Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice

Specializarea: Filosofie

Raportul dintre credință și rațiune la Tertulian

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Anton ADĂMUȚ
Absolvent,
PĂDURARIU Raimond

Iași,
2023
 În această lucrare voi analiza raportul în care se află credința și rațiunea în
perspectiva lui Tertulian. Pentru a putea face acest lucru, voi încerca să identific felul
în care aceste două surse de cunoaștere au fost privite de cei care au contribuit la
formarea sa intelectuală.  Deși în scrierile sale nu apare o critică negativă a rațiunii în
sine, vom putea deduce atitudinea pe care acesta o are față de ea prin înțelegerea
felului în care acesta a privit filosofia. Voi analiza obiecțiile pe care le aduce acestui
domeniu, încercând să stabilesc validitatea lor, înțelegând în contrast cu ea felul în
care Tertulian se raportează la credința în  revelația divină. În concluzie, îmi propun
încadrarea lui în una dintre cele patru tipuri de relație posibile dintre credință și
rațiunea, identificate  în istoria gândirii dezvoltată în cadrul religiilor monoteiste. 
Raportul dintre credința și rațiunea a fost una dintre problemele care i-au
provocat foarte mult pe gânditori creștini ai primelor secole, aceasta fiind o temă
principală a  discursului filosofic creștin. Ea a luat naștere din dialogul produs de
întâlnirea dintre gândirea grecească,  prezentă în diverse școli de gândire,  și mesajul
cristic prezentat de apostoli tuturor oamenilor. Prin urmare, nu este surprinzător faptul
că în Biserica primară a existat o dezbatere între rolul filosofiei și mai ales, despre
modul în  care aceasta ar trebui să contribuie la formarea noii religii.  O primă
opoziție se poate observa între Sfântul Iustin Martirul și Tertulian 1,  care au luat
poziții diferite în această dilemă. Dacă primul susținea folosirea filosofiei în religie ca
mijloc de prezentare a mesajului salvific către cei ce erau formați în mediul gândirii
grecești, Tertulian a argumentat vehement împotrivă. Această problemă,  devenită
clasică,  a persistat din antichitate, prin epoca medievală și a ajuns până în discursul
filosofiei religiei din contemporaneitate.  Chiar dacă ea își schimbă forma, întrebarea
cu privire la relația dintre credință și  rațiune continuă să fie o preocupare
indispensabilă, deoarece ea poate fundamenta sau nu un discurs între filosofie și
religie. În această idee, s-au propus un alt set se întrebări, cu rol de a armoniza
credința și rațiunea. Este credința creștină rațională? Exista o relație între credință și
rațiune? Mai mult, pot fi considerate ambele drept mijloace de obținere a adevărului? 
În mod tradițional, ele au fost văzute drept surse de justificare pentru credința
religioasă, deoarece s-a presupus că ambele pot îndeplini aceeași funcție epistemică.
O primă atitudine cu privire la raportul dintre ele  afirmă că nu poate exista nici un
conflict între credință și rațiune. Acest lucru se bazează pe convingerea că fiecare

1
Philip Schaff, History of the Christian Church, volume II: Ante-Nicene Christianity. A.D. 100-325
pag. 76

1
dintre ele, folosite corespunzător, vor genera răspunsuri care se vor fi în armonie. La
polul opus, s-a afirmat că de  fapt, cele două nu doar se află,  dar și trebuie să fie într-
un conflict asupra unor propoziții.  De exemplu, unii au acordat autoritate credinței, în
timp ce alții au susținut superioritatea rațiunii. John Locke susține raționalitatea
credinței până la punctul în care afirmă că dacă o doctrină nu poate fi înțeleasă
rațional, este un semn ca ea este de fapt greșită. Kierkegaard accentuează tocmai
incapacitatea rațiunii de a cuprinde credința, accentuând paradoxul acesteia. Alți
gânditori au separat sferele de activitate ale celor două funcții, susținând că rațiunea și
credința guvernează domenii diferite. Astfel, tensiunea dintre cele două apar doar
când ele ies din perimetrul în care ele au autoritatea. Existența acestor domenii a fost
negată de mulți gânditor moderni, care extind capacitatea rațiunii de a analiza
lucrurile la întregul câmp  cognitiv al omului, negând posibilitatea ca  ceva să poată
scăpa interogației logice sau empirice. În acest punct,  gânditorii religioși au avut rolul
de a explica modul în care este totuși posibilă o formă de limbaj nerațională sau
transrațională.
Tensiunea se datorează, așa cum am menționat deja, existenței unui set de
afirmații revelate care stau la baza religiilor, și care sunt interpretate în formă de
doctrine, scrieri canonice sau tradiții. Problema filosofică principală  este modul în
care autoritatea credinței sau autoritatea rațiunii interacționează în procesul de
stabilite a veridicității unei credințe  religioase. Activitatea apologetică,  din care face
parte și Tertulian, se înscrie în acest proces de apărare și convingere cu privire la
adevărul mesajului cristic.
Pot fi identificate patru posibile paradigme. Modelul conflictului privește
scopurile, obiectivele și metodele rațiunii și credinței ca fiind foarte asemănătoare.
Din acest motiv, atunci când apar concluzii diferite, există o rivalitate reală. Acest
model este asumat de fundamentaliștii religioși,  care au rezolvat această tensiune de
partea credinței,  însă el poate fi întâlnit și în rândul părinților bisericii,  unde
tensiunea între cele două nu întâmpina însă aceleași probleme precum în secolul
tehnologiei. Un alt model, numit incompatobilist, privește scopurile și metodele celor
două ca fiind distincte. Se realizarea astfel compartimentarea fiecăruia,  adevărul
empiric fiind analizat rațional,  în timp ce credința vizează adevărurile divine. Astfel,
rivalitatea dintre ele este anulată. Însă de aici iau naștere încă trei abordări.
În primul rând, se poate considera că credința este translațională, în măsura în
care este mai presus decât rațiunea. Această ultimă strategie a fost folosită de unii

2
existențialiști creștini. Rațiunea nu poate decât să reconstituie ceea ce este deja
implicit în credință sau în practica religioasă. În al doilea rând, se poate privi credința
religioasă ca fiind irațională, prin urmare nefiind supusă evaluării raționale. Aceasta
este poziția luată în mod obișnuit de cei care adoptă teologia negativă, metoda care
presupune că toate speculațiile despre Dumnezeu nu pot ajunge decât la ceea ce El nu
este. Această din urmă subdiviziune include și acele teorii ale credinței care susțin că
limbajul religios este doar de natură metaforică. Aceasta și alte forme de iraționalism
au ca rezultat ceea ce este în mod obișnuit considerat fideism: anume, credința nu
trebuie supusă nici unei elucidări sau justificări raționale.
Modelul slab compatibilist afirma că dialogul între rațiune și credință este
posibil, deși ambele mențin domenii distincte de evaluare și convingere. De exemplu,
credința poate fi văzută ca acceptând miracole, dar rațiunea să implice metoda
științifică a testării ipotezelor. O mare parte din modelul reformat al creștinismului
adoptă acest model de bază.
Însă modelul compatibilist puternic înțelege că credința și rațiunea au o
legătură organică și poate chiar paritate. O formă tipică de compatibilism puternic este
denumită teologie naturală. Articolele de credință pot fi demonstrate prin rațiune, fie
deductiv (din premise teologice comune), fie inductiv (din experiențe comune). Poate
lua una din două forme: fie începe cu afirmații științifice justificate și le completează
cu afirmații teologice valide care nu sunt disponibile științei, fie începe cu afirmații
tipice dintr-o tradiție teologică și le rafinează folosind gândirea științifică. Un
exemplu al primului ar fi dovada cosmologică a existenței lui Dumnezeu, iar un
exemplu al acestuia din urmă ar fi afirmația că știința nu ar fi posibilă decât dacă
bunătatea lui Dumnezeu ar asigura că lumea este inteligibilă. Unii teologi naturali au
încercat să unească credința și rațiunea într-un sistem metafizic cuprinzător.
Așa cum am arătat, interacțiunea dintre rațiune și credință este un subiect
important în filosofia religiei. El este strâns legat, dar distinct, de alte câteva probleme
din filosofia religiei, precum existența lui Dumnezeu, atributele divine, problema
răului, acțiunea divină în lume, religia și etica, problema pluralismului religios. Mai
mult, o analiză a interacțiunii dintre credință și rațiune oferă, de asemenea, resurse
pentru argumente filozofice în alte domenii, cum ar fi metafizica, ontologia și
epistemologia. Toate aceste domenii au luat naștere în procesul de interogare a
cosmosului și a omului, în momentul în care explicațiile de ordin religios au fost

3
treptat înlăturate. Rivalitatea dintre credință și rațiune poate fi întâlnită  și în gândirea
grecească, chiar daca  ea nu apare în mod direct.
Filosofii din cele mai vechi timpuri au încercat să distileze problemele
metafizice din aceste afirmații mitologice. Odată ce aceste principii au fost localizate
și eliminate, acești filozofi le-au purificat de speculațiile ezoterice și de superstiția
originilor lor religioase. Ei au condamnat, de asemenea, înclinațiile către gnosticism și
elitism găsite în cultura religioasă de unde s-au dezvoltat miturile. Niciunul dintre
acești filozofi, totuși, nu a fost interesat în mod deosebit de problema credinței în
aceste perspective religioase .
Socrate, Platon si Aristotel au dezvoltat versiuni ale teologiei naturale,
arătând modul în care credințele religioase apar din reflecțiile raționale asupra
realității concrete. O formă timpurie de apologetică religioasă, care demonstrează
existența zeilor, poate fi găsită în Legile lui Platon. Fizica lui Aristotel a oferit
argumente care demonstrează existența unui motor nemișcat din dovezile mișcării în
lume. Multe școli de gândire au derivat anumite tipuri de gândire teologică din fizică
și cosmologie. Stoicii au avut o viziune cosmologică a unui ciclu etern de revoluții
identice și distrugeri ale lumii printr-o conflagrație universală . In viziunea lor,
necesitatea absolută guvernează procesul ciclic și se identifică cu rațiunea divină
(logos) și providența. Acest Dumnezeu prevă ză tor și binevoitor este imanent în
lumea fizică . Dumnezeu ordonă universul, deși fă ră un scop explicit. Oamenii sunt
microcosmos, iar sufletele lor sunt emanații ale sufletului de foc al universului. Pe de
altă parte, epicurienii erau sceptici, materialiști și împotriva dogmei. Ei vorbeau
despre zei, dar ca trăind într-o stare fericită în regiuni intermundiale, fără niciun
interes pentru treburile oamenilor. Nu există nicio relație între relele vieții umane și o
îndrumare divină a universului. La moarte, orice percepție umană încetează.
Ulterior creștinismul, ieșit din iudaism, a impus adepților săi un set de
adevăruri și practici revelate. Multe dintre aceste credințe și practici diferă
semnificativ de ceea ce au susținut religiile grecești și iudaismul. De exemplu,
creștinii au susținut că Dumnezeu a creat lumea ex nihilo, că El este trei persoane și
că Iisus Hristos a fost revelația supremă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, din cele
mai vechi timpuri, creștinii au avut un grad semnificativ de compatibilitate între
credință și rațiune. Scrierile Sfântului Pavel din Scripturile creștine oferă
diverse interpretă ri ale relației dintre credință și rațiune. În primul rând, în Faptele

4
Apostolilor, Pavel însuși se angajează în discuții cu anumiți filozofi epicurieni și
stoici din Atena. Acolo, el susține unitatea Dumnezeului creștin ca si creator al
tuturor. El reflectă o simpatie față de obiceiurile pă gâne, tratează cu blândețe
subiectul închină rii idolilor și face apel la o nouă examinare a divinită ții nu din
punctul de vedere al creației, ci din angajamentul practic cu lumea. Cu toate acestea,
el susține că același Dumnezeu va veni într-o zi să judece întreaga omenire. Dar în
pasajul să u celebra epistola către Romani, Pavel este puțin mai îndră zneț față de
creștini. Aici el susține o teologie naturală împotriva acelor pă gâni care ar pretinde că
lipsa lor anterioară de acces la Dumnezeul creștin nu i-ar absolvi de vinovă ție pentru
necredința lor. Pavel susține că , de fapt, oricine poate ajunge la adevă rul existenței lui
Dumnezeu doar folosindu-și rațiunea pentru a reflecta asupra lumii naturale. Astfel,
această interpretare puternică compatibilistă a presupus o toleranță redusă pentru atei
și agnostici. Totuși, în prima epistola către Corinteni, Pavel sugerează un fel de
incompatibilism, susținând că revelația creștină este o nebunie pentru neamuri, adică
greci. Apostolul subliniază că din moment ce lumea nu a ajuns să -L cunoască pe
Dumnezeu prin înțelepciune, El a ales să Se descopere pe Sine pe deplin celor cu
credință simplă . Aceste diverse interpretă ri pauline ale relației dintre credință și
rațiune aveau să continue să se manifeste în diferite moduri de-a lungul secolelor care
au urmat.
Tertulian este puternic influențat de poziția pe care Apostolul Paul o
prezintă în prima sa epistolă adresată Corintenilor. Ală turi de avertismentul întâlnit în
epistola că tre cei din Colose, ele au format înțelegerea apologetului creștin cu privire
la filosofie și credință . Nă scută în mijlocul iudeilor, credința creștină era strâns legată
de evenimentele istorice. Precum exodul pentru evrei, moartea și învierea lui Iisus din
Nazaret însemna nașterea bisericii. Prin urmare, ea nu se întemeiază pe o speculație a
unui grup de gânditori care au admirat cerul, ci pe mă rturia unor ucenici care au fost
martorii unor semne și minuni care atestă faptul că Logosul s-a întrupat. Aceeași
mă rturie era întă rită și de rezistența în fața prigoanelor suferite de cei care au ales să
Îl urmeze și să își conducă viața conform învă ță turilor Lui. Prin urmare, sensul
cuvântului credință este dat de felul în care acesta a fost prezent în Vechiul
Testament, și ulterior preluat în scrierile apostolilor și evangheliștilor. El se referă în
primul rând la o acceptare a anumitor adevă ruri, a considera ca fiind adevă rate un
anumit set de afirmații. Acest consimță mânt intelectual implică totodată o atitudine

5
pozitivă față de obiectul credinței. Prin urmare, ea implică ascultare, devotament, și
încredere. Trebuie ținut cont de faptul că însuși convertirea lui Tertulian la credința
creștină a avut loc în urma mă rturiilor lă sate de creștinii, care erau supuși
prigoanelor din partea autorită ților romane. În mijlocul atâtor nedreptă ți și suferințe
cauzate de aceștia, ei au refuzat să renunțe la credința lor în Mântuitorul Iisus Hristos,
alegând moartea în locul lepă dă rii de credință .
Rațiunea își are originea în cuvântul latin ratio, care înseamnă capacitatea
umană prin care noi putem cunoaște și funcționa în lume. Tertulian vede în ea o
facultate esențială ființei umane, necesară existenței omului în acest univers. Însă
această privință , el afirmă că „rațiunea este de la Dumnezeu și Dumnezeu, ziditorul a
toate, n-a voit se înțeleagă și să se să vârșească nimic fă ră rațiune.” Totuși, el adaugă
imediat faptul că oamenii, fiind despă rțirii de autorul rațiunii, sunt lipsiți și de ea.
„Așadar, cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu este firesc să nu-L cunoască nici din
lucră rile Lui; fiindcă nici o comoară nu sta deschisă pentru stră ini. Așa se face că ,
purtați de valuri, fă ră cârma rațiunii, pe marea întinsă a vieții, nu știu să se pă zească
de furtuna amețitoare a acestei lumi.2”
Critica pe care Tertulian o face  filosofiei este posibila însă datorită cunoștințelor
sale semnificativ cantitative și calitative ale acestui domeniu. El își exprimă deschis
disprețul față de filosofie și de lucrările acestora, deoarece prin intermediul rațiunii nu
este garantată o creștere, ci e posibilă și o distrugere, dovadă in acest sens stau
sistemele de gândire a căror concluzii se contrazic. „Sărmanul Aristotel, care i-a
învățat  pe oameni dialectica aceasta, meșteră la zidit, ca și dărâmat, schimbătoare în
planuri, nefirească în presupuneri, greoaie în dovezi,  închinată  unei lupte
vătămătoare ei însăși,  în toate șovăind,  ca să nu mai isprăvească nimic! Iată de unde
vin acele basme și genealogii fără sfârșit, acele întrebări nefolositoare, acele discuții
ce se întind pe nesimțite ca un cancer. Ca să ne oprească de la unele ca acestea, 
Apostolul a spus răspicat că trebuie să ne ferim de filosofi.3” 
Principalele sale obiecții la adresa filosofiei vizau concluziile diferite la care
aceștia au ajuns. Subiectele abordate de filosofi și întrebările  ridicate de ei erau de
interes major pentru creștini.  Însă aceștia din urmă au primit răspunsuri prin
învățătura oferită inițial de Hristos, și răspândită ulterior de apostoli și  evangheliști.
2
Apologeți de limbă latină, colectia Parinti si scriitori bisericesti, traducere Nicolae Chitescu, editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pag. 207
3
Ibidem, pag. 143

6
Aceștia erau de acord în privința mesajului, îl predicau tuturor oamenilor cu care
aveau ocazia să interacționeze, iar accentul era pus pe implicațiile morale ale acestei
învățături în viața credincioșilor.  Implicațiile morale ale filosofilor erau diverse, dar
critica sa privea practicarea principiilor etice la care diverse școli au ajuns prin
intermediul rațiunii.  Oferind astfel o concurență  puternică pe piața ideilor, filozofiile 
reprezentau un pericol pentru credința oamenilor. 
Un alt motiv pentru care Tertulian a ajuns să disprețuiască dialogul cu filosofii
este însuși faptul  că aceștia din urmă nu îl acceptă. El își dedică viața apărării
creștinilor care erau persecutați,  și cărora nu li se permitea să se apere. Nu aveau
parte de judecată corectă, ci erau tratați în moduri care au stârnit mânia lui Tertulian.
Acesta, deși se folosește de cunoștințele sale filosofice și construiește pledoarii bine
argumentate, își manifestă dezaprobarea față de școlile filosofilor și nu poate să vadă
nimic bun în  ele. „Ne-am pus astfel în luptă  cu filosofii, pentru că ei îmbracă idei
comune în argumente proprii, contrarii învățăturilor noastre, că uneori întăresc idei
proprii prin argumente comune, potrivite cumva cu concepțiile lor, întrucât adevărul
aproape este nimicit  de filosofie prin otrava ei turnată în el. Și  de aceea,  filosofia
fiind din ambele puncte de vedere adversară a adevărului, suntem siliți și să eliberăm
ideile comune de argumentele filosofilor și să despărțim ideile comune de ideile
acestor filosofi, confruntând aceste probleme cu cărțile dumnezeiești.4”
Un al treilea motiv pentru care el adoptă această atitudine față de înțelepciunea
acestei lumi, așa cum o numește Apostolul Paul, privește sincretismul pe care dorește 
să îl evite.  Problema lui principală nu e Platon, ci cu un creștin platonician. El dorește
să păstreze puritatea adevărului revelat, motiv pentru care alege să respingă în
totalitate perspectivele filosofilor. „Întrucât se aseamănă Atena cu Ierusalimul ?
Academia cu Biserica,  ori esteticii cu creștinii? Învățătura noastră vine de la
Solomon, care ne-a învățat că Domnul trebuie căutat numai întru curăția inimii
noastre. Iar alții cred mai nimerit  să dea la iveală un creștinism stoic,  ori platonic, 
ori dialectic!5” El găsește suport pentru aceasta perspectivă în avertismentul rostit de
însuși Apostolul Paul bisericii din Colose.  El nu caută să înțeleagă perspectivă a
Apostului asupra relației dintre credința  creștină și rațiunea comună tuturor

4
Apologeți de limbă latină, colectia Parinti si scriitori bisericesti, traducere Nicolae Chitescu, editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pag. 265

5
Ibidem, pag. 143

7
oamenilor, ci se limitează la dialogul  din Atena și avertismentul amintit anterior. „N-
am polemiza asupra sufletului în nici un caz cu filosofii, patriarhi ai ereticilor, ca să
spun așa,  deși chiar de pe atunci filosofia era denunțată de Apostol ca o lovitură dată
adevărului. Căci după ce a cunoscut Atena,  orașul elocinței, și a gustat de acolo de la
toți negustorii de înțelepciune și vorbărie,  ca urmare ne-a făcut atenți să ne ferim de
asemenea bunătăți ale lor.6” 
Pentru Tertulian, revelația lui Dumnezeu este foarte importantă,  fiind singura
sursa de adevăr. El este un bun cunoscător al Scripturilor, de aceea apelează în mod
constant la ele pentru a-și susține argumentul. Însă  în acest punct el devine circular în
raționamentul său, apelând la autoritatea scrierilor sfinte pentru a le justifica
autoritatea.  Credința se întemeiază pe aceste adevăruri,  revelate de Dumnezeu. Ele
sunt suficiente pentru a oferi înțelepciune și salvare, orice completare din  partea
filosofiei fiind astfel inutilă,  sau mai corect,  dăunătoare. Prin urmare, revelația
divină este independentă și suficientă,  fără a avea nevoie de ajutor din partea
filosofiei pentru o înțelegere mai clară. Pentru Tertulian, filosofia nu este veriga lipsă
dintre rațiune și Hristos, ci este sursa ereziilor. În opinia lui, chiar și înainte de
revelația supremă,  filosofia nu era demnă de a se ocupa cu domeniul teologiei.
Tertulian susține că un creștin nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu literatura
și învățăturile păgânilor, inclusiv chiar cu lucrările filozofilor care susțin că există un
singur Dumnezeu. Mai simplu spus, creștinul a cărui singură preocupare ar trebui să
fie să păstreze ceea ce a crezut nu poate câștiga nimic din arta filozofului de a construi
și a înlătura credințele. Tot ce poate face o astfel de artă este să propună motive pentru
a înlătura regula credinței creștinului.
În concluzie, consider că poziția lui Tertulian este una extremă,  care nu poate
oferi un teren fertil pentru mesajul evangheliei.  Însă înțelegerea conceptului de
rațiune, așa cum a ajuns să fie cunoscut astăzi, și rolul pe care aceasta l-a avut în
dezvoltarea atât a creștinismului cât și a culturii și a științei, îi era necunoscut.
Consider că afirmațiile făcute împotriva filosofiei  trebuie înțelese din prisma culturii
pe care el a considerat că a creat-o, cultură care nu promova toleranța,  care a înscris
dialogul cu creștinii, și care a închis gura acestora prin persecuții. Accentul exagerat
pus pe latura morală a omului l-a făcut să respingă idei, ce trebuiau analizate rațional,
pe criteriul moralității autorului lor.  Nu este surprinzător că această atitudine față de

6
Apologeți de limbă latină, colectia Parinti si scriitori bisericesti, traducere Nicolae Chitescu, editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pag. 265

8
raportul dintre credință și rațiune nu a oferit o direcție bisericii, el însuși ajungând să
se despartă de ea, pentru ca în final să critice creștinismul cu aceeași vigoare și pe
aceleași criterii7.

7
Etiene Gilson, Filosofia în evul mediu, editura Humanitas, 1995, pag. 88

9
BIBLIOGRAFIE
1. Etiene Gilson, Filosofia în evul mediu, editura Humanitas, 1995
2. Apologeți de limbă latină, colecția Părinți si scriitori bisericești, traducere Nicolae
Chițescu, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1981
3. Philip Schaff, History of the Christian Church, volume II: Ante-Nicene
Christianity. A.D. 100-325

10