Porcescu Diana Andreea

Familia în secolul III creștin

Potrivit învățăturii de credință ortodoxă, familia este așezământul divin, creat de Însuși
Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc și pentru
cultivarea și dezvoltarea darurilor cu care fiecare soț este înzestrat, în atmosfera de comuniune și
de dragoste, luminați și călăuziți de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează și sfințește legătura
dintre bărbat și femeie. Familia se bazează pe dorința lui Dumnezeu de a-l crea pe om bărbat și
femeie, deci pereche, pentru a se completa sau întregi reciproc.

Având una și aceeași rădăcină cu căsătoria , familia își află obârșia în dragostea lui Dumnezeu
pentru făptura Sa. Confirmând cele spuse încă în Geneză, Mântuitorul Iisus Hristos aduce acestei
descoperiri o întregire de supremă însemnătate : ”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe
Unul – Născut Fiul Său L-a dat ...” (Ioan III, 16). Prin aceste cuvinte avem privilegiul de a vedea
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei , știind că Dumnezeu Tatăl și-a ”dat” Fiul în grija
unei familii.

Dacă din punct de vedere juridic pentru ca o căsătorie să fie validă avea de îndeplinit anumite
condiții precise (starea civilă a cuplului, vârsta și consimțământul liber al celor doi) din punct de
vedere ceremonial, situația era alta : ceremonialul tradițional nu avea decât un caracter
facultativ1, ceea ce înseamnă că fiecare familie îl respecta în funcție de opțiunile sale, deși nu
putea fi neglijat cu ușurință din cauza locului pe care-l ocupa familia în societatea romană. Abia
se redactase canonul Sfintei Scripturi, când Sfântul Ignatie al Antohiei , în Epistola sa către
Policarp, declară că toți creștinii trebuie să se căsătorească având aprobarea episcopului.

După Sfântul Ignatie, Tertulian este, în opinia profesorului E. Schillebeeckx2 primul care
constată că a contracta cineva, dintre creștini, căsătoria fără știrea episcopului , era un fapt
dezaprobat de comunitate, iar căsătoria era binecuvântată de Însuși Dumnezeu. (”Desigur , noi
nu respingem unirea dintre bărbat și femeie : ea a fost binecuvântată de Dumnezeu ca fiind
pepiniera neamului omenesc; ea a fost înscrisă în planul Său, pentru a umple universul de-a
lungul secolelor și deci e permisă, însă o singură dată, totuși.”)3

Nu se poate susține că sfatul Sfântului Ignatie s-a impus în toată creștinătatea; în secolul al III-lea
nu se găsește nici un document care să ateste o astfel de practică generalizată, ci dimpotrivă. Se
poate susține că dorința Sfântului Ignatie corespondea stării creștinilor mai ferevenți din epoca sa
și că acest principiu a fost aplicat în episcopatul său, în Antiohia.

După obiceiul antic, în săvârșirea căsătoriei rolul principal revenea părinților, în special tatăl sau
tutorele, care se ocupa de copii, mai ales când era vorba de fete. La începutul erei creștine,

1
A.G. Martimort, op. cit, p.202
2
E. Schillebeeckx, op. cit., p.220
3
Tertullien, Ad Uxorem (A son epouse), în S.C., 273, introd. , text critic, trad. fr și note de Charles Munier, Paris, 1980, p.94-97
obiceiurile permiteau o mai mare independență în alegerea mirelui sau a miresei. Nou-convertiții
, proveniți din familii necreștine, alegându-și perechea , se conformau principiilor creștine de a fi
liberi în această alegere.

În Siria secolului al III-lea , tatăl era cel care în mod oficial se ocupa cu responsabilitatea
încheierii căsătoriei. Astfel, pe de o parte pocăința și botezul au produs o ruptură față de modul
precendet de viață, supus preceptelor din Tora, pentru cei proveniți din iudaism , sau practicilor
idolatre , pentru cei proveniți din păgânism, iar pe de altă parte atmosfera ferventă și așteptarea
revenirii Mântuitorului și a instaurării definitie a Împărăției Cerurilor dau o nouă perspectivă
căsătoriei creștine. Până la pacea constantiniană, creștinii n-au cunoscut un alt mod de celebrare
a căsătoriei decât cel din familie. Într-o societate în care erau minoritari, creștinii n-au crezut că
ar trebui să se separe de legile în vigoare ale cetății. Ei s-au mulțumit să evite elementele
idolatre, precum și practicile licențioase , legate de banchetul nunții și de cortegiu.

Sfântul Ciprian al Cartaginei se înscrie în rândul celor care critică aspru societatea păgână
decadentă, unde moralitatea este la ea acasă.Păcatele de tot felul sunt apreciate și ridicate la
cinstea de virtute. Sfântul Ciprian demonstrează că toate instituțiile societății păgâne sunt pline
de toată necurăția și nedreptatea. Într-o astfel de societate instituția căsătoriei și familiei nu poate
să aibă o situație mai bună. Acolo unde desfrânarea este propovăduită de pe scenă, unde
paricidele și incesturile sunt ”virtuțile ” zeilor, într-o astfel de lume imorală, căsătoria și familia
sunt condamnate la desființare.

Familia creștină a folosit, așadar, Sfântului Ciprian ca model în înfățișarea imaginii Bisericii, din
care se poate înțelege viziunea Sfântului Părinte în legătură cu familia creștină, care trebuie să
fie: curată, neprihănită, să cunoască o singură casă, să fie castă, cu pudoare respectând
jurământul unui singur pat și să aibă copii numeroși.

Clement Alexandrinul apără și afirmă cu tărie, împotriva gnosticilor și a docheților ”căsătoria

după lege” ca fiind voia lui Dumnezeu. ”Odată ce legea este sfântă, este sfântă și căsătoria” zice
el , și de asemenea : ” ”Dacă cineva îndrăznește să numească desfrâu căsătoria, ajunge să
hulească și legea și pe Domnul”. Și tot el afirmă ” Să nu socotească nimeni păcat căsătoria făcută
potrivt învățăturii Cuvântului și cu atât mai puțin să nu socotească amară creșterea copiilor...”4
Cel care nu poate îndura cu ușurință viața singuratică acela să dorească să se căsătorească pentru
că plăcerea folosită cu cumpătare nu aduce vătămare. de aceea, să nu socotească nimeni căsătoria
necurată căci nu căsătoria este păcat , ci desfrânarea. Decalogul oprește poftirea femeii
aproapelui pentru că Legea voia ca bărbații să se folosească cu cumpătare de soțiile lor, numai
pentru facerea de copii. Cumpătarea constă și în aceea că soțul nu se apropie de soția sa în timpul
sarcinii și nici în perioada alaptării . Clement argumentează acest lucru cu exemple din Vechiul
Testament : Cumpătare este și când, potrivit învățăturii Sfântului Pavel, cei doi se lipsesc unul de
altul pentru un timp îndeletnicindu-se cu postul și rugăciunea.

4
Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. introd, note și indici de Pr. D. Fecioru , în vol. Clement Alexandrinul, Scrieri, partea întâia. PSB,4.
IBM, București ,1982
Origen vorbește în Omiliile sale la Facere despre constituția omului creat ca bărbat și femeie,
interpretând alegoric, cuvintele Scripturii, el vede în bărbat spiritul, iar în femeie sufletul
familiei. Aceștia trebuie să conlucreze în vederea propășirii binelui și a realizării binecuvântării
primite de la Creator. ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți.” Dacă cei doi,
spiritul și sufletul, bărbatul și femeia, ”laolaltă au pace, bună înțelegere și armonie , aceste virtuți
cresc și se înmulțesc producând și născând sentimente bune și concepții sănătoase și folositoare
prin care să umple pământul și să-l stăpânească, cu alte cuvinte să-și supună loruși simțurile
trupești pe care să le transforme în deprinderi mai bune în așa măsură încât să nu se mai
pornească poftele cărnii împotriva duhului.”5

Prin acești câțiva reprezentanți de frunte ai perioadei dinainte secolului de aur , se poate conchide
că în primele trei secole, deși timpurile nu au fost favorabile creștinismului, problema căsătoriei
și a familiei au fost mult dezvoltate, ca și toate aspectele care țineau de morala creștină, alături de
dezbaterile de ordin doctrinar.

5
Origen, Omilii la Facere, I, după ed: Homilien zum Hexateuch in Rufins Obersetzung , herausgegeben von W.A. Baerhrens (Genesis Exodus
und I eviticus), în Die griechischen christlichen Schrifsteller der ersten drei Jahrhunderte Orgenes Werke, vol, VI, Leipzik-Berlin, 1920, p.19