Capitolul 2

BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI

2.1. Activitatea economică

2.2. Nevoile umane, resursele şi factorii de
producţie
2.2.1. Munca
2.2.2. Pământul (natura)
2.2.3. Factorul capital
2.3. Premisa economică fundamentală
2.4. Curba posibilităţilor de producţie
2.5. Incertitudine şi risc în economie

1
2.1. Activitatea economică
 
Activitatea umană presupune muncă, ce se prezintă ca un
proces complex între om şi natură, prin care oamenii, pornind
de la scopurile şi interesele lor, îşi făuresc mijloacele necesare
atingerii şi realizării acestora.
Oamenii acţionează, se implică în activităţile practice din
societate numai din dorinţa satisfacerii unor nevoi. Acestea sunt
nevoi de consum, respectiv cerinţe ale oamenilor de a avea şi
folosi bunuri şi servicii. Ele reprezintă mobiluri ale acţiunii
umane şi apar la suprafaţa societăţii sub forma intereselor
economice.
Activitatea economică constă din efortul conştient al
oamenilor de a atrage şi utiliza resursele economice rare în
vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi consumului de
bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
2
 Putem defini activitatea economică ca fiind o
formă specifică a activităţii practice, urmărind
realizarea unor scopuri precise, şi anume
satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor.
Diviziunea socială a muncii este un proces
obiectiv şi permanent de desprindere, diferenţiere
şi separare a diferitelor categorii de muncă din
ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca
activităţi specializate de sine stătătoare.
Aşadar, ca rezultat al dezvoltării tehnicii şi
tehnologiei şi pe baza diviziunii sociale a muncii,
activităţile economice se ordonează pe categorii şi
genuri de activităţi, care devin preocupări esenţiale
pentru anumite sectoare ale economiei, ramuri şi
subramuri. 3
 Producţia este activitatea depusă de oameni cu
scopul de a transforma resursele disponibile din
societate corespunzător nevoilor lor, urmărind
crearea de bunuri şi servicii menite a intra în consum,
în vederea satisfacerii diferitelor categorii de
trebuinţe.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce
constau în combinarea factorilor de producţie în
vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor
necesare existenţei umane. În cadrul producţiei,
oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor
obiectele din natură, respectiv natura însăşi.
4
Producţia se împarte în :
1. Producţia de bunuri;
• producţia primară;
• producţia secundară;
2. Producţia de servicii (producţia terţiară).
Cele două tipuri de producţie se regăsesc la nivelul
economiei naţionale în cele trei sectoare de
activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar),
aflate într-o continuă interdependenţă.
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi
economice prin care bunurile materiale şi serviciile
sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa
economică şi între membrii societăţii. 5
 Circulaţia bunurilor şi serviciilor (schimbul)
cuprinde activităţi care asigură trecerea
bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei în
sfera consumului, respectiv trecerea bunurilor
şi serviciilor de la o persoană la alta (fizică
sau juridică). Aceste activităţi cuprind
depozitarea, transportul, conservarea şi
schimbul de produse şi servicii, pentru ca
bunurile economice create să fie puse la
dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea
vânzării-cumpărării sau pe alte căi.
 
6
Circuitul economic simplu

7
 Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului sunt
numeroase. Concomitent, schimbul reprezintă şi un circuit
economic care realizează legătura între gospodării şi firme, prin
care acestea din urmă achiziţionează factori de producţie oferind
în schimb bunuri şi servicii cât şi recompensarea factorilor de
producţie utilizaţi.
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a
bunurilor şi serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesităţile
şi dorinţele oamenilor şi se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor,
concordanţa dintre ele şi necesităţile existente în societate.
Consumul, în funcţie de destinaţia bunurilor, este un consum final,
care se referă la utilizarea bunurilor de consum personal şi
colectiv şi un consum intermediar (productiv) prin care bunurile
economice sunt utilizate în procesul de producţie, deci sunt
consumate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii.

8
Analizată prin multitudinea faţetelor ei, activitatea economică
se caracterizează prin următoarele trăsături:
 este o activitate practică a omului;
 este o activitate de creaţie, contribuind la punerea în valoare
a potenţialului creativ al omului;
 se desfăşară pe baza criteriilor de raţionalitate, respectiv se
urmăreşte, de fiecare dată, obţinerea de rezultate maxime cu
eforturi minime;
 asigură progresul societăţi, stând la baza desfăşurării şi
dezvoltării celorlalte activităţi din societate;
 are un scop precis: satisfacerea nevoilor de consum ale
oamenilor (indivizi, colectivităţi, societate).
 

9
 2.2. Nevoile umane, resursele şi factorii de
producţie
Nevoile (trebuinţele) umane constituie
punctul de pornire, impulsul oricărei activităţi
umane. Ele pun în evidenţă ceea ce resimt
oamenii ca fiindu-le necesar pentru existenţă,
pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a societăţii
în care trăiesc. Nevoile umane reprezintă un şir
nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii
umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor
lor – oamenii, grupurile sociale, colectivităţile
naţional-statale şi societatea în ansamblul ei.
10
 Nevoile umane pot fi clasificate după următoarele criterii:
 După natura lor: a) naturale (biologice sau fiziologice); b)
sociale; c) spirituale-psihologice;
 Din punctul de vedere al masei subiecţilor: a) individuale; b)
de grup; c) ale societăţii;
 Corespunzător ciclului activităţii umane: a) nevoi zilnice; b)
nevoi săptămânale; c) nevoi lunare etc;
 După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există: a)
nevoi care se satisfac cu bunuri materiale; b) nevoi care se
satisfac cu servicii;
 După durata şi momentul manifestării lor: a) nevoi curente
(permanente); b) nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi
singulare;
 După natura sursei de formare: a) nevoi fiziologice; b) nevoi
familiale; c) nevoi culturale; d) nevoi specific sociale.
11
Într-o altă viziune, nevoile pot fi clasificate în funcţie de cele trei cerinţe
fundamentale ale vieţii umane: nevoi fiziologice, nevoi de grup şi nevoi
spirituale sau psihologice. Abraham Maslow este cunoscut pentru
desenarea piramidei cu nevoile oamenilor.
Piramida nevoilor (Abraham Maslow)

12
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături
fiecare dintre acestea reflectând o lege economică.
Principalele trăsături ale nevoilor umane sunt:
 nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod
direct la lărgirea ariei nevoilor, atât la nivel de individ ,
cât şi de grup sau societate;
 limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie,
în procesul satisfacerii ei, atinge, la un moment dat, un
prag de saturaţie;
 concurente, respectiv unele nevoi se extind în
detrimentul altora, altele pot fi substituite între ele;
 complementare, respectiv cele mai multe se
condiţionează reciproc;
 condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor,
potenţialul economiei de a le satisface.
13
Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri
şi servicii necesare satisfacerii nevoilor sale.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două
feluri:
 resurse primare sau originare, constituite din potenţialul
natural şi potenţialul demografic de care dispune societatea
în fiecare etapă a evoluţiei sale. Mediul natural-geografic
oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi
progresului societăţii. La acestea se adaugă resursele
umane, care au capacitatea de a pune în valoare resursele
naturale;
 resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe
baza celor dintâi, cum sunt echipamente, utilaje, instalaţii,
stocuri de materii prime, combustibil etc. Resursele derivate
au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor
atrase şi folosite de oameni. 14
Analizând resursele naturale, economiştii fac distincţie între
resursele utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă
parte, între cele regenerabile şi neregenerabile.

15
 Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie
care să permită desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă
istorică dată. În cele mai multe cazuri, raportul dintre nevoi şi
resurse este de forma:
Nevoile > Resursele
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că,
în raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele
au fost, sunt şi vor fi limitate. Evoluţia societăţii omeneşti pune în
evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca volum şi varietate, a
nevoilor faţă de resurse.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia
cantitatea, calitatea şi structura resurselor economice se modifică
mai lent decât intensitatea, amploarea şi structura nevoilor
umane, resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele indivizilor.
Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant
între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.

16
 Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică
generală a economiei. Ea este determinată de o serie
de cauze, cum ar fi:
 imposibilitatea atragerii în întregime, din motive
tehnice şi economice, în activitatea umană, a tuturor
resurselor necesare la un moment dat;
 existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind
cunoaşterea resurselor existente;
 caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Între consum şi producţie se dezvoltă multiple
raporturi, care se vor reflecta în planul concret al
organizării activităţii economice specifice economiilor
de schimb, în cadrul corelaţiei dintre cerere şi ofertă.
17
 2.2.1. Munca
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea
resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv
antrenate în activităţi economice. Cantitativ, resursele de muncă ale unei ţări
sunt determinate de populaţia acesteia, cu următoarele grupe:
 populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din
populaţia totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
 populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din
populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
 populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care rămân
după ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii
de la cursurile de zi;
 populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă
disponibilă numărul şomerilor;
 populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populaţia
ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice etc. Calitatea
factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor
acestui factor.
18
 2.2.2. Pământul (natura)
Pământul (natura) reprezintă un factor originar, primar al producţiei. El
este format din toate elementele naturale brute din natură care sunt atrase
şi folosite în producerea de bunuri şi servicii.
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a individului, este
factor de producţie originar şi se prezintă sub mai multe forme:
 pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică
 relieful şi apele;
 clima.
Rolul economic al pământului decurge din:
 constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor
umane;
 este sursă de elemente nutritive;
 reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
 este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de
origine agrosilvică.
Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
Acest lucru impune cu necesitate folosirea cât mai raţională şi eficientă a
pământului. Folosirea raţională a factorului pământ (natură) capătă astăzi o
nouă dimensiune legată de echilibrul ecologic. 19
 2.2.3. Factorul capital
Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor
economice acumulate – eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie
şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente:
 construcţii de natură diferită: fabrici, mine, căi ferate, drumuri, poduri, etc;
 maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
 stocuri de materii prime şi produse semifinite
 tehnică electronică şi de calcul;
 licenţe etc.
Capitalul se prezintă, pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă
parte, sub forma de active financiare. Activele fizice (materiale, maşini,
echipamente etc.) se numesc şi active reale sau capital real. Proprietarii lor
posedă hârtii de valoare ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra
activelor reale utilizate la un moment dat în economie. Aceste hârtii de
valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar (fictiv).
Activele financiare sunt fotografia bănească a proprietăţii asupra
activelor reale. Cel care posedă activul financiar are şi dreptul de
proprietate asupra celui real. Capitalul real, corespunzător comportării lui în
producţie, respectiv după modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se
20
grupează în capital fix şi capital circulant.
 Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri
de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc.),
care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se
treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un
număr de cicluri de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri
de producţie are ca efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare
ca urmare a uzurii şi transmiterii asupra produselor fabricate cu ajutorul lui,
a unei părţi din preţul sau suma care s-a plătit la procurarea lui. Deci,
capitalul fix se depreciază datorită uzurii, proces care duce în final la
scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi
anume: uzura fizică şi uzura morală. Uzura fizică – reprezintă pierderea
treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii
lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici, chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se
numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între
valoarea capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în
ani. A = Kf / t,
21
 Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a
capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă.
Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor pieţei care
asigură bunuri similare noi, cu: preţuri mai scăzute și
performanţe tehnice superioare.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii
prime, materiale, combustibili, semifabricate etc., de care
dispun agenţii economici. Elementele capitalului circulant sunt
consumate sau sunt profund transformate în cursul unui singur
ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-
a plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra
produselor la a căror fabricaţie participă. Consumându-se într-
un singur ciclu de producţie, capitalul circulant se regăseşte
integral în costul producţiei respective.
22
 2.3. Premisa economică fundamentală
Alegerea îi costă pe oameni. Costul alegerii unui bun sau
serviciu în defavoarea altora reprezintă valoarea alternativelor
lăsate la o parte. Acest cost este costul de oportunitate, care
reflectă sacrificarea celorlalte alternative în favoarea producerii
sau consumului unui anume bun sau serviciu. Cost de
oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă cea mai bună
alternativă de alocare a resurselor, sacrificată în favoarea
alternativei alese. Costul de oportunitate reprezintă ceea ce
pierde individul, agentul economic sau societatea în urma
alegerii făcute.
El este costul alegerii, un concept relativ exprimat în
termeni reali. Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii,
înseamnă capacitatea oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi de
a acţiona într-o astfel de manieră, încât să se îndeplinească
aceste obiective în condiţii de eficienţă maximă.
  23
 2.4. Curba posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie, sau

frontiera posibilităţilor de producţie permite
analiza posibilităţilor alternative de a produce.
Ea pune în evidenţă - sub formă grafică -
toate combinaţiile posibile de a produce
două bunuri de către un individ, firmă sau ţară,
într-o anumită perioadă, prin folosirea integrală
şi eficientă a tuturor resurselor disponibile, în
condiţii tehnice şi tehnologice date.
 
24
25
 Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit
determinată de premisa economică fundamentală

• În realizarea combinării între cele două

destinaţii, prin utilizarea completă a
resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului
maxim;
• Această tendinţă a creşterii costului de
oportunitate pe măsură ce se produc cantităţi
suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc
de resurse dat, în detrimentul altui bun, are un
caracter legic şi este cunoscută ca legea
creşterii costului de oportunitate;
26
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când
resursele sunt limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen
mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor,
curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre dreaptă.

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub

influenţa următorilor factori:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului
de resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale etc.
2.7. Incertitudine şi risc în economie
Într-o economie dinamică, cu o piaţa liberă, pot apare trei situaţii:
• de certitudine, în care posibilitatea evenimentelor este calculată cu
certitudine, respectiv toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua procesuală
până la evenimentul final – obiectul deciziei economice – au probabilitate
maximă de realizare. Situaţiile de certitudine se caracterizează, la fel ca
toate situaţiile decizionale, prin existenţa de mai multe soluţii, dar alegerea
soluţiei optime şi transpunerea în viaţă a acesteia sunt sub incidenţa unor
condiţii de certitudine, în care evoluţia poate fi anticipată cu precizie;
• de incertitudine, în care deşi există posibilitatea realizării obiectivului
final, volumul şi structura informaţiilor aflate la dispoziţia oamenilor
(decidenţilor) face dificilă anticiparea cu precizie a efectelor acţiunilor
economice. Există îndoieli în ceea ce priveşte soluţiile şi, mai ales, în ceea
ce priveşte alegerea soluţiei optime;
• de risc, în care o parte mare, sau toate evenimentele ce alcătuiesc
reţeaua procesuală până la evenimentul final, au o probabilitate de
realizare mică, existând evenimente care scapă controlului şi a căror
evoluţie este imposibil de anticipat. Riscul porneşte de la situaţiile de
incertitudine în economie şi reflectă forma concretă pe care o îmbracă
pierderile în afaceri.
28
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze.
 Risc generat de incertitudini privind condiţiile pieţei. Un
întreprinzător niciodată nu este sigur că tot ceea ce produce se
vinde. Preferinţele consumatorilor sunt imprevizibile, de asemenea,
cererea este deosebit de elastică, în funcţie de veniturile
consumatorilor și de nivelul preţului.
 Riscul datorat schimbărilor de tehnologie şi implicit concurenţei
celor care au un avans în domeniu. În epoca contemporană,
impactul progresului tehnic este uriaş. O simplă reţinere în acest
domeniu poate aduce prejudicii unei firme, după cum o politică
deschisă de încurajare şi promovare a noului poate aduce avantaje
deosebite, câştiguri suplimentare foarte mari;
 Risc financiar, juridic şi politic. Nu trebuie să uităm că firmele
fiinţează în anumite cadre social-politice determinate, că ele trebuie
să respecte legislaţia ţării în care funcţionează şi că se supun
oricăror acţiuni politice ce vin să orienteze economia în ansamblul
ei. Dacă situaţia politică şi militară dintr-o ţară se deteriorează,
atunci şi activitatea firmelor este stingherită sau chiar stopată.
29