5. TIPURI DE ECONOMII.

ECONOMIA DE PIAŢĂ
5.1. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb
5.2. Economia de piaţă
5.3. Trăsăturile economiei de piaţă
5.4. Piaţa şi funcţiile ei

5.1. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi

funcţionare a economiei în care bunurile produse au ca destinaţie
consumul propriu al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt
satisfăcute în mod direct, prin autoconsum, fără a fi nevoie de
schimb. Economia naturală a fost predominantă până la prima
revoluţie industrială şi s-a caracterizat printr-un nivel scăzut de
dezvoltare economică şi gamă redusă de trebuinţe, predominante
fiind cele elementare Revoluţia industrială este procesul tehnic
complex prin care munca manuală este înlocuită cu maşinismul.
Revoluţia industrială s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea
mai întâi în Anglia.
1
 Autoconsumul desemnează procesul de
utilizare de către producător a propriilor rezultate
(bunurilor produse) pentru satisfacerea nevoilor
proprii. Autoconsumul se diferenţiază ca
autoconsum final (pentru nevoile de trai) şi ca
autoconsum intermediar (pentru nevoile
producerii altor produse).

2
 Economia de schimb este forma de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice, în care agenţii
economici produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimb altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor lor.
Scopul final al producţiei în economia de schimb
rămâne acelaşi, schimbându-se însă cadrul social
de desfăşurare a producţiei, şi de aici şi
modalitatea de ajungere a produselor de la
producător la consumator, respectiv intervin actele
de vânzare-cumpărare.
3
 Specializarea producătorilor într-un anumit domeniu de
activitate s-a concretizat în diferenţierea bunurilor obţinute şi
deci în necesitatea schimbării lor, unele cu altele, în vederea
satisfacerii nevoilor de consum din cadrul societăţii. Ea
reprezintă o condiţie de bază a apariţiei şi dezvoltării
schimbului de produse şi, bineînţeles, a transformării
economiei naturale în economie de schimb.
Astfel, într-un anumit context social-istoric, când a apărut şi
s-a dezvoltat proprietatea privată şi specializarea
producătorilor pe baza diviziunii sociale a muncii, apare
schimbul de produse. Producţia destinată autoconsumului, se
transformă treptat în producţie destinată schimbului, iar
economia naturală, în economie de schimb.

4
 Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se
diferenţiază de economia naturală astfel:
specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri
diferenţiate;
schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-
şi schimbe între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor
economice;
autonomia producătorilor;
concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;
existenţa monedei creează o nouă treaptă de organizare şi
funcţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;
desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii
bilaterale de piaţă.

5
 5.2. Economia de piaţă
Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă
modernă de organizare şi funcţionare a economiei de
schimb în care agenţii economici îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional,
corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor
nevoi existenţiale în continuă creştere, cu resurse
economice limitate.

6
 Economia de piaţă reprezintă un sistem
economic, un mod specific de fundamentare şi
asigurare a coerenţei deciziilor privind problema
economică fundamentală a rarităţii.
Economia de piaţă se manifestă în forme
diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta. Ea are o serie de caracteristici generale, dar
şi particularităţi specifice, care sunt generate de
condiţiile specifice ale fiecărei ţări şi ale fiecărei
etape istorice.

7
 Economia de piaţă pură, care poate fi privită şi ca model teoretic,
ce se caracterizează printr-o asemenea organizare a economiei, în care
raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în
producerea bunurilor.
Specificul pieţei este concurenţa liberă – pură şi perfectă – în care
formarea preţurilor are loc în mod liber, la toate categoriile de bunuri şi
servicii.
Agenţii economici, pe baza proprietăţii private, acţionează liber şi
independent, urmărindu-şi fiecare interesul propriu.
Forma de proprietate principală este proprietatea privată.
Proprietatea de stat este, în general, limitată la clădirile instituţiilor
publice şi alte facilităţi necesare guvernului pentru asigurarea
funcţionării apărării naţionale, sistemului juridic, sistemul apărării
publice, învăţământului public etc.
Drept urmare, statul nu intervine în viaţa economică, decât pentru
a crea cadrul juridic necesar şi în calitate de simplu cumpărător, sau,
dacă este cazul, de producător şi vânzător al anumitor bunuri.
8
 Economia de comandă sau planificată. Este tipul de economie opus economiei de piaţă
pure, manifestându-se ca o alternativă a acesteia, ca o soluţie prin care se credea că se pot
elimina disfuncţionalităţile ivite în mecanismele pieţei. Economia de comandă are la bază
proprietatea de stat, iar deciziile economice sunt luate centralizat. Prin plan, se stabileşte
pentru fiecare agent economic ce să producă, cât să producă şi cum să producă. Interesul
personal este subordonat interesului general. De menţionat că şi economia de comandă
este tot o economie de piaţă, însă în care legile pieţei sunt încorsetate de planul centralizat,
în care formarea preţurilor se ghidează numai parţial după regulile pieţei. Mecanismul
preţurilor este unul administrativ, neţinând cont de raţionalitatea economică. Bunurile se
vând şi se cumpără pe piaţă, dar pe o piaţă dirijată de către plan, prin reguli artificiale.
Economia de comanda este încă întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord.
Acest tip de economie prezintă următoarele caracteristici:
este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproape toate
mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocate prin plan;
este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat caracterizat
printr-un stil de muncă formalist;
este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea
existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

9
 Economia mixtă. Este tipul de economie de piaţă
caracteristic pentru economiile contemporane. Economia
mixtă este o combinaţie între întreprinderile private şi cele de
stat, acesta din urmă fiind implicat atât în producţia, cât şi în
distribuţia bunurilor. În economia mixtă, răspunsurile la
întrebările: ce să produci, cât de mult să produci, cum să
organizezi producţia şi pentru cine să produci sunt
determinate atât de acţiunile întreprinderilor private, cât şi de
măsurile de intervenţie şi de control ale statului.
Mecanismele pieţei libere se întrepătrund cu mecanismele
dirijismului statal. Acestea din urmă sunt mai puternice în
unele ramuri în care proprietatea de stat este dominantă,
respectiv în acele ramuri naţionalizate. Implicarea statului în
economie diferă de la o ţară la alta.

10
 5.3. Trăsăturile economiei de piaţă
  În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă
trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor trăsături:
  Preponderenţa proprietăţii private în economie. Aceasta stă la baza
manifestării libertăţii oamenilor în general şi a libertăţii economice în
special, a liberei iniţiative, a spiritului creativ etc.
Proprietatea privată, sub diferitele ei forme, asigură constituirea unui
mediu economic caracterizat prin liberalism, cu o mare diversitate de centre
de activitate economică, fapt ce impune existenţa pieţei ca mijloc de
legătură şi cooperare între agenţii economici.
Proprietatea privată nu exclude existenţa şi a altor forme de
proprietate, respectiv pluralismul formelor de proprietate şi manifestarea
fără oprelişti a tuturor agenţilor economici în cadrul vieţii economice a
societăţii. Toţi au drepturi egale de proprietari, îşi promovează propriile lor
interese economice, îşi asumă libertatea de a decide, suportând integral
efectele acţiunii lor.

11
 Autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor
economici.
Fiecare agent economic în parte, în sistemul relaţiilor
de piaţă, promovează interesul său personal, care
constituie, în acelaşi timp, impulsul care îl determină să
acţioneze. Cu alte cuvinte, autonomia este fundamentată
pe interesul agenţilor economici şi are la bază
proprietatea privată. Aceasta, sub diferitele ei forme de
manifestare, asigură agenţilor economici o autonomie
largă privind organizarea şi folosirea obiectului
proprietăţii, combinarea şi utilizarea factorilor de
producţie, repartizarea rezultatelor obţinute etc.

12
 Piaţa este centrul vital al economiei, prin intermediul pieţei se
realizează legătura dintre producţie şi consum şi implicit se
stabilesc legăturile între agenţii economici. Piaţa, prin
mecanismele ei, asigură reglarea activităţii economice. Ea oferă
acele informaţii necesare agenţilor economici pentru a decide ce
să producă, cum să producă, cât şi pentru cine să producă. Practic,
nici un agent economic nu se poate izola de piaţă. Piaţa este
considerată ca fiind sufletul economiei.
Concurenţa este o condiţie de neînlocuit. Economia de piaţă
este o economie concurenţială. Concurenţa face posibilă acţiunea
neîngrădită a legilor pieţei, ea îi determină pe agenţii economici să
acţioneze în direcţia introducerii progresului tehnic şi maximizării
eficienţei economice. Ea stă la baza progresului economic şi,
implicit,al societăţii.

13
 Economia de piaţă contemporană este o economie monetară.
Cea mai mare parte a schimburilor se realizează prin mijlocirea
monedei, a banilor.
Preţul – privit ca măsurarea unui bun în expresie monetară –
se stabileşte pe piaţă, prin confruntarea dintre cerere şi ofertă.
Chiar dacă intervin practici administrative în stabilirea nivelului
de preţ la un bun sau serviciu, punctul de plecare în stabilirea
preţului este dat de piaţă, prin jocul cererii şi ofertei.
Existenţa unui cadru instituţional (sistemul de organizare a
proprietăţii – tipuri de întreprinderi, sistemul bancar, monetar,
sistemul financiar etc.) structurat în aşa fel încât să asigure
maximum de libertate de decizie şi acţiune agenţilor economici,
în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul economic îl
deserveşte.

14
 Mobilul întregii acţiuni economice îl reprezintă profitul. Agenţii
economici desfăşoară activităţi, îşi asumă riscul, având ca scop câştigul,
maximizarea acestuia. Nu există întreprinzător, mai mic sau mai mare, care
să nu urmărească câştigul. Deciziile economice sunt luate din această
perspectivă. Acest lucru este benefic atât pentru întreprinzător, cât şi
pentru societate, deoarece profitul:
a) stimulează iniţiativa economică, contribuind la stimularea producţiei de
bunuri;
b) stă la baza creşterii economice; el este sursa principală a acumulărilor
pe baza cărora se asigură investiţiile, sursa de bază a creşterii economice;
c) asigură un control riguros asupra activităţii agenţilor economici.
Eficienţa se apreciază de aceştia, pornind de la nivelul profitului obţinut;
d) generează şi imprimă tuturor participanţilor la viaţa economică un spirit
de economisire, care se transmite de la nivelul conducerii fiecărei
întreprinderi, până la ultimul salariat al acesteia.

15
 Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect
şi direct în viaţa economică a societăţii. El veghează la respectarea
legilor pieţei, intervine în calitate de consumator al unei părţi din
resursele economice, consum cerut de îndeplinirea funcţiilor sale
specifice – apărare, educaţie, protecţie socială etc. -, intervine în
calitate de moderator al agenţilor economici (prin sistemul juridic,
prin pârghii monetare, financiare etc.).
Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale.
Marfa este un bun economic care satisface o anumită trebuinţă a
omului (de consum individual sau productiv) şi care ajunge în consum
prin intermediul schimbului, a actelor de vânzare-cumpărare. Nu toate
bunurile economice sunt bunuri marfare.

16
 5.4. Piaţa şi funcţiile ei
5.4.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să
devină principalul stimulent pentru a realiza produse
competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa, prin sistemul
liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a
resurselor ale căror grad de eficienţă este echivalent cu
aceea a unui dictator care are acces la toate datele
economice şi sociale”

17
 În economiile dezvoltate contemporane, s-a
ajuns ca piaţa să reprezinte mecanismul
economico-social principal prin care se
orientează activitatea agenţilor economici şi
alocarea resurselor în procesul de dezvoltare.
Ea se prezintă ca un sistem complex, în care
interacţionează şi se condiţionează reciproc legile
şi mecanismele clasice ale pieţei – cererea, oferta,
preţurile, cu numeroase instituţii cu funcţii de
reglare, precum şi cu o conştiinţă de masă,
juridică, economică etc., formată în decursul unui
proces îndelungat de instruire şi de practică.

18
 Există două funcţii de bază pe care piaţa le îndeplineşte :
1. Piaţa realizează un contact permanent dintre
producătorii şi consumatorii de bunuri şi servicii, dintre
ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele
semnificaţii:
dinamica pieţei reflectă modificările produse în
sistemul trebuinţelor economice ale societăţii,
orientând în acest scop, activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor;
jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care
agenţii economici îşi procură şi utilizează toate
resursele puse la dispoziţie prin intermediul pieţei;
sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă
duce la reglarea acesteia şi a economiei naţionale în
ansamblu.

19
 2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a
informaţiilor necesare agenţilor economici, în
calitatea lor de producători şi consumatori.
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate
complexă, formată dintr-un sistem de pieţe
distincte, dar interdependente.

20
Clasificarea pietelor
1. natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:
piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
piaţa prodfactorilor – care cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
capitalului, piaţa informaţiei, piaţa resurselor naturale, piaţa de marketing, piaţa
creaţiei tehnice, piaţa serviciilor manageriale, piaţa monetară;
piaţa financiar-valutară– care cuprinde: piaţa financiară, piaţa schimburilor
valutare.
2. existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
•piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul
tranzacţiei;
•piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa
de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
3. momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor:
•piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
•piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit în
momentul încheierii acesteia;
•piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
4. gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
•piaţa bunurilor omogene – uniforme;
•piaţa bunurilor eterogene – diversificate. 21
 5. aria geografică:
•pieţe locale;
•pieţe zonale (regionale);
•pieţe naţionale;
•piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.
6. raportul cerere-ofertă:
•piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai
mare decât oferta;
•piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai
mare decât cererea.
7. tipul de concurenţă:
•piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
•piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde: piaţa cu concurenţă de
monopol, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa cu concurenţă de
oligopson (monopson), piaţa cu concurenţă monopolistică.

22
5.4.2. Rolul şi limitele pieţei
  Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei ţări.
Înainte de toate, ea are drept funcţie adaptarea şi aducerea în stare de compatibilitate
a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor şi vânzătorilor, a cererii şi ofertei individuale şi
agregate.
În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor şi
obţinerea profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării şi realizarea altor
obiective.
Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi subiectivismul,
creează posibilitatea, pentru fiecare individ, a alegerii căilor de satisfacere a trebuinţelor,
constituindu-se într-un factor al democraţiei.
Rolul pieţei în economia contemporană, pune în evidenţă mai multe funcţii, între care:
 impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
 resorturile şi mecanismele pieţei stimulează orientarea profesională şi calificarea
oamenilor;
 prin intermediul preţurilor, orientează pe consumatori să utilizeze raţional bunurile
deficitare, precum şi resursele rare;
 grad ridicat de libertate economică;
 asigură informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale.

23
 Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă următoarele limite ale
pieţei:
1) paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii economici, într-o
economie de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai mult decât
libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund, în general, dorinţei
consumatorilor;
2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate
de către stat poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc apoi
la recesiune;
3) într-un sistem de „laissez-faire”, preţurile nu sunt întotdeauna rezultatul
acţiunii forţelor pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul
este determinat liber. Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă
producţia, pentru a menţine preţurile ridicate;
4) activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi poate avea efecte
secundare nedorite;
5) piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii: în cazul unui conflict militar,
indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare;
6) într-un sistem de „laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele
consumatorilor aşa cum sunt acestea exprimate pe piaţă.
24