IOAN POPA ISTORIE Material Auxiliar Pent

IOAN POPA
ISTORIE
Material auxiliar pentru pregătirea examenului de
bacalaureat
Ediţia a III-a
revizuită şi completată
Sibiu
2017
Ioan Popa (n. 1973, Miercurea Sibiului) este profesor titular de Istorie la Colegiul Naţional „Samuel
von Brukenthal” (din 1998) şi Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu (din 1999). A absolvit
Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică, specializarea Istorie-Antropologie (1996) şi Facultatea
de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, specializarea Teologie Pastorală (2002), din cadrul
Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu. A obţinut diploma de „magister master” în „Restaurarea şi
conservarea patrimoniului muzeal naţional” (1997) şi „Management educaţional” (2008). Din 2006
este profesor cu gradul didactic I. În 2012, a devenit doctor în Istorie al Universităţii „1 Decembrie
1918” din Alba Iulia, cu teza Instrumentalizări politice ale şcolii în sudul Transilvaniei:1849-1918.
A publicat volumele Scurtă istorie a învăţământului sibian (2003), Liceele teoretice sibiene între
1918-1948 (2005), Învăţământul sibian. Repere istorice şi documentare (2007), Apoldu de Jos.
Texte monografice (2007; editor), Pe urmele vechilor greci (2009; coordonator), Pe urmele vechilor
egipteni (2010; coordonator), Revista Musa. Un martor al sentimentelor naţionale româneşti în
perioada dualismului (2012), Şcolile Sibiului în secolele XIX-XX (2012), Dimensiuni etno-identitare
şi naţional-politice în spaţiul şcolar sud-transilvănean 1849-1918 (2013), Interferenţe culturale în
Sibiul secolelor XVIII-XX (2014; coordonator), Viaţa cotidiană în Sibiul secolelor XIX-XX (2015;
coordonator), precum şi numeroase studii şi articole de istorie universală şi locală, de sociologie,
antropologie şi etnologie. Este iniţiatorul şi coordonatorul Cercului de Studii Istorice şi Sociale din
cadrul Colegiului Naţional „Samuel von Brukenthal” (din 1999) şi redactor responsabil al
Anuarului Cercului de Studii Istorice şi Sociale (din 2006). A înregistrat rezultate foarte bune în
pregătirea elevilor pentru susţinerea examenului naţional de bacalaureat. Din 1999 până în prezent
nu a avut niciun elev respins la proba de Istorie a acestui examen, pregătind, în fiecare an, cel puţin
o clasă cu specializarea Filologie, dar şi un număr important de elevi din clasele a XII-a, cu profil
Real, până în 2011, când noua metodologie a bacalaureatului le-a anulat acestora dreptul de a
susţine o astfel de probă.
Tehnoredactare: Prof. Dr. Ioan POPA
Coperta 1: Planul oraşului Sibiu, 1921.

Coperta 4: Rezultatele obţinute de clasa a XII-a, profil uman, specializarea Filologie, de la
Colegiul Naţional „Samuel von Brukenthal”, la Istorie, în anul şcolar 2016/2017.
Tipar: Print Center Sibiu
ISBN: 978-973-0-25467-9
CUPRINS
Cuvânt înainte 4
Tematica examenului de bacalaureat 2018 4
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor 5
1.1. Formarea poporului român 5
1.2. Percepţia romanităţii românilor în Evul Mediu 6
1.3. Politizarea problemei originii românilor în Epoca Modernă 6
1.4. Teorii contemporane privind originea românilor 8
2. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX – XVIII) 12
2.1. Formaţiuni politice prestatale (secolele IX-XIII) 12
2.2. Întemeierea Ţării Româneşti (Terra Transalpina, Ungro-Vlahia) 13
2.3. Întemeierea Modovei (Moldo-Vlahia, Vlahia Mică, Kara-Bogdania) 13
2.4. Voievodatul Transilvaniei 14
2.5. Structuri instituţionale 14
3. Spaţiul românesc între diplomaţie şi confruntare în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii
(secolele XIV-XVIII) 22
3.1. Aspecte generale 22
3.2. Politica externă a voievozilor în secolele XIV-XVI 22
3.3. Politica externă a Ţărilor Române în secolele XVII-XVIII 28
4. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX) 31
4.1. Proiecte politice din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea 31
4.2. Proiectul politic paşoptist 33
4.3. Unirea Principatelor şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza 34
4.4. Domnia lui Carol I (1866-1914) 36
4.5. Domnia lui Ferdinand I (1914-1927). Marea Unire 37
5. România şi concertul european: de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului al XX-lea 44
5.1. Principatele Române şi Marile Puteri în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate
a secolului al XIX-lea 44
5.2. Unirea Principatelor 44
5.3. „Criza orientală” (1875-1878) şi independenţa României 45
5.4. România în Primul Război Mondial 46
5.5. Politica externă a României în perioada interbelică (1918-1939) 48
5.6. România în Al Doilea Război Mondial 49
6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă 52
6.1. Instaurarea regimului comunist (1944-1947) 52
6.2. Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965). Impunerea modelului stalinist.
Începuturile naţional-comunismului 53
6.3. Regimul Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Dezvoltarea naţional-comunismului 55
6.4. Construcţia democraţiei postdecembriste 57
7. România în Războiul Rece 61
7.1. Politica externă a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) 61
7.2. Politica externă a regimului Nicolae Ceauşescu (1965-1989) 62
8.Constituţiile din România 66
8.1. Constituţia din 1866 66
8.2. Constituţiile interbelice (1923-1938) 67
8.3. Constituţiile comuniste (1948,1952,1965) 68
8.4. Constituţia din 1991 70
9. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi Europa 74
9.1. Regimurile democratice 74
9.2. Regimurile totalitare 75
9.3. Democraţie şi totalitarism în România secolului al XX-lea 77
Modele de subiecte 81
Subiecte de bacalaureat 88
CUVÂNT ÎNAINTE
Ideea acestui material a apărut în urmă cu câţiva ani, datorită numeroaselor solicitări din partea elevilor.
Începând din anul şcolar 2010/2011, la insistenţele majorităţii elevilor de la ambele şcoli în care lucrez, mi-am schimbat
într-o foarte mare măsură maniera obişnuită de predare la clasele a XII-a, profil „uman”, expunerea sistematică, însoţită
de elaborarea unei ample scheme la tablă, cu dictarea unor variante accesibile de lecţii din tematica examenului de
bacalaureat. Elevii agrează cea de-a doua variantă de predare, deoarece le menajează comoditatea. Profesorul câştigă, în
schimb, o atmosferă liniştită, cu efortul concentrării pentru dictarea ideilor într-o formă clară şi atractivă. Resursele
temporale necesare predării prin dictare sunt însă consistente, fapt care conduce la sacrificarea semnificativă a lecţiilor
neincluse în programa examenului de bacalaureat. Ritmul scăzut al predării prin dictare este determinat de câţiva
factori: dorinţa cuprinderii cât mai multor informaţii, ritmul de scriere al elevilor şi nevoia de explicaţii suplimentare.
Caietul de istorie şi ora săptămânală de pregătire a examenului de bacalaureat au constituit, pentru mulţi elevi,
instrumentele esenţiale ale succesului la bacalaureat, în absenţa costisitoarelor lecţii private.
Volumul de faţă are drept scop punerea la dispoziţia elevilor de clasa a XII-a a unui material solicitat intens de
aceştia şi revenirea la preferinţele didactico-metodologice ale autorului, prelegerea şi schiţa. Pentru a feri materialul
auxiliar de destinul manualelor de Istorie, puţin utilizate de elevi, autorul va prelucra lecţiile, prin lecturi colective, în
cadrul orelor suplimentare de pregătire a examenului de bacalaureat. Oportunităţile oferite la clasă şi în cadrul şcolii ar
trebui să scutească elevii de cheltuieli inutile şi să ofere bucuria obţinerii unor rezultate meritorii.
Versiunea actuală a materialului auxiliar porneşte de la lecţiile transcrise în format digital de eleva Anca Szábo
(CN Brukenthal), pe parcursul anului şcolar 2011/2012. Pentru concordanţă, am utilizat, din acelaşi an şcolar, caietele
elevelor Cristina Panţa (CN Brukenthal) şi Cristina Băluţă (LT Noica). Le mulţumesc şi pe această cale. În anii şcolari
ce au urmat, am efectuat o serie de completări şi îmbunătăţiri. Rezultatele deosebite înregistrate la examenul de
bacalaureat, sesiunile 2013-2017, şi reacţiile elevilor privind utilitatea materialului auxiliar constituie argumente
suficiente pentru înscrierea acestuia în arsenalul materialelor indispensabile pentru o prestaţie de calitate la examenul de
bacalaureat.
Programa examenului de bacalaureat, prezentată tematic în programa şi manualele (7 la număr)
de Istorie pentru clasa a XII-a, este expusă într-o manieră mixtă, cronologică şi tematică, pentru a uşura
parcurgerea ei de către candidaţii examenului de bacalaureat. Părţile de lecţii redactate cu caractere de
10 pt se adresează elevilor care doresc să obţină performanţe la Olimpiada de Istorie şi să-şi mărească
şansele de a lua nota maximă la bacalaureat. Subtitlurile utilizate în compartimentarea lecţiilor au fost
formulate în aşa fel încât să surprindă cele mai importante aspecte ale respectivei părţi de lecţie. Pentru
perfecţionarea limbajului istoric, unele noţiuni istorice au fost redactate cu caractere italice şi au fost
explicate în paranteze. De asemenea, pentru familiarizarea elevilor cu specificul şi exigenţele examenului
de bacalaureat, am inclus în această ediţie şi subiectele sesiunilor iunie-iulie 2014, 2015, 2016 şi 2017.
Multă putere de muncă şi succes la bacalaureat!
TEMATICA EXAMENULUI DE BACALAUREAT 2018

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.
2. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX – XVIII).
3. Spaţiul românesc între diplomaţie şi confruntare în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii
(secolele XIV-XVIII).
4. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX).
5. România şi concertul european: de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului al XX-lea.
6. România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă.
7. România în Războiul Rece.
8. Constituţiile din România.
9. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi
Europa.
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor
1. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

NECESITATEA STUDIERII ROMANITĂŢII ROMÂNILOR. Poporul român şi limba română se înscriu, prin
originea latină, în familia popoarelor şi limbilor romanice (neolatine). La sfârşitul Evului Mediu şi
începuturile modernităţii europene (sec. XV-XVI), umaniştii italieni, dar şi o serie de alţi cărturari
şi călători străini preocupaţi de identificarea urmelor civilizaţiei romane au studiat originea
românilor şi au afirmat romanitatea acestora. Pentru intelectualii români transilvăneni din secolele
XVIII-XIX (Epoca Modernă), latinitatea poporului român şi continuitatea acestuia în spaţiul nord-
dunărean au constituit argumente fundamentale în mişcarea de emancipare politică şi de integrare în
sistemul de naţiuni regnicolare (cu drepturi politice depline), alături de maghiari, saşi şi secui. În Epoca
Contemporană (sec. XX), studierea romanităţii românilor şi-a păstrat importanţa, prin necesitatea
susţinerii drepturilor istorice asupra Transilvaniei şi afirmării identităţii etno-culturale româneşti în
contextul elaborării şi implementării proiectului integrativ al Uniunii Europene.
1.1. FORMAREA POPORULUI ROMÂN

A. CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR. Geţii şi dacii, indoeuropeni (traci nordici), sunt creatorii civilizaţiei fierului în
spaţiul carpato-dunărean. Apogeul civilizaţiei geto-dacilor s-a înregistrat în secolele I î.Hr. – I d.Hr., perioadă ce
coincide cu întemeierea şi funcţionarea unei structuri statale. Din punct de vedere politic, cei mai importanţi
conducători au fost Burebista (82-44 î.Hr.; unificatorul triburilor geto-dacice; principala sursă istorică - Strabon) şi
Decebal (87-106; principala sursă istorică - Dio Cassius). Religia geto-dacilor a fost politeistă. Figura centrală a
panteonului, destul de sărac, era Zalmoxis. Se practica incineraţia, ca rit funerar, iar serviciile de cult se săvârşeau în
sanctuare patrulatere sau circulare. Geto-dacii au intrat de timpuriu (sec. VII-VI î.Hr.) în contact cu civilizaţia greacă,
prin intermediul coloniilor de pe litoralul pontic (Histria, Tomis, Callatis), interferenţele soldându-se cu numeroase
influenţe de natură materială şi spirituală. Aceste legături au dus la menţionarea frecventă a geţilor în scrierile greceşti
(Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot).
B. ROMANIZAREA. Expansiunea romană în zona Dunării de Jos, în secolul I d.Hr. (înfiinţarea provinciilor
Pannonia, în anul 10 d.Hr., şi Moesia, în anul 15 d.Hr.) a facilitat pătrunderea elementelor culturii materiale şi spirituale
romane în lumea geto-dacilor (ex: limba latina, utilizată în inscripţii; monedele romane, folosite sau copiate precum
denarii de argint produşi în atelierul monetar de la Tilişca; vase; unelte; arme). Aceasta este etapa incipientă, neoficială
a romanizării. Spaţiul dobrogean a intrat sub stăpânire romană în anul 46 d.Hr., în cadrul provinciei Moesia. Preluarea
elementelor de civilizaţie romană la nord de Dunăre s-a accentuat, după dobândirea statutului de regat clientelar, pentru
Dacia, de către Decebal, din partea împăratului Domiţian (anul 89).
În urma a două războaie (101-102; 105-106), împăratul Traian a înfrânt regatul dacilor şi a organizat, într-o
mare parte a acestuia (Oltenia, Banat, Transilvania), provincia Dacia. Din acest moment (106) şi până la retragerea
stăpânirii romane la sud de Dunăre (271), procesul romanizării a avut un caracter oficial. Romanizarea Daciei s-a
desfăşurat pe două căi: a) prin colonizarea masivă cu populaţie latinofonă şi b) prin asimilarea populaţiei autohtone.
Procesul a fost favorizat de acţiunea mai multor factori: administraţia (Dacia a fost organizată ca provincie imperială,
fiind administrată, în numele împăratului, de un legatus Augusti; capitala noii provincii a fost fixată la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa; toţi funcţionarii vorbeau limba latină, limba oficială a statului), armata (foarte numeroasă, 40-50.000 de
soldaţi, cea mai importantă unitate fiind legiunea a XIII-a Gemina, de la Apulum; tinerii daci au fost încorporaţi în
trupele auxiliare), veteranii, coloniştii (despre caracterul masiv şi scopurile colonizării - cultivarea ogoarelor şi
popularea oraşelor - ne vorbeşte istoricul latin Eutropius; au fost create oraşe de tip colonia şi municipium, precum şi
numeroase aşezări rurale: pagi, vici, villae rusticae), viaţa religioasă (impunerea cultelor romane; procesul a prilejuit
manifestarea unor fenomene de interpretatio romana, vizibile mai ales în cazul cultului zeiţei Bendis - Diana/Sânziene),
dreptul roman.
C. PERIOADA POSTROMANĂ (271-602). La mijlocul secolului al III-lea, s-au intensificat atacurile migratorilor
(ex: goţii germanici), fapt care a determinat replierea Imperiului roman pe Dunăre. Împăratul Aurelian a retras din
Dacia armata şi administraţia (271), însă cea mai mare parte a populaţiei daco-romane a rămas la nord de Dunăre.
Imperiul şi-a menţinut graniţa pe Dunăre până la începutul secolului al VII-lea. Păstrarea legaturilor cu Imperiul roman
5
a consolidat procesul de romanizare în spaţiul nord-dunărean. Unii împăraţi (Constantin cel Mare - sec. IV; Iustinian -
sec. VI) au reuşit să refacă, parţial, stăpânirea romană la nord de fluviu. După retragerea stăpânirii romane, spaţiul nord-
dunărean a fost dominat politic, timp de un mileniu (secolele III-XIII), de diferite populaţii migratoare (goţii, hunii,
gepizii, avarii, slavii). În general, autohtonii au convieţuit paşnic cu alogenii, cele mai importante influenţe venind din
partea slavilor. În anul 602, o mare parte a acestora a trecut Dunărea, rupând, astfel, legăturile dintre populaţia romanică
de la nord de fluviu şi Imperiul roman.
D. RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN ZONA DUNĂRII DE JOS. Răspândirea noii religii monoteiste, în limba
latină, a stimulat procesul de romanizare în zona Dunării de Jos. Biserica a cunoscut o rapidă dezvoltare instituţională în
secolul al IV-lea, odată cu legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul din Milano
(anul 313). La sud de Dunăre s-au întemeiat numeroase episcopii, în provincia Scythia Minor (Dobrogea actuală)
remarcându-se, prin activitatea misionară şi teologică, cea de la Tomis (capitala provinciei). Misionarismul a
reprezentat principala modalitate de răspândire a creştinismului în rândurile populaţiei romanice de la nord de Dunăre,
populaţie confruntată adeseori cu reacţia adversă a migratorilor (ex. martiriul lui Sava de la Buzău, ucis de vizigoţi, în
anul 372). Între dovezile arheologice ale răspândirii creştinismului la nord de fluviu se remarcă donariul de bronz de la
Biertan (sec. IV), care conţine monograma lui Hristos şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”. Provenienţa latină a
celor mai importante noţiuni creştine din limba română (biserică/basilica, Dumnezeu/Domine Deus, cruce/crux,
duminică/dies dominica) susţine, de asemenea, vechimea acestei religii la români.
E. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ. Poporul român s-a format în urma unui proces de sinteză etno-lingvistică,
început în secolele I-II şi încheiat în secolele VIII-IX, proces desfăşurat atât la nord cât şi la sud de Dunăre, în două
etape: a) romanizarea dacilor şi b) asimilarea slavilor. Limba română a evoluat din latina populară. Au fost păstrate
elemente vechi traco-dacice (cca 160-200 de cuvinte, cu derivate). Influenţele slave au îmbogăţit consistent vocabularul
limbii române. Structura acesteia este tripartită: a) substratul traco-dacic (10% din fondul principal de cuvinte); b)
stratul latin (60% din lexicul de bază şi structura gramaticală; imprimă caracterul limbii române) şi c) adstratul slavon
meridional (20% din vocabularul uzual). Limba română are patru dialecte, unul la nord de Dunăre (daco-român) şi trei
la sud de fluviu (aromân/macedo-român, istro-român şi megleno-român). Formarea acestor dialecte este explicabilă prin
stabilirea slavilor la sud de Dunăre în anul 602. Pe parcursul Evului Mediu, românii sunt consemnaţi în izvoarele străine
cu termenul de vlahi/valahi/volohi/blahi sau olahi, însă ei înşişi s-au numit romani, rumâni sau chiar români.
1.2. PERCEPŢIA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR ÎN EVUL MEDIu

În secolele XV-XVII, călătorii şi cărturarii străini au
UMANISMUL ŞI VALORIZAREA LATINITĂŢII.
subliniat originea romană a românilor (aducând ca argumente asemănările dintre limba română şi
limba latină, dar şi utilizarea numelui de „romani”). Printre cei mai cunoscuţi scriitori se numără
italienii Enea Silvio Piccolomini, Niccolo Modrusiense, Antonio Bonfini (sec. XV) şi Francesco
della Valle, dalmatul Antonio Verancsics sau saşii Georg Reicherstorffer şi Johannes Lebel (sec.
XVI). Istoriografia săsească de secol XVII păstrează direcţia deschisă în secolul precedent (ex.
medieşeanul Laurentius Toppeltinus, sibienii Johann Tröster şi Valentin Franck von Franckenstein;
cel din urmă, combătând originea geto-daco-gotică a saşilor, afirma chiar participarea dacilor la
procesul de formare a poporului român). Cărturarii români din secolele XVI-XVII promovează
aceeaşi idee a originii romane: Nicolaus Olahus (sec. XVI), Grigore Ureche, Miron Costin,
Constantin Cantacuzino (sec. XVII), Dimitrie Cantemir (începutul secolului al XVIII-lea).
1.3. POLITIZAREA PROBLEMEI ORIGINII ROMÂNILOR ÎN EPOCA MODERNĂ

În secolul al XVIII-lea, afirmarea sentimentelor naţionale a transformat
CAUZELE POLITIZĂRII.
problema istorică a originii popoarelor într-o problemă politică. În Transilvania, mişcarea
românească de emancipare a avut de înfruntat opoziţia sistemului de stări (trei naţiuni privilegiate:
maghiarii, saşii şi secuii; patru religii recepte: romano-catolică, evanghelică/luterană,
reformată/calvină şi unitariană). Un rol important în coordonarea mişcării naţionale româneşti l-a
jucat Biserica greco-catolică, înfiinţată la cumpăna secolelor XVII-XVIII, din iniţiativa
6
Habsburgilor. Reprezentanţii acestei Biserici (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Petru Maior,
Gheorghe Şincai) au susţinut latinitatea, vechimea şi continuitatea românilor şi au înaintat o serie de
memorii autorităţilor imperiale, solicitând drepturi egale cu maghiarii, saşii şi secuii (cel mai
important memoriu: Supplex Libellus Valachorum, 1791). La sfârşitul secolului al XVIII-lea, reacţia
stărilor privilegiate a dus la apariţia teoriei imigraţioniste privind originea românilor.
AUSTRIECII ŞI TEORIA IMIGRAŢIONISTĂ.Printre cei mai virulenţi contestatari ai autohtonismului
românilor se numără venetici austrieci cu pretenţii elitiste. Unul dintre părinţii acestei teorii
istoriografice este ofiţerul austriac Franz Josef Sulzer, autorul lucrării Geschichte des
transalpinischen Dakiens (Viena, 1781-1782). Braşoveanul de origine austriacă Joseph Karl Eder,
director al Şcolii normale romano-catolice de băieţi din Sibiu, între 1787-1810, şi membru al lojii
masonice „Sf. Andrei” (lojă activă la Sibiu din 1767 până în 1790, sub îndrumarea baronului Samuel von
Brukenthal), îşi datorează notorietatea editării memoriului românesc Supplex Libellus Valachorum
(Cluj, 1791), împreună cu consideraţiile sale critice la adresa argumentelor şi pretenţiilor exprimate
de autori. Teoria imigraţionistă a fost dezvoltată pe parcursul secolului al XIX-lea, cel mai
important reprezentant fiind istoricul austriac Robert Roesler (Romänische Studien, Leipzig, 1871),
după care teoria mai este numită şi roesleriană.
POZIŢIA ISTORICILOR MAGHIARI. IMPUNEREA VIZIUNII IMIGRAŢIONISTE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SEC. XIX. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, majoritatea istoricilor maghiari susţineau provenienţa românilor
din amestecul mai multor elemente, predominante fiind cele romane, dacice şi slave. Pentru unii istorici (Bolla Márton,
sf. sec. XVIII – înc. sec. XIX), românii au origine bulgărească, pentru alţii sunt urmaşii romanilor (Réti Szabó Márton,
sf. sec. XVIII; Kőváry László, mijl. sec. XIX) sau reprezintă rezultatul sintezei daco-romane (Szilágyi Sándor, mijl. sec.
XIX). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales după realizarea pactului dualist, în 1867, şi trecerea
Transilvaniei în componenţa Ungariei, istoriografia maghiară diminuează componenta romană a etnogenezei româneşti
şi contestă continuitatea unei populaţii romanice la nord de Dunăre după „retragerea aureliană”.
SAŞII, ALĂTURI DE MAGHIARI. Istoriografia săsească modernă a înregistrat o evoluţie similară cu cea maghiară.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanitatea românilor este susţinută de istoricii sibieni Daniel Filtsch, Martin Felmer
şi Michael Lebrecht. Ideea originii daco-romane a românilor este reluată la mijlocul secolului al XIX-lea de istoricul
Georg Daniel Teutsch, însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mediul săsesc se va impune teoria
imigraţionistă, ilustrată foarte bine şi inoculată populaţiei largi de manualele şcolare (ex. Carl Werner, Geschichte
Ungarns, 1885).
ARGUMENTE ALE TEORIEI IMIGRAŢIONISTE. Istoricii teoriei imigraţioniste susţin că dacii au fost
exterminaţi (argumentând cu afirmaţiile lui Eutropius), că romanizarea a fost superficială în zona
Daciei, iar provincia a fost complet abandonată în timpul împăratului Aurelian (făcându-se trimiteri
la acelaşi autor antic, Eutropius), că toponimia romană a dispărut (în special numele oraşelor), că
maghiarii au găsit un spaţiu pustiu, că românii sunt păstori de origine sud-dunăreană, veniţi la nord
de Dunăre cândva între secolele IX-XIII, că limba română are numeroase asemănări cu limba
albaneză, conţine influenţe sud-slave şi nu are cuvinte germanice vechi sau că românii nu sunt
menţionaţi în izvoare istorice la nord de Dunăre, în Transilvania, decât începând cu secolul al XIII-
lea. Concluzia acestei teorii este că poporul român s-a format la sud de Dunăre, printr-un amestec
etno-cultural ce include elemente albaneze, romane şi slave. Imigrarea în Transilvania s-ar fi
realizat destul de târziu (secolele XII-XIII) şi într-un ritm lent, românii profitând de golurile
demografice produse în secolele XIV-XVI, în ţinuturile săseşti şi maghiare, fie datorită molimelor,
fie datorită atacurilor turceşti.
TEORIA CONTINUITĂŢII. ŞCOALA ARDELEANĂ ŞI LATINISMUL PUR. Teoria continuităţii, dezvoltată în
mediul cultural-ştiinţific şi politic românesc, a susţinut iniţial, prin reprezentanţii Şcolii Ardelene
(Gh. Şincai, Petru Maior), exterminarea/dispariţia dacilor, pentru a putea sublinia originea pur
7
romană a românilor. Viziunea istoriografică era tributară coordonatelor ideologice ale vremii,
nobleţea originii şi vechimea locuirii constituind argumentele cele mai puternice ale procesului de
legitimare politică. Românii sperau astfel la redefinirea statutului lor în raport cu naţiunile
regnicolare ale Transilvaniei. Curentul latinist s-a prelungit în cultura română şi în mentalul colectiv
românesc până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ultimul mare reprezentant al acestuia fiind
transilvăneanul August Treboniu Laurian.
TEORIA CONTINUITĂŢII ŞI SINTEZA DACO-ROMANĂ. După mijlocul secolului al XIX-lea, istoricii
români (Bogdan Petriceicu Haşdeu, A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul) au început să promoveze
componenta dacică în procesul de etnogeneză românească. Numeroase argumente arheologice,
epigrafice (atestarea în Britannia şi Siria a unor unităţi militare romane, alae şi cohortes, constituite
din recruţi daci) şi lingvistice (toponime, hidronime) au fost invocate pentru a demonstra
continuitatea dacilor în timpul stăpânirii romane.
ARGUMENTE ALE TEORIEI CONTINUITĂŢII. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, viziunea
istoricilor români asupra etnogenezei româneşti s-a construit în jurul unei duble continuităţi: a
dacilor sub stăpânirea romană şi a daco-romanilor după abandonarea provinciei Dacia de către
romani. Teoria continuităţii evidenţiază caracterul masiv al colonizării şi susţine, prin numeroase
argumente arheologice, numismatice (îngroparea tezaurelor monetare în a doua jumătate a secolului
al III-lea), lingvistice (terminologia agrară de origine latină; etimologia cuvântului pământ -
pavimentum) sau literare (analiza critică a operei lui Eutropius - sec. IV; afirmaţiile lui Iordanes -
sec. VI, privind retragerea doar a armatei romane la sud de Dunăre pe vremea împăratului
Aurelian), continuitatea de locuire daco-romană la nord de Dunăre, după „retragerea aureliană”.
Influenţele albaneze din limba română sunt considerate rămăşiţe ale fondului comun traco-iliric (I.
I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981). Argumentaţia continuităţii face apel la caracterul sedentar,
agrar al populaţiei daco-romane şi romanice, precum şi la atestarea românilor în Transilvania
înaintea secolului al XIII-lea (Cronica lui Anonymus/Gesta Hungarorum relatează că maghiarii i-au
găsit pe români la nord de Dunăre).
ENGLEZI ŞI FRANCEZI DESPRE ROMANITATEA ROMÂNILOR. La capătul continentului, în inima celor mai întinse
imperii coloniale ale modernităţii, percepţia publică asupra originii românilor este modelată de nume sonore ale
istoriografiei, precum englezul Edward Gibbon (sf. sec. XVIII) şi francezul Jules Michelet (mijl. sec. XIX), ambii
pledând pentru continuitatea vieţuirii romane şi romanice la nord de Dunăre, din timpul împăratului Traian până în
vremurile moderne. La începutul secolului al XX-lea, un insistent promotor al romanităţii românilor a fost istoricul
britanic Robert William Seton-Watson (pseud. Scotus Viator).
1.4. TEORII CONTEMPORANE PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

TEORIA CONTINUITĂŢII ÎN MEDIUL ŞTIINŢIFIC ŞI ACADEMIC ROMÂNESC.
Pe parcursul secolului al XX-
lea şi la începutul secolului al XXI-lea, viziunea românească asupra etnogenezei a reliefat, cu unele
fluctuaţii datorate imixtiunii mediului politico-ideologic, obârşia daco-romană a românilor şi
continuitatea de locuire în spaţiul carpato-dunărean. Printre cei mai importanţi promotori ai acestei
viziuni se numără istoricii Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi Gheorghe Brătianu, filologul Alexandru
Rosetti, în prima jumătate a secolului al XX-lea, sau istoricul Ioan-Aurel Pop, la începutul secolului
al XXI-lea.
MAGHIARII ŞI SAŞII: VIZIUNI DIVERGENTE. După Primul Război Mondial, elita intelectuală şi politică a statului
ungar a rămas tributară viziunii imigraţioniste, impusă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În schimb, saşii ajunşi
în componenţa statului român şi-au revizuit, mai mult sau mai puţin sincer, atitudinea faţă de romanitatea şi
8
continuitatea românilor. Printre cei mai importanţi susţinători ai romanităţii românilor se înscrie istoricul Adolf
Armbruster (a doua jumătate a sec. XX), originar din Tălmaciu.
COMANDA POLITICĂ A „OBSEDANTULUI DECENIU” (1947-1956) ŞI A „EPOCII DE AUR” (1971-1989): SLAVISMUL ŞI
TRACISMUL. Implementarea regimului comunist de factură sovietică îşi va pune amprenta asupra discursului istoric. În
perioada de apogeu a stalinizării statului român, aşa-numitul „obsedant deceniu”, sinteza daco-romană nu este
contestată, dar problema originilor devine secundară în faţa covârşitoarei semnificaţii a relaţiilor româno-slave,
generatoare de comportamente şi identităţi culturale, exprimând geniul creator al lumii slave. Port-drapelul acestei
viziuni istoriografice a fost Mihail Roller, coordonatorul unei Istorii a României, editată de mai multe ori între 1947 şi
1956.
Retragerea Armatei Sovietice din România (1958) şi dorinţa de legitimitate a liderilor comunişti autohtoni au
readus discursul istoric asupra originilor pe făgaşul consacrat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi consolidat în
prima jumătate a secolului al XX-lea, dar declanşarea „revoluţiei culturale”, în 1971, sub stindardul naţional-
comunismului agreat de noul dictator comunist, Nicolae Ceauşescu, a stimulat manifestările naţionaliste româneşti. În
deceniile 8-9 ale secolului trecut, rolul tracilor, în general, al dacilor, în special, este amplificat în procesul de
etnogeneză, promovându-se un discurs istoric protocronist şi autohtonist. Rădăcinile acestei viziuni se întind până la
începutul secolului al XX-lea, regăsindu-se în opera istoricului Nicolae Densuşianu (Dacia preistorică, 1913).
TENDINŢE ISTORIOGRAFICE ACTUALE. Prăbuşirea regimului comunist nu a pus capăt exagerărilor autohtoniste,
care supralicitează, prin diletanţi activi în mediul online, importanţa fondului genetic autohton, împins până în perioada
neolitică, acum 7.000 de ani. Potrivit susţinătorilor acestei teorii, limba latină ar proveni din limba română, iar
populaţiei carpato-balcanice, ulterior tracilor li se atribuie întâietatea în invenţii precum roata sau scrierea. Tot mai
vocală este şi viziunea istoriografică relativizantă, considerată în ton cu „spiritul european”, potrivit căreia românii sunt
rezultatul unui amalgam de populaţii balcanice şi pastorale, cu o conştiinţă de sine formată abia în perioada modernă
(secolele XVIII-XIX). Alinierea istoricilor români la reconstrucţia ideologică actuală este apreciată de grupurile etnice
minoritare, ca o dovadă a debarasării de reflexele naţionaliste ale trecutului.
* * *
ACTIVITĂŢI
I. Citiţi textele de mai jos:
A. „Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate şi nu mai spera să o poată păstra, el [Aurelian] a golit provincia
Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos din oraşele şi de pe ogoarele Daciei i-a
aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel, provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese
în stânga ei.”
(Eutropius, istoric latin, sec. IV, Breviarum ab urbe condita)
B. „După aceea, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în
provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în
timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o
parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediteranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania.”
(Iordanes, istoric got de limbă latină, sec. VI, De origine actibusque Getarum)
C. „Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi (...) În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi
a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după
care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă perioadă de timp, alterându-se numele, aşa cum se întâmplă, a fost
numită Valahia, şi în loc de flacci [locuitorii] au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are un grai roman, deşi
schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia.”
(Enea Silvio Piccolomini/papa Pius al II-lea, sec. XV, Cosmografia)
D. „Limba lor e puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani spunând că au venit din
vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să
vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte, adică ştii să vorbeşti în limba română, din
cauză că limba lor s-a stricat.”
(Francesco della Valle, umanist italian, sec. XVI, Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele românilor)
E. Sub Andrei al II-lea sunt menţionaţi valahii – blacii – în sudul provinciei Sibiului, şi anume în districtul
Făgăraşului, unde îşi păşteau turmele. Abia aproximativ din secolul al XII-lea, au trecut Dunărea, ca urmaşi ai
populaţiei romanizate din provincia romană Moesia, ocupând treptat, după distrugerea cumanilor, teritoriile
acestora. Din secolul al XIII-lea s-au răspândit şi în Transilvania şi în ţinuturile ungureşti, la est de Tisa, proces
desfăşurat lent şi treptat.”
(Carl Werner, profesor sas, sec. XIX, Geschichte Ungarns)
9
Pornind de la textele date, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Identificaţi în sursele A şi B o asemănare şi o deosebire în privinţa informaţiilor referitoare la retragerea stăpânirii
romane din Dacia.
2. Formulaţi, pe baza surselor C şi D, o opinie referitoare la originea românilor, susţinând-o cu câte o informaţie din
fiecare sursă.
3. Formulaţi, pe baza sursei E, un punct de vedere referitor la prezenţa românilor în Transilvania, susţinându-l cu două
informaţii din sursa indicată.
II. Citiţi textele de mai jos:

A) „Punctul de plecare al marii controverse despre originea românilor este, desigur, chestiunea cuceririi romane a
Daciei şi a evacuării sale în 271, din ordinul lui Aurelian. Se ştie că, după războiul victorios al lui Traian şi
nimicirea regatului dac, noua provincie, care avea de mult timp relaţii comerciale destul de intense cu imperiul, a
devenit o regiune de colonizare ex toto orbe Romano. A fost, desigur, în urma exploatării minelor din Transilvania,
care au adus imperiului un însemnat spor monetar, un adevărat gold rush către noile cetăţi, o emigraţie aşa de
numeroasă, încât Adrian, care se gândea la un moment dat să evacueze acest post înaintat al stăpânirii romane,
pentru motive strategice, a trebuit să renunţe la acest proces, spre a nu lăsa în voia barbarilor marele număr de
colonişti care se stabiliseră acolo, din timpul domniei predecesorului său.”
(Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 2000, p. 71; ediţia princeps: 1940)
B) „Exceptându-l pe stolnicul Constantin Cantacuzino, care în Istoria Ţării Româneşti accepta amestecul daco-roman,
cronicarii şi istoricii ulteriori, atât Dimitrie Cantemir cât şi exponenţii Şcolii Ardelene, nu acceptă decât pura
obârşie romană, exterminându-i sau alungându-i pe daci în beneficiul cuceritorilor. Pentru Şcoala Ardeleană,
recursul la originea romană, şi pe cât posibil la o origine romană fără cel mai mic amestec străin, era încă mai
esenţial decât pentru precursorii săi din principate. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi într-
o stare de netă inferioritate de elita conducătoare maghiară, ei foloseau originea ca pe o armă. Urmaşi ai stăpânilor
lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria şi Transilvania, românii nu puteau accepta la nesfârşit
supremaţia unui popor inferior lor – potrivit normelor epocii – prin «rasă» şi origine.”
(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997, p. 86)
C) „[La mijlocul secolului al XIX-lea] Kőváry László va oferi în scrierile sale cea mai coerentă prezentare a perioadei
antice din istoria românilor aparţinând vreunui autor maghiar din epocă. Opiniile lui Kőváry în această privinţă se
constituie într-o excelentă sinteză a modului în care problema originii şi continuităţii românilor era reflectată în
cultura maghiară a epocii. [...] Ca iluminist, Kőváry apreciază înflorirea civilizaţiei materiale şi spirituale a Daciei
sub stăpânire romană: construirea de drumuri şi de oraşe, exploatarea minelor de aur şi sare sau dezvoltarea artelor.
Dar formaţia sa romantică îi îndreaptă interesul în egală măsură şi asupra dacilor, care l-au uimit mai ales prin
curajul şi rezistenţa lor dârză în faţa invadatorilor. Sublinierea caracterului latin al românilor, ca şi teza continuităţii
lor în Transilvania reprezintă două idei susţinute cu tărie şi fără complexe de istoricul ardelean, care nu le găseşte
defel periculoase sau incompatibile cu viziunea sa politico-naţională, fidelă de altfel unităţii şi integrităţii Ungariei
între frontierele regatului Coroanei Sfântului Ştefan. Problema originii românilor l-a preocupat şi pe Szilágyi
Sándor, un alt istoric ardelean de renume al epocii, care îi dă o rezolvare similară celei la care ajunsese Kőváry. [...]
Szilágyi era convins că românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de Traian în Dacia şi abandonaţi după anul
274.”
(Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români, Iaşi, 2014, pp. 78-79)
Pornind de la textele date, răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Numiţi un spaţiu istoric menţionat atât în textul A, cât şi în textul B.
2. Precizaţi secolul la care fac referire atât sursa A, cât şi sursa C.
3. Menţionaţi, pe baza sursei A, numele a doi împăraţi romani.
4. Precizaţi, pe baza sursei B, numele istoricului român care susţine originea daco-romană a românilor.
5. Menţionaţi sursa care conţine puncte de vedere ale istoriografiei maghiare iluministe şi romantice şi indicaţi două idei
referitoare la originea românilor.
6. Indicaţi sursa care se referă la originea pur romană a românilor şi numiţi un istoric adept al acestei teorii.
7. Identificaţi în sursa A două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, specificând rolul fiecăreia (cauză sau efect).
8. Menţionaţi o caracteristică a civilizaţiei romane în Dacia, exprimată atât în sursa A, cât şi în sursa C.
9. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la procesul de romanizare în Dacia, susţinându-l cu un
argument istoric relevant.
10. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la influenţa politicului asupra cercetării istorice,
susţinându-l cu un argument istoric relevant.
11. Prezentaţi o caracteristică a civilizaţiei dacice, alta decât cea exprimată în sursa C.
12. Precizaţi numele teoriei istoriografice potrivit căreia poporul român are origine sud-dunăreană şi numiţi un
susţinător al acestei teorii.
13. Prezentaţi contextul istoric al elaborării teoriei istoriografice care susţine originea sud-dunăreană a românilor.
14. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia creştinismul a contribuit la consolidarea
procesului de romanizare în zona Dunării de Jos.
10
LECTURI
„La un moment dat, în jurul românilor şi printre ei, în secolele XI-XIII, erau state puternice, organizate formal şi sub
aspect bisericesc. Predominau cele de tradiţie şi de orientare bizantină şi de limbă slavă, precum Bulgaria, Serbia,
Rusia. Ungaria şi Polonia, deşi legate de papalitate, aveau o puternică ierarhie bizantină şi o numeroasă populaţie
ortodoxă. Toate acestea i-au influenţat puternic pe români, care au trecut treptat la liturghia slavă.
Cum s-a ajuns de la liturghia slavă la cultura scrisă în limba slavonă? Destul de uşor! În evul mediu – cum se ştie –,
mai ales în Răsărit, nu se poate imagina cultura scrisă în afara bisericii. Biserica era marea patroană a culturii, a tuturor
compartimentelor sale. Odată adoptată liturghia slavonă – adică limba slavonă ca limbă a cultului –, şi celelalte produse
scrise s-au adaptat modelului slavon. Aşadar, deşi slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII-XIII,
românii au păstrat ca pe o preţioasă tradiţie cultura bisericească şi politică a slavilor încă vreo patru secole, iar alfabetul
chirilic, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. O mărturie impresionantă a acestui dualism medieval al românilor,
cu o limbă cultă scrisă (slava) şi o limbă vernaculară vorbită (româna, de origine latină), datează de dinainte de 1473 şi
aparţine lui Nicolae, episcop de Modrusa, un apropiat colaborator al papei Pius al II-lea. Pe când Enea Silvio
Piccolomini (viitorul papă menţionat) îşi redacta vasta sa scriere geografică în care expunea pe larg teoria originii
romane a românilor (însoţită şi de unele deducţii etimologice fanteziste), Nicolae de Modrusa, în lucrarea De bellis
Gothorum, nota: «Românii aduc ca argument al originii lor faptul că deşi se folosesc cu toţii [în scris] de limba
moesilor, care e ilirică, totuşi ei vorbesc din leagăn o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; şi
când se întâlnesc cu necunoscuţi cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă nu ştiu să vorbească romana.»
Mărturia lui Nicolae de Modrusa (care a călătorit în Europa Centro-Orientală, a vorbit personal cu episcopul de Oradea,
umanistul Ioan Vitez, şi l-a cunoscut la curtea regelui Matia Corvinul, la 1463, pe principele român Vlad Ţepeş, viitorul
Dracula!) este importantă cel puţin din două motive: 1) ea arată că unii români aveau conştiinţa romanităţii lor în evul
mediu şi 2) că aceştia constatau ei înşişi deosebirea dintre funcţia limbii române (latina) folosită de popor (loquuntur) şi
cea a limbii slave (moesice), utilizată ca instrument de exprimare a culturii scrise (utantur).”
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca, 2016, pp. 73-75.
„În schimb, disputa privind apartenenţa etnică a locuitorilor Transilvaniei este până astăzi un măr al discordiei între
istoricii unguri şi cei români. Cercetătorii unguri ai preistoriei şi ai istoriei timpurii contestă vehement temeinicia tezei
româneşti susţinute nu mai puţin energic, conform căreia în văile dintre munţi şi în păduri a supravieţuit o populaţie
dacică romanizată. Sigur este, în orice caz, faptul că toate teritoriile din bazinul dunărean erau slab populate şi că munţii
Carpaţi erau practic nelocuiţi atunci când, la sfârşitul secolului al IX-lea, nişte păstori călări ai unei uniuni tribale
ungare, venind din stepele Rusiei meridionale de azi, au apărut la porţile Carpaţilor. În ceea ce unii istorici germani şi
austrieci descriu ca asalt unguresc sau invazie maghiară, ungurii înşişi văd un descălecat (honfoglalás). Ceea ce la
început părea a nu fi decât ceva în genul unui vălmăşag al migraţiei popoarelor a dobândit curând o dimensiune istorică
nouă, cu urmări decisive şi pentru germanii şi slavii din bazinul Dunării. [...]
Miturile naţionale intră şi astăzi în coliziune unele cu altele, mai ales în raporturile româno-ungare, în special cu
privire la dreptul istoric asupra Transilvaniei, revendicat de ambele naţiuni. Controverse asupra chestiunii dacă românii
sau ungurii după descălecat au fost, ca grup închegat sau cel puţin semnificativ ca număr, primii locuitori şi apoi forţa
politică determinantă în Transilvania au dezbinat generaţii de istorici, şi nicidecum numai între Budapesta şi Bucureşti.
Astfel, înaintea Primului Război Mondial, de exemplu, istoricul britanic R. W. Seton-Watson s-a angajat cu artilerie
retorică în lupta pentru interesele istorice şi politice ale românilor (şi ale tuturor slavilor) şi împotriva dominaţiei austro-
ungare, în timp ce colegul său A. C. Macartney s-a făcut purtătorul unei concepţii mult mai echilibrate cu privire la
exploziva problemă a minorităţilor din Ungaria Mare.
Asemenea controverse istorice şi politice între mai multe generaţii de învăţaţi şi scriitori români şi unguri au
supravieţuit tuturor sistemelor şi guvernelor. Iar perspectivele de tocire a ascuţişului naţionalist al cărţilor pentru şcolari
sau de realizare a unui consens principial al istoricilor sunt egale cu zero şi în epoca unei Europe unite.”
Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, 2013, pp. 19-20, 29-30.
SUGESTII BIBLIOGRAFICE
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Editura Corint, 2000.
Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români, Iaşi, Editura Polirom, 2014.
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016.
11
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 2. Autonomii locale şi instituţii centrale (sec. IX-XVIII)
2. AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

(SECOLELE IX – XVIII)
2.1. FORMAŢIUNI POLITICE PRESTATALE (SECOLELE IX-XIII)

PREMISELE UNIFICĂRII POLITICE. Scăderea în intensitate a migraţiilor şi dezvoltarea socio-
economică a comunităţilor autohtone româneşti au facilitat procesul de unificare politică. Obştile
săteşti au format, treptat, uniuni de obşti numite, spre exemplu, „ţări” (Ţara Făgăraşului, Ţara
Haţegului), „codri” (Codrii Vlăsiei, Codrii Cosminului) sau „câmpuri” (Câmpul lui Vlad, Câmpul
lui Dragoş), iar mai târziu cnezate şi voievodate. Prin unirea cnezatelor şi voievodatelor s-au
constituit, în secolul al XIV-lea (profitând de slăbirea puterii tătarilor şi de problemele interne ale
Regatului maghiar), statele româneşti Ţara Românească şi Moldova. Procesul unificator a fost
stopat în Transilvania de expansiunea Regatului maghiar (secolele XI-XIII).
Cele mai vechi voievodate au fost atestate în Transilvania, la sfârşitul secolului
TRANSILVANIA.
al IX-lea şi începutul secolului al X-lea. Aceste formaţiuni sunt menţionate în Cronica lui
Anonymus (Gesta Hungarorum). Cei trei conducători atestaţi (Gelu, „dux blachorum”, în
Transilvania, cu capitala, probabil, la Dăbâca, Menumorut, în Crişana, cu capitala la Biharea, şi
Glad, în Banat, cu capitala la Cuvin) au fost înfrânţi la începutul secolului al X-lea de căpeteniile lui
Árpád, conducătorul maghiarilor la stabilirea acestora în Pannonia (anul 896). La începutul
secolului al XI-lea, în Transilvania existau alte două voievodate, conduse de Gyla, cu sediul la
Bălgrad (Alba Iulia), şi Athum, cu capitala la Morisena (Cenad, jud. Arad). Ambii conducători au
fost înfrânţi de primul rege al maghiarilor, Ştefan cel Sfânt/István (încoronat în 1001 de
reprezentantul papalităţii, ca rege apostolic).
ŢARA ROMÂNEASCĂ. La sud de Carpaţi, existau la mijlocul secolului al XIII-lea cnezatele lui
Ioan şi Farcaş (în zona Oltului, spre sud, respectiv spre nord) şi voievodatele lui Litovoi (în nordul
Olteniei) şi Seneslau (în N-V Munteniei). Aceste formaţiuni sunt atestate într-un document regal
maghiar, Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247). Cele patru formaţiuni se aflau sub suzeranitate
maghiară.
MOLDOVA. La est de Carpaţi, formaţiuni prestatale sunt atestate arheologic şi toponimic (ex.
Codrii Cosminului). Un document papal din 1234 menţionează „pseudoepiscopi” de rit grec
(ortodox), în sudul Moldovei, împiedicând misiunea catolică în Episcopia Cumaniei (recent
înfiinţată, în 1227, cu reşedinţa în Civitas Milcoviae, azi Odobeşti, jud. Vrancea). Era atestată,
astfel, indirect, prezenţa unor formaţiuni politice în zonă, cunoscut fiind faptul că, în epocă,
structurile ierarhice religioase le însoţeau pe cele politice. Un secol mai târziu (1332), un alt
document papal îi amintea pe „puternicii acelor locuri”, care confiscaseră bunurile Episcopiei
Cumaniei.
DOBROGEA. Între Dunăre şi Mare (Dobrogea), existenţa formaţiunilor prestatale este atestată
încă din secolul al X-lea. Epigrafic sunt menţionaţi jupan Dimitrie (în anul 943, sub autoritatea
Ţaratului bulgar; inscripţia de la Mircea Vodă) şi jupan Gheorghe (în anul 992, sub stăpânire
bizantină; inscripţia de la Basarabi-Murfatlar). Alţi trei conducători, dependenţi de Imperiul
bizantin, sunt menţionaţi în secolul al XI-lea, într-un izvor narativ (Ana Comnena, Alexiada): Tatos,
Sestlav şi Satza, despre etnia cărora nu există însă informaţii.
12
ROLUL AUTONOMIILOR LOCALE ÎN CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI. Existenţa

autonomiilor locale de tipul cnezatelor şi voievodatelor aflate sub influenţă străină (bizantină,
maghiară, tătară) reprezintă o etapă importantă în procesul unificării politice şi întemeierii statelor
medievale româneşti. Ţara Românească s-a constituit prin unirea voievodatelor lui Litovoi şi
Seneslau şi anularea suzeranităţii maghiare şi a stăpânirii tătare. Un proces similar s-a petrecut şi la
est de Carpaţi, ducând la crearea statului Moldova. Prezenţa voievodatelor româno-slave în spaţiul
transilvănean, în secolele IX-XI, a contribuit la individualizarea statutului Transilvaniei în cadrul Regatului maghiar.
Transilvania a fost organizată, din secolul al XII-lea până la prăbuşirea Regatului Sf. Ştefan (1541), ca voievodat,
instituţie specifică populaţiei româneşti autohtone, bucurându-se de o anumită autonomie.
2.2. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (TERRA TRANSALPINA, UNGRO-VLAHIA)

DIPLOMA IOANIŢILOR. Ţara Românească s-a întemeiat la începutul secolului al XIV-lea, prin
unirea formaţiunilor prestatale menţionate în Diploma ioaniţilor (1247). Unificarea a fost posibilă
datorită scăderii puterii tătarilor (Hanatul Hoardei de Aur) şi maghiarilor. La întemeierea acestui
stat au contribuit şi românii din Ţara Făgăraşului (tradiţia descălecatului). Prima încercare de
unificare şi înlăturare a suzeranităţii maghiare i-a aparţinut lui Litovoi, în jurul anului 1277. Un
document regal maghiar din 1285 menţionează uciderea lui Litovoi şi restaurarea stăpânirii
maghiare în zonă.
DESCĂLECATUL LUI NEGRU VODĂ. VICTORIA LUI BASARAB LA POSADA. La sfârşitul secolului al XIII-
lea, a avut loc, potrivit tradiţiei istorice, descălecatul lui Negru Vodă, de la Făgăraş la Câmpulung
(cca 1290). Momentul este pus în legătură cu restrângerea autonomiei româneşti din Ţara
Făgăraşului. La începutul secolului al XIV-lea, documentele îl menţionează pe Basarab (cca. 1310 -
1352), ca domnitor al Ţării Româneşti. Potrivit majorităţii istoricilor români, Basarab este
întemeietorul acestui stat. Pe vremea sa, capitala ţării era la Argeş (Curtea de Argeş). Libertatea ţării
a fost obţinută în urma victoriei de la Posada (9-12 nov. 1330). Lupta este descrisă în Cronica
pictată de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense). Înfrângerea regelui Ungariei, Carol Robert
de Anjou, a pus capăt pretenţiilor de suzeranitate ale acestuia. În est, Basarab a eliminat influenţele
tătare. Teritoriul din nordul gurilor Dunării a păstrat vreme de secole denumirea de Basarabia.
Organizarea Ţării Româneşti a fost desăvârşită de urmaşii
DESĂVÂRŞIREA ORGANIZĂRII STATALE.
lui Basarab. Nicolae Alexandru (1352-1364) a întemeiat, în 1359, Mitropolia ortodoxă de la Argeş.
Vladislav Vlaicu (1364-1377) a emis primele monede. Sub conducerea lui Mircea cel Bătrân (1386-
1418), Ţara Românească şi-a definitivat structurile instituţionale (Sfatul domnesc, organizarea
teritorial-administrativă şi militară).
2.3. ÎNTEMEIEREA MODOVEI (MOLDO-VLAHIA, VLAHIA MICĂ, KARA-BOGDANIA)

ROMÂNUL DRAGOŞ, EXPONENT AL INTERESELOR MAGHIARE. Întemeierea Moldovei a fost un proces
similar celui petrecut la sud de Carpaţi. După marea invazie tătară (1241), spaţiul est-carpatic a fost
dominat politic, vreme de un secol, de Hanatul Hoardei de Aur. În zonă, s-au manifestat însă şi
interesele celor două regate catolice vecine, Ungaria şi Polonia. La mijlocul secolului al XIV-lea, în
urma unor campanii antitătare, Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, a înfiinţat o marcă (provincie
de margine, cu caracter defensiv), în N-V Moldovei. Capitala provinciei a fost fixată la Baia, iar
conducerea a fost încredinţată unui voievod român din Maramures, Dragoş. Acest personaj a fost
reţinut de tradiţia istorică a descălecatului drept întemeietorul Moldovei.
13
REACŢIA ANTIMAGHIARĂ A LOCALNICILOR ŞI VICTORIA LUI BOGDAN. În jurul anului 1359, populaţia
autohtonă românească s-a răsculat împotriva stăpânirii maghiare (catolice) şi a urmaşilor lui
Dragoş. În fruntea răsculaţilor a ajuns voievodul ortodox maramureşean, Bogdan. Acesta a părăsit
ţinuturile natale datorită conflictului cu regele Ludovic de Anjou, care dorea să anihileze autonomia
Maramureşului. Bogdan înfrânge armatele maghiare şi pune bazale unui nou stat (Cronica lui Ioan
de Târnave), cu capitala la Rădăuţi.
DESĂVÂRŞIREA ORGANIZĂRII STATALE. Organizarea Moldovei a fost desăvârşită de urmaşii lui
Bogdan (1359-1365). Petru Muşat (1375-1391) a mutat capitala de la Rădăuţi la Suceava, a
întemeiat Mitropolia ortodoxă, în 1387, şi a emis primele monede. Roman I (1391-1394) a înlăturat
stăpânirea tătară din sudul Moldovei, întinzând graniţele până la mare.
2.4. VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

ORGANIZAREA COMITATELOR REGALE MAGHIARE. După etapa luptelor cu voievodatele româno-slave
(secolele IX-XI), autoritatea maghiară s-a extins treptat asupra Transilvaniei. Procesul de integrare a
acestui spaţiu în structurile administrative ale Regatului maghiar a fost lent (secolele XI-XIII) şi s-a
desfăşurat pe direcţia NV-SE. Teritoriul a fost organizat în unităţi teritorial-administrative numite
comitate, aflate, iniţial, sub conducerea unor căpetenii regale (primele comitate: Bihor, 1111;
Dăbâca, 1164).
IMPUNEREA MODELULUI VOIEVODAL. La începutul secolului al XII-lea, în fruntea Transilvaniei
regalitatea maghiară a numit un principe, Mercurius (atestat în 1111 şi 1113). În deceniile
următoare, documentele nu mai menţionează niciun conducător al Transilvaniei, pentru ca în 1176
să apară în fruntea acestui ţinut voievodul Leustachiu. Impunerea instituţiei voievodale, specifică
lumii autohtone româneşti, reflectă particularizarea Transilvaniei în cadrul Regatului maghiar.
Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei. Organizarea voievodală a Transilvaniei s-a
menţinut până la prăbuşirea Regatului maghiar, în 1541.
INSTRUMENTE DEMOGRAFICE PENTRU CONSOLIDAREA STĂPÂNIRII MAGHIARE. Pentru consolidarea
stăpânirii în Transilvania, regalitatea maghiară a apelat la diferite populaţii înzestrate cu privilegii
(libertăţi specifice). Secuii (turci maghiarizaţi) s-au stabilit succesiv în Crişana, apoi pe Târnave şi,
în cele din urmă, în S-E Transilvaniei (secolele XI-XII), iar saşii (germani) în sudul şi N-E
Transilvaniei (secolele XII-XIII). Cavalerii teutoni au avut o şedere de scurtă durată în Ţara Bârsei (1211-1225).
Călugării cistercieni s-au stabilit mai statornic în Banat (Igriş) şi în sudul Transilvaniei (Cârţa), la sfârşitul secolului al
XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. În Banatul de Severin, Cavalerii ioaniţi şi-au făcut simţită prezenţa la mijlocul
secolului al XIII-lea, însă nu atât de consistent pe cât şi-ar fi dorit regele Bela al IV-lea.
2.5. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

A) au fost organizate asemănător. Cele mai importante instituţii politice
ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA
au fost Domnia, Sfatul domnesc şi Adunarea ţării.
INSTITUŢIA DOMNIEI ÎN SECOLELE XIV-XVII.Domnia constituie instituţia centrală, în jurul căreia
este structurată întreaga ţară. Titularul instituţiei poartă titlul de domn (lat. dominus = stăpân;
versiunea slavonă: gospodar) şi voievod (din slavonă, însemnând şef militar). Puterea domnitorului
este absolută, sursa acesteia fiind Dumnezeu (fapt ilustrat de utilizarea particulei Io, formă
comprimată a antroponimului ebraic Ioan, tradus ca „alesul lui Dumnezeu”, şi a expresiei „din mila
14
lui Dumnezeu”). Domnul este stăpânul întregului pământ al ţării, acordă şi retrage rangurile
boiereşti şi moşiile.
Succesiunea la tron este ereditară şi electivă (dinastia Basarabilor, în Ţara Românească, a
Muşatinilor, în Moldova, deţinând puterea până în secolul al XVI-lea, când apar şi alte dinastii).
Potrivit tradiţiei politice, orice „os domnesc” (orice băiat al domnitorului, atât din legături legitime
cât şi din legături nelegitime) avea dreptul la tron. Caracterul deschis şi lipsit de precizie al
succesiunii a generat numeroase lupte pentru tronul celor două voievodate româneşti, de-a lungul
întregului Ev Mediu, instabilitatea reprezentând o caracteristică a vieţii politice pe aceste meleaguri.
DOMNIA ÎN PERIOADA FANARIOTĂ. În secolul al XVIII-lea, impunerea regimului fanariot
(înstrăinarea/grecizarea domniei, începând din 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească,
până în 1821, în ambele Principate) a fost însoţită de restrângerea prerogativelor domneşti în
politica externă. Domnitorii nu mai au dreptul de a încheia tratate, de a declara război. În schimb,
sunt obligaţi să înainteze periodic sultanului rapoarte despre situaţia din Europa. Deposedarea
Principatelor de politica externă şi de apărare proprie a dus la dispariţia armatei, ca instituţie,
domnitorii renunţând la titlul de voievozi. Statutul domniei s-a degradat, instituţia, smulsă din
mâinile boierimii pământene, fiind integrată aparatului administrativ otoman la nivelul unui paşă cu
două tuiuri (domnitorii Principatelor Române fiind subordonaţi paşei din Silistra, înzestrat cu trei
tuiuri). Domnia devine o afacere pentru mediul grecesc din Istanbul (Fanar), obţinerea ei făcându-se
cu sume însemnate de bani, uneori prin adevărate licitaţii. Durata domniei a scăzut la doi-trei ani,
domnitorii mutându-se frecvent dintr-un principat într-altul, fapt care a facilitat uniformizarea
structurilor sociale şi administrative, pregătind astfel unirea de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel
mai important domnitor al regimului fanariot a fost Constantin Mavrocordat, cu zece domnii în
intervalul 1730-1769 (de şase ori în Ţara Românească, de patru ori în Moldova; 21 de ani de
domnie efectivă) şi numeroase reforme în domeniul social, administrativ şi fiscal.
SFATUL DOMNESC a fost compus iniţial din marii boieri, ulterior (din secolul al XV-lea) doar
din boierii care deţineau dregătorii. Printre cei mai importanţi dregători se numărau vornicul
(administratorul curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei), spătarul (comandantul armatei, în
absenţa voievodului) şi vistiernicul (responsabilul cu veniturile şi cheltuielile domniei). Un loc
important în Sfatul domnesc îl deţineau banul Olteniei, în Ţara Românească, şi portarul Sucevei, în
Moldova.
ADUNAREA ŢĂRII era compusă din reprezentanţii claselor sociale libere/privilegiate: boierimea,
clerul, târgoveţii, ţărănimea liberă (răzeşii în Moldova, moşnenii în Ţara Românească). Se întrunea
rar, pentru confirmarea unor domnitori (în 1457, pentru Ştefan cel Mare, în Moldova; în 1476,
pentru Vlad Ţepeş, în 1730, pentru Constantin Mavrocordat, în Ţara Românească), pentru
încheierea unor tratate cu alte state (în Moldova lui Petru Aron, în 1455, acceptarea tributului către
turci) sau pentru fixarea impozitelor. Adunarea ţării a funcţionat până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, ultimele convocări importante fiind legate de desfiinţarea şerbiei (rumâniei, în Ţara
Românească, în 1746, şi veciniei, în Moldova, în 1749; ţăranii deveneau liberi din punct de vedere
juridic însă rămâneau dependenţi economic de boieri, pentru care erau nevoiţi să presteze claca).
BISERICA.Alte instituţii importante ale Ţărilor Române au fost Biserica şi Armata. Biserica
era organizată sub forma mitropoliilor ortodoxe (din 1359, în Ţara Românească, din 1387, în
Moldova), subordonate Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. În cadrul fiecărei mitropolii au
fost create episcopii (la Vâlcea şi Buzău, în Ţara Românească, la începutul secolului al XVI-lea; la
Rădăuţi şi Roman, la începutul secolului al XV-lea, şi la Huşi, la sfârşitul secolului al XVI-lea, în
15
Moldova). Mitropolitul era cel mai important demnitar al ţării, după domnitor. Domnia făcea
numeroase danii Bisericii, iar aceasta oferea protectorului suportul ideologic necesar exercitării
puterii politice (mitropolitul îl ungea cu mir şi îl încorona pe viitorul domn, devenit astfel „alesul lui
Dumnezeu”). Tablourile votive din lăcaşurile de cult constituiau mijloace propagandistice eficiente
ale discursului politic din epocă.
ARMATAera compusă din două tipuri de oaste: „oastea cea mică”, reprezentând armata
permanentă, formată din boieri, şi „oastea cea mare”, alcătuită din toţi bărbaţii apţi de luptă, cea din
urmă fiind convocată foarte rar, numai în cazuri de primejdie majoră (ex. cu ocazia campaniilor
sultanale otomane).
JUDEŢE ŞI ŢINUTURI. Din punct de vedere teritorial-administrativ, Ţara Românească era
împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi, conduse de reprezentanţii domniei (pârcălabi).
B) TRANSILVANIAs-a bucurat de o anumită autonomie în cadrul Regatului maghiar. Teritoriul său era
împărţit în trei categorii de unităţi administrative: comitate, scaune şi districte.
COMITATELE, iniţial regale, ulterior nobiliare (maghiare), erau şapte la număr: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj,
Turda, Alba, Târnava şi Hunedoara. Ele alcătuiau voievodatul Transilvaniei. În fruntea voievodatului se afla un voievod
numit de regele Ungariei, din rândurile nobilimii. Comitatele erau conduse de comiţi şi vicecomiţi. Fiecare comitat avea
propria congregaţie nobiliară, condusă de comite.
SAŞII de pe Pământul Crăiesc (Königsboden, Fundus Regius; zonă în sudul Transilvaniei, cuprinsă între
Orăştie, la vest, şi Baraolt, la est) erau organizaţi în scaune/sedes („7 + 2 scaune”: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului,
Sibiu – scaunul-capitală, Nocrich, Cincu, Rupea, Sighişoara, Şeica Mare, Mediaş) conduse de câte un jude scăunal şi un
jude regal. În fruntea întregului ţinut se afla comitele saşilor/comes saxonum, numit de rege dintre saşi. Braşovul şi
Bistriţa erau organizate ca districte, sub autoritatea câte unui comite (de regulă, aceeaşi persoană cu comitele secuilor).
În secolul al XV-lea (1486), ca urmare a extinderii prevederilor Diplomei andreene (Der goldene Freibrief, Bula de aur
a saşilor) din 1224, de la provincia Sibiului asupra scaunelor Mediaş şi Şeica şi a districtelor Braşov şi Bistriţa,
scaunele şi districtele săseşti au format Universitas Saxonum (Universitatea săsească), o adunare politică întrunită anual,
la Sibiu.
SECUII. Organizare scăunală aveau şi secuii, în Terra Siculorum (Ţara Secuilor). Autonomia nu era însă la fel
de largă ca a saşilor, comitele secuilor (comes siculorum), numit de rege dintre marii nobili maghiari, fiind, prin tradiţie,
aceeaşi persoană cu voievodul Transilvaniei. În fruntea fiecăruia dintre cele şapte scaune se aflau câte un jude regal,
numit de comite, şi un căpitan scăunal, ales de populaţie. Scaunul-capitală era la Odorhei.
ROMÂNII au beneficiat de o oarecare autonomie în cadrul districtelor întemeiate în diferite zone din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Cele mai cunoscute districte româneşti se regăsesc în Ţara Făgăraşului, Ţara
Haţegului, Ţara Maramureşului şi Ţara Zarandului. Erau conduse de cnezi, voievozi şi adunări cneziale, pe baza
dreptului cutumiar românesc (jus valachicum). În secolele XIV-XV, autonomia districtelor a fost anihilată, odată cu
trecerea nobilimii la catolicism şi asimilarea ei de către elita politică maghiară (spre exemplu, Maramureşul a trecut
succesiv de la „ţară” - în 1300, la „district” - în 1326 şi apoi la „comitat” - în 1368).
Instituţiile centrale ale Transilvaniei au suportat mutaţii semnificative de-a lungul Evului Mediu, marcând
evoluţia statutului politic al acestui spaţiu. Se disting trei perioade majore: a voievodatului (secolele XII-XVI), a
principatului autonom (secolele XVI-XVII) şi a dominaţiei habsburgice austriece (secolele XVII-XIX).
VOIEVODATUL TRANSILVANIEI. În perioada voievodatului (1176-1541), instituţia politică centrală era
reprezentată de regele Ungariei. La nivelul Transilvaniei, instituţia centrală era cea voievodală. Voievodul avea atribuţii
administrative (numirea comiţilor celor şapte comitate), militare (convocarea şi conducerea armatei din spaţiul
voievodatului) şi judiciare (instanţa supremă fiind însă regele). Era ajutat de un vicevoievod. Reşedinţa voievodală se
afla la Deva. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, voievozii Roland Borş (1284-1293) şi
Ladislau Kan (1294-1315) au manifestat tendinţe de lărgire a autonomiei, ultimul urmărind chiar o separare de Regatul
maghiar şi de constituire a unui regat (regnum) propriu.
Congregaţiile generale nobiliare, compuse din reprezentanţii comitatelor, erau convocate periodic de voievod,
la Turda, şi aveau scopuri judiciare. Prima întrunire a avut loc în 1288. Pentru întreg spaţiul transilvan funcţiona o
16
Adunare generală a stărilor, convocată de rege. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea, Adunarea
cuprindea patru stări: nobilimea maghiară, fruntaşii saşilor, secuilor şi românilor. Prima convocare îi aparţine regelui
Andrei al III-lea, în 1291, adunarea desfăşurându-se la Alba Iulia. Scopul ei a fost să rezolve litigiul dintre români şi
nobilul Ugrinus, în legătură cu stăpânirea moşiilor Sâmbăta şi Făgăraş. Adunarea a dat câştig de cauză nobilului
maghiar. Românii sunt reprezentaţi în Adunarea generală a stărilor până în 1355. Decizia regelui Ludovic I de Anjou de
a condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism (1366) a determinat cea mai mare parte a nobilimii româneşti
să abandoneze credinţa tradiţională, procesul fiind însoţit de integrarea în rândurile nobilimii maghiare (ex. familiile
Drágffy, în Maramureş, Hunyádi sau Kendeffy, în Ţara Haţegului). Maghiarizarea elitei politice româneşti a făcut ca
sistemul de stări să reprezinte, pentru următoarele secole ale Evului Mediu şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, doar
interesele nobilimii maghiare, ale saşilor şi secuilor. Sistemul celor trei stări politice s-a consolidat, în 1437, prin
formarea alianţei Unio trium nationum.
În Regatul Sf. Ştefan, Biserica oficială era cea catolică, organizată în spaţiul voievodatului Transilvaniei sub
forma unei episcopii, cu sediul la Alba Iulia. Saşii au beneficiat de autonomie bisericească, prin intermediul Prepoziturii
Sf. Ladislau, cu reşedinţa în Sibiu. Confesiunea ortodoxă, specifică populaţiei româneşti, era doar tolerată. Preoţii
ortodocşi erau subordonaţi ierarhic Mitropoliei Ţării Româneşti.
PRINCIPATUL TRANSILVANIEI. Perioada principatului autonom al Transilvaniei (1541-1688) a fost inaugurată de
prăbuşirea Regatului apostolic maghiar, a cărui parte centrală şi sudică a devenit paşalâc/ beylerbeylik (1541). Elita
politică a Transilvaniei a obţinut de la sultanul Soliman Magnificul statutul de autonomie, sub suzeranitate otomană
(exprimată prin achitarea unui tribut anual către Înalta Poartă şi prin promovarea unei politici externe fidele
otomanilor), şi regiunile Banat, Crişana şi Maramureş (1544), spaţiul bănăţean fiind însă trecut sub administraţie turcă
unsprezece ani mai târziu (1552).
Noua configuraţie politică acorda Dietei, continuatoarea vechii Adunări generale a stărilor, principalul rol în
conducerea Transilvaniei. Dieta funcţiona pe baza sistemului Unio trium nationum, cu exprimarea votului pe stări,
fiecare dintre cele trei naţiuni politice având drept de veto. A doua instituţie politică importantă a Transilvaniei era cea
princiară, prin care se încerca salvarea tradiţiei regalităţii maghiare. Principele era ales de Dietă din rândurile marii
nobilimi maghiare.
Dispariţia Regatului apostolic al Sf. Ştefan a permis răspândirea rapidă a ideilor Reformei, Transilvania
devenind un spaţiu al disputelor şi convieţuirii multiconfesionale. Naţiunile politice au impus, printr-o serie de decizii
dietale, un sistem religios cu patru confesiuni recepte: catolică (condusă prin episcopia de la Alba Iulia),
luterană/evanghelică (cu episcopia la Sibiu, apoi, între 1572 şi 1867, la Biertan), calvină/reformată (cu episcopia la
Cluj) şi unitariană (cu episcopia la Odorhei). Românii, nereprezentaţi politic, nu au reuşit să îmbunătăţească statutul
Bisericii tradiţionale, ortodoxe, rămasă la stadiul de Biserică tolerată, cu enoriaşii supuşi unor presiuni prozelite
accentuate din partea calvinilor. La sfârşitul secolului al XVI-lea, tendinţele de structurare ierarhică a Bisericii ortodoxe
din Transilvania s-au materializat prin întemeierea unei mitropolii cu sediul la Alba Iulia, un rol major în consolidarea
acesteia jucându-l domnitorul muntean Mihai Viteazul.
TRANSILVANIA HABSBURGICĂ. În perioada regimului habsburgic austriac (1688-1867), Transilvania a rămas
principat (din 1765, Mare Principat), însă titlul princiar a fost monopolizat de împăraţii de Habsburg. Aceştia erau
reprezentaţi în provincie de un guvernator (cu reşedinţa la Sibiu, din 1692 până în 1790, apoi la Cluj). Sistemul
instituţional (Dieta, Unio trium nationum, cele patru „religii recepte”) şi constituţional (Approbatae Constitutiones -
1653, Compillatae Constitutiones - 1669) al Transilvaniei a fost menţinut. Rolul Dietei a fost însă diminuat prin
funcţionarea Guberniului Transilvaniei, sub conducerea guvernatorului, şi înfiinţarea Cancelariei aulice de la Viena (în
1694). Situaţia politică a principatului a fost reglementată prin Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691.
Pentru atragerea populaţiei majoritare, românii ortodocşi, de partea noului regim (contestat, iniţial, de
reprezentanţii stărilor privilegiate, datorită restrângerii autonomiei şi declanşării ofensivei catolice), printr-o serie de
măsuri ecleziastice (sinoadele ortodoxe de la Alba Iulia, din 1697 şi 1698) şi imperiale (diplomele leopoldine din 1699
şi 1701) a fost creată Biserica greco-catolică, prin păstrarea tradiţiilor şi practicilor liturgice ortodoxe şi acceptarea
celor „patru puncte florentine” (primatul papei, purcederea Duhului Sfânt şi de la Dumnezeu-Fiul/filioque, existenţa
Purgatoriului şi utilizarea azimei la împărtăşanie). Înscrierea unei părţi a românilor în noua Biserică nu a fost urmată de
integrarea acestora în sistemul transilvănean al stărilor privilegiate, însă a permis constituirea, în timp, a unei elite
clericale şi intelectuale, care va declanşa o intensă mişcare de emancipare naţională.
* * *
17
ACTIVITĂŢI
A. „Şi rămânând aici multă vreme Tuhutum [...] după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo
de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească
printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi. [...] Iar mai
sus-numitul Tuhutum, om foarte prevăzător, a trimis pe un oarecare bărbat şiret, pe ascuns, să se informeze despre
calitatea şi fertilitatea pământului din Ultrasilvana, şi ce fel de oameni sunt locuitorii de acolo şi dacă ar fi cu
putinţă să se războiască cu ei [...] Şi după ce a sosit, i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea acelei ţări: că
pământul acela e udat de cele mai bune râuri [...], că din nisipul lor curge aur, că de acolo se scoate sare şi materii
sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi oameni din toată lumea. Fiindcă sunt blahi şi slavi care nu
au alte arme decât arcuri şi săgeţi iar ducele lor Gelu [...] suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a
pecenegilor. [...]
Ducele Arpad i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. [...] Gelu, ducele ultrasilvan,
auzind de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă înaintea lui, ca să-l oprească la
porţile Meseşului. [...] Şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biciuiţi şi mulţi dintre
ei omorâţi şi încă mai mulţi făcuţi prizonieri. Când a văzut acestea, ducele Gelu, ca să-şi scape viaţa, a luat-o la
fugă cu puţini dintre ai săi. Şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa sa situată lângă fluviul Someş, soldaţii lui
Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, au omorât pe Gelu lângă râul Copus. Atunci, locuitorii acelei ţări, văzând
moartea domnului lor, de bunăvoie dând mâna şi-au ales ca domn pe Tuhutum.”
(Anonymus, Gesta Hungarorum, secolele XII-XIII)
B. „Şi, în sfârşit, când, fiind încă copil, începusem noi [regele Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul] a domni după
moartea prea iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu fraţii săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru
sine o parte din regatul nostru existentă dincolo de munţi şi cu toate avertismentele nostre nu s-a îngrijit să
plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des numitul magistru Georgius,
care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat
în captivitate şi ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani şi
astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reaşezat iar tributul nostru din acele părţi.”
(Act de danie emis la 8 ianuarie 1285 de regele Ungariei)
C. „Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş [...] a trecut în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungureşti [...]. Deşi a
fost atacat în mai multe rânduri chiar de către oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această
ţară, ea s-a mărit, făcându-se o domnie.”
(Cronica lui Ioan de Târnave, secolul XIV)
1. Formulaţi, pentru fiecare din textele de mai sus, câte un punct de vedere referitor la relaţiile româno-maghiare,
susţinându-l cu câte două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.
2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia întemeierea statelor medievale româneşti a
fost influenţată de politica expansionistă a statului maghiar.
3. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia autonomiile locale au contribuit la
întemeierea statelor medievale româneşti.
4. Formulaţi un punct de vedere referitor la importanţa unei instituţii centrale pentru funcţionarea statelor
româneşti în secolele XVII-XVIII.
LECTURI
DOCUMENTE ŞI CRONICI
„Grigore episcopul etc., preaiubitului nostru fiu întru Hristos, regele Bela,fiul întâi npscut al regelui Ungariei, mântuire
etc.
După cum am aflat, în episcopatul cumanilor sunt nişte oameni care se numesc români [Walati, în original], care, deşi
după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt
potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti, nu de la venerabilul nostru
frate ..., episcopul cumanilor, care e diecezan al acelui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor, iar unii,
atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi
astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români, nesocotindu-l pe acesta <pe episcopul cumanilor>, primesc sus-
numitele taine spre marea indignare a dreptcredincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine.
Aşadar, pentru ca din felurimea riturilor să nu se ivească o primejdie pentru suflete, noi – în dorinţa noastră de a
preîntâmpina această primejdie şi ca să nu aibă sus-numiţii români cuvânt, din lipsa <săvârşirii> tainelor, de a se
îndrepta către episcopii schismatici – dăm, prin scrisoarea noastră, numitului episcop, porunca de a le orândui, pentru
nevoile de mai sus, după chibzuităconsfătuire şi potrivit rânduielilor conciliului general, un episcop catolic potrivit
acelui popor, care să-i fie vicar pentru acestea şi care să fie ascultător şi supus în toate, silindu-i prin pedepse bisericeşti,
fără drept de apel, pe cei care s-ar împotrivi.
18
Deoarece, însă, tu, ca un principe catolic, la îndemnul iubitului nostru fiu, Iacob <episcop> ales de Preneste, pe atunci
legat al scaunului apostolic, i-ai făgăduit, sub jurământ, că vei sili pe toţi neascultătorii faţă de biserica catolică din ţara
ta să se supună acestei biserici, după cum arăta scrisoarea ta întocmită în această privinţă şi după cum ai spus şi prin viu
grai aceluiaşi <episcop> ales că vei sili pe sus-numiţii români să primească pe episcopul pe care zisa biserică li-l va fi
dat, şi că din veniturile pe care le strângi de la ei îi vei da şi <episcopului> venituri îndestulătoare şi potrivite demnităţii
sale, după cum ne-a înştiinţat numitul <episcop> ales, rugăm pe înălţimea ta regală, o sfătuim şi o îndemnăm stăruitor
şi-ţi poruncim spre iertarea păcatelor tale ca, întrucât nu se cade ca tu să rabzi în regatul tău astfel de schismatici şi să
laşi neîmplinite făgăduielile atât de plăcute lui Dumnezeu şi binevenite oamenilor, ce au purces într-un chip vrednic de
laudă de pe buzele tale, să te străduieşti a le aduce pe de-a-întregul la îndeplinire, ca astfel să poţi fi pe placul regelui
regilor şi noi să putem lăuda râvna sincerităţii tale prin vrednice laude întru Domnul.
Dat în Perugia, în a optsprezecea zi înainte de calendele lui decembrie, în al optulea an al păstoririi noastre.”
DRH, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, 1222-1456, Doc. 9, pp. 20-21
(14 noiembrie 1234: scrisoarea papei Grigorie IX către Bela, regentul Ungariei)
„XCV. Venirea în Ungaria a Cardinalului Frate Gentilis

Pe când deci copilul Carol [Robert de Anjou, n.n.] se găsea în Ungaria, fără mângâierea coroanei regale, a sosit în
Pannonia în anul Domnului 1308 Fratele Gentilis din mănăstirea muntelui Sfântului Martin, preot Cardinal din ordinul
Fraţilor Minoriţi, având deplina autoritate a supremului Pontifice. În adevăr, trecând un an în pace, în anul Domnului
1309, după promulgarea unei teribile constituţii, a înnodat în nodul anatemei pe nobilii regatului, iar tuturor celor bogaţi
şi celor săraci le-a interzis cu stricteţe slujba divină. Şi a făcut aceasta pentru acei nobili, care nu voiau să restituie
regelui Carol, amintit mai sus, drepturile regale şi reginale şi care nu voiau deloc să-l recunoască de rege. Iar pe
Ladislau [Khan], voevodul Transilvaniei, îl lovi cu o excomunicare specială, fiindcă deţinea fără drept coroana
regatului, pe care o primise de la principele Ottho, când l-a prins în captivitate şi fiindcă pe fiica sa, acelaşi Ladislau o
dăduse ca soţie fiului lui Ştefan, regele Serbiei, care era schismatic [ortodox, n.n.]. De aceea, când nobilii amintiţi au
văzut trupurile morţilor zăcând afară din cimitire, turburaţi în sufletele lor amărâte, adunându-se în anul Domnului
1309, în câmpul Racoş de lângă Pesta, au primit unanim de rege pe adeseori amintitul Carol şi, grăbindu-se spre Alba,
într-o joi, după ziua Sfântului rege Ştefan, l-au încoronat veseli şi solemn cu sfânta coroană restituită de voevodul
Ladislau. [...]
CIII. Expediţia lui Carol Robert împotriva lui Basarab Voevod
În acelaşi an, în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adecă în anul Domnului 1330, regele şi-a adunat o
mare oaste – nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarele ţării în diferite expediţii, împotriva
numeroşilor săi duşmani – şi la îndemnul voivodului ardelean Thoma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui
Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin, în ţara voevodului Vlahilor Bazarad, ţară care nu poate
fi locuită de un popor neobicinuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să dea în posesiune ţara
aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voevodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită Maiestăţii sale
Regelui.
După ce regele a cuprins Zeurinul [Severinul, n.n.] şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună
cu demnitatea de Ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună
regelui: «Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000
mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Zeverinul, cu toate ce ţin de el, pe care acum, cu puterea le ţineţi în mâinile
voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin, voi trimite
la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi
îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi
putea nicidecum să înconjuraţi primejdia.» Regele, auzind acestea, cu mintea trufaşe, a izbucnit faţă de soli cu
următoarele vorbe, zicându-le: «Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstrorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale, de
barbă îl voi scoate.»
Atunci, un baron credincios, cu numele Danciu, comite de Zolyom şi de Liptou, aşa a grăit regelui: «Stăpâne, acest
Bazarad se adresează către voi cu mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta, răspundeţi-i în scrisoarea
voastră cu favoarea bunătăţii regale şi arătaţii deplină iubire şi milostivire.»
Regele, atunci, a repetat vorba de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi, părăsind sfaturile mai sănătoase, a
pornit îndată mai departe ca apoi să dea lupta. Şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută,
între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a
ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor
săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel regele se întorcea în siguranţă punând temei
pe credinţa perfidă a schismaticului.
Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe
foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo Vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur
cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a Vlahilor sus pe râpe a
alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se
putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi
cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale nu se puteau sui în contra Vlahilor
pe niciuna din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind
făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă.
19
Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a
şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum
în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aci un cumplit dezastru, căci au
căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului
Martin şi după aceea în cea următoare.
Au murit acolo şi trei prepoziţi şi anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil,
vicecancelarul maiestăţii sale regale, fiind acolo a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega şi
Nicolae, prepozitul din Alba Transilvană. De asemenea, Andrei, plebanul din Sarus, şi călugărul Petru din ordinul
predicatorilor, bărbat onorabil, acolo şi-a primit paharul morţii crâncene, pentru că în creerul capetelor lor au bătut
mişeleşte cuie de lemn. Şi au fost ucişi şi unii preoţi, care erau capelanii regelui.
Cadavrele tuturora, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, acolo, pe câmpul luptei, aşteaptă vremea de
apoi a învierii celei de obşte. Şi nici măcar cei mai de aproape ai lor n-au putut, din cauza năvălirii duşmanilor, să
găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înşişi să-i îngroape. Dar Vlachii au dus mulţi prizonieri, atât răniţi, cât şi
neatinşi, şi au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase
preţioase şi brâuri de sabie şi multe pungi cu groşiţe [monede, n.n.] late şi mulţi cai cu şele şi cu frâne ce toate le-au luat
şi le-au dus lui Bazarad Voevod.
Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l
Vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul
regelui, ca nişte ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau şi alţi ostaşi, care erau în serviciul personal al
regelui şi magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie şi de săgeţi, numai să scape
viaţa regelui de lovitura morţii.
Cădeau şi împrejurul oastei, din toate părţile şi din mulţimea câinească a Vlahilor, ca muştele care au pierdut dulceaţa
untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creştin şi pe preoţii lor, unşi ai lui Christos.
Numărul Vlahilor ucişi acolo de Unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească. Regele însă
după această întâmplare a venit la Vişegrad. Într-un cuvânt, cu toate că Ungurii au purtat războaie foarte mari şi foarte
crâncene, totuşi aceasta li s-a întâmplat şi lor, ca nu cumva să se sumeţească de mulţimea victoriilor sau, cel puţin, să fie
pedepsiţi pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască şi ei umilinţa şi să înţeleagă că de mila iubirii
dumnezeieşti se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale Tatălui ceresc. Căci Dumnezeu Tatăl
pe aceia îi pedepseşte, pe care îi iubeşte.”
G. Popa-Lisseanu, Chronicon pictum Vindobonense, Bucureşti, 1937, pp. 228, 233-236
„Ludovic, din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Lodomeriei, Cumaniei şi
Bulgariei, principe de Salerno şi domn al ţinutului şi al Muntelui Sant’Angelo, tuturor credincioşilor întru Hristos de
faţă şi viitori, care vor lua cunoştinţă de această [scrisoare], mântuire întru acela care dă regilor mântuire şi le hărăzeşte
să cârmuiască cu bine.
Este o cerinţă a înălţimii regeşti şi o datorie a celor aflaţi în loc de cinste ca prin îmbelşugată dărnicie să răsplătească
credincioasele slujbe ale credincioşilor lor pentru ca şi ceilalţi luând pildă de la ei, din credincioşi să ajungă mai
credincioşi şi din supuşi mai supuşi.
Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că întorcându-ne căutarea privirii noastre spre
viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureşean, iubitul şi credinciosul nostru, şi rechemând în
amintirea înălţimii noastre nemăsuratele lui slujbe, prin care acesta s-a făcut plăcut maiestăţii noastre cu o dragoste atât
de fierbinte încât părăsindu-şi şi lăsându-şi în urmă părinţii săi scumpi şi foarte multe rude ca şi toată averea lui a venit
din ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei, în sânul iubirii noastre, aducându-ne slujbele ce a văzut el
cu înnăscuta sa iscusinţă că sunt spre folosul sporirii cinstei şi puterii noastre. Iar noi, aducându-ne aminte de acestea şi
de alte preastrălucite vrednicii ale slujbelor sale, pe care am ştiut că acesta le-a împlinit cu grijă şi iscusinţă în chipul de
mai sus, cu râvna celor mai mari stăruinţe oriunde şi mai cu osebire în zisa noastră ţară moldovenească, nu fără vărsarea
sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi cu moartea crudă a fraţilor şi rudelor sale şi a multor slujitori de ai
lui, şi pe care [slujbe] ştim că le împlineşte şi acum şi credem cu tărie că le va împlini şi în viitor, şi socotind din parte-
ne că se cuvine să se dea răsplăţi vrednice celui vrednic, şi răsplăţi mari celor mari, şi ca o răsplată însemnată să
întremeze şi să învioreze trudnicile osteneli, ca un semn al iubirii noastre osebite şi ca o dovadă de dragoste, cu buna
învoire şi încuviinţare a prealuminatei principese doamna Elisabeta, regina Ungariei, mama noastră preaiubită, şi după
îndelungată sfătuire cu prelaţii şi baronii regatului nostru am dat, am dăruit şi am hărăzit pomenitului voievod Balc şi
prin el lui Drag, Dragomir şi Ştefan, fraţii lui buni, şi tuturor moştenitorilor lor şi urmaşilor lor, ca să le stăpânească, să
le ţină şi să le aibă pe veci şi nestrămutat în aceleaşi adevărate şi vechi hotare în care au fost ţinute şi stăpânite până
acum, fără vătămarea drepturilor altora, moşia numită Cuhea, ce se află în ţara noastră a Maramureşului, cu alte sate
numite Ieud, Bocicoel, cele două Vişee, Moiseiul, Borşa şi cele două Selişte, aflătoare în pomenita ţară a
Maramureşului, ce ţin de aceeaşi moşie Cuhea, cu toate folosinţele lor, anume ape, păduri şi munţi şi orice ar ţine de
ele, oricum s-ar numi, trecute în mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi învederaţi ai
noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fiii săi, fulgeraţi de diavolul, duşmanul
neamului omenesc - care rănindu-le inima cu săgeţile [sale] înveninate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai
multe ori ca să se abată de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate - plecând pe ascuns din zisul nostru
regat al Ungariei în sus-pomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre;
[drept care noi] pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit şi
20
despuiat cu totul, ca pe nişte nevrednici, pe acel Bogdan şi fiii săi sus-zişi, de sus-numitele moşii, nimicind, stricând şi
socotind deşarte toate actele scrise şi întocmite pentru acel Bogdan şi fiii săi cu privire la sus-numitele moşii.
Spre pomenirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am dat scrisoarea noastră privilegială de faţă, întărită cu puterea
peceţii noastre noi atârnate, duble şi autentice.
Dat de mâna venerabilului întru Hristos părinte, domnul Nicolae, arhiepiscopul de Strigoniu şi comite perpetuu al
aceluiaşi loc, cancelar al curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în ziua a patra înainte de nonele lunii februarie, în
anul Domnului o mie trei sute şaizeci şi cinci, iar în al domniei noastre al douăzeci şi patrulea an.”
DRH, C. Transilvania, 1361-1365, Doc. 382, pp. 400-401
(2 februarie 1365: Ludovic I, regele Ungariei, dăruieşte lui Balc şi fraţilor acestuia moşia Cuhea, luată de la necredinciosul voievod Bogdan)
„Marele domn singur stăpânitor, Io Roman voievod al Ţării Moldovei de la munte până la malul mării, şi cu fiul nostru,
Olecsandro, şi cu fiul nostru, cu Bogdan, şi cu boierii noştri. Facem cunoscut aceasta tuturor bunilor pani, care vor
vedea această carte sau o vor auzi citindu-se, că această slugă a noastră, Todor, şi cu fraţii lui, fiii lui Dragomir Albu:
Dimitrie, Petru, Mihail, Giurgiu, ne-au slujit cu dreaptă credinţă şi slujesc şi încă nădăjduim de la dânşii slujbe mai
mari. De aceea, i-am miluit cu deosebită milă, le-am dat lor 1 sat, în ţara noastră, în Moldova, pe Suceava.
Iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, să fie Suceava, din susul Sucevei drept la movilă, la satele lui Radomir, de
acolo, drept peste câmp, la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la
marginea dumbrăvii, şi de la stejar, drept peste câmp, la o movilă, de acolo, prin mestecăniş, la altă movilă, de acolo
drept la plop, de acolo drept la Suceava. Acesta este tot hotarul lor. Acesta l-am dat lor uric [moşie, n.n.], cu tot venitul,
şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor.
Iar la aceasta este credinţa mea, credinţa mamei noastre, cneaghina Muşata, credinţa fiului nostru <Olecsandro>,
credinţa fiului nostru Bogdan, credinţa boierilor noştri: a jupanului [panului] Şte<fan>, nepotul nostru de soră, credinţa
jupanului Bratul Netedul, credinţa panului Stanislav de la Ielova, credinţa panului Drăgoi, credinţa panului Baliţă, fiul
lui Bârlici, credinţa panului Sânco Bârlici şi credinţa tuturor boierilor moldoveni.
Iar pentru tăria acesteia şi pentru întărire, am poruncit să atârne pecetea noastră cea mare.
În cetatea noastră, în Suceava, în anul şase mii 900 şi 1, luna noiembrie, în 18 zile.”
DRH, A. Moldova, 1384-1448, Doc. 4, p. 6
(18 noiembrie 1393: act de danie al domnitorului Moldovei Roman I)
ISTORIOGRAFIE RECENTĂ
„În Ţara Românească şi Moldova, accentuarea dominaţiei otomane în al doilea sfert al secolului al XVI-lea a adus
instituţia domniei la discreţia Porţii, ceea ce s-a tradus prin tot mai frecventa înlocuire a domnilor şi numirea lor directă
de la Istanbul, mai întâi în Ţara Românească, iar apoi şi în Moldova. Deşi, formal, ideologia oficială a continuat să
afirme că domnii erau «unşii lui Dumnezeu», practic, principiul dinastic a ajuns să conteze tot mai puţin, iar sultanii i-
au desemnat pe domni nu în funcţie de eventualele lor îndreptăţiri dinastice, ci de măsura în care diverşii candidaţi
serveau interesele politice şi pecuniare ale Porţii. Este adevărat, în secolele XVI-XVIII au existat şi cazuri când
autorităţile otomane au recunoscut domni ridicaţi în principate, dar acestea au reprezentat mai degrabă excepţiile decât
regula. În cele mai multe situaţii, atât în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cât şi în cea mai mare parte a secolelor
al XVII-lea şi al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, obţinerea domniei se realiza la Istanbul şi
presupunea obţinerea unui sprijin cât mai larg în cadrul grupurilor de influenţă din capitala otomană, necesitând plata
unor sume considerabile către sultan şi către persoanele care puteau influenţa decizia acestuia. În cadrul acestor jocuri
de influenţă, etnicitatea candidaţilor nu a jucat niciu rol. Singura restricţie care s-a impus cu timpul a fost aceea ca
pretendenţii la domnie să fie creştini, şi nu musulmani. Dintre creştini, deşi nu a existat o interdicţie formală pentru
numirea unor catolici sau protestanţi – a se vedea cazurile unui Iancu Sasul (domn al Moldovei între 1579 şi 1582,
luteran) sau Gaspar Graziani (domn al Moldovei în 1619-1620, catolic) –, totuşi, practica a făcut ca majoritatea
domnilor să fie greco-ortodocşi, ceea ce în terminologie otomană însemna că aparţineau categoriei supuşilor «greci» ai
sultanului (Rum zimmi). De aceea, ideea propagată de mulţi istorici români şi străini că în 1711 (1716) a avut loc o
schimbare de regim politic prin înlocuirea domnilor «pământeni» cu domni «fanarioţi» (numiţi dintre grecii din cartierul
Fanar din Constantinopol) reprezintă doar un mit istoriografic.”
Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Iaşi, 2012, pp. 314-315.
Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1980.
Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995.
Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1996.
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coordonatori), Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Cluj-Napoca, Institutul
Cultural Român, 2003.
Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-
XIV), Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1996.
21
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 3. Spaţiul românesc între diplomaţie şi confruntare (sec. XIV-XVIII)
3. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFRUNTARE ÎN EVUL

MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII (SECOLELE XIV-XVIII)
3.1. ASPECTE GENERALE

PERICOLUL OTOMAN, „PĂMÂNTUL PÂRJOLIT” ŞI CAPITULAŢIILE. De-a lungul Evului Mediu şi la
începuturile modernităţii, statele româneşti au acţionat pentru apărarea libertăţii, pentru
consolidarea autonomiei sau pentru creşterea prestigiului în plan extern. Pentru libertatea Ţărilor
Române, cel mai mare pericol venea din partea Imperiului otoman, afirmat în zona Dunării la
sfârşitul secolului al XIV-lea. În secolele XIV-XVI, un rol deosebit în evoluţia externă a Ţării
Româneşti şi a Moldovei l-au jucat regatele catolice Ungaria şi Polonia. Pentru a contracara
pericolul otoman, Ţara Românească s-a apropiat de Ungaria. Din acelaşi motiv, dar şi pentru
prevenirea pretenţiilor de suzeranitate maghiară, Moldova a stabilit relaţii strânse cu Polonia.
Uneori, aceste legături (Ţara Românească cu Ungaria, Moldova cu Polonia) au îmbrăcat forma unor
raporturi vasalice. În secolele XVII-XVIII, în spaţiul românesc au început să-şi manifeste influenţa
două noi puteri: Imperiul habsburgic (Austria) şi Imperiul ţarist (Rusia). În confruntarea cu Imperiul
otoman, domnitorii români au recurs atât la acţiuni militare, cât şi la acţiuni diplomatice. Datorită
disproporţiei de forţe, tactica folosită de Ţările Române a fost preponderent defensivă. În cazuri
extreme, domnitorii români au utilizat „tactica pământului pârjolit”. Raporturile româno-otomane s-
au bazat, în cele din urmă, pe acte juridice numite capitulaţii (lat. capitula = articole; tc. ahd-name =
înţelegere). În virtutea acestora, Ţările Române şi-au asigurat autonomia în schimbul unui
tribut/haraci anual.
3.2. POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ÎN SECOLELE XIV-XVI

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418). ALIANŢA ANTIMAGHIARĂ CU POLONIA. În timpul acestei domnii, Ţara
Românească a parcurs un proces de consolidare instituţională. Politica externă a fost marcată, în
primii ani de domnie, de conflictul cu Ungaria, cauzat de stăpânirea Banatului de Severin,
Amlaşului şi Făgăraşului de către domnitorul muntean. Pentru contracararea pericolului maghiar,
Mircea a stabilit relaţii bune cu Moldova lui Petru Muşat şi cu Polonia. În 1389 a încheiat, la
Radom, o alianţă antimaghiară cu regele Vladislav al II-lea Jagello al Poloniei.
LUPTA ANTIOTOMANĂ. VICTORIA DE LA ROVINE ŞI SUPRAVIEŢUIREA ŢĂRII.Anii 1388-1389 au înregistrat
primele acţiuni antiotomane la sud de Dunăre. În 1388, Mircea a anexat Dobrogea, după uciderea
conducătorului acesteia, Ivanco, de către turci. În iunie 1389, un corp de oaste a susţinut cauza
sârbilor în celebra confruntare de la Kossovopolje, câştigată, în cele din urmă de sultanul Baiazid I
Fulgerul. În 1394, oastea Ţării Româneşti a atacat ţinuturile achingiilor, în zona Munţilor Balcani,
ca răspuns la incursiunile acestora la nord de fluviu. Lupta de la Rovine, din 10 octombrie 1394 sau
17 mai 1395, s-a datorat încercării lui Baiazid de a supune Ţara Românească. Victoria obţinută de
români a înlăturat pericolul transformării ţării în paşalâc, pericol pe care bulgarii nu l-au putut evita
în aceeaşi perioadă (în 1393 a fost cucerit Ţaratul de Târnovo, partea estică a Bulgariei, iar în 1396
Ţaratul de Vidin, partea vestică a ţării).
ALIANŢA ANTIOTOMANĂ CU UNGARIA (1395) ŞI NEFERICITA CRUCIADĂ DE LA NICOPOLE (1396).
În 7 martie
1395, la Braşov, Mircea cel Bătrân încheia un tratat antiotoman cu regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg. O consecinţă a acestui act diplomatic a fost participarea lui Mircea la cruciada de la
22
Nicopole, încheiată cu o gravă înfrângere pentru creştini, în 25 septembrie 1396. La începutul

secolului al XV-lea, domnitorul român a profitat de luptele pentru tronul otoman (între fiii lui
Baiazid), încercând să impună pretendenţi favorabili (1402-1413). În cele din urmă, o expediţie a
noului sultan, Mehmed I, a dus la impunerea tributului şi pierderea Dobrogei.
IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456). VOIEVOD AL TRANSILVANIEI. PRIMELE LUPTE IMPORTANTE CU TURCII.
Exponent al nobilimii de origine cnezială românească din Ţara Haţegului, Iancu de Hunedoara a
deţinut, de-a lungul vieţii, mai multe funcţii importante în cadrul Regatului Sf. Ştefan. Între 1441 şi
1446 a fost voievod al Transilvaniei. În această calitate, a avut de înfruntat, în martie 1442, invazia
otomană condusă de beiul de Vidin, Mezid. După o primă confruntare, încheiată nefavorabil, la
Sântimbru, lângă Alba Iulia (18 martie), Iancu reuşeşte să zdrobească armata invadatoare, în
apropiere de Sibiu (22 martie).
„CAMPANIA CEA LUNGĂ” ŞI PACEA DE LA SEGHEDIN (1444).
Pentru contracararea pericolului otoman,
voievodul Transilvaniei iniţiază acţiuni ofensive în Ţara Românească şi la sud de Dunăre. În
septembrie 1442, obţine o strălucită victorie asupra beglerbegului Rumeliei, Şehabeddin, pe
versantul sudic al Carpaţilor Meridionali (probabil pe cursul superior al Ialomiţei). Campania a avut
drept scop menţinerea Ţării Româneşti în sfera de influenţă a Ungariei, prin promovarea unui
domnitor (Basarab al II-lea) dispus să se ralieze politicii antiotomane. Planurile ofensive au
continuat cu „campania cea lungă” (septembrie 1443 – februarie 1444), întreprinsă în teritoriul
controlat de otomani. Ocuparea oraşelor Niş şi Sofia de oastea regală aflată sub comanda lui Iancu
de Hunedoara a permis Ungariei negocierea unei păci favorabile, încheiată în cele din urmă la
Seghedin, în iulie 1444, cu o valabilitate de zece ani.
O NOUĂ ETAPĂ A „CRUCIADEI TÂRZII”: DEZASTRUL DE LA VARNA (1444). Succesul deosebit al
„campaniei lungi” a încurajat proiectele cruciate ale papalităţii şi ale unor puteri occidentale. Pentru
eliminarea influenţei otomane din Europa, tânărul rege al Ungariei şi al Poloniei, Vladislav Jagello,
s-a arătat dispus să renunţe la beneficiile păcii recent încheiate şi să conducă o cruciadă în Balcani.
Acţiunea militară s-a încheiat însă dezastruos pentru creştini, la Varna, în 10 noiembrie 1444, însuşi
regele Ungariei pierind în luptă. Sultanul Murad al II-lea profitase de rivalităţile genovezo-
veneţiene, pentru a aduce o parte importantă a armatei din Anatolia (Asia Mică) în Rumelia
(Europa), prin strâmtoarea Bosfor, copleşindu-i numeric pe cruciaţi. Flota burgundă, sosită câteva
luni mai târziu, în zona Dunării, a obţinut doar câteva succese de consolare, colaborând cu
voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, şi cu domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul.
GUVERNATOR AL UNGARIEI. INTEGRAREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A MOLDOVEI ÎN SISTEMUL ANTIOTOMAN.
Moartea regelui Vladislav şi minoratul succesorului acestuia, Ladislau al V-lea Postumul (1444-
1457), au deschis lui Iancu drumul spre funcţia de guvernator (regent) al Ungariei (1446-1453).
Noul statut i-a permis intensificarea acţiunilor militare şi diplomatice, care vizau slăbirea poziţiilor
turceşti în Balcani şi atragerea Ţării Româneşti şi a Moldovei în sfera de influenţă a Ungariei, sub
forma unui front comun antiotoman. În 1447, o incursiune în Ţara Românească a pus capăt domniei
şi vieţii lui Vlad Dracul, supus turcilor, Iancu impunându-l ca domn pe Vladislav al II-lea (1447-
1456). În anul următor, o acţiune similară oferă tronul Moldovei lui Petru al II-lea (1448-1449),
care, drept recunoştinţă, cedează Ungariei portul dunărean Chilia.
În octombrie 1448, Iancu de Hunedoara înregistrează o severă
PACEA DE LA ADRIANOPOL (1452).
înfrângere la Kossovopolje, în încercarea organizării unei acţini comune antiotomane, alături de
albanezii lui Skanderbeg. Moartea lui Murad al II-lea va oferi Ungariei un răgaz, prin semnarea
23
păcii de la Adrianopol (aprilie 1452), cu noul sultan Mehmed al II-lea (1451-1481). Tratatul, valabil
pe trei ani, instituia un adevărat condominium otomano-ungar asupra Ţării Româneşti.
CĂPITAN GENERAL AL UNGARIEI. STRĂLUCITA VICTORIE DE LA BELGRAD (1456) ŞI SALVAREA EUROPEI
CENTRALE. După majoratul regelui Ladislau, Iancu a îndeplinit funcţia de căpitan general al
Regatului Sf. Ştefan (1453-1456). În această ipostază, a repurtat cea mai însemnată victorie asupra
turcilor, la Belgrad, în iulie 1456, zădărnicind planurile lui Mehmed al II-lea, cuceritorul
Constantinopolului (1453), de a supune Europa Centrală. Succesul de la Belgrad a amânat cu şapte
decenii prăbuşirea Ungariei şi expansiunea otomană în zonă. La trei săptămâni după izgonirea
turcilor de sub zidurile Belgradului, Iancu îşi găsea sfârşitul, răpus fie de ciumă, fie de otrava
rivalilor politici coordonaţi de familia Garai.
VLAD ŢEPEŞ DRACULA (1448, 1456-1462, 1476). PROTECŢIONISMUL ECONOMIC ŞI CONFLICTUL CU SAŞII. Fiu al lui
Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş a preluat tronul Ţării Româneşti în vara
anului 1456, în contextul luptei de la Belgrad, când Vladislav al II-lea nu a putut beneficia de
sprijinul otoman. Fire autoritară, Ţepeş a desfăşurat, pe plan intern, o amplă politică antiboierească.
Pe plan extern, a urmărit creşterea prestigiului ţării şi redobândirea vechilor libertăţi, în raporturile
cu turcii. Aceste obiective l-au adus în conflict cu saşii transilvăneni (1457-1460) şi cu Imperiul
otoman (1459-1462). Conflictul cu saşii a fost cauzat de protecţionismul economic promovat de
domnul muntean. Văzându-şi interesele financiare periclitate, saşii au susţinut diverşi
contracandidaţi la tronul Ţării Româneşti, în timp ce Ţepeş a organizat incursiuni de represalii în
sudul Transilvaniei. În acest context, au apărut, în mediul săsesc, celebrele „Povestiri germane
despre Dracula”.
REFUZUL PLĂŢII TRIBUTULUI. CAMPANIA DE LA DUNĂRE ŞI LUPTA DE LA TÂRGOVIŞTE (1462).Conflictul cu
turcii a fost declanşat în 1459, prin refuzul achitării tributului. Sultanul Mehmed al II-lea a încercat,
în repetate rânduri, aducerea sub ascultare a domnului muntean, însă acesta, pregătind confruntarea
directă, a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, în 1460. În iarna anilor 1461/1462,
Vlad Ţepeş a organizat o campanie în zona Dunării, reuşind să elibereze cetăţile Turnu şi Giurgiu şi
provocând pagube însemnate în zona Nicopole-Rusciuc-Silistra. În vara anului 1462, sultanul
Mehmed al II-lea Cuceritorul a invadat Ţara Românească, pentru a-l înlătura pe Ţepeş şi a readuce
sub control acest ţinut. Domnitorul român a adoptat tactica „pământului pârjolit” şi a hărţuit
permanent armata invadatoare. În noaptea de 16/17 iunie 1462, a organizat un devastator atac
asupra taberei otomane, în apropiere de Târgovişte.
PRIMUL DOMNITOR NUMIT DE TURCI: RADU CEL FRUMOS (1462). BOIERIMEA ÎL ABANDONEAZĂ PE ŢEPEŞ.
Foametea şi demoralizarea trupelor l-au determinat pe sultan să hotărască retragerea la sud de
Dunăre, nu înainte de a-l numi ca domnitor al Ţării Româneşti pe Radu cel Frumos, fratele mai mic
al lui Ţepeş. În conflictul intern care a urmat, Radu a reuşit să atragă de partea sa boierimea,
promiţând pace şi stabilitate în schimbul unui tribut către turci. Rămas fără susţinători, Ţepeş s-a
restras în Transilvania, unde a fost luat în captivitate de regele Matei Corvin, care încerca să se
disculpe în faţa italienilor pentru că nu a susţinut lupta domnitorului muntean, deşi fusese finanţat
de veneţieni în acest scop. Vlad Ţepeş va reveni în fruntea Ţării Româneşti la sfârşitul anului 1476,
cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi al lui Ştefan Báthóry, voievodul Transilvaniei,
însă va fi ucis, câteva săptămâni mai târziu, de boieri, la finalul unei lupte cu turcii.
ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504). TRADIŢIA RELAŢIILOR VASALICE CU POLONIA.
Fiu al lui Bogdan al II-lea (1449-
1451) şi nepot al lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan a pus capăt instabilităţii politice, care a
marcat evoluţia Moldovei după moartea bunicului său. Cu ajutorul vărului Vlad Ţepeş, domnitorul
24
Ţării Româneşti, şi-a alungat unchiul, Petru Aron, în urma a două lupte desfăşurate în aprilie 1457,
la Doljeşti şi Orbic, inaugurând o domnie de 47 de ani, într-o ţară afectată de o triplă suzeranitate:
polonă (din 1387), maghiară (din 1448) şi otomană (din 1455). Pentru consolidarea poziţiilor
interne, Ştefan a încheiat un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello (1447-
1492), în aprilie 1459, la Overchelăuţi, obţinând retragerea sprijinului politic acordat fostului
domnitor.
PETRU ARON ŞI CHILIA: MOTIVELE CONFLICTULUI CU UNGARIA. VICTORIA DE LA BAIA (1467).
Refugiul lui
Petru Aron în Ungaria (1460) şi stăpânirea Chiliei de către acest regat (din 1448) au tensionat
relaţiile bilaterale. Incursiunile organizate de Ştefan în Transilvania, pentru prinderea rivalului la
domnie şi a ucigaşului tatălui său, precum şi readucerea Chiliei sub stăpânirea Moldovei, în urma
campaniei din ianuarie 1465 (după un prim asediu eşuat, în iunie 1462), au determinat intervenţia
militară a regelui Ungariei, Matei Corvin (1458-1490), în Moldova, cu scopul înlăturării
domnitorului. În noaptea de 14/15 decembrie 1467, oastea regală maghiară a fost însă surprinsă şi
zdrobită la Baia, regele scăpând cu mare greutate, datorită trădării unor boieri moldoveni, executaţi
ulterior din porunca lui Ştefan. Victoria de la Baia a pus capăt pretenţiilor maghiare de hegemonie
asupra Moldovei.
STIMULAREA COMERŢULUI. LEGĂTURILE CU BRAŞOVUL ŞI LIOVUL. Preocupat de dezvoltarea
economică a ţării sale, Ştefan cel Mare a confirmat braşovenilor (1458) şi liovenilor (1460)
privilegiile comerciale dobândite de la antecesorii săi, întărind periodic aceste acte. În schimb,
Brăila, important centru comercial al Ţării Româneşti, este incendiată în 1470, la începutul unui
conflict de mai bine de un deceniu (1469-1481), care a opus cele două voievodate româneşti, situate
pe poziţii diferite faţă de împărăţia otomană.
NEACHITAREA TRIBUTULUI. VICTORIA ANTIOTOMANĂ DE LA VASLUI (1475). Ajuns la apogeul puterii,
Ştefan refuză să mai achite turcilor haraciul (tributul), contractat de Moldova sub domnia lui Petru
Aron (1451-1457), în 1455, şi achitat pentru întâia oară în 1456, şi încearcă să-l înlocuiască pe
Radu cel Frumos, fidel Porţii, cu Laiotă Basarab, în fruntea Ţării Româneşti (1473). Aceste
iniţiative au inaugurat o lungă confruntare cu Imperiul otoman (1473-1486), prilej de afirmare a
calităţilor militare ale domnitorului moldovean şi a statutului de „poartă a creştinătăţii” pentru
Moldova. Rezultatele confruntării nu vor fi însă favorabile micului voievodat. O victorie
răsunătoare a fost obţinută, totuşi, de Ştefan, la Vaslui, în 10 ianuarie 1475, în faţa unei armate
superioare numeric, aflată sub comanda beglerbegului Rumeliei, Suleiman Paşa.
MOLDOVA, „POARTĂ A CREŞTINĂTĂŢII”. SLABA SOLIDARITATE CREŞTINĂ. INEFICIENŢA DIPLOMAŢIEI
ANTIOTOMANE. Două săptămâni mai târziu (25 ianuarie), domnitorul Moldovei trimitea regelui
Ungariei, Matei Corvin, şi altor conducători creştini din Europa o scrisoare, solicitând ajutor militar
împotriva iminentei campanii sultanale. Un tratat de vasalitate şi alianţă, cu prevederi antiotomane,
a fost încheiat cu Ungaria, în vara anului 1475 (12 iulie, la Iaşi; 15 august, la Buda). Mehmed al II-
lea va ataca Moldova un an mai târziu. Campania a fost precedată de incursiunile tătarilor din
Hanatul Crimeei, recent supus de turci (1475). În faţa dublului pericol, Ştefan a recurs la tactica
„pământului pârjolit”, angajându-se, alături de „oastea cea mică”, într-o luptă directă cu armata
otomană (de partea căreia se situa şi oastea Ţării Româneşti, condusă de domnul Laiotă Basarab), la
Valea Albă (Războieni), în aproierea cetăţii Neamţului (26 iulie 1476). Victoria obţinută de
Mehmed al II-lea nu a putut fi însă fructificată, datorită rezistenţei cetăţilor moldovene (Suceava,
Neamţ, Hotin) şi efectelor tacticii de autodistrugere a ţării. Izbucnirea ciumei şi înaintarea unui corp
de oaste dinspre Transilvania au determinat replierea otomanilor la sud de Dunăre.
25
PIERDERI TERITORIALE IMPORTANTE. ACCEPTAREA SUZERANITĂŢII SUBLIMEI PORŢI. În 1484, sub

conducerea lui Baiazid al II-lea (1481-1512), turcii vor ocupa Chilia şi Cetatea Albă, două porturi
esenţiale pentru economia Moldovei. Încercând recuperarea lor, Ştefan a depus personal jurământ
de vasalitate regelui Cazimir al Poloniei, la Colomeea, în 15 septembrie 1485. Ajutorul primit din
partea suzeranului a fost însă insuficient. Lipsit de ajutorul celorlalte state creştine (Veneţia
încheiase pace cu Sublima Poartă în 1479, Ungaria făcuse acelaşi lucru în 1483), Ştefan reia plata
tributului (majorat) către turci şi acceptă pierderile teritoriale, obţinând recunoaşterea autonomiei
ţării sale, prin semnarea unui ahd-name, în 1489. În acelaşi an, a reînnoit tratatul de vasalitate cu
regele Ungariei, primind în schimb, în Transilvania, ca feude, Ciceul şi Cetatea de Baltă.
ABANDONAREA IDEALULUI „CRUCIADEI TÂRZII”. VICTORIA DIN CODRII COSMINULUI (1497) ŞI ÎNCETAREA
RELAŢIILOR VASALICE CU POLONIA. Ultimii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare au stat sub semnul
conflictului cu Polonia. Refuzul de a susţine proiectele antiotomane ale noului rege Ioan Albert
(1492-1501) l-a pus pe domnul Moldovei în situaţia de a se confrunta cu o invazie de represalii,
vizând, în final, impunerea ca domn a fratelui regelui polon, Sigismund. Intenţiile atacatorilor au
fost însă spulberate de Ştefan, prin victoria din Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Un tratat de
pace, semnat în 12 iulie 1499, la Hârlău, punea capăt suzeranităţii polone. La capătul unei domnii
de o jumătate de secol, Ştefan cel Mare îşi sfătuia urmaşii să fie apropiaţi turcilor, deoarece sunt cei
mai puternici şi înţelepţi (Grigore Ureche).
MIHAI VITEAZUL (1593-1601). EXPANSIUNEA OTOMANĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVI-LEA. Al doilea sfert al secolului
al XVI-lea a adus modificări politice substanţiale în sud-estul Europei. Sub conducerea sultanului Soliman Magnificul
(1520-1566), Imperiul otoman a ocupat Belgradul (1521), a zdrobit armata regală maghiară la Mohács (1526) şi a
transformat centrul şi sudul Ungariei într-un beylerbeylik (vilâyet/paşalâc), cu capitala la Buda (1541). Partea vestică şi
nordică a Regatului Sf. Ştefan a fost preluată de austrieci, iar partea răsăriteană a devenit Principatul autonom al
Transilvaniei, plasat sub suzeranitate otomană. Banatul a fost desprins din această entitate, în 1552, pentru a fi
transformat în Paşalâcul Timişoarei. Voievodatele româneşti extracarpatice vor resimţi din plin prăbuşirea Regatului
Ungariei şi amplificarea proiectelor expansioniste ale Sublimei Porţi. În 1538, o campanie sultanală punea capăt primei
domnii a lui Petru Rareş (1527-1538), în Moldova, şi aducea sub administraţie otomană sudul acestui voievodat,
organizat ulterior (începutul secolului al XVII-lea) ca vilâyetul Bender (Tighina) – Akkerman (Cetatea Albă). Ţara
Românească pierdea portul Brăila şi ţinutul înconjurător (1540), care vor forma pentru aproape trei secole (1542-1829)
raiaua Ibrail.
ACCENTUAREA DOMINAŢIEI OTOMANE asupra spaţiului românesc, în a doua jumătate a secolului al

XVI-lea, s-a manifestat prin sporirea vertiginoasă a tributului (în Ţara Românească, cea mai expusă
presiunilor otomane, acesta a crescut de la 20.000 de galbeni, în 1541, la 155.000 de galbeni, în
1593) şi restrângerea autonomiei, prin numirea domnitorului direct de către sultan, în schimbul unor
sume de bani (primul caz s-a consemnat în Moldova şi a inaugurat a doua domnie a lui Petru Rareş,
1541-1546). Pretenţiile exorbitante ale otomanilor au afectat grav condiţiile de trai în Ţara
Românească, provocând reacţia acesteia.
Susţinut de boierime,
REACŢIA ANTIOTOMANĂ A ELITEI POLITICE. ADERAREA LUI MIHAI LA LIGA SFÂNTĂ.
Mihai Viteazul, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), a obţinut tronul Ţării Româneşti, în
septembrie 1593. În anul următor, a aderat, din proprie iniţiativă, la Liga Sfântă, alianţă
antiotomană coordonată de Austria şi statul papal, în care se înscriseseră şi Principatul
Transilvaniei, condus de Sigismund Báthory, şi Voievodatul Moldovei, aflat sub domnia lui Aron
Tiranul. Pregătind confruntarea cu Imperiul otoman, Mihai şi-a creat o armată profesionistă, în
conformitate cu concepţiile militare ale vremii. Progresul tehnologic (răspândirea armelor de foc) şi
restructurările sociale au diminuat importanţa militară a ţărănimii în favoarea trupelor de mercenari,
care necesitau însă costuri însemnate.
26
CAMPANIA DE LA DUNĂRE ŞI TRATATUL ANTIOTOMAN CU TRANSILVANIA (1595). Semnalul luptei

antiotomane a fost dat la Bucureşti, în 13 noiembrie 1594, prin uciderea creditorilor turci, cu
ajutorul cărora Mihai îşi cumpărase tronul în anul anterior. A urmat o campanie pe linia Dunării, în
colaborare cu trupe transilvănene şi moldoveneşti (decembrie 1594 – martie 1595). Succese
importante au fost obţinute la Hârşova, Silistra, Rusciuk şi Brăila. Replica otomană nu s-a lăsat
aşteptată. În 14 mai 1595, marele vizir Ferhad Paşa a hotărât transformarea celor două voievodate
româneşti în vilâyete. În schimb, Mihai a obţinut sprijinul principelui Transilvaniei, prin semnarea
unui tratat antiotoman, la Alba Iulia, în 20 mai 1595. Sigismund Báthory devenea suzeranul Ţării
Româneşti, iar boierimea îşi consolida puterea, profitând de absenţa domnitorului în momentul
semnării actului. Un alt tratat, încheiat la 3 iunie 1595, cu Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, îi
oferea principelui Transilvaniei statutul de suzeran al voievodatului est-carpatic.
CĂLUGĂRENI ŞI GIURGIU: INSTAURAREA ŞI ANIHILAREA ADMINISTRAŢIEI OTOMANE (AUGUST-OCTOMBRIE
1595). Campania otomană în Ţara Românească va fi condusă de noul vizir, Sinan Paşa. O primă
confruntare a avut loc la Călugăreni, pe apa Neajlovului, în 13/23 august 1595. În inferioritate
numerică, oştenii lui Mihai, între care se regăseau şi câteva mii de transilvăneni, în special secui,
conduşi de Albert Király, au reuşit să blocheze pentru o zi înaintarea otomanilor, provocându-le
mari pagube. Intervenţia curajoasă a domnitorului muntean, într-un moment critic pentru tabăra sa,
a sporit faima acestuia şi a conferit luptei un loc aparte în istoriografia românească. Victoria de la
Călugăreni nu a putut fi fructificată, datorită disproporţiei de forţe. A doua zi, Mihai a început
retragerea spre Transilvania, de unde spera să primească ajutorul promis de Sigismund Báthory.
Turcii au ocupat Bucureştiul, Târgoviştea şi au început organizarea paşalâcului. În fruntea noii
provincii a fost instalat beglerbegul Anatoliei, Satârci Mehmed Paşa. Noua administraţie nu s-a
menţinut decât până în octombrie, când invadatorii au fost alungaţi cu sprijin transilvănean.
Ariergarda otomană a fost zdrobită la Giurgiu (15/25 – 20/30 octombrie 1595).
PACEA NESIGURĂ CU TURCII (1597). ALIANŢA ANTIOTOMANĂ CU HABSBURGII (1598). În 1597, turcii
acceptau reducerea consistentă a tributului (în lipsa documentului, se poate constata că, la începutul
secolului al XVII-lea, Ţara Românească plătea Porţii un tribut de 32.000 de galbeni) şi îl
reconfirmau pe Mihai ca domn. Încheierea acestei păci, cu valoare de armistiţiu, nu a creat iluzii şi
nu a modificat orientarea antiotomană a politicii voievodului român. În 30 mai/9 iunie 1598, la
Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte, Mihai Viteazul semna un tratat antiotoman cu trimişii
împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg (1576-1612), obţinând recunoaşterea domniei ereditare şi
promisiunea unui ajutor financiar pentru echiparea a cinci mii de oşteni, în schimbul acceptării
suzeranităţii austriece şi a angajamentului de a continua lupta cu turcii.
REINTEGRAREA TRANSILVANIEI ŞI A MOLDOVEI ÎN SISTEMUL ANTIOTOMAN. „UNIREA DE LA 1600”. Politica
antiotomană a lui Mihai va fi periclitată un an mai târziu, prin retragerea lui Sigismund Báthory din
fruntea Transilvaniei, în favoarea vărului său Andrei Báthory. Noul principe, aflat în relaţii bune cu
polonii şi promotor al apropierii faţă de Imperiul otoman, l-a somat pe domnitorul muntean să
părăsească tronul. Asocierea domnitorului Moldovei, Ieremia Movilă (1595-1606), în această
acţiune, a sporit presiunea asupra lui Mihai. Ameninţările proferate de conducătorii Transilvaniei şi
Moldovei, precum şi dorinţa readucerii acestor ţări în tabăra antiotomană l-au determinat pe Mihai
să preia iniţiativa. Înfrângerea lui Andrei Báthory, la Şelimbăr, în 18/28 octombrie 1599, l-a plasat
în postura de stăpân al Transilvaniei, iar refugiul lui Ieremia Movilă în Polonia, în urma campaniei
din mai 1600, i-a permis să se intituleze „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei” (27 mai 1600). Pentru prima dată, cele trei ţări cu populaţie majoritar românească se
aflau sub conducerea unui român.
27
ÎNFRÂNGEREA DE LA MIRĂSLĂU (1600). PIERDEREA CELOR TREI ŢĂRI. În Transilvania, unde sistemul
politic bazat pe alianţa celor trei naţiuni, nobiliară/maghiară, săsească şi secuiască, îi dezavantaja pe
români, noua stăpânire a creat multe speranţe, dar şi duşmănii violente. În acelaşi timp, realizarea
lui Mihai, ameninţând echilibrul politic din zonă, a stârnit reacţia Poloniei şi Austrei. Confruntat cu
acţiunea conjugată a forţelor adverse, domnitorul muntean s-a văzut deposedat, în numai trei luni
(septembrie - noiembrie 1600), de toate posesiunile sale. Controlul asupra Transilvaniei l-a pierdut
în urma înfrângerii suferite la Mirăslău (18 septembrie 1600), în faţa generalului imperial Giorgio
Basta, sosit în sprijinul nobilimii maghiare răsculate. O puternică armată polonă, condusă de Jan
Zamoyski, l-a reinstalat pe Ieremia Movilă în Moldova şi a pătruns în Ţara Românească. Învins la
Bucov (20 octombrie) şi Curtea de Argeş (25 noiembrie), părăsit de boierime, Mihai şi-a pierdut
tronul în favoarea lui Simion Movilă, fratele domnului Moldovei.
DIN NOU ÎN GRAŢIILE „IMPERIALILOR”. VICTORIA ANTIMAGHIARĂ DE LA GURUSLĂU ŞI ASASINAREA PE CÂMPIA
TURZII (1601). O împăcare cu imperialii a devenit posibilă câteva luni mai târziu, datorită conflictului
izbucnit între aceştia şi nobilimea maghiară din Transilvania, în fruntea căreia revenise, cu titlu
princiar, Sigismund Báthory. Aflat la Praga, Mihai a obţinut din partea împăratului Rudolf al II-lea
sprijinul militar dorit şi o împăcare formală cu Basta. Cei doi l-au învins pe Sigismund Báthory la
Guruslău, lângă Zalău, în 3/13 august 1601, redeschizând problema stăpânirii Transilvaniei, dar şi
mai vechile rivalităţi personale dintre învingători. În Ţara Românească, boierii Buzeşti reuşiseră să-l
înlăture pe Simion Movilă şi pregăteau revenirea lui Mihai. În acest context, urmărind realizarea
ambiţiilor personale de stăpânire în Transilvania, Giorgio Basta a pus la cale asasinarea lui Mihai
Viteazul, petrecută pe Câmpia Turzii, în 9/19 august 1601.
MIHAI VITEAZUL, SIMBOL AL UNITĂŢII POLITICE ROMÂNEŞTI. CONTRIBUŢIA ISTORIOGRAFIEI ROMANTICE.
Fără să beneficieze de aprecieri deosebite în epocă, mai ales în mediul ţărănesc, datorită fiscalităţii
excesive, accentuării procesului de aservire a comunităţilor de moşneni şi legării de glie a rumânilor
(1595), figura lui Mihai Viteazul se va impune în conştiinţa istorică românească la mijlocul
secolului al XIX-lea, prin intelectuali paşoptişti de factură romantică (începând cu transilvăneanul
Aaron Florian şi munteanul Nicolae Bălcescu), devenind un simbol al unităţii naţionale româneşti.
„Unirea” de la 1600 va înflăcăra sentimentele şi aspiraţiile naţionale, pregătind terenul pentru
realizarea Marii Uniri de la 1918.
3.3. POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XVII-XVIII

CONSACRAREA DIPLOMAŢIEI. SINGULARITATEA ACTELOR EROICE. EXEMPLUL LUI MIHNEA AL III-LEA. La
începutul secolului al XVII-lea, pretenţiile turcilor faţă de Ţările Române s-au diminuat. Dominaţia otomană s-a
accentuat însă, treptat, pe parcursul secolului. Autoritatea domnitorilor a scăzut odată cu restrângerea autonomiei
(desemnarea domnilor direct de către sultan), iar relaţiile cu turcii s-au bazat tot mai mult pe diplomaţie. Nu au lipsit,
totuşi, acţiunile militare, care au vizat recâştigarea vechilor libertăţi. Mihnea al III-lea, domnitor al Ţării Româneşti,
între 1658-1659, a copiat acţiunea lui Mihai Viteazul. După uciderea creditorilor turci (12 septembrie 1659), este
organizată o campanie în zona Dunării. Sunt eliberate cetăţile Giurgiu şi Brăila, iar aşezările importante din dreapta
fluviului (Nicopole, Rusciuk) sunt incendiate. În aşteptarea replicii otomane, Mihnea al III-lea a încheiat un tratat
antiotoman cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648-1657/1660), la Târgu Mureş, în 4 octombrie
1659. Victoria obţinută la Frăteşti (jud. Giurgiu), în 23 noiembrie 1659, asupra armatei otomane, nu a putut fi
fructificată, domnitorul fiind părăsit de boierimea dispusă la colaborarea cu turcii. Retras în Transilvania, Mihnea îşi va
găsi sfârşitul la Satu Mare, în aprilie 1660.
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU: EXPRESIA CLASICĂ A POLITICII DE ECHILIBRU. La sfârşitul secolului al

XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, în contextul declanşării declinului Imperiului otoman,
28
după înfrângerea de la Viena (1683), şi al afirmării tot mai puternice în zonă a Austriei şi Rusiei,
domnitorii români au practicat o politică de echilibru între Marile Puteri. În cazul Ţării Româneşti,
s-au remarcat Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Cel din
urmă a continuat negocierile cu habsburgii, iniţiate de Şerban Cantacuzino, dar nu a ajuns la
încheierea unui tratat, datorită lipsei unor garanţii imperiale în privinţa respectării libertăţii Ţării
Româneşti şi a sprijinirii luptei antiotomane. În 1709, Brâncoveanu a semnat un tratat antiotoman
cu ţarul Petru cel Mare al Rusiei (1682-1725), proaspăt biruitor al suedezilor, la Poltava, însă, în
războiul ruso-turc din 1711, domnitorul muntean a rămas neutru. În 1714, Brâncoveanu a fost
mazilit de sultanul Ahmed al III-lea şi executat la Istanbul, datorită legăturilor sale cu habsburgii.
POLITICA RISCANTĂ A DOMNITORULUI-SAVANT DIMITRIE CANTEMIR. ALIANŢA CU RUŞII ŞI ÎNFRÂNGEREA DE
LA STĂNILEŞTI (1711). În Moldova, s-a remarcat Dimitrie Cantemir (1710-1711), care, abandonând
politica de echilibru, şi-a compromis domnia şi a motivat inaugurarea unei noi politici otomane faţă
de ţara sa. În aprilie 1711, Cantemir a semnat un tratat antiotoman cu ţarul Petru I, la Luţk, şi s-a
implicat în războiul ruso-turc din acelaşi an, însă, după înfrângerea ruşilor la Stănileşti (18-22 iulie
1711) a fost nevoit să se retragă în Rusia.
INSTAURAREA REGIMULUI FANARIOT. La începutul secolului al XVIII-lea, acţiunile diplomatice şi
militare ale domnitorilor români au anihilat încrederea autorităţilor otomane în elementele
autohtone, în locul cărora vor fi promovaţi cu precădere greci din Fanar (Istanbul). În timpul
regimului fanariot, inaugurat în Moldova în 1711, iar în Ţara Românească în 1716, şi menţinut până
în 1821, sultanii au retras Principatelor Române şi domnitorilor acestora dreptul de a desfăşura o
politică externă proprie.
* * *
ACTIVITĂŢI
1. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia românească a fost parte integrantă
a relaţiilor internaţionale în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii.
2. Prezentaţi două acţiuni militare în care a fost implicată Ţara Românească, în secolele XIV-XV.
3. Formulaţi un punct de vedere referitor la diplomaţia domnitorilor români în Evul Mediu şi/sau la începuturile
modernităţii, susţinându-l cu un argument istoric relevant.
LECTURI
DOCUMENTE ŞI CRONICI
„Noi, Manea [şi] Roman Herăscu, comiţii luminatului principe domnul Mircea, voievodul Ţării Româneşti etc., precum
şi Drăgoi, spătarul măritului principe domnul Petru, voievodul Moldovei, recunoaştem prin cuprinsul acestora şi
mărturisim pe faţă că, atunci când am fost trimişi în solie la prealuminatul principe domnul Vladislav, regele Poloniei
etc., am făcut o astfel de înţelegere cu acel Vladislav, regele, în numele şi din partea sus-numitului domn Mircea,
domnul nostru, a cărui împuternicire ne-a fost dată nouă, încheind un legământ de prietenie nestrămutată, care să se ţină
de amândouă părţile în veci nestricat. Sus-numitul domn Mircea-Voievod este dator şi ţinut să ajute pe domnul
Vladislav, regele, în tot chipul şi cu toată puterea şi forţele sale când acela va cere ajutorul lui în contra atacului şi a
incursiunii vrăjmăşeşti a regelui Ungariei şi a vasalilor lui şi a oricăruia dintre supuşii lui. Iar împotriva altor duşmani şi
a oricăror altora ce vor supăra pe sus-pomenitul domn Vladislav, regele, îl va ajuta după buna plăcere a liberei sale
voinţe, precum se cuvine prietenului să facă, asemenea şi domnul Vladislav, regele, la cererea sus-numitului domn
Mircea-Voievod, este dator şi ţinut să-l ajute cu toată puterea şi forţele sale în contra pomenitului rege al Ungariei şi
împotriva oricăror supuşi ai acestuia. Iar împotriva altor duşmani şi a oricui ar supăra pe numitul domn Mircea,
voievodul, îl va ajuta după buna plăcere a liberei sale voinţe, ca prieten.
Pe lângă acestea, făgăduim că pentru această legătură şi rânduială prietenească nevătămată, sus-zisul domn Mircea,
până la mijlocul păresimilor care se apropie acum sau, întâmplându-se vreo piedică legitimă, opt zile după aceasta, spre
mai mare chezăşie a celor făgăduite, va trimite în Moldova scrisoarea sa întărită cu pecetea sa cea mare prin buni şi
osebiţi trimişi; şi de asemenea alt exemplar al acestei scrisori va trebui să trimită şi pomenitul rege Vladislav, sub titlul
şi pecetea sa cea mare, la timpul şi la locul însemnat prin trimişii săi osebiţi, în asemenea chip, al acestora de faţă sub
peceţile noastre ca mărturie.
Dat la Radom, vineri după ziua concepţiunii preacuratei fecioare Maria <10 decembrie>. Anul Domnului una mie trei
sute optzeci şi nouă.”
Homer Radu, Petru-Ioan Orha, Documente din istoria românilor, Bucureşti, 1996, pp. 77-78.
(10 decembrie 1389: tratatul antimaghiar dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav II Jagello, regele Poloniei)
29
„Viaţa lui Murad-han gaziul a durat 73 de ani şi a domnit 30 de ani. În anul 788 <al Hegirei>, sultanul Baiazid-han a
cucerit Kratovo (Karatova); de acolo, plecând, a trecut în Anatolia. [...] Ighit-paşa, mergând, a cucerit Skoplje (Üsküb),
iar cel căruia i se spunea Firuz-bei, de asemenea înaintând, a cucerit Vidinul. În sfârşit, întorcându-se, ei s-au aşezat la
Adrianopol. Evrenos-bei a cucerit şi el Vodina şi Cetruz-ul, iar Firuz-bei, trecând în Ţara Românească (Eflak-ili), a
făcut o incursiune (akîn) şi s-a întors cu o pradă foarte bogată. Hanul Ildîrîm <Baiazid> a stat la Brusa, unde a pus să se
construiască o geamie, un medresse [o şcoală teologică] şi un spital (bimarhane) [...] în 791.
Apoi, părăsind Brusa, a mers în vilaietul Karaman. [...] <Sultanul Baiazid>, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în
Ţara Românească. În această vreme, beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea (Mirici). Mircea ghiaurul, aducând cu el
oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid şi, întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din
partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi (kîrgîn); din amândouă părţile au murit mulţi
oameni. Când <turcii> au văzut că oastea ghiaură este numeroasă, cele două oştiri nu s-au despărţit una de alta. Când s-
a lăsat noaptea, cele două oştiri s-au separat şi fiecare s-a aşezat în altă parte. Vizirul său, Ali-paşa, a luat în noaptea
aceea următoarea măsură: el a pus să se aprindă torţe şi, strângându-se toate cadavrele musulmanilor, a făcut ca ele să
fie cărate şi aruncate în apă. Îndeplinind această poruncă până în revărsatul zorilor, n-au lăsat la locul de bătălie (ugraş
yerinde) leşurile musulmanilor. Când s-a făcut ziuă, ei au fugit din acel loc. După ce musulmanii s-au retras,
necredinciosul Mircea a trimis un om la locul bătăliei. Când a văzut că nu mai era acolo nimeni, Mircea necredinciosul
a venit el însuşi la locul de bătălie şi a văzut zăcând multe cadavre de-ale necredincioşilor, iar dintre ale musulmanilor
nu se vedea niciunul. Necredinciosul Mircea a fost cuprins de spaimă şi a zis: «Au pierit mulţi necredincioşi». Apoi şi el
a fugit de acolo speriat. Sultanul Baiazid-han s-a întors cu cinste (yüz suyu ile) şi a trecut Dunărea (Tuna). De la
Nicopol el a venit de-a dreptul la Adrianopol. Apoi necredinciosul Mircea, rămânând în neputinţă (adjîz kalub), s-a
împăcat şi, trimiţând haraciul său, s-a supus; anul 792 al Hegirei [20 decembrie 1389 – 8 decembrie 1390].”
Orudj bin Adil, sec. XV, Tevarih-i al-i Osman [Cronicile dinastiei otomane], în Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet,
Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, sec. XV – mijlocul sec. XVII, Bucureşti, 1966, pp. 48-49.
„Şi mai periculoasă a fost în anii 1580 şi 1590 creşterea solicitărilor otomane peste puterea de plată a Ţărilor Române.
Acest lucru era valabil cu precădere în cazul Ţării Româneşti, unde veniturile din exporturi ajungeau doar la 2/3 din
plăţile politice către Istanbul, dar nici situaţia din Moldova nu era cu mult mai bună. Creşterea fiscalităţii nu a schimbat
prea multe, pentru că ţăranii pur şi simplu nu mai puteau plăti, iar evaziunea fiscală a înflorit. Mai mult chiar, povara
fiscală ameninţa să disloce structurile de producţie, pentru că ţăranii şi-au vândut aproape toate animalele, şi-au părăsit
pământurile şi s-au refugiat fie pe domeniile boiereşti, fie chiar pe teritoriile otomane, unde fiscalitatea era mai puţin
apăsătoare. Domnii au încercat să strângă bani împrumutându-se de pe piaţa de capital otomană, dar acest lucru însemna
doar amânarea, şi nu rezolvarea problemelor. În plus, deşi datoriile externe erau fabuloase, dacă le comparăm cu
resursele demografice şi economice ale Ţărilor Române, ele constau doar din împrumuturi pe termen scurt, iar trecerea
la împrumuturi pe termen lung, care fusese deja experimentată în Europa Occidentală, a avut loc în Imperiul Otoman şi
în Ţările Române abia în secolul al XIX-lea.
În aceste condiţii, raporturile economice şi politice ale Ţărilor Române cu Imperiul Otoman deveniseră nesustenabile.
Consecinţa a fost revolta antiotomană din 1594, care a beneficiat de ocazia oferită de războiul de 15 ani dintre Imperiul
Otoman şi habsburgi. Nu vom insista aici asupra detaliilor evenimentelor politice şi militare de la sfârşitul secolului al
XVI-lea şi de la începutul veacului următor. Vom aminti doar că Moldova a intrat în 1595 sub protecţie polonă, fiind
afectată doar intermitent de război, în vreme ce Transilvania şi Ţara Românească au fost, în cea mai mare parte a
timpului, aliate cu habsburgii şi au trecut printr-o perioadă foarte grea din cauza războiului neîntrerupt. De fapt, atât
pentru Transilvania, cât şi pentru Ţara Românească, menţinerea unei armate permanente a fost mai costisitoare decât
cumpărarea protecţiei otomane, iar întreaga regiune nu s-a dovedit îndeajuns de bogată pentru a-şi permite luxul unui
război major. În aceste condiţii războiul s-a încheiat printr-o epuizare generală, dar Ţările Române au reuşit să obţină un
grad mai mare de autonomie decât avuseseră înainte de 1594. Atunci când dominaţia otomană a fost restaurată pe
temelii mai solide, în 1611-1613, condiţiile generale economice şi politice au fost considerabil mai bune decât înainte
de război. Tributul oficial (harac) a fost redus la jumătate din nivelul de dinainte de 1594, iar numirea domnilor s-a
făcut, cel puţin pentru o perioadă de timp, mai puţin luând în considerare sumele licitate de diverşi pretendenţi şi mai
degrabă în funcţie de interesele politice ale Imperiului Otoman, care dorea să păstreze supunerea Ţărilor Române şi
pacea în această regiune, într-o perioadă în care otomanii se confruntau cu provocarea persană în Orient. Astfel, plăţile
politice totale ale Ţării Româneşti şi Moldovei au fost reduse la mai puţin de jumătate din nivelul de dinainte de 1594,
crescând apoi treptat pe parcursul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Abia în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea s-a atins din nou suma maximă plătită în veacul al XVI-lea.”
Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Iaşi, 2012, pp. 308-309.
Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1993.
C-tin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Albatros, 1998.
30
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 4. Statul român modern
4. STATUL ROMÂN MODERN:

DE LA PROIECT POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI
(SECOLELE XVIII-XX)
4.1. PROIECTE POLITICE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
A) PROIECTE DIN PERIOADA FANARIOTĂ. În perioada fanariotă, boierimea pământeană (românească)
grupată în „partida naţională” a militat pentru redobândirea libertăţii Principatelor (pentru
recunoaşterea autonomiei depline, înlăturarea domniilor fanariote, revenirea la domniile pământene,
desfiinţarea raialelor) şi chiar pentru crearea unui stat român modern (pentru independenţă, unire şi
reforme). „Partida naţională” a înaintat numeroase memorii Marilor Puteri, în special Austriei,
Rusiei şi Turciei. În 1772, cu ocazia Congresului de Pace de la Focşani (Austria, Rusia, Turcia), o
delegaţie boierească moldo-munteană a înaintat reprezentanţilor Austriei un memoriu, solicitând
independenţa şi chiar unirea Principatelor sub protecţia Austriei, Prusiei şi Rusiei. În 1791, o
delegaţie munteană a cerut reprezentanţilor Austriei, aflaţi la Şistov, în negocieri de pace cu turcii,
garantarea autonomiei Ţării Româneşti şi desfiinţarea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila. În 1802, un
proiect elaborat de boierul moldovean Dumitrache Sturdza preconiza reorganizarea ţării sub formă
republicană, cu un regim democratic boieresc.
B) REFORMISMUL FANARIOT. Înstrăinarea domniei şi exploatarea excesivă a Principatelor Române nu au împiedicat
realizarea unor reforme de către domnitori luminaţi precum Nicolae Mavrocordat, Constantin Mavrocordat sau
Alexandru Ipsilanti. Constantin Mavrocordat, cel mai important domnitor fanariot, cumulând zece domnii în perioada
1730-1769 (şase în Ţara Românească, patru în Moldova), a promovat un program complex de modernizare a
structurilor instituţionale şi sociale din Principate. Anul 1741 a fost foarte dens, din acest punct de vedere, domnitorul
fiind mutat, în luna septembrie, din Ţara Românească în Moldova. Reforma fiscală reintroducea impozitul unic pe cap
de familie (susţinut anterior de Constantin Brâncoveanu şi Nicolae Mavrocordat), plătibil în patru rate, desfiinţa
răspunderea colectivă şi stabilea categoriile scutiţilor de impozite (mânăstirile, clerul şi boierimea, cea din urmă fiind
asociată dregătoriilor şi împărţită în trei categorii: mare, mijlocie, mică). Reforma administrativă introducea retribuirea
funcţionarilor şi fixa câte doi ispravnici în fruntea judeţelor (Ţara Românească), respectiv ţinuturilor (Moldova), ca
reprezentanţi ai puterii centrale. Desfiinţarea rumâniei (Ţara Românească, 1746) şi veciniei (Moldova, 1749) rămân cele
mai importante reforme ale lui Constantin Mavrocordat. Ţăranii aserviţi îşi recâştigau libertatea juridică, dar rămâneau
legaţi de stăpânii de moşii prin prestarea clăcii.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în ultimii ani ai regimului fanariot au existat preocupări pentru
restructurarea sistemului juridic. În Ţara Românească au fost adoptate Pravilniceasca condică (în 1780, din iniţiativa
domnului Alexandru Ipsilanti) şi Legiuirea lui Caragea (în 1818, având drept model codul civil francez), iar în
Moldova Codul Callimachi (în 1817, inspirat din codul civil austriac). Mutarea frecventă a domnitorilor fanarioţi dintr-
o ţară într-alta şi aplicarea programelor reformatoare au contribuit la uniformizarea instituţională şi socială a
Principatelor Române, pregătind unirea acestora la câteva decenii după prăbuşirea regimului.
C) INIŢIATIVE HABSBURGICE ŞI PROIECTE NAŢIONALE ROMÂNEŞTI ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XVIII-LEA.
Implicarea tot mai puternică a statului în viaţa societăţii a devenit evidentă, în cazul împărăţiei habsburgice, prin
reformele Mariei Tereza (1740-1780) şi ale fiului acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790). Domeniul educaţional a căpătat o
importanţă necunoscută până atunci, datorită valenţelor ideologice identificate de filosofia iluministă. Allgemeine
Schulordnung (1774) şi Ratio educationis (1777) extindeau reţelele şcolare, cu scopul masificării învăţământului
elementar, alfabetizării populaţiei şi dezvoltării spiritului civic. Norma regia (1781) moderniza învăţământul secundar,
omogenizându-i conţinuturile. Domnia lui Iosif al II-lea a zdruncinat din temelii organizarea feudală a societăţii, chiar
dacă, pe patul de moarte, împăratul a fost nevoit să abroge cea mai mare parte a iniţiativelor sale (Edictul de restituire,
ianuarie 1790). Edictul de toleranţă religioasă şi cel de concivilitate, adoptate în 1781, permiteau manifestarea liberă a
cultelor necatolice şi puneau capăt dreptului exclusiv de proprietate şi cetăţenie exercitat de saşi pe Pământul Crăiesc
(Fundus regius/Königsboden). Pentru armonizarea relaţiilor interetnice în Transilvania, o reformă administrativă, cu
31
caracter centralist, înlocuia structurile autonome susţinute de sistemul politic tradiţional (Unio trium nationum) -
comitatele nobiliare (maghiare), scaunele săseşti şi secuieşti - cu unsprezece comitate (1784). Spre nemulţumirea
maghiarilor, germana devenea limba oficială a Marelui Principat al Transilvaniei. Un an mai târziu (1785), era
desfiinţată iobăgia, în urma răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Beneficiarii legii dobândeau un statut
asemănător clăcaşilor din Principatele Române.
Secolul al XVIII-lea transilvan stă, în mare măsură, sub semnul dezvoltării mişcării de
emancipare naţională a românilor. Înfiinţarea Bisericii greco-catolice (1697-1701) a impulsionat
lupta pentru dobândirea statutului de naţiune regnicolară, statut de care se bucurau maghiarii, saşii
şi secuii. Deschizător de drumuri a fost episcopul unit Ioan Inochentie Micu-Klein (Supplex
Libellus¸ 1744). Argumentaţia sa istorică (vechimea, latinitatea, continuitatea românilor) va fi
dezvoltată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan
Piuariu-Molnar), în Supplex Libellus Valachorum, program înaintat împăratului Leopold al II-lea, la
Viena (martie 1791), în contextul întrunirii Dietei Transilvaniei (Cluj, decembrie 1790 – august
1791) şi dezbaterii viitorului acestui principat.
Mişcarea petiţionară nu a fost singura formă de manifestare a nemulţumirilor şi aspiraţiilor româneşti. Lupta
pentru apărarea ortodoxiei a generat ample mişcări de solidaritate şi rezistenţă în sudul Transilvaniei (1744-1761).
Spiritele au fost potolite abia prin recunoaşterea Bisericii ortodoxe de către autorităţile habsburgice (edictul de toleranţă
din 1759) şi prin întemeierea episcopiei de la Sibiu (1761). În 1784, iobagii români s-au răsculat, sub conducerea lui
Horea, Cloşca şi Crişan, solicitând desfiinţarea nobilimii şi împărţirea pământurilor către ţărani (ultimatumul adresat, la
11 noiembrie, nobililor maghiari refugiaţi în cetatea Devei).
D) PROIECTUL DE LA 1821.În timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu (ianuarie - mai 1821), în
Ţara Românească au fost adoptate câteva proiecte privind restructurarea societăţii. Cel mai
important program revoluţionar‚ „Cererile norodului românesc”, preconiza reducerea numărului de
greci în conducerea ţării, acordarea funcţiilor pe merit, desfiinţarea vămilor interne (pentru
fluidizarea comerţului), reînfiinţarea armatei naţionale (cu 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi). Chiar
dacă revoluţia a fost înfrântă de turci, memoriile boiereşti şi mai ales compromiterea fanarioţilor
prin participarea la lupta de eliberare a Greciei au determinat autorităţile otomane să restabilească
domniile pământene în Ţara Românească şi Moldova (1822). Reorganizarea Principatelor a făcut
obiectul mai multor proiecte, cel mai radical fiind cunoscut sub numele de Constituţia cărvunară. A
fost redactat, în 1822, de Ionică Tăutu, consilier al domnitorului Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza
(1822-1828), şi reprezentant al micii boierimi. Se preconiza separarea puterilor în stat, puterea
legislativă aparţinând unui Sfat obştesc şi domnului, iar cea executivă domnului. Cetăţenii urmau să
beneficieze de largi drepturi şi libertăţi.
E) REGULAMENTELE ORGANICE (1831, ŢARA ROMÂNEASCĂ/1832, MOLDOVA - 1858). În urma victoriei obţinute de
Rusia asupra Turciei şi a păcii semnate de cele două puteri la Adrianopol (1829), autonomia
principatelor este consolidată, raialele sunt desfiinţate, iar asupra Principatelor Române se instituie
protectoratul ţarist. Sub ocupaţie rusească (1828-1834), în Principate au fost introduse primele legi
fundamentale, Regulamentele Organice. Acestea, aproape identice, au iniţiat procesul de separare a
puterii în stat (puterea legislativă era deţinută de domn şi de Adunarea Obştească; puterea executivă
aparţinea domnului şi Sfatului administrativ; puterea judecătorească era reprezentată de Înaltul
Divan Domnesc). Se introducea o serie de principii moderne de organizare socio-economică:
desfiinţarea vămilor interne şi a monopolului breslelor, reînfiinţarea armatei, dezvoltarea
învăţământului, reorganizarea bugetului statului şi a arhivelor, unificarea sistemului de impozitare,
prin introducerea capitaţiei, în mediul rural, şi a patentei, în mediul urban. Regulamentele
menţineau, totuşi, unele privilegii ale clasei feudale (în special scutirea de impozite), iar boierii
dobândeau dreptul de a deveni proprietari pe o treime din moşie.
32
Lupta pentru idealurile naţionale va continua în timpul domniilor regulamentare. În Ţara

Românească, „partida naţională” coordonată de Ion Câmpineanu a elaborat, în noiembrie 1838,
două proiecte îndrăzneţe, cu caracter secret: Act de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire
a suveranului românilor. Primul document se referea la unirea celor două Principate Române şi la
obţinerea independenţei prin răscumpărarea tributului faţă de turci. Al doilea proiect preciza
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (egalitatea în faţa legii, libertatea persoanei, a cuvântului) şi
stabilea puterea dictatorială a suveranului, pe durata războiului de independenţă.
În deceniul premergător revoluţiei de la 1848 a proliferat fenomenul asociaţionist revoluţionar, de inspiraţie
masonă. În 1840, o societate secretă condusă de marele boier muntean Dimitrie Filipescu dezvolta proiectul unei
republici democratice, susţinând deplina egalitate în faţa legii, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a clăcăşiei,
independenţa statului. Autorităţile vor anihila societatea, al cărei lider va pieri în închisoare. Unul dintre membrii
acesteia, Nicolae Bălcescu, va pune bazele „Frăţiei” (1843), lojă masonică cu rol major în pregătirea revoluţiei de la
1848, în Ţara Românească.
4.2. PROIECTUL POLITIC PAŞOPTIST

OBIECTIVELE PROIECTULUI. În 1848, valul revoluţionar pornit din Palermo (Sicilia) şi Paris a
cuprins aproape întreaga Europă. În spaţiul românesc, revoluţia a fost expresia tensiunilor sociale
generate de menţinerea structurilor şi privilegiilor de tip feudal, respectiv de amplificarea
sentimentelor naţionale în contextul exercitării dominaţiei străine (habsburgică în Transilvania,
otomană şi ţaristă în Principate). Obiectivele urmărite au imprimat revoluţiei un caracter liberal-
democrat şi naţional. Pe plan naţional s-a urmărit în primul rând consolidarea autonomiei
Principatelor Române (desfiinţarea protectoratului ţarist) şi egalitatea în drepturi cu maghiarii, saşii
şi secuii, în privinţa românilor transilvăneni. La un nivel superior, erau vizate unirea (mai întâi a
Principatelor) şi independenţa. Pe plan social, cele mai importante obiective au fost eliberarea
ţăranilor dependenţi şi împroprietărirea lor. Pe plan politic, se dorea instaurarea unui regim
constituţional, introducerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii.
CONDUCĂTORII REVOLUŢIEI.În fruntea revoluţiei s-au aflat intelectuali şi tineri boieri cu vederi
liberale. Revoluţia s-a desfăşurat în special sub forma unor adunări populare, în cadrul cărora au
fost promovate programe cu revendicări.
MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ ÎN MOLDOVA. În Moldova, manifestările revoluţionare au avut un
caracter moderat, datorită pericolului rusesc. În 27 martie 1848, la Iaşi, s-a desfăşurat o adunare
(cca 1000 de oameni), care a decis înaintarea unei petiţii domnitorului. Principalul redactor al
„Petiţiei - Proclamaţie” (35 de articole), adoptată a doua zi, a fost Vasile Alecsandri. Programul
prevedea „Sfânta păzire a Regulamentului Organic” (sic!), „grabnica îmbunătăţire a stării
locuitorilor săteni”, eliberarea deţinuţilor politici, libertatea comerţului extern, dezvoltarea
învăţământului, alegerea unei noi Adunări Obşteşti, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. În 29 martie,
liderii revoluţionarilor au fost arestaţi din ordinul domnitorului Mihail Sturdza. Câţiva au reuşit să
fugă în Transilvania şi Bucovina, unde au continuat activitatea revoluţionară, elaborând cele mai
radicale programe ale momentului paşoptist: „Principiile noastre pentru reformarea patriei”
(Braşov, 12/24 mai 1848; 6 articole; redactori: Costache Negri, Alecu Russo, Al. I. Cuza; unirea
Principatelor, independenţa, desfiinţarea clăcăşiei şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire);
„Dorinţele partidei naţionale din Moldova” (Cernăuţi, august 1848; redactor: Mihail Kogălniceanu;
unirea Principatelor, desfiinţarea clăcăşiei, împroprietărirea prin despăgubire).
GUVERNAREA REVOLUŢIONARĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ.În Ţara Românească, revoluţia a durat din
iunie până în septembrie 1848. În 9 iunie a fost lansată „Proclamaţia de la Islaz” (redactor: N.
33
Bălcescu; autonomia deplină, desfiinţarea clăcăşiei şi împroprietărirea prin despăgubire, egalitatea

în faţa legii, emanciparea evreilor şi ţiganilor, durata domniei redusă la cinci ani). După două zile,
revoluţia a izbucnit şi la Bucureşti, iar după abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu (13 iunie), s-
a constituit un guvern revoluţionar (I. H. Rădulescu, N. Bălcescu, Gh. Magheru, I. Brătianu, fraţii
Golescu), care decretează instituirea tricolorului naţional, desfiinţarea rangurilor boiereşti,
desfiinţarea cenzurii, interzicerea pedepsei cu moartea, înfiinţarea Comisiei proprietăţii). În 13
septembrie 1848, revoluţia a fost înfrântă prin intervenţia armatei otomane la Bucureşti (luptele din
Dealul Spirii).
REVOLUŢIE ŞI RĂZBOI CIVIL ÎN TRANSILVANIA.În Transilvania, revoluţionarii români au intrat în
conflict cu cei maghiari, care doreau refacerea Regatului Sf. Ştefan (alipirea Transilvaniei la
Ungaria). Evenimentele revoluţionare au început în martie 1848 şi s-au încheiat în august 1849.
Românii s-au organizat în cadrul adunării de la Blaj, din 3-5 mai 1848. Acolo a fost adoptată
„Petiţia Naţională” (redactor: August Treboniu Laurian; egalitatea în drepturi cu maghiarii, saşii,
secuii, desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea fără despăgubire, respingerea ideii de unire cu
Ungaria). Divergenţele dintre idealurile revoluţionare româneşti şi maghiare au generat un război
civil, întreţinut de autorităţile imperiale austriece. La începutul anului 1849, armata maghiară a
ocupat întreaga Transilvanie, cu excepţia Munţilor Apuseni, unde rezistenţa românească a fost
coordonată de Avram Iancu. În 1/13 august 1849, armata ţaristă, chemată în ajutor de habsburgi, a
înfrânt trupele maghiare lângă Arad, la Şiria, punând capăt revoluţiei.
IMPORTANŢA REVOLUŢIEI DE LA 1848 constă în cristalizarea proiectului politic şi naţional, pe baza
căruia a fost realizat, în deceniile următoare, statul român modern, independent şi unitar.
4.3. UNIREA PRINCIPATELOR ŞI DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

4.3.1. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
CONVENŢIA DE LA BALTA-LIMAN (1849). După înfrângerea revoluţiei de la 1848, situaţia
Principatelor Române a fost stabilită de puterea suzerană (Turcia) şi cea protectoare (Rusia) prin
Convenţia de la Balta-Liman (Constantinopol, 19 aprilie 1849). Potrivit documentului, domnitorii
erau numiţi direct de către sultan şi ţar, durata domniilor era redusă la şapte ani, Adunările Obşteşti
erau înlocuite cu Divanuri domneşti (compuse din boieri numiţi de domnitori), armatele de ocupaţie
rămâneau în Principate până la pacificarea lor (trupele ruso-turce s-au retras în 1851). Au fost
numiţi noii domnitori, Grigore Al. Ghica, în Moldova, şi Barbu Ştirbei, în Ţara Românească (1849-
1856).
PACEA DE LA PARIS (1856).În emigraţie, revoluţionarii paşoptişti au continuat să militeze pentru
idealurile lor, obiectivul prioritar devenind unirea Principatelor. Prin acţiunile lor, au reuşit să atragă
atenţia şi sprijinul opiniei publice şi elitei politice din Occident (în special din Franţa). Problema
unirii Principatelor a fost luată în discuţie de marile puteri europene, în contextul Războiului
Crimeei (1853-1856), în care Rusia a fost înfrântă de Turcia, Anglia, Franţa şi Sardinia. Prin Pacea
de la Paris (18/30 martie 1856), protectoratul rus era înlocuit cu garanţia colectivă a celor şapte
puteri semnatare (Rusia, Turcia, Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia). Această decizie a permis
elitei româneşti să practice „politica faptului împlinit”. Moldova a primit din partea Rusiei sudul
Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail), Austria reuşind astfel să elimine Imperiul ţarist din
Comisia Europeană a Dunării. În privinţa unirii, Marile Puteri au decis consultarea populaţiei
Principatelor, prin intermediul unor Adunări ad-hoc.
34
ADUNĂRILE AD-HOC (1857).După încheierea mandatelor celor doi domni (1856), până la
reglementarea statutului Principatelor (1859), în fruntea acestora au fost desemnaţi caimacami
(locţiitori de domni). În Moldova, caimacanul filootoman Nicoale Vogoride a falsificat alegerile
pentru Adunarea ad-hoc (iulie 1857), dând câştig de cauză taberei antiunioniste. Intervenţia Franţei
(compromisul de la Osborne, dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Marii Britanii) a făcut
posibilă repetarea alegerilor, câştigate de această dată de partida unionistă. În octombrie 1857,
Adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti au exprimat dorinţa unirii depline, sub conducerea unui
prinţ străin.
CONVENŢIA DE LA PARIS (1858). Doleanţele exprimate de aceste Adunări au fost analizate de
Marile Puteri, în cadrul Conferinţei de la Paris, din 10/22 mai – 7/19 august 1858. Prin Convenţia
de la Paris (7/19 august 1858), cele şapte puteri au decis unirea formală a Principatelor sub numele
de „Principatele Unite Moldova şi Valahia”. Cele două Principate îşi menţineau principalele
instituţii politice separate (Domnia, Guvernul, Adunarea). La Focşani se înfiinţau două instituţii
comune: Comisia Centrală (for legislativ suprem) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Convenţia de
la Paris desfiinţa rangurile boiereşti, instituia domnia pe viaţă şi sistemul electoral censitar.
CONSTITUIREA ROMÂNIEI MODERNE/UNIREA MICĂ/CUZA DOMN ÎN MOLDOVA ŞI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ
(1859).Românii au făcut pasul decisiv spre unirea deplină prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca
domn, atât în Moldova, în 5/17 ianuarie 1859, cât şi în Ţara Românească, în 24 ianuarie/5 februarie
1859).
4.3.2. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

Primii ani ai domniei (1859-1862) au fost consacraţi demersurilor pentru
DESĂVÂRŞIREA UNIRII.
realizarea unirii depline. Dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută de puterile garante în cadrul
Conferinţei de la Paris, din 26 martie/7 aprilie - 25 august/6 septembrie 1859. Conferinţa aceloraşi
puteri, desfăşurată la Istanbul, în toamna anului 1861, a recunoscut dreptul de unire deplină a
Principatelor, Turcia condiţionând însă funcţionarea acesteia de durata domniei lui Cuza. În 22
ianuarie 1862 s-a constituit la Bucureşti Guvernul unic, sub conducerea conservatorului Barbu
Catargiu, iar după două zile s-a întrunit, în acelaşi oraş, Adunarea Electivă unică, prima decizie a
acesteia fiind fixarea capitalei la Bucureşti.
CONSERVATORI, MODERAŢI, RADICALI. SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREŞTI (1863).
A doua parte a
domniei lui Cuza (1862-1866) a fost marcată de discuţiile şi tensiunile legate de modernizarea
societăţii. Cele mai aşteptate reforme vizau extinderea dreptului de vot (reforma electorală) şi
împroprietărirea ţăranilor (reforma agrară). În timpul dezbaterilor pentru reforme, s-au conturat trei
grupări politice: conservatorii, majoritari în Adunare, reprezentând interesele moşierimii (lider:
Barbu Catargiu), liberalii moderaţi, reprezentaţi de domnitor, şi liberalii radicali, reprezentanţii
intereselor micii burghezii (lideri: Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti). După asasinarea primului
ministru Barbu Catargiu, în 8/20 iunie 1862, domnitorul a format guverne de orientare liberal-
moderată. Cel mai important Guvern a fost condus de Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 –
ianuarie 1865). În decembrie 1863, Adunarea conservatoare a adoptat legea secularizării averilor
mănăstireşti (averi ce însumau 25,26% din suprafaţa ţării).
DOMNIA AUTORITARĂ, REFORMA ELECTORALĂ ŞI CEA AGRARĂ (1864). În primăvara anului 1864,
discuţiile pe marginea reformei agrare au dus la o ruptură între Adunare, pe de o parte, domn şi
Guvern, pe de altă parte. La 2/14 mai 1864, cu ajutorul armatei, Cuza dizolvă Adunarea Electivă
(lovitură de stat) şi instituie o domnie autoritară, legitimată printr-o nouă lege fundamentală,
35
„Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. Pe baza acesteia se constituia Corpul Ponderator

(Senatul), ai cărui membri erau desemnaţi de domnitor, care era înzestrat şi cu dreptul exclusiv de
iniţiativă legislativă. Prin decrete domneşti, s-au introdus legea electorală (2/14 iulie 1864), prin
care se extindea dreptul de vot, alegătorii fiind împărţiţi, în funcţie de avere, în direcţi şi primari, şi
legea agrară (14/26 august 1864), care desfiinţa clăcăşia şi împroprietărea ţăranii (diferenţiat, în
funcţie de numărul de vite), prin despăgubire, achitabilă în rate, timp de 15 ani.
REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI. ACCELERAREA PROCESULUI DE LAICIZARE (1864). În toamna aceluiaşi an,
au mai fost adoptate câteva reforme importante: codul civil (instituia obligativitatea căsătoriei
civile), legea instrucţiunii publice (consacra structura modernă a învăţământului românesc: patru
clase primare, şapte clase secundare, finalizate cu bacalaureat, şi trei ani de studii superioare,
stabilind obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar), legea organizării armatei.
„MONSTRUOASA COALIŢIE” ŞI ÎNLĂTURAREA LUI CUZA (1866).
În 1865, popularitatea lui Cuza se
diminuează rapid, datorită problemelor economice, corupţiei şi scandalurilor legate de viaţa
personală a domnitorului. În 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat să abdice de către
„Monstruoasa coaliţie” (conservatori şi radicali).
4.4. DOMNIA LUI CAROL I (1866-1914)

În 11 februarie 1866 s-a constituit o locotenenţă domnească, formată din Lascăr
10 MAI 1866.
Catargiu (conservator, reprezentant al Moldovei), Nicolae Golescu (radical, reprezentant al Ţării
Româneşti) şi Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi un guvern provizoriu, condus de Ion
Ghica. Iniţial, a fost proclamat principe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei Leopold al II-lea
(1865-1909), însă acesta a declinat oferta, pentru a nu risca un conflict cu Napoleon al III-lea. După
refuzul acestuia, radicalii (Ion C. Brătianu) s-au orientat spre prinţul german Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, prusac catolic, înrudit atât cu regele Wilhelm I al Prusiei cât şi cu
împăratul Franţei, Napoleon al III-lea. Marile Puteri au decis menţinerea unirii Principatelor, cu
condiţia alegerii unui domnitor pământean (Conferinţa de la Paris, februarie - aprilie 1866).
Profitând de neînţelegerile dintre Marile Puteri, Carol a fost instalat în fruntea Principatelor la 10
mai 1866 (10 mai a devenit ziua naţională a României, până în 1947). În toamnă (11 octombrie
1866), Imperiul otoman l-a recunoscut pe Carol I, unirea devenind astfel definitivă.
INSTABILITATEA PRIMILOR 5 ANI. Domnia lui Carol a durat 48 de ani şi a conferit României stabilitate şi un ritm
bun în procesul modernizării. Prima mare realizare a fost promulgarea unei noi Constituţii (1 iulie 1866). Primii cinci
ani ai domniei s-au caracterizat printr-o mare instabilitate politică (10 guverne, 1866-1871). În această perioadă, s-a
remarcat guvernarea liberalilor radicali (martie 1867 – noiembrie 1868). Aceştia au adoptat prin Parlament, în 1867,
legea emiterii monedei nationale (leul), iar în 1868 au realizat o alianţă cu Serbia, în vederea declanşării războiului de
independenţă. Sub presiunea Rusiei, Carol a fost nevoit să îi îndepărteze de la guvernare, pentru a preîntâmpina un
conflict dezavantajos. Radicalii au coordonat, în replică, o mişcare antidinastică, în anii 1870-1871, în contextul
desfăşurării războiului franco-prusac (8 august 1870, „Republica de la Ploieşti”). În martie 1871, Carol I şi-a exprimat
dorinţa abdicării, însă, pentru a evita o criză politică majoră, conservatorii i-au oferit garanţiile unei guvernări stabile.
MODERNIZAREA ŢĂRII. INDEPENDENŢA (1877-1878). PROCLAMAREA REGATULUI (1881). Din 1871 până în
1876 ţara a fost guvernată de conservatori, prim ministru fiind Lascăr Catargiu. În aceşti ani s-a
extins reţeaua de cale ferată (prima cale ferată, Bucureşti-Giurgiu, fusese inaugurată în 1869; până
la Primul Război Mondial, reţeaua căilor ferate a ajuns la 3500 km) şi a fost adoptată o nouă lege a
învoielilor agricole (1872), care permitea utilizarea armatei împotriva ţăranilor, care nu-şi
îndeplineau obligaţiile contractuale (prevedere anulată de liberali, în 1882). În 1875 s-a creat primul
partid modern din România, Partidul Naţional Liberal, urmat în 1880 de Partidul Conservator. În
36
timpul „marii guvernări liberale” (1876-1888), România a devenit stat independent, în urma unui
război cu Turcia (1877-1878), şi a dobândit statutul de regat (1881). Pentru stimularea dezvoltării
economice, au fost adoptate tarife vamale protecţioniste (1886, 1906) şi legi pentru încurajarea
industriei (1887, 1912).
Obţinerea Dobrogei şi a ieşirii la mare (1878) a stimulat comerţul extern al României. La
Constanţa s-a amenajat un port modern, iar la Cernavodă s-a construit un pod feroviar peste Dunăre
(proiect coordonat de inginerul Anghel Saligny). În 1879, s-a înfiinţat Academia Română (cu trei
secţiuni: literară, istorică, ştiinţifică), prin transformarea mai vechii Societăţi Academice. Pentru
coordonarea sistemului financiar naţional a fost creată Banca Naţională a României (1880), cu
capital majoritar privat. O nouă reformă electorală (1884) a contopit cele două colegii deţinute de
marii proprietari funciari în Adunarea Deputaţilor În 1885, Biserica Ortodoxă Română a devenit
autocefală (autonomă). Problema agrară a continuat să frământe societatea românească până la
Primul Război Mondial şi s-a manifestat prin izbucnirea unor răscoale de mari proporţii (1888 şi
1907, cea din urmă determinând adoptarea unei legi împotriva trusturilor arendăşeşti (1908), prin
care se limitau suprafeţele luate în arendă).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi
BIPARTIDISM DUPĂ MODEL BRITANIC: LIBERALI ŞI CONSERVATORI.
începutul secolului al XX-lea, viaţa politică internă s-a desfăşurat pe principiile alternanţei la
guvernare, de care au beneficiat PNL şi PC. În epocă, s-au afirmat şi alte partide, care nu au fost
cooptate însă în procesul guvernării: Partida Tărănească (1882; încercare eşuată de constituire a
unei formaţiuni politice ţărăneşti; lider: Constantin Dobrescu-Argeş), Partidul Radical (1884; îşi
propunea introducerea votului universal; lider: Gheorghe Panu), Partidul Social-Democrat al
Muncitorilor din România (1893; desfiinţat în 1899, prin trecerea „generoşilor” la PNL; lideri: Ioan
Nădejde, Vasile Gheorghe Morţun; reînfiinţat în 1910), Partidul Conservator Democrat (1908;
sciziune care a marcat Partidul Conservator după răscoala din 1907; lider: Take Ionescu) şi Partidul
Naţionalist Democrat (1909; condus de istoricul Nicolae Iorga).
POLITICA EXTERNĂ. PANROMÂNISMUL. Statul român a promovat o politică de susţinere a mişcării
culturale şi naţionale româneşti din afara graniţelor sale. În acest sens, a fost înfiinţată, în 1890, cu
rol coordonator, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor. După obţinerea independenţei,
politica externă a stat sub semnul alianţei cu Puterile Centrale (1883), însă aspiraţiile naţionale ale
românilor transilvăneni vor reprofila opţiunile României, în contextul declanşării Primului Război
Mondial. În 1913, România obţinea Cadrilaterul, prin Tratatul de pace de la Bucureşti.
SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI CAROL. La sfârşitul domniei lui Carol, România era o ţară cu un
prestigiu internaţional deosebit, cu progrese evidente în procesul de liberalizare şi democratizare a
vieţii politice, cu o economie în plină dezvoltare, dar şi cu o mare problema socială, generată de
repartiţia disproporţionată a proprietăţii (50% din suprafaţa arabilă era deţinută de moşieri, în
preajma Primului Război Mondial).
4.5. DOMNIA LUI FERDINAND I (1914-1927). MAREA UNIRE

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI INTERESELE ROMÂNILOR. În septembrie 1914, la moartea lui Carol,
tronul a fost preluat de nepotul de frate, Ferdinand (1914-1927). Sub conducerea acestuia, în august
1916, România s-a aliat cu Antanta şi a intrat în Primul Război Mondial, luptând împotriva
Puterilor Centrale, pentru obţinerea Transilvaniei şi a Bucovinei. Contextul internaţional creat la
sfârşitul conflagraţiei (destrămarea imperiilor ţarist şi habsburgic, consacrarea principiului
37
autodeterminării popoarelor) a favorizat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România

(Marea Unire din 1918).
DESPRINDEREA BASARABIEI DE RUSIA. SFATUL ŢĂRII (1917). În Basarabia, mişcarea naţională
românească a început să militeze pentru autonomie îndată după înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea
(revoluţia liberal-democrată din februarie-martie 1917). Un rol important în stimularea şi
coordonarea acestei mişcări l-au avut Partidul Naţional Moldovenesc, creat în aprilie 1917, sub
preşedinţia lui Vasile Stroescu, şi periodicul Cuvânt moldovenesc, editat de transilvăneanul Onisifor
Ghibu. Mai multe adunări socio-profesionale (a preoţilor, a dascălilor, a cooperativelor săteşti), care
au culminat cu Congresul ostaşilor moldoveni, desfăşurat la Chişinău, în 23-27 octombrie 1917, au
hotărât autonomia Basarabiei. Acest curs a fost consolidat după preluarea puterii de către
comunişti/bolşevici (lovitura de stat de la Petrograd, 25 octombrie 1917) şi adoptarea de către
aceştia a „Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia” (2 noiembrie 1917). În 21 noiembrie 1917
s-a constituit la Chişinău o adunare reprezentativă, Sfatul Ţării, sub conducerea profesorului
universitar Ion Inculeţ.
AUTONOMIA ŞI INDEPENDENŢA BASARABIEI. În 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat
Republica Democratică Moldovenească, stat autonom în cadrul Rusiei Sovietice. Cu acel prilej, s-a
constituit un guvern provizoriu, sub numele de Consiliul Directorilor (preşedinte: Petre Erhan).
Datorită numeroaselor probleme create de bandele bolşevice (compuse în special din soldaţi ruşi),
Consiliul Directorilor a cerut ajutor militar guvernului de la Iaşi (8 decembrie 1917). Solicitarea a
fost reluată de „Blocul Moldovenesc”, formaţiunea majoritară în Sfatul Ţării, la 5 ianuarie 1918. În
10 ianuarie 1918, trupe româneşti (divizia a IX-a; general Ernest Broşteanu) au pătruns în
Basarabia, restabilind ordinea în Chişinău, în 13 ianuarie. În 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă
independenţa Republicii Moldoveneşti (preşedinte: Ion Inculeţ; prim-ministru: Daniel Ciugureanu).
UNIREA După două luni de propagandă intensă, pentru
BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 MARTIE 1918).
înlăturarea efectelor negative ale propagandei ruseşti, la 27 martie/9 aprilie 1918, aceeaşi instituţie
hotărăşte, în prezenţa primului ministru al României, Alexandru Marghiloman, unirea Basarabiei cu
România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abţineri şi 13 absenţi), cu condiţia menţinerii
autonomiei provinciale în cadrul noului stat. După unirea necondiţionată a Bucovinei şi
Transilvaniei cu România, la 27 noiembrie 1918 Sfatul Ţării va renunţa la condiţiile unirii.
UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA (15/28 NOIEMBRIE 1918). În toamna anului 1918, datorită
înfrângerilor suferite pe fronturi şi a revoluţiilor naţionale, Imperiul habsburgic s-a dezintegrat.
Împăratul Carol I a încercat salvarea statului, printr-un proiect federativ („Către popoarele mele
credincioase”, 3/16 octombrie 1918; federaţia urma să cuprindă şase state, Transilvania fiind
integrată Ungariei, iar Bucovina Galiţiei). În replică, românii bucovineni au organizat, la Cernăuţi
(capitala Bucovinei), în 14/27 octombrie 1918, o adunare naţională, hotărând unirea cu celelalte
ţinuturi româneşti. S-a constituit, cu acel prilej, Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu
Flondor. Retragerea administraţiei austriece (5 noiembrie 1918) şi pătrunderea trupelor naţionaliste
ucrainene în Bucovina au determinat Consiliul Naţional Român să ceară ajutor militar guvernului
de la Iaşi. La 9 noiembrie 1918, divizia a VIII-a română, condusă de generalul Iacob Zadici, a
pătruns în provincie, impunând autoritatea CNR-ului. Acest organism politic a organizat Congresul
General al Bucovinei (74 de români, 13 ucraineni, 7 germani, 6 polonezi), care, la 15/28 noiembrie
1918, a hotărât, în unanimitate, unirea necondiţionată a întregii Bucovine cu România.
DECLARAŢIA DE LA ORADEA. REVOLUŢIA DIN UNGARIA ŞI CONSTITUIREA CNRC (SEPT.-OCT. 1918). În
Transilvania, procesul de unificare a fost coordonat de Partidul Naţional Român (creat în 1869). În
38
29 septembrie/12 octombrie 1918, acesta a lansat „Declaraţia de la Oradea”, prin care anunţa
autodeterminarea populaţiei româneşti. Declaraţia a fost citită în Parlamentul de la Budapesta, în
5/18 octombrie 1918, de deputatul Alexandru Vaida-Voievod, ca răspuns la proiectul federalist al
autorităţilor imperiale. La mijlocul lunii octombrie, după izbucnirea revoluţiei la Budapesta (17/30
octombrie 1918), s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (6 membri PNR, 6 membri PSD),
guvernul revoluţionar românesc al Transilvaniei, condus de Ştefan Cicio-Pop. Două zile mai târziu
(20 octombrie/2 noiembrie), CNRC şi-a mutat sediul de la Budapesta la Arad şi a început procesul
de organizare a consiliilor şi gărzilor naţionale româneşti pe cuprinsul întregii Transilvanii. În 27
octombrie/9 noiembrie, CNRC a solicitat ultimativ guvernului revoluţionar maghiar recunoaşterea
autorităţii sale asupra Transilvaniei.
După eşecul tratativelor cu
UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (18 NOIEMBRIE/1 DECEMBRIE 1918).
Consiliul Naţional Maghiar (Arad, 31 octombrie/13 noiembrie – 1/14 noiembrie), CNRC şi-a
concentrat eforturile pentru organizarea unei Mari Adunări Naţionale, care să decidă viitorul
Transilvaniei. Contactul cu guvernul de la Iaşi a fost stabilit la începutul lunii noiembrie, prin
intermediul căpitanului Victor Precup şi al profesorului Nicolae Bălan, de la Institutul teologic-
pedagogic ortodox din Sibiu. În 2/15 noiembrie a fost publicat regulamentul pentru alegerea
delegaţilor MAN, iar în 7/20 noiembrie a fost emis „convocatorul” MAN, pentru 18 noiembrie/1
decembrie 1918, la Alba Iulia. Dorinţa de unire cu România a fost adusă la cunoştinţa opiniei
publice internaţionale prin intermediul manifestului „Către popoarele lumii” (5/18 noiembrie 1918).
În 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională (1228 de deputaţi; preşedinte:
Gheorghe Pop de Băseşti), întrunită la Alba Iulia, decidea, cu unanimitate, unirea necondiţionată a
Transilvaniei cu România. Cele nouă articole ale Rezoluţiei unirii au fost citite de profesorul de
istorie Vasile Goldiş. În aceeaşi zi, MAN a ales, ca organism provizoriu de conducere, Marele Sfat
Naţional (212 membri), din rândul căruia a fost desemnat, a doua zi, Consiliul Dirigent (15
membri), sub conducerea lui Iuliu Maniu.
CONSECINŢELE MARII UNIRI. LIBERAL-DEMOCRAŢIA ROMÂNIEI MARI. Marea Unire a fost recunoscută
internaţional cu ocazia Congresului de pace de la Paris (1919-1920). Procesul de unificare s-a
realizat prin centralizare şi uniformizare. În 1918 s-a introdus votul universal masculin, iar în anii
1918-1921 a fost înfăptuită o amplă reformă agrară. Calendarul gregorian a fost adoptat de statul
român la 1/14 aprilie 1919. În 1920 s-a efectuat unificarea monetară. La 15 octombrie 1922 a avut
loc încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei la Alba Iulia (în Catedrala Întregirii), ca suverani ai tutuor
românilor. „Constituţia unificării” a fost promulgată în 28 martie 1923. Principiile acesteia au
impulsionat procesul de democratizare şi modernizare a societăţii româneşti. În viaţa politică s-au
afirmat partide noi (Partidul Naţional Român, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul
Naţional-Ţărănesc), inclusiv extremiste (Partidul Comunist, Liga Apărării Naţionale Creştine,
Garda de Fier) sau ale minorităţilor naţionale (Partidul Maghiar, Partidul German). PNL a rămas
cea mai influentă organizaţie politică, în timp ce partidele conservatoare şi-au încetat existenţa,
odată cu înfăptuirea reformelor electorală şi agrară. Criza dinastică declanşată de prinţul moştenitor
Carol (1925) şi adâncită de moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) a demonstrat fragilitatea
mecanismelor democratice româneşti, care vor primi lovitura de graţie din partea Marii Crize
Economice (1929-1933), autoritarismului carlist (regele Carol al II-lea: 1930-1940) şi ascensiunii
fascismului în Europa.
* * *
39
ACTIVITĂŢI
1. Prezentaţi două acţiuni interne, care au contribuit la constituirea şi/sau consolidarea statului român modern.
2. Formulaţi un punct de vedere referitor la înfăptuirea unităţii naţionale româneşti, susţinându-l cu un argument istoric
relevant.
3. Citiţi cu atenţie textul:
„Opţiunea clasei politice pentru aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui principe străin dintr-o familie domnitoare
a Europei s-a oprit, după unele tatonări, asupra lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. A fost validată în ţară printr-un
plebiscit, iar în exterior prin recunoaşterea de către marile puteri, în a doua parte a anului 1866 şi în 1867. Domnia lui
Carol a debutat prin adoptarea Constituţiei din 1866, care a instituţionalizat regimul parlamentar modern şi care va
rămâne în vigoare până în 1923 (a fost revizuită de două ori de-a lungul timpului: în 1879 şi 1884). Adoptarea noii
constituţii a impulsionat şi procesul de constituire a partidelor politice, Partidul Liberal (1875), respectiv Partidul
Conservator (1880), care vor alterna la guvernare. După câţiva ani de frecvente schimbări guvernamentale, regimul se
stabilizează, situaţie la care a contribuit esenţial şi Carol prin atitudinea sa politică echilibrată.
Domnia lui Carol I rămâne o perioadă fundamentală a istoriei statului român modern. Acesta şi-a proclamat
independenţa în 1877, a câştigat-o pe câmpul de luptă în 1878 şi ulterior a reuşit să fie recunoscută şi de marile puteri.
Ca urmare a modificării statutului internaţional al ţării, a fost proclamat regatul în 1881. În plan intern, au fost adoptate,
din iniţiativa celor două partide care s-au succedat la guvernare, legi de maximă importanţă pentru modernizarea ţării:
responsabilitatea ministerială, organizarea comunelor, organizarea învăţământului, organizarea armatei, înfiinţarea
Băncii Naţionale, legi pentru dezvoltarea industriei naţionale, legi privind învoielile agricole, minele sau organizarea
clerului. S-au adus modificări în sistemul electoral (în continuare cenzitar), în sensul creşterii numărului persoanelor cu
drept de vot.”
(Zoe Petre ş.a., Istorie. Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Corint, 2007)
Răspundeţi cerinţelor:
1. Numiţi, din sursa dată, modalitatea de validare internă a principelui Carol de Hohenzollern.
2. Precizaţi, pe baza sursei de mai sus, numele actului fundamental care a instituţionalizat regimul parlamentar
modern în România.
3. Menţionaţi, din sursa dată, două domenii modernizate în timpul domniei lui Carol I.
4. Indicaţi, pe baza textului, o trăsătură a vieţii politice din România antebelică.
5. Menţionaţi, pe baza textului, o iniţiativă a statului român pentru modificarea statutului său internaţional, în perioada
domniei lui Carol I.
6. Selectaţi din sursa dată două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre informaţii
(cauză sau efect).
7. Formulaţi, pe baza sursei citate, un punct de vedere referitor la rolul marilor puteri în procesul de consolidare a
statului român modern, susţinându-l cu o informaţie din text.
8. Prezentaţi două acte internaţionale care au abordat problema unirii Principatelor Române.
9. Prezentaţi două acţiuni întreprinse de români în 1918 în vederea realizării României Mari.
LECTURI
MEMORIALISTICĂ ŞI DOCUMENTE
„Înainte chiar de luna martie 1848, Nicu Bălcescu a fost însărcinat de comitet a redacta proclamaţia revoluţionară; şi s-a
provocat îndată o adunare de mai mulţi amici acasă la Nicolache Golescu şi în camera ocupată de căpitanul Teologu,
unde s-a citit acea proclamaţiune astfel cum a apărut în Bucureşti şi la Islaz, în ziua izbucnirei revoluţiunii.
Asistau la acea adunare de la N. Golescu patru fraţi Goleşti (Ştefan, Niculache, Radu şi Alecu), Alecu Golescu
(Arăpilă), doi fraţi Bălcescu (Constantin şi Nicu), doi fraţi Brătieni (Tache şi Iancu), Bolliac, C.A. Rosetti, maioru
Voinescu, căpitanu Teologu, Costache A. Crezzulescu şi Ion Ghica.
După ce s-a citit proclamaţiunea şi s-a adoptat în unanimitate, aşa cum fusese redactată de Nicu Bălcescu, s-a ales
îndată un comitate executiv compus din trei membri, anume: Nicu Bălcescu, Alecu Golescu (Negru) şi Ion Ghica, cu
deplină putere d-a organiza ş-a conduce acţiunea. [...]
La începutul lui aprilie rolurile noastre a fiecăruia erau împărţite. Nicu Bălcescu cu Teologu erau destinaţi a merge la
Telega, unde Marin Serghiescu (Naţionalu), Telegescu şi Duca erau înţeleşi cu ciocănaşii, ca d-acolo să pornească să
răscoale Ploieştii, unde aveam înţelegere cu mai mulţi dintre negustori.
Ştefan Golescu cu frate-său Radu şi cu văru-său Alecu Golescu şi Dumitru Brătianu să meargă să găsească pe Tell în
tabăra de la Islaz.
Iar ceilalţi, Nicolae Golescu şi frate-său Alecu, cu C.A. Rosetti, Bolliac, Costache Bălcescu, Ion Brătianu şi Ion Ghica
să rădice tabacii, mărginaşii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat, să ceară lui vodă Bibescu sancţionarea
Constituţiunei.
Stam toţi gata şi aşteptam ordinele comitetului ca să pornim fiecare la destinaţia noastră, când d-l de Nion, consulul
general al Franţei, cheamă pe C.A. Rosetti şi-i arată o depeşă prin care Lamartine, atunci ministrul trebilor din afară, îi
40
scria să-l prevestească că trimetea într-adins la Bucureşti pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care avea să
ne facă comunicaţiuni importante din partea sa şi că înainte de sosirea acelui trimis al său să nu facem nici o mişcare.
Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam.”
Ion Ghica, Scrisor către V. Alecsandri, Bucureşti, 2014, pp. 417-420.
(pregătirea revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească)
„A doua zi, deşteptându-mă prea de dimineaţă, ieşii afară. Pe sub streşine, pe sub şoproane, o mulţime de oameni
dormeau încă. Mi-aruncai ochii spre o căruţă coperită şi văzui un om carele se deşteptase şi contempla răsărirea
soarelui. Figura lui delicată, barbişa lui lungă, croită à la française, deşteptă un interes în mine.
- Bună dimineaţa, domnule, îi zisei; dar bine trebui să fi dormit d-ta acolo.
- Nu prea; e cam rece de dimineaţă.
- După vorbă nu prea semeni ardelean.
- Nu prea; dar cum văz, nici d-ta.
- Crez însă că suntem români amândoi şi dacă nu eşti de pe aice, trebuie să fii muntean. Află dar că şi eu sunt
moldovean.
După aceste scurte vorbe, ne făcurăm cunoscuţi unul altuia. Acesta era Dimitrie Brătianu. El, de la Piteşti, auzind de
mişcările naţionale din Transilvania, a trecut munţii şi a venit ca şi mine la adunarea de la Blaj. [...]
Cu toate ameninţările, persecuţiunile şi împiedicările ce se făceu din partea ungurilor şi a guvernului, pentru ziua
destinată a adunării, românii curgeau ca torente din toate părţile. Peste râurile cele mai mari, pe unde ungurii rădicaseră
înadins podurile, românii treceau prin ape până în piept, sau înot, numai şi numai ca să meargă şi să ajungă la locul ce
se făcuse un ideal de mântuire pentru dânşii. În ziua de 3 mai, poporul adunat ajungea la cifra de o sută de mii.
Văzând cineva această mare mulţime de popor adunată pentru afaceri publice, îşi putea face cea mai esactă idee
despre comitiele şi forurile vechei Rome. Pe un câmp deschis, în marginea de sus a Blajului, se improviză o tribună
înaltă; jos, împrejurul acestei tribune, se puseră câteva mese şi scaune destinate pentru episcopi, pentru secretari şi
pentru persoanele cele mai alese. Acolo poporul, după comandamentul junilor jurişti, făcu un mare cerc, încât să rămână
locul liber de circulat la mijloc. Apoi se făcură linii deschise şi largi până la biserică, pentru ca de acolo şi până la
tribună să fie calea liberă. Afară din cercul central, se imporvizară încă vreo patru-cinci tribune mai mici, destinate
pentru tribunii populari, destinaţi ca să transmiţă poporului ce se afla depărtat de centru deciziunile conferinţelor. [...]
Adunarea, deschisă sub preşedinţia ambilor episcopi, proclamă de vicepreşedinţi pe Sim. Bărnuţ şi G. Bariţ; mai
proclamă şi zece secretari, între cari mi-aduc aminte de canonicul Cipariu, Laurianu, protopop Popasu şi Dim. Boeru.
Episcopul Şaguna făcu o rugăciune către Dumnezeu ca să lumineze mintea naţiunii şi să o îndrepteze spre dragoste
către patrie şi spre credinţă către împăratul. După aceasta, Bărnuţ, idolul poporului, înaintă către tribună. În acel
moment, o tăcere religioasă se făcu în popor: cea de pe urmă suflare părea că amuţise. Poporul părea că aşteaptă să auză
vorbind oracolul său. Vocea cea jumătate stinsă a oratorului atunci luă un timbru îngeresc, ce răzbătea până în fundul
inimelor. [...]
Secretarii se consultară între sine cum să termine mai curând lucrările, pentru ca să poată libera poporul a se duce pe
acasă. Lucrarea cea mai esenţială fu petiţiunea către împăratul, în care să se arate dorinţele naţiunii. Laurian se însărcină
şi o făcu. A doua zi, redeschizându-se adunarea, el se sui pe tribună şi ceti proiectul petiţiunei. Aceasta cuprindea
şaisprezece puncte memorabile.”
G.[heorghe] Sion, Suvenire contimpurane, Iaşi, 2014, pp. 273, 282-284.
(adunarea de la Blaj, 3-5 mai 1848)
„La începutul lunii următoare, iunie [1857], se petrecu în Ieşi un fapt care dădu în vileag toată perfidia politicii Porţii şi
a caimacamului. Vogoridi avea atunci legături de dragoste cu o franceză care venise în Ieşi pentru a-şi precupeţi
frumuseţa. Doamna Vogoridi fiind din nou plecată la Ţigăneşti după întoarcerea la Bucureşti a comisarilor europeni,
caimacamul primia pe zisa franceză la dânsul acasă. Se vede că nu avea nimica ascuns pentru dânsa, căci ea ştia unde el
îşi ţine corespondenţa secretă. Dar dacă caimacamul nu avea taine pentru franceză, aceasta spunea tot ce afla de la
Vogoridi lui Place [consulul Franţei], bărbat burlac, care, neducând deloc la Ieşi o viaţă de anachoret, avea şi el parte de
favorurile compatrioatei sale. Consulul dându-şi îndată samă că în acele hârtii nu puteau lipsi piese cuprinzând
instrucţiunile secrete ce le primia Vogoridi de la Poartă, precum şi dovezi despre amestecul ce atât Austria, cât şi Anglia
îl aveau în politica urmată de caimacam, îi ceru să pue mâna pe ele şi să i le aducă. Ea n-a refuzat, dar a arătat lui Place
că o asemene faptă o va face să piardă imediat bunele graţii ale caimacamului şi, prin urmare, foloasele unite cu acele
bune graţii. Place, bărbat practic, îi răspunse că unioniştii ar plăti pentru acele hârtii o sumă destul de însamnată, care ar
despăgubi-o de ceea ce va pierde dacă, ceea ce este probabil, Vogoridi o va părăsi. Apoi adăugi că caimacamul numai
statornic în legăturile lui de dragoste nu este şi că, după toate probabilităţile, favoarea ei şi aşa nu va mai fi de lungă
durată. Se vede că a ştiut cum s-o convingă, căci la urma urmei franceza a consimţit să fure hârtiile şi să le dee în mâna
lui Place, în schimbul unei sume ridicându-se după unii la o mie de galbeni, după alţii cu mult mai mare. Place s-a
grăbit să informeze pe unionişti despre aceste împrejurări. S-a întâmplat însă că acei cu dare de mână din ei să nu fie în
Ieşi, dar se găsi unul care, deşi era departe să fie bogat, nu stătu la îndoială pentru a face, în folosul neamului, o jertfă
foarte însamnată pentru averea lui. Acest barbat era Vasile Mălinescu şi adaug că el n-a cerut, nici n-a primit vrodată să
fie despăgubit pentru acei bani.
Franceza s-a ţinut de cuvânt şi chiar a doua zi a adus lui Place, împreună cu alte hârtii, un număr de scrieri îndreptate
cătră Vogoridi de membri ai familiei sale în slujba otomană: de la kapukehayaua lui, Photiade, de la Edhem Paşa, de la
Prokesch-Osten, nunţiul austriac la Constantinopol, de la Alison, unul din secretarii ambasadei engleze de acolo, de la
41
Gödel-Lannoy: de toate şaptesprezece piese. Ele conţineau instrucţiuni categorice să combată prin toate mijloacele
acţiunea partidului unirii: aprobări pentru măsurile luate împotriva unioniştilor, laude pentru purtarea lui, încurajări
pentru ca să urmeze astfel şi pe viitor, făgăduinţi că, dacă va urma astfel şi de acum înainte, va dobândi scaunul
Moldovei, asigurări că Anglia şi cu Austria sunt în această chestiune cu totul alături de Turcia şi că Franţa nu va putea
izbuti la nimică faţă de hotărâta opunere a cabinetului englez. Aceste toate în ciuda tăgăduirii formale, dată de marele
vizir, prin scris şi prin grai, că Poarta ar da în secret ordin să se combată unirea, pe când în instrucţiunile oficiale,
comunicate ambasadorilor străini, ea recomanda caimacamului să aplice cu stricteţă dispoziţiunile firmanului.
Bineînţeles că aceste scrisori au fost îndată trimese la Bruxelles şi că L’Etoile du Danube s-a grăbit să le publice, dar,
cu tot scandalul enorm ce publicarea lor a pricinuit-o în lumea politică europeană, caimacamul n-a fost destituit.”
Radu Rosetti, Din copilărie. Amintiri, Bucureşti, 2012, pp. 98-100.
(falsificarea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, 1857)
„Dar nici macar acest proiect de lege rurală mutilat, admis de comitetul delegaţilor ei, nu avea Camera de gând să-l
voteze; ea era hotărâtă să nu schimbe nimica, să nu dee nimica, ci să răstoarne guvernul pentru ca să trăgăneze astfel
lucrurile, să umilească pe domn şi să-l desguste de putere. Se propuse un vot de blam care fu susţinut cu o cumplită
violenţă de mebrii cei mai cu vază ai opoziţiei, sub cuvânt că, prin propunerea acestui proiect de lege şi prin publicarea
lui în Monitor, înainte ca să fi fost dat în desbaterile Camerei, se aţâţase poftele ţaranilor, provocându-i la răscoală.
Moţiunea de blam a fost votată, ministerul şi-a dat demisia, pe care însă domnul n-a primit-o, ci a prorogat Camera pănă
la 2 mai.
Se vede că, în intervalul de la 15 april, ziua în care a fost prorogată, pănă la 2 mai, când s-a întrunit Adunarea din nou,
domnul se asigurase de sprijinul lui Napoleon al III-lea şi era încredinţat că nu va avea nici o greutate din partea
străinătăţii dacă va recurge la o lovitură de stat. Camera întrunindu-se la data fixată, s-a propus o moţiune hotărând să se
lucreze în secţiuni, neputându-se avea încredere într-un minister căruia i-a dat un vot de blam. Kogălniceanu, care cetise
mesajul, aducând în discuţie legea electorală, prin care se lăţia mult exerciţiul dreptului de vot, a răspuns că Camera,
având a fi disolvată înainte de 15 august, nu se poate ocupa decât de legea electorală. Camera însă hotărând urgenţa
asupra moţiunii propuse, Kogălniceanu dădu cetire decretului de disolvare.
Dar deputaţii nu părăsiră sala de şedinţe, iar Lascăr Catargiu, care o prezida, ramase la locul lui redactând un proces-
verbal prin care expunea chipul în care Adunarea fusese disolvată. Din ordinul guvernului un pluton de soldaţi în arme
intră atunci în sala de şădinţe şi expulsă dintr-însa pe deputaţi, Lascăr Catargiu rămânând la locul său şi urmând să-şi
redacteze procesul-verbal cu cel mai mare sânge-rece. Soldaţii se urcară la fotoliul prezidenţial şi, lovindu-l în spinare
cu straturile puştilor, îl siliră să plece şi el.
În aceiaş zi apărea o proclamaţie a domnului în care lămuria temeiurile pentru care disolvase Camera:
«Am voit ca clacaşii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpâni părticica lor de pământ în plină proprietate. Cum a
răspuns Adunarea la prezentarea proiectului de lege? O ştiţi cu toţii. Ea a dat un vot de blam Guvernului meu şi pentru
ce? Pentru că proiectul înfăţoşat era o lege de dreptate, era realizarea speranţelor legitime a trei milioane de ţarani...»
Chiema apoi naţiunea să se pronunţe prin plebiscit asupra legii electorale prezentate Adunării, precum şi a unei noi
constituţiuni, căreia îi dădea numele de: Statut desvoltător al Convenţiunii. La vot, din 683 928 voturi exprimate, numai
1 307 ar fi subscris NU.
Ultimul paragraf al Statutului hotăra că: «Pănă la convocarea noii Adunări, decretele domneşti, date după propunerea
Consiliului de Miniştri şi Consiliul de Stat fiind ascultat, vor avea putere de lege.»
Pentru mine nu încape îndoială că, prin legea rurală de la 1864, Cuza a ferit ţara de catastrofa unei cumplite răscoale
ţărăneşti, care ar fi putut prea bine să aibă drept urmare pieirea României şi, în orice caz, ruina ei pe mulţi ani.”
Radu Rosetti, Din copilărie. Amintiri, Bucureşti, 2012, pp. 188-190.
(lovitura de stat din 2 mai 1864 şi reforma agrară)
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de
dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul,
cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe
baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă
următoarele:
1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în
limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la
guvernarea ţării în proporţie de numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal,
secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, reprezentarea în comune, judeţe ori
parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei
conscrieri desfiinţând fidei comisiile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se face posibil
ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul
42
conducător al acestei politici agrare este, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea
producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state
industriale din Apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresiune dorinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în
aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine
războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei Austro-
Ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi cu entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia Austro-
Ungară, anume naţiunile: ceho-slovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să
se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se înclină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest război şi-au vărsat
sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunii sale faţă de Puterile Aliate, care, prin strălucitele
lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din
ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea
Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea
română, oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile, pe care le va afla necesare în
interesul naţiunii.
Trăiască România-Mare!”
Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, 18 noiembrie/1 decembrie 1918
„Interpretarea românească a Primului Război Mondial se înscrie într-o întreagă mitologie. Nimic mai firesc, de altfel, de
vreme ce aici se află actul fondator aş României moderne. România, în configuraţia ei actuală, este creaţia Primului
Război Mondial (chiar dacă s-a mai pierdut o parte din teritoriul interbelic al României Mari). Mitologică este invocarea
unităţii naţionale ca un «vis de veacuri» al românilor, aşadar începând dintr-o vreme când nimeni în Europa nu urmărea
asemenea proiecte. Mitologică şi cvasiunanimitatea care s-ar fi manifestat în sprijinul intrării României în război alături
de puterile Antantei, în vederea eliberării Transilvaniei. La fel, şi trecerea sub tăcere a faptului că opţiunea pentru
Transilvania însemna şi renunţarea (aparent, definitivă) la Basarabia. Până la urmă, istoria a decis întru totul în favoarea
românilor, ceea ce l-a făcut pe liderul conservator Petre P. Carp să afirme că România are atât de mult noroc, încât nici
nu-i mai trebuie oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării.”
Lucian Boia, Primul Război Mondial, Bucureşti, 2014, pp. 66-67.
„Posibilitatea unei alipiri a Transilvaniei la Regatul României a fost discutată, după cum s-a amintit, de ambele părţi ale
Carpaţilor, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi eventualitatea destrămării Monarhiei Austro-Ungare a fost
socotită puţin probabilă, chiar şi în timpul războiului mondial. De aceea, iniţial, numărul susţinătorilor acestei idei în
rândul românilor din Ardeal a fost destul de redus, predominând o atitudine de expectativă. Care dintre variante –
alipirea la regat sau autonomia regională în cadrul unei monarhii habsburgice redefinite – ar fi găsit mai degrabă
consimţământul românilor din Transilvania şi din Ungaria va rămâne o necunoscută. În orice caz, tendinţa în direcţia
unei Românii Mari nu se manifesta atât de clar cum ar dori istoriografia naţionalistă românească să se creadă. Evoluţia
evenimentelor care s-au precipitat în a doua jumătate a anului 1918 a dus până la urmă la clarificarea deciziei.”
Harald Roth, Mică istorie a Transilvaniei, Târgu-Mureş, 2006, p. 119.
„La începutul secolului al XX-lea, dacă este să facem un soi de bilanţ, poporul român era cel din urmă dintre popoarele
de bază ale Transilvaniei: era, categoric, cel mai numeros (două treimi din toată populaţia), cel mai sărac, cel mai puţin
instruit, cel mai dispreţuit etc. Fireşte, stăpânii afirmau că totul se datora inferiorităţii ancestrale şi intrinseci a
«valahilor», dar judecătorii imparţiali – şi erau de-acum destui – puneau în lumină discriminarea multiseculară, care-i
ţinuse pe români în înapoiere. Când ţi se inoculează timp de generaţii întregi ideea că eşti incapabil, leneş şi prost,
începi să crezi şi tu acest lucru şi să te comporţi ca atare... După 1918, lucrurile s-au inversat din multe puncte de
vedere: Transilvania, conform deciziei majorităţii populaţiei (două treimi dintre locuitori) luate la 1 Decembrie 1918 şi
confirmării marilor puteri (la Conferinţa păcii de la Paris, din 1919-1920), a devenit parte integrantă a Regatului
României, românii au ajuns stăpâni, iar maghiarii au devenit, pentru prima oară în istoria lor, minoritate naţională şi
religioasă.”
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cluj-Napoca, 2016, p. 146.
Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, vol. II. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Bucureşti,
Editura Diogene, 1993.
43
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 5. România şi concertul european (sec. XIX-XX)
5. ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN:

DE LA „CRIZA ORIENTALĂ” LA MARILE ALIANŢE
ALE SECOLULUI AL XX-LEA
5.1. PRINCIPATELE ROMÂNE ŞI MARILE PUTERI

ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
„PROBLEMA ORIENTALĂ” (1683-1913). INSTAURAREA REGIMULUI FANARIOT. După înfrângerea turcilor la
Viena, în 1683, declinul Imperiului otoman s-a accentuat. Se deschidea astfel „problema orientală”, ce va marca istoria
Europei de Sud-Est până la începutul secolului al XX-lea (cele două războaie balcanice din 1912-1913). La sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, domnitorii români s-au orientat spre Austria şi Rusia, sperând
într-o îmbunătăţire a situaţiei Principatelor. Acţiunile lor (în special ale lui Dimitrie Cantemir şi Constantin
Brâncoveanu) au compromis încrederea sultanilor în domnitorii români, care vor fi înlocuiţi cu domnitori greci din
Fanar (în Moldova din 1711, iar în Ţara Românească din 1716). În timpul regimului fanariot (1711/1716 – 1821),
autonomia Principatelor a fost restrânsă, iar armata a fost desfiinţată.
PIERDERI TERITORIALE. „PROTECTORATUL” ŢARIST. Lipsite de o politică externă şi de apărare proprie,
Principatele devin teatru de dispută între Marile Puteri. Transilvania ajunsese sub stăpânire habsburgică în 1688, fapt
recunoscut de turci prin pacea de la Karlowitz, din 1699. În 1718, Austria a luat Oltenia de la Ţara Românească, prin
pacea de la Passarowitz, dar după două decenii a fost nevoită să restituie acest teritoriu (pacea de la Belgrad, 1739).
Moldova a pierdut partea nord-vestică (Bucovina) în 1775, în urma convenţiei austro-turce de la Istanbul, iar în 1812 a
pierdut şi teritoriul de la est de Prut (Basarabia), luat de Rusia, prin pacea de la Bucureşti. Rusia şi-a instaurat
protectoratul asupra Principatelor prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774. Protectoratul ţarist s-a consolidat în urma
păcii de la Adrianopol, din 1829.
MIŞCAREA PETIŢIONARĂ A „PARTIDEI NAŢIONALE”. PACEA DE LA ADRIANOPOL ŞI LIBERTATEA COMERŢULUI.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, boierimea pământeană („partida naţională”) a solicitat Marilor Puteri
restabilirea autonomiei (în 1772, la Congresul de la Focşani, o delegaţie moldo-munteană cerea unirea şi independenţa
Principatelor). În 1821, regimul fanariot a fost înlăturat, iar tratatul de pace de la Adrianopol (1829) a restabilit
libertatea comercială a Principatelor. În 1848, puterea suzerană şi cea protectoare au colaborat pentru înfrângerea
revoluţiei din Principate.
5.2. UNIREA PRINCIPATELOR

RĂZBOIUL CRIMEEI. DECIZIILE DE LA PARIS (1856, 1858). După înfrângerea revoluţiei de la 1848, autonomia
Principatelor Române a fost redusă prin Convenţia ruso-turcă de la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849). Ocupaţia
militară ruso-turcă s-a prelungit până în 1851. Problema unirii Principatelor a fost luată în discuţie de Marile Puteri în
contextul desfăşurării Războiului Crimeei (1853-1856). Prin Tratatul de Pace de la Paris (18/30 martie 1856),
protectoratul ţarist era înlocuit cu garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare, sudul Basarabiei era dat de Rusia
Moldovei, iar populaţia Principatelor urma să fie consultată în privinţa unirii. Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi
Bucureşti au fost analizate de puterile garante în cadrul Conferinţei de la Paris, din 10/22 mai – 7/19 august 1858.
Marile Puteri nu au oferit românilor unirea deplină pe care şi-o doreau, ci, prin Convenţia de la Paris din 7/19 august
1858, creau un stat federal, „Principatele Unite Moldova şi Valahia”, fiecare principat păstrându-şi instituţiile politice
proprii (Domnia, Guvernul, Adunarea).
POLITICA „FAPTULUI ÎMPLINIT”: DESĂVÂRŞIREA ŞI DEFINITIVAREA UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE. Prin
dubla alegere a lui Cuza (ianuarie 1859), Principatele au făcut pasul decisiv spre unirea deplină. Conferinţa de la Paris,
din 26 martie – 25 august 1859, recunoştea valabilitatea acestei acţiuni interne. O nouă conferinţă a Marilor Puteri,
desfăşurată la Istanbul (septembrie - decembrie 1861), oferea Principatelor dreptul de unire deplină, condiţionat însă de
Turcia de durata domniei lui Cuza. În 1864, după lovitura de stat de la 2 mai şi înlocuirea Convenţiei de la Paris cu
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, Cuza a fost chemat la Istanbul pentru a da explicaţii despre aceste
schimbări politice (16-18 iunie 1864). Puterile garante şi-au dat acordul pentru iniţiativele legislative ale domnitorului,
impunându-i însă utilizarea unui cens mai ridicat în sistemul electoral. După înlăturarea lui Cuza, Marile Puteri au
acceptat menţinerea unirii (Conferinţa de la Paris, din februarie - aprilie 1866), cerând alegerea unui alt domn român. La
44
10/22 mai 1866, Principatele au pus din nou Europa în faţa „faptului împlinit”, proclamându-l pe Carol de Hohenzollern
ca principe. În toamna anului 1866, unirea Principatelor a devenit definitivă, prin recunoaşterea lui Carol de către sultan
(11/23 octombrie).
5.3. „CRIZA ORIENTALĂ” (1875-1878) ŞI INDEPENDENŢA ROMÂNIEI

VIZIUNI POLITICE ASUPRA OBŢINERII INDEPENDENŢEI. DECLANŞAREA „CRIZEI ORIENTALE”. „Criza
orientală” din 1875-1878 a constituit momentul favorabil proclamării şi obţinerii independenţei.
Independenţa era dorită de toate grupările politice din România, diferind însă căile preconizate
pentru atingerea acestui obiectiv naţional. Conservatorii şi o mare parte a liberalilor moderaţi
considerau că independenţa trebuie obţinută pe cale diplomatică. Liberalii radicali doreau, în
schimb, obţinerea rapidă a independenţei prin implicarea ţării într-un război antiotoman. „Criza
orientală” s-a declanşat în toamna anului 1875, printr-o răscoală antiotomană în Bosnia-
Herţegovina. În anul următor, răscoala s-a extins în Bulgaria, iar Serbia şi Muntenegru şi-au
proclamat independenţa.
NEUTRALITATEA ŞI SPERANŢELE ROMÂNIEI. DIPLOMAŢIA ANTIOTOMANĂ Urmând
A RUSIEI.
recomandările puterilor garante, România şi-a declarat iniţial neutralitatea, făcând demersuri pentru
recunoaşterea suveranităţii sale (nota prim-ministrului Lascăr Catargiu, din 4/16 ianuarie 1876; nota
ministrului de externe Mihail Kogălniceanu, din 16/28 iunie 1876). Intervenţia dură a armatei
turceşti în teritoriile răsculate a determinat implicarea Marilor Puteri în criză. Rusia, dornică de
revanşă după înfrângerea suferită în Războiul Crimeei, a adoptat de la început o atitudine favorabilă
răsculaţilor. Pregătind o intervenţie la sud de Dunăre, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu
Austro-Ungaria (în 26 iunie/8 iulie 1876, la Reichstadt, în Boemia), promiţându-i acesteia Bosnia-
Herţegovina, în schimbul neutralităţii. Convenţia a fost reînnoită în 3/15 ianuarie 1877, la
Budapesta. Intervenţia Rusiei în favoarea creştinilor din sudul Dunării a dus la implicarea României
în „criza orientală”.
TRATATIVELE ROMÂNO-RUSE. CONVENŢIA DE LA BUCUREŞTI (APRILIE 1877). Tendinţa României de a se
implica în conflict s-a accentuat odată cu formarea guvernului liberal condus de Ion C. Brătianu (24
iulie/5 august 1876). Acest guvern a iniţiat negocierile cu Rusia privind tranzitarea României de
către armata ţaristă. Prima întâlnire s-a desfăşurat la Livadia, în Peninsula Crimeea, în 29
septembrie/11 octombrie 1876, delegaţia română fiind condusă de Ion C. Brătianu, iar cea rusă de
ţarul Alexandru al II-lea şi de cancelarul Aleksandr Gorceakov. Discuţiile vor fi reluate în
noiembrie 1876, la Bucureşti. Marile Puteri au încercat, pe de altă parte, să determine o schimbare
de atitudine din partea Turciei, organizând conferinţele de la Istanbul (11/23 decembrie 1876 – 30
ianuarie/11 februarie 1877) şi Londra (martie 1877). După eşecul acestor conferinţe, puterile
occidentale şi-au dat tacit acordul pentru intervenţia Rusiei la sud de Dunăre. La 4/16 aprilie 1877
ministrul de externe Mihail Kogălniceanu şi consulul rus Dimitrie Stuart au semnat, la Bucureşti,
Convenţia privind trecerea armatei ruse prin România spre Bulgaria. Guvernul ţarist se obliga să
menţină şi să apere integritatea teritorială a României. În 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război
Turciei, iar armata ţaristă a început tranzitarea României.
PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI (9 MAI 1877). Până la trecerea trupelor ruse în Bulgaria,
României i-a revenit misiunea de a respinge atacurile otomane pe linia Dunării. Primul atac otoman
a fost bombardamentul executat asupra Brăilei, în 21 aprilie 1877. Armata română a răspuns la 26
aprilie, din Calafat, bombardând Vidinul. În 29-30 aprilie 1877, Adunarea Deputaţilor, respectiv
Senatul au adoptat moţiuni privind instituirea stării de război cu Turcia. Proclamarea independenţei
45
a fost programată pentru 10 mai. În 9/21 mai 1877, la interpelarea deputatului Nicolae Fleva,
ministrul de externe Mihail Kogalniceanu a declarat independenţa României, Adunarea Deputaţilor
adoptând în aceeaşi zi o moţiune cu privire la noul statut. A doua zi, Senatul a adoptat o moţiune
asemănătoare.
RĂZBOIUL RUSO-ROMÂNO-TURC. VICTORIA DE LA PLEVNA (NOV. 1877). În 14-15 iunie 1877, trupele
ruseşti au trecut Dunărea, pe la Zimnicea, dar în luna următoare au fost blocate la Plevna, de 50.000
de turci aflaţi sub comanda lui Osman Paşa. După două eşecuri înregistrate aici (în 8 şi 18 iulie),
marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse, a cerut, telegrafic, în 19/31 iulie 1877, ajutorul
armatei române. Aceasta va interveni la sud de Dunăre, în august. La insistenţele părţii ruse,
hotărâtă să facă un cadou ţarului cu ocazia zilei onomastice, trupele româno-ruse vor organiza un
prim atac comun asupra Plevnei, în 30 august/11 septembrie 1877. Cu sacrificii mari, românii au
reuşit să cucerească una dintre cele 14 redute care apărau oraşul (reduta Griviţa I). Sub conducerea
lui Carol I, trupele româno-ruse vor înfrânge rezistenţa otomană de la Plevna, după un lung asediu
(28 noiembrie/10 decembrie 1877). Victoria de la Plevna a pecetluit soarta războiului. Ruşii au
înaintat rapid spre Istanbul, în timp ce românii au rămas în nord-vestul Bulgariei, luptând în special
la Vidin şi Belogradcik. O victorie importantă a fost obţinută la Smârdan, redută a Vidinului, în
12/24 ianuarie 1878. Războiul româno-ruso-turc s-a încheiat în 19/31 ianuarie 1878, cu înfrângerea
Turciei.
RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A INDEPENDENŢEI: SAN STEFANO ŞI BERLIN (1878). Tratatul de pace
încheiat de Rusia şi Turcia, la San Stefano, în 19 februarie/3 martie 1878, nu a fost recunoscut de
celelalte Mari Puteri, datorită influenţei excesive pe care şi-o crea Rusia în sud-estul Europei. Cele
şapte Mari Puteri europene au soluţionat „criza orientală” în cadrul Congresului de pace de la
Berlin, din 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878. Prin Tratatul semnat la 1/13 iulie 1878, României îi era
recunoscută independenţa, dar trebuia să îndeplinească două condiţii: să acorde evreilor cetăţenia şi
să accepte schimbul teritorial cu Rusia (să cedeze sudul Basarabiei, primind în schimb Dobrogea,
Delta Dunării şi Insula Şerpilor).
CONSECINŢE ALE INDEPENDENŢEI: PROCLAMAREA REGATULUI (1881), ADERAREA LA TRIPLA ALIANŢĂ (1883).
Obţinerea independenţei a crescut prestigiul ţării, devenită regat în 1881, şi a accelerat ritmul
modernizării, inclusiv prin practicarea unor politici economice protecţioniste. În ultimele două
decenii ale secolului al XIX-lea, politica externă a României a fost determinată de spectrul
pericolului rusesc şi de nevoia asigurării securităţii. La 18/30 octombrie 1883, guvernul român
încheia, la Viena, o convenţie secretă şi defensivă (antirusească) cu Austro-Ungaria, intrând astfel
în sistemul politico-militar al Triplei Alianţe (alianţă creată cu un an în urmă de Austro-Ungaria,
Germania şi Italia). Alianţa a fost reînnoită periodic, până în preajma Primului Război Mondial
(ultima dată în 1913, cu o valabilitate de şapte ani).
5.4. ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

IMPOSIBILA COOPERARE CU TRIPLA ALIANŢĂ. OBŢINEREA CADRILATERULUI. CONGRESUL DE PACE DE LA
BUCUREŞTI (1913). La începutul secolului al XX-lea, politica externă românească s-a reorientat spre
Antantă (Rusia, Franţa, Anglia), datorită problemelor naţionale din Austro-Ungaria (şi în special
politicii de maghiarizare din Transilvania). În 1913, participând la Al Doilea Război Balcanic
împotriva Bulgariei (membră a Triplei Alianţe), România a obţinut Cadrilaterul (judeţele Durostor
şi Caliacra din sudul Dobrogei). Congresul de pace de la Bucureşti (16-28 iulie 1913), prezidat de
prim-ministrul Titu Maiorescu, conferea României o poziţie dominantă în Balcani.
46
PERIOADA NEUTRALITĂŢII (1914-1916). DEZAMĂGIREA FATALĂ A REGELUI CAROL. FILIAŢII ANTANTISTE ALE
NOII PERECHI REGALE. După izbucnirea Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914), România şi-a
declarat neutralitatea, prin intermediul Consiliului de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august
1914. Moartea lui Carol I (27 septembrie 1914) şi preluarea tronului de către Ferdinand a consolidat
tendinţele proantantiste ale ţării. România a rămas neutră până în vara anului 1916, când, la
insistenţele Antantei, a intrat în conflict împotriva Puterilor Centrale. În perioada neutralităţii, atât
Antanta, cât şi Puterile Centrale au încercat să obţină sprijinul militar sau măcar economic al
României (prin încheierea unei alianţe sau măcar prin determinarea unei neutralităţi binevoitoare),
ofertând-o cu teritorii deţinute de adversari. Forţele Antantei promiteau Transilvania şi Bucovina,
iar cele ale Puterilor Centrale Basarabia şi chiar Bucovina, cea din urmă aparţinând Austro-
Ungariei. În România, opinia publică şi cea mai mare parte a elitei politice erau convinse de
necesitatea participării la război pentru obţinerea Transilvaniei, însă iniţiativele şi succesele militare
ale Germaniei şi aliaţilor acesteia nu creau oportunităţi pentru intrarea în război. Acest pas va fi
determinat de exasperarea Franţei, confruntată cu puternica ofensivă germană de la Verdun (1916).
LUPTA ROMÂNIEI PENTRU TRANSILVANIA: ALIANŢA CU ANTANTA. CAMPANIA MILITARĂ DEZASTRUOASĂ DIN
1916. STATUL ROMÂN SUPRAVIEŢUIEŞTE ÎN MOLDOVA (1916-1918). Prin Convenţia politică de la Bucureşti,
din 4/17 august 1916, Antanta recunoştea României drepturile asupra Transilvaniei şi Bucovinei.
România a declarat război Austro-Ungariei, în 14/27 august, iar a doua zi a început ofensiva în
Transilvania. După câteva zile, operaţiunea a fost oprită, datorită înfrângerilor suferite pe frontul
sudic (la Turtucaia, în 24 august/6 septembrie). Pe frontul nordic, armatele Puterilor Centrale au
preluat iniţiativa după victoria obţinută la Sibiu, la mijlocul lunii septembrie. În noiembrie, Puterile
Centrale au ocupat Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, după o ultimă încercare de rezistenţă
românească în bătălia de pe Argeş-Neajlov (16-20 noiembrie 1916). Armata, guvernul, regele şi o
parte a populaţiei s-au refugiat în Moldova. Capitala a fost mutată la Iaşi. În ianuarie 1917, frontul
s-a stabilizat pe aliniamentul Focşani-Galaţi. În lunile următoare, armata română a fost reorganizată
cu ajutorul unei misiuni militare franceze, condusă de generalul Henri Berthelot.
MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, OITUZ/AVERESCU, GRIGORESCU. MOMENTUL DE GLORIE AL SOLDATULUI ROMÂN
(1917). REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ DIN RUSIA ŞI CONSECINŢELE SALE: PACEA NEFAVORABILĂ CU PUTERILE CENTRALE ŞI
UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (1918). În vara anului 1917, Armatele I (gen. Eremia Grigorescu) şi a II-
a Română (gen. Alexandru Averescu) obţin victorii importante la Mărăşti (11-19 iulie), Mărăşeşti
(24 iulie – 6 august) şi Oituz (26 iulie – 9 august). În toamnă însă, România s-a văzut nevoită să
încheie armistiţiu cu Puterile Centrale (Focşani, 26 noiembrie/9 decembrie 1917), datorită ieşirii
Rusiei bolşevice din război. La 24 aprilie/7 mai 1918, guvernul conservator Alexandru
Marghiloman a semnat, la Bucureşti, în condiţii grele, tratatul de pace cu Puterile Centrale.
România pierdea Dobrogea (în favoarea Bulgariei), o parte însemnată a regiunii muntoase (în
favoarea Austro-Ungariei) şi resursele petrolifere din Valea Prahovei (concesionate pe 90 de ani
Germaniei). În schimb, primea recunoaşterea unirii Basarabiei, proclamată de Sfatul Ţării, la
Chişinău, în 27 martie/9 aprilie 1918. Tratatul nu a fost ratificat însă de regele Ferdinand.
VICTORIA ANTANTEI. REVOLUŢIILE POLITICE DIN GERMANIA ŞI AUSTRO-UNGARIA. REVENIREA NOROCOASĂ A
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI. În toamnă, Antanta a câştigat războiul. Mai întâi au capitulat Bulgaria (16/29
septembrie) şi Turcia (17/30 octombrie), fapt care a permis înaintarea rapidă spre Dunăre a corpului
expediţionar francez comandat de generalul Franchet d’Espérey. Înfrângerile suferite pe frontul
italian, nemulţumirea generalizată a populaţiei civile şi aspiraţiile naţionale ale slavilor şi românilor
au declanşat revoluţia în monarhia dualistă. Cele două capitale, Viena şi Budapesta, au devenit
focarele mişcării revoluţionare, începând din 17/30 octombrie 1918. Patru zile mai târziu, Austro-
47
Ungaria semna capitularea (21 octombrie/3 noiembrie 1918). În Germania, înlăturarea împăratului
Wilhelm al II-lea, în 27 octombrie/9 noiembrie 1918, a dat semnalul manifestărilor anarhice şi
revoluţionare. În acest climat internaţional, Guvernul de la Iaşi, condus de generalul Constantin
Coandă, a readus România în război, în 28 octombrie/10 noiembrie, iar a doua zi Germania a
capitulat la Compiègne, pe frontul de vest, începând, totodată evacuarea teritoriului românesc.
RĂZBOIUL ROMÂNO-UNGAR (1919). SENTIMENTUL RECONFORTANT AL STĂPÂNIRII CA TERAPIE COLECTIVĂ A
COMPLEXULUI DE INFERIORITATE. Puterile Aliate au încheiat un armistiţiu special cu guvernul
revoluţionar maghiar Mihály Károly, la Belgrad, în 31 octombrie/13 noiembrie 1918, trasând şi o
linie provizorie de demarcaţie între România şi Ungaria. Nerespectarea acesteia de către guvernul
bolşevic Kun Béla, instalat în martie 1919, va duce la un război între cele două părţi, încheiat în
august 1919 cu ocuparea Budapestei de către armata română (condusă de gen. Traian Moşoiu).
Participarea României la Primul Război Mondial, de partea Antantei, a facilitat realizarea Marii
Uniri şi recunoaşterea internaţională a acesteia.
5.5. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1918-1939)

CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS: RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI (1919-1920).Marea
Unire a fost recunoscută internaţional în cadrul Congresului de Pace de la Paris, din 1919-1920.
Cele 27 de state învingătoare, între care şi România, au semnat tratate de pace cu fiecare dintre cele
cinci state învinse. Tratatul cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919) era important pentru România
prin prisma despăgubirilor de război datorate de Germania. Tratatul cu Austria (Saint Germain, 10
septembrie 1919) recunoştea unirea Bucovinei cu România. Tratatul cu Bulgaria (Neuilly, 27
noiembrie 1919) menţinea frontiera stabilită în 1913 (Cadrilaterul rămânea astfel României). Unirea
Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin tratatul cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920).
Tratatul cu Turcia (10 august 1920) nu a rămas valabil, datorită schimbărilor politice din această
ţară. Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută, în lipsa Rusiei comuniste, de patru mari
puteri (Anglia, Franţa, Italia, Japonia), prin tratatul de la Paris, din 28 octombrie 1920.
ATAŞAMENTUL INEVITABIL AL ROMÂNIEI FAŢĂ DE POLITICA SECURITĂŢII COLECTIVE. În perioada
interbelică, principalul obiectiv al politicii externe româneşti a fost menţinerea sistemului de tratate
de la Paris-Versailles, care garanta statu-quo-ul teritorial. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv,
România a devenit o ferventă susţinătoare a politicii securităţii colective. Principalele instrumente
ale acestei politici au fost Societatea Naţiunilor, alianţele regionale şi bilaterale. Societatea
Naţiunilor a fost creată în 1919 şi a funcţionat din 1920 până în 1946, având sediul la Geneva. A
fost o organizaţie internaţională, care a avut ca principale obiective menţinerea păcii în lume şi
dezvoltarea relaţiilor armonioase între statele membre. În 1930-1931, Nicolae Titulescu a fost ales
preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.
ALIANŢE REGIONALE ŞI BILATERALE. PERICOLUL REVIZIONIST. România a participat la două alianţe
regionale: Mica Înţelegere/Antantă (1921; România, Iugoslavia, Cehoslovacia; scopul: combaterea
revizionismului maghiar) şi Înţelegerea Balcanică (1934; România, Iugoslavia, Grecia, Turcia;
scopul: menţinerea statu-quo-ului teritorial în Balcani). Alianţe bilaterale au fost încheiate cu
Polonia (1921; caracter defensiv, antisovietic), Italia şi Franţa (1926), dar valoarea acestora a fost
scăzută. În anii ’30, pe fondul ascensiunii nazismului în Europa, politica revizionistă promovată de
Germania, Ungaria, Bulgaria, Italia şi URSS a devenit tot mai agresivă.
48
5.6. ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV: DUBLA RESPONSABILITATE, GERMANO-SOVIETICĂ, PENTRU DECLANŞAREA
RĂZBOIULUI. NEUTRALITATEA ŞI IZOLAREA ROMÂNIEI. La 23 august 1939 s-a semnat, la Moscova, pactul
germano-sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov), act care conţinea şi o anexă secretă,
cu prevederi privind împărţirea Europei de est între cele două mari puteri. Basarabia urma să intre
în sfera de influenţă sovietică. La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, declanşând astfel
Al Doilea Război Mondial. România s-a declarat neutră şi a acordat sprijin refugiaţilor polonezi. Pe
parcursul desfăşurării războiului, România a devenit tot mai izolată pe plan internaţional, fapt care a
încurajat pretenţiile revizioniste ale URSS, Ungariei şi Bulgariei.
DISPARIŢIA ROMÂNIEI MARI: NOTELE ULTIMATIVE SOVIETICE ŞI DICTATUL DE LA VIENA (1940). După
capitularea Franţei în faţa Germaniei (22 iunie 1940), URSS a luat României Basarabia şi nordul
Bucovinei, în urma a două note ultimative emise la 26 şi 28 iunie 1940. România Mare îşi înceta
astfel existenţa, după 22 de ani. Cedarea fără luptă a acestor teritorii a încurajat pretenţiile teritoriale
maghiare şi bulgare. Pe de altă parte, încercând să-şi reorienteze politica externă spre Germania,
România a fost obligată de Hitler să îşi rezolve problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria.
Negocierile româno-bulgare s-au finalizat prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, pe
baza căruia România ceda Cadrilaterul vecinului sudic. După eşecul negocierilor româno-maghiare
de la Turnu Severin (16-24 august 1940), Germania şi Italia au semnat arbitrajul/„dictatul” de la
Viena, din 30 august 1940, prin care Transilvania de nord şi sud-est era acordată Ungariei.
DICTATURA NAŢIONALIST-MILITARISTĂ ANTONESCIANĂ. ADERAREA ROMÂNIEI LA PACTUL TRIPARTIT (1940).
RĂZBOIUL CONTRA URSS (1941-1944). Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au dus la prăbuşirea
regimului carlist, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu (6 septembrie 1940 - 23 august
1944), care a semnat aderarea României la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia), la Berlin, în
23 noiembrie 1940. La 22 iunie 1941, România a intrat în război de partea Germaniei contra URSS,
cu obiectivul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de nord. După îndeplinirea obiectivului (26 iulie
1941), armata română a continuat ofensiva alături de cea germană până la Stalingrad (septembrie
1942 – februarie 1943). Armata Roşie a preluat apoi iniţiativa, ajungând în aprilie 1944 pe teritoriul
României.
ROMÂNIA ALĂTURI DE NAŢIUNILE UNITE. RĂZBOIUL CONTRA GERMANIEI (1944-1945). BENEFICIILE UNUI
STAT ÎNVINS: PACEA DE LA PARIS, 1947. În aceste condiţii, regele Mihai a coordonat o lovitură de stat, care
l-a înlăturat pe Antonescu, în 23 august 1944. România a schimbat alianţele, trecând de partea
Naţiunilor Unite, cu care a semnat un armistiţiu, în 12 septembrie 1944, la Moscova. Armata
română a luptat împotriva Germaniei până la capitularea acesteia în 9 mai 1945. La conferinţa de
pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946), România a fost tratată ca stat învins, iar tratatul de
pace semnat la 10 februarie 1947 stabilea revenirea Transilvaniei de nord la România, cedarea
Cadrilaterului către Bulgaria şi a Basarabiei şi Bucovinei de nord către URSS. România urma să
achite URSS 300 de milioane de dolari, în produse, ca despăgubire de război.
* * *
49
ACTIVITĂŢI
A. „Art. 1. Principatele Moldovei şi Valahiei, constituite de acum înainte sub denumirea de Principatele Unite
Moldavia şi Valahia, rămân puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului.
Art. 2. [...] principatele vor urma a se bucura sub chezăşuirea colectivă a puterilor contractante, de privilegiile şi
imunităţile de care sunt în posesie. Prin urmare, principatele se vor administra în libertate şi afară de orice amestec
al Sublimei Porţi, în ţărmurile stipulate prin înţelegerea puterilor chezaşe cu Curtea suzerană.
Art. 3. Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare principat, unui hospodar şi unei Adunări elective ce vor lucra,
în cazurile prevăzute de această convenţie, cu concursul unei comisii centrale, comună ambelor principate.
Art. 4. Puterea executivă va fi exercitată de hospodar.”
Convenţia de la Paris, 7/19 august 1858
B. „Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în
următoarele două articole.
Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv
de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini
publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi
practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se
va pune niciun fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor
acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără
deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.
Art. 45. Principatul României retrocedează M.S. Împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de
Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856 şi care la Apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la Miazăzi cu
talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului”
Tratatul de la Berlin, 1/13 iulie 1878
C. „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a Regatului României în toată întinderea
fruntariilor sale actuale.
II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia militară;
România se obligă, de asemeni, să înceteze, de la declararea războiului, orice legături economice şi orice schimb
comercial cu toţi duşmanii aliaţilor.
III. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei
prevăzute şi hotărnicite în art. IV. [...]
V. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia de o parte şi România de altă parte se obligă să nu încheie pace separată sau pacea
generală decât în unire şi în acelaşi timp. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia se obligă, de asemeni, ca în tratatul de pace
teritoriile monarhiei Austro-Ungariei, prevăzute în art. III, să fie anexate Coroanei României.”
Tratatul de la Bucureşti, 4/17 august 1916
1. Precizaţi, pe baza textelor A şi B, o schimbare de statut înregistrată de statul român între 1858 şi 1878.
2. Precizaţi, pe baza textelor B şi C, o schimbare de statut înregistrată de statul român între 1878 şi 1916.
3. Indicaţi sursa care susţine punctul de vedere potrivit căruia statul român pierde o parte a teritoriului său şi
selectaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.
4. Indicaţi sursa care susţine punctul de vedere potrivit căruia statul român urmăreşte extinderea teritoriului său şi
selectaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.
5. Menţionaţi, pe baza textelor B şi C, o asemănare între prevederile Tratatului de la Berlin, din 1878, şi cele ale
Tratatului de la Bucureşti, din 1916.
LECTURI
MEMORIALISTICĂ ŞI DOCUMENTE
„Într-o dimineaţă, [căpitanul] Laurent, trecând de la Terapia la Pera, se opreşte să dejune la mine; îi espun starea
chestiunii, el ascultă şi, în loc de a se pune la masă, îşi ia şapca şi pleacă, zicând:
- Las’, să vezi ce am să fac!
Îndată ce ajunge la Terapia, intră în cabinetul ambasadorului, unde era şi d. Ferdinand de Lesseps. Ambasadorul,
agitat şi esprimându-se cu mânie în contra încăpăţânării lui Reşid paşa [marele vizir], zicând că, de nu s-ar teme de
complicaţiuni mai mari, ar coborî îndată pavilionul, Laurent, nici una, nici două, se duce în grădină lângă catartul
steagului, cheamă o scuadră de marinari, salută steagul şi-l coboară cu toate onorurile după regulă. Thouvenel aude
salutarea şi se dă jos neliniştit, Laurent se face că nu-l vede şi întorcându-se către soldaţi cu cuvintele: «Quand la France
a versé tant de sang, elle doit être écoutée.» [«Când Franţa a vărsat atâta sânge, trebuie să fie ascultată.»] Ambasadorul,
la aceste cuvinte, de unde părea supărat, se duce la Laurent şi-i strânge mâna, zicându-i: «Après tout, maintenant, que
c’est fait, ma foi, c’est bien fait. Il faut que les Turcs cèdent.» [«La urma urmei, ce-i făcut e bun făcut. Trebuie ca turcii
să cedeze.»] De-abia ajunge la palat ştirea că ambasadorul Franţei a coborât steagul, şi sultanul trimite grabnic pe întâiul
50
său secretar la Reşid paşa, ordonându-i să se anuleze îndată alegerile din Moldova. Dintr-acel moment, unirea
Principatelor devenea numai o chestiune de timp!”
Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 2014, p. 263.
(anularea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei, iulie 1857)
„La cererea sa, l-am autorizat pe domnul Thouvenel să dea urmare, de comun acord cu colegii săi, ameninţării cu
ruperea relaţiilor în cazul în care, împotriva oricărei aşteptări, ar fi constrâns la aceasta prin refuzul Porţii de a considera
drept nule alegerile făcute fără a ţine seama de hotărârile stabilite în 30 mai la Constantinopol între Poartă şi toţi
reprezentanţii <Puterilor garante>, guvernul turc asumându-şi astfel răspunderea pentru actele domnului Vogoride.
Sperăm că guvernul rus va da instrucţiuni similare domnului Buteniev.”
Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Ionel Gal, Mircea Muşat (coordonatori), Românii la 1859. Unirea
Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 147.
(Telegrama ministrului de externe al Franţei, Al. Walewski, către F. Chateaurenard,
privind instrucţiunile date ambasadorului Franţei la Istanbul, Ed. Thouvenel, 18/30 iulie 1857, Paris)
„Secţiunea III. România. Articolul 45. Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile
şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate
la articolul 27, Partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate
în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România.
Articolul 46. O comisiune compusă din şapte membri, din cari cinci vor fi numiţi de principalele Puteri aliate şi
asociate, unul de România şi unul de Ungaria, se va constitui în cursul celor 15 zile de la punerea în vigoare a
Tractatului de faţă pentru a fixa la faţa locului traseul liniei de fruntarie descrisă la articolul 27-3, Partea II (Fruntariile
Ungariei).
Articolul 47. România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un
Tractat cu Principalele Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a
ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rassă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii,
precum şi pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni. Proporţia şi
natura sarcinelor financiare ale Ungariei pe cari România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub
suveranitatea ei vor fi fixate conform cu articolul 186, Partea IX (Clauze financiare), a Tractatului de faţă. Convenţiuni
ulterioare vor regula toate chestiunile cari n-ar fi regulate prin Tractatul de faţă şi cari ar putea lua naştere din cesiunea
zisului teritoriu.”
Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Mircea Muşat (coordonatori), Desăvârşirea unităţii naţional-statale a
poporului român. Recunoaşterea ei internaţională. 1918, vol. VI, Bucureşti, 1986, pp. 282-283.
(Tratatul de pace cu Ungaria, Trianon, 4 iunie 1920)
„Articolul 1. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la
1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă. Frontiera
sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-
cehoslovac din 29 iunie 1945.
Articolul 2. Hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre
România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938. [...]
Articolul 22. 1. România va despăgubi Uniunea Sovietică pentru pierderile cauzate ei prin operaţiuni militare şi prin
ocuparea de către România a teritoriului sovietic, însă ţinând seama de faptul că România nu numai că s-a retras din
războiul împotriva Naţiunilor Unite, dar a declarat război Germaniei şi a dus efectiv război împotriva acesteia, s-a
convenit că reparaţiunile pentru pierderile de mai sus nu vor fi efectuate de către România în întregime, ci numai în
parte, anume pentru o valoare de 300 000 000 dolari S.U.A., plătibili în decurs de opt ani de la 12 septembrie 1944, în
bunuri (produse petrolifere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri). 2. Baza de calcul
pentru reglementarea prevăzută în acest articol va fi dolarul Statelor Unite la paritatea lui aur la data semnării
Convenţiunii de armistiţiu, adică 35 dolari pentru o uncie de aur.”
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, p. 365.
(Tratatul de pace cu România, Paris, 10 februarie 1947)
Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă. De la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877),
Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980.
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I-II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989.
Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856. Între dominaţie absolută şi anexiune,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999.
51
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 6. România postbelică
6. ROMÂNIA POSTBELICĂ.
STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ
6.1. INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST (1944-1947)

OCUPAŢIA SOVIETICĂ ŞI ASCENSIUNEA VERTIGINOASĂ A PARTIDULUI COMUNIST.Lovitura de stat de la 23
august 1944 a pus capăt regimului antonescian şi a scos România din tabăra Germaniei. Constituţia
din 1923 a fost revigorată parţial, la 31 august 1944, guvernul (condus de generalul Constantin
Sănătescu) exercitând şi puterea legislativă, în lipsa Parlamentului. Înaintarea Armatei Roşii şi
înţelegerile sovieto-britano-americane („Acordul de procentaj” de la Moscova, din 9 octombrie
1944; Conferinţa de la Ialta, din 4-11 februarie 1945) au facilitat instaurarea regimului comunist în
România. Un prim pas important spre preluarea puterii a fost realizat prin crearea unei alianţe
politice coordonate de PCR, Frontul Naţional Democrat (26 septembrie 1944). Alături de
comunişti, mai făceau parte din această alianţă PSD, Frontul Plugarilor şi Uniunea Patrioţilor. O
propagandă intensă încerca să lase impresia că FND beneficiază de o largă reprezentativitate
socială.
Comuniştii şi aliaţii lor vor prelua mai întâi unele ministere
PRELUAREA PUTERII: 6 MARTIE 1945.
în guvernele Sănătescu (noiembrie - decembrie 1944) şi Rădescu (decembrie 1944 - februarie
1945): Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, a devenit viceprim-ministru, Gheorghe Gheorghiu-
Dej, unul dintre cei mai influenţi lideri ai PCR, a preluat Ministerul Comunicaţiilor, Lucreţiu
Pătrăşcanu, a fost numit ministru al Justiţiei, iar Teohari Georgescu, secretar de stat la Ministerul de
Interne. La 6 martie 1945, în urma intervenţiei directe a ministrului adjunct al Afacerilor Externe al
URSS, Andrei Ianuarevici Vâşinski, s-a constituit primul guvern procomunist din istoria României,
un guvern FND, sub conducerea avocatului Petru Groza.
MĂSURI PENTRU CONSOLIDAREA PUTERII. La 9 martie 1945, ca semn de apreciere pentru
schimbarea politică şi pentru a spori ataşamentul populaţiei faţă de noul regim, URSS retrocedează
României Transilvania de Nord, pe care armata română o eliberase în 25 octombrie 1944. Guvernul
Groza a iniţiat o serie de măsuri pentru consolidarea puterii şi anihilarea opoziţiei: legea epurării
aparatului de stat, înfiinţarea tribunalelor populare, reactivarea cenzurii, redeschiderea lagărelor
(martie-aprilie 1945). În scop populist, la 23 martie 1945, guvernul a legiferat o nouă reformă
agrară, pe baza căreia au fost expropriate suprafeţele mai mari de 50 de ha.
CONTESTAREA NOII PUTERI: „GREVA REGALĂ” (1945).Încurajat de faptul că britanicii şi americanii
nu au recunoscut guvernul Groza, regele Mihai a refuzat să mai colaboreze cu acesta, declanşând
„greva regală” (august 1945-ianuarie 1946). Criza politică a fost depăşită prin intervenţia celor trei
mari puteri ale coaliţiei câştigătoare (URSS, Marea Britanie, SUA). În guvernul Groza sunt
introduşi câte un reprezentant PNŢ (Emil Haţieganu), respectiv PNL (Mihail Romniceanu), iar în
cursul anului 1946 trebuie organizate alegeri libere. În vederea organizării alegerilor parlamentare,
guvernul a efectuat o reformă electorală (15 iulie 1946), prin care se desfiinţa Senatul, Parlamentul
devenind unicameral, se acorda dreptul de vot femeilor şi se retrăgea acest drept persoanelor cu
orientare politică fascistă (formulă care a permis numeroase abuzuri împotriva opoziţiei politice).
DRUMUL SPRE VICTORIE: ALEGERI FRAUDATE (1946), PARTIDE LICHIDATE (1947).
Alegerile din 19
noiembrie 1946 au fost câştigate prin fraudă de coaliţia coordonată de PCR, Blocul Partidelor
Democrate. În luna următoare, Banca Naţională a României a fost etatizată. PNŢ, adevăratul
52
câştigător al alegerilor parlamentare, a fost scos în afara legii, în 29 iulie 1947, în urma înscenării de
la Tămădău (14 iulie). În august 1947, PNL s-a autodizolvat. În aceeaşi lună a fost aplicată o
reformă monetară menită să revalorizeze moneda naţională (1 leu nou era echivalat cu 20.000 de lei
vechi) şi să deposedeze populaţia de surplusuri semnificative (ţăranii puteau schimba maxim 5
milioane de lei vechi, angajaţii şi pensionarii 3 milioane, iar cei fără loc de muncă 1,5 milioane).
ÎNLĂTURAREA REGELUI MIHAI ŞI PROCLAMAREA RPR (1947).La 30 decembrie 1947, regele Mihai a
fost obligat să abdice. În aceeaşi zi Adunarea Deputaţilor a proclamat Republica Populară Română
(desemnând un Prezidiu format din cinci preşedinţi, sub conducerea endocrinologului Constantin I.
Parhon, pentru imagine fiind cooptat şi scriitorul Mihail Sadoveanu) şi a abrogat Constituţia din
1923.
6.2. REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1948-1965). IMPUNEREA MODELULUI

STALINIST. ÎNCEPUTURILE NAŢIONAL-COMUNISMULUI
DE LA MIMETISMUL STALINIST LA NAŢIONAL-COMUNISM. După preluarea întregii puteri în stat,
comuniştii au trecut la restructurarea societăţii prin implementarea mimetică a modelului sovietic,
stalinist (deceniul 1948-1958). Moartea lui Stalin (1953) şi retragerea Armatei Sovietice (1958) au
încurajat orientarea regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej spre o formă „naţională” a comunismului.
A) MODELUL POLITIC STALINIST. MONOPARTIDISMUL.În viaţa politică, PCR a impus principiul partidului
unic, prin anexarea PSD-ului, în februarie 1948. Noul partid se va numi Partidul Muncitoresc
Român (PMR). Alianţa electorală a PMR, Frontul Democraţiei Populare, a câştigat alegerile pentru
noul parlament unicameral, Marea Adunare Naţională, în martie 1948. În 13 aprilie 1948, MAN a
adoptat prima constituţie comunistă, elaborată după modelul celei sovietice din 1936. Cea de-a doua
constituţie a regimului comunist, adoptată în septembrie 1952, a consacrat principiul
monopartidismului. Potrivit acestei legi, PMR coordona toate instituţiile statului. Se crea astfel
cadrul favorabil instaurării statului-partid.
DICTATURA LIDERULUI. LUPTE FRATRICIDE PENTRU PUTERE. Cel mai important om al acestui tip de
regim era secretarul general al Comitetului Central al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a
preluat şefia partidului în octombrie 1945 şi a păstrat-o până la moartea sa în 19 martie 1965.
Menţinerea în funcţie s-a realizat prin eliminarea tuturor potenţialilor contracandidaţi, luptele
interne pentru putere constituind o caracteristică a mişcării comuniste româneşti, atât în perioada
interbelică, cât şi în cea postbelică (Ştefan Foriş, asasinat în 1946; Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat în
1948, executat în 1954; Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, eliminaţi în 1952; Miron
Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, înlăturaţi în 1957).
REPRESIUNEA POLITICĂ: INSTRUMENTE. O altă direcţie importantă a politicii PMR a fost lichidarea
elitelor politice, intelectuale, sociale şi spirituale ale perioadei interbelice. Principalele instrumente
ale represiunii politice au fost Securitatea (poliţia politică), înfiinţată în 30 august 1948, sub numele
de Direcţia Generală a Securităţii Poporului (condusă între 1948 şi 1963 de ofiţerul ucrainean
nkvdist Gheorghe Pintilie/Timofei Bodnarenko, secondat, până în 1953, de evreul Alexandru
Nicolschi/Boris Grünberg, ofiţer activ al aceleiaşi temute poliţii politice sovietice), Miliţia şi
Trupele de Securitate (create în 23 ianuarie 1949), reţeaua de lagăre şi închisori politice. Unele
închisori au fost specializate pe categorii de deţinuţi. La Sighetul Marmaţiei au fost închişi
politicienii importanţi ai perioadei interbelice: Constantin (Dinu) Brătianu, Iuliu Maniu, Gheorghe
Brătianu, Constantin C. Giurescu, Gheorghe Tătărescu. Închisoarea din Aiud a fost destinată
53
legionarilor. Studenţii au fost concentraţi la Piteşti, unde s-a aplicat un brutal proces de reeducare
(1949-1952). Închisorile din Târgşor şi Miercurea Ciuc au fost rezervate liceenilor, respectiv
femeilor. Lagăre de muncă au fost create în special în Dobrogea (pentru construirea canalului
Dunăre-Marea Neagră, 1949-1953) şi în Maramureş (minele de aur şi argint din Baia Sprie şi
Cavnic). Bărăganul a fost utilizat pentru deportări, în special din zona Banatului (începând din
1951).
REPRESIUNEA POLITICĂ: VICTIME. Principalele categorii de victime ale represiunii au fost
liberalii, ţărăniştii, legionarii, membrii PSD - Independent, ierarhii şi clerul bisericii greco-catolice
(biserică desfiinţată de autorităţile comuniste, în 1948), preoţii ortodocşi, ofiţerii armatei române
care au luptat pe frontul de Est împotriva URSS, chiaburii (ţăranii înstăriţi). Regimul a utilizat o
teroare directă (arestări, deportări, tortură, execuţii, muncă forţată), reuşind să anihileze rezistenţa
anticomunistă.
B) REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ a îmbrăcat două mari forme: rezistenţa armată în munţi şi răscoalele
ţărăneşti împotriva colectivizării. Rădăcinile rezistenţei armate se regăsesc în anii 1944-1945.
Grupările de partizani au fost anihilate până la sfârşitul anilor ’50. Cele mai puternice grupări au
acţionat în Munţii Făgăraş: Haiducii Muscelului, pe versantul sudic, sub conducerea fraţilor Toma
şi Petre Arnăuţoiu şi a colonelului Gheorghe Arsenescu (1949-1958), şi Grupul Carpatin
Făgărăşean, pe versantul nordic, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu (1948-1957). Primele
răscoale ţărăneşti s-au înregistrat în judeţul Bihor (1949), iar cele mai puternice mişcări de
rezistenţă la colectivizare au avut loc în regiunea Vrancea (Vadu Roşca, 1957).
C) Regimul Dej a promovat o politică
MODELUL ECONOMIC STALINIST. NAŢIONALIZAREA ŞI COLECTIVIZAREA.
de socializare economică, bazată pe confiscări, deposedări, etatizare, centralizare şi planificare. În
11 iunie 1948 au fost naţionalizate, prin confiscare, cele mai importante întreprinderi industriale,
bancare, miniere şi de transporturi. Plenara Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949 a decis
declanşarea campaniei de colectivizare. Prin abuzuri, proprietăţile individuale au fost transformate
în Gospodării Agricole Colective (GAC-uri, după modelul colhozurilor sovietice). Procesul s-a
încheiat în 1962, când 96% din suprafaţa arabilă a ţării era deţinută de GAC-uri şi GAS-uri
(Gospodării Agricole de Stat, similare sovhozurilor sovietice). Din 1966, aceste unităţi economice
se vor numi Cooperative Agricole de Producţie (CAP-uri), respectiv Întreprinderi Agricole de Stat
(IAS-uri).
O altă trăsătură a politicii economice staliniste a
DIRIJISMUL EXCESIV: PLANURILE DE PRODUCŢIE.
fost impunerea unui dirijism excesiv. Instrumente importante ale acestei politici au fost Comisia de
Stat a Planificării, înfiinţată în 1948, şi planurile anuale (1949, 1950) şi cincinale de producţie
(primul în 1951-1955, având ca principal obiectiv electrificarea ţării). După 1958 a fost accelerat
procesul de industrializare, cu accent pe industria grea (ex. construirea combinatului siderurgic
Galaţi, între 1961-1966, în urma deciziei luate de CC al PMR, în 1958), în mare parte ca răspuns la
planurile sovietice de transformare a României într-o pepinieră agrară pentru celelalte state
comuniste din estul Europei.
D) MODELUL CULTURAL STALINIST. În august 1948 a fost impusă o reformă educaţională, axată pe etatizare (trecerea
şcolilor confesionale şi particulare în proprietatea statului), laicizare (Religia este scoasă din planurile de învăţământ),
rusificare (limba rusă devine disciplină obligatorie din clasa a patra) şi gratuitate (se impun, în schimb, criterii social-
politice de admitere în învăţământul superior). Pentru monopolizarea şi ideologizarea discursului didactic s-au introdus
manualele unice. În producţia culturală fost încurajat realismul socialist. Noua cultură, proletcultismul, se baza pe
valorile lumii proletare, favorizând deschiderea spre patria comunismului, URSS. Între promotorii acestui curent
(culturnici) se remarcă poeţii Alexandru Toma, Dan Deşliu şi Mihai Beniuc, prozatorii Mihail Sadoveanu şi Zaharia
54
Stancu. Relaţia privilegiată cu mediul cultural-politic rusesc a fost susţinută de Asociaţia română pentru strângerea
legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS, creat în noiembrie 1944) şi de instituţii precum Editura Cartea Rusă, Muzeul
Româno-Rus sau Institutul Maxim Gorki. Istoria naţională a fost rescrisă, acordându-se prioritate aspectelor ideologice
şi relaţiilor româno-slave (Mihail Roller, Istoria României, 1947). Aplicarea cenzurii (vezi volumul Publicaţiile
interzise, editat în 1948) şi epurarea bibliotecilor au întregit climatul cultural al epocii. Numeroase capodopere ale
culturii româneşti au devenit inaccesibile publicului larg.
6.3. REGIMUL NICOLAE CEAUŞESCU (1965-1989).

DEZVOLTAREA NAŢIONAL-COMUNISMULUI
A) La trei zile de la moartea lui
CONTINUAREA DESTINDERII (1965-1971). ILUZIA UNEI CONDUCERI COLECTIVE.
Dej, Nicolae Ceauşescu (47 de ani) a fost ales prim-secretar al CC al PMR (22 martie 1965). Şef al
statului (preşedinte al Consiliului de Stat) a devenit Chivu Stoica, iar prim-ministru a rămas Ion
Gheorghe Maurer (din 1961 până în 1974). Se dorea astfel consacrarea principiului conducerii
colective (şi evitarea abuzurilor de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej). În iulie 1965, cu
ocazia celui de-al IV-lea congres al PMR, s-a hotărât revenirea la vechea denumire de PCR, iar
congresul a fost numerotat ca al IX-lea al PCR. În august 1965 a fost adoptată cea de-a treia
constituţie a regimului comunist. Noua lege fundamentală schimba titlul statului în Republica
Socialistă România.
RELATIVA LIBERALIZARE. STRÂNGEREA RELAŢIILOR CU OCCIDENTUL. În primii ani ai regimului
Ceauşescu a fost continuată politica internă şi externă din ultimii ani ai regimului Dej. Sectorul
privat a fost relansat la nivelul întreprinderilor mici, populaţia s-a bucurat de mai multă libertate de
exprimare şi circulaţie (spre exemplu, tenismenul Ilie Năstase a devenit primul lider al
clasamentului mondial ATP, în 1971, participând la numeroase turnee internaţionale). Relaţiile cu
Fondul Monetar Internaţional, cu Banca Mondială şi cu Comunitatea Economică Europeană au
stimulat investiţiile economice. În 1968 şi-a început activitatea uzina de autoturisme Dacia, în
colaborare cu firma franceză Renault. În anul următor a fost produs primul elicopter românesc, iar
în 1970 a fost inaugurată hidrocentrala Porţile de Fier I.
Destinderea a fost însă limitată,
LIMITELE LIBERALIZĂRII. CONSOLIDAREA POZIŢIEI LUI CEAUŞESCU.
PCR păstrând monopolul asupra vieţii politice şi structura socialistă a economiei. În aprilie 1968,
plenara CC al PCR a condamnat o mică parte a crimelor regimului Dej, fiind reabilitaţi lideri
comunişti care au căzut victimă represiunii dejiste (Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu). Acţiunea
urmărea, de fapt, înlăturarea unor apropiaţi ai lui Dej (în primul rând a ministrului de Interne,
Alexandru Drăghici, titular al postului din 1952 până în 1965, apoi a lui Gheorghe Apostol) şi
promovarea susţinătorilor lui Nicolae Ceauşescu (ex. Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Manea
Mănescu). Principiul conducerii colective a fost încălcat în decembrie 1967, când Ceauşescu a
preluat funcţia de preşedinte al Consiluilui de Stat. Congresul al X-lea al PCR, desfăşurat în 1969, a
consolidat puterea lui Ceauşescu, prin înfiinţarea funcţiei de secretar general al partidului,
subordonată direct Congresului PCR.
INVESTIŢIA ÎN TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI. REFORMA ADMINISTRATIVĂ DIN 1968. CULTIVAREA MÂNDRIEI
NAŢIONALE. În paralel cu relativa liberalizare economică şi politică, regimul dezvoltă caracteristici
naţionaliste tot mai pronunţate. În 1968, o reformă teritorial-administrativă înlocuieşte regiunile şi
raioanele de tip sovietic cu judeţele specifice mediului românesc. Istoria este rescrisă pe baze
naţionale, accentuându-se discursul autohtonist şi protocronist.
B) NEOSTALINISMUL. SOCIALISMUL DINASTIC (1971-1989). „REVOLUŢIA CULTURALĂ” ŞI CULTUL PERSONALITĂŢII.
Deceniile al optulea şi al nouălea stau sub semnul reideologizării societăţii. Procesul a fost
55
declanşat în 1971, de Nicolae Ceauşescu, prin lansarea „tezelor din iulie”, inspirate de o vizită
efectuată în China şi Coreea de Nord. „Revoluţia culturală” îşi propunea înlocuirea „spiritului
intelectualist” cu „spiritul muncitoresc revoluţionar”. În acest sens, a fost creat Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste. „Revoluţia culturală” a dus însă la amplificarea cultului personalităţii
conducătorului.
AMBIŢII ŞI CARIERE POLITICE ÎN FAMILIA DICTATORULUI: SOŢIA ELENA ŞI MEZINUL NICU.
Noua orientare a
regimului a dobândit şi o dimensiune dinastică. Membrii familiei Ceauşescu au fost promovaţi în
funcţii importante de partid şi de stat: soţia secretarului general, Elena, a fost admisă în Comitetul
Politic Executiv, în 1973. Zece ani mai târziu (1983) va prelua şi postul de prim-viceprim-ministru.
La 28 martie 1974, Ceauşescu a devenit primul preşedinte al RSR. Băiatul cel mic al cuplului
prezidenţial, Nicu Ceauşescu, „prinţul moştenitor”, a fost prim-secretar al CC al UTC (1983-1985),
ministru pentru Problemele Tineretului (1985-1987), apoi, din 1987, prim-secretar al Comitetului
judeţean de partid Sibiu.
„TEROAREA DIFUZĂ”: PSIHOZA OMNIPREZENTEI SECURITĂŢI ŞI A INFORMATORILOR ACESTEIA. Treptat,
regimul se transformă într-o dictatură rigidă, de tip neostalinist, cu nuanţe naţionaliste şi xenofobe.
Controlul asupra populaţiei s-a înăsprit: circulaţia în afara frontierelor a fost sever restricţionată,
contactele cu străinii erau interzise, convorbirile telefonice erau interceptate, maşinile de scris erau
înregistrate la Miliţie. Represiunea a îmbrăcat forma „terorii difuze”, principalul instrument
rămânând Securitatea, care şi-a creat o amplă reţea de informatori.
INVESTIŢII MASIVE ŞI INEFICIENTE ÎN INFRASTRUCTURĂ. ROLUL PROPAGANDISTIC AL ACESTORA.
Pe plan
economic, regimul Ceauşescu a continuat investiţiile în infrastructură, beneficiind şi de acordurile
favorabile cu FMI, Banca Mondială, CEE şi Statele Unite ale Americii. În 1975, SUA a acordat
României „clauza naţiunii celei mai favorizate”. Printre marile realizări ale regimului se înscriu
Transfăgărăşanul (1974), metroul bucureştean (1979), Canalul Dunăre - Marea Neagră (1984). Au
fost create imense combinate petrochimice (ex. cel de la Midia-Năvodari, construit între 1975-1977)
şi siderurgice (Târgovişte, 1978). Eficienţa economică a acestora a fost însă diminuată de creşterea
preţului petrolului (în urma „şocurilor petroliere” mondiale din 1973 şi 1979), de lipsa pieţelor de
desfacere, de calitatea scăzută a produselor. În agricultură s-a investit în sistemul de irigaţii, în
mecanizare şi s-a generalizat utilizarea îngrăşămintelor chimice.
ECONOMIA AUTARHICĂ. ACHITAREA DATORIEI EXTERNE. CULTURA PRIVAŢIUNII LA ROMÂNI. Rigidizarea
politică a regimului a fost însoţită, la începutul anilor ’80, de o nouă politică economică, bazată pe
principii autarhice. În 1981, Ceauşescu a hotărât achitarea integrală a datoriei externe româneşti (10
miliarde dolari), pentru asigurarea independenţei economice a ţării (datoria a fost lichidată în martie
1989). Plata datoriei s-a realizat prin intensificarea exporturilor, inclusiv în cazul produselor de
primă necesitate, prin diminuarea drastică a importurilor şi prin supunerea populaţiei la numeroase
privaţiuni (restricţii privind consumul de curent electric, de apă, de agent termic, de carburanţi - 40
de litri de benzină pe lună pentru un autoturism; „raţionalizarea” regimului alimentar prin
introducerea cartelelor; reducerea programului de emisie al TVR şi focalizarea acestuia pe aspecte
politico-ideologice şi propagandistice). În paralel, s-a continuat seria proiectelor megalomanice,
menite să proslăvească geniul Conducătorului, dar păguboase pentru economia ţării: Casa
Poporului, Bulevardul Victoria Socialismului, Canalul Dunăre-Bucureşti. Agricultura a fost
neglijată, apelându-se frecvent la elevi şi soldaţi în timpul recoltei. În schimb, aparatul
propagandistic anunţa performanţe şi depăşiri impresionante ale planurilor cincinale de producţie.
56
REVOLTELE MUNCITOREŞTI ŞI FENOMENUL DISIDENŢEI. Deteriorarea condiţiilor de viaţă şi limitarea

drepturilor cetăţeneşti au generat o stare de nemulţumire în rândurile populaţiei şi forme specifice
de rezistenţă în faţa dictaturii ceauşiste. Cele mai vehemente acţiuni protestatare au fost revoltele
muncitoreşti (greva minerilor din Valea Jiului, în august 1977; revolta muncitorilor din Braşov, în
15 noiembrie 1987) şi disidenţa unor intelectuali (ex. Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu) sau activişti de partid (ex. Constantin Pârvulescu, la Congresul al XII-lea al PCR, în 1979;
„scrisoarea celor şase” – Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu – din 11 martie 1989). Pentru anihilarea
protestatarilor, Securitatea a recurs la intimidări, bătăi, arest sau domiciliu forţat (ex. cazul
„Panoul”: elevul Mugur Călinescu de la Liceul Teoretic „August Treboniu Laurian” din Botoşani,
moare la 19 ani, în februarie 1985, de leucemie, după ce a fost torturat şi iradiat de Securitate pentru
scrierea unor sloganuri antiregim pe pereţii unor clădiri din oraş, în toamna anului 1981). Pe scară
largă a fost utilizată psihiatria penală.
6.4. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

MOSCOVA DĂ SEMNALUL SCHIMBĂRII/LIBERALIZĂRII. Declanşarea procesului reformator în URSS,
pe baza conceptelor de perestroika (restructurare economică) şi glasnost (transparenţă politică),
lansate de liderul PCUS Mihail Gorbaciov, a dus la prăbuşirea regimului comunist în Europa de Est,
în anul 1989, mai întâi în Ungaria şi Polonia, apoi în Cehoslovacia, RDG şi Bulgaria.
PRĂBUŞIREA REGIMULUI CEAUŞESCU: REVOLTĂ POPULARĂ ŞI CONSPIRAŢIE INSTITUŢIONALĂ. Regimul
Ceauşescu a fost înlăturat în urma unei revolte populare desfăşurate în zilele de 16-22 decembrie
1989. Revolta a început la Timişoara şi s-a extins în zilele de 21-22 decembrie în oraşele importante
ale Transilvaniei şi în Bucureşti. În 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu a părăsit capitala, iar puterea
a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, fost conducător al Uniunii
Tineretului Comunist şi al comitetelor judeţene de partid Iaşi şi Timiş. În seara aceleiaşi zile,
Consiliul FSN a lansat, prin intermediul TVR, „Comunicatul către ţară”. Documentul prevedea
revenirea la pluralismul politic şi la economia de piaţă, separarea puterilor în stat, respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi ale minorităţilor naţionale, orientarea politicii externe spre
structurile euro-atlantice. Nicolae Ceauşescu a fost executat la Târgovişte, în 25 decembrie 1989. A
doua zi s-a constituit un guvern provizoriu, condus de Petre Roman, fiul activistului PCR Walter
Roman (evreu, născut Ernő Neuländer), participant voluntar la războiul civil din Spania (1936-
1939), în cadrul Brigăzilor Roşii organizate de sovietici. În 31 decembrie 1989, guvernul a adoptat
decretul-lege privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice. România făcea astfel pasul spre
sistemul pluripartidist.
COMUNIŞTII PĂSTREAZĂ MONOPOLUL INFORMAŢIEI ŞI ... PUTEREA. URMĂRILE CELOR PESTE PATRU DECENII DE
MANIPULARE IDEOLOGICĂ. În 1990, alegerile parlamentare au fost câştigate de FSN, iar cele
prezidenţiale de Ion Iliescu. Noua putere avea să se confrunte, însă, cu opoziţia studenţimii
(fenomenul Piaţa Universităţii, aprilie – iunie 1990) şi a partidelor tradiţionale (PNŢ, PNL, PSD).
Pentru anihilarea opoziţiei, regimul Iliescu a apelat la muncitorii bucureşteni şi la minerii din Valea
Jiului. A treia mineriadă, desfăşurată în 14-15 iunie 1990, s-a soldat cu numeroase victime.
RITMUL LENT AL REFORMELOR (1990-1996). În 1991, Parlamentul a adoptat legea fondului funciar,
prin care se desfiinţau CAP-urile şi se reîmproprietăreau ţăranii. La sfârşitul aceluiaşi an a intrat în
vigoare o nouă Constituţie. În 1992, alegerile au fost câştigate de Ion Iliescu şi de Partidul
Democraţiei Sociale din România. Ritmul reformelor a rămas scăzut şi în anii următori.
57
RENUNŢAREA LA MONOPOLUL MEDIATIC (1995). MOMENTUL SCHIMBĂRII (1996). Înfiinţarea PRO TV-
ului, în 1 decembrie 1995, a oferit societăţii româneşti un discurs alternativ, care a atenuat
semnificativ manipulările efectuate de foştii lideri comunişti, prin intermediul TVR. În noiembrie
1996, alegerile au fost câştigate de opoziţie, realizându-se astfel alternanţa la guvernare. Preşedinte
a devenit Emil Constantinescu, iar majoritatea parlamentară a fost obţinută de Convenţia
Democratică din România, alianţă coordonată de PNŢ. Ritmul privatizărilor şi al reformelor a
crescut. Lipsa unei majorităţi confortabile în Parlament a obligat CDR-ul să accepte o coaliţie
guvernamentală, împreună cu Uniunea Social-Democrată (alianţă condusă de Partidul Democrat al
fostului premier Petre Roman) şi cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Instabilitatea
guvernamentală a afectat programul reformator. Structurile conservatoare, de sorginte securisto-
comunistă, au amplificat nemulţumirile sociale şi le-au direcţionat spre CDR. Un etalon al
sensibilităţilor naţionaliste cultivate de regimul ceauşist îl reprezintă disputele generate de
introducerea manualelor alternative de Istorie şi de declişeizarea discursului istoric (vezi manualul
de Istoria românilor, pentru clasa a XII-a, al Editurii Sigma, 1999). În anul 2000, Ion Iliescu a
câştigat din nou alegerile prezidenţiale, iar partidul său, PDSR, a obţinut poziţii confortabile în
Parlament.
Pe plan extern, România a reuşit să se integreze în
INTEGRAREA ÎN STRUCTURILE EURO-ATLANTICE.
structurile euro-atlantice. În 2004 a devenit membră a NATO, iar în 2007 a fost admisă în Uniunea
Europeană.
* * *
ACTIVITĂŢI
1. Formulaţi un punct de vedere referitor la evoluţia României în perioada comunismului, susţinându-l cu un argument
istoric relevant.
2. Citiţi cu atenţie textul:
„Muncitorii au fost în perioada 1948-1958 (apoi 1965) principala sursă de recrutare a aparatului de partid, a
administraţiei locale şi centrale, a armatei, Miliţiei şi Securităţii. «Primul deceniu al stăpânirii comuniste în Europa
răsăriteană a fost şi perioada progresului social rapid al celor dezavantajaţi social. Aceasta s-a petrecut în ţări mai puţin
avansate, ca România şi Bulgaria, şi de asemenea într-o măsură mai mică în Polonia şi Ungaria. Toate aceste ţări aveau
o numeroasă populaţie rurală, precum şi muncitori industriali radicalizaţi, care erau doritori să se identifice cu noul
regim. Pentru ei, instalarea dominaţiei comuniste a deschis porţile unei avansări rapide, prin oportunităţi educaţionale
mai mari, ca şi prin noile instituţii ale puterii, îndeosebi poliţia şi armata... Clasa muncitoare industrială a oferit cea mai
bogată resursă de recrutare pentru regimul revoluţionar.» Eliminarea vechilor elite a produs o circulaţie masivă a
elitelor. Practic se produce o proletarizare a tuturor structurilor de decizie la nivelul aparatului de partid, al
administraţiei centrale şi locale, ca şi al economiei, mai ales al industriei. [...]
Distribuţia proprietăţii individuale ţărăneşti, ca şi natura distinctă a lumii rurale au constituit sursele rezistenţei în faţa
asaltului elitei comuniste. După doi ani de asalt generalizat asupra ţărănimii şi proprietăţii individuale, elita a înregistrat,
în comparaţie cu celelalte elite comuniste locale, cele mai puţine progrese. Ea a fost obligată să întrerupă campania de
colectivizare în 1951. 80% din suprafaţa arabilă a rămas în sectorul privat. Cauza principală a primului eşec de proporţii
al elitei comuniste româneşti a fost raportul de forţe dintre ţărănime şi elita comunistă, raport favorabil ţărănimii.”
(Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965)
1. Precizaţi, pe baza sursei de mai sus, numele a două instituţii specifice regimului comunist din România.
2. Formulaţi, pe baza textului, un punct de vedere referitor la rolul muncitorimii în cadrul regimului stalinist din
România, susţinându-l cu un argument istoric din sursa dată.
3. Formulaţi, pe baza textului, un punct de vedere referitor la rolul ţărănimii în cadrul regimului stalinist din România,
susţinându-l cu un argument istoric din sursa dată.
4. Prezentaţi două elemente de continuitate între regimul stalinist şi cel naţional-comunist din România.
58
LECTURI
DOCUMENTE, LITERATURĂ PROPAGANDISTICĂ ŞI MEMORIALISTICĂ
„Tov. Teohari [Georgescu] – arată că în cursul lunei Septembrie Min. Înv. a dat o directivă pentru scoaterea obiectelor
religioase din şcoli, aceasta fără să întrebe conducerea Partidului, care a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Aparatul de
Stat, prefecţii, au considerat la început că este o directivă a Partidului, dar, când au adâncit problema, au atras atenţiunea
că măsura va fi folosită de reacţiune. Totodată Min. Înv., într-o serie de conferinţe organizate în ţară, a preluat problema
laicizării într-un mod nejust, a jignit sentimentele religioase prin glume care nu-şi aveau rostul şi a dat posibilitate
duşmanului să pornească o acţiune contra noastră. Menţionează că această măsură a coincis cu momentul în care
Partidul nostru a hotărât o acţiune împotriva catolicismului.
Arată că au fost frământări şi nemulţumiri aproape în toată ţara, că chestiunea nu poate fi considerată terminată, că
nemulţumirile s-au ridicat nu numai de către chiaburi, dar şi de elemente sărace, că în multe părţi a trebuit să fie
amânată deschiderea cursurilor, pentru că majoritatea copiilor nu erau trimişi la şcoală. Arată, de asemenea, că există
tendinţa de a face şcoli în biserici.
Consideră că a fost o greşală că s-a dat drumul la această problemă fără a se ţine seama că majoritatea profesorilor şi a
învîţătorilor nu sunt elementele noastre, că printre ei sunt mulţi duşmani şi arată că aceştia în mod demonstrativ au scos
icoanele în văzul copiilor şi al părinţilor, alţii au aruncat icoanele pe jos spunând «iată ce fac comuniştii», în altă parte
au pus în locul icoanelor portretele conducătorilor Partidului, pentru a creia o stare de spirit duşmănoasă.”
Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Istoria Comunismului din România. Documente.
Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), Bucureşti, 2009, p. 91.
(Şedinţa Secretariatului CC PMR, 25 nov. 1948, privind „Abaterile în problema religioasă”)
„Regiunea Stalin. În munţii Făgăraşului, activează banda Gavrilă Ioan, formată din 11 elemente legionare, sub
conducerea lui Gavrilă Ioan, fost şef al regionalei FDC Ardealul de Nord. Banda a luat fiinţă în luna mai 1950, prin
regruparea elementelor nearestate din organizaţia legionară „Vultanul” şi „Grupul 72 Carpaţi”. De la constituire, banda
a săvârşit 9 crime, dintre care 6 împotriva organelor de Miliţie şi circa 25 atacuri cu jaf. În atacurile pe care le dă, caută
să sublinieze caracterul politic al bandei. Astfel, în luna august 1952, banda a dat un atac la cabana turistică Bîlea, în
care se găseau 64 de turişti. Bandiţii au arătat acestora că fac jaful neavând încotro, ei fiind „luptători pentru eliberarea
României”. Gavrilă Ioan, şeful bandei, inginer agronom, în vârstă de 30 de ani [este] fiul ţăranului mijlocaş Gavrilă
Gheorghe din com. Netotul Raionul Făgăraş. În anii 1936-1940, în timp ce se afla la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, a
activat în mişcarea legionară. În anul 1940, datorită activităţii depuse, a fost numiot şef al organizaţiei FDC [Frăţiile de
Cruce] Făgăraş. În anul 1941 este condamnat la 10 ani muncă silnică. În perioada 1945-1948, a depus activitate
legionară în cadrul Facultăţii de Agronomie din Cluj, având totodată şi funcţia de şef al regionalei FDC Ardealul de
Nord. Fiind urmărit pentru activitate legionară, în mai 1948 a dispărut de la Facultatea din Cluj, refugiindu-se în raionul
Făgăraş, unde cu ajutorul lui Haşu Laurian şi Chiujdea Ioan, elemente cu veche activitate legionară, pune baza
organizaţiilor subversive legionare „Vultanul” şi „Grupul 72 Carpaţi”, depistate de organele noastre în cursul anului
1950, fiind arestate 167 elemente. Elementele nearestate se retrag în munţii Făgăraşului, constituindu-se în bandă. Ca
elemente mai importante, în bandă sunt:
- Haşu Laurian, legionar din 1935, condamnat în 1941 la 5 ani temniţă grea pentru activitate legionară. A plecat la
cerere pe frontul antisovietic, unde a stat până în 1944. Din 1944, activează subversiv pe linie legionară.
- Chiujdea Ion, fost student la Drept. În 1941, a fost condamnat la 5 ani temniţă grea, pentru activitate legionară. În
1944 se eliberează, reîncepându-şi activitatea subversivă legionară.
În urma acţiunii informative întreprinsă, au fost descoperite 67 elemente de sprijin şi găzduitori, în majoritate
elemente foste legionare, familii şi rude, fără însă să se poată ajunge la prinderea bandiţilor.”
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Iaşi, 2002, pp. 278-280.
(raportul colonelului de Securitate Pavel Aranici, ianuarie 1953)
„Cum am spus mai sus, urma să ne ducem la cabana Bâlea. Trebuia să fim văzuţi de câţi mai mulţi turişti, care desigur
vor vorbi, securitatea va afla şi va fi atrasă spre aici. De altfel sigur între turişti sau la cabană îşi avea securitatea agenţii
ei, care se vor grăbi să raporteze cât mai repede. Mai trebuia lăsată impresia că eram mai mulţi de şase, că eram toată
„banda” şi deci degeaba mai stau ei să caute urma noastră prin Valea-Rea. Am urcat noaptea poteca şi ne-am aşezat la
vreo câteva sute de metri mai jos de cabană, în dreptul unui izvor, supraveghind poteca. Înspre amiazi am ieşit în calea
turiştilor. Primii sosiţi erau din Cluj, un asistent universitar şi mai mulţi studenţi (pare-se de la chimie). Mai mult s-au
mirat decât s-au speriat. I-am rugat să rămână câtva timp cu noi: «Nu vă putem explica de ce, dar ne faceţi un mare
serviciu.» Ne-am aşezat în pădure câţiva metri sub potecă şi am început să-i întreb despre viaţa universitară din Cluj,
spunându-le că unii dintre noi eram studenţi la Cluj cu câţiva ani în urmă. Şi că ne socoteam şi acum studenţi. M-am
bucurat văzând simpatia cu care eram priviţi de aceşti „colegi” mai tineri ai Universităţii de atunci. Au venit apoi grupe
după grupe de turişti, băieţi şi fete. Ne gândeam că ne vom întâlni cu zece-douăzeci de turişti, dar se adunaseră în două
ore aproape o sută. Cred că se mirau în sinea lor ce rost avea această „sechestrare de persoane”. Am petrecut cu ei vreo
două ceasuri, oprind mereu şi pe cei ce coborau şi pe cei ce urcau la cabană. Am primit de la dânşii o mulţime de lucruri
folositoare şi mai puţin folositoare (chibrituri, piepteni, săpunuri, prosoape, cămeşi, forfecuţe, aţe, bricege, binocluri, ba
şi o oglindă). Câţiva bărbaţi şi-au schimbat bocancii cu noi (reţin pe un inginer de la Săcele-Braşov). Câteva fete ne-au
dăruit cruciuliţele lor de la gât. Am primit şi ţigări cu gândul de a le dărui ciobanilor, căci niciunul dintre noi nu era
fumător.
59
Pe la orele trei am ridicat „tabăra” şi cu tot poporul ne-am îndreptat spre cabana Bâlea-cascadă. La venirea atâtei lumi,
turiştii din cabană au ieşit la ferestre. Conform planului de a face puţină zarvă, Fileru a tras un foc de armă în spatele
cabanei, s-a răspândit zvonul că se va da foc la cabană, l-am chemat pe cabanier, i-am spus că ştim că era agent al
securităţii (toţi cabanierii erau siliţi să fie), ştim că mai are alţii printre turişti, dar să bage bine de seamă să nu facă rău
că vor răspunde odată. S-a jurat pe toţi sfinţii că el nu-i din ăştia, dar alţii sunt că şi pe el îl spionează alţii. Am luat de la
oficiul de primire câteva buletine de bărbaţi (ne-a părut rău că nu am luat mai multe). Din magazia de alimente am luat
câteva pâni, un sac de orez şi unul de zahăr şi i-am încărcat pe măgari, deşi nu aveam nevoie de alimente. Voiam să
dăm totuşi un sens venirii noastre pentru securitate, care putea deduce că foamea ne-a silit să facem acest pas.
Turiştii erau adunaţi în faţa cabanei amestecându-se cu noi şi continuând să ne dea obiecte. Simţeam că trebuie să
spun câteva cuvinte acestor oameni: «Spuneţi, vă rog, oamenilor din ţară că mai există un colţ din regatul României,
care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi-atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi
liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute
Dumnezeu.» Am văzut în ochii multora lacrimi şi înţelegere. O fată de şaisprezece-şaptesprezece ani, crezând că între
noi sunt şi fete, a venit să-mi dea propria ei pereche de bocanci, ea rămânând desculţă. Gândindu-mă la ce s-ar întâmpla
dacă ar pârî-o cineva la securitate, i-am zis: «Fetiţo, noi nu primim, noi jefuim!» A rămas întristată cu ochii în lacrimi.
Fată frumoasă, dacă bocancii ţi i-am refuzat, ţi-am furat fără să ştii chipul drag şi ochii umezi de sinceritate, încât după
luni şi ani, tinerii aceia, ce ţi-au trecut o clipă prin viaţă, cât au mai trăit, se trezeau zicând: «Frumoasă fată, pe unde o fi
acum?»
Am făcut semne la nişte „luptători de-ai noştri” ce s-ar fi aflat la pândă deasupra cabanei, pentru ca agenţii să
raporteze astfel şi am plecat pe potecă la vale în fluturarea de mâni a acestor turişti, care ne-au dat încrederea că ţara e
alături de noi. La ieşirea pe poartă am distrus chipul lui Stalin şi al conducătorilor (erau vreo zece) Partidului
Muncitoresc Român şi am tras în steaua aşezată sus pe cabană. I-am rugat pe turişti să nu plece o jumătate de oră. La
nici o sută de metri de cabană am oprit măgarii şi am ascuns sacul de zahăr şi de orez, şi ne-am continuat drumul în jos.
Dacă vor căuta, numai lângă cabană nu se vor gândi să caute! Pe traseu ne-am întâlnit cu câteva grupuri de turişti ce
urcau spre cabană. Dimineaţa eram în porumbişti la Gura-Văii.”
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Timişoara, 1993, pp. 302-305.
(Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului)
Cântec pentru Primul Plan Nicolae Ceauşescu
Vladimir Colin Corneliu Vadim Tudor
1949 1979
„Fă-te inimă şoim! Ochii mei fiţi vulturi „Aş fi dorit, fireşte, să laud în tăcere,
Şi porniţi prin văzduhul acestui pământ, făptura ta turnată în bronz roman şi dac,
Inimă strigă şi eu am să cânt dar epoca e aspră şi cugetul îmi cere,
Planul Economic de Stat pe-un an. [...] să ies din contemplare, să ard şi să nu tac... [...]
Hei, vremea aleargă de când o ştim pe-un cal. Noi am plătit prea mult: petrol, şi grâu, şi peşte,
Să nu întrecem vremea când suntem comunişti? şi munţi masivi de aur, şi codri sfinţi de brazi...
Ne-a dat unealtă bună – să ştii numai s-o mişti! ne-au sângerat barbarii, ne-au bântuit fantome
Capul, inima noastră, Comitetul Central. [...]” iar lacoma lor ciumă o resimţim şi azi.”
Ana Selejan, Literatura în totalitarism, 1949-1951, Sibiu, 1994, p. 32 Anneli Ute Gabany, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, 2003, p. 28
„După Plenara din martie 1949, Comisia Agrară trimitea echipe pe teren, alcătuite din doi reprezentanţi ai CC şi din
delegaţi de la comitetele judeţene de partid, pentru a analiza la faţa locului dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru
constituirea unui GAC în localităţile unde au fost depuse cereri pentru înfiinţarea unei asemenea structuri sau în
localităţile alese de comitetele judeţene. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care, după analizarea rapoartelor realizate de
aceste echipe să fie acceptate doar 48 de propuneri pentru înfiinţarea de GAC-uri, iar mai apoi chiar şi din acestea
selectate, să fie respinse, deoarece nu îndeplineau condiţiile esenţiale. În 24 iulie au fost inaugurate primele gospodării
agricole colective: „Zorile” (din Turnişor-Sibiu), „Drumul Nou” (Zăbrani-Arad), „Ogorul Roşu” (Laslea-Târnava
Mare), „Victoria Socialismului” (Răşcani-Vaslui) şi „Tractorul Roşu” (Luna de Jos – Cluj), cărora le-au fost alocate
mai multe pagini în Scânteia (până la sfârşitul anului 1949 numărul acestora va ajunge la 56). La 1 august 1949 se
stabilea, prin decretul 319, ca GAC-urile să fie înfiinţate la propunerea Ministerului Agriculturii prin hotărâri emise de
Consiliul de Miniştri (art. II).”
Sanda Borşa, Colectivizarea agriculturii în fosta regiune administrativă Cluj (1949-1962),
Cluj-Napoca, 2012, pp. 38-39.
Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016.
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea
Veche, 2007.
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2012.
60
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 7. România în Războiul Rece
7. ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL RECE
DE LA FIDELITATE NECONDIŢIONATĂ LA TERIBILISM: EVOLUŢIA ROMÂNIEI ÎN CADRUL LAGĂRULUI COMUNIST.

Pe parcursul întregului Război Rece (1946-1989), România a fost membră a taberei comuniste,
angajându-se în toate alianţele economice şi politico-militare iniţiate de URSS, în estul Europei.
Chiar dacă liderii de la Bucureşti au dezvoltat o politică de frondă faţă de Moscova, în anii 60-80,
politică apreciată, în prima fază, de Occident, statul român a rămas un partener fidel al alianţelor
patronate de sovietici.
7.1. POLITICA EXTERNĂ A REGIMULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1948-1965)

7.1.1. POLITICA EXTERNĂ ÎN DECENIUL 1948-1958. SUBORDONAREA FAŢĂ DE MOSCOVA
TRATATELE CU URSS ŞI CU STATELE COMUNISTE VECINE. După 1944, până la sfârşitul anilor ’50,
politica externă a RPR a fost subordonată în totalitate celei sovietice. În 4 februarie 1948, România
a încheiat un tratat de prietenie şi asistenţă mutuală cu URSS, iar o convenţie bilaterală semnată în
luna mai a aceluiaşi an acorda sovieticilor Insula Şerpilor. Tratate similare fuseseră semnate cu
Bulgaria şi Ungaria în ianuarie 1948. Tratatul de prietenie încheiat cu Iugoslavia în decembrie 1947
a devenit inoperabil din 1948, odată cu declanşarea conflictului sovieto-iugoslav. România a
combătut cu vehemenţă „deviaţionismul de dreapta” al titoismului, condamnat de Stalin.
FONDAREA C.A.E.R. (1949). În ianuarie 1949, România a devenit membru fondator al
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organism creat de URSS ca replică la planul
american de reconstrucţie a Europei, Planul Marshall. Lansată în 5 iunie 1947, iniţiativa americană
a fost respinsă în luna următoare de toate regimurile est-europene aflate sub tutela Moscovei
(refuzul indignat al guvernului român a fost făcut public în 9 iulie 1947). CAER-ul nu a avut
eficienţa dorită de iniţiatori, rămânând un instrument prin care sovieticii au putut controla
economiile ţărilor subordonate.
FUNCŢIONAREA SOVROM-URILOR (1945-1956). Relaţiile economice româno-sovietice au fost
marcate, în primul deceniu de la încheierea războiului, de funcţionarea sovrom-urilor. Aceste
societăţi comerciale mixte româno-sovietice, 16 la număr (ex. Sovrompetrol, Sovromgaz,
Sovromlemn, Sovrommetal, dar şi ... Sovromfilm), au fost create în anii 1945-1952, pe baza unui
acord bilateral, semnat în 8 mai 1945, şi aveau ca scop achitarea despăgubirilor de război către
URSS şi „eficientizarea” economiei româneşti prin împărtăşirea experienţei sovietice. Sovrom-urile
au constituit, în realitate, mijloace eficiente de exploatare a economiei româneşti, până la
desfiinţarea acestora (prin răscumpărarea activelor sovietice de către statul român), în anii 1954-
1956.
FONDAREA PACTULUI DE LA VARŞOVIA ŞI ADMITEREA ÎN ONU (1955). În 14 mai 1955, România a
participat la fondarea Organizaţiei Pactului de la Varşovia, alianţă politico-militară rivală a NATO
(creată din iniţiativa SUA în 4 aprilie 1949). Fondarea Pactului de la Varşovia a fost motivată prin
integrarea RFG-ului în structurile NATO (5 mai 1955). În acelaşi an, Nikita Hruşciov, succesorul
lui Stalin, a dat semnalul ameliorării relaţiilor cu Iugoslavia. În acest context, conducerea PMR a
solicitat, prin intermediul lui Emil Bodnăraş, retragerea Armatei Sovietice din România.
Beneficiind de susţinerea URSS, în decembrie 1955, România a fost admisă în ONU, odată cu alte
state comuniste, subordonate Moscovei: Albania, Bulgaria şi Ungaria.
61
SUSŢINEREA INVAZIEI SOVIETICE ÎN UNGARIA (1956). RĂSPLATA FIDELITĂŢII: RETRAGEREA ARMATEI ROŞII
(1958).Fidelitatea Bucureştiului faţă de Moscova a atins cea mai înaltă cotă în 1956, cu ocazia
reprimării brutale a revoluţiei anticomuniste din Ungaria de către Armata Sovietică (29 octombrie -
4 noiembrie). Atitudinea docilă faţă de Moscova şi lipsa frontierelor cu statele occidentale au
determinat autorităţile sovietice să retragă Armata Roşie din România, în 1958 (lunile mai - august).
Din acest moment începe un proces de distanţare a politicii externe româneşti faţă de cea sovietică.
7.1.2. POLITICA EXTERNĂ ÎN ANII 1958-1965.

DISTANŢAREA DE MOSCOVA ŞI INAUGURAREA COMUNISMULUI NAŢIONAL.
DESTINDEREA INTERNĂ
RELUAREA RELAŢIILOR CU OCCIDENTUL (1958). DERUSIFICAREA (1960-1963). „DECLARAŢIA DE
INDEPENDENŢĂ” (1964). După 1958 au fost reluate relaţiile comerciale şi culturale cu Occidentul. Pe
plan intern, începe un proces de derusificare (în 1960 se românizează denumirile de străzi şi
localităţi, în 1963 se desfiinţează „sovrom”-urile culturale) şi de relativă liberalizare. În 1964 au fost
eliberaţi deţinuţii politici. Relaţiile cu URSS au intrat în impas în 1962, datorită încercărilor
sovietice de integrare a economiilor est-europene prin intermediul CAER. Moscova urmărea
realizarea unei diviziuni internaţionale a muncii, preconizând crearea unor complexe economice,
agrare şi industriale, supranaţionale. Alăturarea României, Bulgariei şi Ucrainei într-un imens
complex agrar, potrivit Planului Valev, a stârnit reacţia de împotrivire a liderilor PMR. „Declaraţia
din aprilie” 1964 a CC al PMR constituie o adevărată declaraţie de independenţă faţă de URSS.
Documentul condamna amestecul PCUS în construirea societăţii socialiste în statele est-europene,
solicitând dezvoltarea unor relaţii de egalitate şi respect reciproc între partidele comuniste şi
muncitoreşti.
7.2. POLITICA EXTERNĂ A REGIMULUI NICOLAE CEAUŞESCU (1965-1989)

7.2.1. POLITICA EXTERNĂ ÎN ANII 1965-1978. ANTISOVIETISMUL APRECIAT DE OCCIDENT
DISTANŢAREA DE MOSCOVA. Regimul Ceauşescu a continuat şi amplificat procesul de distanţare
faţă de Moscova, început în ultimii ani ai regimului Dej. În 1967, România devine primul stat est-
european care stabileşte relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania. Cu acest prilej, s-a
încheiat şi un acord secret, care permitea emigrarea populaţiei germane din România în RFG, în
schimbul unor sume de bani, considerate o formă de compensare a cheltuielilor de şcolarizare. În
acelaşi an, România a menţinut relaţiile diplomatice cu Israelul, după „Războiul de şase zile”, în
pofida solicitării sovietice de retragere a reprezentanţilor diplomatici din Israel.
CONDAMNAREA INVADĂRII CEHOSLOVACIEI (21 AUGUST 1968). ROMÂNIA, „O FEREASTRĂ ÎN CORTINA DE
FIER”. Atitudinea de frondă a atins punctul culminant în 21 august 1968, când Ceauşescu a
condamnat vehement invadarea Cehoslovaciei şi reprimarea „Primăverii de la Praga” de către
trupele Pactului de la Varşovia, România fiind singura ţară a acestei alianţe, care nu a participat la
operaţiunile represive. Iniţiativele României au transformat ţara într-un partener credibil de dialog
pentru Occident. România a încheiat convenţii de colaborare cu Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Mondială şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Lideri importanţi ai statelor
occidentale au efectuat vizite la Bucureşti: preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (aprilie 1968),
preşedinţii SUA, Richard Nixon (august 1969) şi Gerald Ford (august 1975). La rândul său,
Ceauşescu a vizitat Franţa (iunie 1970), SUA (octombrie 1970 şi aprilie 1978) şi Marea Britanie
(iunie 1978). Prestigiul internaţional de care se bucura România este reflectat şi de alegerea
ministrului său de externe, Corneliu Mănescu (1961-1972), în calitate de preşedinte al Adunării
62
Generale a ONU, în septembrie 1967, fiind pentru prima oară când funcţia era încredinţată unui
reprezentant al statelor comuniste. Semnarea Actului final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, în 1975, la Helsinki, a consolidat poziţia regimului Ceauşescu şi a confirmat
importanţa României în relaţiile internaţionale. Cele 35 de state fondatoare ale Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) îşi propuneau să respecte suveranitatea şi integritatea
teritorială a statelor europene.
7.2.2. POLITICA EXTERNĂ ÎN ULTIMUL DECENIU AL REGIMULUI COMUNIST (1979-1989).

AUTARHIA
RIGIDIZAREA DICTATURII ŞI IZOLAREA INTERNAŢIONALĂ. În anii 70-80, încălcarea repetată a
drepturilor omului, amplificarea cultului personalităţii Conducătorului şi deteriorarea condiţiilor de
viaţă în România au determinat statele occidentale să restrângă treptat relaţiile diplomatice cu
aceasta. Regimul Ceauşescu devine tot mai izolat pe plan internaţional. În anii 80, politica de
rambursare a creditelor occidentale este susţinută de o viziune economică autarhică şi de
amplificarea discursului naţionalist şi xenofob. România şi-a restrâns implicarea în cadrul Pactului
de la Varşovia, dezvoltându-şi strategii defensive proprii.
ORIENTAREA POLITICII EXTERNE SPRE STATE DIN „LUMEA A TREIA”.
Accentuarea destinderii Est-Vest
(încheierea păcii americano-vietnameze, în 1975, stabilirea relaţiilor diplomatice între SUA şi
China, în 1979) a diminuat importanţa de mediator pe care o căpătase România, în anii 60-70. În
anii 80, relaţiile externe ale României s-au orientat tot mai mult spre ţări arabe şi din „Lumea a
treia”. Nu întâmplător, ultima vizită efectuată de Ceuşescu a fost în Iran (18-20 decembrie 1989), o
ţară izolată internaţional, în urma revoluţiei fundamentaliste islamice din 1979.
ANTISOVIETISMUL DESUET. Discursul antisovietic s-a menţinut în ultimul deceniu al regimului
Ceauşescu. În 1979 a fost criticată intervenţia URSS în Afganistan. O nouă dovadă de
insubordonare s-a produs în 1984, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, boicotate de
sovietici şi de statele controlate de aceştia. România a participat la această ediţie a Jocurilor
Olimpice, ocupând chiar locul al doilea în clasamentul neoficial pe naţiuni, după ţara gazdă, SUA.
Inaugurarea reformismului economic (perestroika) şi politic (glasnost) de către noul lider al PCUS,
Mihail Gorbaciov, în a doua jumătate a deceniului al nouălea, a afectat negativ imaginea României,
regimul Ceauşescu fiind refractar oricărei idei de schimbare. În aceste condiţii, discursul
antisovietic a devenit o lamentaţie vetustă, deloc apreciată de Occident. În 1989, prăbuşirea
regimurilor comuniste din estul Europei a fragilizat poziţiile dictaturii ceauşiste, înlăturată pe cale
violentă, printr-o largă participare populară, în decembrie acelaşi an.
* * *
ACTIVITĂŢI
A. „Prezidiul Republicii Populare Române şi Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, dorind să
consolideze raporturile prieteneşti dintre România şi Uniunea Sovietică [...], au hotărât, în acest scop, să încheie prezentul Tratat
[...].
Art. 5. Înaltele Părţi Contractante declară că vor acţiona în spiritul prieteniei şi al colaborării, în scopul dezvoltării mai departe şi
al întăririi legăturilor economice şi culturale dintre ambele State, urmând principiile respectului reciproc faţă de independenţa şi
suveranitatea lor, precum şi al neamestecului în treburile interne ale celuilalt Stat.”
(Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă între RPR şi URSS, 4 februarie 1948)
B. „Raportul şi dispozitivul forţelor de clasă dintr-o ţară sau alta, deplasările de forţe şi evoluţia stării de spirit a maselor,
particularităţile condiţiilor politice interne şi internaţionale ale unei ţări nu pot fi de nimeni cunoscute mai temeinic şi mai
profund decât de partidul comunist din ţara respectivă. Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora, de sine stătător,
63
linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora, aplicând creator adevărurile generale ale marxism-
leninismului şi concluziile pe care le desprinde din studierea atentă a experienţei celorlalte partide comuniste şi muncitoreşti.
Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un «partid-fiu», partide «superioare» şi partide «subordonate», dar există
marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi; niciun partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu
poate impune altor partide linia şi părerile sale. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturii
marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cucerirea puterii şi construirea
societăţii socialiste.”
(Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale
adoptată în plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 22 aprilie 1964)
1. Indicaţi o asemănare şi o deosebire între documentele din 1948 şi 1964.
2. Selectaţi, din sursa B, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect.
3. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia România a fost „o fereastră în Cortina de Fier”.
LECTURI
DOCUMENTE
„Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria,
Republica Cehoslovacă, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Română,
Republica Populară Ungară şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Părţile contractante, reafirmându-şi năzuinţa de a crea un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe
participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor
lor în interesul asigurării păcii în Europa, luând totodată în considerare situaţia creată în Europa în urma ratificării
acordurilor de la Paris, care prevăd constituirea unei noi grupări militare sub forma „Uniunii Europei Occidentale” cu
participarea Germaniei Occidentale în curs de remilitarizare şi includerea ei în Blocul Nord-Atlantic, ceea ce agravează
primejdia unui nou război şi creează o ameninţare pentru securitatea naţională a statelor iubitoare de pace [...] au hotărât
să încheie prezentul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală [...].
Articolul 1. Părţile contractante se obligă ca, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, să se abţină în
relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea ei şi să rezolve litigiile lor internaţionale prin
mijloace paşnice în aşa fel, încât să nu pericliteze pacea şi securitatea internaţională. [...]
Articolul 4. În cazul unui atac armat în Europa din partea vreunui stat sau grup de state împotriva unuia sau mai
multor state semnatare ale tratatului, fiecare stat semnatar al tratatului în cadrul exercitării dreptului la autoapărare
individuală sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda statului sau
statelor care au fost supuse unui asemenea atac ajutor imediat, în mod individual, în înţelegere cu celelalte state
semnatare ale tratatului şi prin toate mijloacele care i se par necesare, inclusiv folosirea forţei armate. Statele semnatare
ale tratatului se vor consulta imediat asupra măsurilor ce trebuie luate în comun în scopul restabilirii şi menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale. În conformitate cu prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate
va fi informat asupra măsurilor luate în baza prezentului articol. Aceste măsuri vor fi sistate îndată ce Consiliul de
Securitate va fi luat măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Bucureşti, 2008, pp. 279-280.
(Tratatul de la Varşovia, 14 mai 1955)
„1. Se stabileşte că rezolvarea problemelor generale referitoare la întărirea capacităţii de apărare şi organizarea forţelor
armate unificate ale statelor participante la Tratat revin Comitetului Politic Consultativ.
2. Se înfiinţează funcţia de comandant suprem al forţelor armate unificate, căruia să-i revină conducerea nemijlocită a
acestor forţe. Se numeşte comandant suprem al forţelor armate unificate, mareşalul Uniunii Sovietice I.S. Konev.
3. Ca locţiitori ai comandantului suprem al forţelor armate unificate se numesc miniştrii apărării sau alţi conducători
militari din statele participante la Tratat: Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Populară
Ungară, Republica PopularăPolonă, Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă.
4. Să aibă, pe lângă comandantul suprem al forţelor armate unificate, Stat major al forţelor armate unificate ale statelor
participante la Tratat. În compunerea Statului major să fie incluşi reprezentanţi permanenţi ai Marilor State Majore ale
acestor state. Locul de dispunere a Statului major – oraşul Moscova. Şef al Statului major al forţelor armate unificate să
fie numit general de armată A.I. Antonov.”
Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Bucureşti, 2008, pp. 283-284.
(Protocol cu privire la crearea Comandamentului Unificat al Forţelor Armate ale statelor participante
la Tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc, Varşovia, 14 mai 1955)
„Dragi tovarăşi,
Cetăţeni ai ţării româneşti,
[…] Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă
pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Este de neconceput în lumea de astăzi [...] ca un stat
socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa altui stat. Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat
niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc.
[…] Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori,
ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste. […] S-a spus că în Cehoslovacia există
pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe
64
contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei
noastre. Uitaţi-vă, aici e întregul nostru Comitet Central, Consiliul de Stat, guvernul. Cu toţii suntem hotărâţi să servim
cu credinţă poporul în construcţia socialismului, în apărarea cuceririlor revoluţionare, a independenţei sale. […] Fiţi
siguri, tovarăşi, fiţi siguri, cetăţeni ai României, că niciodată nu vom trăda patria noastră, nu vom trăda interesele
poporului nostru.”
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, pp. 385-386.
(Discursul lui N. Ceauşescu la mizingul din Piaţa Palatului Republicii, Bucureşti, 21 august 1968)
„Evenimentele din Ungaria din a doua jumătate a lunii octombrie au dus, în mai puţin de zece zile, la destrămarea
regimului democrat-popular de sub conducerea Partidului Comunist Ungar (Partidul Muncitoresc Socialist Ungar), cu
perspectiva restaurării unui sistem politic pluralist şi cu retragerea Ungariei din Pactul de la Varşovia. Evoluţiile au
provocat intervenţia armatei sovietice la Budapesta şi în alte locuri cu începere de la 4 noiembrie 1956 pentru
«zdrobirea contrarevoluţiei» - după interpretarea oficială de atunci.
Revoluţia din Ungaria (în versiunea oficială moscovită a vremii «contrarevoluţie») a izbucnit la 23 octombrie 1956 şi
s-a încheiat prin invazia sovietică asupra Budapestei la 4 noiembrie.
Din primele zile, mecanismele regimului democrat popular s-au dezintegrat. La 27 octombrie s-a format la Budapesta
un guvern de coaliţie condus de Imre Nagy, cu participarea unor reprezentanţi ai partidelor politice existente înainte de
1949 (între acestea, micii agrarieni, social-democraţii, dar şi Partidul Naţional-Ţărănesc cu orientare de stânga...) La 1
noiembrie 1956, guvernul a declarat ieşirea din Pactul de la Varşovia, proclamarea neutralităţii Ungariei, şi a cerut
protecţia ONU şi celor patru mari puteri să recunoască această neutralitate. [...]
Conducerea de la Bucureşti va fi fost tot aşa de surprinsă de evoluţiile rapide de la Budapesta, ca şi alte guverne.
Poziţia lui Gheorghiu-Dej era departe de a fi consolidată, în noiembrie 1956; el văzuse cum se ridicau competitori din
Comitetul Central al P.M.R., reacţionase în cursul anului şi căuta modalităţile cele mai potrivite de a-şi menţine şi
consolida poziţia sa şi a grupului său.
În atari împrejurări opţiunea conducerii de la Bucureşti a fost să sprijine intervenţia sovietică în Ungaria. Versiunea
«contrarevoluţiei» susţinută de forţe externe a fost de îndată difuzată de mass-media din R.P.R.; trei broşuri cu
interpretarea oficială a evenimentelor publicate la Budapesta au fost traduse şi larg răspândite şi în România.
La cererea lui Nikita Hruşciov, sosesc la Budapesta (22-25 noiembrie) Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, cu Valer
Roman şi Mihai Beniuc, ca interpreţi, şi cu 200 activişti P.M.R., maghiari din Transilvania, pentru a vedea în direct
efectele luptelor de la Budapesta şi mai ales pentru a ajuta la refacerea Partidului Muncitoresc Socialist (Comunist)
Ungar şi reorganizarea forţelor de securitate. Gheorghiu-Dej se întâlneşte cu Kádár János, noul şef al comuniştilor
unguri, guvernul român trimite alimente şi medicamente.
Nagy Imre, şeful guvernului din zilele revoluţiei, şi colaboratorii săi, refugiaţi la 4 noiembrie la ambasada iugoslavă
din Budapesta sunt obligaţi să părăsească incinta ambasadei şi sunt primiţi în România. După o şedere de câteva luni, ei
sunt predaţi guvernului ungar, care îi trimite în faţa unui tribunal extraordinar; Nagy Imre şi câţiva colaboratori,
condamnaţi la moarte, sunt executaţi.
Este fără îndoială că evenimentele din Ungaria au îndemnat conducerea P.M.R. să accentueze represiunea în
1957/1958.”
Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria Românilor, vol. X, România în anii 1948-1989, Bucureşti, 2013, pp. 202-203, 205.
(poziţia României faţă de invadarea Ungariei de către trupele sovietice, noiembrie 1956)
„Denunţarea invaziei de către Ceauşescu a fost un act de curaj, pentru care el şi ţara sa au câştigat respectul lumii
întregi. Sfidarea Uniunii Sovietice de către Ceauşescu pare cu atât mai remarcabilă dacă ar fi să dăm crezare spuselor
serviciilor de informaţii militare române, D.I.M.S.M., potrivit cărora la întâlnirea şefilor de state membre ale Tratatului
de la Varşovia ce a avut loc în luna iulie în Crimeea şi la care Ceauşescu şi Dubcek nu au fost invitaţi, s-a luat hotărârea
de invadare a României şi a Cehoslovaciei, la 22 august. Invazia a fost preîntâmpinată doar în urma unor convorbiri
secrete între Nicolae Ceauşescu şi Leonid Brejnev. Ameninţarea cu o invazie din partea ţărilor Pactului de la Varşovia a
fost privită foarte serios de către Ceauşescu şi poate fi evaluată din două decizii: Ceauşescu anunţa, la 21 august,
constituirea Gărzilor patriotice, o miliţie muncitorească, în rândurile căreia au fost mobilizaţi toţi adulţii, bărbaţi şi
femei, pe de o parte, apoi ordinul său secret, dat în acelaşi timp, cu privire la elaborarea unui plan de salvare de către
Consiliul Securităţii Statului. S-a trecut de îndată la elaborarea planului în cadrul Direcţiei XI (Direcţia Tehnică) a
Consiliului Securităţii Statului, planul fiind încheiat în 1970. Esenţa planului, denumit codificat «Rovine-IS-70», era ca,
în cazul unei invazii, C.S.S. să organizeze rezistenţa armată la nivel naţional, antrenând în aceasta întreaga populaţie.
Dacă rezistenţa eşua, Ceauşescu urma să fugă într-o ţară străină. De-a lungul anilor, planul a fost permanent modificat,
în special atunci când Ceauşescu a fost informat de D.I.E. (Direcţia Informaţii Externe) despre complotul sovietic, cu
nume de cod «Dnestr» (Nistru), pentru înlocuirea lui cu un conducător mai apropiat de Moscova.”
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, 2012, pp. 177-178.
(poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, august 1968)
Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), Bucureşti, Editura Militară, 2008.
Alexandru Oşca, Vasile Popa, România, o fereastră în Cortina de Fier, Focşani, Editura Vrantop, 1997.
65
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 8. Constituţiile din România
8. CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA
8.1. CONSTITUŢIA DIN 1866

PRIMELE LEGI FUNDAMENTALE (1831-1864). APORTUL MARILOR PUTERI. Regimul constituţional a fost
preconizat în programul politic al „partidei naţionale” din Principatele Române (Ţara Românească
şi Moldova) încă de la începutul secolului al XIX-lea (ex. Constituţia cărvunarilor, proiect elaborat
de boierul moldovean Ionică Tăutu, în 1822; „Proclamaţia de la Islaz”, programul revoluţiei de la
1848, din Ţara Românească, elaborat de Ion Heliade Rădulescu). Primele legi fundamentale din
istoria Principatelor au fost elaborate fie sub influenţa unor mari puteri europene (Regulamentele
Organice, introduse în Ţara Românească, în 1831, şi în Moldova, în 1832; Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, adoptat în Principatele Unite, în 1864), fie direct de către Marile Puteri
(Convenţia de la Paris, 1858). Regulamentele Organice au inaugurat regimul constituţional în
Principatele Române, punând capăt regimului domniei de drept divin. Se instituiau, astfel, pentru
prima dată, principiile moderne de guvernare: suveranitatea naţională (puterea emană de la naţiune,
nu de la Dumnezeu), guvernarea reprezentativă (pe bază de alegeri) şi separarea puterilor în stat
(legislativă, executivă şi judecătorească).
NECESITATEA CONSTITUŢIEI DIN 1866: INSTITUIREA MONARHIEI EREDITARE ŞI MODERNIZAREA
INSTITUŢIONALĂ. Înlăturarea lui Cuza (11 februarie 1866) şi încoronarea lui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen (10 mai 1866) au fost urmate de adoptarea unei noi legi fundamentale, numită
„Constituţie”. Constituţia din 1866 a fost elaborată fără amestecul Marilor Puteri şi a avut drept
model Constituţia belgiană din 1831. Adunarea Constituantă, aleasă în aprilie 1866, a avut o
majoritate liberală. În viziunea elitei politice (liberale) româneşti, România trebuia să devină o
„Belgie a Orientului”. Constituţia a fost promulgată de Carol I la 1 iulie 1866. Ea consacra
principiile moderne de guvernare şi instituia monarhia constituţională ereditară, ca formă de
guvernare.
PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI DIN 1866. PUTERILE STATULUI.Potrivit articolului 1, numele statului este
România. Principiul separării puterilor în stat era aplicat în felul următor: a) Puterea legislativă era
deţinută de Domn (Principe) şi Reprezentanţa Naţională (parlamentul bicameral al României:
Adunarea Deputaţilor şi Senatul); iniţiativa legislativă era dată fiecăreia dintre cele trei ramuri ale
puterii legislative: Domnul, Adunarea Deputaţilor şi Senatul; Parlamentul elaborează legislaţia,
controlează guvernul şi adoptă bugetul statului; Domnul sancţionează şi promulgă legile, având
drept de veto (de a refuza aprobarea legilor); b) Puterea executivă este exercitată de Domn prin
intermediul Guvernului; Domnul numeşte şi revocă miniştrii, este şeful armatei şi are drept de a
emite monedă; c) Puterea judecătorească este reprezentată la cel mai înalt nivel de Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie; Domnul are drept de amnistie politică şi de graţiere.
PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI DIN 1866. SISTEMUL ELECTORAL. PROPRIETATEA. CETĂŢENIA. Sistemul
electoral preconizat de Constituţie era censitar, corpul alegătorilor fiind împărţit, în funcţie de avere,
în mai multe grupe (colegii electorale: două colegii pentru Senat şi patru pentru Adunarea
Deputaţilor - primele trei colegii alegeau direct, iar colegiul al patrulea indirect). Constituţia
prevedea numeroase drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv dreptul de azil politic, de care s-au
bucurat, spre exemplu, revoluţionarii bulgari, care pregăteau lupta pentru înlăturarea dominaţiei
otomane. Proprietatea individuală era considerată „sacră şi inviolabilă”. Acordarea cetăţeniei era
condiţionată de apartenenţa la creştinism (art. 7; această prevedere a stat la baza unei întregi
66
legislaţii antisemite; spre exemplu, legea învăţământului primar din 1893 asigura gratuitatea
învăţământului de acest grad, însă nu şi pentru copiii evrei, care erau nevoiţi să achite o taxă şi erau
admişi în şcolile de stat doar în limita locurilor disponibile; caracterul discriminator al acestei legi a
dus la crearea unei reţele şcolare proprii evreieşti, sub tutela sinagogii).
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1866: MODERNIZARE, PLURIPARTIDISM, TENSIUNI SOCIALE.
Aplicarea Constituţiei din 1866 a stimulat procesul de modernizare (prin elaborarea unei legislaţii
economice protecţioniste: legile tarifelor vamale – 1886, 1906; prin încurajarea industrializării:
legile din 1887 şi 1912; prin instituirea unui sistem monetar şi financiar naţional: legea pentru
emiterea monedei naţionale, „leul”, 1867; înfiinţarea Băncii Naţionale a României, 1880) şi a
stabilizat viaţa politică, prin consacrarea monarhiei ereditare (dinastia Hohenzollern a condus
România din 1866 până în 1947) şi prin asigurarea alternanţei la guvernare (în 1875 s-a înfiinţat
PNL, în 1880 PC, cele două partide guvernând alternativ până în 1918). O consecinţă negativă a
aplicării Constituţiei din 1866 a constat în imposibilitatea realizării unei ample reforme agrare, în
Vechiul Regat, datorită caracterului „sacru” al proprietăţii. Tensiunile sociale vor degenera în mari
răscoale ţărăneşti (1888, 1907, cea din urmă izbucnind în satul Flămânzi, judeţul Botoşani, pe
moşiile arendate de fraţii evrei Fischer).
REVIZUIRI ALE CONSTITUŢIEI DIN 1866. Constituţia din 1866 a rămas în vigoare până în 1923, fiind revizuită
de trei ori (în 1879: acordarea cetăţeniei nu va mai fi condiţionată de apartenenţa la creştinism; modificarea a fost
impusă de Marile Puteri - la intervenţia unor asociaţii internaţionale evreieşti -, prin Tratatul de la Berlin, din 1/13 iulie
1878, ca o condiţie pentru recunoaşterea independenţei României; în 1884: numărul colegiilor electorale va fi redus de
la patru la trei, la Adunarea Deputaţilor, prin comasarea colegiilor I şi II, rezervate marilor proprietari funciari; în 1917:
anularea caracterului sacru al proprietăţii şi a articolelor referitoare la votul censitar).
8.2 CONSTITUŢIILE INTERBELICE (1923, 1938)

8.2.1 CONSTITUŢIA DIN 1923
NECESITATEA CONSTITUŢIEI DIN 1923. STATUL NAŢIONAL UNITAR, VOTUL UNIVERSAL MASCULIN,
GARANTAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE. Constituţia din 1923 este o revizuire mai amplă a Constituţiei din
1866. A fost numită şi „Constituţia unificării”. Adoptarea ei a fost necesară datorită realizării Marii
Uniri din 1918 şi înfăptuirii reformelor electorală (votul universal masculin, 1918) şi agrară (1918-
1921). România rămânea o monarhie constituţională ereditară, cu un parlament bicameral şi
numeroase drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (acestea din urmă fiind garantate, din 1923, indiferent de
originea etnică, limba maternă sau credinţa religioasă). Principalele deosebiri faţă de vechea
constituţie sunt: proclamarea României ca stat naţional unitar (Marea Unire adusese între graniţele
aceluiaşi stat patru sisteme politice, economice, sociale şi culturale, cu un procent de 30% minorităţi
etnice), introducerea votului universal masculin (de la 21 de ani) şi renunţarea la principiul
sacralităţii proprietăţii, care era însă garantată de către stat.
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1923: CENTRALISM, UNIFORMIZARE, DEMOCRATIZARE. O
consecinţă importantă a aplicării Constituţiei din 1923 a fost încurajarea evoluţiei democratice a
societăţii româneşti. Pe scena politică s-au manifestat numeroase formaţiuni politice, iar electoratul,
aflat în cea mai mare parte în mediul rural (80%), a fost manipulat tot mai greu de către guvernanţi.
Constituţia a susţinut, de asemenea, politica centralizatoare şi uniformizatoare a guvernelor de la
Bucureşti (ex.: Legea unificării administrative din 1925, împărţea România în 71 de judeţe,
subîmpărţite în plăşi şi comune; legea privind ridicarea Bisericii Ortodoxe Române/BOR la rang de
patriarhie, adoptată în acelaşi an, reglementa unificarea ortodoxiei româneşti şi îi consolida
autocefalia; potrivit Constituţiei din 1923, BOR era considerată „biserică dominantă” a statului;
67
legile învăţământului primar/1924, particular/1925 şi secundar/1928 se înscriu în aceeaşi tendinţă

nivelatoare a guvernelor interbelice). Procesul unificator a fost consolidat, în pofida criticilor
exprimate, în special de minorităţile etno-confesionale, cu privire la practicile asimilaţioniste ale
statului naţional român sau la disoluţia identităţilor regionale.
Constituţia din 1923 a rămas în vigoare până în 1938 şi a fost reactivată, parţial, în perioada
31 august 1944 – 30 decembrie 1947.
8.2.2. CONSTITUŢIA DIN 1938

LEGITIMAREA DICTATURII CARLISTE ŞI A IDEOLOGIEI FASCISTE. La scurt timp după instaurarea
regimului dictatorial (10 februarie 1938), regele Carol al II-lea a modificat Constituţia. Noua
versiune a fost aprobată prin plebiscit (cu vot deschis, în 24 februarie) şi promulgată în 27 februarie
1938. Iniţiativa legislativă a fost necesară pentru legitimarea noului regim politic. Principiul
separării puterilor în stat era încălcat flagrant, regele exercitând atât puterea legislativă, prin
intermediul Parlamentului (doar regele deţinea iniţiativa legilor), cât şi puterea executivă, prin
intermediul Guvernului. El putea conduce ţara prin decrete - lege şi era considerat „capul statului”.
Alături de categoriile de senatori eligibili şi de drept, se instituia categoria senatorilor regali
(jumătate din numărul celor eligibili). Monarhia devenea, astfel, principala instituţie politică a ţării.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau restrânse. Un caracter de noutate îl reprezenta capitolul
referitor la datoriile românilor, cele mai importante fiind legate de slujirea Patriei. Unele prevederi
aveau caracter antilegionar: dreptul de vot a fost limitat la cetăţenii de peste 30 de ani; s-a introdus
pedeapsa cu moartea pentru asasinate şi atentate politice; s-a interzis activitatea politică a preoţilor.
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1938: MONOPARTIDISM, CORPORATISM, ANTILEGIONARISM.
Aplicarea acestei Constituţii a consolidat regimul dictatorial carlist şi i-a conferit o orientare
fascistă. Partidele politice au fost desfiinţate (30 martie 1938), punându-se bazele unui partid unic,
Frontul Renaşterii Naţionale (16 decembrie 1938; din 22 iunie 1940, Partidul Naţiunii), condus
chiar de rege. O altă consecinţă a aplicării Constituţiei şi a instaurării dictaturii regale a fost
amplificarea persecuţiilor antilegionare. În 30 noiembrie 1938 a fost asasinat, din ordinul regelui,
Căpitanul legionarilor, Cornelui Zelea Codreanu.
Constituţia din 1938 a rămas în vigoare până în 5 septembrie 1940, fiind abrogată în
contextul prăbuşirii regimului carlist (ca urmare a pierderilor teritoriale din iunie-august).
8.3. CONSTITUŢIILE COMUNISTE (1948, 1952, 1965)

NECESITATEA CONSTITUŢIEI DIN 1948. INSTITUIREA REPUBLICII. CONSTRUIREA COMUNISMULUI. În 30
decembrie 1947, regele Mihai a abdicat, în urma presiunilor exercitate de autorităţile comuniste. În
aceeaşi zi a fost abrogată Constituţia din 1923 (revigorată, parţial, în 31 august 1944) şi a fost
proclamată Republica Populară Română. Schimbarea formei de guvernare, a sistemului electoral
(acordarea dreptului de vot femeilor, în 1946) şi parlamentar (desfiinţarea Senatului, în 1946),
precum şi instaurarea regimului comunist au făcut necesară o nouă constituţie. Aceasta a fost
adoptată în 13 aprilie 1948, de către Marea Adunare Naţională (MAN), noul Parlament unicameral
al României. Constituţia sovietică din 1936 a servit drept model pentru noua lege fundamentală.
PRINCIPIILE CONSTITUŢIEI DIN 1948. VOTUL UNIVERSAL. PROPRIETATEA SOCIALISTĂ ŞI DIRIJISMUL
ECONOMIC. PUTERILE STATULUI. Potrivit Constituţiei din 1948, forma de guvernare era republicană
(parlamentară). Statul se numea Republica Populară Română (RPR). Se menţinea caracterul unitar
68
al organizării teritorial-administrative, dar caracterul „naţional” al statului era înlocuit cu cel

„popular”. Dreptul de vot era extins la întreaga populaţie de peste 18 ani. Proprietatea „particulară”
era garantată de stat, dacă a fost agonisită „prin muncă”. Se promova, în schimb, proprietatea
socialistă asupra mijloacelor de producţie. Munca devenea o datorie cetăţenească. Erau instituite, de
asemenea, dirijismul şi planificarea economică (art. 15: „Statul îndrumează şi planifică economia
naţională [...].”). Principiul separării puterilor în stat era încălcat, prin proclamarea Marii Adunări
Naţionale drept „organ suprem al puterii de stat”. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului
MAN, formarea Guvernului, modificarea Constituţiei, votarea bugetului statului. Un rol important
în conducerea RPR îl juca Prezidiul MAN. Preşedintele Prezidiului era şeful statului (1948-1952:
Constantin Parhon; 1952-1958: Petru Groza; 1958-1961: Ion Gheorghe Maurer). Prezidiul MAN
emitea decrete, interpreta legile MAN, avea drept de graţiere şi reprezenta statul în relaţiile
internaţionale.
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1948: NAŢIONALIZARE, PLANIFICARE ECONOMICĂ, REPRESIUNE
POLITICĂ. Aplicarea principiilor acestei Constituţii a dus la naţionalizarea prin confiscare a
mijloacelor de producţie (Legea naţionalizării întreprinderilor industriale, miniere, bancare şi de
transporturi, 11 iunie 1948), la deposedarea unor cetăţeni de proprietăţile imobiliare (1950) şi la
declanşarea colectivizării în agricultură (1949-1962). Au fost impuse planuri de dezvoltare
economică, iniţial anuale (1949, 1950), ulterior cincinale (începând cu intervalul 1951-1955).
Pentru coordonarea represiunii şi controlul strict al societăţii, a fost creată Direcţia Generală a
Securităţii Poporului (30 august 1948). În domeniul educaţional, monopolul statului a fost impus
prin reforma din 3 august 1948. Religia a fost interzisă, ca disciplină de studiu.

INSTITUIREA MONOPARTIDISMULUI. CONSACRAREA ADMINISTRAŢIEI DE TIP SOVIETIC (REGIUNI, RAIOANE).
STIMULAREA PROCESULUI DE SOCIALIZARE ECONOMICĂ. Această lege fundamentală, cea mai stalinistă dintre
toate cele trei constituţii comuniste, a devenit necesară în urma reorganizării administrativ-
teritoriale a ţării, după model sovietic, în 1950. RPR era împărţită în 18 regiuni, subdivizate în
raioane (ex. raionul Sibiu făcea parte din regiunea Stalin/Braşov). Caracterul unitar al statului
dispărea, odată cu organizarea Regiunii Autonome Maghiare, cu capitala la Târgu Mureş.
Constituţia din 1952 introducea principiul monopartidismului. Partidul Muncitoresc Român
devenea „forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor
de stat”. Adoptarea Constituţiei a dus la desfiinţarea tuturor celorlalte formaţiuni politice. Cea mai
importantă dintre acestea, Frontul Plugarilor, s-a autodizolvat în 1953. Prin proclamarea politicii de
îngrădire şi eliminare a formaţiunii/proprietăţii particular-capitaliste, Constituţia din 1952 a stimulat
procesul de socializare a economiei, proces desfăşurat în anii următori în special sub forma
colectivizării agriculturii. Datoria cetăţenească de a munci era întărită prin enunţarea principiului
„cine nu munceşte nu mănâncă” (art. 15).

NECESITATEA CONSTITUŢIEI DIN 1965. ÎNCHEIEREA PROCESULUI DE SOCIALIZARE ECONOMICĂ ŞI
DISTANŢAREA DE MOSCOVA. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), preluarea
conducerii PMR de către Nicolae Ceauşescu (22 martie 1965), redenumirea partidului (PCR),
încheierea procesului de socializare în economie şi, mai ales, atitudinea de distanţare faţă de
Moscova au făcut necesară modificarea Constituţiei (21 august 1965). Numele statului devenea
Republica Socialistă România (RSR). Erau eliminate referirile la URSS şi la dependenţa României
69
faţă de acest stat, inserate în Capitolul introductiv al Constituţiei din 1952. Economia RSR era
socialistă, iar proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie era fie de stat, fie cooperatistă,
cea din urmă fiind ocrotită de stat. Libertăţile cetăţeneşti (a cuvântului, presei, întrunirilor) erau
garantate, cu condiţia să nu fie folosite împotriva orânduirii socialiste (art. 29).
REVIZUIRI MAJORE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1965. REORGANIZAREA ŢĂRII ÎN JUDEŢE (1968) ŞI INTRODUCEREA
INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE (1974). Constituţia a fost revizuită de zece ori, cele mai importante
modificări având loc în februarie 1968, când s-a impus o reformă administrativ-teritorială (aplicată
chiar în acel an), prin care se restaurau judeţele, respectiv în aprilie 1974, după crearea funcţiei de
preşedinte al RSR (28 martie 1974).
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1965: ACCENTUAREA CURENTULUI NAŢIONALIST ŞI A
DICTATURII CEAUŞISTE. Prevederile Constituţiei din 1965 au accentuat caracterul naţional al
comunismului românesc şi au încurajat tendinţele dictatoriale ale lui Nicolae Ceauşescu. În calitate
de preşedinte al RSR, acesta prezida Consiliul de Stat şi şedinţele Guvernului, numea preşedintele şi
membrii Tribunalului Suprem, era comandantul suprem al Armatei şi reprezentantul ţării în relaţiile
internaţionale. Alegerea preşedintelui RSR era atribuţia MAN-ului.
8.4. CONSTITUŢIA DIN 1991

NECESITATEA CONSTITUŢIEI DIN 1991. PRĂBUŞIREA REGIMULUI COMUNIST. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI.
Prăbuşirea regimului comunist (22 decembrie 1989) a impus adoptarea unei noi Constituţii.
Modelul acesteia a fost Constituţia din 1923. Forma de guvernare rămânea însă republicană,
semiprezidenţială. Preşedintele este ales de cetăţeni, însă nu conduce Guvernul. Se restaura
principiul separării puterilor în stat. Parlamentul redevine bicameral, prin înfiinţarea Senatului,
alături de Camera Deputaţilor. Pentru asigurarea constituţionalităţii legilor se instituia Curtea
Constituţională, iar pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se crea instituţia „Avocatul
Poporului”. Proprietatea privată era garantată de stat. Constituţia din decembrie 1991 reactiva
caracterul „naţional” al statului.
CONSECINŢE ALE APLICĂRII CONSTITUŢIEI DIN 1991: LIBERALIZARE, PRIVATIZARE, DEMOCRATIZARE.
Aplicarea Constituţiei a făcut posibilă democratizarea societăţii (funcţionarea pluripartidismului) şi
liberalizarea economiei româneşti (printr-un proces complex de privatizare). Integrarea euro-
atlantică a României a necesitat unele adaptări constituţionale. Revizuirea din anul 2003 a extins
mandatul prezidenţial de la patru la cinci ani şi a fixat primatul normelor comunitare (europene)
asupra legislaţiei naţionale. România a devenit membră a NATO, în 2004, şi a Uniunii Europene, în
2007.
* * *
ACTIVITĂŢI
1. Prezentaţi două constituţii ale statului român, având în vedere trei asemănări şi trei deosebiri între ele, precum şi câte
două consecinţe ale aplicării fiecăreia.
2. Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre constituţionalismul românesc, având în vedere:
- precizarea anilor în care apar două dintre constituţiile României;
- menţionarea unei cauze şi a unei consecinţe a adoptării uneia dintre aceste constituţii;
- prezentarea unui principiu înscris într-una dintre cele două constituţii şi menţionarea a două deosebiri dintre cele două
constituţii;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia sistemului constituţional din România şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.
70
3. Citiţi cu atenţie textele de mai jos:

A. „Ceea ce legea fundamentală din 27 februarie 1938 anunţa ca o tendinţă centrală, anume subminarea
constituţionalismului prin intermediul demantelării sistemului de control reciproc între puteri şi a eliminării
garanţiilor care protejau libertăţile individuale, regimul de după septembrie 1940, dominat de figura lui Ion
Antonescu, Conducător al Statului Român, accentuează, odată cu extinderea mobilizării cazone la nivelul întregii
societăţi, scoaterea în afara legii a oricărei activităţi politice şi legiferarea, având ca obiect sancţionarea juridică, a
unei excluderi civile şi politice care-i viza pe cetăţenii români de confesiune israelită.”
(Ioan Stanomir, Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc)
B. „Mutaţia în natura «statului» transpare şi în maniera în care legea fundamentală de la 1948 instituie organelor
etatice o agendă de acţiune, în spaţiul tradiţional rezervat acţiunii individuale: spaţiul economic. «Ordinea social-
economică», la 1948, este, în mod necesar, o ordine atent planificată, din care orice doză de spontan individual este
eliminată. Statul este proiectat în postura de planificator, ceea ce afectează dramatic statutul constituţional al
proprietăţii. Statul «reglementează şi controlează» comerţul intern şi extern (articolul 14) şi deţine prerogativa de a
planifica «economia naţională, în direcţia desvoltării puterii economice a ţării, asigurării bunei stări a poporului şi
garantării independenţei naţionale» (articolul 15).”
1. Precizaţi din sursa B spaţiul în care organele etatice vor elimina iniţiativa individuală.
2. Indicaţi din sursa A o categorie de cetăţeni români excluşi de la exercitarea drepturilor civile şi politice.
3. Numiţi cele două acte fundamentale româneşti menţionate în sursele Aşi B.
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care sesizeazăîncălcarea principiului separării puterilor în stat.
5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa B.
6. Prezentaţi două motive care au făcut necesară introducerea unei constituţii liberale în România secolelor XIX-XX,
respectiv două consecinţe ale adoptării acelei constituţii.
7. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între prevederile a două constituţii liberale româneşti.
4. Citiţi cu atenţie textele de mai jos:

A. „Dezbaterea de la 1866 este semnificativă şi prin introducerea în discuţie a unei teme ce va marca imaginarul
constituţional în deceniile de până la 1917: vot universal versus vot cenzitar. Soluţia la care se va opri şi constituţia de
la 1866, divizarea electoratului prin separarea pe colegii, invers proporţionale ca influenţă efectivă cu ponderea lor
numerică, este motivată de o opţiune lipsită de ambiguitate şi pe care se va sprijini întregul eşafodaj constituţional, în
epoca de până la Primul Război Mondial. Extinderea drepturilor politice nu poate fi decât fatală libertăţii, în cazul în
care acest avans nu este dublat de capacitatea efectivă a cetăţeanului de a-şi gestiona misiunea încredinţată de actul
fundamental.”
B. „În sfârşit, conturarea cetăţeniei se cere raportată la sancţionarea constituţională a dreptului de vot, ca prerogativă ce
nu mai poate face obiectul unei restrângeri cenzitare şi capacitare. Ea se realizează, în mod natural, prin aplicarea
reformei de la 1917, demantelându-se edificiul ridicat la 1866. Odată cu actul de la 1923, fiecare dintre cetăţenii români
de sex masculin, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor de vârstă şi a deţinerii plenitudinii drepturilor civile şi politice, era
abilitat să participe la viaţa politică, prin desemnarea reprezentanţilor lor în cele două camere. Votul astfel recunoscut
era «universal, egal, direct, obligator şi secret, pe baza reprezentării proporţionale».”
1. Precizaţi secolele la care face referire sursa B.
2. Numiţi din sursa A evenimentul care a determinat modificarea eşafodajului constituţional românesc.
3. Numiţi cele două acte fundamentale româneşti menţionate în sursele A şi B.
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine conturarea cetăţeniei prin acordarea dreptului de vot fără
restrângeri.
5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, selectate din sursa A.
6. Prezentaţi două motive care au făcut necesară introducerea unei constituţii nedemocratice în România secolului al
XX-lea, respectiv două consecinţe ale adoptării acelei constituţii.
7. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între prevederile a două acte fundamentale nedemocratice din România
secolului al XX-lea.
LECTURI
DOCUMENTE
„Art. 31/33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune [...].
Art. 32/34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn/Rege şi Reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea
naţională se împarte în două Adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. [...]
Art. 33/35. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative. [...]
71
Art. 35/39. Puterea executivă este încredinţată Domnului/Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constituţiune.
Art. 36/40. Puterea judecătorească se exercită de Curţi şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea
legii şi se execută în numele Domnului./Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunţă în
virtutea legii şi se execută în numele Regelui.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, Bucureşti, 1995, pp. 38-39, 69-70.
(puterile statului în Constituţia României din 1866/1923)
„Art. 29. Toate puterile statului emană de la Naţiunea Română. Ele însă nu se pot exercita decât prin delegaţiune [...].
Art. 30. Regele este Capul Statului.
Art. 31. Puterea legislativă se exercită de Rege prin Reprezentaţiunea Naţională care se împarte în două Adunări:
Senatul şi Adunarea Deputaţilor. [...] Iniţiativa legilor este dată Regelui. [...]
Art. 32. Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită prin Guvernul Său [...].
Art. 33. Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile judecătoreşti se pronunţă în virtutea legii. Ele se
execută în numele Regelui.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, Bucureşti, 1995, pp. 94-95.
(puterile statului în Constituţia României din 1938)
„Art. 37. Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţională a R.P.R.
Art. 38. Marea Adunare Naţională a R.P.R. este unicul organ legislativ al Republicii Populare Române.
Art. 39. Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române are în competenţa sa directă: 1) Alegerea Prezidiului
Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române; 2) Formarea Guvernului R.P.R. [...].
Art. 55. Iniţiativa legislativă aparţine guvernului. De asemenea, deputaţii, în număr de cel puţin o cincime din numărul
total, pot lua iniţiativa oricărei legi. [...]
Art. 66. Organul suprem executiv şi administrativ al R.P.R. este guvernul. [...]
Art. 86. Instanţele judecătoreşti sunt: Curtea Supremă, una pentru întreaga ţară, Curţile, tribunalele şi judecătoriile
populare. [...]
Art. 88. La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori populari, afară de cazurile când
legea dispune altfel. [...]
Art. 89. Primul preşedinte, preşedinţii şi membrii Curţii Supreme sunt numiţi de Prezidiul Marii Adunări Naţionale a
R.P.R., la propunerea guvernului.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, Bucureşti, 1995, pp. 118, 123, 126-127.
(puterile statului în Constituţia României din 1948)
„Art. 58/61. (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. [...]
Art. 73/74. (1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin
250.000 de cetăţeni cu drept de vot. /(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau
unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. [...]
Art. 80/80. (1) Preşedintele României reprezintă statul Român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
Autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Art. 101/102. (1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. [...]
Art. 102/103. (1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate
în Parlament. [...]
Art. 123/124. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2)/[...] (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii.
Gh. Sbârnă (coord.), Constituţiile României, Târgovişte, 2012, pp. 283, 287-288, 292-293, 297, 324, 328, 330, 334.
(puterile statului în Constituţia României din 1991/2003)
„Art. 19. Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile. Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire. Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum
şi lucrările de apărarea ţării.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995, p. 34.
(regimul proprietăţii în Constituţia României din 1866)
„Art. 17. Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului sunt garantate. Autoritatea publică, pe baza
unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obştesc, de subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeţei, clădirilor şi lucrărilor existente. În lipsă de învoială despăgubirea
se va fixa de justiţie. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire stabilită de justiţie. O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura şi modul
exproprierii. În afară de expropriere pentru căile de comunicaţie, salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes
72
militar, cultural şi acele impuse de interesele generale directe ale Statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de
utilitate publică vor trebui să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.”
„Art. 5. În Republica Populară Română, mijloacele de producţie aparţin sau Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau
organizaţiilor cooperative, sau particularilor, persoane fizice sau juridice. [...]
Art. 8. Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege. Proprietatea particulară,
agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială.
Art. 9. Pământul aparţine celor ce-l muncesc. Statul protejează proprietatea de muncă ţărănească. El încurajează şi
sprijină cooperaţia sătească. Pentru a stimula ridicarea agriculturii, Statul poate crea întreprinderi agricole, proprietatea
Statului.
Art. 10. Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită
de justiţie.
Art. 11. Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietatea
particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adică bun al poporului, în condiţiunile
prevăzute de lege.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, Bucureşti, 1995, pp. 113-114.
„Art. IV. Deputaţii Adunării Elective se aleg conform aşezământului electoral aci anexat. [...]
Legea electorală. Art. I. Alegerea deputaţilor la Adunarea Electivă a României se face cu două grade. Alegătorii sunt
sau primari sau direcţi. [...] Art. III. Pot fi alegători direcţi, fie în oraşe fie în sate, toţi Românii născuţi sau având
naturalizaţiunea cea mare, care vor avea un venit de una sută galbeni şi de orice natură. [...] Pe lângă plata
contribuţiunilor arătate mai sus, alegătorii de ambe grade vor trebui a avea vârsta de 25 ani împliniţi.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995, pp. 8, 15.
(sistemul electoral în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, 1864)
„Art. 57. Adunarea deputaţilor se compune din deputaţi aleşi în modul indicat mai jos:
Art. 58. Corpul electoral este împărţit în fiecare judeţ, în patru colegii.
Art. 59. Fac parte din întâiul colegiu acei care au venit funciar de 300 galbeni în sus.
Art. 60. Fac parte din al doilea colegiu acei care au un venit funciar de 300 galbeni în jos până la 100 inclusiv.
Art. 61. Fac parte din al treilea colegiu al oraşelor, comercianţii şi industriaşii care plătesc către Stat o dare de 80 lei.
Sunt scutiţi de cens în acest colegiu toate profesiunile liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii Statului.
Art. 62. Aceste trei colegii aleg direct. [...]
Art. 63. Fac parte din colegiul al patrulea toţi aceia care plătesc o dare către Stat ori cât de mică şi care nu intră în nici
una din categoriile de mai sus. [...] Cincizeci de alegători numesc un delegat. Delegaţii întruniţi la reşedinţa districtului
aleg pe deputat.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995, pp. 42-43.
(sistemul electoral în Constituţia României din 1866)
„Art. 6. Constituţiunea de faţă şi celelalte legi relative la drepturile politice determină care sunt, osebit de calitatea de
Român, condiţiunile necesare pentru exercitarea acestor drepturi. Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor
determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor
stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe. [...]
Art. 64. Adunarea deputaţilor se compune din deputaţi aleşi de cetăţenii Români majori, prin vot universal, egal, direct,
obligator şi secret, pe baza reprezentării minorităţii. [...]
Art. 68. Toţi cetăţenii Români dela vârsta de 40 de ani împliniţi aleg, pe circumscripţii electorale care nu pot fi mai mari
decât judeţul, prin vot obligator, egal, direct şi secret, un număr de senatori.”
I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995, pp. 63-64, 72.
„Art. 18. Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii,
magistraţii şi funcţionarii publici, au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au
toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi aleşi, cei care au împlinit vârsta de 23 ani.”
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, ediţia a III-a, Bucureşti,
Regia Autonomă „Monitorul oficial”, 1995.
Gheorghe Sbârnă (coord.), Constituţiile României. Studii, Târgovişte, Editura Cetatea de scaun, 2012.
Ioan Stanomir, Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
73
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar 9. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism
9. SECOLUL AL XX-LEA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM.

IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ŞI EUROPA
O trăsătură importantă a secolului al XX-lea este confruntarea dintre democraţie şi

totalitarism. La sfârşitul Primului Război Mondial, prin generalizarea votului universal (masculin),
se părea că democraţia se va impune ca model de regim politic. Crizele social-economice din ultimii
ani ai conflagraţiei mondiale (1917-1918) şi din perioada interbelică (criza postbelică, 1918-1922;
Marea Criză, 1929-1933), precum şi prevederile tratatelor de pace de la Paris-Versailles (1919-
1920) au constituit cauze majore ale răspândirii ideologiilor totalitare de stânga (comunismul în
Rusia, 1917) şi de dreapta (fascismul în Italia, 1922; nazismul în Germania, 1933). Regimurile
fasciste au fost înfrânte în Al Doilea Război Mondial, iar cele comuniste s-au prăbuşit la sfârşitul
secolului al XX-lea (1989, Europa de Est).
9.1. REGIMURILE DEMOCRATICE

A) TRĂSĂTURI GENERALE.Un regim democratic se defineşte prin următoarele principii şi concepte:
suveranitatea poporului (puterea emană de la naţiune; principiul înlocuieşte conceptul medieval de
drept divin şi se aplică prin intermediul guvernării reprezentative), guvernarea reprezentativă
(Parlamentul constituie Reprezentanţa Naţională), votul universal (mecanismul de delegare a
puterii/desemnare a parlamentarilor; votul masculin s-a generalizat după Primul Război Mondial,
cel feminin, după Al Doilea Război Mondial; unele state au acordat drept de vot femeilor încă de la
începutul perioadei interbelice: Germania, Marea Britanie, Rusia comunistă), principiul separării
puterilor în stat (Parlamentul - puterea legislativă; Guvernul - puterea executivă; Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie - puterea judecătorească), garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
(libertatea personală, a presei, a conştiinţei religioase, dreptul de asociere, dreptul la educaţie,
dreptul de rezistenţă la opresiune ş.a.), pluripartidismul (funcţionarea mai multor organizaţii
politice, ca expresie a diversităţii intereselor sociale), statul de drept (regimul democratic
funcţionează pe baza unei legi fundamentale; normele juridice sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii;
puterea judecătorească trebuie să fie independentă de puterea politică).
B) PRACTICI DEMOCRATICE. MAREA BRITANIE reprezintă o monarhie parlamentară. În fruntea statului se
află, din 1952, regina Elisabeta a II-a. Un ansamblu de legi fundamentale joacă rolul de constituţie:
Magna charta libertatum (1215), Declaraţia drepturilor (1689). Parlamentul bicameral este
compus din Camera Comunelor (eligibilă; desemnează Guvernul) şi Camera Lorzilor (membrii sunt
numiţi de monarh). Votul universal masculin a fost introdus în 1884, iar cel feminin în 1918/1928
(pentru femeile măritate, de peste 30 de ani/pentru femeile majore). Principiul separării puterilor în
stat este asigurat de Parlament (puterea legislativă), Guvern (puterea executivă) şi Curtea Supremă
de Justiţie (puterea judecătorească). Bipartidismul reprezintă o trăsătură importantă a vieţii politice
britanice. Până la începutul secolului al XX-lea, au guvernat alternativ, pe baza majorităţii obţinute
în Camera Comunelor, Partidul Conservator şi Partidul Liberal. La începutul perioadei interbelice,
guvernarea a devenit accesibilă şi pentru Partidul Laburist (Muncitoresc), o formaţiune politică
relativ nouă. În următorii ani, liberalii se vor apropia de conservatori şi se vor contopi cu aceştia,
scena politică fiind dominată, în perioada postbelică, de Partidul Conservator şi Partidul Laburist.
FRANŢAa fost republică parlamentară, din 1875, până în 1958. Preşedintele era ales pe şapte
ani de către Parlamentul bicameral (Camera Deputaţilor şi Senatul). Constituţia „celei de-a cincea
74
republici” (1958) a instituit regimul republican semiprezidenţial, preşedintele fiind ales de cetăţeni.
În anul 2000, mandatul prezidenţial a fost restrâns de la şapte la cinci ani. Parlamentul a rămas
bicameral: Adunarea Naţională este aleasă direct de cetăţeni, iar Senatul este desemnat de consiliile
municipale şi regionale. Bărbaţii se bucură de votul universal din 1848, iar femeile din 1944. Viaţa
politică este marcată de existenţa unui număr mare de partide, cu orientări mergând de la extrema
stângă la cea dreaptă (ex. Partidul Comunist, Partidul Socialist, Partidul Radical; Noul Centru;
Acţiunea Franceză, în perioada interbelică, şi Frontul Naţional, în perioada postbelică). Diversitatea
formaţiunilor politice a generat frecvente perioade de instabilitate guvernamentală.
C) MĂSURI DEFENSIVE ALE DEMOCRAŢIILOR. În perioada interbelică, regimurile democratice au promovat „politica
securităţii colective”. Intrumentele acesteia au fost: Societatea Naţiunilor (înfiinţată la Geneva, în 1920; a funcţionat
până în 1946), alianţele regionale (ex. Mica Înţelegere, creată în 1921, de România, Iugoslavia şi Cehoslovacia;
Înţelegerea Balcanică, fondată în 1934, de România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) şi tratatele bilaterale. În perioada
postbelică, sub coordonarea SUA, a fost promovată politica de „stăvilire” a comunismului, recurgându-se atât la
instrumente financiare (Planul Marshall, 1947-1952), cât şi la instrumente politico-militare (NATO, 1949). Două dintre
cele mai importante succese au fost obţinute cu ocazia crizei Berlinului de Vest (1948-1949) şi a războiului din Coreea
(1950-1953).
9.2. REGIMURILE TOTALITARE

A) TRĂSĂTURI GENERALE. Regimurile totalitare dezvoltă următoarele trăsături definitorii: ideologia
(comunistă, bazată pe o filosofie materialist-dialectică; „lupta de clasă” ar constitui motorul
progresului social; comunismul urmăreşte crearea unei societăţi egalitare, fără clase sociale, prin
impunerea dictaturii proletariatului şi desfiinţarea proprietăţii private; ideologi: Karl Marx,
Vladimir Ilici Lenin, Iosif Vissarionovici Stalin, Mao Tze Dong; fascistă/nazistă, promotoare a
naţionalismului excesiv; fascismul este construit în jurul ideii de stat-naţiune, interesele individului
fiind subordonate complet celor ale statului sau naţiunii; nazismul constituie o ideologie rasistă,
arienii (germanicii), rasa superioară, fiind îndreptăţiţi să impună o nouă ordine mondială, să
conducă şi chiar să elimine rasele inferioare, cum ar fi evreii sau ţiganii), monopartidismul, cultul
personalităţii conducătorului, nerespectarea principiului separării puterilor în stat, lipsa drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, sistemul de represiune (poliţia politică, reţeaua de lagăre şi închisori),
propaganda, organizaţiile de masă.
B) PRACTICI TOTALITARE. VIOLENŢA constituie o practică comună tuturor regimurilor totalitare. În perioada
premergătoare preluării puterii, s-a recurs la violenţe stradale, pentru intimidarea sau anihilarea adversarilor politici (ex.
în Italia, în anii 1919-1922, prin intermediul „fasciilor de luptă”/„echipelor de acţiune”/„cămăşilor negre”; în Germania,
în anii 1920-1933, prin unităţile paramilitare SA/Sturmabteilung şi SS/Schutzstaffel, create de Partidul Naţional-
Socialist Muncitoresc German/NSDAP, în 1920, respectiv 1925; „puciul de la berărie”, încercarea eşuată de lovitură de
stat, München, 1923). Utilizarea violenţei a fost determinantă în momentul preluării puterii. În Rusia, bolşevicii
(comuniştii) au obţinut puterea prin lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 şi au consolidat-o în timpul
Războiului Civil din anii 1918-1921 (prin practicarea terorii). Fasciştii italieni au ajuns la guvernare în urma „Marşului
asupra Romei” (27-29 octombrie 1922). În Germania, naziştii au câştigat în mod democratic alegerile parlamentare din
noiembrie 1932, fără a obţine însă o majoritate confortabilă. La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar, cu
misiunea organizării unor noi alegeri, în luna martie 1933. În 27 februarie 1933, a fost incendiat Reichstag-ul, vina fiind
aruncată asupra comuniştilor. Climatul de tensiuni şi violenţe a înlesnit victoria naziştilor în noile alegeri.
MONOPARTIDISMUL.O altă practică specifică regimurilor totalitare este monopartidismul. În

Rusia, Partidul Comunist (bolşevic) şi-a eliminat adversarii în anii Războiului Civil (ex. cadeţii) sau
imediat după încheierea acestuia (ex. eserii, menşevicii). După 1922, partidul se va numi PCUS
(Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). În Italia, unirea „fasciilor de luptă” a dus, în 1921, la
crearea Partidului Naţional Fascist, care după un an va prelua puterea („Marşul asupra Romei”,
75
1922). În primii ani de guvernare, fasciştii au acceptat dialogul cu opoziţia, recurgând însă la acte
de intimidare, care au culminat cu asasinarea socialistului Giacomo Matteotti, în 1924. În 1926, o
serie de atentate asupra liderului regimului fascist, Benito Mussolini („Il Duce”), a prilejuit emiterea
„legilor speciale”, prin care se interzicea activitatea organizaţiilor nefasciste. În Germania, Partidul
Muncitoresc a luat fiinţă în 1919, devenind, în 1920, Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc
German (NSDAP). La scurt timp după preluarea puterii, naziştii au interzis celelalte partide (mai-
iunie 1933).
Liderii regimurilor totalitare au deţinut atât şefia
CULTUL PERSONALITĂŢII. DICTATURA LIDERULUI.
partidului, cât şi cele mai importante funcţii în stat, beneficiind de un important cult al
personalităţii, proiectat în dimensiune mesianică. În URSS, Stalin a fost secretar general al PCUS
(1922-1953) şi prim-ministru (1941-1953). Mussolini a fost conducătorul PNF (1921-1943) şi prim-
ministru al Italiei (1922-1943), iar Hitler a deţinut funcţiile de Führer al NSDAP (1921-1945),
cancelar al Germaniei (1933-1945) şi preşedinte al Germaniei (1934-1945). În România, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a fost secretar general al PMR (1945-1965), prim-ministru al RPR (1952-1955) şi
preşedinte al Consiliului de Stat (1961-1965), iar Nicolae Ceauşescu a cumulat funcţiile de secretar
general al PCR (1965-1989), preşedinte al Consiliului de Stat (1967-1989) şi preşedinte al RSR
(1974-1989).
REPRESIUNEA. Regimurile totalitare au dezvoltat sisteme represive complexe, bazate pe o
poliţie politică şi pe o reţea de lagăre şi închisori. În URSS, poliţia politică a cunoscut mai multe
forme de organizare: CEKA (1917-1922), OGPU (1922-1934), NKVD (1934-1954) şi KGB (1954-
1991). CEKA a condus represiunea în anii Războiului Civil, fiind înzestrată şi cu atribuţii juridice,
inclusiv cu dreptul de a pronunţa sentinţe capitale. În 1922, a fost desfiinţată Biserica Ortodoxă
Rusă. Numeroase biserici au fost demolate, iar clerul a fost supus unor ample persecuţii. Pentru
duşmanii regimului, a fost creată o vastă reţea de lagăre de muncă (GULAG). În anii colectivizării
(1928-1932), OGPU a organizat o campanie de mari proporţii împotriva ţăranilor înstăriţi (culacii).
Un alt mare val de represiuni (1936-1938, „Marea Teroare”) a fost iniţiat de Stalin pentru a-şi
elimina rivalii şi a-şi consolida puterea. Printre victimele acestui val s-au numărat lideri marcanţi ai
PCUS (Kamenev, Zinoviev, Buharin).
În Italia, instrumentele represiunii au fost Miliţia Voluntară pentru Siguranţa Naţională
(creată în 1923, pentru a da o formă legală „echipelor de acţiune”), OVRA (Organizaţia pentru
Supravegherea şi Represiunea Antifascistă) şi Tribunalul Special, ultimele două înfiinţate în 1927.
Principala modalitate de pedepsire a duşmanilor regimului a constituit-o fixarea domiciliului forţat.
În Germania, Gestapo-ul (Geheime Staatspolizei) şi SS-ul au coordonat sistemul represiv.
Gestapo-ul a fost întemeiat de Hermann Göring, în aprilie 1933, şi a fost condus apoi de Heinrich
Himmler. În martie acelaşi an s-a inaugurat, în Bavaria, la Dachau, primul lagăr de concentrare. SS-
ul, condus de acelaşi Heinrich Himmler, a administrat reţeaua de lagăre, inclusiv a celor de
exterminare, funcţionale în 1942-1945, pentru punerea în aplicare a „soluţiei finale” în problema
evreiască.
PRACTICI ECONOMICE. DIRIJISMUL. Regimurile totalitare au practicat dirijismul economic.
Sistemele economice au fost excesiv centralizate, iar procesul de producţie a fost supus unei
planificări riguroase. În Rusia, comuniştii au naţionalizat, prin confiscare, în timpul Războiului
Civil, întreprinderile industriale, bancare, de transporturi. Măsurile extreme au fost justificate prin
sintagma „comunismului de război”. Între 1921-1927, sistemul economic a cunoscut o uşoară
liberalizare, în cadrul Noii Politici Economice (NEP). Primul Plan Cincinal (1928-1932) a avut
76
apoi, ca prioritate, colectivizarea agriculturii. Gospodăriile individuale au fost înlocuite cu cele

colective (colhoz-uri) sau de stat (sovhoz-uri). Al Doilea Plan Cincinal (1933-1937) a urmărit
industrializarea ţării, accentul fiind plasat asupra industriei grele. Şi naziştii germani au adoptat
Planul de Patru Ani (1936-1940), coordonat de Hermann Göring. Regimul fascist italian a recurs la
organizarea corporatistă a societăţii. Creatorul acestui sistem de armonizare a intereselor
patronatului cu cele ale angajaţilor, în funcţie de priorităţile statului, este considerat Giuseppe
Bottai. În 1934 au fost înfiinţate, pe baza unei legi mai vechi, din 1927, 22 de corporaţii (opt pentru
agricultură, opt pentru industrie şi comerţ şi şase pentru servicii).
PROPAGANDA. Regimurile totalitare au acordat o atenţie deosebită mijloacelor şi formelor de propagare a
arsenalului ideologic. În Italia, spre exemplu, regimul fascist a utilizat în mod special sportul (fotbalul – Italia devenind
dublă campioană mondială în anii 30; automobilismul – prin firma Ferrari) şi cinematografia (crearea studioului
Cinecitta, inaugurarea festivalului de la Veneţia, producerea filmelor cu tematică fascistă, dedicate mai ales „Marşului
asupra Romei”), pentru a promova imaginea „italianului nou” sau a fascismului. S-a impus, de asemenea, calendarul
fascist, începând cu data de 28 octombrie 1922, dată care a devenit ziua naţională a regimului. La zece ani de la
preluarea puterii au fost organizate festivităţi impresionante (Decenala, 1932).
ORGANIZAŢIILE DE MASĂ. Pentru înregimentarea ideologică a cetăţenilor, regimurile totalitare au recurs la
organizaţii de masă destinate atât copiilor, cât şi adulţilor. În URSS, foarte activă a fost Uniunea Tineretului Comunist
(Komsomol, 1917-1990). În Germania, educarea tineretului în spirit nazist a fost atribuită Tineretului Hitlerist (Hitler
Jugend, organizaţie creată încă din 1922) şi Uniunii Fetelor Germane (Bund Deutscher Mädel, înfiinţată în 1930).
Frontul Muncii (Deutscher Arbeitsfront) a jucat un rol important în viaţa adulţilor, fiind fondat în mai 1933, în locul
sindicatelor. Italia fascistă şi-a educat copiii prin Organizaţia Naţională Balilla (înfiinţată în 1926), iar adulţii au fost
încadraţi în organizaţia Timpul Liber (Dopolavoro), creată în 1925.
9.3. DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM ÎN ROMÂNIA SECOLULUI AL XX-LEA

LIBERAL-DEMOCRAŢIA INTERBELICĂ. Secolul al XX-lea a însemnat pentru România o succesiune
de regimuri democratice şi dictatoriale: 1918-1938 - democraţie; 1938-1940 - dictatură carlistă;
1940-1944 - dictatură antonesciană; 1944-1947 - pseudodemocraţie; 1947-1989 - dictatură
comunistă; 1989- prezent - democraţie. La sfârşitul Primului Război Mondial, introducerea votului
universal masculin a impulsionat evoluţia democratică a societăţii. Pluralismul politic a permis
afirmarea unui număr mare de partide (Partidul Naţional Liberal, Partidul Conservator, Partidul
Conservator Democrat, Partidul Poporului, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român, Partidul
Naţional Ţărănesc, Partidul Naţionalist Democrat). Au fost create şi partide ale minorităţilor
naţionale (Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul Evreiesc) sau formaţiuni extremiste (Partidul
Comunist din România, în 1921, Liga Apărării Naţionale Creştine, în 1923, Legiunea
Arhanghelului Mihail, în 1927).
ASCENSIUNEA EXTREMEI DREPTE. DICTATURA CARLISTĂ. Precaritatea culturii politice a electoratului
rural, în mare parte analfabet, Marea Criză Ecomonică din 1929-1933, evoluţiile generale europene,
corupţia şi arivismul clasei politice româneşti au împiedicat însă consolidarea regimului democratic,
extrema dreaptă (legionarii/Garda de Fier) bucurându-se în deceniul al patrulea de o tot mai largă
audienţă. În 1938, regele Carol al II-lea inaugura un regim dictatorial, de orientare fascistă, bazat pe
o Constituţie, care încălca principiul separării puterilor în stat şi restrângea drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti. În acelaşi an a fost impus principiul monopartidismului, prin crearea Frontului
Renaşterii Naţionale.
DICTATURA ANTONESCIANĂ a cunoscut două faze. În primele luni (septembrie 1940 – ianuarie
1941), generalul Ion Antonescu a colaborat cu Mişcarea Legionară, singura formaţiune admisă pe
scena vieţii politice. După „rebeliunea legionară”, Antonescu a transformat regimul într-o dictatură
77
militară (ianuarie 1941 – august 1944), singurul partid politic legal fiind Partidul Naţional Socialist
al Grupului Etnic German. În anii regimului antonescian nu a funcţionat Parlamentul, iar legislaţia a
fost elaborată de „Conducător” (Antonescu), fără suportul vreunei Constituţii.
DICTATURA COMUNISTĂ. Înlăturarea regimului antonescian şi trecerea României de partea
Naţiunilor Unite au încurajat speranţele unor politicieni în privinţa revenirii ţării la cursul
democratic. Ocupaţia sovietică a impus însă regimul comunist, după câţiva ani de mimare a jocului
democratic (1944-1947). Acceptarea pluralismului politic, revigorarea Constituţiei din 1923,
alegerea unui nou Parlament (unicameral) şi proclamarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au
fost insuficiente pentru funcţionarea democratică a societăţii, sub paravanul procesului defascizării
ţării desfăşurându-se un intens proces de anihilare a opoziţiei şi de preluare a întregii puteri de către
comunişti. După înlăturarea regelui Mihai şi proclamarea Republicii (30 decembrie 1947), Partidul
Comunist a putut demara marile procese de transformare a societăţii (naţionalizarea industriei,
băncilor, transporturilor; colectivizarea agriculturii; planificarea şi centralizarea excesivă a
economiei). Pentru legalizarea iniţiativelor a fost adoptată o nouă lege fundamentală (1948,
revizuită în 1952). Schimbările socio-economice au fost însoţite de ample represalii politice,
coordonate de poliţia politică (Securitatea). În viaţa politică s-a impus, pentru patru decenii,
monopartidismul (Partidul Muncitoresc Român, 1948-1965; Partidul Comunist Român, 1965-
1989).
DEMOCRAŢIA POSTDECEMBRISTĂ. Prăbuşirea regimului comunist (decembrie 1989) a deschis
perspectiva reconstrucţiei unei societăţi democratice, bazată pe valorile pluralismului politic şi ale
economiei de piaţă.
* * *
ACTIVITĂŢI
Rezultatele alegerilor parlamentare în România interbelică
Anul Partidul PNR + PŢ Partidul
Partidul care a organizat alegerile
alegerilor Naţional Liberal (din 1926: PNŢ) Poporului
1919 Blocul Democratic (PNR, PŢ, PND) 21,2 45,8 1,2
1920 Partidul Poporului 6,8 23,0 42,4
1922 Partidul Liberal 60,3 14,5 6,5
1926 Partidul Poporului 7,3 27,7 52,9
1928 Partidul Naţional Ţărănesc 6,6 77,7 2,5
*
1931 Uniunea Naţională (PND, PNL, Liga Agrară) 47,8* 15,0 4,8
1932 Partidul Naţional Ţărănesc 13,6 40,3 2,1
Formulaţi, pe baza informaţiilor din tabel, un punct de vedere referitor la funcţionarea democraţiei în România
interbelică, susţinându-l cu un argument istoric relevant.
LECTURI
DOCUMENTE
„Progresele omenirii sunt o ascensiune pe o scară fără sfârşit; nu te poţi înălţa fără să fi trecut treptele inferioare.
Arianul a parcurs aşadar drumul pe care i l-a arătat realitatea şi nu pe acela la care visează imaginaţia unui egalitarist
modern. Drumul adevărat este greu şi anevoios, dar în final conduce la ţinta la care ar vrea pacifistul să vadă omenirea
ajungând; dar, în realitate, visurile lui mai mult îl îndepărtează decât îl apropie de ea.
Nu întâmplător, primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a întâlnit popoare inferioare, le-a subjugat şi le-a
supus voinţei lui. Ele au constituit primul instrument tehnic în slujba unei civilizaţii în devenire.
78
Prin urmare, drumul pe care trebuia să-l urmeze arianul era trasat clar. Cuceritor, el a supus oamenii de rasă inferioară
şi le-a rânduit activitatea practică sub comanda lui, după voinţa lui şi conform scopurilor lui. Impunându-le însă o
activitate utilă, deşi anevoioasă, el n-a făcut doar să cruţe viaţa supuşilor săi; el poate chiar le-a făurit o soartă mai bună
decât cea care li se cuvenea, în cazul în care se bucurau de ceea ce se numeşte vechea lor «libertate». Atâta timp cât şi-a
păstrat riguros situaţia morală de stăpân, a rămas nu numai stăpânul, ci şi păstrătorul civilizaţiei, pe care a continuat să o
dezvolte. Căci aceasta se întemeia exclusiv pe capacităţile arianului şi pe faptul că acesta rămânea el însuşi; pe măsură
ce supuşii au început să se ridice şi, după cum e verosimil, s-au apropiat de cuceritor din punct de vedere lingvistic,
bariera dintre stăpân şi slugă a dispărut. Arianul a renunţat la puritatea sângelui său şi şi-a pierdut astfel dreptul de a trăi
în paradisul pe care-l crease. Prin amestecul raselor, el s-a degradat, şi-a pierdut din ce în ce mai mult facultăţile
civilizatoare; în final, el a devenit nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi fizic, asemănător supuşilor săi şi
băştinaşilor, pierzând astfel superioritatea pe care o avuseseră asupra lor strămoşii săi. Câtva timp a mai putut trăi din
rezervele acumulate de civilizaţie, apoi împietrirea şi-a împlinit lucrarea şi această civilizaţie a căzut în uitare. Aşa s-au
prăbuşit civilizaţii şi imperii, cedând locul unor noi forme de organizare.”
Adolf Hitler, Mein Kampf, Sibiu, 1993, p. 206.
„De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic. Reforma omului, nu reforma
programelor politice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid
politic.
Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare
educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să sdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui
să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui.
Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei
noastre, care să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se
prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai
frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat,
mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea şcoala legionară! Un om, în care să fie desvoltate, până la
maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.
Acest erou ieşit din şcoala legionară va şti să facă şi programe, va şti să rezolve şi problema jidănească, va şti să dea şi
o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi Români; iar dacă nu, va şti să învingă, căci pentru aceasta
este erou.
Acest erou, acest legionar al vetejiei, al muncii, al dreptăţii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul
nostru pe căile măririi lui.”
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Sibiu, 1936, p. 307.
SECVENŢE ISTORIOGRAFICE
„Procesul «clericilor» (11-16 ianuarie 1920) va ocupa după opinia lui Krîlenko [comisarul poporului pentru justiţie,
n.n.] «un loc corespunzător în analele revoluţiei ruse». Chiar în anale, nici mai mult, nici mai puţin! Pe Kosîrev l-au dat
gata într-o singură zi, iar pe aceştia i-au scărmănat cinci zile.
Iată inculpaţii principali: A.D. Samarin, personalitate cunoscută în Rusia, fost procuror superior al Sinodului, militant
stăruitor pentru eliberarea bisericii de sub autoritatea ţarismului, duşmanul lui Rasputin şi înlăturat de acesta din funcţie
(acuzatorul însă consideră: ce mi-e Samarin, ce mi-e Rasputin, nu-i totuna?); Kuzneţov, profesor de drept bisericesc la
Universitatea din Moscova; protoiereii Uspenski şi Ţvetkov din Moscova. (Despre Ţvetkov, acuzatorul însuşi spunea că
este «un reprezentant de seamă al vieţii sociale, poate cel mai bun dintre aceia care puteau să iasă din sânul clerului,
filantrop».)
Iată care era vina lor: au creat «Consiliul Parohiilor Unite din Moscova», care, la rândul lui, a alcătuit (din voluntari
credincioşi de vârstă între patruzeci şi optzeci de ani) garda patriarhului (fireşte, neînarmată), instituind la reşedinţa
acestuia serviciul de strajă permanent, ziua şi noaptea, care avea următoarea misiune: în caz că pe patriarh îl păştea
vreun pericol din partea autorităţilor – să strângă poporul, prin telefon şi bătând clopotul în dungă, apoi cu toată
mulţimea să meargă în urma patriarhului, oriunde îl vor duce, şi să roage Sovnarkomul [Consiliul Comisarilor
Poporului, n.n.] (iată unde se afla contrarevoluţia!) să-l elibereze pe patriarh!
Era o iniţiativă care amintea o tradiţie sfântă cu origini în vremurile Rusiei Vechi; oamenii se adunau când clopotul se
bătea în dungă şi porneau cu tot puhoiul să ducă jalba celor puternici!...
Acuzatorul se arătă mirat: ce primejdie îl paşte pe patriarh? De ce v-aţi gândit să-l apăraţi?
Chiar aşa. Numai că, iată, de doi ani, CEKA aplică represiunea extrajudiciară împotriva celor indezirabili; numai că,
de curând, la Kiev, patru soldaţi din Armata Roşie l-au ucis pe mitropolit; numai că dosarul patriarhului «este încheiat şi
poate fi trimis oricând la Tribunalul revoluţionar», şi «doar din grija faţă de masele largi ale muncitorilor şi ţăranilor,
aflate încă sub influenţa propagandei bisericeşti, îi lăsăm deocamdată în pace pe aceşti duşmani de clasă» (p. 67). Şi de
ce sunt neliniştiţi pravoslavnicii de soarta patriarhului? Căci în toţi aceşti doi ani, patriarhul Tihon n-a tăcut o clipă: a
adresat proclamaţii comisarilor poporului, şi preoţimii, şi enoriaşilor; proclamaţiile lui (iată unde se afla cel dintâi
Samizdat!), respinse de tipografii, erau dactilografiate; în ele înfiera exterminarea unor oameni nevinovaţi, devastarea
ţării... Şi acum de ce atâta îngrijorare pentru viaţa patriarhului?
Iată şi cea de a doua culpă a acuzaţilor. În toată ţara se face sechestrarea şi rechiziţia averilor bisericeşti (aceasta pe
lângă închiderea mânăstirilor, pe lângă confiscarea pământurilor şi bunurilor agricole, acum este vorba de platouri,
79
potire şi policandre), iar Consiliul Parohiilor a răspândit un manifest printre mireni, prin care erau îndemnaţi să se
opună rechiziţiilor şi să bată clopotele în dungă. (Da, e firesc! Păi şi de tătari tot astfel apărau bisericile!)
Şi cea de a treia acuzare: valul necontenit şi insolent de reclamaţii trimis la Sovnarkom privind batjocorirea bisericii
de către activiştii locali, sacrilegiile şi încălcările grosolane ale legii libertăţii de conştiinţă. Aceste reclamaţii, deşi nu
erau satisfăcute (depoziţiile lui Bonci-Bruevici, şeful cancelariei Sovnarkomului) duceau la discreditarea activiştilor
locali.
Trecând în revistă toate acuzaţiile de care se făcuseră vinovaţi inculpaţii, ce pedeapsă se poate cere pentru aceste
crime abominabile? Oare conştiinţa revoluţionară nu-i sugerează nimic cititorului? Pedeapsa cu moartea nimic
altceva! Cum a cerut şi Krîlenko (pentru Samarin şi Kuzneţov).”
Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. I, Bucureşti, 2008, pp. 271-273.
„Legea emisă la 14 iulie 1933 a sancţionat existenţa unui singur partid. A fost anulată autonomia locală, regională şi
municipală: un alt pas în vederea lichidării oricărei forme de independenţă şi diversitate şi a consolidării puterii de
control a guvernului central. A fost creată funcţia de Gauleiter, lider de partid şi conducător al unei circumscripţii
administrative, confirmând contopirea tot mai profundă dintre stat şi partid. Autonomia administrativă a landurilor a
fost progresiv înlăturată, până la abolirea totală a acesteia prin legea din 30 ianuarie 1934 cu privire la organizarea
Reich-ului. Centralizarea tuturor puterilor în mâinile lui Adolf Hitler a fost desăvârşită în cursul acestui an. Eliminarea
lui Röhm şi a anturajului său a constituit o etapă fundamentală a acestui proces.
După moartea preşedintelui Hindenburg, Hitler a cumulat, pe lângă funcţia de cancelar, şi pe aceea de preşedinte al
Reich-ului şi de comandant suprem al forţelor armate. Se desăvârşea astfel configurarea rolului Führer-ului, nu numai în
cadrul partidului, ci şi din punct de vedere instituţional. Principiul conducătorului (Führerprinzip) a devenit temeiul
puterii naziste: structura piramidală culmina în persoana Führer-ului, şef charismatic şi lider suprem, sursă a dreptului şi
baza legitimităţii dictaturii. Modelul care guverna în vârful Reich-ului a fost reprodus la toate nivelurile structurii
politice şi administrative, introducându-se obligaţia supunerii pe linie ierarhică, de jos în sus. Hitler, pe lângă funcţia de
conducător necontestat al partidului, însuma în persoana lui atâtea puteri, încât controla personal întregul aparat de stat.
După numai un an şi jumătate de guvernare, edificarea noii structuri instituţionale de către regimul nazist era încheiată.”
Flavio Floriani, Istoria ilustrată a nazismului, Bucureşti, 2008, p. 42.
„Şansa cea mai mare a lui [Konrad] Adenauer a fost că, în calitate de preşedinte al Consiliului Parlamentar, şi-a putut
scrie propria Constituţie. I-au trebuit mult timp şi eforturi, dar în cele din urmă a produs una din cele mai bune
Constituţii concepute vreodată pentru un stat modern, care menţine un echilibru ideal între suficienta autoritate a
Cancelarului şi puterile consolidate ale constituenţilor federali. Prin comparaţie cu Constituţia Weimarului era o
capodoperă. Pentru primele alegeri, stabilite pe 14 august 1949, a format o alianţă cu profesorul Ludwig Erhard, şeful
Consiliului Economic Bizonal [funcţional în zona de ocupaţie americano-britanică, n.n.], a cărui filozofie economică de
piaţă liberă, bazată pe taxe vamale scăzute, comerţ liber, importuri ieftine şi exporturi scumpe, se potrivea perfect cu
propria sa filozofie politică şi dăduse, într-adevăr, rezultate până în vara lui 1949. Britanicii, înşelându-se până la capăt,
au presupus că social-democraţii aveau să câştige cu uşurinţă. De fapt, votul CDU [Uniunea Creştin-Democrată] a fost
de 7 360 000 faţă de mai puţin de 7 milioane pentru socialişti, iar Adenauer, respingând ideea unui guvern de coaliţie
nonpartinic, a putut susţine că 13 milioane de germani votaseră pentru libera întreprindere – adică pentru ideile lui
Erhard – şi numai 8 milioane pentru naţionalizare. Ce a ieşit, după alegeri, a fost că Adenauer avea controlul total al
partidului său (şi al lui Erhard). Reuşind să fie făcut Cancelar şi formându-şi guvernul, el s-a comportat într-un mod
autoritar, ca să nu spunem tiranic. A spus că, la sfatul medicului, nu putea rămâne în funcţie decât doi ani. A rămas
paisprezece. Alegerile din august au fost, aşadar, unul dintre evenimentele esenţiale ale lumii postbelice. Un guvern
SPD [Partidul Social-Democrat], cu filozofia economică şi programul pe care le avea atunci, nu ar fi putut nicicum
realiza Wirtschaftswunder-ul german [„Miracolul german”]. Combinaţia Adenauer-Erhard era vitală pentru asta. Când
SPD a ajuns în sfârşit la putere, în 1969, renunţase deja la proprietatea colectivă marxistă şi îmbrăţişase, de fapt,
filozofia erhardiană de piaţă.”
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, Bucureşti, 2003, pp. 564-565.
(democraţia vest-germană în primele două decenii postbelice)
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol. I-III, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
Marcello Flores, Istoria ilustrată a comunismului, Bucureşti, Editura RAO, 2007.
Flavio Floriani, Istoria ilustrată a nazismului, Bucureşti, Editura RAO, 2008.
Sorin Radu, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Iaşi, Institutul European, 2004.
Francesca Tacchi, Istoria ilustrată a fascismului, Bucureşti, Editura RAO, 2008.
80
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar Modele de subiecte
MODELE DE SUBIECTE
MODELUL 1
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu. Timpul efectiv de lucru: 3 ore.
Subiectul I (30 de puncte)

Citiţi cu atenţie textele de mai jos:
A. „Noi, Andrei, din mila lui Dumnezeu rege al Ungariei, facem cunoscut tuturor celor ce se cuvine, că făcând noi
adunare cu toţi nobilii, saşii, secuii şi românii din părţile Transilvaniei la Alba Iulia, pentru îndreptarea stării lor, din
sfatul tuturor prelaţilor şi baronilor regatului nostru, care se aflau atunci în jurul nostru, magistrul Ugrinus, iubitul şi
credinciosul nostru, ridicându-se în acea adunare a noastră, a cerut să i se înapoieze şi restituie nişte moşii ale sale
aflătoare lângă râul Olt, care se numesc Făgăraş şi Sâmbăta, care i s-au luat cu nedreptate, arătând despre acestea
documentele şi privilegiile sale; şi noi, pentru a ne convinge despre starea numitelor moşii, dacă au fost ale magistrului
Ugrinus, am pus să se cerceteze cu luare aminte de către aceşti nobili, saşi, secui şi români, dacă amintitele moşii
aparţin de drept şi legiuit magistrului Ugrinus. Aceştia toţi şi fiecare în parte au declarat că pomenitele moşii numite
Făgăraş şi Sâmbăta au fost şi sunt ale magistrului Ugrinus şi înaintaşilor săi.” (document regal maghiar, 11 martie 1291)
B. „Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a
noastră, celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, pentru că a binevoit domnia mea cu bunăvoia mea şi pentru
pomenirea sfântrăposaţilor părinţilor noştri şi pentru pomenirea şi sănătatea domniei mele şi a copiilor domniei mele şi
am dat mănăstirii panului Ion vornic, Adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care este la Humor, un sat de la
obârşia Soloneţului, unde au fost Tatomir şi Pîrtea, şi seliştea lui Dianiş. Toate acestea să fie mai înainte zisei mănăstiri
uric [moşie], cu tot venitul, neclintit niciodată, în vecii vecilor.
Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus-scrisului Alexandru voievod, şi credinţa iubitului fiu al domniei
mele, Iliaş voievod, [...] şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici.
Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit acestui credincios al nostru, Isaia logofăt, să
scrie şi să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.
La Suceava, în anul 6923 [1415] aprilie 13.” (act de danie al lui Alexandru cel Bun, 1415)
Pornind de la aceste texte, răspundeţi următoarelor cerinţe:
1. Precizaţi din sursa A componenţa adunării întrunite la Alba Iulia. 3p
2. Numiţi din sursa B domnitorul Ţării Moldovei în anul 1415. 3p
3. Precizaţi o asemănare şi o deosebire între acţiunile reprezentanţilor puterii centrale, descrise în sursa A, respectiv în
sursa B. (2×3) 6 p
4. Indicaţi, din sursa B, localitatea de reşedinţă a domnitorului Ţării Moldovei. 3p
5. Menţionaţi, pe baza sursei A, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. 5p
6. Prezentaţi o acţiune diplomatică şi una militară din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în care au fost implicate,
individual sau colectiv, spaţiile istorice precizate în sursele A şi B. (3×2) 6 p
7. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia romanitatea românilor a devenit subiectul unor
dispute politice în secolele XVIII-XIX. 4p
Subiectul II (30 de puncte)

A. „Schiţând sarcinile partidului în procesul de impunere a colectivizării, Gheorghiu-Dej considera că prima o
reprezintă «lichidarea completă a proprietăţii chiaburilor de la sate». [...] S-au stabilit [...] pedepse aspre pentru cei care
nu reuşeau să predea statului cotele obligatorii de cereale, iar nemulţumirea faţă de acestea a dus la primele incidente
datorate rezistenţei ţăranilor. Ele s-au produs în mai 1949, în satul Roma din judeţul Botoşani, când trupele de securitate
au tras în protestatari. Revolte pe scară largă au avut loc în iulie în judeţul Bihor, incidente soldate cu împuşcarea de
către Securitate a 16 ţărani şi deportarea altor 200. Mişcări mai violente au avut loc în august, de această dată în judeţul
Arad, unde au fost împuşcaţi 12 ţărani şi arestaţi mai mult de 100.”
(Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965)
B. „Toată lumea cunoaşte azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I.,
el s-a întins şi asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a
existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la
Piteşti. Acolo a început, la 6 decembrie 1949, o experienţă de o sumbră originalitate, denumită reeducare şi tinzând la
distrugerea psihică a individului. Experienţa aceasta, care a ţinut până în august 1952, întinzându-se şi asupra altor
închisori din România, a fost şi mai acoperită de tăcere, şi mai înfundată în uitare decât celelalte crime săvârşite în
închisorile din România, mai ales din două motive. Mai întâi, cenzura oficială a funcţionat cu atât mai drastic cu cât
81
procesul cu ţapi ispăşitori înscenat de comunişti n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfăşura la lumina
zilei şi a acredita versiunea dorită de partid. Apoi, şi aici stă, fără îndoială, cheia tăcerii, victimele reeducării au fost
nevoite să devină, la rândul lor, călăi.” (Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti)
C. „Art. 86. [...] Cetăţenii cei mai activi şi cei mai conştienţi din rândurile clasei muncitoare şi din rândurile celorlalte
pături de oameni ai muncii se unesc în Partidul Muncitoresc Român, detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii în
lupta pentru întărirea şi dezvoltarea regimului de democraţie populară şi pentru construirea societăţii socialiste.
Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi
instituţiilor de stat. În jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română.”
(Constituţie a Republicii Populare Române, 27 septembrie 1952)
1. Menţionaţi, pe baza sursei A, conducătorul regimului care a impus colectivizarea în România. 3p
2. Indicaţi din sursa B spaţiul istoric asupra căruia s-a întins Arhipelagul Gulag. 3p
3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că populaţia a opus rezistenţă în faţa regimului comunist şi
menţionaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. (2+5) 7 p
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că regimul comunist a urmărit distrugerea psihică a oponenţilor şi
menţionaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. (2+5) 7 p
5. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la rolul Partidului Muncitoresc Român în societate,
susţinându-l cu o informaţie selectată din sursă. (4+2) 6 p
6. Menţionaţi o asemănare între două regimuri totalitare implementate în afara spaţiului românesc, în secolul al XX-lea.
4p
Subiectul III (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern, având în vedere:
- precizarea unui proiect politic din secolul al XVIII-lea - prima jumătate a secolului al XIX-lea şi a unei idei susţinute
de acesta în vederea realizării statului român modern; (2+2) 4 p
- menţionarea a două acţiuni interne şi a unui act internaţional care au contribuit la constituirea şi/sau consolidarea
statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; (3×2) 6 p
- prezentarea unei acţiuni desfăşurate de statul român pe plan extern la începutul secolului al XX-lea, în vederea
constituirii României Mari; (2+2+2) 6 p
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument
istoric. (2+2) 4 p
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui
punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată. (2+2+2+1+2+1) 10 p
MODELUL 2

A. „Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domnul Ţării Moldovei, împreună cu panii noştri facem cunoscut
cu această carte a noastră celor de faţă şi viitori, cui îi va fi de trebuinţă să ştie, tuturor împreună, că dorim cu credinţa şi
cu dreptatea noastră să arătăm supunerea noastră şi jurămintele noastre măreţului şi strălucitului şi preaputernicului
Vladislav, marelui crai al Poloniei, domnitorul nostru, pe care i le-am făcut şi am sărutat crucea şi cărţile noastre şi ale
panilor noştri, cu care împreună ne-am legat în scris, şi cu panii noştri, coroanei sale şi crăiei sale, că nu vom fi
niciodată împotriva sa şi nici împotriva coroanei lui polone. Ci vom sta în ajutor lui şi coroanei lui, când va fi nevoie,
fără înşelăciune şi fără viclenie, împotriva craiului unguresc şi împotriva fiecăruia din duşmanii săi. Şi cine i-ar fi
vrăşmaş, acesta este vrăşmaş şi nouă şi stăm pe lângă dânsul în nevoile lui, ca şi în nevoile noastre.
Dacă cumva craiul unguresc ar porni contra domnitorului nostru, contra Poloniei, Dumnezeu să-l păzească de aceasta,
atunci şi noi vom pleca contra ţării sale, contra ţării craiului unguresc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facem ce vom putea
mai bine ca să lucrăm pentru interesul domnitorului nostru, craiul Poloniei. Iar dacă ar pleca craiul unguresc asupra
mea, a lui Alexandru voievod, şi asupra ţării mele moldoveneşti, atunci domnitorul nostru, craiul Poloniei, ne va apăra
şi va pleca contra ţării ungureşti şi va face ce va putea mai mult, ca şi domnitorul nostru.”
(tratat încheiat de Alexandru cel Bun cu Vladislav al II-lea, regele Poloniei, 1411)
82
B. „În numele lui Dumnezeu, amin. Noi, Ioan Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, facem
cunoscut [...] că, după ce într-o vreme de mult trecută între noi şi între prea luminatul prinţ domnul Ian Olbraht, din mila
lui Dumnezeu crai al Poloniei, mare cneaz al Litviei, al Rusiei, Prusiei şi al altor ţări domn şi moştenitor, au fost
oarecare vrăşmăşie şi cunoscuta ceartă şi luptă, acum, domnia sa, susnumitul crai, după voinţă şi prin mijlocirea prea
luminatului prinţ a domnului Vladislav, din aceeaşi milă dumnezeiască crai al Ungariei şi al Cehiei, frate prea iubit al
domniei sale, ne-a iertat de toate batjocurile şi pagubele şi strâmbătăţile pe care i le-am făcut domniei sale în trecut şi
ne-a dat pace veşnică nouă şi fiilor noştri şi boierilor noştri şi fiilor fiilor lor şi ţării noastre, Moldovei [...].
Astfel că între noi şi între prealuminăţia sa pomenitul domn Ian Olbraht, crai al Poloniei, şi între luminăţia sa prinţul şi
domnul Alexandru, marele cneaz al Litviei, şi prinţul Jigmont, fraţi preaiubiţi ai domniei sale, şi între urmaşii noştri, de
amândouă părţile, are să fie linişte şi pace veşnică, aşa că, de aici înainte şi pe viitor, atât noi cât şi urmaşii noştri care
vor fi după aceasta în ţara noastră, a Moldovei, vom trăi şi vom stăpâni în vremile viitoare slobozi şi fără grijă [...].”
(tratat încheiat de Ştefan cel Mare cu Ioan Albert, regele Poloniei, 1499)
1. Precizaţi din sursa A două titluri purtate de conducătorul Ţării Moldovei. (2×2) 4 p
2. Menţionaţi din sursele A şi B numele crailor Poloniei. (2×2) 4 p
3. Precizaţi, pe baza surselor A şi B, două modificări înregistrate în relaţiile externe ale Moldovei, pe parcursul
secolului al XV-lea. (2×3) 6 p
4. Menţionaţi, din sursa B, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. 3p
5. Indicaţi, pe baza surselor A şi B, o asemănare între reprezentanţii puterii centrale din Moldova, Polonia şi Ungaria.
3p
6. Prezentaţi alte două instituţii centrale care au funcţionat în spaţiul românesc în Evul Mediu şi/sau la începuturile
modernităţii. (2×3) 6 p
7. Menţionaţi o deosebire între două acţiuni militare în care a fost implicată Ţara Românească în secolele al XIV-lea –
al XVI-lea. 4p

A. „Trăiască biruinţa! Eu sunt mândru de voi şi gloria revoluţiei voastre se răsfrânge asupra noastră şi a tuturor
Românilor... Mâna nu-mi e aşa de ageră, pentru ca să poată urmări închipuirea frumoaselor planuri, pe care le prevăd.
Un mare popor, sprijinit pe o Mare, având ca cingătoare două fluvii: Dunărea şi Nistrul, cu sânge roman în vine! Iar
Moldova cu fiicele ei nu mai este, nici Transilvania, nici Banatul; ci o Ţară română, cu o mare capitală, ce se va chema
Roma, dacă vrei, cu pieţe mari numite: Piaţa Poporului, Piaţa Traiană, Piaţa lui Ştefan, a lui Mihai, a Moldovei, a
Banatului, a Ardealului; apoi tărie, fericire, măreţie, slavă! Fericiţi nepoţii noştri! Şi noi fericiţi că am putut, de bine de
rău, cu mult puţinul nostru, să ajutăm la aceasta!”
(scrisoarea revoluţionarului basarabean Alecu Russo către munteanul Nicolae Bălcescu, 1848)
B. „Moşu-meu [Lascăr Rosetti] avea idei foarte înaintate (bineînţăles pentru acea vreme), din cauza cărora Costache
Sturdza îi dăduse porecla de Robespierre en lunettes (Robespierre cu ochelari). Arestat odată cu fraţii săi la 1848 şi
pornit spre Ţarigrad, a avut norocul, la Brăila, să scape împreună cu alţi cinci la vice-consulatul englez. În aceeaş noapte
au fost duşi pe un vapor britanic care se afla în port, unde au ramas mai multe zile, împărtăşind cartoafele şi porcul sarat
al marinarilor. De acolo au trecut pe un vapor austriac care i-a dus la Baziaş, iar de aici, cu trăsura, au mers la
Timişoara, unde s-au împrăştiet. Lascăr Rosetti cu Manolache Costache-Iepureanu s-au dus, prin Lugoj, la Blaj, unde au
asistat la marea întrunire ţinută de români pe câmpul zis «al libertăţii». [...]
Tot moşu-meu mi-a povestit că în sara după întrunire, pe acel câmp «al libertăţii», se vedea un urieş transparent cu
chipul lui Traian. A auzit pe unul din ţarani, se vede un entuziast, explicând altuia cine era Traian: «El ne-a adus aici din
Italia!» La ceea ce, celalalt, se vede un realist, a răspuns: «Mai bine ne lasa acolo!»
De la Blaj au mers la Pesta şi au avut neplăcerea să vadă, în drum spre Tisa, numeroase spânzurători de cari atârnau
leşuri de români. [...]
... După venirea la domnie a lui Grigore Ghyka, s-a întors în ţară. La april 1850 a fost numit membru în comisia
şcolilor, la noiemvrie următor, membru în comisia pentru prelucrarea legilor ţării, înfiinţată la 1845 de Mihai Sturdza.
[...]
Lascăr Rosetti a luat partea cea mai activă în mişcarea unionistă. Ales în camera electivă, el a fost acel care, când
deputaţii unionişti s-au adunat la Cabinetul de Istorie Naturală, în «sala elefantului», a încuiet uşa cu cheia şi, punând-o
în buzunar, a hotărât tovarăşilor că nu li dă drumul acasă pănă ce nu se vor uni asupra candidatului la domnie. Se ştie că
în acea şădinţă s-a hotărât candidatura lui Cuza, care a fost ales domn a doua zi.”
(Radu Rosetti, Ce am auzit de la alţii. Amintiri)
1. Numiţi un spaţiu istoric menţionat în sursa A. 3p
2. Indicaţi din sursa B localitatea în care se află „câmpul zis «al libertăţii»”. 3p
3. Precizaţi, pe baza sursei B, o consecinţă a implicării active a lui Lascăr Rosetti în mişcarea unionistă. 3p
83
4. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că mişcarea revoluţionară paşoptistă a fost supusă acţiunilor
represive şi menţionaţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. (2+3) 5 p
5. Formulaţi, pe baza surselor A şi B, un punct de vedere referitor la percepţia romanităţii românilor la mijlocul
secolului al XIX-lea, susţinându-l cu câte o informaţie selectată din fiecare sursă. (2+2+2) 6 p
6. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de români la începutul secolului al XX-lea în vederea realizării idealului naţional
paşoptist exprimat în sursa A. (2×3) 6 p
7. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia potrivit căreia practicile democratice au constituit o trăsătură a
vieţii politice în Europa secolului al XX-lea. 4p

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre regimul comunist în România, având în vedere:
- precizarea unei cauze a instaurării regimului comunist; 2p
- menţionarea unei legi fundamentale şi a două idei susţinute de aceasta pentru impunerea şi/sau consolidarea
comunismului în România; (1+2+2) 5 p
- prezentarea a două asemănări şi a unei deosebiri între acţiunile de politică internă ale regimului stalinist şi ale celui
naţional-comunist; (1+2)×3 9 p
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea României în timpul Războiului Rece şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric. (2+2) 4 p
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea unui
punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi
încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată. (2+2+2+1+2+1) 10 p
MODELUL 3

A. „În ciuda apelului regelui de a respecta prevederile tratatului din 1883, consiliul de coroană de la Sinaia (3 august) a
hotărât păstrarea neutralităţii; rând pe rând, în franţuzeşte, participanţii şi-au motivat poziţia şi au votat pentru
nepunerea în aplicare a tratatului cu Puterile Centrale sub pretextul că acesta prevedea casus foederis numai în situaţia
în care unul dintre semnatari ar fi fost atacat; dintre toţi participanţii numai P.P. Carp, consecvent viziunii sale istorice
care interpreta războiul ca o nouă înfruntare între germanism şi panslavism, a susţinut intrarea imediată în război alături
de Puterile Centrale, care, după el, primejduiau mult mai puţin fiinţa naţională românească decât expansionismul slav.
Perioada neutralităţii (1914-1916) n-a fost în fapt deloc neutră, guvernul Brătianu începând încă din toamna lui 1914
tratative cu Antanta în vederea intrării în război şi a stabilirii condiţiilor acestei participări. Moartea regelui Carol
(octombrie 1914) şi înscăunarea antantofilului rege Ferdinand au uşurat şi mai mult ducerea unor astfel de discuţii;
Rusia recunoscuse de altfel dreptul României asupra Transilvaniei încă de la 1 octombrie 1914 în schimbul neutralităţii
[...].” (V. Georgescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1992)
B. „După ce această politică de balans a lui Carol al II-lea, orientată către păstrarea independenţei şi integrităţii
teritoriale a României, s-a dovedit a fi o iluzie, iar el a fost nevoit să consimtă cedarea Basarabiei şi a părţii de nord a
Bucovinei către Uniunea Sovietică şi, mai apoi, a Transilvaniei de Nord către Ungaria, regele a pierdut orice bază de
susţinere şi, în 1940, a fost nevoit să cedeze puterea. În România s-a instalat apoi dictatura militară a mareşalului Ion
Antonescu, la început încă cu participarea Gărzii de Fier. Satelizarea României în relaţia cu Germania a devenit acum
din ce în ce mai evidentă.”
(H. Roth, Mică istorie a Transilvaniei, Târgu-Mureş, 2006)
1. Numiţi o alianţă precizată în sursa A. 2p
2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la mareşalul Ion Antonescu. 2p
3. Menţionaţi o instituţie politică şi un spaţiu istoric la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 3+3 6p
4. Scrieţi, pe foaia de teză, litera corespunzătoare sursei care susţine că România a devenit un satelit al Germaniei.
3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând rolul fiecăreia dintre aceste
informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două fapte istorice referitoare la diplomaţia domnitorilor români în Evul Mediu şi/sau la începuturile
modernităţii. 1+2+1+2 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a diplomaţiei româneşti în timpul Crizei Orientale din 1875-1878. 4p
84

Citiţi cu atenţie textul:
„În 1918, democraţia liberală, ieşită victorioasă din război, pare să triumfe. Într-adevăr, imperiile austro-ungar, german
şi rus, simboluri ale permanenţei practicilor autoritare s-au prăbuşit, lăsând loc unor regimuri parlamentare în Germania
şi în Austria (în timp ce în Rusia se instalează un regim care se proclamă marxist). Fostele minorităţi naţionale eliberate
formează noi state, care, toate, vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal, devenind fie republici ca
Polonia şi Cehoslovacia, fie monarhii constituţionale, ca România şi Iugoslavia. Adunările legislative în care vor
pătrunde noi categorii sociale (ţărani, muncitori) vor căpăta puteri sporite. Însă în realitate, democraţia se va arăta a fi
fragilă în aceste ţări. Masele nu au deprins încă practica regimului parlamentar şi, constituite în mare parte din ţărani
adesea analfabeţi, nu pot participa într-o măsură eficientă şi conştientă la viaţa politică, fiind o jucărie în mâinile
demagogilor şi notabilităţilor locale care le dirijează voturile. Or, democraţia liberală este ameninţată pe două fronturi,
de la stânga, de bolşevism, de la dreapta de mişcările de tendinţă autoritară. Pentru adepţii bolşevismului, adevărata
democraţie este o societate fără clase, care nu se poate realiza decât răsturnând democraţia liberală, simplă caricatură, în
care statul, dominat de burghezia capitalistă, guvernează numai în profitul acestei clase. Acest curent antrenează un val
revoluţionar în Europa şi speranţele declanşării unei revoluţii după modelul celei din Rusia.”
(Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol. I, 1998)
1. Numiţi un spaţiu istoric menţionat în sursa dată. 2p
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi, din sursa dată, două forme de organizare statală. 3+3 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la adepţii bolşevismului. 3+3 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la democraţia liberală, susţinându-l cu două informaţii
selectate din sursă. 4+3+3 10 p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia impunerea regimului comunist în Rusia a
afectat negativ o parte a societăţii (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4p
Elaboraţi, în aproximativ o pagină, un eseu despre evoluţia constituţională a României, având în vedere:
- menţionarea unei constituţii adoptate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a unui principiu înscris în aceasta;
2+2 4p
- precizarea a două principii promovate de o lege fundamentală din prima jumătate a secolului al XX-lea şi a câte unei
consecinţe a aplicării fiecăruia dintre cele două principii; 3+3+2+2 10 p
- prezentarea unei cauze a adoptării unei legi fundamentale în a doua jumătate a secolului al XX-lea; 2+3 5 p
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia regimului constituţional românesc şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric. 1+4 5p
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea
argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia),
respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată.
1+1+1+1+1+1 6p
MODELUL 4

A. „Noi, Mircea, voievodul Ţării Româneşti, duce de Făgăraş şi ban al Severinului, facem cunoscut tuturor celor care
vor vedea scrisoarea de faţă sau vor avea ştiinţă de dânsa în alt chip că, deoarece prealuminatul principe şi domn,
domnul Sigismund, din mila lui Dumnezeu, ilustrul rege al Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc. şi marcgraf de
Brandenburg etc., a arătat faţă de noi osebita bunăvoinţă a maiestăţii sale, de când ne-a cunoscut, [precum şi] prielnicul
şi prietenescul său sprijin, şi ne-a dat nouă, de la sine şi cu toată milostivirea, dragostea sa, şi ne-a ajutat mai ales
împotriva acelor cumpliţi şi vicleni fii ai strâmbătăţii, vrăjmaşi ai numelui lui Hristos şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri,
turcii, purtându-se cu noi totdeauna şi în toate [împrejurările] cu bunăvoinţă şi cu bunătate, de aceea noi, din îndemnul
numai al nostru şi din toată a noastră dărnicie, fără a fi siliţi şi nici împresuraţi [de nimeni], sub credinţa şi jurământul
nostru şi al boierilor noştri, făcut de noi mai înainte, aşa cum se cuvine, am făgăduit şi făgăduim zisului domn [şi] rege,
prin rândurile acestea, a păzi şi a băga în seamă neschimbate cele mai jos scrise. Anume, mai întâi, că noi, când şi de
câte ori, de-acum înainte, domnul rege va merge cu oştirea sa, el însuşi, împotriva zişilor turci sau împotriva oricăror
85
altor părtaşi de-ai lor, atunci, tot cu oştirea, cu oamenii şi cu toată puterea noastră, să fim ţinuţi şi datori a merge cu
dânsul, de asemenea, noi înşine, împotriva acelora. Şi dacă domnul rege n-ar merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea
sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori de asemenea, a trimite numai oştirea şi pe oamenii noştri, împotriva acelora,
dimpreună cu oştirea domnului rege..”
(Tratatul de la Braşov, dintre Sigismund de Luxemburg şi Mircea cel Bătrân, 1395)
B. „Pricina emiterii preaslăvitului semn împărătesc […] este aceasta: Kara-Bogdan, care din vremurile vechi, era plin de
omenie şi supus […], neamânând nicio clipă îndatoririle sale de supunere, precum şi dările stabilite prin firman, se
supunea poruncilor mele şi îşi plătea la timp, fără întârziere haraciul său, pe care îl fixasem. Dar, de la o vreme, şoaptele
îndărătniciei diavoleşti vârându-i în creier gândul de răscoală şi de tulburare, el […] arătase îndrăzneală şi ieşise din
calea ascultării. De aceea, zelul pentru credinţa în Allah şi efortul pentru cinstea împărăţiei se puseseră în mişcare.
Asfel, din pricina mâniei mele, cu glorioasele mele oşti, purtătoare de vijelie, am ruinat din rădăcină, ca uraganul, ţara
sa prosperă, […] şi-i dădusem o pedeapsă straşnică cu viteaza mea mână nimicitoare. Cu acest prilej, deşteptându-se din
somnul neştiinţei, el […] şi-a plecat faţa la pământ pentru slujire şi s-a rugat, zicând astfel: «Predându-mi, ca şi mai
înainte, grumazul meu la supunere şi la ascultare, şi, de asemenea, dublând haraciul meu, care, aşa cum îmi fusese fixat,
era în fiecare an de trei mii de florini frânceşti, şi făcându-l de şase mii de florini în fiecare an, am devenit prietenul
prietenilor şi duşmanul duşmanilor voştri. De asemenea, neabătându-mă, ca şi în zilele de altădată, cu niciun pas din
calea cea dreaptă, sunt, din tată şi moş, unul dintre slujitorii acestei Porţi, înaltă ca cerul».”
(Ahdname-ul acordat de Mehmed al II-lea lui Ştefan cel Mare, 1480)
1. Numiţi o funcţie politică precizată în sursa A. 2p
2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la valoarea haraciului. 2p
3. Menţionaţi câte o divinitate la care se referă sursa A, respectiv sursa B. 3+3 6p
4. Scrieţi, pe foaia de teză, litera corespunzătoare sursei care susţine că turcii se află într-o relaţie conflictuală cu
creştinii. 3p
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre aceste
informaţii (cauză, respectiv efect). 7p
6. Prezentaţi două acţiuni militare care au implicat spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. 1+2+1+2 6p
7. Menţionaţi o caracteristică a procesului de constituire a statelor româneşti medievale. 4p

Citiţi cu atenţie textul:
„Mai important încă, faptul că era obligat să accepte condiţiile băncilor occidentale a constituit o grea lovitură dată
mândriei exacerbate a conducătorului român. A urmat o izolare politică, care l-a făcut mai puţin dependent de sprijinul
guvernelor străine, care ar fi putut să exercite o oarecare influenţă pentru a-l convinge să-şi modereze politica faţă de
popor. El a declarat în mod sfidător, în decembrie 1982, că va plăti datoria externă până în 1990 şi, pentru a realiza
acest lucru, a introdus o serie de măsuri de austeritate fără egal chiar şi în istoria neagră a regimurilor comuniste est-
europene. La începutul anului 1982 a fost introdusă în unele oraşe de provincie raţionalizarea pâinii, a făinii, a zahărului
şi a laptelui, iar în 1983 raţionalizarea s-a extins aproape în întreaga ţară, cu excepţia Capitalei. Raţiile lunare personale
au fost reduse progresiv până într-atât încât, în preajma revoluţiei din 1989, în unele regiuni ale ţării ajunseseră la un
kilogram de făină, un pachet de margarină de 500 grame şi cinci ouă. În acelaşi timp, industria grea a fost chemată, la
rândul ei, să contribuie la această cursă a exporturilor, dar întrucât nevoile ei de energie depăşeau capacitatea ţării, în
1981 s-au introdus măsuri drastice de economisire a energiei, care prevedeau o raţie lunară de benzină de 30 de litri
pentru proprietarii de automobile. Alte restricţii stipulau o temperatură maximă de 14 ○ în birouri şi o limitare a
alimentării cu apă caldă (în mod obişnuit, o zi pe săptămână în apartamente). În iarna 1983, aceste restricţii au fost
sporite, ducând la întreruperea alimentării cu electricitate în principalele oraşe şi la reducerea presiunii gazelor în timpul
zilei, astfel că nu se putea găti decât noaptea. În timpul iernii grele 1984/1985 – potrivit unor surse din spitalele
Capitalei – s-a aflat că muriseră peste 30 de copii, din cauza întreruperilor neanunţate de curent ce au afectat
incubatoarele.”
(Dennis Deletant, România sub regimul comunist)
1. Numiţi, pe baza sursei date, evenimentul politic produs în anul 1989. 2p
2. Precizaţi un spaţiu istoric la care se referă sursa dată. 2p
3. Menţionaţi, din sursa dată, două atitudini ale regimului comunist din România în cadrul relaţiilor internaţionale.
3+3 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la industria grea. 3+3 6p
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la politica economică a regimului comunist din România,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 4+3+3 10 p
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia impunerea regimului stalinist în România a
afectat negativ o parte a societăţii, la mijlocul secolului al XX-lea (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi
utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4p
86

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre constituirea statului român modern, având în vedere:
- menţionarea unui proiect naţional-politic elaborat în a prima jumătate a secolului al XIX-lea; 2p
- precizarea a două acţiuni interne desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în vederea realizării şi/sau consolidării
statului român modern; 3+3 6p
- precizarea a două acţiuni desfăşurate de statul român pe plan extern, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în vederea
consolidării sale; 3+3 6p
- prezentarea unei consecinţe a participării statului român modern la marile evenimente politico-militare de la începutul secolului al
XX-lea; 2+3 5p
- formularea unui punct de vedere referitor la regimul politic românesc în perioada interbelică şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric. 1+4 5p
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, elaborarea
argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia),
respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu precizată. 2+1+2+1 6 p
87
Ioan Popa, Istorie. Material auxiliar Subiecte de bacalaureat
SUBIECTE DE BACALAUREAT
1. SUBIECT BACALAUREAT, IUNIE-IULIE 2014

VARIANTA 1
Filiera teoretică, profil umanist, toate specializările; Filiera vocaţională - profil artistic, toate specializările; - profil
sportiv, toate specializările; - profil pedagogic, specializările: bibliotecar-documentarist, instructor-animator,
instructor pentru activităţi extraşcolare, pedagog şcolar; - profil teologic, toate specializările.
· Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.
· Timpul de lucru efectiv este de 3 ore.
SUBIECTUL I (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursele de mai jos:
A. „Într-o vreme […] când conştiinţa naţională făcea progrese, revenirea pământenilor în scaunele de domnie din
Moldova și Țara Românească a fost percepută, mai ales în perspectiva desfăşurărilor ulterioare, ca începutul «renaşterii
naţionale». […] Mica boierime, fiind blocată în afirmarea ei […] de marii boieri, revendică o participare mai importantă
în conducerea statului. […] Obiectivele ei şi-au găsit expresia în proiectul de constituţie zisă a «Cărvunarilor» […] care
în textul ei formula fără echivoc «principiul constituţional: domnia legilor», în înţelesul că autoritatea domnului era
limitată şi subordonată organismului reprezentativ - Sfatul obştesc. «Constituţia Cărvunarilor» cuprindea un şir de
principii şi drepturi, precum respectul proprietăţii, egalitatea în faţa legilor, libertatea persoanei etc. […] Aceste
principii nu erau aplicate însă consecvent, pentru că, în problema esenţială - cea a puterii - mica boierime se arăta
preocupată exclusiv de a-şi asigura un cuvânt decisiv în Sfatul obştesc. «Constituţia Cărvunarilor» a fost violent
combătută de marea boierime şi ea a rămas un simplu proiect. Victoria [marii boierimi] a fost asigurată şi de înţelegerea
turco-rusă fixată prin Convenţia de la Akkerman […]. Acordul confirma restabilirea domniilor pământene, stabilea
alegerea domnilor de divan şi fixa durata domniei la şapte ani; rolul Rusiei era consolidat […].”
(F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român)
B. „În Moldova şi Ţara Românească, intelectualii au căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să restabilească
echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în timp ce în Transilvania, în [...] Banat [...] şi în Bucovina, ei şi-au propus să
unească toţi românii într-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de
cealaltă a Carpaţilor, pe baza puternicelor legături etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia. Dar astfel de gânduri
erau efemere, căci ipotezele […] contraveneau realităţilor politice, în special pragmatismului Rusiei şi Austriei. [...] În
ciuda admiraţiei nutrite faţă de Apus, paşoptiştii nu erau nişte gânditori abstracţi, care se străduiau să impună poporului
instituţii fără legătură cu experienţa istorică naţională. [...] Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică
în nemulţumirea generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice existente. Mulţi
boieri nu erau de acord cu metodele autoritare folosite de domni [...], clasa mijlocie [...] protesta împotriva taxelor mari
[...], ţăranii erau hotărâţi să lupte pentru desfiinţarea îndatoririlor tot mai mari de clacă şi obligaţii faţă de moşieri.”
(M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României)
Pornind de la aceste surse, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi proiectul politic precizat în sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B. 2 puncte
3. Menţionaţi două spaţii istorice precizate atât în sursa A, cât şi în sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că toate categoriile sociale sunt nemulţumite de
situaţia politico-economică. 3 puncte
5. Scrieţi, din sursa A, două informaţii care se află într-o relaţie cauză-efect, precizând rolul fiecăreia dintre aceste
informaţii (cauză, respectiv efect). 7 puncte
6. Prezentaţi două acţiuni desfăşurate de România în contextul „crizei orientale”. 6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare între două măsuri de politică internă adoptate în statul român modern, în primul deceniu
după constituirea acestuia. 4 puncte
SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte)

Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:
„Primul Război Mondial este evenimentul care anunţă schimbarea hărţii politice a continentului european. [...] Atenţia
lumii politice se concentrează asupra războiului izbucnit în Europa şi a atitudinii României. Un Consiliu de Coroană
este convocat, la 21 iulie/3 august 1914 la Sinaia. [...] La fel ca Italia, România îşi declară neutralitatea (cu excepţia
Regelui Carol I şi a lui P.P. Carp, toţi ceilalţi 18 participanţi au optat pentru această soluţie). [...] Neutralitatea nu putea
fi, şi de fapt nici n-a fost, decât o perioadă de pregătire de război. [...] Asemenea Italiei şi Bulgariei, România devine
obiectul presiunilor celor două tabere beligerante. Cum români se găseau şi în Rusia, nu numai în Austro-Ungaria,
diplomaţiile ambelor părţi au ce oferi. Puterile Centrale promit Basarabia, un statut special pentru românii transilvăneni
[...], promit chiar şi Bucovina. Antanta promite toate teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria. Purtătorii de
88
cuvânt ai beligeranţilor sunt Rusia şi, de cealaltă parte, Germania. Aceasta din urmă îşi punea multe speranţe în regele
Carol I [...]. Dar la 27 septembrie/10 octombrie 1914 regele Carol I moare, după o domnie de 48 de ani. [...] Urmaş la
domnie vine Ferdinand I, nepotul lui Carol I. [...] Cu schimbarea la domnie nu se schimbă şi atitudinea politică externă.
Neutralitatea este reconfirmată. Doar că Puterile Centrale pierd în România un potenţial aliat, iar Antanta poate spera,
cu mai mult temei, că România va lua armele de partea sa. [...] Opinia publică din ţară, animată de Liga pentru unitatea
politică a tuturor românilor [...], de Acţiunea Naţională şi Federaţia Unionistă, de o presă extrem de activă şi neobosită,
de numeroasele demonstraţii [...] de discursurile unor oameni politici şi ale unor intelectuali (Nicolae Filipescu, Take
Ionescu, Octavian Goga, refugiat din Transilvania, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu ş.a.), se pronunţa foarte categoric
pro-Transilvania.”
(I. Bulei, O istorie a românilor)
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi un rege al României precizat în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la Consiliul de Coroană. 2 puncte
3. Menţionaţi cele două mari alianţe la care se referă sursa dată. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două caracteristici ale opiniei publice din România. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea taberelor beligerante faţă de România,
susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relaţiile internaționale
din a doua jumătate a secolului al XX-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre rolul spaţiului românesc în relaţiile internaţionale din secolele al
XIV-lea – al XVIII-lea, având în vedere:
- menţionarea a două conflicte militare desfăşurate în spaţiul românesc în secolul al XIV-lea;
- precizarea unui cauze a implicării spaţiului românesc în diplomaţia secolului al XIV-lea;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la conflictele militare desfăşurate în spaţiul românesc în secolul al XV-lea;
- menţionarea a două acţiuni diplomatice referitoare la spaţiul românesc din secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la consecinţele implicării spaţiului românesc în relaţiile internaţionale din
secolele al XVI-lea – al XVIII-lea asupra unei instituţii centrale şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-
efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă
cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita
de spaţiu precizată.

VARIANTA 8

Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:
A. „În 1948 se creează Securitatea [...]. Sub directa supraveghere a acesteia au loc toate arestările şi detenţiile din
închisori, de pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, din Bărăgan. La ordinul lui Stalin (căruia Gheorghiu-Dej i
se supune slugarnic), în iunie 1951, începe, în cele mai inumane condiţii, deportarea a 10.288 de familii în Bărăgan sau
în Moldova. [...] În închisori şi lagăre se trece la un regim de suprimare neînchipuit de dur. [...] În cultură se aplică
acelaşi model de la răsărit, ca şi în toate celelalte domenii. Se distrug sau se rescriu valorile tradiţionale. Relaţiile cu
Occidentul sunt complet întrerupte. Învăţământul este reorganizat după modelul sovietic. [...] Până şi manualele sunt
traduse din limba rusă (limbă care devine obligatorie din clasa a IV-a primară). [...] Istoria naţională este rescrisă pe
baze marxist-leniniste şi pe criteriile prieteniei cu Uniunea Sovietică. O nouă lege a învăţământului lasă pe dinafară
toate cadrele didactice care nu voiau să colaboreze cu noul regim. [...] Presa de opoziţie e interzisă. Ministerul
Propagandei este transformat în Ministerul Informaţiilor pentru a controla presa, radioul, cinematografia, teatrul. În
1948 erau interzise 8.000 de titluri de cărţi şi reviste.”
B. „În 1963, pentru prima oară, România votează la ONU altfel decât Uniunea Sovietică. Ulterior, pe măsura acutizării
conflictului chino-sovietic, pe care Gheorghiu-Dej se oferă să-l medieze, voturile independente ale României se
89
înmulţesc. Regimul capătă respectabilitate în ochii Occidentului, interesat să slăbească coeziunea Pactului de la
Varşovia. [...]. Delegaţii economice româneşti sunt primite în Elveţia, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Italia, în Japonia.
În 1962 se semnează un acord cu un consorţiu anglo-francez pentru construirea Combinatului siderurgic de la Galaţi.
[...] Refuzând să secondeze Moscova în dorinţele sale de hegemonie asupra mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale, România îşi ia ca aliaţi China şi încurajările Occidentului. Şi, profitându-se de conflictul chino-sovietic,
într-o declaraţie din aprilie 1964 a PMR, cunoscută ca «Declaraţia de independenţă», se afirmă dreptul la libera
manifestare a fiecărui partid comunist. [...] Detaşarea lui Gheorghiu-Dej de Moscova trebuie explicată prin teama lui de
procesul de destalinizare [...] care substituie, în ţările «socialiste», echipele instaurate la putere de Stalin după 1945 şi
care putea aduce schimbări nedorite şi în echipa conducătoare de la Bucureşti.”
1. Numiţi, din sursa A, instituţia de represiune înfiinţată în 1948. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la relaţiile economice ale statului român. 2 puncte
3. Numiţi doi conducători politici la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că atitudinea României faţă de Uniunea
Sovietică este apreciată de Occident. 3 puncte
6. Prezentaţi alte două practici politice totalitare utilizate în România, în afara celor la care se referă sursele date.
6 puncte
7. Menţionaţi o asemănare între acţiunile desfăşurate în România, în perioada postdecembristă. 4 puncte

„Războiul s-a reluat cu înverşunare pe frontul din Moldova în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de
lângă Mărăşti, în cadrul efortului general [...] de a învinge Puterile Centrale. Dar după câteva zile de succese, Averescu
a oprit operaţiunea pentru că situaţia din Galiţia se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau, lipsite de
disciplină şi demoralizate. La 24 iulie/6 august, Mareşalul von Mackensen a lansat la rândul său o ofensivă puternică al
cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română şi rusă şi să oblige România să iasă din război. Luptele
îndârjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Mărăşeşti, când armata română a oprit înaintarea trupelor
austriece şi germane şi a pus practic capăt ofensivei acestora. Dar s-a ivit un nou pericol. La sfârşitul verii lui 1917
evenimentele revoluţionare din Rusia ameninţau să dezorganizeze frontul de luptă şi să submineze stabilitatea socială şi
politică din Moldova. [...] La 18 februarie/3 martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-
Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din război, lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident. Două luni
mai târziu, guvernul român, acum condus de [...] Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la Bucureşti, prin care
România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale. Dar evenimente hotărâtoare pe câmpurile de
luptă au schimbat repede soarta României. Pe frontul de vest aliaţii au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918
şi au început să înainteze constant spre Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare şi au obligat
Austro-Ungaria să accepte un armistiţiu [...].”
1. Numiţi generalul român, precizat în sursa dată. 2 puncte
2. Precizaţi secolul la care se referă sursa dată. 2 puncte
3. Menţionaţi alianţa şi o acţiune diplomatică desfăşurată de aceasta, precizate în sursa dată. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două acţiuni care au loc pe frontul de vest. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la evenimentele de pe frontul din Moldova, susţinându-l
cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România se implică în relaţiile internaţionale
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin acţiuni militare sau diplomatice. (Se punctează prezentarea unui fapt
istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 4 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre spaţiul românesc, de la autonomii locale la implicarea în relaţiile
internaţionale din Evul Mediu, având în vedere:
− menţionarea a două autonomii locale, din spaţiul românesc, din secolele al IX-lea – al XIII-lea;
− menţionarea a două cauze ale înfiinţării instituţiilor centrale medievale şi precizarea unei instituţii centrale din spaţiul
românesc;
− prezentarea unei acţiuni diplomatice desfăşurate de un reprezentant al spaţiului românesc, în secolul al XV-lea;
− formularea unui punct de vedere referitor la acţiunile militare desfăşurate în spaţiul românesc, în secolul al XVI-lea şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
90
Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea eseului, evidenţierea relaţiei cauză-efect,
elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă

VARIANTA 8

A. „Dorinţele Divanurilor ad-hoc nu au fost decât parţial îndeplinite. Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva
constituirii unui stat român: Istanbulul şi Londra, interesate în păstrarea integrităţii Imperiului otoman, îl considerau un
pas al moldo-muntenilor spre independenţă, iar Viena se temea de reacţia românilor din Imperiul austriac. Conferinţa de
la Paris (1858) a hotărât ca Principatele să rămână entităţi politice separate, avându-şi fiecare domnul şi adunarea sa, dar
să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, singurele instituţii comune fiind Curtea de Casaţie
şi o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, pentru elaborarea legilor de interes comun. Opoziţiei marilor puteri
europene, românii din Principate le-au răspuns cu un act de mare abilitate politică. Întrucât Convenţia de la Paris nu
interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele Principate, unioniştii l-au ales pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), iar apoi şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859). Dubla alegere a lui
Cuza a avut o dublă semnificaţie: mai întâi, ea a fost manifestarea a ceea ce N. Iorga a numit «sistemul faptului împlinit,
acest element de originalitate, creat de români»; în al doilea rând, ea a pus temeliile statului român modern.”
B. „Dubla alegere a lui Cuza a avut parte de ecouri diferite din partea puterilor garante, întrucât a ridicat din nou
aceleaşi probleme ce întunecaseră procesul de redactare a Convenţiei de la Paris (1858). La Viena, acţiunile adunărilor
din Moldova şi din Ţara Românească au fost denunţate ca revoluţionare, pentru că oficialităţile austriece continuau să
privească orice formă de unire ca un obstacol în calea pătrunderii politice şi economice la Dunărea de Jos şi ca o
încurajare a presupuselor tendinţe centrifuge printre românii din Transilvania şi Bucovina. Acestea au preconizat chiar o
intervenţie militară. Franţa, pe de altă parte, a rămas neclintită în sprijinul unirii. Scopul lui Napoleon al III-lea era să
extindă influenţa franceză într-o ţară de cultură romanică, influenţă care-i putea servi la împiedicarea accesului Rusiei la
Marea Mediterană şi la abaterea intereselor Austriei în altă parte. Rusia sprijinea unirea ca un mijloc de a slăbi Austria
şi Prusia, dar, în special, ca o posibilitate de a stabili relaţii mai strânse cu Franţa. Sardinia şi Prusia erau dispuse să
aprobe unirea fie şi numai pentru a-şi promova propriile ambiţii în Italia şi, respectiv, Germania. Marea Britanie oscila.
[...] Toate puterile au convenit până la urmă să se întâlnească la Paris, pentru a lua în discuţie reacţia faţă de faptul
împlinit românesc.”
(K. Hitchins, Românii 1774-1866)
1. Numiţi o putere garantă precizată în sursa B. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa A, o informaţie referitoare la Conferinţa de la Paris. 2 puncte
3. Menţionaţi cele două Principate Române la care se referă atât sursa A, cât şi sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că acţiunile unioniştilor au dus la întemeierea
statului român modern. 3 puncte
5. Scrieţi o relaţie cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa B, precizând rolul fiecăreia dintre aceste
6. Prezentaţi câte o acţiune din politica internă, respectiv din relaţiile internaţionale desfăşurate în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea pentru dezvoltarea statului român modern. 6 puncte
7. Menţionaţi o constantă în desfăşurarea faptelor istorice la care participă România la începutul secolului al XX-lea, în
cadrul relaţiilor internaţionale. 4 puncte

„Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul
Ungar, organizat […] sub forma unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau încă. Astfel, adunarea
tuturor cnezilor ţării – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva probleme curente şi spre a alege
91
voievodul. […] Influenţa ungară la est de Carpaţi era în pericol, datorită nemulţumirilor şi revoltelor românilor şi
datorită presiunilor Poloniei […]. Atunci, regele ungar, a ales dintre românii maramureşeni […] pe un cneaz local
înnobilat numit Dragoş, pe care l-a trimis în Moldova […] spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele
suveranului ungar. Dragoş, de aceeaşi etnie cu localnicii, a fost acceptat ca voievod într-o regiune din Moldova […].
Totuşi, românii de acolo erau nemulţumiţi de dominaţia ungară […]. De această situaţie a profitat un alt român din
Maramureş, numit Bogdan. El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din
gruparea nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii
(1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el
[…] i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria. În acest fel, lua
naştere al doilea stat românesc de sine stătător […]. Regele ungar, fiul celui învins de Basarab la Posada, a trimis prin
1365 o oaste contra lui Bogdan, dar românul a ieşit învingător, consolidând statutul internaţional al ţării sale. Bogdan a
fost recunoscut drept «mare voievod» şi de către alţi conducători locali, iar un urmaş al său, Roman I, după 1390, se
intitula domn şi «marele singur stăpânitor» al ţării Moldovei «de la munţi până la ţărmul mării».”
(I. A. Pop, Istoria românilor)
1. Numiţi cneazul „înnobilat” precizat în sursa dată. 2 puncte
3. Menţionaţi două spaţii istorice la care se referă sursa dată. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la instituţia feudalilor români. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la acţiunile lui Bogdan, susţinându-l cu două informaţii
selectate din sursă. 10 puncte
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia românii se implică prin acţiuni diplomatice în
relaţiile internaţionale din secolul al XV-lea. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia României postbelice, având în vedere:
- menţionarea a două cauze ale adoptării Constituţiei din 1948;
- precizarea constituţiei din perioada stalinismului adoptată în România, în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi
menţionarea a două caracteristici ale acesteia;
- prezentarea unei trăsături a constituţiei adoptate în perioada naţional-comunismului;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia României la sfârşitul secolului al XX-lea şi susţinerea acestuia
printr-un argument istoric.

VARIANTA 2

A. „Avansul rapid al statului otoman în Peninsula Balcanică a creat [...] o ameninţare pentru Ţara Românească. Mircea
cel Bătrân a reacţionat luând sub autoritatea sa ţara despotului Dobrotici, Dobrogea, şi trimiţând un corp de oaste pentru
a-l sprijini pe Lazăr al Serbiei în bătălia de la Kossovopolje (1389) încheiată cu înfrângerea forţelor creştine. Scurt timp
după biruinţă, noul sultan, Baiazid (fiul lui Murad), s-a angajat în operaţiuni militare în Anatolia, astfel că replica
otomană la acţiunile lui Mircea a fost dată de unul din comandanţii otomani, Firuz bei, care a efectuat o incursiune de
pradă [...] în Ţara Românească. Atacul otoman l-a găsit pe domnul Ţării Româneşti în raporturi tensionate cu regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg, din cauza diferendului mai vechi privind Banatul de Severin. Pentru a contracara
ameninţarea ungară, Mircea cel Bătrân a intrat în legătură - prin intermediul domnului Moldovei, Petru Mușat - cu
regele Vladislav Jagello al Poloniei şi a încheiat o alianţă (1389), reînnoită în 1390 şi 1391. Prezenţa otomană la Dunăre
impunea însă cooperarea dintre Ţara Românească şi Ungaria. [...] Pentru a-şi consolida poziţia, în perspectiva iminentei
92
invazii otomane, Mircea a încheiat un tratat cu Sigismund de Luxemburg (Braşov, 7 martie 1395) privind modalitatea
de cooperare militară împotriva turcilor.”
B. „[Iancu de Hunedoara] luase parte la lupta de la Semendria din 1437, la luptele de la Dunăre, din 1441, cu paşa Isak,
în jurul Belgradului. Se ciocnise cu Mezed paşa la Sântimbru (18 martie 1442) şi repurtase [...] o strălucită biruinţă
asupra lui. În toamna aceluiaşi an, distrusese la Poarta de Fier un detaşament turcesc [...] şi sfărâmase, pe Ialomiţa, în
Ţara Românească, grosul armatei duşmane, luându-i o pradă uşoară [...]. Încurajat de aceste succese, întreprinsese
marea expediţie din 1443, care a dus armatele creştine până dincolo de Sofia, în inima Balcanilor. În cursul ei, avusese
mai multe biruinţe, luând mii de prizonieri şi o sumă de steaguri. O menţiune deosebită merită, în această expediţie,
luptele din jurul Nişului [...] precum şi cele de la trecătoarea Kunoviţa, în timpul retragerii, între Sofia şi Niş (5 ianuarie
1444). Din nefericire, a doua mare expediţie, din toamna anului 1444, care trebuia să ducă la izgonirea turcilor din
Europa şi la ocuparea Constantinopolului, se isprăvi în chip tragic, în vecinătatea oraşului Varna. [...] Nici în 1445, cu
prilejul expediţiei pe Dunăre, nu se putu ajunge la un rezultat general apreciabil.”
(C. C. Giurescu, Istoria Românilor)
1. Numiţi lupta precizată în sursa A. 2 puncte
2. Precizaţi, din sursa B, o informaţie referitoare la „expediţia” din 1443. 2 puncte
3. Menţionaţi câte un conducător politic din spaţiul românesc la care se referă sursa A, respectiv sursa B. 6 puncte
4. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine că lupta creştinilor are drept scop alungarea
otomanilor din Europa. 3 puncte
6. Prezentaţi două fapte istorice referitoare la acţiunile diplomatice la care participă românii în a doua jumătate a
secolului al XV-lea. 6 puncte
7. Menţionaţi o caracteristică a unei instituţii centrale din spaţiul românesc extracarpatic în secolul al XVI-lea. 4 puncte

„Evenimentele care aveau loc în vestul Europei [...] i-au îndemnat pe intelectualii români să treacă la acţiune. La
începutul lunii aprilie, boierii şi reprezentanţii orăşenilor au organizat la Iaşi o întâlnire, în scopul de a denunţa
despotismul. [...] Erau hotărâţi să limiteze puterile domnului Moldovei, Mihail Sturdza [...] fără intenţia de a răsturna
structurile politice şi sociale existente [...]. Sturdza răspunse prin forţă revendicării lor şi, după scurte ciocniri, mulţi
dintre revoluţionarii de frunte au fost exilaţi.
În Ţara Românească, [...] în luna martie, C. A. Rosetti [...] şi Ion Ghica [...], printre alţii, au format un comitet
revoluţionar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolae Bălcescu, exponent al spiritului revoluţionar în
rândurile studenţimii române de la Paris, s-a alăturat comitetului în aprilie. În data de 9/21 iunie 1848, la Islaz [...]
membrii comitetului şi-au pus planul în aplicare. [...] S-a dat citire unei Proclamaţii în care se prezenta programul
revoluţiei. [...] Comitetul revoluţionar îşi exprima intenţia de a respecta toate tratatele în vigoare cu Imperiul Otoman,
dar nu-şi putea disimula ostilitatea faţă de Rusia, cerând să se pună capăt regimului instituit de Regulamentele
Organice. În continuare, comitetul enumera principiile pe care îşi propunea să le promoveze în aşezarea principatului pe
un nou făgaş: egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a datoriilor publice prin impozit în raport
cu veniturile, larga participare la viaţa politică prin vot universal, libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor, abolirea
sistemului de clacă prin despăgubirea moşierilor, extinderea sistemului educaţional printr-un învăţământ gratuit şi egal
pentru toţi cetăţenii [...], desfiinţarea tuturor rangurilor şi titlurilor nobiliare şi alegerea domnilor pe termen de cinci ani,
din toate categoriile sociale. [...]
Principalul teatru de acţiune a fost oraşul Bucureşti, unde revoluţia a început la 11/23 iunie [...]. Străzile erau
pline de oameni, cărora li se distribuiau copii ale Proclamaţiei de la Islaz. Domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus
niciun fel de rezistenţă şi a acceptat imediat să semneze Proclamaţia ce urma să fie folosită, temporar, drept constituţie;
totodată, a recunoscut noul cabinet ministerial. Dar, în realitate, el nu a simpatizat cu aceste reforme, iar la 13/25 iunie a
abdicat şi a fugit la Brașov.”
1. Numiţi un document cu rol de constituţie, precizat în sursa dată. 2 puncte
3. Menţionaţi un membru al comitetului revoluţionar şi atitudinea acestui organism faţă de o mare putere, la care se
referă sursa dată. 6 puncte
4. Menţionaţi, din sursa dată, două informaţii referitoare la acţiunile din Moldova. 6 puncte
5. Formulaţi, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la principiile propuse de comitetul revoluţionar din Ţara
Românească, susţinându-l cu două informaţii selectate din sursă. 10 puncte
93
6. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia România participă la relaţiile internaţionale prin
implicarea în „criza orientală”. (Se punctează prezentarea unui fapt istoric relevant şi utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia.) 4 puncte

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român în perioada postbelică, având în vedere:
- menţionarea a două măsuri adoptate pe plan intern în România, în perioada stalinismului şi precizarea unei asemănări
între acestea;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea României în Războiul Rece, în etapa stalinismului;
- menţionarea a două caracteristici ale naţional-comunismului din România;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia politică a României la sfârşitul secolului al XX-lea şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE

Varianta 2, 2017
· Se punctează orice modalitate de rezolvare corectă a cerinţelor.
· Nu se acordă fracţiuni de punct. Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit în
barem.
· Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărţirea la 10 a punctajului total obţinut pentru
lucrare.

1. 2 puncte pentru numirea luptei precizate în sursa A
2. 2 puncte pentru precizarea, din sursa B, a oricărei informații referitoare la „expediția” din 1443
3. câte 3 puncte pentru menţionarea fiecărui conducător politic din spaţiul românesc la care se referă sursa A, respectiv
sursa B (3px2=6p)
4. 3 puncte pentru scrierea, pe foaia de examen, a literei B, corespunzătoare sursei care susţine că lupta creştinilor are
drept scop alungarea otomanilor din Europa
5. 7 puncte pentru scrierea oricărei relaţii cauză-efect stabilită între două informaţii selectate din sursa A, precizând
rolul fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect)
6. câte 1 punct pentru menţionarea oricăror două fapte istorice referitoare la acţiunile diplomatice la care participă
românii în a doua jumătate a secolului al XV-lea (1px2=2p)
câte 2 puncte pentru prezentarea fiecărui fapt istoric menţionat (2px2=4p)
7. 4 puncte pentru menţionarea oricărei caracteristici a unei instituţii centrale din spaţiul românesc extracarpatic în
secolul al XVI-lea
SUBIECTUL al II – lea (30 de puncte)

1. 2 puncte pentru numirea oricărui document cu rol de constituţie, precizat în sursa dată
2. 2 puncte pentru precizarea secolului la care se referă sursa dată
3. câte 3 puncte pentru menţionarea oricărui membru al comitetului revoluţionar şi a atitudinii acestui organism faţă de
oricare mare putere, la care se referă sursa dată (3px2=6p)
4. câte 3 puncte pentru menţionarea, din sursa dată, a oricăror două informaţii referitoare la acţiunile din Moldova
(3px2=6p)
5. 4 puncte pentru formularea, pe baza sursei date, a oricărui punct de vedere referitor la principiile propuse de
comitetul revoluţionar din Ţara Românească
câte 3 puncte pentru selectarea, din sursa dată, a oricăror două informaţii care susţin punctul de vedere formulat
(3px2=6p)
6. 4 puncte pentru argumentarea afirmaţiei date prin prezentarea oricărui fapt istoric relevant şi prin utilizarea
conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.) şi concluzia (aşadar, ca urmare etc.)
SUBIECTUL al III – lea (30 de puncte)

Informaţia istorică – 24 de puncte distribuite astfel:
- câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două măsuri adoptate pe plan intern în România, în perioada stalinismului
(3px2=6p)
2 puncte pentru precizarea oricărei asemănări între măsurile menţionate
- 2 puncte pentru menţionarea oricărui fapt istoric referitor la implicarea României în Războiul Rece, în etapa
stalinismului
94
3 puncte pentru prezentarea faptului istoric menţionat, prin evidenţierea relaţiei istorice de cauzalitate şi utilizarea unui
exemplu/a unei caracteristici
1 punct pentru utilizarea doar a unui exemplu/a unei caracteristici referitoare la faptul istoric menţionat
- câte 3 puncte pentru menţionarea oricăror două caracteristici ale naţional-comunismului din România (3px2=6p)
- 1 punct pentru formularea oricărui punct de vedere referitor la evoluţia politică a României la sfârşitul secolului al
XX-lea
4 puncte pentru susţinerea punctului de vedere formulat printr-un argument istoric – prezentarea oricărui fapt istoric
relevant şi utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea (deoarece, pentru că etc.) şi concluzia (aşadar, ca urmare
etc.)
Ordonarea şi exprimarea ideilor menţionate – 6 puncte distribuite astfel:
- 2 puncte pentru utilizarea limbajului istoric adecvat
1 punct pentru utilizarea parţială a limbajului istoric adecvat
- 1 punct pentru structurarea eseului (introducere - cuprins - concluzie)
- 2 puncte pentru respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice
1 punct pentru respectarea parţială a succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice
- 1 punct pentru respectarea limitei de spaţiu
95
Sibiu
Print Center
2017
96

IOAN POPA ISTORIE Material Auxiliar Pent

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN POPA ISTORIE Material Auxiliar Pent

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN POPA

Tehnoredactare: Prof. Dr. Ioan POPA

Coperta 1: Planul oraşului Sibiu, 1921.

Tipar: Print Center Sibiu

TEMATICA EXAMENULUI DE BACALAUREAT 2018

1. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

1.1. FORMAREA POPORULUI ROMÂN

1.2. PERCEPŢIA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR ÎN EVUL MEDIu

1.3. POLITIZAREA PROBLEMEI ORIGINII ROMÂNILOR ÎN EPOCA MODERNĂ

1.4. TEORII CONTEMPORANE PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

Pornind de la textele date, răspundeţi următoarelor cerinţe:

II. Citiţi textele de mai jos:

2. AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

2.1. FORMAŢIUNI POLITICE PRESTATALE (SECOLELE IX-XIII)

ROLUL AUTONOMIILOR LOCALE ÎN CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI. Existenţa

2.2. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (TERRA TRANSALPINA, UNGRO-VLAHIA)

2.3. ÎNTEMEIEREA MODOVEI (MOLDO-VLAHIA, VLAHIA MICĂ, KARA-BOGDANIA)

2.4. VOIEVODATUL TRANSILVANIEI

2.5. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

„XCV. Venirea în Ungaria a Cardinalului Frate Gentilis

3. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFRUNTARE ÎN EVUL

3.1. ASPECTE GENERALE

3.2. POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ÎN SECOLELE XIV-XVI

Nicopole, încheiată cu o gravă înfrângere pentru creştini, în 25 septembrie 1396. La începutul

PIERDERI TERITORIALE IMPORTANTE. ACCEPTAREA SUZERANITĂŢII SUBLIMEI PORŢI. În 1484, sub

ACCENTUAREA DOMINAŢIEI OTOMANE asupra spaţiului românesc, în a doua jumătate a secolului al

CAMPANIA DE LA DUNĂRE ŞI TRATATUL ANTIOTOMAN CU TRANSILVANIA (1595). Semnalul luptei

3.3. POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XVII-XVIII

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU: EXPRESIA CLASICĂ A POLITICII DE ECHILIBRU. La sfârşitul secolului al

4. STATUL ROMÂN MODERN:

4.1. PROIECTE POLITICE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI

Lupta pentru idealurile naţionale va continua în timpul domniilor regulamentare. În Ţara

4.2. PROIECTUL POLITIC PAŞOPTIST

Bălcescu; autonomia deplină, desfiinţarea clăcăşiei şi împroprietărirea prin despăgubire, egalitatea

4.3. UNIREA PRINCIPATELOR ŞI DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

4.3.2. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

„Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. Pe baza acesteia se constituia Corpul Ponderator

4.4. DOMNIA LUI CAROL I (1866-1914)

4.5. DOMNIA LUI FERDINAND I (1914-1927). MAREA UNIRE

autodeterminării popoarelor) a favorizat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România

5. ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN:

5.1. PRINCIPATELE ROMÂNE ŞI MARILE PUTERI

5.2. UNIREA PRINCIPATELOR

5.3. „CRIZA ORIENTALĂ” (1875-1878) ŞI INDEPENDENŢA ROMÂNIEI

5.4. ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.5. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1918-1939)

5.6. ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

6.1. INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST (1944-1947)

6.2. REGIMUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1948-1965). IMPUNEREA MODELULUI

6.3. REGIMUL NICOLAE CEAUŞESCU (1965-1989).

REVOLTELE MUNCITOREŞTI ŞI FENOMENUL DISIDENŢEI. Deteriorarea condiţiilor de viaţă şi limitarea

6.4. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

7. ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL RECE

DE LA FIDELITATE NECONDIŢIONATĂ LA TERIBILISM: EVOLUŢIA ROMÂNIEI ÎN CADRUL LAGĂRULUI COMUNIST.

7.1. POLITICA EXTERNĂ A REGIMULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ (1948-1965)

7.1.2. POLITICA EXTERNĂ ÎN ANII 1958-1965.

7.2. POLITICA EXTERNĂ A REGIMULUI NICOLAE CEAUŞESCU (1965-1989)

7.2.2. POLITICA EXTERNĂ ÎN ULTIMUL DECENIU AL REGIMULUI COMUNIST (1979-1989).

8. CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

8.1. CONSTITUŢIA DIN 1866

8.2 CONSTITUŢIILE INTERBELICE (1923, 1938)

legile învăţământului primar/1924, particular/1925 şi secundar/1928 se înscriu în aceeaşi tendinţă

8.2.2. CONSTITUŢIA DIN 1938