I.

PAGINI DE ISTORIE BISERICEASCĂ

NAŢIONALĂ LA UN MOMENT ANIVERSAR
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE (1925) ÎN LUMINA
INFORMAŢIILOR CONTEMPORANE ŞI A
DOCUMENTELOR DIN ARHIVA M.M.B.
Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
În anul mântuirii 2005 Biserica Ortodoxă Română a serbat, aşa cum
bine se ştie, în chip deosebit, trei mari evenimente: 90 de ani de viaţă a
celui de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul
Părinte Teoctist (7 februarie 1915), 80 de ani de Patriarhat (30 iulie 1925)
şi 120 de ani de Autocefalie (25 aprilie 1885).
În prezentul studiu, în semn de recunoştinţă faţă de înaintaşii care
au avut un esenţial rol la propăşirea Bisericii noastre şi, în mod deosebit,
faţă de cei ce au contribuit la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la
rangul de Patriarhie, vom prezenta acest eveniment după informaţiile din
unele surse contemporane, precum şi în lumina documentelor aflate în
Arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
8 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Înainte de prezentarea propriu-zisă a firului evenimentelor, dorim să
precizăm două aspecte: 1. Ridicarea Bisericii noastre, cu o istorie
bimilenară, la rangul de Patriarhie a avut loc, cum de altfel era şi firesc,
după împlinirea năzuinţei de veacuri a înaintaşilor noştri, înfăptuirea
României Mari, şi 2. La realizarea acestui măreţ şi unic act au participat
atât Biserica, prin Sf. Sinod, cât şi clasa politică a vremii, membrii
Senatului şi ai Adunării Deputaţilor, în frunte cu guvernul liberal condus
de Ionel I.C. Brătianu.
Amintim, în acest context, şi de articolul marelui Nicolae Iorga,
publicat în ziarul Universul din 7 decembrie 1924, în care susţine
necesitatea ridicării Bisericii noastre la rangul de Patriarhie. Iorga îşi
fundamenta această propunere pe următoarele argumente: 1. Pentru că şi
vecinii noştri au acest statut (la sârbi patriarhatul datează din vremea lui
Ştefan Duşan-sec. al XIV-lea, bulgarii de mai înainte chiar-sec. al
XIII-lea, ruşii de la sfârşitul veacului al XVI-lea, iar patriarhatul de
Constantinopol, ca şi cele de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, „e de mult
organ naţional grecesc”), 2. Suntem singurul popor ortodox cu un simplu
Mitropolit Primat1 în fruntea unei biserici autonome, deşi mitropolitul
Ungrovlahiei deţinea aproape de la începutul recunoaşterii ei titlul de
exarh patriarhal, iar cel al Moldovei avea, încă de la sfârşitul secolului al
XVI-lea, „semnele demnităţii patriarhale”. Mai mult, „de la noi au fost
stăpânite timp de două secole” patriarhiile răsăritene2.
Patriarhatul fiind o problemă a Bisericii, este de la sine înţeles că
iniţiativa trebuia să-i aparţină. Iar cel care a alcătuit şi înaintat spre
discuţie şi aprobare Sfântului Sinod aşa numita „expunere de motive
pentru înfiinţarea Patriarhatului în Biserica noastră Ortodoxă Naţională
Română” a fost tocmai mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu (1911-
1934).
Cu alte cuvinte, după cum Unirea Principatelor a început la Iaşi, la
fel şi ridicarea Bisericii la rangul de Patriarhie a fost tot iniţiativa
Moldovei, prin întâistătătorul ei, mitropolitul Pimen.
1 Iorga susţine că titlul de primat este împrumutat de la Primatul Ungariei, „deci
de la organizaţia catolică din statul vecin” (Părerile d-lui N. Iorga, în „Universul” din 7
decembrie 1924).
2 Ibidem.
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
9
Problema Patriarhatului-preocupare a Sfântului Sinod
După cum reiese din documentele aflate în Arhiva Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, problema ridicării Bisericii noastre la rangul de
Patriarhat nu s-a pus în anul 1925, anul în care s-a şi obţinut aceasta, ci a
fost o dorinţă mai veche a slujitorilor ei, şi nu numai, ea fiind exprimată la
scurtă vreme după înfăptuirea României Mari3. De ce n-a fost posibilă
atunci? Pentru că mai întâi trebuia realizată unitatea bisericească, Biserica
urmând să alcătuiască un statut care să o consfinţească şi după care să se
conducă (1925), iar aceasta era condiţionată de elaborarea şi intrarea în
vigoare a constituţiei ţării (1923).
După parcurgerea paşilor amintiţi, Biserica noastră a purces la
alcătuirea demersurilor în vederea înălţării ei la rangul de Patriarhie. Nu
cunoaştem să se fi adus în discuţie această problemă, la nivel de Sinod,
imediat după ridicarea ei de către Gheorghe Ciuhandu. În schimb, ştim
sigur că în cadrul lucrărilor Sfântului Sinod din decembrie 1924 s-a pus
această problemă, ea urmând a fi rezolvată în cursul anului următor, 1925.
Aceasta reiese din scrisoarea pe care mitropolitul primat dr. Miron Elie
Cristea i-a adresat-o mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu: „Avem
onoare a Vă face cunoscut, că am dispus redeschiderea Sfântului Sinod,
prorogat în şedinţa de la 4 decembrie 1924, pentru ziua de 4 februarie
1925, la orele 10 dimineaţa. La ordinea zilei, pe lângă continuarea
lucrărilor rămase nerezolvate în şedinţele precedente, Sfântul Sinod va
avea să se ocupe de problema ridicării Bisericii noastre la rangul de
Patriarhat şi este probabil că d-l Ministru al Cultelor va aduce în
parlament proiectul de lege de organizare bisericească.
Ca atare dată fiind importanţa problemelor ce vor face preocuparea
şedinţei Sfântului Sinod, Vă rugăm să binevoiţi a lua negreşit parte la
şedinţa Sfântului Sinod”4 (semnează preşedintele Sf. Sinod, mitropolitul
primat Miron Cristea).
3 Cel dintâi care a ridicat această problemă a fost pr.dr. Gheorghe Ciuhandu
(1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului „Andrei
Şaguna” din Transilvania, autor al mai multor lucrări de istorie bisericească şi membru
onorar al Academiei Române. Această idee a fost exprimată în cadrul cuvântării rostite
la Congresul preoţimii din Transilvania (Sibiu, 6-8 martie 1919)(cf. Pr. Prof. dr. Mircea
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 393).
4 Arhiva M.M.B., Adresa Sf. Sinod nr. 36/ 26 ian. 1925, semnată de Miron
Cristea, destinată Mitropolitului Moldovei, în Dosarul nr. 160/ 1925 (nepaginat).
10 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Credem că, urmare acestei solicitări, mitropolitul Moldovei Pimen
Georgescu, ca cel care, pe lângă poziţia sa în Sfântul Sinod (al doilea,
primul după patriarh), se bucura şi de o mare autoritate în Biserică şi în
societate, a şi alcătuit „expunerea de motive” ca document de bază ce
urma să se ia în discuţie în vederea ridicării Bisericii noastre la rangul de
Patriarhie. Iată conţinutul acestei propuneri: „Vechimea creştinismului la
poporului român e tot atât de adâncă ca şi aşezarea coloniştilor romani,
sau mai bine, a strămoşilor noştri pe pământul Daciei. Tradiţiile păstrate
în popor din generaţie în generaţie alimentează părerea că, creştinismul la
noi românii e de origine apostolică şi că Apostolul Andrei ar fi predicat
creştinismul în părţile de jos ale Daciei. Şi numai aşa se explică cum cele
dintâi centre de organizaţie şi administraţie bisericească creştină, se
găsesc începând de la finele veacului al III-lea în Episcopia şi mai târziu
în Mitropolia din Tomis sau a Tomisului, cari nu-i alt loc decât Constanţa
de azi, -oraşul- port la Marea Neagră.
Toţi cronicarii noştri vechi, ca şi unii din istoricii străini, recunosc
vechimea creştinismului la români. Aceasta e neîndoielnic.
Şi tot istoriceşte se dovedeşte că strămoşii noştri – români creştini –
au ţinut cu cea mai mare tărie la legea lor de credinţă, încât se confunda
cu neamul. Legea şi neamul, pentru ei era una şi aceeaşi noţiune. Şi numai
aşa se poate explica simţul de conservare, de neam şi de lege, pentru care
au luptat muceniceşte toţi strămoşii şi voievozii noştri; iar unul din cei
mai târzii Constantin Brâncoveanu a suferit moarte de mucenic cu
întreaga lui familie, neprimind a schimba legea creştină, pentru a ne-o
lăsa nouă, urmaşilor ca o scumpă şi sfântă moştenire.
Nu numai atât: strămoşii noştri în frunte cu voievozii stăpânitori
după vremi, au ajutat, protejat şi apărat lumea creştină, de invaziunile
sălbatice şi barbare ale păgânilor, precum a recunoscut aceasta până şi
papa de la Roma lui Ştefan cel Mare al Moldovei numindu-l sfânt şi
apărător al creştinismului peste tot.
Când Orientul creştin era prigonit şi aşezămintele religioase,
mânăstiri şi biserici, erau dărâmate şi pustiite, voievozii noştri le-au luat
sub oblăduirea lor, reînoindu-le, sau zidindu-le din temelie, ajutându-le,
înzestrându-le cu averi mari, cu odoare scumpe şi cu multe moşii, rupte
din trupul ţărilor româneşti de la Dunăre. Pentru zelul şi dărnicia lor, li s-a
recunoscut dreptul de ctitori, sau întemeietori de mânăstiri. Până acum
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
11
numele lor se văd săpate în piatră, pe pisaniile celor mai mari şi vechi
mânăstiri; iară chipurile lor se găsesc încă şi azi zugrăvite, pe zidurile
bisericilor, ca ctitori şi întemeietori ca: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel
Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul şi mulţi alţii.
Cu siguranţă, că fără acest mare şi puternic sprijin dat de evlavioşii
noştri voievozi şi de poporul nostru românesc, cine ştie câte aşezăminte
creştine de închinare, în Orient, începând de la cele patru patriarhii vechi
şi până la mânăstirile mari din cele mai îndepărtate locuri, ca: Muntele
Athos şi Muntele Sinai, n-ar fi dispărut, din cauza vitregiei vremurilor
grele, sau n-ar fi rămas numai nişte ruine, care ar fi amintit existenţa unor
aşezăminte creştine, dintr-un timp foarte îndepărtat. Aceasta, desigur, ar fi
fost o mare jignire pentru lumea crştină ortodoxă, de pretutindenea.
Mulţumită evlavioşilor noştri voievozi şi dărniciei poporului
nostru, toate aceste jertfe şi fapte mari, creştineşti săvârşite de voievozii şi
neamul nostru, în interesul creştinătăţii, ne dau dreptul, incontestabil, ca
acum, când prin marile războiu, neamul nostru s-a întregit, alcătuind o
singură ţară România Mare, cu o mică Biserică ortodoxă, care are, 14
milioane de credincioşi, cu 5 mitropolii şi 14 Episcopii, se cuvine şi e
drept ca Bisericii noastre ortodoxe române să i se dea o nouă situaţie
legală şi canonică, în rândul celorlalte patriarhii ortodoxe de Răsărit.
Pentru aceste consideraţiuni am onoare a face următoarea
propunere:
PROPUNERE
Mitropolia Ungro-Vlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul
Mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar
Mitropolia Ungrovlahiei şi Primat al României, care de drept e şi
Preşedinte Sfântului Nostru Sinod, să poarte titlul de: PATRIARH AL
BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la
Bucureşti).
ss Pimen-Mitropolitul Moldovei şi Sucevei-propunător
ss Nectarie-Mitropolitul Bucovinei
ss Gurie-Arhiepiscopul Basarabiei
ss Roman al Oradiei Mari ss Ilarie al Constanţei
ss Lucian al Romanului ss Nicolae al Clujului”5.
5 Arhiva MMB, Dosar cit.
12 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Din păcate, mitropolitul Pimen între timp s-a îmbolnăvit de gripă,
ceea ce a făcut imposibilă deplasarea la Bucureşti pentru a lua parte la
lucrările Sf. Sinod şi a citi el însuşi argumentele aduse în favoarea
patriarhatului Bisericii noastre. Şedinţa Sf. Sinod s-a deschis, conform
programării, în ziua de 4 februarie 1925, la ora 10, sub preşedinţia
mitropolitului primat Miron, secretar al Sf. Sinod fiind episcopul Cetăţii
Albe, Justinian. Între cei opt arhierei care n-au participat la lucrările Sf.
Sinod (patru absenţi şi patru aflaţi în concediu) s-a numărat şi mitropolitul
Moldovei, cel care tocmai alcătuise „expunerea de motive” în favoarea
Patriarhiei. El a fost „scuzat” de arhiereul Grigore Leu Botoşăneanul,
vicarul Sf. Mitropolii a Moldovei, aducând la cunoştinţă preşedintelui (şi
membrilor) Sf. Sinod că mitropolitul Pimen este „bolnav în pat de gripă şi
nu poate veni la şedinţă” pentru a propune „în persoană” înfiinţarea
Patriarhiei române, înmânând, totodată, mitropolitului primat propunerea
alcătuită de mitropolitul Pimen „şi semnată de mai mulţi P.P.S.S.
Membrii ai Sf. Sinod pentru înfiinţarea patriarhiei în Ţara Românească”.
Propunerea scrisă i-a fost încredinţată mitropolitului Nectarie
Cotlarciuc al Bucovinei, unul dintre semnatarii ei, pentru a o citi în plenul
Sinodului. Lucrările şedinţei Sf. Sinod au fost predate de către
mitropolitul Nifon arhiepiscopului Gurie al Basarabiei, pentru a-i da
posibilitatea mitropolitului Nectarie, cel care era „în drept” să urmeze la
prezidiu, pentru a da citire propunerii de ridicarea a Bisericii noastre la
rangul de Patriarhie6.
După citirea ei, au luat cuvântul mai mulţi ierarhi ai Bisericii
noastre, precum şi Alexandru Lapedatu, Ministru al Cultelor. Cel dintâi
care a deschis şirul cuvântărilor a fost Episcopul Romanului Lucian, care
a dat citire memoriului Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, semnat de
decanul ei, N. Cotos. Memoriul celebrei şcoli cernăuţene de teologie nu
era altceva decât o trecere în revistă a organizării bisericeşti de la
începuturi, continuând cu ridicarea la rangul de patriarhie a bisericilor
vecine (bulgară, sârbă şi rusă), încheind cu exprimarea dorinţei Facultăţii
menţionate de a se realiza şi ridicarea Bisericii noastre la acelaşi rang,
subliniindu-se rolul deosebit de important pe care Biserica Ortodoxă
6 Patriarhia românească, acte şi documente, Bucureşti, Tipografia cărţilor
bisericeşti, 1925, p. 19.
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
13
Română l-a avut nu numai în rândul poporului român, cât, şi aceasta în
mod deosebit, în sânul ortodoxiei universale7.
După episcopul Lucian a luat cuvântul arhiereul Dionisie al
Ismailului. În intervenţia sa, cu un profund caracter istoric, sus numitul
arhiereu subliniază că „Biserica unui neam trebuie să recunoască de cap
pe cel dintâi episcop, precum în Egipt pe al Alexandriei, în Siria pe al
Antiohiei, în Vizantea grecească pe al Constantinopolului, Roma-Nouă, a
Romanilor pe cel al Romei, în Rusia pe cel al Moscovei, în Serbia pe cel
al Belgradului. Aşa şi în România trebuie să fie cel al Bucureştilor
Patriarh; trebuie să aibă şi biserica noastră un Părinte al părinţilor şi fără
binecuvântarea lui, nimic să nu se facă şi care să reprezinte naţia română
şi să ţină locul cuvenit unui popor de atâtea milioane în mijlocul sfintelor
Biserici surori…”8.
La invitaţia arhiepiscopului Gurie, a luat cuvântul ministrul
Cultelor, Alexandru Lapedatu, care a făcut, în prima parte a intervenţiei
sale, o incursiune în istoria Ţării şi a Bisericii, ele având, de fapt, o istorie
comună. A doua parte a cuvântului său a fost dedicată situaţiei actuale a
Bisericii noastre, cu mutaţiile radicale apărute după anul 1918. Concluzia
sa este clară: „instituirea Patriarhatului în Biserica ortodoxă română nu
schimbă în nimic constituirea organică a acestei biserici…, nu va schimba
raporturile de până acum ale Bisericii ortodoxe române cu celelalte
biserici homodoxe…Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii
noastre naţionale, ce priveşte viaţa ei internă, o autoritate şi un prestigiu
pe care le-au ajuns Bisericile ortodoxe cu asemenea instituţie ierarhică”9.
După discuţiile purtate pe această temă, episcopul Vartolomeu al
Râmnicului a dat citire „Actului de înfiinţare a Patriarhatului românesc”.
A urmat votul membrilor Sfântului Sinod, care a fost favorabil în
unanimitate. Totodată, s-au mai hotărât următoarele: 1. Înfiinţarea
demnităţii de patriarh; 2. Ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului
Ungro-Vlahiei la rangul de patriarh al Bisericii autocefale române; 3.
Mitropolitul primat al Românei, I.P.S. Miron, devine patriarh al B.O.R.;
4. El se va bucura de „toate drepturile recunoscute de Sf. Canoane şi
legile ţării”; 5. Hotărârea Sf. Sinod se va înainta guvernului spre
7 Ibidem, p. 25-29.
8 Ibidem, p. 29-30.
9 Ibidem, p. 30-34.
14 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
legiferare „printr-o lege specială”, urmând a fi sancţionată de regele
României; 6. Alegerea, confirmarea şi investirea viitorilor patriarhi se va
face după o lege specială; 7. Vor putea fi aleşi ca patriarhi mitropoliţii şi
episcopii în funcţie; 8. Ridicarea Bisericii noastre la rangul de patriarhie
va fi comunicată Bisericilor ortodoxe surori; 9. Se deleagă comisia
(formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei şi episcopii Vartolomeu al
Râmnicului şi Lucian al Romanului) care va alcătui actul de înştiinţare
către celelalte biserici surori „şi care se va înscrie şi în Condica Sfântă a
Sf. Sinod”10.
Cum era şi firesc, la sfârşitul şedinţei a luat cuvântul şi întâiul
patriarh al B.O.R., dr. Miron Cristea. În intervenţia sa, patriarhul Miron,
după ce a subliniat „motivarea atât de strălucită a reprezentantului Onor
Guvern, Dl. Ministru de Culte Al. Lepădatu”, a precizat că ridicarea
Bisericii la rangul de Patriarhie, precum şi a sa la demnitatea de patriarh
se datorează Bisericii şi că onoarea îndreptată spre sine, prin acest act al
patriarhiei, se răsfrânge asupra fiecărui membru al Sfântului Sinod. Şi-a
încheiat cuvântul enunţând patru dintre proiectele sale de viitor, ca
patriarh:
1. Obţinerea, prin ajutorul statului, a unui număr mare de burse,
pentru a trimite tineri la studii în „toate centrele mari de cultură apusene şi
răsăritene”, tineri care trebuie să formeze „marele stat major puternic de
clerici învăţaţi, cu care să creăm aici în Bucureşti un centru cultural
teologic cătră care să se îndrepte tot mai mult toate Bisericile orientale
ortodoxe”;
2. Ridicarea calităţii învăţământului teologic superior, respectiv a
Facultăţii de Teologie din Bucureşti, prin „sporirea” catedrelor, inclusiv
una de literatură teologică slavă şi una de literatură teologică greacă;
3. Înfiinţarea unei Academii de muzică bisericească, cu menirea de
a salva „comoara de muzică tradiţională bisericească”;
4. Ridicarea unei catedrale a mântuirii neamului”11.
Cu regretul că n-a putut fi martorul unui asemenea eveniment
istoric, pentru care-l rugase pe Miron Cristea să-l amâne pentru a putea
participa în mod nemijlocit, mitropolitul Pimen, ca cel care pusese mult
suflet la ridicarea rangului Bisericii noastre prin alcătuirea „expunerii de
10 Ibidem, p. 38-39.
11 Ibidem, p. 39-41.
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
15
motive”, i-a şi trimis, două zile mai târziu, patriarhului Miron Cristea o
telegramă de felicitare cu următorul conţinut: „Se vede că pentru motive
pe care nu le cunosc nu s-a putut amâna precum v-am telegrafiat
proclamarea de către Sinod a Patriarhatului Bisericii Române şi a Frăţiei
Tale ca Patriarh.
Dacă actul s-a desăvârşit precum citesc din gazete apoi din toată
inima Vă felicit pentru noua demnitate cu nădejdea că făcându-mă sănătos
în curând voi veni să Vă îmbrăţişez”(semnează „+Pimen”)12.
Probabil, concomitent cu scrisoarea mitropolitului către patriarh, şi
patriarhul i-a trimis o telegramă de mulţumire celui care a avut un rol
esenţial atât prin iniţiativa cât şi prin alcătuirea „expunerii de motive”,
respectiv mitropolitului Pimen: „Din primele clipe după istorica hotărâre
a Sfântului Sinod de a ridica Biserica româna la rangul de Patriarh gândul
meu sboară pe aripile dragostei frăţeşti la înaltprea sfinţia ta,
mulţumindu-ţi că prin propunerea făcută ai pus piatra de temelie la
această înălţare şi dorindu-ţi grabnică însănătoşire şi mulţi ani de frăţească
conlucrare” (semnează „Miron Patriarh”)13.
Patriarhatul în dezbaterile Senatului României
Hotărârea luată de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
pentru a căpăta putere de lege, trebuia să treacă – şi să fie aprobată – prin
Senat. În acest scop, în ziua de 12 februarie 1925 Senatul României a luat
în discuţie propunerea Sf. Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române
la rangul de Patriarhie. Alături de senatori au participat şi miniştrii
cabinetului condus de Ioan I.C. Brătianu. După cele două mesaje regale
(semnate de Ferdinand) citite de ministrul Culturii şi Artelor, Al.
Lepădatu, a urmat din partea aceluiaşi lectura „expunerii de motive” a
proiectului de lege de ridicare a Bisericii la rangul de Patriarhie şi a
mitropolitului primat la demnitatea de patriarh.
12 Arhiva MMB, Adresa Mitropoliei Moldovei şi Sucevei nr. 472/ 6 februarie
1925, în Dos. cit.
13 Idem, Telegrama patriarhului Miron către mitropolitul Pimen Georgescu, în
Dos. cit.
16 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Ca şi în cadrul discuţiilor purtate în Sf. Sinod, şi aici, Alexandru
Lapedatu a făcut o prezentare istorică14 a evoluţiei organizării Bisericii
noastre de la începuturile celor două mitropolii (Ungrovhalia şi Moldova)
până la zi, insistând pe statutul Bisericii Ortodoxe Române din vremea sa
comparativ cu cel al celorlalte biserici ortodoxe surori, recomandând
aprobarea proiectului de lege privind înfiinţarea instituţiei patriahatului,
proiect ce avea şi girul regelui, care-l înainta astfel spre deliberare.
Dintre senatori au mai luat cuvântul: D. Drăghicescu, preotul Ilie
Dăianu, Mihail Gropşan, Gh. Ghibănescu, Mihail D. Vasiliu, Nicolae
Costăchescu şi Constantin Dissescu. Proiectul legii de ridicarea Bisericii
noastre la rangul de Patriarhie fiind supus la vot, din totalul de 91 de
senatori, 89 au votat pentru, iar 2 împotrivă.
După încheierea acţiunii de votare, Ioan I. C. Brătianu, preşedintele
consiliului de miniştri, a anunţat rezultatul votului, felicitând „pe cel pe
care Senatul l-a desemnat ca Patriarh al bisericii României-Mari”, ţinând
şi un ales cuvânt în care a subliniat unitatea strânsă între Biserică şi
Neam. Au mai urmat la cuvânt preşedintele Senatului, D.M.Pherekyde,
patriarhul Miron Cristea şi mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu15.
Noul ales, Miron Cristea, primul „patriarh al României”, cum
obişnuia să se iscălească, a amintit câteva dintre cele mai însemnate
însuşiri şi realizări ale acesteia: vechimea, „munca de veacuri întru
educarea poporului şi pregătirea lui pentru mulţumirea vremelnică şi
fericirea veşnică”, rolul „preponderent al ei în cultura, literatura arta
naţională şi în întreaga viaţă socială”, „marile servicii şi rara solicitudine
…faţă de bisericile şi aşezămintele bisericeşti ale tuturor popoarelor de
credinţa răsăritului”, contribuţia ei la apărarea credinţei ortodoxe „în
vremuri de primejdie”.
14 De fapt este acelaşi text pe care l-a prezentat şi în şedinţa Sfântului Sinod, cu
diferenţa că de data aceasta face şi o introducere, având în vedere că discuţiile de acum
sunt posterioare celor din sinod.
15 Acesta îşi exprimă regretul că a fost urmărit de o dublă „fatalitate”, atunci când
nu s-a putut deplasa la lucrările Sinodului pentru a citi propunerea de ridicare a Bisericii
la rangul de Patriarhie, precum şi în ziua din 12 februarie, când a fost aprobat proiectul
legii în Senatul României. În finalul intervenţiei sale, mitropolitul subliniază faptul că
ridicarea Bisericii noastre la statutul de Patriarhie „este o instituţie bine venită a acestei
instituţiuni sfinte”, bucurându-se că mitropolitul Miron, de care-l leagă o prietenie
desăvârşită, a devenit cel dintâi patriarh (Patriarhia românească…, p. 72-73).
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
17
Mai mult, subliniază patriarhul, şi voievozii noştri au jucat un rol
esenţial întru apărarea dreptei credinţe, dându-l ca exemplu pe Ştefan cel
Mare, numit de „papa de la Roma” „atlet al întregii creştinătăţi”,
„meritele poporului român pentru creştinism şi civilizaţie trecând în
domeniul istorie mondiale”. La cele de mai sus, el adaugă faptul că
ierarhii Bisericii noastre au fost numiţi „de veacuri” exarhi ai Patriarhiei
ecumenice, iar înţelepciunea, patriotismul şi toate celelalte „virtuţi etnice
creştineşti şi cetăţăneşti” ale poporului român au „mărit ţara”, „întărind”
toate aşezămintele ei. Îşi încheie cuvântul mulţumind guvernului pentru
„priceperea, larga bunăvoinţă şi dragostea ce o arată”, ministrului
Alexandru Lapedatu pentru „admirabila motivare a proiectului”,
binecuvântând ţara şi pe regele ei.
Patriarhatul în dezbaterile Adunării Deputaţilor a României
Şedinţa Adunării Deputaţilor pentru discutarea legii privind
ridicarea scaunului mitropolitan din Bucureşti la rangul de Patriarhie s-a
desfăşurat în ziua de 17 februarie, sub preşedinţia lui M.G. Orleanu. Au
luat cuvântul: D.P. Gârboviceanu (care a dat citire proiectului de lege),
Iuliu Maniu, D.C. Jormescu, Ioan Mihalache şi Ioan Lupaş (care a ţinut
un amplu şi documentat cuvânt, demn de un ilustru profesor de istorie).
Înainte de a se trece la vot, a luat cuvântul ministrul Cultelor şi Artelor,
Al. Lapedatu, care a prezentat demersurile întreprinse până acum în
problema patriarhatului. Adunarea a adoptat legea cu unanimitate de
voturi (156). După intervenţia preşedintelui Adunării Deputaţilor a luat
cuvântul patriarhul Miron. Cerându-şi scuze, pentru că el senator fiind va
vorbi în Adunarea Deputaţilor, patriarhul a mulţumit deputaţilor pentru
votul dat, el însemnând, de fapt, recunoaşterea „netrecătoarelor merite ale
bisericii noastre din întreg trecutul neamului”. În continuare, patriarhul a
insistat pe ideea că biserica nu o formează clerul, episcopii sau „capul ei
vremelnic”, ci „adevărata biserică este biserica cea vie, adică mulţimea
cea mare a tuturor credincioşilor ei”16.
„Legea pentru ridicarea scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al
Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal”, în 5
articole, semnată de preşedinţii Senatului şi Adunării Deputaţilor,
promulgată de regele Ferdinand, purtând şi semnătura ministrului Al.
16 Ibidem, p. 108.
18 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Lapedatu, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 25 februarie
192517.
Scrisoarea irenică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române către Bisericile Ortodoxe surori
După aprobarea proiectului de lege privind ridicarea Bisericii
noastre la rangul de Patriarhie, atât în Senat cât şi în Adunarea
Deputaţilor, şi după promulgarea de către regele Ferdinand şi publicarea
lui în Monitorul Oficial, a urmat trimiterea unei scrisori irenice din partea
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către „bisericile ortodoxe surori
prin care se comunică ridicarea Bisericii ortodoxe române la rangul de
Patriarhie”. Scrisoarea, ce poartă numărul 116, este datată 12 martie 1925.
Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea (1925-1929), o dată cu
„tomosul pentru recunoaşterea Patriarhiei româneşti al Sfintei Patriarhii
ecumenice”18, semnat la 30 iulie 1925, a trimis şi o scrisoare însoţitoare,
17 Legea „pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-
Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriahal” cuprinde 5 articole. Însă
articolele cuprinse în legea de faţă nu sunt altceva decât hotărârile adoptate de Sf. Sinod
în şedinţa sa din 4 februarie, având o altfel de formulare. Articolele legii sunt
următoarele: Art. 1. Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei se ridică,
ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal; Art. 2. Actualul Arhiepiscop şi
Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfinţitul D.D. Dr. Miron Cristea, devine, în
calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Art. 3.
Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de
Sfintele canoane şi legile ţării. Un regulament special, întocmit de Sf. Sinod va
determina mai îndeaproape aceste drepturi; Art. 4. Pe viitor, alegerea Patriarhului
Bisericii ortodoxe române se va face de un colegiu electoral compus din membrii
Adunării, care, după legea de organizare a acestei Biserici, va alege pe Arhiepiscopul şi
Mitropolitul Ungro-Vlahiei şi din membrii de religiune ortodoxă a Corpurilor
legiuitoare. Un regulament special, întocmit de Ministerul Cultelor, de acord cu Sf.
Sinod şi aprobat de consiliul de miniştri, va determina modul după care se va săvârşi
actul alegerii. Confirmarea alegerii o face la propunerea Sf. Sinod şi a guvernului,
Maiestatea sa Regele, care va da apoi învestitura, potrivit datinelor ţării pentru capii
Bisericii ortodoxe române; Art. 5. Nu vor putea fi aleşi în demnitatea de Patriarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române decât Mitropoliţii şi Episcopii în funcţiune ai acestei Biserici
(Ibidem, p. 109-110).
18 Tomosul Patriarhal de recunoaştere a Patriarhiei Române, cu nr. 1579, are
următorul conţinut: „Prea Fericite şi Prea Sinţite Arhiepiscop al Bucureştilor , Mitropolit
al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii ortodoxe autocefale a României, în Hristos
Dumnezeu şi prea iubite şi prea dorite frate conliturghisitor al smereniei noastre,
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
19
destinată întâistătătorului Bisericii noastre. Scrisoarea menţionată,
semnată de patriarh şi datată 29 august 1925, urma să fie adusă de către
delegaţia Patriarhiei ecumenice însărcinată cu înmânarea tomosului
patriarhal de recunoaştere a Patriarhiei Române.
Domnule Miron, pe Prea Fericirea Voastră, frăţeşte îmbrăţişându-vă, întru Domnul, prea
dulce Vă salutăm.
Cu căldură felicităm pe Prea Fericirea Voastră pentru noua vrednicie de naltă
cinste, care prin hotărâre unanină, este recunoscut de către Sfântul şi veneratul Nostru
Sinod. Sfânta Noastră Biserică a lui Hristos, ca mamă iubitoare, preţuind şi înţelegând
avântul şi hotărârea prea iubitei şi prea cinstitei sale fiice şi soră în Hristos, Prea Sfânta-
Biserică a României-, nu a găsit nici o piedică invincibilă ca folosind cu bun chip
iconomia, de acum, să-şi dea cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea Sa, la cele ce
prin hotărâre comună a Bisericii şi a statului s-au săvârşit în România.
Bine înţeles, aceasta cu convingerea şi nădejdea, că şi toată Sfânta Noastră
Biserică Ortodoxă, la primul prilej, adunată într-un Sinod ecumenic sau şi altfel de Sinod
mare, care după rânduiala strict canonică are căderea de a decide în ultimă instanţă
asupra unor astfel de chestiuni, nu va judeca altfel cele ce cu bun scop şi spre folosul şi
slava Bisericii mai înainte s-au săvârşit.
De asemenea, ţinând socoteală şi de alte exemple reale de mai înainte, avem
convingerea sigură, că în aceste vederi ale Noastre, vom avea păreri comune şi voturi
unanime şi pe ceilalţi Prea Sfinţiţi Patriarhi şi Întâistătători tuturor Bisericilor autocefale
ortodoxe surori.
Şi de acum chiar va fi asentimentul tuturora, pentru ridicarea Bisericii surori din
România la vrednicia patriarhală, atât pentru cinstire şi răsplată, cât şi pentru faptul că,
cu binecuvântarea lui Dumnezeu, întreg poporul binecredincios Român, mărindu-se prin
unirea sa politică, această cinstire este bine venită şi îndreptăţită. Mai adăugând încă la
aceasta şi nădejdea unui şi mai mare progres şi înflorire în credinţă şi evlavie, socotim că
ridicarea Bisericii Române la demnitatea de Patriarhie, este şi necesară şi utilă.
Urmă deci, ca ridicarea Bisericii surori a României la treapta şi înălţimea
patriarhală, astfel săvârşită, să fie pentru ea, punct de plecare spre o nouă şi o mai mare
prosperitate şi întotdeauna, de sus să se coboare asupra ei, tot harul şi tot darul
desăvârşit.
Noi bucurându-ne, că de acum încolo urmează să ne adresăm către Prea Fericirea
Voastră, ca spre capul unei Biserici Patriarhale, şi frăţeşte urându-vă toată vrednicia,
iarăşi vă îmbrăţişăm frăţeşte întru Domnul şi rămânem cu multă dragoste”. 30 iulie 1925,
al Prea Fericirii Voastre iubit şi prea dorit frate în Hristos. Vasile al Constantinopolului
(cf. Patriarhia românească…, p. 130-132).
20 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
Alcătuirea Regulamentului privind formula de numire a
patriarhului, precum şi rânduiala de instalare
Pentru alcătuirea şi respectiv aprobarea acestui regulament s-a
purtat o corespondenţă între capul Bisericii Ortodoxe Române şi al celei
din Moldova. Astfel, prin adresa nr. 213/ 21 mai 1925, proaspătul patriarh
aduce la cunoştinţă mitropolitului Pimen al Moldovei că la nivelul
Sfântului Sinod a fost desemnată comisia ce urma să elaboreze
regulamentul cu privire la formula oficială de adresare către patriarh, dar
şi tipicul slujbei de întronizare a acestuia. Din această comisie face parte
şi destinatarul scrisorii menţionate: „Sfântul Sinod în şedinţa din 19 mai
1925, deliberând asupra chestiunei Titulaturii Patriarhului a ajuns la
concluzia să instituie o Comisiune, care să studieze chestiunea din toate
punctele de vedere şi să alcătuiască un regulament. Din această comisie
fac parte: Î.P.S. Voastră, I.I.P.P.S.S. Patriarhul României, Mitropoliţii ai
Ardealului, Bucovinei şi Basarabiei şi P.S. Vartolomeu al Râmnicului. Ca
atare Vă rugăm să binevoiţi a Vă constitui şi a proceda la lucrarea indicată
pentru ca să o putem avea înainte de investitură”19.
La ideea de mai sus, patriarhul revine cu adresa nr. 1349 din 15
septembrie 1925. Adresa reprezintă, de fapt, o scrisoarea însoţitoare a
„Rânduielii aşezării primului Patriarh a toată România”, cu rugămintea ca
mitropolitul Moldovei, Pimen, membru al comisiei desemnate de Sf.
Sinod, să facă „observaţiile ce va găsi de cuviinţă”, şi să le înapoieze „în
timpul cel mai scurt posibil”, „fiind că în curând va fi investitura”.
Scrisoarea conţine şi o notă: „Rânduiala este tradusă din ruseşte de I.P.S.
Arhiepiscop Gurie”20.
În Arhiva M.M.B. se păstrează şi răspunsul Mitropoliei Moldovei la
ultima adresă venită din partea Sf. Sinod cu privire la regulamentul în
discuţie. Răspunsul cuprinde două idei: 1. Că mitropolitul a citit cu
plăcere rânduiala aşezării primului patriarh, rânduială pe care acum o
înapoiază şi 2. „Puţinele observaţiuni” pe care le-a făcut (mitropolitul)
„sunt consemnate în textul rânduielii”21.
19 Arhiva MMB, Adresa Sf. Sinod nr. 213/ 21 mai 1925, în Dos. cit.
20 Idem, Adresa Sf. Sinod. nr. 1349/ 15 sept.1925, în Dos. cit.
21 Ibidem (verso la aceeaşi adresă).
ÎNFIINŢAREA PATRIARHATULUI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
21
Despre rânduiala învestiturii solemne a întâiului patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, precum şi despre modul cum a fost reflectată ea în
presa vremii vom reveni într-un alt studiu.
Din studiul de faţă însă reţinem că ridicarea Bisericii noastre la cel
mai înalt rang, cel de Patriarhie, urmează după alte măreţe şi istorice
evenimente şi că el reprezintă recunoaşterea rolului esenţial pe care
Biserica l-a jucat atât în viaţa poporului român cât şi în viaţa Ortodoxiei
în general. Iar aniversarea acestor unice şi măreţe înfăptuiri, pe lângă
omagiul adus vrednicilor noştri înaintaşi, au şi menirea de a ne
responsabiliza în misiunea noastră şi a Bisericii noastre astăzi. Cu alte
cuvinte, este îndemnul unui însemnat teolog contemporan, să facem şi noi
la vremea noastră ceea ce au făcut înaintaşii la vremea lor.
Foundation of the Patriarchate of the Romanian Orthodox Church in the Light of
Contemporary Documents and Information from the Achives of the
Metropolitanate of Moldavia and Bucovina
Abstract: The Romanian Orthodox Church is celebrating in A.D. 2005 the 90th
birthday of the fifth Patriarch of the Romanian Church, His Beatitude Teoctist
(February 7, 1915), the 80th anniversary of Romanian Patriarchate (February 1925) and
the 120th anniversary of its authocephaly.
As a sign of gratitude and honor towards our ancestors who played an important
role to the welfare of this Church, we will procede, in this study, to describe the events
as they are reflected in some of the contemporary sources, especially those found in the
Archives of the Metropolitanate of Moldavia and Bucovina.
The idea of raising the Romanian Chruch to the Patriarchal rank was not only a
matter of that peculiar year, 1925, but much ealier. The first to to have raised the matter
was Dr. Gheorghe Ciuhandu, a member of the Romanian Academy, as early as 1919.
Following him, in 1924 the idea was taken further by the great scholar Nicolae Iorga,
then by some members of the Holy Synod.
The one who took the actual initiative and wrote the supporting paper for the
foundation of the Patriarchate was the Metropolitan of Moldavia, Pimen Georgescu
(1911-1934). Following the aproval given by the Holy Synod (February 4, 1925), the
draft law of raising the “See of the Archdiocese and Metropolitanate of Valachia and
Primate of Romania to the rank of Patriarchal See passed and was give the vote of the
Senate (February 12), of the Deputy Chamber of Romania (February 17), and was
22 Pr.Conf.Dr. Ion Vicovan
promulgated by King Ferdinand, then published in the Official Monitor (February 25,
2005)”.
The documents on this great achievement, discovered in the Archives of the
Metropolitanate of Moldavia and Bucovina, bring to light the contribution of this
Diocese to it, as well as the relationship of cooperation between the Metropolitanate
through its hierarch with the Romanian Patriarchate.