinare era cîntarea liturgică a Bisericii. Dacă biserica în închinare
cîntă Dumnezeul trinitar, atunci se afirmă şi teoretic că Dumnezeu aşa există, cum cîntă Biserica.
Un principiu care caracterizează teologia patristică este principiul dezvoltării aceleaşi
Tradiţii dogmatice. Părinţii zidesc pe temelia înaintaşilor lor. Cel care aduce noutăţi este
susceptibil de erezie. Teologul nu creează dogme noi, ci reinterpretează vechile doctrine pentru
generaţia în care trăieşte. De multe ori în discursul teologic apare argumentul antiquitas

18
Curs de patristică clasică – secolele II – V

(argumentul vechimii) în discutarea autenticităţii învăţăturii părinţilor. Este mai credibilă o scriere,
este mai demnă de încredere o afirmaţie dogmatică care îşi demonstrează vechimea cît mai mare.
Gîndirea patristică este puternic influenţată de tendinţele de nuanţă platonică de a
spiritualiza totul, tendinţă materializată în orientările ascetice, spre lumea dinlăuntru sau spre
realitatea de dincolo de istorie. Dihotomia de tip platonic şi neo-platonic este atotprezentă în
scrierile din primele patru veacuri. În analiza dogmatică trebuie ţinut seama de cadrul cultural în
care s-a interpretat Scriptura primelor veacuri, de aceea înţelegerea aparatului conceptual platonic
este esenţială pentru o bună înţelegere a concluziilor la care au ajuns părinţii bisericeşti.
Teologia patristică s-a născut din dialogul între gîndirea biblică şi filozofia seculară.
Părinţii au fost angajaţi într-o analiză critică a gîndirii păgîne şi-au articulat discursul ţinînd seama
de paradigma păgînă. Tocmai din acest fapt rezultă autenticitatea şi relevanţa teologiei patristice
pentru lumea primelor secole creştine. Părinţii au comunicat revelaţia preluată din Scripturi, cu toate
interpretările eronate şi inconsistenţele hermeneutice, unei lumi care trebuie să înţeleagă adevărurile
divine în limbajul ei cultural.
Vom reveni asupra acestei tensiuni dintre gîndirea biblică şi filozofia vremii, precum şi
asupra modelelor care au fost propuse pentru înţelegerea dinamicii rezultate din aceste tendinţe, în
cursurile următoare.

19