Cuprins

Cuprins .............................................................................................................................................................. 1
1. Patima trândăviei ....................................................................................................................................... 2
1.1 Lupta împotriva patimiei trândăviei ........................................................................................................ 3
2. Patima mâniei ............................................................................................................................................ 5
2.1 Mijloace de luptă ..................................................................................................................................... 6
3. Slava deșartă sau mândria.......................................................................................................................... 8
3.1 Mijloace de luptă ..................................................................................................................................... 9
4. Învățăura despre virtuțile creștine sau ARETOLOGIA ........................................................................... 11
4.1 Credința și cunoașterea lui Dumnezeu .................................................................................................. 12
4.2 Temerea de Dumnezeu. Cugetarea la moarte și judecată ...................................................................... 14
4.3 Pocăința – botezul lacrimilor. Cel de-al doilea botez ............................................................................ 17
4.3.1 Paternitate și filiație duhovnicească................................................................................................ 19
4.4 Răbdarea necazurilor cu demnitate morală și noblețe duhovnicească ............................................. 20
4.5 Smerenia, unica virtute ce nu poate fi umilită ................................................................................. 24
4.6 Iubirea – prima împărăteasă și doamnă a tuturor virtuților ................................................................... 26
5 Criterii de discernere a experiențelor duhovnicești suprafirești .................................................................. 29

1
 1. Patima trândăviei
Deși Spiritualitatea Apuseană socotește patima trândăviei a fi o manifestare a patimii tristeții
sau depresiei, Spiritualitatea Ortodoxă în mod îndreptățit o consideră patimă aparte cu forme și
efecte specifice.

În literatura duhovnicească a Răsăritului Ortodox, patima trândăviei sau lenea a fost numită
în mod variat:acedia sau Akedia, așa cum o numește Evagrie Ponticul; Demonul amiezii cum o
întâlnim menționată în Psalmi ori LACEBUNITA de la întrebarea:,, la ce bun să ne ostenim să
facem un lucru spiritual?’’

Sfinții Părinți ne învață că nevoia de odihnă sau de repaus este una firească pentru ființa
umană mai ales în urma unor activități fizice sau intelectuale solicitante. Ea este așadar după cum
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul un afect firesc și nevinovat. Exagerarea lui, însă conduce sprea
patima trândăviei care spre deosebire de forma ei firească este o patimă indusă de către demoni.

Patima trândăviei este foarte vicleană și se poate disimula de multe ori sub forma agendei
foarte încărcate a nevoii de alternanță și schimbare a activităților.

Formele generale sunt foarte numeroase incluzând incluzând o stare de lene, plictis, lehamite, urât,
silă sau lâncezeală, moleșeală sau descurajare, somnolență, insatisfacție generală și vagă
manifestată atât la nivel.

În plan spiritual trândăvia se manifestă ca lipsă de preocupare față de viața duhovnicească,

lipsă de osteneală trupească și sufletească, indiferență față de duhovnic și sfaturile sale, slăbirea sau
răcirea credinței.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae avea deplină dreptate atunci când considera că în prezent criza
lumii contemporane este o criză a rugăciunii adică ne rugăm tot mai puțin și tot mai prost, dar dorim
răspunsuri miraculoase.

Sf. Paisie Aghioritul consideră criza pocăinței și duhul lumesc cei mai mari dușmani ai
omului contemporan. Într-adevăr omul contemporan caută confortul civilizat, ceea ce este ușor facil
și superficial, cultivă LOISIR-ul sau activitatea care îi previne plăcerea cu effort minim. Hobby-
urile sau cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul caută înlesnirile pentru trup ceea ce aduce foarte
multă pagubă sufletească.

2
 Din nefericire prin superficialitatea pe care o cultivă, prin ignoranța de adevăratele valori și
prin lipsa modelelor autentice societatea contemporană cade de multe ori în patima trândăviei.

1.1 Lupta împotriva patimiei trândăviei

Sfinții Părinți ne oferă și mijloace foarte eficiente de luptă sau de împotrivire față de această
patimă vicleană.

1. Realizarea unui proiect de viață și a unui orizont de așteptare ceea ce înseamnă că

nu trebuie să trăim de pe o si pe alta, ci încă din adolescență să ne alcătuim proiecte
și să stabilim scopuri și obiective. Scopul suprem este mântuirea, însă în atingerea
acestuia și în celelate obiective trebuie să ne facem proiecte pentru viitorul apropiat
sau imediat, mediu, îndepărtat, final.
Lucrările de specialitate vorbesc despre scopurile pe care trebuie să și le pună omul
în viața, iar acestea nu trebuie să fie exterioare, ci intriseci sau experimentale.
2. Fructificarea sau cum spune Sf. Ap. Pavel răscumpărarea timpului. Fiecare clipă a
vieții noastre este un dar al lui Dumnezeu. Nu întâmplător Pr. Stăniloae definea
timpul vieții prezente ca fiind intervalul dintre bătaia lui Dumnezeu la poarta
sufletului nostru și răspunsul față de el. Fiecare clipă este unică și irepetabilă astfel
încât în clepsidra vieții noastre din actul nașterii este inclus în mod potențial și
anticipativ actul morții. De aceea Părinții Spiritualității Ortodoxe ne recomandă să ne
comportăm cu fiecare clipă a vieții noastre, ca și cum ar fi ultima, după cum aceeași
Părinți duhovnicești consideră cugetarea la moarte a fi una dintre virtuțile
fundamentale ale vieții creștine.

Sfinții Părinți consideră că timpul lui Dumnezeu este acum. Atunci fie că este vorba de
trecut sau viitor este timpul diavolului.

ORA et LABORA
Pentru credința creștină munca este o poruncă dumnezeiască și are un rost
soteriologic. În vechime părinții practicau Rucodelia alături de rugăciune stăruitoare.

3
 Știința contemporană referitoare la activitatea profesională vorbește despre 3 forme
de abordare a acesteia:

1. JOB
2. CARIERĂ
3. CHEMARE sau VOCAȚIE

Nota distinctă a Job-ului o constituie faptul că nu-I aduce nici o împlinire celui care o
desfășoară, dar u banii obținuți își poate îndeplini dorințele.

Cariera oferă oarece motivație pentru că există șansa unei promovări și unei măriri de
salariu, însă adevărata abordare a oricărei profesii indiferent de specificul ei o constituie vocația sau
chemarea.

Un om de vocație, iar preoția este vocația culminantă, considerată că este făcut special
pentru lucrarea respectivă și că aceasta este consacrată doar celor care o privesc la fel. Vocația
poate fi definită ca deplină armonie, nu atât între trăsăturile fizice dar și acestea cât mai ales
însușirile sufletești sau spirituale și specifice activităților desfășurate.

La fel de frumos vocația a fost socotită a fi locul în care se întâlneste foamea și setea cea
mai mare a lumii și bucuria noastră.

La nivelul general cheia succesului îm orice profesie este să o desfășoare ca sub privirea lui
Dumnezeu cu gândul că de la el ne vine adevărata răsplată și împlinire.

Studiile de ultimă oră arată că 56 % din stările de FLOW sau FLUX sunt întâlnite atunci
când muncește și doar 18 % în concedii…

4
 2. Patima mâniei

Patima mâniei potrivit Sfinților Părinți izvorăște din partea irascibilă a sufletului, iar prin
manifestările și efectele sale îl apropie pe om cel mai mult de irațional și animalitate. Sf. Ioan
Casian vorbește despre o mânie a lui Dumnezeu înțeleasă pe de o parte ca o formă de judecată, de
răsplată sau pedeapsă din partea Părintelui ceresc, adevăratul cunoscător al sufletelor noastre. O a
doua formă a acestei mânii divine se referă la îngăduința pe care Dumnezeu o acordă de a fi
încercați sau ispitiți pentru ca în acest mod să ne arătăm virtutea sau păcatul și să ne primim răsplată
sau osândă.

Mânia omenească are la rândul ei două forme, una bună sau folositoare și mântuitoare și
aceasta este mânia păcatelor personale, a răului și a diavolului. Ea îl conduce pe om spre virtutea
pocăinței și izvorăște râuri de lacrimi. Cealaltă formă de mânie omenească este una păcătoasă sau
drăcească, la producerea ei dându-și foarte des concurs demonii sau dracii.

Același Sf. Părinte identifică la sufletul păcătos sau pătimaș o mânie interioară sau lăuntrică,
una arătată înafară prin cuvinte și fapte și o așa numită mânie de durată care nici măcar exteriorizată
nu se domolește și se manifestă sub forma resentimentelor sau ranchiunii.

Dintre cauzele cele mai evidente ale acestei patimi Sfinții Părinți vorbesc despre o cauză
secundară constând în acumularea de frustrări, nedreptăți, ofense, jigniri, critici, ba chiar și lovituri
și o cauză primă sau generală constând în mândrie și rădăcina ei FILAVTIA.

Sfântul Ioan Casian descriind manifestările patimii mâniei asupra trupului și sufletului
consideră că mâniosul se aseamămă cu un porc sălbatec, după cum patima mâniei prin formele ei
extreme este o formă posesiune demonică.

Așa cum o descriu Sfinții Părinți și precum arată experiența general umană asociată cu
mândria, patima mâniei stă la originea tuturor conflictelor în lume dintre persoane și chiar din
sufletul omului. Inima și viața celui mânios se aseamănă cu un ocean învolburat aflat într-o
permanentă furtună în care din adâncurile sale, adică din zonele incoștiente încearcă să răzbată spre
suprafață pentru a se manifesta în cuvinte și gesturi toate amenințările și frustrările reprimate sau
ascunse.

Ceea ce nu se exprimă se imprimă.

5
2.1 Mijloace de luptă
Sfinții Părinți ne oferă remedii extrem de variate și eficiente prin care să ne împotrivim
acceselor de mânie încă din faza de debut a acesteia.

1.Un prim lucru pe care ni-l recomandă atunci când suntem neîndreptățiți este să conștientizăm
faptul că singurul și adevăratul judecător, cel care cunoaște în profunzimea sufletelor noastre este
doar Dumnezeu. Numai El este îndreptățit să împartă răsplata sau pedeapsa, deși totdeauna o
judecă cu iubire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră ca acela care-l judecă și osândește pe fratele său
este un antihrist pentru că îi răpește lui Hristos unul din atributele esențiale, acela de a fi drept, ca
unul care cunoaște viața și sufletele noastre. Tot astfel Sfântul Isac Sirul spune că în ziua în care l-ai
osândit pe aproapele tău să te socotești ca și mort înaintea lui Dumnezeu și tot aceea ce ai adunat cu
atâta osteneală rispit dintr-o dată.

2. Sfinții Părinți ne recomandă să suprimăm toate manifestările externe ale acestei patimi incluzând
cuvinte sau vorbe, gesturi sau fapte ceea ce înseamnă un exercițiu de tăcere și un efort de
temperanță sau tăcere.

3. Sf. Părinți ne recomandă ca atunci când suntem provocați la accese de ură să dăm dovadă de
trezvie adică pe lângă manifestările externe ale acestei patimi, să ne păzim mintea și gândurile
noastre și să le disciplinăm.

4 Un alt remediu foarte important îl constituie rugăciunea stăruitoare și neosândirea aproapelui. Sf.
Părinți recomandă foarte mult în momentele mâniei psalmodierea precum și rugăciunea personală
sau colectivă. Pr. Petroniu Tănase, fostul stareț de la Podromu, spunea în legătură cu iertarea relelor
din partea semenilor noștri că există comportamente din care ne dăm de fapt seama de treapta
noastră duhovnicească:

1. O primă formă o reprezintă Legea Talionului.

2 . A nu răspunde, dar păstrăm în suflet resentimentul.

3. A primi nedreptatea fără a-l mai judeca pe cel care a pricinuit-o.

4. A ne bucura pentru toate nedreptățile suferite .

6
 De altfel întâlnim la Părinții Patericului întrebarea: ,, Ți s-a făcut ție ocara ca cinstea”, adică
am ajuns să le primim pe cele bune cât și pe cele rele cu același discernământ.

Un alt mijloc de luptă împotriva acestei patimi îl constituie blândețea și smerenia. Atât
Mântuitorul Hristos cât și întreaga spiritualitate ne recomandă să răspundem la rău cu blândețe și
bunătate.

Sfântul Ioan Scărarul spune că sufletul celui blând este locaș și tron al dumnezeirii, în timp
ce sufletul pătimaș, mânios este peșteră de tâlhari. Nu în ultimul rând eliberarea de patima mâniei
este un exercițiu de iertare, iar Sf. Părinți ne învață să nu ne mâniem niciodată și să le iertăm pe
toate la modul deplin. Recomndarea de a ierta de 70 ori câte 7 nu înseamnă ca în limbaj matematic
490, ci înseamnă a ierta la infinit, a nu putea ceilalți să ne greșească, cât putem noi ierta.

Un alt duhovnic al României contemporane, Arsenie Papacioc spune că pacea este de patru
ori cât dreptatea, adică decât să ne dea 4 persoane dreptate că ne-am răzbunat, mai degrabă să le
acoperim pe toate cu iertare și bunătate și vom avea mai mare răsplată mai întâi de la Dumnezeu, iar
apoi chiar de la cei care ne-au greșit.

Se spune că iertarea este apanajul elitelor, în sensul că prostul nu poate ierta niciodată, dar
că în același timp nu facem un gest de codescență față de cel care ne-a greșit, ci săvârșim un gest de
mare noblețe sufletească față de propria ființă.

Acela care nu poate ierta se aseamănă cu care dărâmă singur podul pe care ar trebui să
treacă peste prăpastia urii către tărâmul fericit al iertării și mântuirii.

7
 3. Slava deșartă sau mândria
Din lista generală sau catalogul patimilor, locul cel mai înalt îl ocupă slava deșartă sau
mândria. Sfinții Părinți deși le tratează separat, consideră că acestea sunt ca o furcă înroșită cu 3
coarne: părerea de sine, slava deșartă, trufia sau mândria. Acestea sunt considerate patimi rafinate,
selecte sau cum le mai numesc Sfinții Părinți de catifea sau de pluș, pentru că de obicei ele apar la
persoanele care au realizat oarece progrese spirituale.

Sfântul Ioan Scărarul consideră că între slava deșartă și mândrie există o relație
asemănătoare celei ditre sămânță și fruct, ori dintre mamă și fiică, în sensul că slava deșartă
exacerbată conduce către trufie.

Părinții filocalici consideră că există și o părere de sine bună sau firească și această se
datorează mai mult realități duhovnicești. În primul rând dintre toate ființele create de Dumnezeu
omul este singura ființă verticală cu privirea îndreptată spre cer, spre Părintele ceresc. De altfel unii
scriitori bisericești derivă cuvântul ,, o antropos” de la prepoziția din greacă ANO care înseamnă

ÎN SUS. Mai mult decît el este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și
care are vocația fundamentală îndumezeirea sau THEOSIS adică a deveni prin har și lucrare ceea
ce Dumnezeu este prin ființă.

Chiar și pentru aceste motive omul are o demnitate și vocație specială, exacerbarea acestui
sentiment însă conduce la starea paranaturală și bolnavă a patimilor slavei deșarte și mândriei.

Sf. Ioan Casian vorbește despre o mândrei a începătorilor și una a celor sporiți spiritual, la
cei din urmă fiind un efect al ostenelilor ascetice. Același Sf. Parinte identifică o slavă deșartă a
mirenilor legată mai ales de cele materiale și de plăceri și o slavă deșartă a călugărilor având la bază
trufia pentru calitățile mai ales spirituale.

În privința slavei deșarte Sf Părinți identifică unii păcătoși care se trufesc pentru unele
bunuri materiale și intelectuale native sau dobândite cum ar fi sănătatea, frumusețea,
discernământul, înțelepciunea, inteligența, etc. Alții se mândresc pentru unele achiziții spirituale,
așa cum ar fi lupta împotiva păcatelor, dobândirea unor virtuți și în final starea de nepătimire.

Mândria se manifestă în raport cu semenii cu care cel mândru simte imperios nevoia să se
compare, iar din această comparație să se vadă pe el a fi cel mai bun, iar pe ceilalți inferiori față de
el.

8
 În relația cu Dumnezeu mândria se manifestă de la simpla tăgăduire a existenței Lui sau de
la a considera că tot ce avem materiale sau spirituale ni s-ar fi datorat doar nouă și până la lupta
fățișă împotriva credinței și a lui Dumnezeu sau teism??.

Nuanțele pe care le îmbracă aceste patimi sunt foarte numeroase și perfide manifestându-se
prin criticism, aroganță, negativism, populism și merg până la grandomanie sau delir de grandoare.

3.1 Mijloace de luptă

Sfinții Părinți compară aceste patimi cu un măr frumos pe dinafară, dar de ros de viermi pe
dinăuntru sau cu o stâncă ascunsă în valurile învolburate care scufundă corabia. Lupta împotriva lor
presupune atât un efort fizic cât mai ales unul spiritual. Dintre mijloacele cele mai eficiente Sfinții
Părinți recomandă:

1. Filozofia vieții, adică a înțelege că toate inclusiv noi suntem trecători și că acela care
astăzi este sus și bine, mai devreme sau mai târziu poate fii jos și greu. Omul nu trebuie de aceea să
adune bunuri materiale, cinste sau faimă, ci valori spirituale. Cazul cel mai tipic sunt Sfinții Părinți.

2. Lupta împotriva FILAVTIEI sau a iubirii păcătoase de noi înșine, odată ce aceste 2
patimi sunt forme paruxistice ale ei.

3. Justa cunoaștere de sine, adică a avea discernământ asupra calităților și slăbiciunilor

noastre și în consecință a ne comporta cu smerenie.

4. Conștientizarea ajutorului negrăit pe care îl primim neîncetat de la Dumnezeu odată ce

Mântuitorul Iisus Hristos a spus ,,fără de Mine nu puteți face nimic”, iar Sf. Ap. Pavel spune:,, sunt
ceea ce sunt prin harul lui Hristos”. Nimic din ceea ce este important în această viață nu ne-ar fi
reușit dacă nu am fi avut ajutorul lui Dumnezeu.

5. Meditarea la efectele acestor patimi asupra sufletului omenesc care se manifestă prin
marginalizarea din partea semenilor săi pierderea harului lui Dumnezeu.

6. Fuga de lux, faimă și fast.

7. Evitarea poliloghiei adică a vorbi multe și proaste

8. Rugăciunea stăruitoare către bunul Dumnezeu pentru a ne ajuta să biruim aceste patimi
odată ce victoria deplină asupra oricărui păcat este semn al milostivirii lui Dumnezeu.

9. Iubirea și iertarea semenilor noștri în mode deosebit pe cei care ne-au nedreptățiți.

9
 Sfântul Ioan Gură de Aur spune că un bun creștin are un singur dușman, dușmanul lui
Hristos adică Diavolul. Pe cei care îi pricinuiesc rele sau nedreptăți, adevărații creștini trebuie să îi
vadă ca pe niște medici iscusiți care i-au scos la iveală, boli lăuntrice cunosute sau ascunse în
sufletul sau sau să-i fie recunoscute pentru aceasta. Dacă nu reușim așa să-i vedem ca pe niște
semeni aflați în neputință, aceea de a nu ne putea iubi pe noi. Calea îndreptări sale nu o constituir
ura sau răzbunarea, ci rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu pentru El si pentru noi. Pentru cel
care ne-a greșit ca Dumnezeu să-i dea gând de întoarcere și pocăință, iar pentru să ne dea
Dumnezeu răbdare să așteptăm întoarcerea lui, chiar dacă aceasta s-ar petrece în ultimul ceas al
vieții sau ultima clipă a vieții noastre.

10. Imitarea sublimului modern al Mântuitorului Iisus Hristos care a fost chipul desăvârșit al
iubirii și smereniei creștine. Sfântul Ioan Scărarul consideră că smerenia este singura virtute care nu
poate fi umilită de draci și că aceasta este veșmânt dumnezeiesc peste faptele noastre omenești.

Adevărata viață nu poate fi trăită în profunzimele sale decât în abisul smereniei și iubirii
deplină față de Dumnezeu și semeni.

10
 4. Învățăura despre virtuțile creștine sau ARETOLOGIA
Dacă PONIROLOGIA descrie întreaga încrengătură a păcatelor și patimilor,
ARETOLOGIA răsăriteană caracterizează șii descrie modul de dobândire și lucrare al virtuților
creștine. Sfinții Părinți ne învață că în timp ce păcatul reprezintă un accident, o îndepărtare de
sensul duhovnicesc al vieții și o boală a sufletului, iar patimile, cancerul sau metastaza vieții
spirituale, virtuțile creștine constituie starea naturală și firească a sufletului, saănătatea acestuia.

Părinții filocalici consideră că omul oricât de căzut ar fi în păcat păstrează în profunzimea

sufletului dolilul și chemarea spre desăvârșire pe calea împlinirii poruncilor. Dacă păcatul ne
aparține în mod exclusiv astfel încât nu putem învinovăți pentru păcatele noastre pe Dumnezeu, pe
diavol sau semen, virtuțile sunt roade ale împreunei lucrări a omului cu harul dumnezeiesc.

Cea mai frumoasă definiție a virtutei creștine aparține Sf. Maxim Mărturisitorul care socotea
virtutea a fi unirea prin cunoștință a nepuntinței umane cu harul și ajutorul lui Dumnezeu. Sf. Petru
Damaschinul vorbește despre 228 de virtuți, însă Spiritualitatea Ortodoxă a restrâns numărul lor la
următoarele:

1. Credința statornică în Dumnezeu ca un sentiment al conștientizării existente și

lucrării sale în lume și în viața noastră.
2. Temerea de Dumnezeu și cugetarea la moarte și judecată.
3. Înfrânarea și pocăința.
4. Paza gândurilor și a minții.
5. Răbdarea necazurilor cu nădejde.
6. Bunătatea și blândețea.
7. Smerenia și iubirea, aceasta din urmă fiind socotită de Sfântul Simeon Noul
Teolog prima împărăteasă și doamnă a tuturor virtuților.

Denumirea de virtute vine în limba latină de la VIR, VIRTUS care înseamnă bărbat

adică pentru împlinirea virtuților este nevoie de tărie și bărbăție, iar în limba greacă de la Αρετι
derivat de la verbul Aιρεστεια= a alege. Prin urmare dobândirea și lucrarea virtuților este o lucrare a
alegerii noastre proprii.

Un aspect la fel de important pe care-l subliniază Părinții duhovnicești este acela că

Dumnezeu este adevărata origine a tuturor virtuților sau izvorul lor, omul este lucrătorul sau
împlinitorul acestora, iar Sf. Duh este desăvârșitorul lor

11
 4.1 Credința și cunoașterea lui Dumnezeu
Teologia și Spiritualitatea Ortodoxă vorbesc despre apriorismul religios în sensul că fiecare
dintre noi păstrăm în adâncul sufletului nostru în calitatea de chip al lui Dumnezeu o chemare
tainică spre viață duhovnicească înaltă.

Fericitul Augustin în celebrele sale Confesiuni spune:,, Ne-ai făcut pentru tine Doamne și
neliniștit este sufletul meu până se va odihni întru Tine”. Sf. Grigorie Palama spune că omul este
însuflețit de pasiunea divinului și își alină acest dar prin împlinirea faptelor bune.

Teologul si filozoful român Nae Ionescu spune că există ceva în sufletul nostru mai adânc și mai
profund decât sufletul însuși și acesta este Dumnezeu, iar nu întâmplător Nichifor Crainic, profesor
de Mistică ortodoxă și-a intitulat una dintre lucrările sale ,,Nostalgia paradisului”, iar cursul său de
mistică a fost intitulat ,, Sfințenia – împlinirea umanului”

Statisticile arată că România se situează pe locul al treilea în lume ca religie, deși un

cercetător clujean, David Daniel în lucrarea sa ,,Psihologia poporului român”, considera că nota
specifică a acestei credințe populare a românului o constituie lipsa unei cunoașteri adevărate și
sincretismul. În credința românului obișnuit intră și învățătura despre Sf. Treime, dar și despre
virtuțile creștine, dar și despre fantome și moroi.

Statisticile arată că 82,6 dintre români s-au declarat a fi persoane religioase, dar în fapt
prezența reală la viața Bisericii este între 4-6%.

Sf. Ap. Pavel spune despre credință că aceasta este adeverirea celor nevăzute sau tainice. Pentru
omul credincios, credința sa constituie cea mai mare certitudine a vieții sale de o evidență de
netăgăduit. De aceea se spune că pentru cei care cred nu există întrebări, după cum pentru cei care
nu cred nu există întrebări.

Diadoh al Foticeei vorbește despre o credință de obște sau generală pe care o primim cu toții
în dar prin Taina Botezului și Mirungerii și despre credința vederii ca un dar extraordinar al lui
Dumnezeu.

Legat de credința în Dumnezeu, Spiritualitatea noastră vorbește în considerații foarte adânci

despre cunoașterea lui Dumnezeu. Există o cunoaștere naturală sau catafatică și o cunoaștere

12
supranaturală sau apofatică. La acestea Pr. Dumitru Stăniloae adaugă o cunoaștere a lui Dumnezeu
din împrejurările concrete ale vieții.

Spre deosebire de cunoașterea științifică, rațională sau științifică prin care se progresează pe
măsura efortului sau insistenței de cercetare, în care cunoașterea duhovnicească sau spirituală
condiția progresului o constituie despătimirea. Pe măsură ce ne eliberăm de păcate și patimi trăim
un dublu paradox, pe de o parte Dumnezeu apreciind eforturile noastre ne descoperă tot mai multe
din darurile sale, iar pe de altă parte sufletul creștinului eliberat de lanțul răutăților pătrunde tot mai
adânc în tainel dumnezeirii.

Din acest motiv adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu o are sfântul care a trecut de la
THEORIA la THEOLOGIA, adică la contemplarea lui Dumnezeu.

Mai mult decât oricând știința contemporană prin domenii de vârf , fizică, atomică sau
cuantică, fizica fundamentală sau nucleară ne furnizează elemente incontestabile despre caracterul
profund elaborat al lumii și despre raționalitea tuturor lucrurilor.

13
 4.2 Temerea de Dumnezeu. Cugetarea la moarte și judecată

Credința în Dumnezeu ca primă virtute a edificiului duhovnicesc declanșează în sufletul

omului dorința de înfrânare și pocăință ca urmare a gândului la moarte și judecata ce-i va urma.
Literatura duhovnicească păstrează îndemnul ,,mergi la morminte și roagă-te”, iar Sf. Vasile
socotește cugetarea la moarte adevărata filozofie a vieții.

Sf. Paisie Aghioritul spune că înainte vreme omul avea o singură teamă: ,,teama sfântă de
Dumnezeu”; aceasta nu era teama de Dumnezeu aspru și nemilos și dorința de a nu supăra pe
Binefăcătorul vieții noastre. Această dramă sfântă îl făcea pe om să se ferească de păcate și să pună
în lucrare faptele bune și virtuțile. Astăzi teama de Dumnezeu a dispărut aproape cu totul, dar din
cauza aceasta au intrat în sufletul omului sumedenii de temerii: de boală, de cancer, de moarte, de
sărăcie, de aproapele, de noi înșine.

Mai mult, ultima ediție a DSM (Manualul de diagnoză și tratare a asociației psihologilor
americani) consideră că dacă în 2014 teama cea mai larg răspândită era aceea de a vorbi în public
(56%), începând cu 2016 cea mai mare teamă a omului contemporan este anxietatea socială sau
fobia adică teama de celălalt. Sf. Părinte vorbește de 3 forme/trepte ale temerii de Dumnezeu:

1 teama robului sau a slugii;

2 teama simbriașilor sau a slujitorilor;

3 teama fiului.

Daca cei dintâi se tem că vor fi pedepsiți sau chiar omorâți pentru nelucrarea lor, slujitorii se
tem că nu vor fi plătiți pentru osteneala lor, iar teama fiilor echivalează cu dorința de a nu-l supăra
cumva pe cel care nu a supărat niciodată.

Sf. Diadoh al Foticeii spune că unii se tem de frica gheenei, în timp ce alții vor să
dobândească dragostea Impărăției, iar Sf. Isaac Sirul spune că în iad cea mai mare durere va fi
biciul dragostei, adică absența iubirii și comuniunii și viețuirea în compania duhurilor rele și a celor
care ne-au urât sau pe care le-am urât.

14
 Pentru Spiritualitatea Ortodoxă moartea este o lege a firii, un afect firesc, un tribut natural
pe care-l plătim vieții odată ce născându-ne murim puțin câte puțin până la moartea cea mare. Am
putea spune că moartea este necesară în însuși actul nașterii și a vieții.

Sfântul Ioan Damaschin spune că moartea este o fiară neîmblânzită care caută să înghită
întreg neamul omenesc, iar Sfântul Grigorie Palama spune că fiecare dintre noi trecem printr-o
succesiune de morți sufletești până la moartea cea mare.

Spiritualitatea ortodoxă vorbește despre moarte ca despre o mare taină cunoscută doar de
Dumnezeu și puțini oameni cu viață sfântă care au primit această harismă.

Din punct de vedere teologic moartea este o teamă pentru că nu știm când vom muri, nu știm
unde vom muri, adică înconjurați de familie și de cei dragi sau uitați în paturilor reci de spital și
suferință după cum nu știm nici cumne va găsi moartea, adică în pocăință sau în păcate.

Teologia ortodoxă vorbește de 3 feluri de moarte:

1 moarte fizică sau trupească;

2 moarte spirituală sau prin păcate;

3 moartea veșnică, a celor care au adormit în păcate și patimi grele.

Din punct de vedere medical se vorbește despre moartea clinică, moarte cerebrală, moarte
biologică. Aceeași Sf. Părinți ne vorbesc despre experimente din pragul morții, din timpul morții și
după moarte. Astfel, Sf. Ignatie ..... ne spune că în clipele premergătoare morții, adică în agonie
diavolul atacă sufletul prin patru ispite:

1 împotriva credinței;

2 slava deșartă;

3 deznădăjduirea;

4 închipuiri hidoase ale demonilor;

Dacă persoana cu viață curată văd înainte de moarte înfățișări cu Maica Domnului, cu
Hristos, cu Sf. Ocrotitor sau alți membri ai familiei mutați deja la Domnul, păcătoșii și pătimașii au
vedenii înfricoșătoare cu duhuri rele care încearcă să le câștige sufletul și să-l arunce în iad.

15
 După moarte, conform învățăturii noastre până la judecata particulară de la 40 de zile
sufletul trece prin vămile văzduhului fiind desfătate de duhuri rele și ocrotite de îngerul păzitor și
duhovnic.

Credința ortodoxă consideră cugetarea la moarte o adevărată virtute și nu privește moartea

cu tragism, ci cu responsabilitatea în ajutorul lui Dumnezeu.

Această cugetare în limba greacă, MELETE THANATOU sau MEMENTO MORI are
capacitatea să ne depărteze de păcate și să ne conducă spre mântuire.

SF. Ap. Pavel în Filipeni 1, 23 spune că moartea este un câștig, viața este Hristos, iar Sf.
Antonie cel Mare spune că moartea de-o va avea omul nemurire este.

La fel Sf. Isac Sirul ne îndeamnă a fi ca un mort în viața aceasta și ai să trăiesti veșnic în
Hristos, iar într-o pisanie din Sf. Munte Athos scrie: ,,dacă vei muri înainte de a muri, când vei
muri, nu vei muri. Nicolae Iorga spune că la tinerețe risipim anii, iar la bătrânețe cerșim clipe și tot
el spunea că nu contează cât trăim, ci contează dâra faptelor bune lăsate în urmă.

O vorbă înțeleaptă spune NEXT SHOW, LAST SHOW....

16
 4.3 Pocăința – botezul lacrimilor. Cel de-al doilea botez

Viața duhocnicească este o permanentă luptă între păcat și virtute, între cădere și ridicare, iar
experiența pocăinței este o adevărată taină ce trebuie să se transforme într-o stare permanentă a
sufletului creștin.

Sf. Paisie Aghioritul constatând că astăzi păcatul este la modă, iar virtuțile sunt considerate
un semn de înapoiere , astfel vorbindu-se despre o adevărată criză a pocăinței,

Sf. Ioan Scărarul spune că ființele se împart în 3 categorii: există unele care nu pot căea
niciodată și acelea sunt îngerii buni, există altele care nu se pot ridica niciodată si ele sunt îngerii răi
și mai există unele aflate între cădere și ridicare și acestea sunt oamenii.

Experiența căderii este o calitate în viața noastră întrucât nu există om care de la botez și
până la moarte să nu săvârșească nici un fel de păcat, indiferent care ar fi acesta. Din acest motiv,
întrucât nu există om fără de păcat, nu poate exista nici mântuire fără pocăință.

Sf. Ioan Evanghelistul spune că dacă zicem că nu avem păcat pe noi înșine ne amăgim și
adevărul nu este la noi, iar într-o frumoasă rugăciune liturgică spunem despre Dumnezeu ,,numai
Tu singur ești fără de păcat. Astfel Spiritualitatea Răsăriteană spune că acela care vrea să se
mântuiască cu întrebarea să călătorească, iar în cartea Pildelor aflăm că mântuirea stă într-un bun
sfat.

Sf. Petru Damaschinul cu multă nădejde ne spune: ,,Ai căzut, ridică-te, ai căzut din nou,
ridică-te din nou și iarăși de ai căzut, ridică-te iarăși, dar niciodată să nu-ți pierzi încrederea în
doctorul și tămăduitorul sufletului tău ca să nu fii socotit ca și un criminal”.

Cuvântul POCĂINȚĂ vine din limba slavonă de la POCANIJE care înseamnă părere de
rău și de la grecescul μετανοια care înseamnă schimbarea vieții.

Aceeași Părinți duhovnicești, iar în ultimul timp știința contemporană ne arată că experiența
confesării sau a mărturisirii este o necesitate fundamentală pentru sufletul omenesc. Marele
psihiatru M. G. Jung că ceea ce nu se exprimă, se imprimă, iar psihologul A. Laria spune că inima
sau sufletul plânge, iar lacrimile sale cad în creier, stomac, pancreas, colon, adică acolo unde există
o predispoziție genetică sau o vulnerabilitate dobândită pe parcusul vieții datorită lipsei noastre de
discernământ.

17
 Psihosomatica a demonstrat în mod obiectiv că mai bine de 80% dintre bolile noastre
trupești provin de la suferințele lăuntrice sau sufletești.

Sf. Părinți ne învață că aunci când dorim să ne spovedim, dracii ridică în fața sufletului 3
capcane sau piedici: 1. Mândria. 2. Neîncrederea. 3. Rușinea.

Avva Dorotei spune că diavolul îi iubește cel mai tare pe cei care-și tăinuiesc păcatele
personale și ascund de duhovnic, iar Sf. Ioan Scărarul consideră că una dintre vicleniile celui rău
este să mute rușinea din fața păcatului în fața pocăinței.

Pe de altă parte cu toții avem nevoie de un duhovnic, cel puțin din următoarele motivele:

1. Nici unul dintre noi nu se cunoaște cu adevărat, deplin și profund, iar un duhovnic
iscusit care are darul CARDIOGNOSIEI, sau a discernământului/DIAKRISIS ne
cunoaște mult mai adânc decât noi și ne poate da sfaturile cele mai eficiente pentru
mântuire.
2. Nici unul dintre noi nu cunoaștem cu adevărat și până la capăt calea mântuirii sau
itinerariul sfințeniei și doar un bun duhovnic ne poate arăta ispitele, dar și popasurile
sale către desăvârșire.
3. Păcatele și patimile întunecă sufletul și abolesc discernământul astfel încât omul
împătimit are nevoie de un judecător și sfetnic obiectiv al gândurilor și faptelor sale.

Agapie Criteanul și Nicodim Aghioritul vorbesc despre adevăratul decalog al

Spovedaniei:

1. Să fie simplă
2. Să fie smerită
3. Să fie adevărată
4. Să fie grabnică
5. Să fie clară
6. Să fie cu rușine
7. Să fie întreagă
8. Să fie tainică
9. Să fie cu lacrimi
10. Să fie hotărâtă

18
4.3.1 Paternitate și filiație duhovnicească
Părinții filocalici ne învață că este greu să găsim un dascăl bun și neamăgitor, dar
odată găsit trebuie să ascultăm de el ca de omul sau glasul lui Dumnezeu făcut simțit în conștiința
noastră.

Dintre criteriile de căutare a unui astfel de duhovnic înțelept Sf. Părinți ne

recomandă lectura Sf. Scripturi și a Sf. Părinți, în rugăciune și lacrimi. Dintre calitățile cele mai de
preț a unui bun duhovnic Părinții filocalici spun că acestea trebuie să fie înalt la putere, adânc la
cugetare ș smerit întru toate. Alături de acestea el trebuie să mai întrunească următoarele calități:

1. Ortodoxia credinței
2. Sfințenia vieții
3. Înalte cunoștițe religioase și profane
4. Virtuți precum discernământul, răbdarea, bunătatea, blândețea, iubirea.

Sf. Paisie Aghioritul duhovnici de altădată aveau viață sfântă și erau făcători de minuni, însă
ceea ce cere un om de la duhovnic săeu este să fie neagonisitor și iubitor, adică să aibă dragoste de
mamă și să fie tuturor toate, adică tată bun, frate drag, copil ascultător și prieten iubit.

Tot Sf. Părinte spunea că acela care nu este în stare să meargă până la iad cu ucenicul
său pentru a-l smulge din păcate nu este duhovnic adevărat.

Duhovnicul are următoarele datorii față de ucenicul său:

1. Să fie el însuși un bun ucenic

2. Să-i primească pe toți
3. Să-i asculte cu răbdare și să-i sfătuiască cu înțelepciune
4. Să le dea canonul potrivit și mai ales să-i iubească și să se roage pentru ei

La rândul său fiul duhovnicesc are următoarele datorii față de duhovnic:

1. Să-și caute un bun duhovnic

2. Să-l asculte și să împlinească epitimia primită
3. Să se roage pentru el, odată ce după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur nici
măcar mulțimea valurilor mării și infinitatea lor nu depățesc ispitele sufletului
unui duhovnic unele dintre acestea provocate de către noi.

19
 Alături de Sf. Taina a Spovedaniei, Spiritualitatea ortodoxă vorbește despre virtutea
pocăinței permanente ca o stare generală a sufletului nostru și aceasta rodește în darul
plânsului duhovnicesc, cel de bucurie făcător, al lacrimilor spirituale și de bucurie
aducătoare .

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că ,, Dați-mi o generație bună de duhovnici și

voi schimba fața pământului.

Avva …??? spune că acela care și-a văzut păcatele proprii este mai mare decât acela
care a văzut îngerii, iar scriitorul filocalic Teognost spune că nu vom fi învinuiți fraților la
judecata de apoi pentru că n-am făcut nimic, că n-am înviat pe nimeni din morți și nici n-am
dobândit darul teologiei sau al vederii lui Dumnezeu, dar vom da negreșit socoteală că nu
ne-am pocăit.

4.4 Răbdarea necazurilor cu demnitate morală și noblețe

duhovnicească

În Evanghelia după Ioan 16,33 Mântuitorul spune următoarele cuvinte:,, Acestea vi le-am
grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”

Sfântul Paisie Aghioritul spunea că în drumul către Rai omul trebuie să aibă în mână
pașaportul încercărilor iar pe acesta să aibă pusă viza suferințelor. La rândul său Pr. Arsenie
Papacioc spune că mântuirea nu se ia cu miorlăială, ci cu eroism. În viața omului mai devreme sau
mai târziu încercările, necazurile, suferințele, durerile, bolile, pătimirile fără de voie, toate
culminând în moarte sunt un lucru firesc.

Nu există om care în această viată trecătoare să fi avut parte de la naștere și până la moarte
doar de bucurii, după cum în mod similar nu există persoană care de când a intrat în lumea aceasta
și până a părăsit-o să fii avut parte doar de încercări și necazuri. Pe undeva în viața bucuriile și
necazurile se întâlnesc și se împletesc astfel încât bucuriile dacă nu au fost trăite curat și înalt se
transformă în sursă de suferință și tristețe. După cum și necazurile cele mai grele dacă sunt privite
duhovnicesc și profund se transformă în izvoare inepuizabile de bucurie.

20
 Știința durerii sau ALGEZIOLOGIA a demonstrat că femeile sunt capabile să suporte de la
7-9 ori mai multă suferință decât bărbații.

Știința durerii a demonstrat că pentru fiecare persoană există un prag al suportabilității care
se lărgește tot mai mult pe măsură ce persoana umană se familiarizează cu suferința.

Capacitatea de a suporta suferința se numește ANDURANȚĂ și REZILIENȚA, iar modul în

care omul înțelege și depășește boala se numește CONAȚIE.

O cugetare foarte înțeleaptă aparținând lui V. Frakl, părinte al logoterapiei spunea că omul
poate înfrunta orice dacă are un ,,de ce” adică dacă privește la sensul...

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre 3 căi prin care omul îl poate cunoaște pe
Dumnezeu: + prin creație care poartă în sine rațiuni divine servite de Dumnezeu la facerea lor;

+ prin pronie; + prin judecată sau încercări. Sf. Părinte spune că dacă omul nu ajunge să-l descopere
pe Dumnezeu prin primele 2 căi pozitive atunci în mod inevitabil va ajunge la cunoașterea lui
Dumnezeu prin calea negativă, prin suferințe. La fel Sf. Chiril al Ierusalimului spune că fiecare
dintre noi ne alegem în mod personal suferințele în momentul în care săvârșim premeditar păcatul.
La păcate mici vor urma suferințe mici și scurte, iar pentru fărădelegi, dureri proporționale.

Spiritualitatea Ortodoxă ne recomandă să nu căutăm niciodată durerea prin ea însăși –

DOLORISM, dar în momentul când vor veni asupra noastră să știm să le purtăm.

Se spune că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferință pe care o poate

îndura, că pe unii necazurile îi sfărâmă, pe alții doar îi șlefuiesc pentru că depinde din ce material e
alcătuit sufletul. Marele poet german SCHILLER spunea că sufletele nobile rabdă în tăcere.

Sf. Isaac Sirul referindu-se la universalitatea suferințele și la faptul că încercările fac parte
inevitabil din condiția umană spune că acela fuge de necazuri, fuge de fapt de virtute.

În privința cauzelor încercărilor sau suferințelor din această viață, Sf. Părinții consideră că
durerea și întregul ei cortegiu au intrat în istoria neamului omenesc ca urmarea a păcatului
strămoșesc. În starea paradisiacă primii oameni se aflau într-o stare de fericire datorată comuniunii
cu Dumnezeu. Abia prin păcat au pătruns în firea oamenilor suferințele și moartea ca o stavilă
împotriva omului.

21
 Alături de aceasta Sf. Părinți consideră că la originea suferințelor noastre mai pot sta
arborele genealogic, păcatele personale și iconomia lui Dumnezeu.

Încercările sau suferințele sunt direct proporționale cu păcatele sau cu virtuțile fiecăruia.
Dumnezeu nu face niciodată un lucru inutil și nici nu ne încearcă peste puterile noastre de a răbda
astfel încât necazurile sunt suportabile sau cum spun Sf. Părinți în limitele firii, în baza
atotînțelepciunii lui Dumnezeu.

Referitor la scopul acestor încercări sau pătimiri fără de voie, Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că Dumnezeu lovește sau pedepsește trupul ca să se înțelepțească și să îndrepte sufletul.

Părinții Spiritualității noastre ne învață că scopul esențial al tuturor încercărilor îl constituie

dobândirea mântuirii întru smerită cugetare.

În același timp Sf. Părinții vorbind despre suferință ca despre toiagul judecătorului ne spun
că bolile și durerile noastre nu sunt o formă de pedeapsă sau de cercare din partea lui Dumnezeu, ci
una de cercetare și de iubire infinită și atotmilostivă a Părintelui Ceresc.

Cu privire la conduita noastră în necazuri Sf. Părinții ne spun că negarea, refuzul, eschivarea
sau revolta împotriva crucii personale nu face altceva decât să o îngreuneze pentru că Sf. Isac Sirul
ne învață că răbdarea înjumătățește durerea. Suferința e greu de purtat doar până când îi descifrăm
sensul ei profund.

În momentul în care îl descoperim pe acesta atât fizic cât și spiritual ea devine ușoară. De
aceea Sf. Părinți ne învață să facem filozofia bolii adică să ne întrebăm de ce au intrat ele în viața
noastră chiar acum când ne bucurăm cel mai tare de ea, căror cauze se datorează, ce mesaj poartă în
ele și cum să le depășim.

Așadar atitudinea cea mai potrivită în fața suferinței este cea de asumare sfântă a ei adică de
purtare a lor cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. De altfel denumirea pentru persoanele bolnave de
pacient vine din limba latină PACIENTIA care înseamnă RĂBDARE.

În privința atitudinii față de persoanele suferinde Sf. Paisie Aghioritul ne spune că prin
compasiunea noastră și prin dragostea față de ei dacă avem păcate ni se șterg, iar dacă nu avem
păcate ne sfințim.

22
 Sf. Grigorie de Nazianz spune că trebuie să ne apropiem de cei bolnavi ca de niște sfinți
pentru că prin răbdarea lor aceștia au șanse să se mântuiască înaintea noastră a celor care rămânem
încă în viață, dar nu avem certitudinea mântuirii.

Fericitul Augustin întâlnindu-și un prieten totalmente distrus care pierduse tot în viață și în
mod special familia: ,,Roagă-te, roagă-te, roagă-te și mergi mai departe că la capătul drumului te
așteaptă Hristos”, arătând în acest mod că niciodată nu suntem singuri, ci Hristos pătimește cu noi
pentru că dacă vrem să ajungem la bucuria învierii trebuie să urcăm fiecare dintre noi Golgota
suferinței personale și Crucea vieții proprii.

23
 4.5 Smerenia, unica virtute ce nu poate fi umilită

Sf. Antonie cel Mare a avut odată o vedenie în care i s-au înfăţişat mulţi oameni urcând şi
căzând de pe scara desăvârşirii datorită ispitei diavolilor; a întrebat care este virtutea care îl poate
ajuta pe om să progreseze spiritual şi atunci o voce a răspuns:„smerenia”. Sf. Ioan Scărarul
consideră că aceasta este o virtute dumnezeiască sau mântuirea prescurtată şi că e singura virtute
care nu poate fi umilită de duhurile străine care, prefăcându-se, pot imita toate faptele bune ale
omului dar nu se pot smeri.

Societatea în care trăim, cultivă din nefericire, patima mândriei şi a trufiei în formele ei
variate pierzătoare de mântuire. Suntem solicitaţi permanent să dăm părerea de noi înşine, în
credinţă, în propriile puteri să impresionăm prin calităţile noastre, să empatăm prin calităţile
personale. Astăzi parcă mai mult decât oricând are foarte mare trecere în faţa semenilor, spiritul de
lider şi abilităţile de conducere în timp ce virtutea smereniei e considerată ceva anacronic şi
vătămător.

Părinţii filocalici numesc foarte frumos virtutea smereniei, a fi acoperământ dumnezeiesc

pentru faptele noastre, sau haină dumnezeiască pentru toate nevoinţele noastre ascetice, şi tot ce ne
spun că atunci când facem un lucru, oricât de important ar fi acesta să-l facem nu spre văzul şi
aprecierea oamenilor, ci spre răsplata şi aprecierea lui Dumnezeu.
Denumirea latină pentru smerenie vine de la humus = pământ, şi vrea să ne arate că, aşa cum
pământul, în ciuda lipsei de discernământ şi a răutăţii noastre ne ţine pe toţi, ne hrăneşte şi ne rabdă,
la fel şi noi suntem datori urmând pildei Mântuitorului Hristos, suntem sfătuiţi să ne îngăduim unii
pe alţii, iertând tuturor toate.

Pr. Petroniu Tănase, fostul stareț de la Mănăstirea Prodromu din Muntele Athos a fost un
chip al smereniei şi spunea că smerenia se arată şi prin modul în care ne comportăm cu cei care ne
nedreptățesc şi identifică 4 componente care constituie de fapt 4 trepte ale vieții spirituale:
Prima treaptă, când putem răsplăti răul cu rău, adică la o faptă de răutate să răspundem cu un
potop de răutăți
Să nu reacționăm în nici un fel în exterior, dar sufletul nostru este ca un ocean învolburat
O treaptă superioară înseamnă, nici să nu ne împotrivim la rău şi nici să nu ne mai tulburăm din
cauza lui şi să nu reacționăm împotriva lui
Ultima treaptă, când ne bucurăm cu smerenie ştiind că mare e răsplata pe care o dă Dumnezeu

24
 Sf. Diadoh al Foticeii vorbeşte despre două forme de smerenie, una dobândită la mijlocul
eforturilor ascetice, şi a doua la sfârşitul lor. Dacă cea dintâi îi arată nevoitorului neputința sa şi îl
întăreşte în adeverirea cuvintelor 44

Mântuitorului care spune:”Fără Mine nu puteți face nimic”(Ioan 155), cea de a doua formă
este un dar dumnezeiesc, ca răsplată a ostenelilor spirituale.

Aceiaşi părinți filocalici vorbesc de o smerenie călugărească şi alta mirenească, dar şi de alte
2 forme generale ale acestei virtuți, una constând în a se vedea omul pe sine mai prejos decât toți
ceilalți, iar pe toți ceilalți mai presus ca el, iar alta în a considera omul că tot ce este bun în viața lui,
se datorează iubirii şi bunătății lui Dumnezeu, fără al cărui ajutor nu ne-am reuşi nimic în viață, nici
chiar faptele cele mai mărunte şi nesemnificative.
Sf. Isaac Sirul ne arată şi căile sau modalitățile prin care putem să dobândim smerita
cugetare, aceasta se arată prin neprihănirea simțurilor, în cuvintele măsurate, împuținarea
cuvintelor, în nesocotirea de sine, în haina sărăcăcioasă, în privirea aplecată, în inima zdrobită, în
nemişcarea mâniei, în simțurile neîmprăştiate, în răbdarea încercărilor, în păzirea tainelor
neprihănirii, în ruşine, în evlavie, şi peste toate acestea în aducerea aminte neîncetată de
necunoştința proprie.

Hristos ne spune:”Învățați de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veți afla odihnă
sufletelor voastre”(Matei 1129), aceste cuvinte ale Sale cuprind un mare paradox al vieții creştine şi
anume faptul că adevărata existență este cea trăită în smerenie, ca pe măsură ce devenim tot mai
smeriți pe de o parte Dumnezeu ne descoperă tot mai multe din tainele sale, iar pe de altă parte
mintea noastră smerită şi tot mai luminată, pătrunde tot mai adânc în tainele dumnezeirii. Pe treptele
cele mai înalte ale viețuirii duhovniceşti, milostivul Dumnezeu dăruieşte aleşilor săi darul smeritei
cugetări care este legată de pocăință şi rodeşte în darul pânsului duhovnicesc şi a darurilor
aducătoare de bucurie.
Sf. Părinți ne mai lasă să ne pocăim şi să ne smerim, nu doar pentru faptele rele sau
imperfecte, ci şi dorim ca acestea să nu ne smerească sau să ne umilească mai devreme sau mai
târziu.

25
 4.6 Iubirea – prima împărăteasă și doamnă a tuturor virtuților
,,Un străin este un prieten pe care încă nu l-ai întâlnit”

Ca stare sufletească, dar și ca simplu termen, cuvântul ,,iubire este cel mai folodit în întreaga
lume, este cel mai adorat, dar și profanat.

Dacă iubirea împărtășită este un izvor de bucurie și împlinire generală, pe de altă parte nu
există o siferință mai grea pentru ființa umană decât lipsa iubirii sau a persoanei iubite,

Teologul francez Paul Evdokimov avea perfectă dreptate atunci când spunea că nu există
decât o singură suferință, aceea de a fi singur.

Ființa umană poartă înprofunzimea sufletului lui vocația spre comuniune cu dumnezeu și cu
semenii și de aceea adevărata mântuire este doar alături de ceilalți, deși bucuriile le trăim în
comuniune, iar necazurile în singurătate.

Spiritualitatea ortodoxă consideră că dacă smerenia și pocăința reprezintă temelia casei

virtuților, iubirea este virtutea culminantă ca culmea acestora.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae spunea că virtuțile creștine sunt asemenea unor pârâiașe care se
adaugă unul altuia conducând toate către oceanul infinit al iubirii lui Dumnezeu .

Creștinismul este religia iubirii prin excelență în care cu toții nu suntem dușmani sau străini,
ci frați sau surori întru Domnul în calitate de fii si fiice preaiubite ale lui Dumnezeu.

Crearea lumii este operă a iubirii Sf. Treimi pe care Pr. Stăniloae o numește strucura
supremei iubiri.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că încă de la crearea omului de Dumnezeu a știut că va

cădea în păcat, dar cu toate acestea cu o iubire la plinirea vremii (Gal. 4.4) L-a trimis spre jertfă pe
preaiubitul său Fiu pentru a noastră mântuire. Mântuirea socotită de Sf. Părinți, a doua creație este
tot o expresie a iubirii infinite a lui Dumnezeu.

La Cina cea de Taină Mântuitorul Hristos Și-a sintetizat învățătura Sa în porunca de aur sau
legea iubirii creștine devenită notă distinctă și esențială a vieții creștine:,, poruncă nouă vă dau
vouă: să vă iubiți unul pe altul”

26
 Mântuitorul Iisus Hristos a desființat orice graniță a iubirii, arătând că această nu are decât
un hotar negativ, URA. Prin porunca iubirii vrăjmșilor, Domnul Hristos a ridicat porunca aceasta a
iubirii la statutul ei de lege de aur a învățăturii creștine.

De altel îndemnul scripturistic de a ierta de 70 câte 7 nu înseamnă în limbaj duhovnicesc a

ierta ca în matematică de 490 de ori, ci a ierta la infinit adică a nu avea ceilalți puterea să greșească
față de noi atât cât avem noi puterea de a ierta. (Sfântul Ioan Gura de aur – 24 trepte)

Părinții duhovnicești ai spiritualității consideră că iubirea lui Dumnezeu față de cel mai
mare păcătos din lume este infinit mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt.

Prin fiecare păcat și patimă pe care o săvârșim spune, Sf. Maxim Mărturisitorul nu facem
altceva decât să răstignim a infinita oară fără motiv și fără milă pe Domnul Hristos să-i înfingem și
mai adânc în pălmile și tălpile sale piroanele suferinței și să-i îndesăm pe fruntea însângerata
cunună de spini.

Aceeași Părinți cu viață sfântă consideră iubirea creștină a fii o virtute dumnezeiască prin
care omul se face tot mai asemănător lui Dumnezeu, virtute culminntă despre care Sf. Isaac Sirul
spune că iubirea este mai dulce decât viața și mai tare decât moartea.

Teologia creștină folosește în limba greacă 4 termeni pentru a defini iubirea:

1. FILAVTIA – iubirea dragostei părintești.

2. EROS – este iubirea pasională sau fizică, trupească.
3. AGAPE - iubirea dezinteresată/creștină
4. STORGE și FILIA – le cuprinde pe toate acestea.

Sf. Părinți vorbesc despre un drum al iubirii adică despre formele pe care aceasta le poate
lua. Există mai întâi o dragoste de noi înșine despre Sf. Maxim Mărturisitorul spune că este maica
sau originea tuturor patimilor.

Ea echivaleaă cu dragostea pătimașă față de noi înșine adică față de trup și plăcerile sale și
cine o are pe aceasta are toate patimile.

Filavtia este o iubire păcătoasă și pătimașă care-l îndepărtează pe om nu doar de Dumnezeu,

ci și de propria sa natură.

Dintre formele acestei virtuți Sf. Părinți identifică:

27
 1) Iubirea dumnezeiască sau deplină infinită a lui Dumnezeu.
2) Iubirea omenească cu următoarele forme – iubirea trupească, firească
duhovnicească , mai presus de fire sau sfânta iubire cea după har a celor
nepătimitori sau desăvârșiți.

Spiritualitatea noastră leagă în mod deosebit iubirea curată de rugăciune și nepătimire.

Avva Dorotei vorbește despre un cerc al iubirii în care oamenii sunt punctele în interiorul
lui, dar în centru fiind Dumnezeu, iar atunci cânde ne apropiem mai mult de centru, ne apropiem și
apropiem și între noi, după cum cu cât ne îndepărtăm de semeni ne îndepărtăm de centru.

Prin iubire se realizează unirea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea în extaz și în contemplarea

luminii dumnezeiești.

Sfântul Griforie de Nyssa și Sf. Simeon Noul Teolog vorbesc despre lumina lui Dumnezeu
a despre o nuntă mistică în care mireasa adică sufletul este mișcată de dor, către focul iubirii lui
Dumnezeu într-o beție duhovnicească și o moarte mistică a minții. Unirea cu Dumnezeu prin iubire
și la capătul rugăciunii curate deschide drumul spre iluminare, etapă în care Dumnezeu revarsă
asupra sufletului plinătate de daruri spre un urcuș necontenit sau epectază neîncetată.

Sf. Ioan Scărarul folosește o exprimare paradoxală ,,desăvârșirea nedesăvârșită a celor

desăvârșiți , iar Dionisie Areopagitul și următorii lui vorbesc despre o stabilitate mobilă și o
mobilitate stabilă a sufletului contemplativ. Pe treptele nepătimirii se aprofundează:

1. Apofatismul a ceea ce se poate experimenta și transmite.

2. Apofatismul a ceea ce nu se poate transmite.
3. Apofatismul al unirii o dată ce Sf. Isaac Sirul spune că tăcerea este taina veacului
viitor, cuvintele sunt uneltele imperfecte ale acestei lumi.

Același Sf. Isaac Sirul spune că odată ce iubirea este esența credinței noastre la Judecata de
Apoi vom da socoteală pentru prezența sau absența ei pentru iubirea noastră față de Dumnezeu și
față de aproapele nostru. De aceea spune Sf. Isaac că ...................

28
5 Criterii de discernere a experiențelor duhovnicești suprafirești
Sf. Ioan Casian vorbește cu multă insistență în scrierile sale despre harisma sau darul
discernământului. – DIAKRISIS

Persoana care posedă acest dar este un DIORATIKOS sau un văzător.

Ținta vieții creștine o constituie desăvârșirea sau cum Sf. Maxim Mărturisitorul, pătimirea
îndumnezeirii pentru că lor aceasta se ajunge prin aspre și grele momente și încercări. Viața creștină
este o permanentă pendulare de pe dealurile bucuriei în văile încercărilor și necazurilor pe care
sufletul creștin încercat le primește cu bucurie și detașare sau cum spune Sf. Ioan Scărarul cu un
surâs duhovnicesc în fața valurilor vieții.

Creștinul încercat dobândește tăria stâncii în fața valurilor vieții.

Sf. Marcu Ascetul și Diadoh al Foticeei vorbesc cu o profunzime deosebită despre

importanța harului Botezului și al Mirungerii în viața creștină. Până la Botez sufletul se află sub
influența duhului celui rău care șerpuiește în adâncul de taină a sufletului adică inima în timp ce
Hristos lucrează oarecum dinafară. Cauza acestei lucrări din interior a duhului celui viclean o
constituie faptul că ființa umană se naște în urma unei relații trupești în care este căutată plăcerea
trupească.

Prin actul Botezului în mod deosebit prin rostirea lepădărilor iar apoi prin cufundarea
pruncului în apa baptismală, o apă ce și-a schimbat finalitatea din sufletul copilului ce este exorcizat
sau alungat duhul cel rău, iar în cămara curățită a inimii se sălășluiește și lucrează Hristos și Duhul
Sfânt. De acum duhul cel rău lucrează din afară, iar calea pătrunderii sale o constituie simțurile pe
care Sf. Siluan Athonitul le numește domeniile dracilor.

Spiritualitatea ortodoxă prin glasul părinților filocalici precum Grigorie Sinaitul ne vorbește
despre cultivarea darurilor primite la Botez și Mirungere prin lupta împotriva patimilor și cultivarea
virtuților prin care ajunge la nepătimire sau APATHEIA.

Același Sf. Grigorie Sinaitul vorbeșteși despre momente de suspendarea a harului, de

retragere, ascundere și chiar lepădare din partea lui din cauza mândriei noastre și potrivit iconomiei
lui Dumnezeu.

29
 Sf. Ap. Pavel ne vorbește prin Gal. 5, 22-23 despre darurile Sf. Duh spunând că roada
Duhului este dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, înfrânarea și
blândețea, iar acestora nu le poate sta nimic împotrivă.

Fiind atât de ispitită viața duhovnicească are absolută nevoie de discernământ. SF. Părinți ne
vorbesc despre 3 feluri de gânduri și experiențe duhovnicești:

- Dumnezeiești sau îngerești.

- Firești sau omenești.
- Ispitele drăcești sau demonice.

Literatura mistică răsăriteană prezintă numeroase experiențe suprafirești ca urmare a

nevoințelor ascetice, cele mai importante fiind:

- Înfrânarea de la mâncar, băutură și somn pe perioade îndelungate.

- Buna mireasma duhovnicească.
- Darul citirii, vederii în inima semenilor CARDIOGNOZIE.
- Rugăciunea curată șă neîncetată.
- Darul plansului duhovnicesc și al lacrmilor curate puruea curgătoare și de bucurie
aducătoare.
- Extazul sau răpirea.
- Vederea luminii dumnezeiești necreate.

În spiritualitatea apuseană se fac referiri la levitație și stigmate. Dintre criteriile de

discernere ale experințelor suprafirești Sf. Pavel ne avertizează în principiu asupra a 3:

1. Subiectul sau persoana vizionară – persoana sănătoasă fizic și psihic și să posede calități:
sfințenia vieții, ortodoxia credinței, discernământ, smerenie, ascultare.
2. Conținutul experinței suprafirești – toate acestea trebuie să fie în conformitate cu
adevărurile de credință exprimate în Sf. Scriptură și operele Sf. Părinți dar și cu
adevărurile universale.
3. Roadele sau efectele lor – dacă experințele sau amăgirile drăcești încep prin a produce
sufletului bucurie care s-a învrednicit de asemenea trăiri înalte și sfârșesc prin supărare
și durere grea ca unele ce s-au terminat prea repede, cele bune încep printr-un sentiment
de mâhnire datorat smereniei considerându-se nevrednic de astfel de trăiri înalte și aduc
sufletului o bucurie curată și bună, semn al prezenței Sf. Duh.

30
 Toate experiențele curate conduc sufletul spre vederea faptelor proprii smerenia proprie
Avvei Pimen care spunea că acela care și-a văzut păcatele proprii este mai mare decât cel care a
văzut pe îngeri.

Criterii de mare discernământ, atunci când trăim experințe duhovnicești suprafirești este
consultarea cu un duhovnic iscusit care va ști să discearnă de unde vin acestea și care este scopul
lor.

După eliberarea de patimi sau despătimirii omul ajunge la lucrarea virtuții la starea de
nepătimire pe care Sf. Ioan Scărarul o numește cerul minții coborât în inimă și de aici la unirea cu
Dumnezeu sau odihna cea veșnică și fericită ajugând să exclame asemenea Sf. Ap. Pavel ,,numai
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, Hristos fiind Totul în toate. Ceea ce urmează este o teamă
negrăită a lui Dumnezeu pe care marii contemplativi o experimentează ca o pregustare a fericirii
veșnice din împărăția iubirii lui Dumnezeu.

31