P. 1
Delincventa Juvenila

Delincventa Juvenila

|Views: 2,349|Likes:
Published by Madneses Maddog

More info:

Published by: Madneses Maddog on May 12, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/12/2013

pdf

text

original

TABLA DE MATERII INTRODUCERE……………………………………………........ I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLECENTINE…………………………………… 1. Devianţă şi delincvenţă delimitări conceptuale………………. 2.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă………………………............. 3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile………. 4. Criminologia şi aspectul juridic……………………………….. 4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile……………………………………………………………. 4.2. Formele criminalităţii……………………………………….. 4.3. Răspunderea penală a minorilor……………………………. 4.4. Sistemul sancţionator al minorilor…………………………... 4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România…………………... II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile……….. p.9 p.13 p.13 p.18 p.21 p.23

p.23 p.27 p.30 p.34 p.36

p.41 p.42

5

2. Teorii şi modele etiologice ale delincvenţei juvenile…………... 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene………………. 2.1.1.Teoriile somatotipului………………………………………. 2.1.2. Teorii genetice……………………………………………... 2.1.3. Teorii neurofiziologice…………………………………...... 2.2. Teorii psihologice……………………………………………. 2.2.1. Teoria personalităţii criminale…………………………….. 2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei………………….. 2.3. Scenariul psihosocial………………………………………… 2.3.1. Teoriile învăţării sociale…………………………………… 2.3.1.1.Teorii ale imitaţiei………………………………………… 2.3.1.2.Teoria asocierilor diferenţiale……………………………. 2.3.1.3. Teoria situaţională……………………………………….. 2.3.2. Teorii ale controlului………………………………………. 2.3.2.1. Teoria rezistenţei la frustrare……………………………. 2.3.2.2. Teoria controlului social………………………………… 2.3.2.3.Teoria neutralizării……………………………………….. 2.4.Scenariul sociologic. Anomie, excludere şi conflict social…… 2.4.1. Teoria anomiei……………………………………………... 2.4.2.Teoria tensiunii structurale………………………………… 2.4.3.Teoria dezorganizării sociale………………………………. 2.4.4. Teoria excluderii sociale…………………………………... 2.4.5. Teoria ecologiei sociale…………………………………… 2.4.6. Teoria subculturilor delincvente…………………………… 2.4.7. Teoriile conflictului………………………………………… 2.4.8. Teoria etichetării………………………………………….. 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic……………………………………………... 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă……………… 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România………..

p.45 p.45 p.46 p.50 p.52 p.54 p.54 p.59 p.63 p.63 p.64 p.66 p.69 p.69 p.69 p.71 p.74 p.75 p.75 p.76 p.78 p.79 p.79 p.79 p.81 p.83 p.86 p.89 p.92

6

III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ……………………… 1. Nevoia socială de conformitate………………………………... 2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii……………………………………………………… 3. Reţelele socializării şi agenţii ei……………………………….. 4. Locul socializării în ansamblul sistemului social……………... 5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării………. 5.1. Paradigma psihanalitică…………………………………….. 5.2. Paradigma funcţionalistă……………………………………. 5.3. Accentele structuraliste……………………………………… 5.4. Paradigma interacţionistă…………………………………… 5.5. Modelul dramaturgic al socializării…………………………. IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ………………………………….. 1. Caracteristici ale socializării în copilărie şi adolescenţă……... 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane…………… 2.1. Tipul familiei…………………………………………………. 2.2. Tipul de disciplină parentală………………………………… 2.3. Maltratarea şi efectele ei…………………………………….. V. EŞECUL ŞCOLAR ŞI DELINCVENŢA…………………... 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă……….. 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar…………………….. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa………….. 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa……………………... 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă……………………… 6. Diminuarea devianţei şcolare…………………………………..

p.97 p.97 p.99 p.103 p.108 p.110 p.110 p.118 p.124 p.127 p.135

p.143 p.143 p.156 p.159 p.168 p.173 p.181 p.181 p.187 p.192 p.195 p.201 p.203

7

VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile……. 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile………. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………

p.205 p.205 p.209 p.217

8

Introducere
A doua şi a treia vârstă, sau legarea florii vieţii omeneşti este copilăria şi aşa-zisa adolescenţă, la care vârstă ajungând omul, este ca şi floarea: de se va lega la vreme bună, ea face roadă bună, iar de se va lega la vreme rea, face şi roadă rea. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea1

Cuvintele prinţului moldav, scrise pe la 1698 („de la mântuinţa lumii”), prefigurează un anume tip de demers epistemologic, ce recunoaşte plasticitatea iniţială a fiinţei umane şi rolul contextelor paideice în devenirea sa. „Roada” bună sau „şi rea” a „florii” umane este efectul calităţii „vremii”, cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. O astfel de premisă este asumată şi de autorul acestei lucrări,
1

Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, în traducerea versiunii greceşti de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 309.

9

care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele predispoziţii moştenite ale conduitelor noastre, suntem ceea ce suntem datorită experienţelor noastre de viaţă, dintre care cele mai importante sunt cele din perioada „legării florii vieţii omeneşti”, perioada copilăriei şi adolescenţei. Despre „roada şi rea”2 a acestei perioade de vârstă, adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare. Dacă o bună perioadă de timp devianţa (şi subclasa acesteia, devianţa penală sau delincvenţa) era tratată ca o componentă ce ţinea exclusiv de buna educaţie, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societăţile contemporane. Ca problemă socială, ea nu mai este privită ca o problemă ce ţine doar de educaţie, ci ca una strâns legată de modul în care funcţionează societatea în ansamblul ei, incluzând aici familia, şcoala, mecanismele de socializare, de control, sancţionare şi reabilitare socială, cultura societăţii, percepţia inechităţii sociale, sărăcia relativă, lipsa de resurse, privarea de şanse, marginalizarea, anomia. Înţelegerea unei astfel de probleme complexe impune o abordare multi- şi inter-disciplinară, în care perspectiva biologică, antropologică şi psihologică să fie completate cu cea juridică şi sociologică. De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm cauzele, factorii favorizaţi şi semnificaţiile individuale şi sociale ale conduitelor delincvente, formele de manifestare ale delincvenţei juvenile, mecanismele socializării şi disfuncţiile acestora, ca argumente pentru identificarea unor modalităţi de prevenire, diminuare şi intervenţie eficientă în domeniu.
2

De semnalat în spusele înţeleptului moldovean prezenţa conjuncţiei: unii copii şi adolescenţi au şi comportamente indezirabile, ca urmare a deficitului „climateric”, la vârsta „legării”.

10

În primul capitol, după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect, schiţăm perspectiva criminologică, plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este, în primul rând, un concept juridic şi criminologic, celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare. Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele teorii etiologice şi comprehensive asupra delincvenţei juvenile, urmând traseul individ, mediu, societate. Capitolele III, IV şi V urmăresc identificarea mecanismelor socializării, responsabile de instituirea conformităţii şi a erorilor generatoare de conduite deviante şi delincvente, prezentând succint diverse paradigmele teoretice, variabile ale socializării primare, desfăşurate în familie, ale socializării secundare, realizate în şcoală şi influenţele grupului asupra constituirii eului social. Capitolul final este dedicat prezentării unor metode şi mijloace de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu. Prin această tematică, lucrarea se adresează în mod special studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, dar în egală măsură şi altor specialişti a căror activitate are tangenţe cu fenomenul supus analizei, profesori, sociologi, criminologi, jurişti, poliţişti sau asistenţi sociali. Constanţa, aprilie, 2007. Autorul

11

12

I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLECENTINE Structura temei: 1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale 2.Noţiunea de delincvenţă juvenilă 3.Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile 4. Criminologia şi aspectul juridic 4.1.Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile 4.2.Formele criminalităţii 4.3.Răspunderea penală a minorilor 4.4.Sistemul sancţionator al minorilor 4.5.Evoluţia delincvenţei juvenile în România

1. conceptuale

Devianţă şi delincvenţă - delimitări

Titlul lucrării, Introducere în problematica delincvenţei juvenile, indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă, dar nu şi perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. Această omisiune este deliberată, pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară, intenţie motivată de complexitatea obiectului.

13

Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului - realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni, stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs. Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conotativă, prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele3. În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş.a., (1996, p. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă „transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social.

3

Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele…

14

În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianţei4. Aşadar, pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa. Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton, care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale”(apud Rădulescu,1994, p.9). Cele două definiţii diferite ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică, şi anume, definiţia neutră, prezentă în primul caz, şi definiţia persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală; aşadar situaţia este vinovată. Vom înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene. Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanţă, comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat normal. După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. Când actul
4

Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, iar crima nu este un delict.

15

nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată. După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105)5 Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianţă are o mare relativitate şi variabilitate, având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o priveşte6. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm. Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor.
5

De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţi sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale; boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). 6 „Nu obiectul este important, ci ochiul” spunea Dostoievski, în Jurnal de scriitor.

16

Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: - după natura devianţei: - pozitivă (inovativă), (efectul) - negativă (infracţiune); - neutră (excentricităţi). - după forma de manifestare : - deschisă (transparentă); (vizibilitate) - ascunsă (corupţia). - după tipul normei încălcate: - penală; - sexuală; - politică; - religioasă; - familială; - autoagresivă. - după actor: - individuală; - grupală. - după gravitatea actului: - tolerată (ţinuta indecentă); - relativ tolerată sau contravenientă; - gravă, sancţionată penal. - după criteriul medical: - normală; - patologică. - după vârstă: - adultă; - juvenilă. Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor

17

conceptuale, clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate, Maurice Cusson alcătuieşte o listă cu următoarele categorii ale devianţei (1997): - infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai uşoare până la cele mai grave; - sinuciderea; - consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependenţă, inclusiv alcoolismul; - transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea, pornografia; - devianţele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism; - bolile mentale; - handicapurile fizice. Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă

2.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă, datorată, în parte cel puţin, diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia definiţională este şi mai mare, dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). În clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte ce care definesc delicte în general şi altele care sunt specific

18

legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile, fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003). Majoritatea conduitelor delincvente pot fi încadrate în patru mari categorii: - încălcarea legilor de statut; - furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor); - violenţa; - comportamentul de bandă, receptat de ceilalţi ca periculos. Termenul de delincvenţă juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvenţă juvenilă, unii autori (e.g. 7 Banciu, Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal, cum sunt
7

Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.

19

conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală. Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel: A B C A= devianţă socială (sens larg)8 B= devianţă penală = delincvenţă C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianţei Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de devianţă, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe.

8

Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns, prin care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată, care nu încalcă şi legea juridică.

20

3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile Ca formă distinctă de devianţă (de natură penaladolescentină), delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex, care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii, dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvenţa ţine de abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic, implicate în depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de abordare. Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele: - dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali, geografici etc); - dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială,

21

tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de resocializare; - dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială, de inadaptare şi marginalizare; - dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente, motivaţiile, mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate); - dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului, prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni; - dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale. O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În ceea ce ne priveşte, vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică; perspectiva sociologică şi psihologică vor fi dezvoltate în capitolul destinat analizei teoriile etiologice asupra delincvenţei juvenile.

22

4. Criminologia şi aspectul juridic 4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară - apoi acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima. Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40). Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia (Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi profilactică. În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracţiuni (Cioclei V., 1998, p.6).

23

Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei Franceze în:

- contravenţii; - delicte; - crime. Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale din Franţa, Belgia, Luxemburg, SanMarino şi Grecia. Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor: - contravenţii şi - delicte. În România împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune, care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală, contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale. În consecinţă, noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracţiune în general, definită prin violarea unui articol de lege în vigoare, fiind sancţionată penal. Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent. În consecinţă, în legislaţia noastră9 termenii crimă, infracţiune, delict au aceeaşi denotaţie, desemnează aceleaşi „obiecte logice”, chiar dacă în conotaţia lor, în „haloul” semnificant, pot fi sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate, criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvenţă, psihologul pe cel de tulburare de comportament.

9

Noul Cod Penal, aflat în pregătire, se pare că propune o distincţie între crimă şi delict; vom vedea în ce sens.

24

În extensiunea sa, conceptul delincvenţă cuprinde atât delincvenţa oficială, identificată, judecată şi, eventual, sancţionată, cât şi delincvenţa ascunsă, invizibilă sau aşa-numita „cifră neagră” a criminalităţii. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori identificaţi de organele de poliţie, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecaţi, doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi, în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. Unii specialişti (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă juvenilă (apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel: Acte vizibile Acte invizibile

1 4 2 3

1. 2. 3.

Legendă: delincvenţa identificată de către organele de poliţie; delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti; delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale;

25

4.

delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată). Figura 2. Clasele delincvenţei reale

Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă, D. Banciu şi Sorin M. Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile: Criterii de definire a delincvenţei juvenile

Vârsta majoratului penal

Sistemul de tratament şi sancţiuni

Predelincvenţa juvenilă

Delincvenţa juvenilă

Impulsivitate

Fugă de acasă

Consum de alcool

Furt

Vagabondaj

Agresiuni

Tâlhărie

Sancţiuni şi tratament

Sancţiuni şi tratament

Măsuri de protecţie

Măsuri medicale

Măsuri educative

Pedepse

Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile

26

(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)

4.2. Formele criminalităţii Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repartizate în anumite grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar şi coerent. Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în criminologie sunt analizate următoarele forme ale criminalităţii (Oancea I., 1998): 1. Criminalitatea contra siguranţei statului, care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime, dintre care amintim: trădarea, atentatul contra statului, complotul, subminarea puterii de stat, sabotajul, spionajul etc. 2. Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de crime, repartizate în mai multe subgrupe, şi anume: crime contra vieţii (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncucidere, uciderea din culpă), crime contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovituri, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracţiuni) contra libertăţii persoanei (lipsire de libertate, violare de domiciliu, şantaj), crime cu privire la viaţa sexuală (viol, raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra demnităţii (insultă, calomnie). 3. Criminalitatea contra autorităţii, ce cuprinde un număr de 10 infracţiuni, dintre care putem aminti: defăimarea unei organizaţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea

27

sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a frontierei; 4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale, cu un număr de 15 specii de infracţiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înşelăciunea etc. 5. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni, cum sunt: falsificarea de monedă, fals în înscrisuri sub semnătură privată. 6. Criminalitatea economică, ce cuprinde infracţiuni de tipul concurenţei neloiale, divulgării secretului economic, falsificării de mărfuri. 7. Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat, organizaţii publice şi alte organizaţii cuprinzând 32 de infracţiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei mincinoase, luării de mită, etc. 8. Criminalitatea contra convieţuirii sociale, în care se înscriu 29 de infracţiuni, ca: infracţiuni contra familiei (bigamia), infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante), infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie, infracţiuni care aduc atingere convieţuirii sociale, infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice, infracţiuni de parazitism social (cerşetorie, vagabondaj, prostituţie). 9. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. Această formă de criminalitate include 29 de infracţiuni specifice activităţii militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare. Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii, unele dintre ele fiind dezincriminate.

28

Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale criminalităţii, şi anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor şi a vârstnicilor. 1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii generale şi cuprinde totalitatea delictelor săvârşite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracţiuni ce privesc disciplina familială şi şcolară, ca de exemplu vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracţiuni din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violuri, infracţiuni contra avutului şi contra normelor de convieţuire socială10. 2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani11. Conform unor opinii avizate, în România, la un total de 100 infracţiuni săvârşite, într-o perioadă de 5 ani, au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracţiuni de omor şi tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 şi 20 de ani. (Oancea, 1999). Din punct de vedere statistic, tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte de tipul infracţiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri, contra bunurilor şi infracţiuni cu privire la legea circulaţiei pe drumurile publice.
10

Conform datelor Poliţiei, la nivelul anului 2005, din cele 59.105 învinuiri, 11.400 au fost aduse minorilor, dintre care 2.188 au fost infracţiuni cu violenţă. Dintre învinuirile minorilor, 80% au fost pentru furt, 12% pentru tâlhărie, 3,59% pentru vătămare corporală şi 0,6% pentru prostituţie. 11 De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI, la categoria “tineri” sunt considerate persoanele cuprinse între 18 – 30 ani.

29

3. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul criminalităţii, datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de ani), iar în totalul populaţiei, aceştia ocupă ponderea cea mai mare. Această formă a criminalităţii nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani, 25-30 ani etc.). Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani. 4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus, îmbrăcând forme deosebite, sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare, în comparaţie cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori şi majorilor.

4.3. Răspunderea penală a minorilor Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acţiuni, elementul determinant reprezentându-l totuşi sancţionarea delincvenţilor. Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare). O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria 12
12

Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, considerat fondator al dreptului penal modern, publică în 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre

30

(1738-1794), cititor al lui Montesquieu şi Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulţi oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau şi astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate. Răspunderea penală este asociată responsabilităţii subiectului. Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă. Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte (Cod Penal, art. 17, al.1) include în mod cumulativ trei componente: 1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală; 2. Vinovăţia - fapta să fie comisă cu vinovăţie; 3. Pericolul social - fapta să prezinte pericol social. Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecinţă, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la
delicte şi pedepse.

31

înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului (art. 44-45 Cod Penal). Aşadar, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 şi 18 ani, excepţie făcând ţările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani), Franţa şi Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani (Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict. Codul penal român (C.P.art.99) stabileşte trei categorii de 13 minori : - minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;

13

De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.

32

- minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ; - minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc, deşi, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic, moral şi civic, adică în raport cu binele şi răul, cu permisul şi interzisul. Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie, căci în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale la minori sub 14 ani, deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui, după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepţii, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze consecinţele acţiunilor sale. De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

33

4.4. Sistemul sancţionator al minorilor Pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani până în momentul comiterii faptei, pentru care se dovedeşte că au comis fapta sancţionată de lege cu discernământ, Codul Penal prevede un regim sancţionator special, compus din măsuri educative şi pedepse, ambele având regimul de sancţiuni de drept penal. Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condiţiile sociale ş.a. Pedeapsa se aplică „numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” (Cod Penal, art. 99, alin. final). Pentru minori, pedepsele, amenda şi închisoarea, sunt reduse la jumătate în comparaţie cu sancţiunea adultului, iar minimul sancţiunii nu poate depăşi 5 ani, cum este cazul pentru infracţiunea pentru care legea prevede detenţie pe viaţă, în cazul minorilor aplicându-se închisoare de la 5 la 20 de ani. Minorilor nu li se pot aplica pedepse complementare, iar faptele comise în timpul minoratului nu atrag după sine decăderi din drepturi. Măsurile educative sunt sancţiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta conduita acestora, prin educare şi reeducare. Potrivit legislaţiei române (art. 101 C.P.), în această categorie intră: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ. • Mustrarea „constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuşi atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua

34

faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă” (C.P., art. 102 c). • Libertatea supravegheată urmează în ordinea gravităţii mustrării şi constă în a lăsa minorul în libertate, sub atenta supraveghere a unei persoane desemnate de instanţa de judecată, în scopul îndreptării comportamentului. Supravegherea poate fi încredinţată părintelui sau tutorelui, dacă instanţa apreciază că aceştia îndeplinesc condiţii satisfăcătoare; instanţa decide dacă se impun anumite obligaţii, cum ar fi să nu intre în contact cu anumite persoane, să nu frecventeze anumite locuri, să presteze o muncă neremunerată într-o instituţie de interes public; dacă minorul se sustrage supravegherii sau nu se supune îndrumărilor, măsura poate fi revocată, dispunându-se măsura privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare. • Internarea în centru de reeducare14 este dispusă pentru minorii care au săvârşit fapte cu grad de pericol social ridicat, faţă de care celelalte două măsuri sunt considerate insuficiente. Măsura nu poate dura, de regulă, decât până la vârsta de 18 ani, instanţa putând prelungi internarea pe o durată maximă de 2 ani, dacă acest lucru se consideră a fi necesar. Instanţa poate dispune eliberarea minorului înainte de a deveni major dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centru de reeducare, dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare. • Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate, similară internării într-un centru de reeducare, aplicată minorilor care, din cauza stării lor fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical şi de un regim special de
14

În anul 2004, numărul copiilor deţinuţi era de 851, din care 681 în penitenciar şi 170 în centrele de reeducare; penitenciarele pentru adulţi conţin secţii speciale pentru detenţia minorilor.

35

educaţie; dacă motivul medical al internării în institut a dispărut (prin vindecare), instanţa poate propune internarea minorului într-un centru de reeducare15.

4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de după anul 1989 La nivel mondial, fenomenul delincvenţei juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creştere îngrijorătoare, atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente, cât şi în ceea ce priveşte gravitatea faptelor comise de către aceştia. Sub acest aspect România se înscrie în tendinţa generală. La cauzalitatea generală, specifică postmodernităţii, în cazul României se adaugă elementele legate de procesele de tranziţie, de integrare europeană şi cele legate de rata natalităţii, situaţie în care cifrele în expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt relevante.16 Conform datelor publicate de Poliţia Română, statistica delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:

15

În anul 2005 în România funcţionau 36 de penitenciare, dintre care 2 pentru minori şi tineri, 3 centre de reeducare şi 6 spitale penitenciar. 16 Referitor la cifrele (statistici, în general) vizând dinamica infracţionalităţii, este potrivit să avem mai multe rezerve, căci modalităţile de recoltare, operaţionalizarea conceptelor, contextele etc. sunt diferite; spre exemplu, faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)?

36

Anul 1989 1993 1995 1997 1999 2002 2003 2004 2005 2006

Minori sub 14 ani

Minori 14-18 ani

Total minori 4.010

Tineri 18 – 30 ani

Total infracţiuni

2.281 3.167 5.388 721 464 378 410 616 491

14.279 17.234 22.116 15.398 15.206 13.583 14.698 14.637 14.292

16.560 20.401 27.504 16.119 15.670 13.961 15.108 15.253 14.783 83.502 73.605 65.527 62.831 67.238 312.204 276.841 231.637 208.239 232.659

Tabelul 1. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2006 (Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor17) Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creşterea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria
17

Pentru anii 2002-2006 am utilizat http://www.politiaromana.ro/ statistici.htm, iar pentru anii anteriori, apud Grecu, Rădulescu, 2003; pentru spaţiile libere nu am dispus de date, sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor, fapt ce m-a determinat să nu le includ în tabel.

37

minorilor. Pe ansamblu, statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală, creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresivitate, intensificarea gravităţii faptelor comise de minori şi scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera infracţională. Potrivit Codului Penal, sancţiunile şi pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” şi totodată „mijloace de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului. Reeducarea delincventului în condiţii de recluziune, mai mult sau mai puţin severe, ridică probleme speciale, ştiut fiind faptul că centrele de reeducare şi penitenciarele sunt mai degrabă şcoli de specializare în infracţiune decât instituţii de reeducare. Din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile, datorită agresivităţii iniţiale a delincventului, care trăieşte acut frustrări, a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viaţă, a obişnuinţelor cotidiene din condiţiile de libertate, a proceselor de redefinire a identităţii, factori care se conjugă în nevroza de detenţie. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu soarta, permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuşi faptul că intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici şi procedee terapeutice, cum ar fi psihoterapia, menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin realitate pleacă invers, de la determinarea şocului, prin acuza dură, violentă, fără nici un menajament a delincventului, pentru ca treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi reconstructiv al delincventului;

38

terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului. Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă. Despre teoriile etiologice a comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

39

40

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE

Structura temei: 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile 2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene 2.1.1. Teoriile somatotipului 2.1.2. Teoriile genetice 2.1.3. Teorii neurofiziologice 2.2. Scenarii psihologice 2.2.1. Teoriile personalităţii criminale 2.2.2. Teorii psihanalitice 2.3. Scenariul psihosocial 2.3.1. Teoriile învăţării sociale 2.3.2. Teorii ale controlului 2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare şi conflict social 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent portretul său statistic 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

41

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor care constituie obiectul intervenţiei. Faptele, privite empiric şi separat, oferă informaţii limitate, uneori contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare. În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicaţii specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate. Manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului de egali şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvenţional, începând cu nivelul macro-social (societate), trecând prin palierul micro-social (grup, familie) şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune şi A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamţu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

42

Societate,cultură, mediu

ANOMIE valori, norme, structură socială oportunităţi legitime

Subsisteme (subculturi)

ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ bande, presiunea prietenilor, valori şi credinţe opuse comportamentului legal CONTROL SOCIAL experienţe individuale unice din mediul familial, afectivitate, implicare, angajare PSIHOPATIE, DEPRIVARE AFECTIVA caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE alcoolism, consum de droguri, probleme personale, „atitudini negative”

Mediul familial

Caracteristici individuale

Delincvent

Figura 4. Ruta cunoaşterii fenomenului delincvent După unii analişti (Ogien A., 2002), interpretările devianţei în general, şi a subclasei acesteia, teoriile delincvenţei, pot fi grupate în două mari clase, teorii cauzale şi teorii comprehensive. Teoriile

43

cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia, pentru a contribui la eradicarea ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante, plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent. Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 18, prin care se înţelege uneori factor predispozant, condiţie favorizantă, alteori motiv sau mobil al acţiunii. Alţi autori (Grecu, F., Rădulescu S., M., 2003), clasifică teoriile în trei mari categorii: a) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o condiţie moştenită, datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar; b) teorii care apreciază că delincvenţa este o conduită dobândită socio-cultural; c) teorii mixte, care îmbină cele două explicaţii.

18

Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul), materială (conţinutul), eficientă (agentul), finală (scopul). Ştiinţa de după Descartes (îndeosebi prin pozitivism) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze, limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene, adică la descoperirea legilor. Prin cauză se înţelege, la modul general, fenomenul care precede şi determină un efect. Epistemologic, cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie, în care antecedentul determină secventul. Prin structura sa, o astfel de schemă logică nu permite inferarea cu certitudine a unei teze, ci doar infirmarea ei. Atunci când este vorba de acţiuni umane, individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor, prin care se produc efectele. Posedând grade de libertate, omul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. În rest, există condiţii, factori care predispun, motive, intenţii, scopuri. Ansamblul acestora este desemnat, „lejer” spuneam, prin conceptul de „cauză”. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului.

44

Prima categorie ar aparţine genului de explicaţie biologică, a doua ar aparţine atât genului de explicaţie psihologică, cât şi psihosocială şi sociologică, iar cea de-a treia ar aparţine unei explicaţii eclectice. Asumându-ne relativa acurateţe a clasificărilor cu care operăm, vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenţei juvenile, pornind dinspre individ spre societate, în următoarea succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice, psihologice, psihosociale şi sociologice.

2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile Vreme îndelungată, cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forţele supranaturale. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. Astfel de „explicaţii” mai persistă marginal în medii subculturale şi în timpurile noastre. Ignoranţa şi teama, în relaţie cu „spiritul fabulos”, explică în parte această inerţie. Începând cu secolul al XIX-lea, dezvoltarea ştiinţei duce la înlocuirea treptată a superstiţiilor cu explicaţii bazate pe faptele de observaţie.

2.1. Scenariul biologic

45

Primele tentative de explicare a conduitelor delincvente pornind de la faptele de observaţie pot fi subsumate scenariului biologic, incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvenţa este o caracteristică înnăscută, avându-şi sursa fie într-un gen aparte de constituţie somatică, fie în codul genetic, fie în caracteristici neurofiziologice. Conform acestor teorii, caracteristicile înnăscute ale individului explică, direct sau indirect, comportamentele agresive, violente şi criminogene.

2.1.1. Teoriile somatotipului Una dintre primele explicaţii pozitive ale delincvenţei a fost susţinută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836-1909), care va formula teza criminalului înnăscut, tarat genetic, degenerat (Omul delincvent, [1876], 1992). La originea cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal, care prezenta în zona occipitală medie o adâncitură, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive, ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului; ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali decedaţi şi a 5.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă, extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare, omul sălbatic, copii sau bolnavi psihic. Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte, fiind purtători ai unor stigmate tipice; ei ar fi subdezvoltaţi din punct de vedere biologic, uşor de recunoscut după atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică, frunte teşită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulaţiilor, marea grosime a oaselor craniene,

46

dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des şi creţ, urechi voluminoase…” (1992, p.21). În funcţie de numărul stigmatelor, Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5-6 trăsături), sau de tipul de „criminalul imperfect” (3-4 trăsături specifice); sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal, ci cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă. Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de delincvenţe: cel cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, prin lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi etc. În urma numeroaselor critici, Lombroso sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35-40% aparţin acestei categorii de atavici, ceilalţi fiind încadraţi, după caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale, în criminaloizi, criminali de ocazie şi criminali din pasiune (apud Ogien, 2002). În ultima etapă a cercetărilor sale, alături de atavism, criminalistul italian adaugă epilepsia, ca „una din psihozele cele mai atavice”, „nucleu al tuturor degenerescenţelor”, factor cheie în etiologia delincvenţei, şi alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii, onoarei, remuşcării şi milei, vanitatea). În concluzie, conform teoriei lombrosiene, criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică. Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de scenariu predestinal, cercetările lombrosiene au constituit

47

punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Într-o cercetare ulterioară, un alt medic de închisoare, psihiatrul britanic Charles Goring (1913), a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali, rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali (cf. Goodman N, 1992). Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă adepţi. Unul dintre aceştia este psihiatru german Ernest Kretschmer (1942), care consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracţiuni: 1) tipul picnicomorf, ce cuprinde indivizi corpolenţi, scunzi, cu faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi expansivi, se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă); 2) tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele înalte, slabe, cu chip prelung, dotate divers din punct de vedere intelectual, interiorizate, cu adaptare socială precară, ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere); 3) tipul atletomorf, caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic, care oscilează între sensibilitate şi brutalitate, se remarcă, îndeosebi, printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă; 4) tipul displastic, cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale

48

caracterelor sexuale ori malformaţii corporale; psiho-medical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii; ei comit de regulă delicte sexuale, operează neaşteptat (uneori stupid, alteori sălbatic); îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei (apud Cioclei, 1999). Această ipoteză a legăturii criminalităţii de „tipul anatomic” (somato-tipul) este reluată de către medicul american William Sheldon (1949), care a descris criminalul ca fiind, mai degrabă, un mezomorf (musculos şi atletic, energic, mereu agitat, insensibil şi impulsiv, predispus la tulburări delirante de natură paranoidă), decât ectomorf (înalt, slab şi fragil, introspectiv, sensibil şi nervos, dominat de puternice componente heboide, cu corespondent clinic în schizofrenia heboide), sau un endomorf (scund şi gras, cu tendinţă spre viaţă uşoară, sociabil şi petrecăreţ, caracterizat prin tulburări şi deprivări afective, predispus la psihoze maniaco-depresive). Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială, eliminarea celor care, conform predicţiei ştiinţifice, nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. Principiile generale ale poziţiei lui Sheldon au fost susţinute şi de cercetătorii americani S. Glueek şi E. Glueek (1934, 1950), care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi şi un eşantion similar de copii nedelincvenţi, pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate. Concluzia lor a fost că, spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi, delincvenţii sunt mai neîncrezători, mai extrovertiţi, ambivalenţi faţă de autoritate, se tem mai mult de eşec şi de respingere, sunt mai răzbunători, ostili şi suspicioşi, manifestă mai multe comportamente defensive. Tipul anatomic, afirmă ei, nu este o cauză directă a criminalităţii. În opinia lor, mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin extravertire, insensibilitate faţă de alţii, comportament agresiv,

49

atitudini de ostilitate, neîncredere şi antisociabilitate) care i-ar putea împinge la acte criminale. Relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate ar fi, aşadar, una indirectă, mediată de anumite trăsături de personalitate. Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate a conduitelor delincvente, 44% dintre delicvenţi comiţând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87,7% înainte de 10 ani (apud Ogien, 2002). În rezumat, cercetătorii americani susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie, se întăreşte în şcoală, eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o socializare primară defectuoasă. Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”, ce nu au ca itemi somatotipul, ci caracteristici de factură psihologică. Somatotipul este luat în considerare mai ales sub aspectul unor afecţiuni sau disfuncţii organice, care pot genera sentimente de inferioritate, potenţate prin dispreţul tacit sau exprimat al celor din jur, sentimente care incită la comportamente compensatorii, unele dintre ele fiind de tip delincvent. Legătura între prezenţa deficienţei şi delincvenţă s-a dovedit a fi însă slabă, factorii biologici individuali fiind mediaţi de cei sociali. Asupra tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol, în contextul prezentării metodelor de predicţie a delincvenţei juvenile

2.1.2. Teorii genetice În categoria teoriilor constituţiei criminogene intră şi teorii de factură genetică. Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că geneticienii au constatat că în cazul delincvenţilor abaterile de la

50

cariotipul normal sunt mai frecvente. De aici şi ipoteza unei componente genetice a delincvenţei. După cum se ştie, sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic, cel masculin fiind 46 XY, iar cel feminin 46 XX. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY, respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom X, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Subiecţii cu această anomalie sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barba rară sau absentă, iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie. După unele cercetări, frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, furt din raţiuni fetişiste, voyeurism etc. Se pare că excesul de cromozomi X are drept consecinţă o personalitate deseori anormală psihiatric. O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a unui cromozom masculin, în formula 47 XYY (P. A. Jacobs, 1965). În acest caz, indivizii sunt înalţi, supermasculinizaţi, uneori cu o anomalie în conformaţia urechilor, calviţie şi miopie. După unele studii, frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. Se apreciază că existenţa acestei anomalii predispune spre violenţă şi omucideri, cu o înclinaţie generală spre crimă mai evidentă decât în sindromul Klinefelter. Alte studii (Radcliffe S. G. şi Paul N., 1986) au dovedit că aceştia nu sunt mai agresivi decât alţii, dar că au o inteligenţă relativ mai redusă şi o anumită imaturitate emoţională; în cazul băieţilor cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă spre delincvenţă, dar fără prezenţa violenţei. Cum ambele anomalii există şi la indivizi

51

perfect integraţi, rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare cauzală. În general, cel mai bun indicator al verificării ipotezei caracteristicilor moştenite ale delincvenţei este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii biologici şi a gemenilor înfiaţi de familii diferite, între ei şi cu taţii lor biologici. Semnificative în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. A. Mednick (1994), care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru întreaga populaţie daneză, într-o perioadă lungă de timp, selectând 14.000 de copii adoptaţi. Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între infracţionalitatea tatălui biologic şi cea a fiului adoptiv, dar numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii. Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie, spre furt, este înnăscută, dar nu şi violenţa (apud Grecu, Rădulescu, 2003). Rezultatele majorităţii cercetărilor ce relevă dependenţa delincvenţei de factorul ereditar au fost contestate, fie datorită nereprezentativităţii eşantioanelor, fie datorită unor proceduri de prelucrare şi interpretare. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astfel de studii, fără a exclude posibilitatea unor predispoziţii moştenite, este concluzia moderată că factorul ereditar nu constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a etiologiei conduitei de tip delincvent.

2.1.3. Teorii neurofiziologice Unele cercetări recente susţin existenţa, pe de o parte, a relaţiei directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) şi agresivitate, iar pe de altă parte, relaţia inversă între nivelul de serotonină (neurotransmiţător) şi agresivitate (Linnoila, 1983). Nivelul

52

scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendinţele de suicid, stările depresive, alcoolism, impulsivitate şi omucidere (Virkunnen M., 1989, apud Grecu, Rădulescu, 2003). Cumularea celor doi factori, nivel crescut de testosteron şi scăzut de serotonină, ar genera o reacţie agresivă incontrolabilă de către subiect. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de responsabilitate, dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru actul violent. O altă categorie de cercetări (Bandler, R., 1985) au pus în relaţie stările emoţionale şi sexuale cu sistemul limbic, considerat sediu al vieţii emoţionale, „creier emoţional” (Goleman, 2005). Stimularea electrică a nucleului amigdalian sau a hipocampului generează, în cazul şoarecilor sau pisicilor, agresivitate; în cazul oamenilor, aceleaşi proceduri au produs senzaţii de teamă şi agresivitate. Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aceste părţi ale creierului nu s-au dovedit semnificative asupra violenţei pacienţilor, în unele cazuri, înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii. În general, astăzi, cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari şi cei neurofiziologici au un eventual rol de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal, factorii de personalitate şi cei din mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui comportament. Analiza etiologică a delincvenţei este dominată astăzi de două orientări complementare, cea psihologică şi cea sociologică, între ele intercalându-se orientarea psihosociologică.

53

2.2. SCENARII PSIHOLOGICE Abordarea psihologică, fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre delincvenţă, se concentrează mai ales pe analiza particularităţilor psihice, înnăscute sau dobândite, ale personalităţii delincvente.

2.2.1. Teoria personalităţii criminale Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenţei atribuie criminalului o personalitate aparte. Conform acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913), delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau „sociopat”, care a moştenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială. Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor, ideea „psihopatului” sau a „sociopatului” continuă să rămână actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale. În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100): farmec superficial şi inteligenţă emoţională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare;

54

sentimente lipsite de profunzime şi de empatie, absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor, indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise; conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acţiuni dificil de înţeles sau anticipat; incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor; egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv; atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de scurtă durată. Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi, prin extensie, al delincventului de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni (K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform acestora, profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: - neputinţa de a profita de experienţa altora; - lipsa sentimentului de responsabilitate; - imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată; - un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri; - simţ moral puternic diminuat sau chiar absent; - imaturitate emoţională; - egocentrism puternic; - purtare pregnant antisocială şi distructivă; - lipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului (apud, C. Bocancea, G. Neamţu, 1999, p. 164). După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip

55

de personalitate aparte, diferită net de cea a nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel, (La société criminogéne, 1971), care consideră că diferenţa dintre delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om, în circumstanţe excepţionale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebeşte pe infractori de neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentaţie, în timp ce primii nu. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt în opinia lui: - egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi); - labilitatea (instabilitate, fluctuaţie, improvizaţie); - agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate): - indiferenţa afectivă. Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie considerate în mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor, precum şi semnificaţia corelaţiilor dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei. Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J.J. Conger, W.C. Miller), având în vedere un eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la vârsta de

56

15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin intermediul testelor psihologice, cât şi prin evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional, impulsivi, suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei juvenile de prezenţa unei imaturităţi afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor afective, instabilitate, indiferenţă, ambivalenţă afectivă, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Asemănător, imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. Răşcanu, 1994) prin: - autocontrol insuficient; - impulsivitate şi agresivitate; - subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise; - indolenţă, indiferenţă, dispreţ faţă de muncă: - opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale; - exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuinţelor inferioare; - absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a sentimentelor morale; - dorinţa unei vieţi uşoare. În majoritatea cazurilor, afirmă psihologii, tulburările caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie, cronicizânduse ulterior şi caracterizând „copilul problemă”. În legătură cu imaturitatea intelectuală sau cu inteligenţa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare. Ceea ce este evident este

57

faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacităţile intelectuale reduse îi împiedică pe mulţi dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor, mai ales pe termen lung şi, în acelaşi timp, să evalueze raţional raportul dintre câştiguri şi pierderi. Totuşi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost prinşi din această cauză, cei mai inteligenţi fiind „oameni cinstiţi”? Pe de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracţionalităţii, atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile subiectului, respectiv cu contextul socializării. La finalul acestor consideraţii, se cuvine să facem câteva observaţii. În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu, ca orice altă dimensiune a umanului, pe un continuu şi numai modalitatea specifică de analiză raţională face ca acest continuu să fie secţionat în categorii distincte. În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent, furtul cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. Şi în al treilea rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracţiuni, plecând de la premisa simplistă şi, în fond, eronată, că personalitatea delincventului ar fi aceeaşi. Putem însă ignora diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de sume imense şi un consumator de droguri, între

58

cel care conduce sub influenţa băuturilor alcoolice şi funcţionarul care primeşte mită? Evident că întrebarea este doar retorică. Profilul personalităţii delincventului este un model abstract, nelipsit de semnificaţie, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări. Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşteniţi cu cei dobândiţi în prima copilărie, sau mai târziu, şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de viaţă, în anumite condiţii ale mediului social. Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume, aici intervin în discuţie şi elemente ale contextul situaţional (legate de starea subiectului, starea victimei, situaţia de fapt etc). Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi, teoriile psihanalitice.

2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă, guvernată de principiul plăcerii, căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului realităţii, care caracterizează adaptarea socială, în urma unui proces lent de reprimare şi sublimare a pulsiunilor. Comportamentul delincvent este determinat de prezenţa unor conflicte infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga durată a vieţii. Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică, manifestă prin conflicte intra- şi interpersonale, generate de momentele constituirii supraeului şi de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care reapar la

59

vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul delincvent este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al proiecţiei agresivităţii. Agresivitatea este, în opinia lui Freud, o tendinţă psihică înnăscută, originată în pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu Erosul. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare, în raport cu puterea supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivităţii, în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive asupra propriului eu. Plecând de la concepţia originară a lui S. Freud, E. Erikson şi J. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susţinute de către adepţii lui Freud, am putea distinge următoarele accente explicative: - comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii; - absenţa sublimării, a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi socialmente acceptate, generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale; - complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de acelaşi sex, poate genera un complex de vinovăţie; dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi direcţionată spre acte criminale; - ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii; - un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se autopedepsi şi

60

va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi; pedeapsa apare ca o justificare morală a crimei comise; - un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi emoţiilor negative, care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă, ducând la conduite inexplicabile prin cruzime, deseori cu mutilarea victimelor; - un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii, de a simţi vina sau compasiune faţă de ceilalţi, de unde şi un comportament agresiv şi antisocial; - unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice, resimţite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranţă; - indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie compensatorie, putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-şi compensa pulsiunile anale. La acestea, unii cercetători adaugă privarea de dragoste în copilărie, corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie – violenţă, iar alţii adaugă enurezisul, ca semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv, cu incendierea sau plăcerea privirii focului, activitate excitantă, cu cruzimea faţă de animale, indicând lipsa de simpatie faţă de victime, printre indicii de diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă. *

61

Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale, Briar şi Piliavin (1965, apud Oigen, 2002) formulează următoarele concluzii: - factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform; - indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu, adică nu devin automat delincvenţi; - majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste obişnuinţe la vârsta adultă; - o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului. Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului sau psihoticului, care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat. Distincţii între diverse tipuri de criminalitate găsim la Alexander şi H. Staub (apud Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992), care realizează următoarea clasificare: - criminalitate imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate; - criminalitatea ocazională, ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent; - criminalitate obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali: - criminalii organici, cu o personalitate ce ţine de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale); - criminalii nevrotici, care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente; - criminalii normali, sănătoşi din punct de vedere psihic, dar care sunt taraţi din punct de vedere social.

62

Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social, vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice.

2.3. SCENARIUL PSIHOSOCIAL Teoriile care se înscriu în acest scenariu pun în relaţie caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu mediul în care este el socializat. Giddens (2001, p. 197) recunoaşte meritul teoriilor biologice şi psihologice, care „pot identifica anumite caracteristici de personalitate care, în anumite contexte de învăţare socială şi experienţă, îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte atenţia supra actelor delictuale”. Premisa de la care pleacă aceste teorii este aceea că orice conduită de tip delincvent este rezultanta interacţiunii factorilor individuali, bio-psihici cu cei sociali, ai mediului în care copilul creşte şi se dezvoltă; caracteristicile individuale, biologice sau psihice, reprezintă doar potenţialităţi ce se pun în valoare, se actualizează, numai în anumite condiţii de mediu, datorită, în primul rând, mecanismelor specifice proceselor de învăţare socială. Dintr-o astfel de perspectivă, unii cercetători (H. J. Eysenck, B. Skinner) subliniază erorile educaţiei şi socializării morale, care generează eşecul asimilării şi internalizării normelor de conduită. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului, sistemul defectuos de sancţiuni, interdicţiile severe, modele negative etc. împiedică

63

dezvoltarea autonomiei morale, întărind motivaţiile negative ale conduitelor care violează norma morală. Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte, dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi cei mai importanţi. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale, dobândind tulburări psihomotorii, comportamentale şi sexuale. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate. Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale şi implicit ca un deficit al dezvoltării personalităţii. G. Canepa (apud Petcu, M., p.147) enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale următoarele caracteristici: - toleranţă scăzută la frustrare; - autocontrol deficitar, impulsivitate şi agresivitate; - egocentrism; - subestimarea gravităţii actelor antisociale comise; - subdezvoltarea sentimentelor morale, a motivelor superioare de ordin social (învăţare, muncă); - evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării uşoare, fără muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale etc. Cu un sens apropiat celui de imaturitate psihosocială, Mucchieli vorbeşte de o disocialitate a delincventului, manifestă prin divergenţa faţă de mediu social exprimată prin: - neacceptarea colectivului; - falsa percepţie socială a celor din jur; - lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;

64

- respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care i-l pretindea colectivul. Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează copilul. Având în vedere polivalenţa delincvenţilor recidivişti, legăturile foarte strânse dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă şi corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie, Maurice Cusson (1997, p. 450-451) conchide existenţa la anumiţi indivizi a unei predispoziţii spre devianţă, „o virtualitate difuză susceptibilă de a se actualiza într-un mare număr de comportamente condamnate”, manifestă prin transgresiuni polimorfe. Aceste predispoziţii sunt moştenite şi dobândite într-un raport niciodată precizabil, iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de context.

2.3.1. Teoriile învăţării sociale

Teoriile învăţării sociale a delincvenţei acordă importanţă deosebită socializării, considerând că un comportament delincvent se învaţă aşa cum se învaţă şi comportamentul conformist, prin intermediul socializării, prin interiorizarea modelelor, a normelor, valorilor şi tehnicilor de comportament. 2.3.1.1. Teorii ale imitaţiei. Încă G. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvenţa un produs al imitaţiei rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi. Teoria imitaţiei, parţial discreditată o vreme, este reluată şi actualizată de către Albert Bandura, care îi redă nobleţea de altădată, prin relevarea importanţei

65

agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri de comportament. Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalţi, codează informaţia despre comportament şi foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe copiii de la grădiniţă, care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau nonagresive. Variantele experimentelor sale sunt diferite19, dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului. Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancţiune sau recompensă pentru conduita agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învăţată.
19

Într-unul dintre experimente, Bandura utilizează trei grupuri de copii, primul expus unui model agresiv, al doilea unui model nonagresiv şi un grup de control. Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului, având o sarcină simplă, dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă; expunerea la modelul violent dura 10 minute; grupul al doilea avea aceeaşi sarcină, dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării, ignorând păpuşa. După expunere, subiecţii erau uşor frustraţi, apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră, cu diverse jucării, printre care şi păpuşa cu pricina. După aşteptări, copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau. Experimentele se complică ulterior, copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum realfictiv, de la personaje reale, la expunere de film şi desene animate, confirmânduse ipoteza conform căreia există o relaţie directă între gradul de realitate al modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. În alte experimente sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive, prin expunerea la modele agresive recompensate, respectiv la modele agresive pedepsite.

66

2.3.1.2. Teoria asocierilor diferenţiale. Conform teoriei asocierilor diferenţiale, propuse de Edwin Sutherland (1939), reprezentant al Şcolii de la Chicago (completată de teoria transmiterii culturale – D. Cressey), criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice dobândite, ci este învăţată în cursul socializării, prin interacţiune şi comunicare, aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”, indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament. Ataşarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente, aşa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip delincvent. În teoria asocierii diferenţiale, devianţa este un rezultat obişnuit al prezenţei unei subculturi deviante, în care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament delicvent. Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri: a) comportamentul criminal se învaţă; b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării; c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal;

67

d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcţiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament; e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor legale; f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor; g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei, duratei, priorităţii şi intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale; h) atât comportamentul criminal, cât şi cel noncriminal, reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ, sau să muncească pe cel cinstit). Această teorie explică persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau în mahalale. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele şi comportamentele lor devin accesibile şi altora din comunitate. Aceste valori şi comportamente sunt transmise generaţiilor viitoare prin socializare, comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal, generaţie după generaţie. Întărirea unor astfel de conduite, prin absenţa sancţiunilor şi recompensarea conduitelor deviante, conduce la sporirea criminalităţii (teoria reîntăririi diferenţiale).
2.3.1.3. Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În această concepţie, situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile, atât în ceea ce priveşte

68

starea deviantului, cât şi a obiectului, respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Cusson (1990, p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage delictul. De asemenea, sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei îl prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film, diverse emisiuni TV, care pot stimula imaginaţia şi imitaţia). Asupra impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom reveni.

2.3.2. Teorii ale controlului În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent este datorat absenţei controlului exterior şi a autocontrolului subiectului. 2.3.2.1. Teoria „rezistenţei la frustrare” (containment theory) combină perspectiva psihologică cu cea sociologică. Frustrarea este definită ca fiind o „stare emoţională negativă, ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite, la neîmplinirea unor aşteptări şi speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe” (Tucicov, B., T., 1981). Într-o accepţie apropiată, frustrarea este

69

considerată a fi starea unei persoane care „este privată de o satisfacţie legitimă şi care este înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N., 1967, p. 127). Deşi nu ne propunem o discuţie asupra conceptului, trebuie să subliniem totuşi că situaţia care generează frustrarea nu trebuie înţeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacţie legitimă”, ci ca percepţie subiectivă a individului în legătură cu aşteptările sale. Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv, ci determină stări de tensiuni psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta situaţiilor frustrante, de a nu reacţiona prin violenţă, găsind soluţii alternative de compensare, a fost numită de către Marshall B. Clinard toleranţă la frustrare. O toleranţă scăzută la frustrare generează comportamente agresive, violente (teoria frustrării sociale). Walter C. Reckless şi colegii săi (1956) s-au întrebat de ce, chiar şi în zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenţi. Răspunsul lor este acela că în faţa diverselor frustrări indivizii acţionează diferit, în raport cu rezistenţa internă şi cea externă. Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, şi din lipsa unui control extern, efectiv şi adecvat, efectuat de societate. Rezistenţa exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie, vecinătate, prieteni), care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul. Cea interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii, orientarea spre scopuri dezirabile şi toleranţă la frustrare. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie. Pentru Reckless, dezvoltarea unei imagini bune despre sine, un eu puternic, orientarea spre scopuri pozitive, simţul accentuat al legăturilor de familie, orizont moral consistent, asumarea unor roluri

70

sociale semnificative, autodisciplina, toleranţa la frustrare servesc ca izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune. Cel mai important factor este controlul intern sau autocontrolul. Reckless şi Dinitz (cf. Grecu, Rădulescu, 2003, p. 115) au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile criminogene următorii itemi: a) „Ai vrea, probabil, să ajungi, cândva, la închisoare?”; b) „Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc, continui să mai fii prieten cu el?”; c) „Sunt adulţii, de obicei, împotriva ta?”; d) „Există printre prietenii tăi, unii care au încălcat legea?”; e) „Ai încredere în tatăl tău?”; f) „Părinţii tăi te pedepsesc?”; g) „Personal, crezi că eşti o persoană calmă…., normală…., dinamică ….?”. Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente. 2.3.2.2. Teoria controlului social. Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai controlului, Travis Hirschi (1969) construieşte propria teorie, cu accentul pe factorii externi ai controlului social. Plecând de la teoria lui Durkheim a controlului social, Hirschi afirmă că integrarea şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. Dintr-o astfel de perspectivă, delincvenţa juvenilă este determinată în mod esenţial de eşecul socializării, manifest prin incapacitatea familiei, şcolii şi comunităţii de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice, care îi fac pe oameni să respecte normele,

71

au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social: - ataşamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane semnificative din comunitate şi, în primul rând, cu părinţii. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi determină pe copii şi tineri să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilităţile, să acţioneze în moduri responsabile. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecinţă, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără ataşament), atunci riscul socializării ratate este mult mai mare. - angajamentul, sau investiţia tinerilor în construirea unei cariere sociale legale, le temperează comportamentul. Dacă investiţia este una semnificativă sub aspectul duratei, energiei, eforturilor depuse, atunci riscurile delincvenţei sunt minime, căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative, care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente20. În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de sine şi atingerea unui anumit statut social, tinerii au tendinţa unor conduite hedoniste, asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente; în aceste situaţii, riscul delincvenţional este mai ridicat;
20

În anii ’60, un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau puternic angajaţi social, puteau avea familii, locuri de muncă sigure, poziţii sociale, ceea ce îi făceau mai puţin dispuşi să se angajeze în acţiuni în urma cărora puteau pierde totul. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente. Mult mai expus este tânărul, ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat, iar expunerea la risc reprezintă o tentaţie.

72

- implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, afirma Hirschi, lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent; - sistemele de credinţă în valori legitime împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la acţiuni deviante. Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente, cu atât este mai puţin probabil un comportament delincvent şi reciproc, cu cât lipsesc aceste constrângeri, cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale. În cazul delincvenţilor, societatea nu reuşeşte realizarea controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate. În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4.000 de elevi californieni, Hirschi (1969, apud Grecu, 2003, pp. 119-120) ajunge la următoarele concluzii: - tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente; - angajarea în activităţi convenţionale, ca frecventarea şcolii şi refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent; - tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele semnificative; - convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenţi şi nondelincvenţi. Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi, relevând, de pildă, faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenţi, sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul delincvenţei juvenile. Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii, ceea ce este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual, al înfrânării tentaţiilor narcisiste, ca şi diminuarea controlului societal favorizează

73

conduitele delincvente. Controlul nu este doar implicit, aşa cum am văzut la Hirschi, ci şi explicit, realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social, poliţie şi justiţie. „În condiţii altminteri egale, afirmă M. Cusson (1997, p. 446), variaţia criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”. Situaţia din România postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există între criza autorităţii, cu diminuarea controlului social, şi delincvenţa juvenilă. 2.3.2.3. Teoria neutralizării. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre sistemul de credinţe şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961), care arată că majoritatea tinerilor aflaţi în derivă recunosc normele şi valorile convenţionale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare, ca justificări subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii menţionează: a) negarea responsabilităţii, motivând acţiunea prin influenţa unor presiuni externe, a unor stări inexplicabile, împotriva propriei voinţe; b) negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanţă pentru victimă (cei care au făcut armata ştiu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”); c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „îşi merită soarta”); d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi, violenţi şi stupizi); e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).

74

Invocarea tehnicilor de neutralizare constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului moral convenţional de către delincvenţi; tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele morale nu acţionează ca imperative categorice, ci ca unele condiţionale, ce permit multe excepţii (nu e bine să omori, cu excepţia războiului sau legitimei apărări, când devine scuzabil). Aceste alternative sunt învăţate în procesul socializării, alături sau împreună cu valorile convenţionale.

2.4. SCENARIUL SOCIOLOGIC. ANOMIE, DEZORGANIZARE, EXCLUDERE ŞI CONFLICT SOCIAL Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială, punând în dependenţă tendinţele spre delincvenţă cu mediul sociocultural mai larg în care se formează copilul şi tânărul. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca efect al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Delincvenţa exprimă un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităţilor şi barierelor sociale din societatea adulţilor. Acest fenomen este amplificat de apartenenţa la subculturi care realizează o socializare negativă. 2.4.1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală şi norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăseşte în mod

75

concret în sistemul axiologic al unui subiect. Preluând acest concept, E. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor diferit, şi anume, acela situaţie de disfuncţie sau insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate la un moment dat, situaţie caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de derută normativă este însoţită de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor şi slăbirea controlului exercitat de societate asupra comportamentului individual. Efectul situaţiei anomice constă în reducerea capacităţii societăţii de a mai structura un comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi, dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalităţii. În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii, bazată pe o solidaritate de tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni, de procesul de urbanizare, care reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate. Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul acesta este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale, care statuează consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă. 2.4.2. Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii

76

de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes21, din cauza lipsei de mijloace adecvate. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii, care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale. Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt, în opinia lui Merton, următoarele: - Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor; conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. - Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri. - Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural, acţionează totuşi în
21

Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică, în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor violente, (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. Giddens (2001, p. 203) afirmă că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga Marea Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de foc, în opinia autorului citat, nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă, armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt extrem de mici).

77

moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic, care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). - Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă, renunţând atât la scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi cronici, drogaţi etc.” (Merton, 1965, p. 186). - Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare, redând cu + acceptarea şi cu - respingerea: Nr. crt. 1 2 3 4 5 Moduri de adaptare Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune Scopuri + + ± Mijloace + + ±

Tabelul 2. Modalităţi de adaptare Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei se regăseşte în societate, în structura socială şi în cultură, mai curând decât în individ. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că

78

devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puţin accesibile. 2.4.3. Teoria dezorganizării sociale. Operaţionalizând teoria lui Merton, teoreticienii şcolii de la Chicago, Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane, corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal cu cartierele din care provin, desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată decât în celelalte oraşe; comunităţile eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune, cu un control social deficitar şi ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. Dezorganizarea socială se asociază, după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii. Soluţia pentru diminuarea fenomenului ar viza remodelarea mediului social. 2.4.4. Teoria excluderii sociale. De pe poziţiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcţionează ca mecanisme de protecţie socială pentru acele categorii sociale excluse. 2.4.5. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. şi P. Blau (1982, apud Grecu; Rădulescu, 2003) avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu populaţia bogată, situaţie care se regăseşte şi în România. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi acutizează procesele de comparare

79

socială şi, consideră autorii, se constituie într-un predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate. 2.4.6. Teoria subculturilor deviante. A. Cohen şi M. Gordon în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii - W.F. Whyte) susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. De aceea, subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori chiar în opoziţie cu acestea. „Subcultura delincventă, afirmă criminologul american A. Cohen, îşi extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este normală, în raport cu principiile sub-culturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii, cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele, copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător” (Cohen, 1971, p. 134). Mecanismul interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup, prin care

80

subcultura se reproduce, implicând generaţii succesive de copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002). Conform autorilor amintiţi, există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: - modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, şantaj să obţină câştiguri materiale; - modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme; - modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de 22 tineri caracterizându-se, în general, prin nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig, maliţiozitate, comiţând acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi, negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa afectivităţii familiale), bandele se structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii, a unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte, societăţii globale. 2.4.7. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găseşte în teoria marxistă, conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominaţie. Menţinerea
22

Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier, ce cuprind în total aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri.

81

ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei, legitimitatea provenind din monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său pe profit, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă. De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delictual. Mai mult, capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate

82

de către cei bogaţi, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de către teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării. 2.4.8. Teoria etichetării. Una dintre teoriile cele mai des invocate în zilele noastre teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory), construită de către reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic. Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau conformist. Devianţa reclamă o definiţie, fiind rezultatul unei reacţii sociale, prin care grupurile care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În consecinţă, susţine Edwin Lemert, nu devianţa produce controlul social, ci controlul social creează devianţa. Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi macro de abordare a devianţei. Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului, în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul justiţiei criminale producând mult din ceea ce intenţionează să corecteze. „Devianţa, afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întăreşte, afirmând că „devianţa nu

83

este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare” (Becker, 1973, p. 9). Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci devianţa secundară, recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop, adică etichetarea publică. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut. Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial atât identitatea interpersonală, cât şi conştiinţa de sine a persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianţă secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane, pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. Reacţia socială în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în prezenţa

84

unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui. Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe baza unor expectanţe şi una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ o fiinţă discreditată. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere; nu există devianţi, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen, 1986, p. 59). Intrăm pe acest drum al „progresiei caracteristice” odată ce ne-am însuşit eticheta. O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi, cu atât mai mult, în cazul adolescenţilor, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului şi durităţii pot fi uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. Desigur se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară. Pentru unii, faptul

85

de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante.

3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic Prin prelucrări statistice ale datelor, sociologii stabilesc caracteristici ale delincventului, luând în discuţie vârsta, genul, clasa socială, rasa etc., oferind numeroase date interesante pentru analiza şi, mai ales, pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant. Norman Goodman, (1998), având în analiză mai ales criminalitatea din Statele Unice, constată că majoritatea delictelor sunt comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani, acest grup de vârstă explicând mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. Furturile, toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă. După acelaşi autor, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Conform lui Giddens, (2001), în Marea Britanie femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori, dominante în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul (22,3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18,2%). Această situaţie este explicată prin specificul socializării, a presiunii pentru succes în raport cu genul dar şi prin specificul unor acte delictuale, care sunt legate automat de gen (violul este o infracţiune preponderent

86

masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). De asemenea, se apreciază că agenţii care aplică legea sunt deseori mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. În ceea ce priveşte clasa socială, cea mare parte dintre delicvenţi sunt din clasa de jos, la fel şi victimele lor. Este tot atât de adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos23. Conform lui Goodman, rasa este implicată în infracţiune întrun mod copleşitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa socială şi rasă, care afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii, dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi. În final, de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt, violenţă, alcoolism, toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care există legături foarte strânse24. Alături de vârstă, gen, clasă sau rasă, analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase alte variabile ca rezidenţa, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea
23

Situaţia actuală din România este elocventă pentru a susţine această afirmaţie, numeroase fiind cazurile în care cei din clasa bogată găsesc diferite portiţe juridice de a scăpa de pedeapsă, uneori amânând succesiv procesele până la prescrierea faptei. 24 Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, 2001.

87

etnică, instrucţie şcolară, status social, familie, profil psihologic, ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului. Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un: - individ de sex masculin - între 15-25 de ani - celibatar - cu reşedinţa într-un oraş mare - care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială - are rezultate şcolare mediocre - este în relaţii bune cu delincvenţii Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: - ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare - ar avea aspiraţii profesionale înalte - ar fi foarte legaţi de părinţii - ar crede în respectarea legii. Având în vedere astfel de caracteristici, M. Cusson (1990, p. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-a răsfăţat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La mijlocul ciclului şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal, în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt

88

ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri” (apud Oigen, 2002, p. 42).

4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă Considerate separat, fiecare dintre teoriile enunţate sunt susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte ale realităţii, eludând anumite categorii de delicte şi actori ai acestora. Aşa procedează J. L. Siegel (1989, apud Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 175-176), care realizează o evaluare a punctelor forte şi a celor vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra delincvenţei, aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. 3. În opinia noastră, aceste teorii nici nu-şi propun să prezinte o explicaţie exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenţei. Meritul lor principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului, şi nu imaginea lui absolută. Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. Kuhn ( 1976, 1982), în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni jocurilor puzzle, care compun, cu figurine specifice (concepte şi instrumente), o anume imagine a realităţii; alte jocuri operează cu alte figurine, pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi; diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume, dar nici una dintre ele nu reuşeşte să surprindă lumea în ansamblul ei. Nu lipsesc, desigur, ambiţii de a surprinde în imagini holiste, lumea (delincvenţei) în întregul ei. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări.

89

Puncte forte

Puncte vulnerabile

Stabileşte de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în Nu explică: a) de ce există şi infracţiuni comise de clasa mijlocie? b) ariile slums-urilor. Evidenţiază factorii care produc de ce anumiţi tineri nu adoptă o conduită delincventă? c) cât de criminalitatea. Sugerează programe de reducere a adecvate sunt statisticile oficiale? criminalităţii.

Explică ratele ridicate de criminalitate în ariile dezorganizate Nu ţine seama de persoanele care trăiesc în arii urbane, fără a se ale oraşului. Evaluează ratele şi tendinţele criminalităţii angaja în cariere infracţionale. Se limitează la criminalitatea urbană. urbane. Ignoră deosebirile între indivizi.

90

Explică geneza criminalităţii şi prezenţa ei în toate elementele Nu explică: a) unde se formează definiţii antisociale?; b) cum se pot structurii sociale. Explică de ce anumite persoane din ariile cu măsura aceste definiţii sau cum se poate dovedi că o persoană a fost criminalitate înaltă nu ajung delincvenţi sau infractori. expusă excesiv influenţei lor?; c) ce determină actele iraţionale de violenţă?; Nu oferă indicii asupra modului de testare a teoriei.

Adaugă principiilor teoriei învăţării pe cele ale „asocierilor Nu explică: a) de ce, totuşi, cei recompensaţi pentru conduite diferenţiale”. Pune în legătură explicaţiile psihologice cu cele convenţionale, aşa cum sunt membrii clasei mijlocii, comit şi ei sociologice. infracţiuni?; b) de ce unii tineri delincvenţi nu ajung infractori adulţi, deşi au fost recompensaţi pentru comiterea unor acte deviante?

Teoria Nu indică dacă „neutralizările” apar înainte sau după violarea legii. Teoria ecologică Crima este un produs al comunităţilor de Nu explică de ce unii tinerivecinătate aflate în tranziţie, care manifestă „alunecă” înspre o carieră delincventă şi alţii nu?; Nu poate explica dezorganizare socială şi conflicte de valori. motivaţia anumitor acte auto-distructive, aşa cum este, de exemplu, consumul şi dependenţa de heroină.

Premisa majoră

Puncte forte

Teoria

Puncte vulnerabile Premisa majoră

Teoria neutralizării

Tinerii învaţă căile de neutralizare a constrângerilor Explică de ce numeroşi delincvenţi nu morale şi alunecă periodic în interiorul şi în afara devin infractori adulţi. Explică de ce pattern-urilor comportamentului criminal. tinerii delincvenţi pot adopta şi conduite convenţionale.

Teoria ecologiei sociale Crima apare atunci când săracii şi bogaţii trăiesc în imediata apropiere. Conflictele şi problemele vieţii Teoria subculturilor delincvente Frustrarea de status caracteristică băieţilor din clasele Explică modul în care condiţiile de Ignoră infracţiunile comise de reprezentanţii clasei mijlocii. Nu a fost sociale urbane au un rol important în apariţia defavorizate, creată de incapacitatea de a realiza viaţă ale claselor defavorizate produc testată empiric, iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. Ignoră crimei. succesul dobândit de reprezentanţii claselor mijlocii, îi crima. Explică actele de vandalism şi faptul că delincvenţa este un act raţional şi chiar profitabil. determină să se alăture bandelor cele violente. Identifică conflictele dintre reprezentanţii claselor defavorizate şi cei ai claselor mijlocii.asocierilor diferenţiale Oamenii învaţă să comită crime prin expunerea la Teoria definiţii antisociale Identifică în mod coerent elementele culturii claselor defavorizate care îi determină pe reprezentanţii lor să comită infracţiuni. Nu oferă evidenţă empirică în sprijinul existenţei unei „culturi” a claselor defavorizate. Ignoră influenţele exercitate de cultura clasei mijlocii. Nu explică infracţiunile comise de membrii claselor favorizate.

91

Teoria reîntăririi diferenţiale Comportamentul criminal depinde de experienţele Teoria oportunităţilor diferenţiale Blocarea oportunităţilor convenţionale îi determină pe Arată că oportunităţile ilegale sunt Ignoră criminalitatea claselor favorizate. Presupune că atât clasele persoanei în ceea ce priveşte recompensele pentru tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor structurate diferit în cadrul societăţii. defavorizate, cât şi cele favorizate au valori similare. Evidenţiază conduitele convenţionale şi sancţiunile pentru criminale, conflictuale şi evazioniste. Indică motivul pentru care indivizii se faptul că bandele de tineri nu sunt specializate într-un anume tip de conduitele deviante. Recompensa pentru devianţă implică într-un anumit tip de activitate infracţiune. conduce la crimă. criminală.

Tabelul 3. Teorii sociologice cu privire la criminalitate

Teoria culturii claselor defavorizate

Indivizii care se supun regulilor de stradă ale vieţii claselor defavorizate se găsesc în conflict cu cultura dominantă.

5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza şi semnificaţia delincvenţei, putem afirma că omul, ca fiinţă bio-psihosocio-culturală, este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între potenţialităţile dobândite şi achiziţiile mediului socio-cultural. Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial, cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane, mişcările masive de populaţie, multiplicarea dificultăţilor economice, instabilitatea economică, şomajul, inflaţia, diversificarea proceselor de aculturaţie, apariţia unor subculturi, disoluţia controlului comunitar tradiţional, creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale, decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale, criza de autoritate. La acestea se adaugă inegalităţile uriaşe, nejustificate legal şi moral, sfidarea şi ignorarea problemelor reale, corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi parlamentarilor, procesele dizarmonice şi disfuncţionale, cu aspecte de anomie şi patologie socială. La nivel mezosocial, putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator, familie, şcoală, grup de muncă, scăderea controlului parental, dezorganizarea sau disoluţia familiei, creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. Şcoala, incapabilă să facă faţă multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalţi factori demisionari, proliferează evaziunea şi abandonul şcolar, indisciplina şi mediocritatea, creşterea numărului copiilor problemă. La nivel individual regăsim rezonanţe ale tuturor acestor fenomene în structura psihică unică şi irepetabilă a fiecăruia dintre noi. Gilles Ferreol (1988, p.55) sintetizează aceşti factori în felul următor:

92

Factori Individuali Sociali

Componente - Biologică - Psihologică - Microgrupuri socializatoare: - Familie - Şcoală - Grup de prieteni - Cultură - Schimbări sociale

Tipuri de probleme - Tulburări senzo-motorii - Egocentrism, imaturitate afectivă

- Conflicte - Eşec şcolar - Fenomenul bandelor - Conflicte culturale sau între generaţii - Contracultură criminală - Dificultăţi de integrare socială - Rolul mass media - Extinderea urbanizării - Permisivitate mai mare

- Situaţii favorizante

- Alcoolism - Toxicomanie

Tabelul 4. Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente Dan Banciu şi Sorin M. Rădulescu ( 2002, pp. 126 – 135) au încercat proiectarea şi construcţia unui model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile în România, prin identificarea, selectarea şi ordonarea principalelor variabile explicative în raport cu locul şi importanţa lor în lanţul cauzal, reţinând ca dimensiuni şi variabile: a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic, grad de coeziune, relaţii intrafamiliale, stil educativ, model de autoritate etc); b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele obţinute în munca educativă, performanţele şcolare ale tinerilor, tipurile specifice de control exercitate de către

93

factorii educativi, natura şi intensitatea unor acte predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.); c) rolul socializării profesionale exercitate de către grupul profesional: d) efecte exercitate de către grupul de apartenenţă (prieteni, colegi, „gaşcă”) şi modalităţi de petrecere a timpului liber. Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate în funcţie de trei niveluri explicative intermediare: - nivelul situaţiei social-economice şi culturale a tânărului deviant şi a familiei acestuia; - nivelul de interdependenţă a disfuncţiilor activităţilor educative şi eşecurilor socializării; - nivelul de intensitate şi forma abaterilor de la normele de convieţuire socială şi a actelor de încălcare a legii de către minori şi tineri. Dintre factorii sociali cu influenţe criminogene, modelul evidenţiază ca fiind mai importanţi: - eşecul socializării sau socializarea discordantă şi negativă în familie; - gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec, abandon şcolar); - nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională „negativă” (absenteism, indisciplină, fluctuaţie potenţială); - absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber. Rezultatele cercetării pot fi redate succint în următorul model de analiză:

94

NIVELUL DE DEZVOLTARE SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI CULTURALĂ – indicatori statistici şi demografici - indicatori statistici şi demografici MODALITĂŢI DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER INSTANŢE CU ROL DE SOCIALIZARE, INTEGRARE ŞI CONTROL SOCIAL - valori, norme, modele, scopuri ale diferitelor instituţii şi organizaţii SOCIALIZARE SOCIALIZARE SOCIALIZARE ÎN FAMILIE ŞCOLARĂ ÎN GRUP

FORME NEGATIVE FORME POZITIVE DE SOCIALIZARE DE SOCIALIZARE

MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE - factori de personalitate

MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE

COMPORTAMENT NORMAL

DELINCVENŢĂ - ocazie - situaţie infracţională - tip de infracţiune

Figura 6. Un posibil model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile Ca urmare, orice proiect de reducere şi control a delincvenţei juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor socializării. În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme, începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali.

95

III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ Structura temei: 1. Nevoia socială de conformitate 2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii 3. Reţelele socializării şi agenţii ei

96

4. Locul socializării în ansamblul sistemului social 5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării 5.1. Paradigma psihanalitică 5.2.Paradigma funcţionalistă 5.3. Accentele structuralismului 5.4. Paradigma interacţionistă 5.5. Modelul dramaturgic

1. Nevoia de conformitate Pentru a înţelege delincvenţa, ca abatere semnificativă de la conformitate, este necesar să înţelegem mai întâi conformitatea şi mecanismele instituirii sale. Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi este dependentă de consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun la un anumit model normativ. Acest model normativ este compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri, ce reglează comportamentele şi asigură stabilitatea societăţii respective. Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se structurează normele de comportament. Normele sunt prescripţii ideale de comportament, care sunt resimţite deopotrivă ca obligaţii ale fiecărui individ şi, în acelaşi timp, ca resurse pentru acţiunea socială. Menirea lor este aceea de a asigura organizarea, coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor, convieţuirea şi interacţiunea membrilor comunităţii. Ele generează sistemul de drepturi şi obligaţii, permit funcţionarea organizaţiilor şi grupurilor, stabilesc reguli de conduită şi acţiune pentru indivizi. Unele dintre ele sunt generale, obligatorii pentru toţi membrii, altele sunt specifice, ţinând de o anumită poziţie ierarhică.

97

Poziţia pe care un individ o ocupă într-o dimensiune a sistemului social defineşte statusul individului, identitatea lui recunoscută social printr-un set de drepturi şi îndatoriri. Exigenţele sau aşteptările celorlalţi de la un individ ce ocupă un anumit status definesc rolul social. Normele apar astfel ca obligaţii specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. Exercitarea corectă, normală şi performantă a rolurilor este răsplătită social cu recunoaşterea unui anumit status social. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfuncţie şi este sancţionată social în raport cu gravitatea abaterii. Învăţarea şi interiorizarea rolurilor sociale, a nomelor ce asigură consensul social, cu alte cuvinte, instituirea conformităţii este sarcina prioritară a socializării. Ce se înţelege prin socializare şi care este raportul dintre socializare şi educaţie urmează să analizăm în paragraful următor.

2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii În literatura de specialitate accepţiunile acordate celor doi termeni, socializare şi educaţie, epuizează gama raporturile de concordanţă între termeni, de la raportul de identitate, la cel de încrucişare şi cel de ordonare în ambele sensuri. Diversitatea accepţiunilor este datorată, pe de o parte, complexităţii raporturilor existente între cele două procese sau fapte sociale, iar pe de altă parte, perspectivelor diferite din care sunt abordate cele două procese.

98

În accepţiunea noastră, socializarea desemnează procesul prin care învăţăm să devenim membri ai unei societăţi, prin interiorizarea normelor şi valorilor societăţii respective şi prin deprinderea anumitor roluri sociale.25 Definită astfel, socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate şi continuă, cu intensităţi diferite, până la ieşirea acestuia din ea. Socializarea nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea trăsăturilor de personalitate şi a conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială), nici cu cel al integrării sociale (definit prin apartenenţa şi participarea neimpusa a individului la un set de norme şi atitudini comune grupului). Adaptarea şi integrarea socială sunt componente ale socializării. În alte accepţiuni, termenul socializare are o conotaţie restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare” (Cherkaoui, M., 1996, p. 248), sens prin care noi vom desemna socializarea primară, privită ca un atribut al copilăriei, având ca agenţi familia, perioadă esenţială în formarea eului nostru social. Prin socializarea primară copilul devine treptat o fiinţă conştientă de sine, integrată în tipul de cultură în care s-a născut, proces realizat prin interiorizarea atitudinilor, valorilor şi modelelor de comportare

25

Vezi şi Marshall (2003, p.532). Psihologul ieşean A. Neculau (1983, p.55) defineşte socializarea ca „un complex proces psihosociologic de interiorizare a unor norme şi modele sociale de comportament, conducând la obţinerea statutului de membru al unei colectivităţi sociale de către individ”.

99

specifice grupului sau comunităţii din care face parte26. Acest proces presupune educaţia. Prin educaţie27 desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai mult sau mai puţin intenţionat şi sistematic asupra individului, în vederea dezvoltării unor însuşiri fizice, morale, intelectuale în conformitate cu un scop urmărit. Termenul educaţie e mai complex, presupunând pe lângă dimensiunea formativă şi pe cea informativă, iar ca finalitate, atât socializarea individului (constituirea eului său social28, care să-i permită integrarea şi adaptarea socială), cât şi individualizarea sau diferenţierea subiectului ca personalitate distinctă, unică şi irepetabilă (constituirea eului său individual29). Conform accepţiunilor propuse, socializarea vizează influenţa societală globală asupra individului, realizată nu doar intenţionat şi explicit, ci şi difuz şi fără intenţie (influenţa pe care o are grupul de cartier sau cel de egali asupra unui tânăr, sau influenţa mijloacelor de informare în masă). Educaţia apare conform
26

Vezi şi definiţia termenului în Cherkaoui M., 1996, p.248. Pentru diferenţierea accepţiunilor sociologice de cele psihologice, care pun accent pe iniţiativa individului, vezi şi Dicţionar de psihologie, coord. U. Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p. 647 şi următoarele la termenul sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.227 şi urm., la termenul socializare. 27 Nu dorim să ne substituim pedagogilor cu această definiţie, dar din considerente didactice suntem constrânşi să operăm cu o anumită convenţie, asumându-ne toate limitele inevitabile unui astfel de schematism. 28 Prin eu social desemnăm acea componentă dobândită a personalităţii constituită din trăsături relativ coerente şi stabile, comune majorităţii membrilor unei colectivităţi, exprimând ceea ce este identic între indivizii unei colectivităţi. 29 Prin eu individual, concept corelativ eului social, desemnăm acea componentă a personalităţii constituită din trăsăturile originale, care îl individualizează pe subiect în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii.

100

accepţiunilor noastre ca un proces de socializare, dar, în acelaşi timp, şi ca unul de personalizare a fiinţei umane. Dacă socializare presupune absorţia socialului la sine, implicând în mod necesar o relativă standardizare şi uniformizare a individului, educaţia înseamnă şi diferenţiere, individualizare, particularizare. Raportul acesta dintre socializare şi individualizare a conturat două tipuri distincte de orientări pedagogice: - orientarea sociocentrică, care acordă prioritate socialului şi stabileşte ca finalitate a educaţiei integrarea optimă a individului în mecanismul social, orientare ce domină cultura europeană din antichitatea greacă, de la Platon şi Aristotel şi până în modernitate; este poziţia specifică orientărilor funcţionaliste sau structuralfuncţionaliste. Din această perspectivă, scopul educaţiei îl reprezintă realizarea conformităţii, determinarea acceptării şi supunerii faţă de exigenţele normative ale grupului şi societăţii în ansamblul ei; - orientarea antropocentrică, ce acordă prioritate omului individual, scop unic şi suficient sieşi, educaţia vizând actualizarea posibilităţilor latente al copilului, pentru ca acesta să-şi poată găsi fericirea; iniţiatorul acestei orientări este considerat a fi J. J. Rousseau, cu ideea conform căreia omul este bun de la natură, dar societatea îl corupe; prin urmare, copilul trebuie să-şi consolideze natura bună, printr-o dezvoltare liberă, în absenţa constrângerilor sociale; o astfel de orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta şi perverti natura copilului” (Păun, 1982, p. 80). În prelungirea unei astfel de orientări se situează reprezentanţii „şcolii active” sau ai „noii educaţii” sau abordările de tip interacţionist. Cele două orientări nu există în formă pură, fiind vorba de accente puse pe dimensiunea socială sau pe cea individuală a fiinţei umane. Majoritatea teoriilor contemporane înţeleg educaţia deopotrivă ca una dintre cele mai importante mecanisme ale socializării, ale

101

devenirii sociale a fiinţei umane şi, în acelaşi timp, mijlocul cel mai important al actualizării posibilităţilor latente ale naturii umane individuale. În concluzie, putem spune că socializarea presupune atât ceea ce pedagogii numesc educaţie formală, cât şi ceea ce ei numesc educaţie informală sau nonformală, care în accepţiunea noastră nu este propriu-zis educaţie, ci influenţă socializatoare. Dacă nu folosim termenul de socializare, atunci putem să vorbim de educaţie formală şi informală. Dacă introducem în discuţie termenul de socializare, atunci ceea ce numeam educaţie informală poate fi considerată influenţă socializatoare. În consonanţă cu aceste consideraţii, vom putea spune că „omul învaţă cât trăieşte”, dar nu că este educat cât trăieşte, ci că se constituie într-un mediu de rezonanţă a influenţelor socializatoare întreaga viaţă. Între acţiunea educativă şi influenţele socializatoare diverse pot exista şi disonanţe sau chiar conflicte, intenţiile urmărite prin educaţie fiind prejudiciate de presiuni contrare, ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intră în contact. Cu toate acestea, putem spune că scopul socializării, acela de integrare a individului în colectivitate, este atins prin educaţie. Cu cât educaţia este mai eficace, cu atât individul este mai bine integrat în universul valoric al spaţiului social în care trăieşte. Ineficacitatea educaţiei, artificialitatea acesteia, generează dificultăţi de adaptare şi integrare socială, insatisfacţie personală şi expunere la riscul ratării sociale. Oricum am privi lucrurile, prin prisma oricărei teorii etiologice, delincvenţa juvenilă este expresia eşecului educaţiei şi socializării de a impune copilului şi tânărului modelele dezirabile de comportament, adică, de a determina conformitatea; se poate vorbi apoi despre cauza sau cauzele acestui eşec, despre caracteristicile ereditare şi cele dobândite din diverse medii şi experienţe de viaţă.

102

3. Reţelele socializării şi agenţii ei Nişele existenţiale în raport cu care omul modern realizează procese de socializare fiind extrem de diverse, putem vorbi de mai multe tipuri de socializări: În raport cu mediul în care se realizează, putem distinge între socializarea primară, secundară şi terţiară sau continuă. Socializarea primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul, putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic, asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane, dobândeşte primul său eu social, prima sa identitate socială; socializarea primară echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu, 1996, p. 204). Importanţa mediului social este relevată de cazurile în care copiii şi-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal30. În absenţa mediului uman în primii ani de viaţă, copilul îşi pierde multe
30

Copilul sălbatic din Aveyron, descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei, pe 9 ianuarie 1800, în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani, părea mai degrabă animal decât om, urla, nu avea simţul igienei, îşi sfâşia hainele, nu se putea recunoaşte în oglindă. A fost învăţat să meargă la toaletă, să poarte haine, să se îmbrace singur, dar n-a reuşit niciodată să stăpânească mai mult de câteva cuvinte. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani; un alt caz devenit celebru este cel al celor două fete ţinute în izolare de către bunici, prezentat de Kingsley Davis. Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost descoperite, neputând vorbi, merge sau îngriji. Anna moare la 10 ani bolnavă fiind de hepatită, fără a repurta progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii, aspecte rudimentare ale grijii de sine. Isabelle, care a fost izolată cu mama surdo-mută, a făcut progrese mult mai mari, în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent normală şi reuşind să meargă la şcoală; este de asemenea cunoscut cazul fetiţei Genie, izolată între 2 şi 13 ani, care nu a mai reuşit progrese semnificative. Toate aceste cazuri demonstrează importanţa contactului uman în prima copilărie.

103

dintre disponibilităţile de tip uman. Analizând efectele izolării, cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii prezenţa unui mediu social, în care copilul să se bucure de îngrijire, atenţie, mângâiere şi dragoste. Socializarea în familie are mai multe componente: normativă, cognitivă, creativă, afectivă. Avantajul ei este că se realizează într-un climat impregnat de afectivitate, care facilitează însuşirea valorilor şi normelor. Succesul ei depinde de calitatea interacţiunilor din familie. Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoţită de socializarea secundară. Socializarea secundară este realizată în instituţiile din afara familiei, respectiv în creşă, cămin, grădiniţă şi şcoală, instituţii care suplinesc parţial şi completează socializarea primară din cadrul familiei. În absenţa familiei, astfel de instituţii preiau şi sarcina socializării primare. Succesul socializării secundare depinde de continuitatea sau concordanţa valorilor în virtutea cărora se exercită cele două tipuri de socializări; în bună măsură eşecul socializării secundare, manifest în incapacitatea de integrare în regimul şcolar sau în devianţa de tip şcolar, este determinat, de cele mai multe ori, de existenţa unor presiuni socializatoare contradictorii în cele două medii, sau de demisia explicită sau implicită a unuia dintre agenţii celor două tipuri de socializări. Socializarea terţiară31 sau continuă, se referă la influenţele pe care le generează contactul cu alte medii, în afara familiei şi şcolii,
31

Utilizând drept criteriu al clasificării eul social sau identitatea socială, unii autori (e. g. E. Stănciulescu, 1996, p. 204, D. Popovici 2003, p. 169) consideră primară socializarea ce constituie primul eu social sau prima identitate socială, iar socializare secundară, drept cea prin care individul dobândeşte o pluralitate de euri sau identităţi sociale; în acest sens este nu mai putem vorbi de o socializare terţiară.

104

cum ar fi biserica, armata, partidele politice, grupul (de egali, de muncă) etc. Socializarea terţiară continuă toată viaţa, omul aflându-se frecvent în situaţia de a-şi interioriza noi roluri, de a se integra în diverse grupuri sau instituţii. Fundamentală rămâne însă socializarea primară, desemnată în limbajul uzual prin „cei şapte ani de-acasă” şi cea secundară, etape ce vor constitui suportul oricărei socializări ulterioare. Alături de cele trei clase ale socializării, specialiştii disting şi alte tipuri, în raport cu diverse criterii utilizate. În raport cu timpul pentru care se desfăşoară socializarea, vom putea distinge între: - socializare adaptativă - realizată în interiorul unei colectivităţi, căreia îi sunt interiorizate valorile, normele şi modelele de comportament; - socializare anticipativă - realizată ca pregătire pentru integrare într-un alt grup viitor, aşa cum este cazul cuplurilor de tineri îndrăgostiţi, ce anticipează viaţa de familie, sau practica de specialitate a studenţilor, care anticipează grupul de muncă. În raport cu domeniul vizat se vorbeşte de socializarea muncii, socializarea ocupaţională sau profesională, socializarea politică, socializarea pentru viaţa privată, socializarea pentru viaţa publică ş.a. 32 În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincţie între socializare pozitivă, prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar, sau de o socializare negativă, prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. Pentru

32

L. Culda (2000, pp. 58-66), utilizând drept criteriu contextul social al realizării ei, distinge între socializarea pentru viaţa privată şi socializarea pentru viaţa publică, secunda fiind divizată în socializare publică profesională şi socializare publică cetăţenească.

105

integrarea socială a persoanei care este victima unei socializări negative este nevoie de multe ori de desocializare şi resocializare. Desocializarea este procesul de renunţare la normele şi valorile asociate socializării anterioare; desocializarea se poate asocia izolării fizice şi sociale a unei persoane, îndepărtării ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune; cu rare excepţii (cazul sihăstriei) desocializarea presupune concomitent resocializare. Resocializarea este procesul complementar desocializării, prin care se abandonează vechile norme şi valori şi se învaţă altele noi (un nou rol, de soţ, de exemplu, presupune abandonarea vechiului rol de celibatar). Resocializarea se impune şi în cazul delincvenţilor, plecând de la premisa că ei au fost victime ale unei socializări negative. În cazul unora dintre aceştia, resocializarea presupune redefinirea radicală a sinelui, rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor, proces realizat de instituţii totale, cum le numeşte E. Goffman, ([1961], (2004)). În aceste instituţii, alături de închisori 33, sociologul
33

Erving Goffman, 2000, Aziluri, Editura Humanitas, Bucureşti sau Editura Polirom, Iaşi, 2004; De văzut schimbările radicale în cariera morală a instituţionalizatului, ritualurile de ştergere a eului (deposedarea de roluri, procedurile de „ajustare” sau „programare” prin transformarea individului într-un obiect al mecanismului administrativ, de care este „prelucrat”, dezbrăcat, cântărit, amprentat, spălat, dezinfectat, tuns, anonimat, înregistrat numeric, testele de supunere etc); în acelaşi sens vezi şi Michel Foucault, 1997, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Editura Humanitas, Bucureşti, (sau Editura Paralela 45, 2005), care consideră închisoarea ca „imagine concentrată şi austeră a tuturor formelor de disciplină” (p. 322), care „trebuie să fie un aparat disciplinar exhaustiv. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului, de modelarea lui fizică, de aptitudinea lui pentru muncă, de comportarea zilnică, de atitudinea morală, de înclinaţiile lui; închisoarea, într-o măsură mult mai mare decât şcoala, atelierul sau armata, care implică, fiecare, o anumită specializare,

106

american include lagărele de concentrare, spitalele de boli psihice, unităţile militare, mănăstirile. În astfel de aşezăminte, întreaga viaţă a individului este controlată de către instituţia care urmăreşte în mod deliberat anihilarea socializării anterioare şi resocializarea în raport cu noi norme şi valori, act ce impune o recodificare integrală a existenţei individului; alteori, în perioadele postrevoluţionare se produce o masivă resocializare la nivelul întregii societăţi, de succesul acesteia depinzând performanţele noii societăţi; este şi cazul nostru, al celor care după anul 1989 am fost în situaţia de a abandona norme, valori, atitudini şi comportamente specifice vechii societăţi colectiviste; în cazul unora procesul a fost mai rapid şi mai puţin dureros, în cazul altora desocializarea s-a făcut doar superficial, marginal, sau aproape deloc; întârzierile în ţările estice în raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului, care ar putea fi relativ repede recuperat prin import, ci ţin în principal de mecanismele de resocializare în raport cu noile valori al antreprenoriatului, concurenţei, libertăţii responsabile etc.

4. Locul socializării în ansamblul sistemului social Pentru a înţelege locul pe care îl are socializarea în ansamblul mecanismelor prin care societatea îşi reproduce şi dezvoltă

este „omni-disciplinară” (p. 297). La începutul anilor `70 Foucault înfiinţează, alături de alţi filosofi, sociologi, jurnalişti, medici, avocaţi, istorici şi scriitori, aşa-numitul GIP, Group d´information sur les prisons (Grup de informare cu privire la închisori), activitatea acestora având un rol esenţial în reformarea penitenciarelor şi în orientarea tribunalelor pentru minori în favoarea soluţiilor alternative încarcerării.

107

condiţiile propriei existenţe, specialiştii identifică dintr-o perspectivă sistemică următoarele structuri aflate într-o interacţiune: a) structurile de socializare, familie, şcoală, asociaţii culturale, biserica, partidele, mass-media, care transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură, anumite valori morale, ştiinţifice, politice, religioase, legitimând comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate; b) structurile economice, care au ca funcţii producţia şi circulaţia bunurilor, a serviciilor şi forţei de muncă, mijlocul de reglementare fiind banul; c) structurile politice, care definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor; instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politică instituţionalizată (statul), care deţine monopolul coerciţiei legitime; d) structurile normative, ansamblul de instituţii, norme, reguli, legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii sociale, prin persuasiune sau constrângere, reglementând funcţionarea celorlalte subsisteme. Sistemul de socializare este înţeles, aşadar, ca având rolul fundamental de a reproduce condiţiile culturale ale existenţei sociale, fiind responsabil de calitatea omului ce acţionează în toate subsistemele. Ca „proces prin care o fiinţă biologică se transformă întrun subiect al unei culturi specifice” (B. Bernstein), socializarea are în conţinutul său o dimensiune psihologică, ce ţine de maturizarea personalităţii, una culturologică, ce presupune internalizarea normelor şi valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, scopuri dezirabile şi indezirabile social şi una sociologică, ce presupune deprinderea rolurilor sociale conform unor norme şi reguli specifice şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare acestora.

108

Prin diverse mecanisme (învăţare socială, influenţă socială, presiune socială, control social – premiere şi sancţiune) socializarea transmite şi se structurează: • modalităţi de comunicare: limbajul oral, scris, codurile de comunicare simbolice, expresive (nonverbale); • modele sociale de comportament, pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor, forme de relaţionare interpersonale, întemeiate pe alocare unui status social; • seturi instrumentale: modalităţi de cunoaştere, de învăţare, strategii acţionale, cunoştinţe, abilităţi profesionale; • norme de internalitate (de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului (Neamţu, C., 2003, pp. 64-65). În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de abilităţi s-au formulat teorii diverse, care poartă amprenta specifică paradigmei decare aparţin. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta în cele ce urmează.

5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării Socializarea este un proces progresiv, cu ritmuri şi intensităţi variabile, cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense, fapt pentru care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă.

109

Din raţiuni de concizie, am selectat din multitudinea teoriilor una de factură psihologică – psihanaliza, una de factură sociologică – funcţionalismul, cu extensiunea sa structuralistă, şi una de factură psihosociologică, interacţionismul, cu extinderea lui dramaturgică.

5.1. Paradigma psihanalitică Noutatea psihanalizei o constituie răsturnarea raportului tradiţional dintre conştient şi inconştient în favoarea celui din urmă; inconştientul va deveni responsabil de echilibrul şi dezechilibrul vieţii noastre psihice. Freud analizează mecanismelor inconştiente sub aspect structural, funcţional şi dinamic. Din punct de vedere structural, zona cea mai adâncă a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentând natura din noi, cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie săşi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a sinelui, Eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării normativităţii constrângătoare. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin,

110

prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, unde îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult, cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270). Supraeul ia locul părinţilor şi impune „renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată” (Ibidem, p. 273). El va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice: Sine, Eu, Supraeu. Din punct de vedere funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice specifice: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include „procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că

111

satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate. Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, şi exigenţele morale ale Supraeului, guvernat de principiul realităţii; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate. Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul34, ansamblul tendinţelor spre plăcere, în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale, care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă „funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”.
34

Libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.

112

În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat, fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral, care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta anală şi stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip35) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, proces care face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre „iubirea firească” şi cea „nefirească”, întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)36 în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice) la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriu35

Fenomenele reprezentate de complexul lui Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanaliste franceze Françoise Dolto, 1993, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti. 36 În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani; începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.

113

zis, cu maximă înflorire la vârsta de 17-18 ani (Freud, 1991). Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism. Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale, (libidinale) şi cele de conservare (ale eului), în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos 37, instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale. De aici înainte, lupta dintre aceste necesităţi umane fundamentale, sau „pulsiuni”, opoziţia dintre „Eros” sau instinctul vieţii, care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „Thanatos”, sau pulsiunea morţii, considerată baza înclinaţiei noastre agresive, explică întreaga drama a vieţii noastre. Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii, operând cu acelaşi demers de tip „anamnezic”, întorcându-se spre copilăria umanităţii, spre populaţiile primitive. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913, în studiile reunite sub titlul „Totem şi tabu”. Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor” (Freud S., 1991, p.29), Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale societăţii, religiei, moralei şi artei. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl, adică acel amestec de iubire şi ură, se află la rădăcina structurilor socio-culturale. Această ambivalenţa a complexului patern, prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale, dar, în acelaşi timp, îl admirau şi îl iubeau, generează conştiinţa vinovăţiei.
37

De precizat totuşi faptul că Freud nu foloseşte termenul Thanatos.

114

Fraţii uniţi împotriva duşmanului comun, au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului, prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite, adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. În consecinţă, ceea ce tatăl le interzicea odinioară, fiii îşi refuză acum. Este ceea ce se numeşte supunere retrospectivă. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului, omorul şi incestul38, care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. Prin actul consumării corpului tatălui, fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui, act aflat la începutul organizării sociale, a îngrădirilor morale şi a religiei. „După instituirea clanului fratern, a matriarhatului, exogamiei şi totemismului, a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate (Moise şi monoteismul, 1991, p. 284). Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern, întemeiat pe legăturile de sânge. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun, religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă, morala pe necesităţile acestei societăţi, pe de o parte, şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei, pe de altă parte (Totem şi tabu, 1991, p.153). Aşadar, iubirea şi agresivitatea sunt pulsiuni umane fundamentale. Ca urmare a ostilităţii primare, societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul; de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. În ceea ce priveşte
38

Despre interdicte şi mecanismele de transgresiune, vezi Bataille G., (1998), Erotismul, Editura Nemira, Bucureşti.

115

iubirea aproapelui sau duşmanului, Freud îl citează pe H. Heine: „desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.” Omul nu este făptura blajină, ci mai curând homini lupus, o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinaţie spre agresiune, fiind tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii, singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii, englezii şi scoţienii, germanii de Nord şi de Sud, comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui „narcisism al micilor deosebiri” (Ibidem, p. 336). Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. Poporul evreu, dată fiind diseminarea sa peste tot, a slujit, cu demnitate, din acest punct de vedere, civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Când apostolul Pavel, a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului, consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. Ca urmare, va conchide Freud, „agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane (…) pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil” (Ibidem, p. 342). Civilizaţia este opera Erosului, care tinde să unească indivizii izolaţi în familii, triburi, popoare, naţiuni, umanitate. Avantajele muncii în comun, fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii, cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos, între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Ca urmare, progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. Educaţia păcătuieşte, crede Freud, prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. Împiedecarea

116

satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca, la rândul ei, această agresivitate să fie reprimată. O dată reprimată şi transferată asupra supraeului, agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de culpabilitate. În felul acesta, umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. Aşa se explică angoasa în civilizaţia noastră. În concluzie la perspectiva psihanalitică, putem afirma ideea existenţei unui determinism abisal al eului social, dependent de contextele particulare ale dezvoltării şi soluţionării complexului oedipean. Supraeul este instanţa ce reprezintă socialul condensat în psihismul nostru de adâncime, care contaminează toate alegerile noastre ulterioare. Suntem iremediabil ceea ce părinţi, fără voia lor, au făcut să fim. Echilibrul, satisfacţiile şi frustrările noastre, fericirea şi nefericirea, provin din această instanţă infiltrată adânc şi irezonabil în structura abisală a psihicului. Robusteţea Supraeului, nivelul reprimărilor, măsura sublimărilor compensatorii, identificările, introiecţiile şi proiecţiile, mecanismele de apărare ale eului sunt condiţionate de istoria noastră timpurie şi condiţionează, la rândul lor, istoria prezentă. Explicaţia delincvenţei juvenile trebuie căutată în perioada constituirii acestor mecanisme intime, în prima copilărie.

5.2. Paradigma funcţionalistă Dacă în psihologie, paradigma ce a dominat problematica socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza, în sociologie paradigma dominantă a aceleiaşi perioade a fost funcţionalismul, cu întregirea lui structuralistă.

117

Funcţionalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare, un întreg organic, în care părţile sale constitutive îndeplinesc funcţii dependente de nevoile întregului, analiza privilegind acest aspect funcţional. Dintr-o astfel de perspectivă generală este înţeles şi sistemul de socializare, ce răspunde unei nevoi a întregului, şi anume, nevoii sale de reproducere a condiţiilor de funcţionare. Sociologul francez Emile Durkheim39, fondator al funcţionalismului, desemna prin termenul socializare totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Societatea este privită de către sociologul francez, ca un fapt social40, sau un „lucru”, un dat „sui generis”, o realitate exterioară, constituită anterior oricărui individ, realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut, sau nou-venit. Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la condiţia de membru al ei, constrângându-l să-i accepte propriile reguli. Ansamblul acestor presiuni, în cursul cărora are loc procesul de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa
39

Emile Durkheim (1858-1917), a scris un număr impresionant de lucrări fundamentale în domeniul educaţiei şi al sociologiei, dintre care amintim: Regulile metodei sociologice,[1895], trad. rom. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, Despre sinucidere, [1897], trad. rom. Iaşi, Institutul European, 1993, Determinarea faptului moral [1906], Formele elementare ale vieţii religioase [1912], trad. rom. Iaşi, Polirom, 1995, Educaţia morală, [1923], Educaţie şi sociologie, [1927], trad rom. 1930, Evoluţia pedagogiei în Franţa, [1938], trad. rom., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972; Lecţii de sociologie [1950]. 40 Faptele sociale constituie unitatea elementară de analiză, deosebindu-se de faptele individual, ce ţin de voinţa individului prin constrângerea exterioară prin care acţionează asupra individului: „este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite individului o constrângere exterioară”; un astfel de fapt social este şi educaţia.

118

individuală, prin interiorizarea constrângerilor exterioare, poartă numele de socializare. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară, între societate şi individ, este educaţia. Educaţia are rolul, în viziunea lui Durkheim, de a orienta şi stimula potenţialul genetic cu care copilul se naşte, permiţând actualizarea sau realizarea naturii umane. Efortul educativ este orientat către a impune copilului moduri de a vedea, simţii şi acţiona specifice comunităţii, la care individul n-ar fi putut ajunge spontan, ci numai prin intermediul constrângerilor. Educaţia „are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat” (Durkheim, 1980, p. 39). Încă din primele zile de viaţă, explică sociologul, părinţii îl constrâng pe copil să mănânce, să bea, să doarmă la ore regulate, la curăţenie, calm, obedienţă; mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt, să respecte uzanţele, convenienţele, să muncească. Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertăţii copilului, căci ele acţionează tocmai în interesul lui, „căci fiinţa nouă, pe care acţiunea colectivă o clădeşte în fiecare din noi, pe calea educaţiei, reprezintă ceea ce este mai bun, ceea ce este cu deosebire omenesc în noi” (Ibidem, p. 41). Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimţită, aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare, care acţionează inconştient. Această interiorizare a normativităţii sociale prin intermediul educaţiei este echivalentă cu o a doua naştere, cea a omul social. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. Individul nu este decât produsul acestui proces. Educaţia, expresie a cerinţelor integratoare ale sistemului social, are drept scop „socializarea metodică a tinerei generaţii”, fapt ce presupune a crea în

119

noi un sistem de obişnuinţe, sentimente, idei ce exprimă grupul din care facem parte. Prin aceasta se naşte în noi fiinţa socială, inseparabilă de fiinţa individuală. Dacă fiinţa individuală este reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine şi la evenimentele vieţii noastre personale”, fiinţa socială reprezintă „un sistem de idei, sentimente şi obişnuinţe, care exprimă în noi, nu personalitatea noastră, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, ca: credinţele religioase şi practicile morale, tradiţiile naţionale sau profesionale, opiniile colective de tot felul” (Ibidem, p. 68). Educaţia apare ce fiind „mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte condiţiile propriei existenţe”, iar prima dintre aceste condiţii o constituie integrarea membrilor săi prin realizarea unei anumite omogenităţi („asemănări existente pe care le presupune viaţa colectivă”). Raportul dintre fiinţa individuală şi cea socială este dependent de nivelul de integrare pe care sistemul îl impune. Societăţile premoderne, consideră sociologul francez, se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică, fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul; în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă, fiindcă societatea însăşi era o mare familie; lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus, permiţând individului o mare libertate de mişcare. Datorită nivelului redus de integrare, societatea modernă generează individualism şi egoism. Într-o astfel de societate, educaţia familială, încărcată de afectivitate şi particularism, nu mai este suficientă. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar, impersonal şi neutru. Şcoala apare astfel ca un instrument al realizării acestei solidarităţi organice. Dacă familia face din copil un bun personal, el reproducând toate particularităţile ei,

120

până şi ticurile fizionomice ale părinţilor, prin şcoală copilul devine un bun naţional. Conţinutul central al educaţiei îl constituie domeniul moral, al normelor şi datoriei. Elementele constitutive ale moralităţii sunt, în opinia sociologului francez, spiritul de disciplină, ataşamentul faţă de grupul social şi autonomia voinţei. Tendinţa de a imita conduitele la care este martor şi sugestibilitatea copilului sunt premisele educării spiritului de disciplină; cunoaşterea societăţii, prin viaţa în colectivitate şi prin participarea la practicile ei, generează ataşamentul faţă de grupul social şi dezvoltarea autonomiei personale. Reuşita acestui proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare, respectiv de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. Situaţiile anomice, generate de schimbări societale rapide sau de convulsii şi crize, slăbesc controlul, normele devin disfuncţionale, iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare, manifestându-se deviant sau delincvent. Aşadar, educaţia socializează, asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă; prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu, cu caracteristicile cele mai frecvente. Acest tip mediu este cerut de structura societăţii respective. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi, în mod deosebit, al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. Limita sistemului său, explicabilă istoric, este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ, care este tratat ca un simplu receptacol pasiv, incapabil de discernământ şi decizie. Educatorul este redus la condiţia factorului poştal, care transmite algoritmul social individului. Sunt minimalizate sau neglijate aspectele active, creative, de individualizare şi diferenţiere, de personalizare a individului. Educaţia este văzută mai

121

ales prin prisma funcţiei sale de omogenizare. Sociologul francez omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra individului, ci şi influenţe ale actorului social asupra mediului. Fără a-i nega virtuţi explicative, o astfel de paradigmă în înţelegerea raportului dintre individ şi societate are un viciu de fond: individul îşi are ca singură raţiune de a fi societatea; el îşi găseşte justificarea numai în şi pentru societate, ca element al sistemului. Precedentele unei astfel de poziţii le putem identifica încă în antichitatea greacă, în filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel (Politica). Dacă atunci cultul cetăţii era justificat, pentru contemporanul nostru, care a fost martorul constrângerilor totalitare, o astfel de poziţie nu mai are aderenţă. Trăim însă excesul invers, al individualismului iresponsabil; timpul va restabili buna măsura a lucrurilor, dar educaţia o poate face mai repede; nu numai ea, desigur. Delincvenţa apare din această perspectivă ca eşec al educaţiei socializării individului, eşec determinat de incapacitatea actorilor socializării, în primul rând al familiei şi şcolii, de a impune mecanismele conformităţii. Un astfel de eşec poate fi favorizat de contextele anomice (ne amintim de teoria anomiei) pe care le traversează societatea, situaţii caracterizate de disfuncţii integratoare. În astfel de momente creşte probabilitatea conduitelor ce se abat de la medie şi, implicit, a conduitelor delincvente. Existenţa unor astfel de conduite nu este, în opinia sociologului francez, un semn al patologiei sociale, căci normalitate este pur şi simplu o problemă de regularitate a conduitelor. Aşa se explică faptul că, în anumite limite, crima este normală, numai excesul fiind de natură morbidă; ea este factor al „sănătăţii publice”, având rolul ei în organizarea şi coeziunea socială. În opinia lui Durkheim, nici o societate nu poate impune conformarea totală a tuturor membrilor ei la valorile şi normele pe care le promovează; într-o societate de sfinţi, greşelile ce par de nimic omului

122

de rând ar provoca acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele obişnuite (1974). Criminalitatea, deşi „normală”, în anumite limite, este disfuncţională, conducând la diminuarea motivaţiei spre conformitate, la subminarea încrederii în ordinea socială. Totuşi, constată sociologul francez, criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile şi regulile tradiţiei obligă colectivitatea să reacţioneze solidar, trasând şi retrasând contururi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, iar în această mobilizare permanentă de energii societatea îşi modernizează principiile de organizare.

5.3. Accentele structuralismului Structura generală a funcţionalismului durkheimian este preluată şi prelucrată în cadrele structuralismului41 de către sociologul american Talcott Parsons42, care accentuează importanţa structurilor sociale instituţionalizate pentru modelarea indivizilor. Societatea, consideră sociologul american, este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsisteme, diferite calitativ şi organizate ierarhic, a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea şi conformitatea indivizilor la un anumit model normativ, ce răspunde cerinţelor sistemului.
41

Structuralismul, ca perspectivă teoretică, a debutat în lingvistică (F. de Saussure) şi antropologie (Claude Lévi-Strauss), psihanaliză (Jacques Lacan), marxism (Louis Althusser). În filosofie Michel Foucault proclamă „moartea omului” şi victoria structurilor, comportamentul fiind predictat de către epistemă (Cuvintele şi lucrurile). 42 Talcott Parsons (1902-1979) a reprezentat în primele decenii postbelice personalitatea teoretică cea mai importantă a sociologiei anglofone, prin elaborarea unui funcţionalism-structural (Structura acţiunii sociale, [1937]; Sistemul social, [1951]).

123

Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie acţiunea socială, care este explicată prin funcţia ei într-o structură dată.. „Sistemul general al acţiunii” este compus, în opinia lui Parsons, din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural, compus din elemente simbolice (cunoştinţe, valori, ideologii), care se plasează în vârful ierarhiei, urmat de cel social, apoi de sistemul personalităţii şi la bază, de sistemul biologic. Sistemul superior exercită control asupra sistemelor aflate mai jos, prin informaţia pe care le-o procură şi le-o difuzează. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic, iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. Ca sistem mai bogat în informaţie, societatea controlează sistemul de personalitate, propunând individului modele culturale şi scopuri colective; ca subsistem mai bogat în energie, personalitatea condiţionează societatea, reconstruind-o permanent. Pentru a supravieţui, fiecare sistem trebuie să îndeplinească, în opinia lui Parsons, patru condiţii fundamentale: adaptarea (la mediu), atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obţinerii recompensei), integrarea (coordonare internă) şi stabilitatea (sau păstrarea formei structurale). Socializarea este primul, în ordine ierarhică, dintre subsistemele sistemului social, superior instituţiilor de control, sistemului politic şi celui economic. Funcţia acestui sistem este aceea de „dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare şi a capacităţilor care sunt cerinţe preliminare esenţiale ale viitoarei lor performanţe de rol.” (Parsons, 1964). Din această perspectivă, individul nu interiorizează roluri izolate, ci sisteme de roluri complementare, care funcţionează ca modele de interacţiune asociate structurii. Iată, simplificat, esenţa explicaţiei lui Parsons: individul (ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi intereselor, în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor.

124

Pentru aceasta, el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. Fiecare participant la acţiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. De aceea ei sunt obligaţi să se conformeze unei ordini normative care reglementează viaţa comunitară, ordine legitimată de ansamblul de valori împărtăşite de membri şi concretizată în sistemul de roluri complementare. Rolul complementar este rolul celuilalt, rolul lui alter, care poate fi, la rândul său, individual sau colectiv. Această orientare spre aşteptările celuilalt este reciprocă sau complementară, iar „premisa acestei reciprocităţi sau complementarităţi este comunicarea printr-un sistem de simboluri.” (Parsons, T.; Shils, E, 2001, pp.40-41). De aceea, nu putem vorbi de un eu în sine, ci doar de un eu situat adică de o identitatea de rol folosită într-o situaţie anume. În situaţii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere. În procesul educaţiei, atât educatorul, cât şi educatul, participă la procesul de construcţie a socialului, prin elemente de creativitate. A învăţa roluri sociale înseamnă, în primul rând, a învăţa să fi complementul cuiva într-o anumită relaţie reglementată structural. Acest lucru presupune existenţa unei tendinţe spre conformitate cu un set de norme, de standarde pentru acţiune (un pattern normativ). Fără stabilitate şi, prin urmare, previzibilitate, care sunt esenţa ordinii, individul nu pot reacţiona satisfăcător la ceea ce celălalt aşteaptă de la el. Imperativele funcţionale ale sistemelor normative nu sunt însă absolute, ci presupun, în anumite limite, interpretări şi transformări creative în evenimentele situaţionale. „Nu este necesar şi, desigur, nici probabil, afirmă Parsons, ca toate aspectele unei situaţii ce trebuie confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat.” (Ibidem, pp.43). Aici îşi are sursa devianţa şi delincvenţa, care nu sunt altceva decât abateri de la

125

repertoriul rolurilor şi statusurilor sociale; mecanismele instituţionale de control şi presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. Sub această ameninţare la adresa sistemului, societatea reacţionează prin mecanisme coercitive, în măsură să restabilească echilibrul funcţional. Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare şi anomie şi de la structuralismul lui Parson, R. Merton va ajunge la formularea teoriei tensiunii structurale.

5.4. Paradigma interacţionismul simbolic Dacă funcţionalismul structuralist vede socializarea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert, constrâns de imperativele acţiunii la conformitate, interacţionismul 43 deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului, care se autocreează pe sine ca fiinţă socială în exerciţiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. Interacţionismul simbolic, iniţiat de către pragmatiştii americani W. James, Jh. Dewey, C. Cooley, dezvoltat de către George Herbert Mead44 şi continuat de către Herbert Blumer, Ralph Linton, Erving
43

În România, orientarea interacţionistă este inaugurată de către C. R. Motru prin lucrările Cultura română şi politicianismul, [1904] şi Puterea sufletească, [1907] (Cf. Ilie Bădescu Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, (coord), (1996), Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti. 44 George Herbert Mead (1863-1931), sociolog şi filosof pragmatist american, profesor la Universitatea din Chicago, este autorul lucrării fundamentale, publicată postum, Mind, Self and Society. From the Standpoint of a Social Behaviorist, Chicago, The University of Chicago Press, [1934], editată după notele de curs ale studenţilor; este considerat unul dintre cei mai importanţi fondatori ai unei tradiţiei sociologice ce va fi denumită după moartea sa interacţionism simbolic; termenul este introdus de către Herbet Blumer în anul

126

Goffman, Edwin Lemert ş.a., explică procesualitatea constituirii personalităţii, sub aspectul concentratului de viaţă colectivă sedimentat în ea, prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice. Presupoziţia pe care se situează interacţionismul este aceea că omul există într-un registru ontologic distinct, cel al semnificaţiilor, cunoaşterea şi acţiunea lui fiind mediate de simboluri. Interacţionistul priveşte în spatele acestor simboluri, în încercarea de a descifra sensul acţiunii. Teza fundamentală a interacţionismului afirmă că sinele ia naştere şi se dezvoltă în procesul social al interacţiunii: „Sinele, argumentează George Herbert Mead, este ceva supus dezvoltării; el nu este de la naştere acolo, ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al activităţii, adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume, ca rezultat al relaţiei sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934, p. 40, apud Bădescu, 1996, p. 338). În opinia autorului american, comportamentul social al speciei umane are o bază biologică, constând din impulsul sexual, impulsul parental şi impulsul de solidaritate. Aceasta bază biologică creează premisele socializării, proces în care rolul fundamental îl deţine comunicarea. Orice act social, cât de simplu ar fi el, presupune comunicare. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic, un gest simbolic are o anumită semnificaţie. Conştiinţa, sau sinele individual, are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în procesul de interacţiune subiect-obiect. Pentru Mead, nu comunicarea este produs al conştiinţei, ci dimpotrivă, conştiinţa este cea care îşi află originea în comunicare, în contextul experienţei sociale. „În experienţa noastră, afirmă Mead, interiorizarea conversaţiilor prin gesturi purtate cu ceilalţi în procesul social este esenţa însăşi a gândirii” (Ibidem, p. 41). Eul nostru nu există „decât în
1937.

127

măsura în care eul celorlalţi există şi intră ca atare în experienţa noastră” (ibidem, p. 69). Cel mai important gest simbolic este limbajul, prin care ne construim facultăţile intelectuale; în afara construcţiei sale dintr-un material lingvistic, conştiinţa este o ficţiune. Gândirea poate fi înţeleasă, la rândul ei, ca o conversaţie interioară. Eu-l social, ca de altfel întreaga organizare socială, apare, astfel, ca produs al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor. De aici şi numele de interacţionism simbolic. Conform acestei paradigme, conştiinţa de sine se constituie progresiv, prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalţi, în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. Procesul constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului; preluând roluri, copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale, printrun proces stadial, de trecere de la asumarea de roluri izolate, după modelul altului semnificativ (mama, tata, bunicul), la asumarea unor unităţi de roluri şi interiorizarea unui altul colectiv din ce în ce mai complex. Activităţile ludice, jocul45, ilustrează modul în care copilul este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt, preluând fără întrerupere atitudini din anturajul său, în special ale persoanelor de care depinde sau cu care intră în interacţiune (membrii familiei). Această experienţă este baza învăţării.
45

Mildred Parten defineşte, într-un studiu din 1932, câteva categorii ale dezvoltării jocului, care în linii generale, continuă să fie acceptate şi astăzi. La început copilul se va juca singur, dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui partener. Joaca independentă, solitară, începută de la vârsta de un an, va fi urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi, în jurul vârstei de trei ani, de joaca asociativă, când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. La patru ani copiii încep joaca cooperativă. (Vezi A. Giddens, op. cit. pp. 38-39).

128

Într-o primă etapă, până spre patru ani, copilul îşi asumă roluri prin imitarea adulţilor semnificativi pentru mediul în care trăieşte, predominante fiind jocurile ficţionale. Copilul practică jocul liber, sau joaca (play), imaginându-şi coparticipanţi cu rol de modele. De la patru la şase ani, jocul dobândeşte puternice valenţe socializatoare. Un copil se joacă de-a mama, de-a tata, de-a învăţătorul, de-a poliţistul; adică el intră în diverse roluri, adresându-se şieşi cu personajul pe care îl joacă. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitaţie, ci şi creaţie. Rolul jucat are, desigur, referenţi reali, dar este, în ultimă instanţă, rezultatul unei experienţe imaginare. Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere atât a celuilalt, cât şi a sinelui propriu în contextul relaţional. Ea reprezintă totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt. De aici importanţa esenţială a calităţii modelelor oferite pentru astfel de jocuri, căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi decodificată realitatea socială. Constatăm aici fundamentele justificative pentru teoriile învăţării sociale, ale imitaţiei, ale subculturilor delincvente. Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma calităţii modelului oferit, ci şi prin felul în care se raportează la copil, căci acesta se va vedea pe sine însuşi în raport cu percepţia raportării celuilalt la el. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi a fost analizat încă de către Cooley 46, care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self). Filosoful pragmatist remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum îl văd adulţii. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon al sinelui, căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley, 1902, p.
46

Charles Horton Cooley (1864 – 1929), filosof pragmatist, profesor la Universitatea din Michigan, considerat a fi unul dintre precursorii interacţionismului.

129

183, apud Bădescu, 1996, p. 326). Cu alte cuvinte, noi suntem ceea ce ne imaginăm că alţii cred despre noi, sinele fiind o realitate oglindită, un fapt imaginar, de percepţie a percepţiei celuilalt. Paradigma sineluioglindă este aceea că societatea este o construcţie mentală, ce există mai întâi în mintea celor ce o compun. Ca urmare „persoanele şi societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginaţie” (Ibidem, p. 86). În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginăm cum le apărem celorlalţi, ne imaginăm cum ne judecă ceilalţi, iar apoi începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg din aceste judecăţi. Deşi sunt doar interpretări şi reacţii personale la aceste interpretări, ele au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate. Atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei înşişi, prin interacţiunea cu grupul, care reprezintă oglinda ce serveşte ca sistem de referinţă pentru individ întreaga viaţă. Privirea celuilalt, admirativă sau acuzatoare mă confirmă sau mă infirmă ca fiinţă cu valoare; cu atât mai mult în cazul copiilor. Ca adult, eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt, considerând-o răutăcioasă. Copilul este însă descoperit; privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienţei sale, de aici complexul de vinovăţie, de inferioritate, neîncrederea în sine. Dobândirea conştiinţei de sine implică pentru Mead, distincţia între „eu” şi „pe mine”. Dacă „eul” reprezintă componenta personală, eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reacţia organismului la atitudinile celorlalţi, „pe mine” reprezintă componenta sociologică, eul ca obiect sau eul social al copilului care reuşeşte să se vadă pe sine aşa cum îl văd ceilalţi. Eul social reprezintă „ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm”, la care reacţionăm ca eu psihologic. Eul nostru nu este, aşadar, o „substanţă”,

130

ci un proces, un rezultat al interacţiunii dintre eul psihologic, creator, şi cel social, conformist. Constituirea acestuia are loc, în opinia lui Mead, în jurul vârstei de cinci ani. De la şase-şapte ani, mediile socializatoare se multiplică o dată cu intrarea copilului în şcoală. Acum începe să practice jocuri sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie înţelese, impunând cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi, onestitate şi participare egală. În această perioadă copiii încep să înţeleagă valorile şi moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Copilul reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe, care se constituie într-un altul colectiv. Jocul de echipă ilustrează situaţia care dă naştere unei personalităţi, prin încorporarea normelor jocului social, ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali. Grupul de egali permite o tranziţie securizantă între familie şi societate, oferind copilului alte modele pe care familia şi şcoala nu le poate oferi. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. O dată interiorizate, achiziţiile devin parte integrantă a sinelui individual, funcţionând ca instanţe interioare de control. Conştiinţa socială se realizează plenar prin interiorizarea multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. Altul generalizat desemnează ansamblul de aşteptări pe care individul crede că ceilalţi le au de la el, în raport cu rolul pe care acesta îl exercită. Implantarea acestor atitudini comune, a acestor reacţii sociale în individ, este scopul educaţiei. Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje, ca la Durkheim; toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa, dobândind o semnificaţie particulară. El posedă un sine cu lentile proprii în decodificarea lumii, ca lume a sa. Astfel, asumarea de rol presupune o selecţie şi o resemnificare a experienţei, iar răspunsul,

131

comportamentul, este elaborat în funcţie de această semnificare. Mesajul se recreează prin permanente negocieri şi compromisuri. Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi semnificativi. Selecţia vizează protejarea imaginii de sine şi sporirea autoaprecierii. Pe de altă parte, construcţia eului social nu este rezultatul unei acţiuni exercitate exclusiv de generaţia adultă asupra generaţiei tinere, ci rezultatul complex al acestei relaţii, în care rolul activ îl are copilul, ce-şi interiorizează sublumile sociale în jocul său social. Părintele nu este deţinătorul unic al puterii suverane; copiii sunt capabili să-şi mobilizeze resursele emoţionale pentru a influenţa la rândul lor deciziile şi atitudinile părinţilor. Educaţia nu are, prin urmare, ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul integrării sale, ci reconstrucţia intergeneraţională a acestor structuri, ca urmare a interacţiunilor; în câmpul acestora, copilul participă el însuşi la construcţia socialului, o dată cu construirea sinelui propriu. Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situaţii distincte, sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi, în raport cu diverşi interlocutori şi situaţii. Discutăm politică cu unii, religie cu alţii, existând multiple diferenţieri ale sinelui, corespunzătoare diferitelor situaţii sociale. Personalitatea matură este, aşadar, o personalitate multiplă, diferenţiată în raport cu multitudinea relaţiilor sociale. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii. În concluzie, formarea personalităţii este un proces care are la bază comunicarea, interacţiunea prin gesturi simbolice, prin care individul interiorizează rolurile altului semnificativ (mama, tata, poliţistul, doctoriţa), ale altului colectiv (după modelul jocului de echipă) şi în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului

132

responsabil de membru al colectivităţii), în baza selecţiilor şi reinterpetării mesajelor. Socializarea apare din această perspectivă ca o reconstrucţie permanentă a socialului. Din faptul că formarea personalităţii are loc prin acest joc de roluri, rezultă importanţa pe care o au modelele în viaţa noastră. Modelele reale, imediate, sunt reprezentate de persoanele aflate în proximitatea noastră încă din primii ani de viaţă, continuând cu învăţătorii şi profesorii, cu medicii sau poliţiştii. Tot mai importante în timpul din urmă devin modelele mediatice, cu care subiectul nu se află în contact imediat, ci intermediat de mijloacele moderne de informare în masă. La acestea se adaugă modelele ficţionale ale literaturii, iar la confluenţa tuturor acestora se structurează modelul personal, ca nucleu al idealului cultural al personalităţii. Studiile de psihanaliză culturalistă nuanţează modalităţile prin care se constituie eul social, aducând în atenţie importanţa factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner şi Linton (1945, 1968) numesc personalitate de bază, ca tip mediu de personalitate, ce comportă trăsăturile considerate normale într-o cultură. Prin identificare (a te pune în locul celuilalt), introiecţie (asimilarea celuilalt în eu) şi proiecţie (introducerea eului în ceilalţi), înţelegem impactul asupra noastră a datului cultural. Socializare nu înseamnă, aşadar doar absorţia, sub presiunea mediului extern, a rolurilor, modelelor şi normelor, ci şi influenţa actorului social asupra mediului său. Influenţa nu este unidirecţională, dinspre societate spre individ, ci şi inversă, dinspre individ spre comunitate. Din această perspectivă, lumea socială este o scenă a intersubiectivităţii, a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii, iar metoda adecvată de cunoaştere este cea fenomenologică, abilitată să surprindă caracterul intenţional al activităţilor şi produselor noastre

133

comunicative. Analiza lumii ca scenă este instrumentul sociologiei dramaturgice.

5.5. Modelul dramaturgic al socializării
„Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti.” „Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea.” Sfântul Ioan Gură de Aur, Viaţa pământească asemuită cu o reprezentaţie de teatru47.

Sociologia dramaturgică iniţiată de sociologul american Erving Goffman48 se instituie în prelungirea „sociologiei comprehensive” sau „interpretative” iniţiate de Max Weber şi a curentului interacţionist (în special cel din creaţia lui Everett Hughes şi Herbert Blumer), acordând atenţie simbolurilor şi ritualurilor prin care în interacţiunile cotidiene, „faţă în faţă”, oamenii îşi joacă rolurile, gestionând impresii pentru a face credibile anumite personaje. Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit, ci într-un proces ce se desfăşoară continuu, ca un efect dramaturgic, ce implică o permanentă construcţie şi reconstrucţie a ordinii sociale. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă, ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene, cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare, la petreceri, la cozi, la adunări, într-un fel de sociologie a
47

În Sfântul Ioan Gură de Aur, (2002), Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 12; Sfântul Ioan Gură de Aur a trăit între 334 Antiohia- 407 Pilionia. 48 Erving Goffman (1922-1982) este creatorul perspectivei dramaturgice în sociologie; vezi E. Goffman, (2003), Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare. ro, Bucureşti.

134

circumstanţelor. Deconstrucţia postmodernă a atins, mai târziu, e adevărat, şi sociologia, care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale, normale, medii, interesându-se tot mai ades de minorităţi, de cazuri sau indivizi, adică de socialul individualizat, sau „socialul în forma lui şifonată” (Lahire, 2000, p. 13), în „pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. Tradiţional, instituţiile erau analizate din punct de vedere „tehnic”- în termeni de eficienţă, „politic”- prin raportare la acţiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la alţii, la tipurile de privaţiuni sau recompense ce pot fi distribuite, la tipurile de control social care coordonează exercitarea autorităţii, „structural” - prin raportare la diviziunile de statut orizontale şi verticale şi la relaţiile care le leagă şi „cultural” - prin raportare la valorile care influenţează activitatea, valori ce ţin de tradiţii, obiceiuri, mode, etichetă etc. Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincia perspectivă, ce urmăreşte descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei în instituţie, identitatea şi interrelaţiile echipelor care performează în instituţia respectivă (Goffman, 2003, p. 265). Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică, cotidiană. Actorii ce se prezintă „sub învelişul unui personaj” (Ibidem, p. 27), le respectă sau le încalcă, în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară acţiunea lor. Modelele de adaptare includ nu doar conformarea, ci şi eschiva, contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante. În fiecare întâlnire faţă în faţă, individul este constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei49 şi, totodată, a sinelui în conformitate
49

Importanţa definirii situaţiei este evidenţiată de către sociologul american William Isaac Thomaas (1899-1977), care formulează o teoremă ce îi poartă

135

cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a fi credibil. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură, dând expresie unui personaj, pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune, în realitate totul fiind interpretare, spectacol şi gestiune de impresii. Prestaţia subiectului într-o întâlnire faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată; partitura sau rutina este „modul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în cursul unei performări şi care poate fi prezentat sau preluat şi în alte ocazii” (ibidem, p. 43). Scena se compune din faţadă şi culise. Faţada, la rândul ei, are mai multe componente, cele mai importante fiind decorul, ce cuprinde elementele scenice, mobilier, obiecte şi faţada personală (faţa sau masca) - înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului, în care intră sexul, vârsta, statura, vestimentaţia, vorbirea, expresiile faciale, gesturile, manierele50. Relaţia dintre faţadă şi culise este înţeleasă prin analogie cu spaţiul arhitectural, în care faţada este întotdeauna bine decorată, netedă, curată, iar culisele ascund elemente intime, aflate în neorânduială.

numele: „Atunci când oamenii consideră o situaţie ca fiind reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (teorema lui Thomas) (The Child in America). De aici Randall Collins va conchide ideea că „Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor”. 50 Despre secretele strategice ale femeilor vorbeşte S. de Beauvoir în Al doilea sex (trad. rom. Diana Bolcu, Delia Verdeş, Editura Univers, Bucureşti, 1998) afirmând: „Lângă celelalte femei, femeia se află în spatele decorului; îşi lustruieşte armele, în aşteptarea luptei; îşi combină toaleta, inventează un nou machiaj, îşi pregăteşte vicleniile: lâncezeşte în papuci şi halat prin culise, înainte de a urca pe scenă.”

136

O condiţie a dramaturgiei sociale, a relaţionării sau comunicării sociale, este dobândirea exerciţiului de a-ţi construi o faţă sau o mască51 socială şi de a accepta tacit faţa sau masca celorlalţi. Pentru a-şi păstra propria faţă, individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor; el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale, reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente, transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Adulţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. De aceea, adulţii sociali intră prin faţa unei clădiri, cei social neîmpliniţi, personalul, copiii intră prin spatele ei. Dacă faţa sau chipul este întâmpinare, demnitate, respect şi responsabilitatea (suntem chip şi asemănare cu divinul), spatele este asociat ruşinii, culpabilităţii şi fugii52. A întoarce spatele celui ce-ţi vorbeşte este gest de dispreţ. Tendinţa actorului este aceea de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii, prin compunerea unei măşti. În ultima instanţă, faţa sau masca socială este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi. Interpretările zilnice devin rutiniere, aplicând stereotip aceleaşi moduri de a reacţiona. Aceste rutine sociale prind carne în structura intimă a fiinţei noastre şi compun ceea ce numim identitate personală.

51

Goffman face timitere la înţelesul etimologic al termenului persoană – persona = masca actorului (2003, pp. 47-48). 52 O filosofie a întâlnirii, în care conceptul central este cel de chip sau faţă, dezvoltă francezul Emmanuel Levinas (vezi Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Editura All, 2000).

137

În jocul să, actorul va căuta să-şi mobilizeze resursele astfel încât să transmită celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. Poate face acest lucru prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. El nu caută înfăţişările care îl individualizează, ci mai ales pe cele care îl apropie de genul proxim. El nu vrea să semene cu cineva anume, ci cu categoria generică a actelor sale. Pentru a înţelege ceea ce vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenţie pe acest picolo. Are gestul viu şi apăsat, un pic prea precis, un pic prea rapid, vine către consumatori cu un pas puţin prea viu, se înclină cu puţin prea mare grabă, vocea sa, ochii îi exprimă un interes puţin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului, iată-l în sfârşit revenind, încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se ştie cărui automat, purtându-şi tava cu un fel de cutezanţă de dansator pe sârmă, punând-o într-un echilibru continuu instabil şi continuu rupt, pe care îl restabileşte mereu cu o mişcare uşoară a braţului sau a mâinii. Întreaga sa conduită ni se pare un joc. El se străduieşte să-şi înlănţuie mişcările ca şi cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele, mimica şi vocea sa chiar par mecanisme; el îşi conferă sprinteneala şi rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. Se joacă, se amuză. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se joacă de-a picoloul. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde: jocul este un fel de reperare şi de investigare. Copilul se joacă cu corpul său pentru a-l explora, pentru a-i întocmi inventarul, picoloul se joacă cu condiţia sa pentru a o realiza. Această obligaţie nu diferă de cea care li se impune tuturor comercianţilor: condiţia lor este în întregime cea de curtoazie, publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie, există jocul băcanului, al croitorului, al evaluatorului în licitaţii, prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt altceva nimic decât un băcan, un evaluator, un croitor. Un băcan care

138

visează este ofensator pentru cumpărător, fiindcă nu mai este în întregime băcan. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de băcan, aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat, cu o privire directă, dar care nu vede, care nu mai este făcută pentru a vedea, de vreme ce regulamentul şi nu interesul de moment este cel care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea „fixată la zece paşi”). Iată numeroase precauţii pentru a închide omul în ceea ce este.” (Jean-Paul Sartre, 2004, pp. 108-109). Mecanisme similare sunt puse în act şi în contextele ce vizează identitatea instituţională. În interiorul oricărei instituţii sociale există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului o anumită definiţie a situaţiei. Acest lucru presupune existenţa unei imagini identitare a echipei, a publicului şi o serie de postulate privind etosul care trebuie menţinut prin reguli de politeţe şi etichetă. Între performeri şi public există un pact tacit pentru a susţine spectacolul. Unităţile sociale mari (echipe, instituţii), afirmă Goffman, îşi pun reputaţia în joc de fiecare dată când un individ îşi performează rutina; cu fiecare performare, legitimitatea acestor unităţi este testată, reputaţia fiindu-le pusă permanent în joc. Operaţia greşită a chirurgului discreditează atât omul, cât şi spitalul. Disfuncţionalităţile de ordin dramaturgic au consecinţe la trei nivele: personalitatea, interacţiunea şi structura socială. Dacă suntem surprinşi performând o reprezentare denaturată, ne simţim profund umiliţi, „ne pică faţa”. Pentru protecţia spectacolului dramaturgic se cere, ca primă exigenţă, loialitatea dramaturgică între coechipieri. Ei nu trebuie să supraliciteze prezenţa în regiunile expuse, trebuie să evite legăturile afective cu publicul. Se cere o disciplină dramaturgică, circumspecţie, prevederea şi planificarea punerilor în scenă, evitarea nervozităţii. În raport cu publicul trebuie menţinută o anumită distanţă socială, trebuie conservat misterul, căci familiaritatea naşte dispreţ. Deseori,

139

adevăratul secret din spatele misterului nu există, dar „marea problemă este să împiedici publicul să afle acest lucru” (Ibidem, 94). Revenind la calitatea performării individuale, Goffman afirmă că realitatea socială este cuprinsă între doi poli, cel al omului inocent, condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic, al conspiratorului intenţionat, care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. Inocentul este victima iluziei create în jocul social; cinicul, conştientizând iluzia, o manipulează în interes personal. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă, într-o nouă întâlnire faţă în faţă, un ciclu de mişcare înainte-înapoi, între cinism şi sinceritate, între mascaradă şi banală iluzie. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării, reglându-şi conduita prin îmbinarea şireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toţi. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în baza performării sale îi definesc identitatea virtuală, iar cele pe care le posedă ca atare îi definesc identitatea reală. Este firesc să existe între cele două identităţi o anume distanţă, un spaţiu de acoperit prin propria strădanie între cel ce sunt şi cel ce doresc să fiu. Nefirescul se naşte atunci când distanţa între ele este prea mare, persoana respectivă expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte, ea singură se condamnă unei anxietăţii asociate sentimentului unei permanente neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârşeşte prin a plesni), iar pe de altă parte, se expune riscului im-personalizării, prin instalarea în persoana care nu-i este proprie; deconspirarea imposturii se soldează cu discreditarea şi stigmatizarea actorului trişor. Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu, spectacular, evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. Reducerea societăţii la un act de

140

spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri, manipulează personaje, costume, gesturi şi cuvinte, care gestionează impresii - face din sociologie o ştiinţă cinică, iar din om o fiinţă amorală. Viaţa socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alţii şi pe care alţii le proiectează pentru noi. Sinele pus în scenă nu este o entitate organică, ci o imagine, un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene. El nu provine din posesorul său, ci din întreaga scenă a acţiunii sale, fiind produs şi nu cauză a ei. Din această perspectivă şi delincvenţa apare ca rezultat sau efect dramaturgic al spectacolului social, în care unii actori posedă puterea de a impune definiţii asupra altora. A se vedea voinţa definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate şi prostituţia ca acte deviante sau normale. Delincventul este tocmai persoana ce suportă procesul de etichetare.

141

IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1.Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă 2.Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane 3.Tipul de familie 4.Tipul de disciplină parentală 5. Maltratarea şi efectele ei

1. Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă Vorbind despre delincvenţa juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă, adolescenţa. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenţei, cu accent pe criza juvenilă. Totuşi, în etiologia delincvenţei am constatat cauze, factori şi condiţii favorizante ce ţin de o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este motivul pentru care vom face câteva consideraţii şi asupra copilăriei. Debutul existenţei copilului este marcat de dependenţa totală faţă de adult, fiziologic şi afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferenţiază progresiv de mamă, distingându-se, spre sfârşitul perioadei, ca actor şi membru într-un sistem interactiv, având un nivel elementar al conştiinţei de sine. Prima „reuşită socială” a

142

copilului este consimţământul de a-şi lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relaţii. Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subîmpărţită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, muşcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume, prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Comunicarea se desfăşoară pe o bază accentuat afectivă, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii, un „instrument de organizare a relaţiilor şi contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 107). Toţi copiii zâmbesc, chiar şi cei născuţi orbi, după o lună sau şase săptămâni. Dacă psihanaliza evidenţiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei şi familiei în întregul ei, considerându-se că însăşi familia este modelată de evoluţia copilului. La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală - stadiul anal, dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. Se acordă importanţă curăţeniei, ordinii, punctualităţii. B. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică şi ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea şcolară sunt indisolubile. Copilul care trăieşte întrun univers domestic ordonat dobândeşte implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcţioneze ca structuri de ordonare a lumii. Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar tandreţea şi ruşinea, ca premise ale judecăţii morale.

143

Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziţia limbajului, purtător al „genelor sociale”. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcţie inconştientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare, producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Perioada 3-6 ani debutează cu prima criză de independenţă (Wallon) faţă de adult, manifestă în dorinţa de a face totul singur, de a acţiona pe cont propriu. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. La această vârstă se declanşează criza oedipiană, manifestă în atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de părintele acelaşi sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Se constituie o conştiinţă morală primară (SupraEu în limbaj freudian), care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor, asigurând reglarea conduitelor şi o anumită securitate. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi, perfecţi,53 securizanţi, dar, în acelaşi timp, şi ca fiinţe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele, dar şi să le încalce.
53

J.-P. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi; ei încarnează raţiunea universală, legea, sensul şi scopul lumii” (J.-P. Sartre, 1969, Baudelaire, trad. M. Petrişor, E.L.U., Bucureşti, p. 45).

144

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. „Copilul îşi construieşte identitatea sexuală, afirmă Pierre Bourdieu, element capital al identităţii sociale, în acelaşi timp când îşi construieşte reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la acelaşi ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici şi sociali. Cu alte cuvinte, conştientizarea identităţii sexuale şi incorporarea dispoziţiilor asociate unei definiţii sociale determinate a funcţiilor sociale ce le revin bărbaţilor şi femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepţii socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu, E., 1997), bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenţie şi afecţiune, în timp ce băieţilor le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă, manifestând faţă de ei o mai mare exigenţă. Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o parte din origini aici, în momentul în care se internalizează rolul de sex, cu întreaga constelaţie atitudinală asociată acestuia. Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depăşirea limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism şi afectivitate, şi intrarea în alte subsisteme sociale. Socializarea primeşte noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniţă, unde cadrul lui de referinţă se diversifică, relaţia cu părinţii fiind concurată de o nouă relaţie, ce cu cei de aceeaşi vârstă. Dacă relaţia cu vârstnicii este prioritar afectivă şi constrângătoare, cea cu covârstnicii este concurenţială şi consensuală. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe nişte obiecte, se deschide spre ceilalţi, mai întâi, printr-o

145

activitate paralelă (3-4 ani), iar apoi asociativă (5-6 ani) şi colectivă (67 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112). Perioada post-oedipiană (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală, cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependenţă-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendinţă de a dramatiza. Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul esenţial al acestei faze. Grupul şcolar, caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism, dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. Socializarea secundară, şcolară, provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferenţieri pe axa performanţei şcolare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie, succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie, în care găsesc compensare prin respectul şi aprecierea profesorilor şi colegilor. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală, un loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă, pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferenţieri, axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare, care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului.”(Bourdieu, P., 1997, p. 29) Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11-15 ani), urmată de adolescenţa propriu-zisă (15-18 ani). Debutul

146

adolescenţei, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluţiei adolescenţilor, când moştenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. Ieşirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară nelinişti, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. Societatea adulţilor îi apare adolescentului ca o societate represivă, dominatoare şi manipulatoare în virtutea criteriului vârstei şi a unor valori ce nu mai au relevanţă pentru el. Referindu-se la adolescenţa lui Baudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul, crescând, îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii, judecându-i poate, el face experienţa propriei sale transcendenţe. Tatăl şi mama au descrescut; iată-i pirpirii şi mediocri, nejustificabili şi nejustificaţi; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri şi dispoziţii. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi, dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul îşi pierde esenţa şi adevărul; dispoziţiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. Totul

147

trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant” (J.-P. Sartre, 1969, p.46). Criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale, rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent, în societăţile primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relaţiile adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în societăţile în care rezidenţa este nelocală, schimbările socioeconomice rapide, iar individualismul şi realizarea personală sunt valori culturale centrale. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală, vorbind de „tineretul revoltat” (H. Marcuse) sau de „generaţia evaziunii” (J. Coleman). Problema dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului, care este doar consumator de buget şi nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil şi nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând provoca revolta adolescentului. Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări şi restructurări, se pendulează între originalitate şi conformism54.
54

Iată ce spune despre această etapă de vârstă prinţul moldav, Dimitrie Cantemir, în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea: „A patra vârstă sau rodul de

148

Originalitatea, pârghie fundamentală în educaţie, se manifestă acut la 14-16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente şi spectaculoase, atitudini ce exprimă aspiraţia la independenţă, autonomie şi libertate şi vor sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea fiind rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă, dorinţă de a fi acceptaţi, iubiţi, preţuiţi, dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii, manifestând tendinţe contradictorii, oscilând între egocentrism şi altruism, solitudine şi socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect, nu este, ci va fi. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spaţiul intimităţii
curând legat al vieţii omeneşti este tinereţea, care este ca un fruct a cărui calitate ca dulceaţă sau amăreală nu s-a stabilit încă, de aceea trebuie să fie bine păzit şi nevătămat păzită, ca nu cumva să se întâmple să vină gândacul să-l strice, sau păianjenul să-l învăluie cu pânza, căci cât de puţin l-ar strica, greu va mai ajunge la dulceaţa şi gustul ce urma să aibă când se coace. Tot aşa, tânărul la toate trebuie să ia seama, deoarece are duşmani mai mulţi la această vârstă decât la alta. Mai întâi, pentru că această vârstă este însăşi vârsta tinereţii, care este oarecum rătăcită şi neaşezată. În al doilea rând, la această vârstă sângele este mai abundent, adică poftele sporesc cu prisosinţă, fiind mai numeroase şi mai puternice decât la celelalte vârste, de care trebuie să ne păzim foarte mult” (Dimitrie Cantemir, 1990, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, Ed. Minerva, Bucureşti, p. 311).

149

confuze. Astfel de atitudini port fi uşor etichetate ca tendinţe spre devianţă. Mediul social acţionează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el este într-o criză identitară. Criza adolescenţilor sau conflictul dintre generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi. Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler). Adolescenţa este marcată de tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. Cei apropiaţi, părinţii, dar şi profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie, care permit tânărului o anumită identitate şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalităţi de supravieţuire. Criteriul respectului necondiţionat al regulilor sau al strictei moralităţi este inaplicabil; până la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei. La această vârstă, o importanţă deosebită în constituirea personalităţii o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul, părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puţin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Presiunea necondiţionată şi indiscutabilă spre conformism nu mai are

150

aderenţă. Controlul social exterior se interiorizează, devenind autocontrol, motivaţiile comportamentului trecând de la dominanta normativă, reglată exterior, la dominanta normală, reglată interior, printr-o dialectică subtilă între constrângere, model şi libertate. Stilul de educaţie autoritar şi represiv, care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii, cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală, generează insecuritate afectivă, cu tendinţe spre evaziune, acte de violenţă şi agresivitate, conduite structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei, decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morale a adolescenţilor. Valorile şi atitudinile, gradul de organizare şi coeziune, climatul conjugal, relaţii intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni în capitolul următor. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină, permiţând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de procreare, sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă importanţă deosebită. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ, soţie, rolul profesional, rolul de cetăţean, de enoriaş. Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici:

151

extensiunea simţului eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri; - raportarea caldă a eului la ceilalţi, prin depăşirea egocentrismului infantil, manifestări ale intimităţii, respectului, compasiunii, toleranţei; - securitatea emoţională, asumarea raţională a riscurilor, toleranţă la frustrare; - percepţie realistă, asumarea sarcinilor şi disponibilitatea rezolvării lor; - obiectivarea eului, capacitatea de intuiţie şi umor; - filosofie unificatoare a vieţii, închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenţei. Procesul de socializare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie, în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare, iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui protosistem ocupaţional. * Socializarea nu se încheie aici, în adolescenţă, ci se continuă pe întreg parcursul vieţii, existând tranziţii de realizat, crize de depăşit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relaţii profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbeşte Sartre. Din păcate, suntem zguduiţi de această condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viaţă uneori prea târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri şi nu avem nici o scuză în faţa conştiinţei noastre în privinţa alegrilor pe care le facem, deşi nu deţinem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoştinţă de cauză. Aşa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.

-

152

Crizei adolescenţei îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc, generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. Căderea în această conştiinţă a temporalităţii fiinţării noastre poate repune în discuţie opţiunile anterioare, valorile şi fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea târziu. Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. Şi mai dureros este orizontul morţii, ca punct final al unei existenţei. Despre stadiile procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii vorbeşte Elisabeth Kübler-Ross (1987), care aminteşte următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia şi, uneori, acceptarea. Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieţii, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situaţie de „criză psihosocială”, în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere, autonomie - ruşine, iniţiativă – vinovăţie, hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experienţa particulară de viaţă. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia şi şcoala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescenţa („vârsta metafizică”) este considerat crucial pentru cristalizarea identităţii de sine. Redăm aceste stadii în următorul tabel:

Stadiul de dezvoltare

Crize sociale

Amplasare socială

Produs favorabil

153

1. Pruncia (primul an) 2. Copilăria timpurie (2-3 ani) 3. Perioada de la 4 la 5 ani 4. Perioada de la 6 ani până la instalarea pubertăţii 5. Adolescenţă (10-20 ani) 6. Prematuritate (20-30 ani) 7. Perioada adultă (40-50 ani) 8. Bătrâneţe (după 60 de ani)

Încredere spre neîncredere Autonomie spre ruşine, îndoială Iniţiativă spre vinovăţie Sârguinţă spre inferioritate Identitatea spre confuzia identitară Intimitate spre izolare Generativitate spre stagnare Sârguinţă spre disperare

Familie Familie Familie

Dezvoltarea încrederii în sine, în părinţi şi în lume Dezvoltarea simţului de autocontrol, fără pierderea autostimei Învăţarea direcţiei şi scopului activităţilor Dobândirea simţului iscusinţei şi competenţei

Vecini, şcoală

Grup de prieteni Parteneri de prietenie şi sex Noua familie, munca Pensionare şi moarte iminentă

Dezvoltarea identităţii eului ca simţ coerent al sinelui Autentică intimitate, sentimentul „pierderii unuia în celălalt”, ca premise pentru o viaţă afectivă ulterioară echilibrată Dezvoltarea altor preocupări dincolo de familia apropiată, în ceea ce priveşte generaţiile viitoare şi societatea Dobândirea sentimentului de satisfacţie cu privire la realizările vieţii individuale

Tabelul nr. 5. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson (prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167) Aceste stadii şi caracteristici asociate lor trebuie privite în relativitatea şi convenţionalitatea lor, dezvoltarea personalităţii fiind un proces continuu şi singular. 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane

154

Familia este factorul primordial al formării şi socializării copilului, reprezentând în viziunea structural-funcţionalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie” (Merton). Socializarea primară, desfăşurată în familie, este decisivă pentru structurarea personalităţii copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale, care îl vor marca decisiv pentru întreaga viaţă. Intuiţia simţului comun vorbeşte de „cei şapte ani de acasă”. Specificul socializării în familie constă în faptul că acţiunea ei se desfăşoară întrun cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie mult mai rezistente decât celelalte. Toate influenţele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializării primare. Socializarea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. De aici şi importanţa socializării primare, căci orice disfuncţie a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului. Majoritatea cercetătorilor identifică două funcţii fundamentale ale educaţiei familiale: - producere a personalităţii sociale şi - transmitere intergeneraţională a modelelor culturale şi a statutelor sociale. Cele două funcţii nu pot fi decât artificial disociate, distincţia lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcţii se presupun reciproc, personalitatea socială presupunând achiziţiile culturale, iar aceste achiziţii asigură reproducţia culturală.

155

În ordine cronologică, funcţia elementară a familiei este cea de factor al securităţii, oferind copilului sentimentul siguranţei, care îi permite construcţia echilibrată a personalităţii. Securitatea presupune: - satisfacerea trebuinţelor elementare; - coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare; - protecţia împotriva factorilor externi; - asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiţionat ca membru al familiei; - prezenţa iubirii părinteşti; - consolidarea sentimentului unei personalităţi distincte, cu posibilitatea opţiunii între anumite limite ale libertăţii. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţionate de către părinţi (Neamţu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, acceptarea de sine a copilului. Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţionată, de bună purtare sau de performanţă, în care adulţii respingeau anumite aspecte ale personalităţii lor. Aspectele criticate ale personalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalităţii sale. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult, iar eşecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare şi neîncredere în alţii, dar şi în sine. Desigur, conţinutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă; am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei, dar educaţia familială presupune şi dimensiunea cognitivă. Explicit sau implicit,

156

familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul îşi apropie lumea şi-o face o lume a sa. Părinţii, în calitatea lor de primi adulţi semnificativi, exercită direct şi indirect influenţe educaţional formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv. Atât educaţia directă, cât şi modelele şi climatul, au rol important în maturizarea copilului. Kari Killen (1998) identifică şapte funcţii parentale pe care părinţi le exercită diferenţiat, în raport cu abilităţile lor: - abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului; - abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv; - abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul; - abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului; - capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil; - capacitatea de a percepe copilul în mod realist; - abilitatea de a răsplăti şi de a valoriza copilul. Văzută dinspre societate, familia este cea care transmite valorile şi atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv - evaluativă (ce e „bine” şi ce e „rău”), o dimensiune afectivă, implicând un ataşament diferenţiat în raport cu diversele valori şi o dimensiune pragmatică sau comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acţiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială, de apartenenţa socio-profesională, de nivelul lor de instrucţie, de mediul de rezidenţă şi de alţi factori. Numeroase studii de sociologie a educaţiei (enumerate de Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinţii aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor

157

valori diferite. Dacă în clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate superior autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în clasele de jos accentul este pus pe ordine şi curăţenie, obedienţă şi respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile şi în raport cu profesiile părinţilor: că cât statutul ocupaţional este mai înalt, cu atât este mai apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate şi obedienţă. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă, teza susţinută de ei o regăsim în filozofie încă de la sofiştii greci, care făceau distincţie între morala celor mulţi şi morala stăpânilor şi până la Nietzsche, cu distincţia între „morala sclavilor” şi „morala aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenţei. Desigur că această dependenţă a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanţă statistică, dar nu trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alţi factori. Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicaţii semnificative în evoluţia copilului şi tânărului.

3. Tipul familiei O bună perioadă de timp, studiile privind eficienţa socializării, performanţa sau eşecul şcolar al copilului, comportamentul conformist sau delincvent, se structurau pe distincţia tranşantă dintre familia organizată şi cea dezorganizată. Dinamica familiei contemporane, marcată de diminuarea natalităţii, multiplicarea coabitărilor, creşterea numărului de copii născuţi în afara familiei, explozia ratei divorţialităţii (Stănciulescu, 1997, pp. 137 şi urm.), a repus în discuţie disjuncţia tradiţională, argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul

158

familiei („organizată” sau „dezorganizată”), cât funcţionalitatea acesteia, atmosfera sau climatul ei. Este şi motivul pentru care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie „parentală” (sau monoparentală), pentru a sublinia existenţa relaţiei parentale independent de relaţia conjugală. Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaţionare interpersonală, putând fi surprins prin intermediul mai multor indicatori, cum sunt: - modul de raportare interpersonală a părinţilor (apropiere, dragoste, înţelegere şi sprijin reciproc, complementaritate de sarcini, comunicare, respect, acord în legătură cu problemele majore, sau dimpotrivă); - sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile preţuite; - dinamica şi modul de soluţionare a stărilor tensionale sau a conflictelor; - modul în care este perceput şi tratat copilul; - modalităţile de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat); - gradul de acceptare şi tolerare a comportamentelor variate ale copilului; - modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor; - gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu părinţii; - satisfacţia resimţită de fiecare membru pentru viaţa de familie. Studiile recente argumentează importanţa deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului, climatele tensionale, conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.

159

Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relaţia dintre dezorganizarea familiei şi delincvenţă (prezentate de Cristina Neamţu 2003, p. 67), arată că: - prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10-15% mai mare decât în familiile organizate; - corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional; - asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare, comparativ cu dezorganizarea prin deces; - nu există o diferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi, respectiv, asupra băieţilor; - nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile; - nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. Fără a intra în distincţii tipologice complexe asupra familiei şi particularităţilor sale, vom lua în discuţie în acest paragraf câteva variabilele precum coeziunea, adaptabilitatea, flexibilitatea, talia şi tipul de autoritate exercitat, variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse, asupra cărora, din considerente legate de concizie, nu ne propunem să vorbim aici. Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. Coeziunea exprimă măsura în care membrii familiei sunt dispuşi să renunţe la o parte din gratificaţiile, opiniile şi conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. O serie de studii psihosociologice evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al

160

coeziunii familiale. Manifestă prin intensitatea legăturii emoţionale dintre membrii familiei, coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoţională, independenţă, frontiere, timp, spaţiu, prieteni, luarea deciziilor, interese, loisir. În familiile cu o coeziune scăzută, partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale, petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune; în aceste condiţii, întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Coeziunea familiei este indicată şi de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială. Identitatea familială este rodul sedimentării inconştiente a rolurilor, modelelor şi exigenţelor explicite, a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. Indicatori identităţii sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei faţă de viaţă (familii harnice, generoase, modeste, leneşe, arogante) şi dispoziţia de fond ce caracterizează familia (stenice, agresive etc). Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanţă al familiei, chip şi asemănare a ei. Capacitatea de autoreglare, sau adaptabilitatea, este definită prin măsura în care sistemul familial se poare restructura, schimbând structurile de roluri, de putere şi reguli, ca răspuns la un stres emoţional generat de o disfuncţie în raport cu obişnuinţele funcţionale ale sistemului, în scopul menţinerii integrităţii şi identităţii sale. O astfel de situaţie ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariţia primului copil. Naşterea primului copil poate constitui momentul unor schimbări esenţiale în relaţia de cuplu, schimbări ce solicită autoreglări. Prin apariţia copilului, relaţia afectivă diadică (soţ-soţie) se transformă în triadă (soţie-copil-soţ), constituindu-se noi relaţii diadice (mamă-copil, tată-copil). Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soţul are o autoritate mai mare decât soţia, după apariţia copilului, soţia participă într-o măsură mai mare la luarea

161

deciziilor, iar soţul preia unele dintre activităţile menajere ce reveneau anterior soţiei. Studiile evidenţiază faptul că implicarea soţului în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia. Dacă pentru schimbările generate de apariţia copilului soţii sunt oarecum pregătiţi şi adaptarea se realizează mai uşor, modificările neanticipate în funcţionalitatea familiei pot genera adevărate şocuri. Disfuncţiile familiei legate de starea socio-economică (şomaj, spaţiu de locuit, sărăcie), sau de ritmul trepidant al existenţei (angajarea în activităţile legate de serviciu şi timpul redus de comunicare şi activitate comună), precum şi altele, ce ţin de particularităţile de personalitate ale membrilor îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre părinţi şi dintre aceştia şi copii. Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin următoarele variabile: disciplină, control, posibilităţi de afirmare a sinelui, stil de negociere, complementaritate de roluri, reguli relaţionale şi mecanisme de autoreglare. Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni şi, în ultimă instanţă, la destrămarea cuplului. Separarea părinţilor are implicaţii şi asupra copiilor, amploarea acestora fiind condiţionată de vârsta copilului şi de posibilităţile ulterioare de susţinere. Absenţa posibilităţii de identificare, autoculpabilizarea, anxietatea, sunt doar câteva dintre consecinţele separării, cu urmări majore în devenirea copilului. Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă, tulburările de comportament, abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este mai mare în această categorie de populaţie” (Stănciulescu, pp. 140-141). Cu toate acestea, o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului, tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei

162

contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi, deci structura completă sau incompletă a familiei. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinţilor; unele cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital, cu atât este mai mare probabilitatea ca băieţii între cinci şi zece ani să sufere de tulburări comportamentale. O altă caracteristică a familiei, aflată în relaţie cu autoreglarea, este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fără copii, când întreaga afectivitate este absorbită în relaţia de cuplu, la situaţia în care apare copilul, ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soţilor; trecerea de la statutul de părinte de preşcolar la cel de părinte de copil şcolar şi de aici la cel de părinte de student, urmată de părăsirea familiei de către copil, momente ce presupun restructurări şi redefiniri atât ale eu-lui individual cât şi ale celui familial. Talia familiei şi poziţia copilului în seria fraternă are implicaţii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase studii au abordat problema specifică a copilului unic, demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică; copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice, deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. Nucleu al familiei, copilul unic se poate considera, adesea, centrul lumii. De obicei, el poate obţine succese şcolare şi apoi profesionale, dar este inabil în relaţiile umane. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de

163

dimensiunea rivalitate – solidaritate, va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. Pe de altă parte, copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare, având şanse crescute să devină mai echilibraţi şi mai responsabili, datorită relaţiilor umane mai bogate, mai variate, cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei, dar şi pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. În absenţa unor astfel de experienţe, insatisfacţiile generate de eşecuri îi generează frustrări cărora nu este obişnuit să le facă faţă şi îl determină să reacţioneze discordant, nu rareori prin conduite de tip predelincvent, prin violenţă, fugă de acasă, furturi. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternă are un rol important în dezvoltarea personalităţii, contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social, şcolar, familial. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor, relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă, ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi, dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie, competiţie şi conflict. Rivalitatea fraternă se constituie iniţial în raport cu mama, atunci când apare în familie un frate nou, care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. Dacă părinţii, mama în special55, nu îl ignoră, ci îl valorizează în continuare pe primul născut, îi încredinţează mici sarcini de supraveghere, de educare a frăţiorului, rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor,
55

Cu toate schimbările care afectează astăzi relaţiile dintre soţi, cercetările arată că bărbaţii alocă educaţiei durate de timp mult mai mici comparativ cu soţiile; intervenţiile lor în reglarea comportamentului copiilor sunt de două ori mai puţine decât cele ale mamelor şi, de cele mai multe ori, de tip normativ (permisiuni, interdicţii, recomandări); ca urmare, şi copiii au tendinţa de a se îndrepta în comunicare preponderent spre mamă, cea care îi susţine şi emoţional.

164

concurenţă ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite compensatorii, care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă. Studii recente (Stănciulescu, 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare şi să împlinească dorinţele părinţilor, explicaţia fiind aceea că primilor născuţi li se acordă o atenţie mai mare (în absenţa concurenţei celorlalţi), iar părinţii, fiind mai tineri, sunt mai disponibili (primul născut, intervenind foarte curând după căsătorie, este implicat în construcţia conjugalităţii). Sentimentul de frustrare generat de apariţia unui frăţior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. Al doilea născut beneficiază de experienţa fratelui mai mare, dar se simte frustrat de lipsa de putere, de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Mijlociul din familie are poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul, deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare şi mai puternic, nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenţiei. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. Dificultăţi sunt însă şi în cazul unei familii prea numeroase. Deşi solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea şcolară şi socială, cercetările din acest domeniu arată că în familiile numeroase legătura copilului cu părinţii tinde să slăbească, părinţii fiind substituiţi, în mare parte din sarcinile lor, de către fraţi. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaşte două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu, 2004, 148), familie organizată dar cu puţină afecţiune, sau a climatului anarhic, ce scapă controlului părinţilor prea ocupaţi pentru a mai putea face faţă solicitărilor de părinte.

165

Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse; unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici, sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Între fraţi au loc procese concurenţiale, se fac şi se desfac alianţe, unii dintre ei având statutul de marginalizaţi, simţindu-se părăsiţi, excluşi. Studiile pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvenţa juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Explicaţiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienţa disciplinei familiale, ci şi la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire. Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanţi în amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulţi copii. Confruntaţi cu dificultăţi economice numeroşi părinţi îşi neglijează copiii, căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate, se refugiază în alcool, demisionând din familie, sau se angajează în activităţi delincvente. Tensiunile intrafamiliale cresc şi atmosfera familiei degenerează în agresivitate şi violenţă. Sărăcia a determinat o creştere dramatică a numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi56. Din aceste familii sărace provin şi marea majoritate a copiilor străzii 57, care constituie, conform statisticilor Poliţie, jumătate din numărul copiilor delincvenţi.
56

Conform estimărilor organizaţiei „Salvaţi Copiii”, numărul copiilor abandonaţi în maternităţi, leagăne, case de copii şi alte centre de plasament instituţional este actualmente de aproximativ 100.000. 57 Oficial se estimează că la nivel de ţară numărul copiilor străzii este de circa 2.000-3.000, jumătate dintre ei aflându-se în Bucureşti, oraşele mari, Constanţa, Timişoara, Iaşi având un număr ce variază între 100 şi 200 de copii; conform organizaţiei “Salvaţi Copiii”, 52% dintre aceşti copii au vârsta de 7-15 ani, 25% au vârsta de 16-18 ani, 71% fiind băieţi; mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani.

166

De aici rezultă că sărăcia este, indirect, un indicator relevant al delincvenţei juvenile.

4. Tipul de disciplină parentală Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate. În toate acestea, modelul de comportament oferit de părinte este esenţial. Tipurile de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii. Psihanaliştii arată că această atitudinea faţă de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puţine ori, sentimentul că şi-au ratat viaţa, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor. Când educă majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. Ei pot acţiona compulsiv, impunând copilului frustrări inutile. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor, fiind guvernate mai ales de către principiul plăcerii. În general, adulţii reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: - le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o

167

manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual, cu dificultăţi ale afirmării de sine; - tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile. Reacţiile extreme – autoritarismul, permisivitatea necritică şi indiferenţa – ca stiluri de disciplină parentală, sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului şcolar şi, în corelaţie, ai delincvenţei juvenile. Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. Experimente numeroase confirmă aceste teze. Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor să aleagă între două explicaţii posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor să-i facă să-şi împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?” Copilul cu educaţie autoritară va alege primul răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. Educaţia autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate în timp, iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei, făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiţie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă, între susţinere parentală, încurajare, recompensă şi exigenţă în controlul conduitei. Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educaţiei evidenţiază predominanţa feminină şi rolul secundar al tatălui în educaţia copiilor. Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii, carenţele acestei comunicări sunt, de regulă, compensate de o mai intensă

168

comunicare cu mama. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor, prin aport informaţional şi feed-back. Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil îl are mama care: - adaptează exigenţele la posibilităţile copilului; - facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi; - exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa eşecului; - stimulează gândirea copilului; - recompensează; - arată rareori stări ostile faţă de copil; - manifestă stimă faţă de copil; - pretinde şi oferă justificări; - lasă iniţiativa copilului în învăţare; - furnizează copilului standarde de performanţă; - oferă puţine feed-back-uri corective. Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70,63% din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare; impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare, căci el se exercită şi indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106). Pentru eficienţa educaţiei se cere acordul şi consecvenţa ambilor

169

părinţi, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eşecul şcolar. Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în a-şi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil. Teoria ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale. Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potenţial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi58. Impactul deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susţinând că: - afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală; - deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”; - deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe, retard în
58

Vezi o analiză amănunţită în Şoitu, (2003).

170

dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale. Totuşi, relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică, afecţiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului, importantă fiind constituirea motivaţiei interioare pentru conduita socialmente dezirabilă şi pentru succesul şcolar, pe fundamentul afectiv. Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general copii mai bine socializaţi moral, dar mai puţin independenţi şi creativi, decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari. Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă – copil, nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui faţă de copil. Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde ascultare, generează copii timizi, inhibaţi sau rebeli şi autoritari, la rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o fiinţă slabă, care operează compensatoriu, generează inhibiţie şi frică, instabilitate şi dezechilibru afectiv. Printre cauzele evoluţiei nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil, care rămâne fixat de un ataşament matern, căutând „mame” în toţi cei din jur, lipsindu-i trăsăturile paterne, disciplina, independenţa, puterea de a fi propriul stăpân. Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă. Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi, sociologi, antropologi şi alţi specialişti, Petru Iluţ (2005, pp. 213-215) enumeră ca principii orientative în educaţia copiilor următoarele:

171

- respectul reciproc părinţi-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor, care îmbină blândeţea, căldura şi drăgălăşenia cu fermitatea; - constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluţie Relaţională, care să implice Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce suferinţă; - comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită; - fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, are consecinţe negative pe termen mediu şi lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât şi pentru părinţi, care se simt ulterior vinovaţi, confuzi, necăjiţi, suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce şi în viaţa adultă. De la violentarea copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe, intrându-se într-un stil de ataşament ambivalent-anxios, care suplimentează efectele negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp. Pedeapsa fizică, chiar şi atunci când este mai mult simbolică, este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional.

5. Maltratarea şi consecinţele ei Maltratarea este definită ca „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic, sexual,

172

emoţional, sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică, emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. Killen, 1998, p.15). Din perspectiva consecinţelor actului, este util să distingem între: a) maltratarea de criză, care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală, dar care, confruntate cu o anumită situaţie de stres, îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii (dacă asemenea situaţii sunt rare, impactul asupra copiilor poate fi redus); b) maltratarea transgeneraţională, specifică familiilor a căror mod de viaţă este haotic, iar relaţiile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate, fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor, situaţie în care abuzul este interiorizat, naturalizat, perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. Specialiştii problemei consideră că maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori (Killen, apud C. Neamţu, 2003, p.76): - factori de stres exteriori familiei (sărăcia, frustrarea materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, izolarea socială sau marginalizarea); - factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă, aptitudinile maritale, creativitatea conjugală, cunoaşterea şi comunicarea în cuplu); - caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate şi stabilitate afectivă, empatie, afectivitate, autocontrol); - caracteristici ale copilului. Combinarea acestor elemente ce ţin de statusul social al familiei (sărăcia şi insecuritatea socială), de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în

173

factori de risc asupra copilului. Figura următoare sintetizează aceşti factori de risc de abuz asupra copilului:

Variabile socioculturale sărăcie loc aglomerat izolare mutări frecvente stres

Variabile legate de îngrijitorul copilului (părinte, tutore, educator) - abuz în copilărie - dereglare emoţională - consum exagerat de substanţe nocive (alcool, droguri etc.) - părinte/tutore prea tânăr şi singur - nevoia de control asupra copilului - tehnici de disciplină neadecvate

Variabile legate de copil hiper activ impu lsiv neasc ultăto r neate nt

Risc de abuz asupra copilului

Figura nr. 7. Modelul integrativ al răului tratament al copilului (Brehm, apud Iluţ, 2004, p.133) Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic, abuzul sexual şi neglijarea. Efectele abuzului fizic depind de vârsta, intensitatea, frecvenţa şi percepţia lui ca legitim sau ilegitim de către copil. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice, iar în plan psihic generează spaimă, anxietate, constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire prin retragerea în lumea interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Cu efecte psihice asemănătoare, uneori mai grave sub aspect psihic, se soldează

174

şi violenţa verbală şi atitudinală, chiar dacă nu implică lovire: iritarea şi cicăleala, dezaprobarea permanentă, ţipetele, ameninţarea şi înjosirea sau umilirea copilului. Există un adevărat cerc vicios al violenţei: cu cât violenţa este utilizată mai des, cu atât ea se devalorizează şi părintele este tentat să fie şi mai violent. Pe de altă parte, violenţa întreţine şi perpetuează violenţa, astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra copilului, iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenţei adulte. Copiii agresivi trăiesc în familii agresive, în care se foloseşte pe scară largă pedeapsa fizică şi violenţa verbală. Numeroasele studii longitudinale, care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani, ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinţi asupra propriilor copii, severitatea şi duritatea pedepselor, gradul de nervozitate a părinţilor şi dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente. După cercetători ai domeniului ( cf. Grecu; Rădulescu, 2003, p.209), principalii indicatori care arată prezenţa unui mediu familial caracterizat de violenţă ar fi următorii: 1. conduite agresive ale copilului; 2. izolare, pasivitate, emotivitate; 3. dificultăţi şcolare: performanţe scăzute, absenteism, indisciplină; 4. inversarea rolului: copilul tutelează adultul: 5. tulburări nocturne: insomnii, coşmaruri, poluţii, agitaţie în timpul somnului; 6. dureri somatice (de cap, stomac, guturai cronic, alergii); 7. comportament autodistructiv, înclinat spre accidente; 8. vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului;

175

9. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alţi adulţi; 10. plânset disperat sau absenţa plânsului; 11. urmărirea siguranţei, stare de alertă permanentă; 12. căutare permanentă a hranei, avantajelor, serviciilor; 13. conduite evazioniste şi deviante persistente (vagabondaj, abuz de alcool, droguri, prostituţie. Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic, prin consecinţele sale devastatoare asupra personalităţii. Spre deosebire de abuzul fizic, ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor, abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale, cele mai multe victime fiind fetele, iar majoritatea autorilor sunt bărbaţi. Conform estimărilor, între 10 şi 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual, incluzând în această categorie violul59, sodomia, pederastia, incestul şi întreţinerea de relaţii sexuale ilegale cu minorul. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire, alimentaţie, îmbrăcăminte, confort, igienă, îngrijire medicală, supraveghere. Conform unor cercetători ( e.g. J. Bowlby, G. R. Patterson), aceşti copii tind să devină hoţi de profesie într-o proporţie mai mare decât cei abuzaţi, care tind să devină preponderent violenţi Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare, dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte, constând în insultă, umilire, degradare, denigrare, izolare.

59

Datele asupra agresiunilor de tip sexual sunt, în general, foarte aproximative, datorită faptului că o mare parte dintre victime nu raportează delictul; o cercetare din Marea Britanie relevă faptul că o femeie din şase a fost violată (Giddens, 2001, p. 217).

176

Efectele maltratării se cumulează, se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Un studiu desfăşurat în SUA (Widom, C., S., 1989, apud, Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 212-213) pe condamnaţii pentru infracţiuni violente, relevă corelaţiile care există între diversele acte de abuz pe care aceştia le-au suferit în copilărie:

Acte de abuz în copilărie Abuz fizic Neglijare Abuz fizic şi neglijare Abuz sexual şi alte abuzuri Numai abuz sexual Control sever fără maltratare

Condamnaţi pentru infracţiuni violente 15,8% 12,5% 7,1% 7,1% 5,6% 7,9%

Tabelul nr. 6. Relaţia abuz - infracţiune Din tabel se poate constata faptul, oarecum curios, că neglijarea şi abuzul fizic sunt implicate în mod major în actele ulterioare de violenţă comise de copii atunci când acţionează independent şi mult mai puţin atunci când sunt prezente împreună în experienţa de viaţă a copilului. Putem afirma că, în general, deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive, asupra însuşirii limbajului şi structurării capacităţilor de abstractizare; abuzul fizic poate determina efecte neurologice, care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie, învăţare, exprimarea emoţiilor. Copiii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate, iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative, dezvoltând neîncredere în ceilalţi, incapacitate de

177

cooperare şi agresivitate. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltrataţi nu frecventează şcoala (cf. Ionescu, 1997, pp. 30 – 37) şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin, la rândul lor, dintre copiii maltrataţi, putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. Copiii maltrataţi au toate şansele să eşueze şcolar, ca tineri să devină delincvenţi, iar ca adulţi, părinţi ce-şi maltratează copiii. * În finalul acestui capitol, semnalăm procesul de eroziune structurală la care este expusă familia contemporană, cu demisia parţială de la funcţiile ei tradiţionale, cu degradarea lentă, dar continuă, a autorităţii şi calităţii performării sale, fenomene care explică în bună măsură rata de creştere a delincvenţei juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate; la aceste fenomene ce ţin de tendinţele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă, pentru ţările estice ale Europei, şi implicit, pentru România, fenomene legate de dificultăţile tranziţiei, cu „exodul economic” spre ţările vestice, cu întreg cortegiu de consecinţe nefavorabile pentru educarea şi formarea tinerelor generaţii. Societatea, în ansamblul ei, nu a fost pregătită pentru o astfel de evoluţie, iar şcoala, care ar putea suplini parţial funcţiile familiei, are propriile ei dificultăţi. Despre socializarea şcolară vom discuta în capitolul următor.

178

179

V. DEVIANŢA ŞCOLARĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă 6. Diminuarea devianţei şcolare

1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Şcoala, alături de familie, reprezintă un agent important al socializării tinerei generaţii, facilitând învăţarea şi interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfuncţiile manifeste în funcţionalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianţei şcolare şi, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor şi tinerilor. Primele cercetări care au încercat să înţeleagă rolul şcolii în incidenţa delincvenţei juvenile au avut loc în Marea Britanie la sfârşitul anilor ’60 (Cf. Neamţu, 2003, pp.82-83) şi au avut un design

180

metodologic asemănător, corelând rata delincvenţei juvenile din diverse şcoli cu aspectele organizatorice şi funcţionale ale respectivelor instituţii educative. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puţin rigid în şcoală, cooptarea elevilor în organizarea vieţii şcolare, o relaţie mai apropiată între şcoală şi părinţi sunt factori criminoinhibitivi puternici, în timp ce politica şcolară incoerentă, lipsită de fermitate şi discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerentă şi ineficientă, dependenţa de finanţarea publică, lipsa de prestigiu a şcolii sunt caracteristici ale organizării vieţii şcolare asociate comportamentului deviant. Marea majoritate a cercetărilor specialiştilor în problematica delincvenţei juvenile subliniază strânsa corelaţie dintre delincvenţă şi nivelul pregătirii şcolare, delincvenţii având, de regulă, un nivel de pregătire şcolară redus. Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria „copiilor problemă” ce se înscriu tendenţial pe linia delincvenţei. Formele iniţial uşoare de devianţă şcolară se agravează şi se cronicizează, devianţa şcolară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluţii spre devianţa penală. „Devianţa şcolară, afirmă Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă, corelaţiile dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate”. Prin devianţă şcolară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianţă, iar altele intră sub incidenţa comportamentului delincvent. Devianţa Delincvenţa Delincvenţa juvenilă

181

Devianţa şcolară

Figura 8 Relaţia între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Evoluţiile recente semnalează contextul anomic al educaţiei formale, care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de inadaptare şi abandon şcolar. O astfel de situaţie este pusă de unii analişti pe seama distanţei care există între cultura şcolară şi realitatea extraşcolară, care duce la pierderea motivaţiei, la eşec, etichetare şi marginalizare. „În această situaţie, consideră Cristina Neamţu (2003, p.9), elevii pot avea două tipuri de reacţii: fie contestă legitimitatea, validitatea etichetei, angajându-se în conduite ofensive faţă de reprezentanţii/simbolurile şcolii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la şcoală, ori, când sunt prezenţi, se refugiază în reverii compensatorii, întreţinute sau nu de consumul substanţelor psihoactive, şi, în cele din urmă, abandonează şcoala”. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă a fost pusă în evidenţă de numeroase cercetări sociologice, care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul şcolar, indiferenţa faţă de învăţătură, atitudinea rebelă faţă de autorităţile şcolare, reacţiile disproporţionate şi violente faţă de colegi, tendinţa de a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce şi frecventă a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar înainte de 9 ani, preocupările sexuale precoce ş.a. Studiile privind inadaptarea şcolară confirmă forţa predictivă a devianţei şcolare pentru conduita delincventă, subliniind existenţa unei puternice corelaţii între nivelul scăzut al instrucţiei şi delincvenţa juvenilă. Deşi devianţa şcolară este „cel mai important indicator

182

predictiv către o carieră delincventă” (Neamţu, 2003, p. 42), nu trebuie să tragem concluzia că deviantul şcolar va fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul că toţi delincvenţii a fost devianţi şcolari, dar numeroşi devianţi şcolari nu ajung să fie delincvenţi. Devianţa şcolară constituie, uneori, un mecanism de apărare a elevului în faţa constrângerilor lumii adulte şi, în particular, o formă de rezistenţă la adresa instituţiei şcolare. Psihologul american Th. Gordon (1981, apud Neamţu, 2003) schiţează următorul tablou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcţie de coloratura afectivă a situaţiilor şcolare: Sentimente Ranchiună, mânie, ostilitate Frustrare Ură, aversiune Jenă, stânjeneală Ruşine, umilinţă Teamă, angoasă, nelinişte Tristeţe, deprimare Neputinţă, apatie Încăpăţânare, obstinaţie Emulaţie, rivalitate Mecanisme de apărare Revoltă, rezistenţă, neîncredere Răzbunare (principiul „ochi pentru ochi”) Minciună, înşelătorie, disimulare Blamarea altora, calomnie, bârfă Fraudă, plagiat, copiat Ameninţare, intimidare, bravadă Dorinţa de a câştiga totul, respingerea pierderilor Supunere, conformare Curtarea adultului, „perierea” Refuzul riscurilor, asigurarea şanselor de reuşită înainte de a acţiona

Tabelul 7. Mecanisme de apărare la care recurg elevii

183

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianţei şcolare, Cristina Neamţu analizează într-o amplă lucrare consacrată devianţei şcolare (2003) următoarele: • copiatul, ca formă specifică şi relativ generalizată de înşelăciune manifestă în şcoala românească, tolerată şi uneori chiar încurajată de unele cadre didactice; printre motivaţiile unei astfel de conduite deviante, putem regăsi presiunea părinţilor în raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunoştinţe solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie de supravieţuire a copiilor într-un mediu marcat de dominaţia adulţilor, caracterul exterior al normei constrângătoare, presiunea examenelor, moda etc. • fuga de la şcoală / de acasă, conduite de tip evazionist cu un mare potenţial delincvenţional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul şcolar perceput ca ostil, de dorinţa de libertate etc. • absenteismul şcolar şi abandonul şcolar, care corelează pozitiv cu sărăcia; • violenţa şi vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă; • toxicomania; • suicidul. Importanţa devianţei şcolare şi, în special, a violenţei tinerilor în şcoală şi în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel, Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială, care argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX, cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenţa (Sorel, E., 1999). Spre aceeaşi idee converg şi rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eşantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamţu, C., 2003, p. 239), care arată că majoritatea

184

profesorilor apreciază că în şcoli vandalismul şi violenţa nu mai pot fi controlate, iar la percheziţia dulapurilor elevilor s-au găsit droguri, dinamită, cuţite, stilete, muniţie, bâte şi arme de foc. Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenţei, aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat, şi anume, rolul mass-media, în special al televizorului şi al jocurilor pe computer, în geneza comportamentelor agresive. Numeroase studii sociologice scot în evidenţă legătura indubitabilă între violenţa mass-media şi comportamentul agresiv. Conform specialiştilor, vizionarea programelor violente, pe lângă faptul că oferă modele de imitaţie şi învăţare prin identificarea cu personajele agresive, provoacă şi o dezinhibare a conduitelor agresive, o impregnare sau orientare a gândirii şi memoriei spre actele de tip agresiv, desensibilizare emoţională, sugestie agresională ş.a. În schema de mai jos este redată relaţia dintre expunere la violenţă şi agresivitate, săgeata puntată (catharsisul) indicând reducerea agresivităţii:

Dezinhibiţie Învăţarea de tehnici de agresiune

Expunerea la violenţa mass-media

Afectează operaţionalitatea sistemului cognitiv Desensibilizare faţă de victimă Catharsis

Figura nr. 9. Efectele mass-media asupra agresivităţii

185

Agresivitate

(apud Iluţ, 2004, p. 120) Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele socialului, dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil, mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza şi exacerbarea comportamentelor delincvente. În finalul acestui subpunct, fără pretenţia unei ierarhii precise, vom enumera, într-o ordine relativă a gravităţii abaterii, următoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violenţa verbală, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea, obrăznicia, chiulul, absenteismul, abandonul şcolar, vagabondajul, consumul curent de alcool, violenţa fizică, vandalismul, furtul, tâlhăria, consumul de droguri, manifestări perverse, prostituţia, suicidul. Unele dintre aceste forme ale devianţei şcolare pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delincvenţei juvenile. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamţu, Devianţa şcolară.

2.Scenariul segregar al insuccesului şcolar Numeroase teorii leagă insuccesul şcolar de apartenenţa clasială a elevului. Cel mai reprezentativ dintre aceşti autori este sociologul francez Pierre Bourdieu, care argumentează ideea că sistemul de învăţământ este un factor al reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei, ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea, prin diplome, în avantaje sociale. În societate, afirmă Bourdieu, există grupuri sociale diferite, aflate în concurenţă, căutând fiecare să-şi apere interesele, difuzând idei, valori, principii, norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi

186

universale. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în competiţie socială compun ceea ce Bourdieu numeşte „arbitrariu cultural”. Grupurile îşi dispută publicul, clientela, masa, iar cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii, din rândul cărora şcoala joacă un rol primordial. Reproducând acest arbitrariu cultural, şcoala reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă, prin care puterea impune semnificaţii ca legitime, disimulând raporturile de forţă, procedură numită violenţă simbolică. Şcoala este instituţia care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică. Rolul şcolii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii; nici un sistem ideologic însă nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea unui habitus. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii, ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii.

187

Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar, pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinători prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente sociale şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă,

188

întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei <<teodicee a propriului său privilegiu>> nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire” (Bourdieu, 2000, p.219). Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire, ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative; 2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând negative; 3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca reacţie de protest la adresa unei societăţi nedrepte, ca singură modalitate de a tânărului exclus de a accede la poziţia socială refuzată de un sistem ce conservă şi reproduce privilegii prin violenţă simbolică. *

189

În aceeaşi ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor, prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe, subînţelesuri. Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelată pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor şi, prin aceasta, de excluderea şi marginalizarea unor categorii de copii şi tineri. Ca reacţie de răspuns se naşte delincvenţa.

190

În concluzie, se poate spune că şcoala, în exerciţiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvenţa juvenilă. Injustiţia socială, sărăcia, şomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenţei simbolice, în exercitarea căreia şcoala joacă un rol important. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă Numeroasele disfuncţii ale educaţiei şcolare au impus în opinia specialiştilor ideea unei crize a învăţământului. Lansată spre sfârşitul anilor '60 şi amplificată în anii '70, ideea crizei educaţiei60 semnifică existenţa unei inadecvări fundamentale între educaţie şi societate, ce solicită acţiuni pentru transformări de amploare în domeniul educaţional. Philip H. Coombs, cel care lansează sintagma „criză a educaţiei” în 1968, semnalează existenţa unor disproporţii între cererea şi oferta de educaţie, între resursele alocate şi cele necesare educaţiei, între educaţia şcolară şi cea non-şcolară, caracterul învechit al planurilor şi programelor, al metodelor şi structurilor organizatorice din învăţământ. În anii ce au urmat s-au desfăşurat numeroase studii ce relevă şi alte limite ale învăţământului. Sintetizând, nemulţumirile legate de învăţământul actual derivă, în principal, din următoarele:

60

Sintagma „criză educaţională” a fost lansată de către Philip Coombs în lucrarea La crise mondiale de l’éducation apărută la Presses Universitaires de France, Paris, 1968. În următorii a apărut un număr impresionant de studii şi publicaţii cu acest subiect (Hannah Arendt, A schimba şcoala (1970), Ivan Ilitch, O societate fără şcoală (1971), Hubert Hannouon, Ivan Ilitch sau şcoala fără societate (1973), J.P. Gourevitch, Sfidarea educaţiei (1973), R.G. Corwin, Educaţia în criză (1973), Edgar Faure, A învăţa să fii (1973), ş.a.

191

incapacitatea învăţământului de a oferi o autentică egalitate a şanselor; - pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învăţământ, datorate lipsei de motivaţie şi autoeliminării grupurilor defavorizate; - incapacitatea sistemului educaţional de a pregăti tânărul contemporan pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă; - inadecvarea structurilor şi conţinuturilor la dinamica schimbărilor şi la finalităţi; - supradimensionarea programelor şi supraîncărcarea elevului, ca urmare a exploziei cunoştinţelor şi a marelui stoc informaţional ce se vrea a fi transmis; - desincronizarea între cererea de educaţie şi oferta învăţământului; - costurile tot mai ridicate, pentru familie şi pentru stat, în condiţiile penuriei de resurse alocate învăţământului; - explozia demografică şi afluxul progresiv de elevi care a surprins nepregătite sistemele tradiţionale de învăţământ; - caracterul artificial şi ritualic al şcolii, care produce o dependenţă de instituţie cu mecanismul ei de suprimare a spontaneităţii şi creativităţii, înlocuite prin conformism şi acceptare rigidă; - centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare. Date fiind aceste limite, unii autori denunţă şcoala ca o instituţie a prizonieratului (M. Foucault), ajungând să vorbească de o „şcoală fără societate” (Ivan Illich61) într-un puternic curent
61

-

Pedagog mexican, care plecând de la limitele reale ale şcolii contemporane realizează o critică nedreaptă şi uneori distructivă la adresa şcolii.

192

antipedagogic. Se impută şcolii curriculum ascuns ce cultivă, prin intermediul predării şi organizării şcolare, obedienţa faţă de autoritate, amânarea satisfacţiei şi alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetăţean un ins conformist, mediocru şi tolerant. De aici şi pedagogia non-directivă care încearcă să umanizeze actul educaţional, depăşind caracterul ritualic şi artificial al instituţiei şcolare. În lucrarea Învăţământul românesc azi, sub coordonarea lui A. Miroiu (1998), sunt inventariate supoziţiile tacite ale învăţământului românesc din perioada de după revoluţie, supoziţii care, în marea lor majoritate, au rămas actuale: a) autocentrarea şi autosuficienţa; b) elitismul, excepţionalismul şi intelectualismul; c) segregarea şi asocialitatea; d) autoritarismul, hiperierarhizarea şi hipercentralizarea; e) depersonalizarea şi antihedonismul; f) conservatorismul şi inegalitatea de şanse. Toate aceste limite ale educaţiei şcolare au drept consecinţă creşterea insatisfacţiei în raport cu activitatea şcolară, tendinţe de rezistenţă şi evaziune, forme diverse de devianţă, eşec şcolar, abandon şi delincvenţă juvenilă. Specialiştii din domeniul educaţiei identifică disfuncţii generatoare de inadaptare şcolară la nivelul tuturor componentelor procesului educaţional, începând cu elementele legate de proiectarea şi dezvoltarea curriculumului, obiectivele şi conţinuturile învăţământului, cultura şcolii, metodele de predare-învăţare şi evaluare, formele de organizare a învăţării şi până la conduita şi tactul profesorului în relaţiile cu elevii62.
62

Vezi o analiză dezvoltată în Neamţu, 2002.

193

4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa Şcoala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale” (Jean-Marc Monteil, 1997, p.71), care funcţionează ca o microsocietate, cu valori şi norme proprii, cu grupuri şi subgrupuri, cu ierarhii specifice. Unitatea centrală a şcolii este clasa de elevi, în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieţii de grup, având ca referent în primul rând grupul formal, clasa de elevi, şi în al doilea rând grupul informal, de egali, care poate fi compus din colegii de clasă, din şcoală, sau prieteni din cartier. În felul acesta vom înţelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe grup (teoria subculturilor delincvente, teoria asocierilor diferenţiale, teoria grupului de la marginea străzii etc.). Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacţionează pe baza unor valori şi norme comune, pentru realizarea anumitor obiective specifice, recunoscându-şi dependenţa mutuală. El se constituie în mediu al socializării şi integrării sociale, al învăţării rolurilor sociale, mijloc de reproducţie a valorilor şi normelor comunităţii. Grupul oferă individului securitate şi mediu de afirmare, răspunde nevoilor asociative, nevoilor de apartenenţă, reprezentând „un câmp de experienţă intermediar, situat între viaţa interioară şi realitatea exterioară, în cadrul căruia se operează metabolizarea realităţii dinăuntru şi dinafară”, un „spaţiu intermediar, loc de tranziţie, recipient şi cadru al fiinţei individualizate” (Rouchy, 2000, p. 52).

194

Din perspectiva analizei grupurilor, clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele de funcţionare” (Neculau, 1983, p. 105). Este vorba de un grup relativ mic, cu interacţiuni preponderent „faţă în faţă”, formalizat şi ierarhizat, cu relaţii concomitent de comunicare şi afective. Ca orice grup, clasa îndeplineşte mai multe funcţii. Una dintre cele mai importante funcţii este cea de integrare socială. Nevoia de apartenenţă, de integrare în grup este în relaţie cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. Relaţiile armonioase cu membrii grupului conduc la creşterea stimei de sine, la dorinţa de a coopera, la ridicarea nivelului de aspiraţie, iar izolarea generează anxietate, ostilitate, agresivitate şi, în cele din urmă, contraperformanţă şi tendinţe spre devianţă. În strânsă legătură cu integrarea se află şi sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi; se poate vorbi şi de funcţia de reglementare a relaţiilor intraindividuale şi intergrupale şi de cea de constituire a identităţii de sine proprie grupului. Existenţa unui sistem de norme este premisa oricărui grup; în grupurile informale, normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacţiunii în cadrul grupului şi prescriu modele de comportament comune, de a căror acceptare este condiţionată apartenenţa la grup. Norma este o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de membrii grupului, ea are rol reglator, de a menţine o anume consistenţă comportamentală, determinând unitatea şi coeziunea grupului; ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului şi reduc ambiguitatea, oferind previzibilitate conduitelor.

195

Normele şcolare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea şi rămânerea în grupul şi instituţia şcolara; unele dintre norme sunt prescrise (regulamente şcolare, regulamente de ordine interioară), în timp ce altele sunt rezultatul interacţiunii membrilor, norme implicite, negociate, elastice. Procesul prin care apare norma de grup este numit normalizare, iar principala trăsătură a acestuia se pare că este evitarea conflictului. Procesul prin care grupul exercită presiuni asupra indivizilor pentru a-i determina să accepte norma de grup este numit conformism. Tendinţa spre conformism, ca dorinţă de a fi în acord cu ceilalţi membri ai grupului, este generată de nevoia de a păstra statutul, de a fi acceptat de grup, de nevoia de aprobare socială, grupul sancţionând deviantul de la normă cu excluderea. Experimentele lui Muzafer Sherif, Allport, Solomon Asch, evidenţiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare şi creşte tendinţa de a-l exclude pe deviant. Pe de altă parte, cu cât individul este mai atras de grup, cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă, datorită dorinţei de a menţine relaţia cu ceilalţi membrii ai grupului. În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului, ci din partea autorităţii, vorbim de obedienţă (vezi cercetările lui Stanley Milgram). Ca urmare a unor astfel de evidenţe, putem afirma că membrii unui grup manifestă tendinţă spre conformism pentru a câştiga sau menţine aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv, pentru a evita situaţiile dezagreabile care pot rezulta din nonconformismul lor. De aici şi importanţa normelor de grup pentru înţelegerea comportamentelor copiilor şi tinerilor. Dacă grupul de

196

egali, „grupul de cartier”, „grupul stradal”, sau cum dorim să îl numim, promovează norme ce pot fi considerate ca aparţinând unei contraculturi, tendinţa spre conformism în raport cu grupul înseamnă devianţă în raport cu normele culturii globale. Pe de altă parte, nivelul de obedienţă al individului este în relaţie cu tipul de autoritate, modul de exercitare a acesteia, contextul situaţional, gradul de răspundere perceput ş.a. Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi este favorizată de disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de: - conflictul normativ intrinsec, în situaţii în care există norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitudinea autorităţii în raport cu norma, ca în situaţia absurdă, dar din păcate destul de frecventă, a interdicţie permise (nesancţionată, trecută cu vederea), care încurajează sau determină comportament duplicitar şi o atitudine generală dispreţuitoare faţă de normă („există pentru a fi încălcate”, „merge şi aşa” etc); - conflictul normativ extrinsec, generat de situaţia în care normele interne (ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenţă); - artificialitatea normelor în raport cu realitatea, inadecvarea lor la lumea în care trăim. - inculcarea inadecvată a normei, cu accent exclusiv pe prescriptiv şi absenţa negocierii; spre susţinerea acestei idei merg şi experimentele realizate de Fredman (1965, apud Monteil, 1997, pp.133-134), care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puţin severă decât sub o ameninţare puternică. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunţe la a se juca cu jucăria preferată, un robot foarte atractiv, operând cu două tipuri de ameninţări, una uşoară şi alta foarte

197

puternică. O dată lăsaţi singuri, timp de cinci minute, copiii, observaţi printr-o oglindă falsă, respectă consemnul, indiferent de tipul ameninţării la care au fost supuşi. După câteva săptămâni, li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte, printre care şi faimosul roboţel. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuşi unei ameninţări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporţie de două ori mai mare decât ceilalţi. Explicaţia este aceea că ameninţarea slabă a creat senzaţia renunţării de bună voie la jucărie, oferind sentimentul libertăţii opţiunii, care pare să favorizeze interiorizarea normelor de comportament. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului, bazată pe sentimentul de libertate. Determinarea exterioară se va transforma astfel în autodeterminare, care este tocmai semnul socializării reuşite. Alte cercetări (Osfield şi Katz) nuanţează aceste concluzii arătând că efectele ameninţării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii, dar nu şi în cazul copiilor de origine socială defavorizată. Totuşi, concluzia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca ameninţarea cu o pedeapsă mai degrabă uşoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise, 1999, p. 210). Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de coeziunea grupului, care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate; ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). Coeziunea grupului de elevi exprimă măsura în care elevii sunt dispuşi să renunţe în favoarea grupului la o parte din gratificaţii, dorinţele, atitudinile şi opiniile personale, prin tendinţa elevilor de a rămâne împreună, prin atmosfera prietenoasă, cooperantă şi rezistentă la destructurare. La baza ei stau: - conştientizarea şi asumarea scopurile comune;

198

- cunoaşterea reciprocă; - gradul de satisfacţie generat de viaţa de grup; - nivelul de reuşită în acţiunile comune; - existenţa unor perspective ale grupului. Interacţiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune. Coeziunea unui grup, în general, şi a clasei, în particular, poate exista în raport cu valorile instituţionale sau în raport cu valori aflate în opoziţie. Aprecierile pentru grup menţin solidaritatea şi accentuează cooperarea; încurajarea iniţiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate, dar slab coezive şi performante). Analiza coezivităţii grupului este un indicator şi pentru satisfacţia de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. Încercăm să menţinem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi, prin constituirea unei identităţi sociale de apartenenţă; când această nevoie nu este satisfăcută, vom părăsi grupul căutând satisfacţia în alte grupuri. Aşa se explică faptul că elevii care înregistrează eşec şcolar şi insatisfacţie în grupul clasă au tendinţa de a evada în alte medii, cum sunt grupurile de la marginea străzii, care le satisfac nevoile legate de recunoaştere socială, stimă de sine etc. Despre rolul grupurilor informale în etiologia delincvenţei vorbesc teoriile asocierilor diferenţiale, subculturilor delincvente, grupurilor de la marginea străzii.

199

5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă Cumularea insatisfacţiilor generate de insuccesul şcolar generează atitudini evazioniste, manifeste în fuga de la şcoală şi, în ultimă instanţă, în abandon şcolar. Abandonul şcolar este expresia inadaptării elevului la cerinţele vieţii şcolare, dar indică în acelaşi timp şi incapacitatea şcolii de a se adapta la cerinţele şi nevoile tânărului. Studiile care încearcă surprinderea relaţiei dintre abandonul şcolar şi delincvenţă au ca fundament teoretic teoria tensiunii sociale, în conformitate cu care abandonul şcolar ar implica o scădere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenţei conduitelor delincvente şi, la polul opus, teoria controlului social, care consideră că, dimpotrivă, abandonul determină, prin scăderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente. Unele cercetări longitudinale (D. Elliot şi H. Voss, apud Neamţu, C., 2003, p. 206), care au urmărit evoluţia unor eşantioane reprezentative pe durata a patru ani, validează teoria tensiunii sociale, constatând că: - indicele delincvenţei este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat şcoala, comparativ cu cei care şi-au continuat studiile; - natura experienţelor şcolare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianţă şcolară, al abandonului în mod special; - indicele de delincvenţă al celor care abandonează şcoala descreşte în perioada imediat următoare plecării din şcoală,

200

tendinţa de scădere rămânând constantă, în timp ce delincvenţa tinerilor care nu au abandonat şcoala creşte constant în perioada celor patru ani de studiu. Explicaţia cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea şcolii ar reduce frustrarea şi alienarea şi, astfel, s-ar reduce motivaţia pentru delincvenţă. La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp, reliefează faptul că abandonul şcolar, reducând controlul social asupra individului, determină pe termen lung o creştere a activităţii infracţionale. Cei care abandonează şcoala au şanse de reuşită pe piaţa muncii şi posibilitatea unor câştiguri obţinute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparaţie cu cei care îşi termină studiile. Aşa se explică dificultăţile economice, perioadele mai lungi de şomaj, şansele ridicate de divorţ şi infracţionalitatea sporită pe care o constată cercetările desfăşurate asupra celor care au abandonat şcoala. Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susţine ideea că abandonul şcolar, alături de formele grave de violenţă, reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Vulnerabilitatea la abandon şcolar poate fi identificată relativ uşor, prin estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi combinarea agresivităţii cu eşecul şcolar şi vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia şi promiscuitatea, obţinem indici de certitudine în privinţa traseului delictogen al copilului. În astfel de situaţii, şcoala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenţă socială.

201

6. Diminuarea devianţei şcolare Diminuarea devianţei şcolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al şcolii, chiar dacă aceasta ar funcţiona perfect. Şcoala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privinţa fenomenului deviant, între şcoală şi comunitate relaţia de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt aduse în şcoală şi se manifestă atât în spaţiul şcolii, cât şi în afara lor. Ca urmare, orice măsură eficace de prevenţie a devianţei vizează legătura complexă dintre şcoală şi societate. Aceasta nu înseamnă că şcoala nu produce sau nu contribuie prin disfuncţiile sale la geneza sau influenţa actelor deviante. Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul şcolar discriminează, ierarhizează, selecţionează, recompensează. La o astfel de competiţie nu toţi elevi au aceeaşi şansă. Unii, inevitabil, vor fi expuşi eşecului în competiţia şcolară, situaţie în care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situaţia în care percepem inferioritatea în competiţie, avem la îndemână mai multe posibilităţi de reacţie: tentativa de a-i ajunge şi depăşi pe ceilalţi cu care ne aflăm în competiţie, abandonarea concursului, renunţarea la comparaţie, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câştiga, reacţionăm pentru a nu pierde, introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o competiţie când jocurile sunt dinainte făcute? Aşa procedează elevul pentru a scăpa de consecinţele psihologice ale insuccesului şcolar,

202

înlocuind criteriile reuşitei cu altele, prin care se obţine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, şcoala, cu criteriile ei de evaluare şi selecţie, generează devianţă şi chiar delincvenţă. Pentru a evita astfel de situaţii trebuie să-i creăm elevului condiţiile necesare pentru o comparaţie în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un paşaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului şcolar şi, de aici, a societăţii, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistenţă socială. Instituţiile educative le cer acestora să rezolve de urgenţă probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96-97). Eşecul şcolar este urmat de abandonul şcolar, unul dintre cei mai importanţi factori criminogeni; abandonul şcolar este însoţit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găşti de cartier, ce comit acte de vandalism şi alte delicte grave. Dată fiind corelaţia foarte strânsă între devianţa şcolară şi delincvenţă, rezultă că cel mai important factor al reducerii delincvenţei este diminuarea devianţei şcolare. Aşa se face că şcoala devine nucleul activităţilor de prevenţie a delincvenţei. Investiţia în calitatea activităţilor şcolare este o investiţie nu doar în performanţele intelectuale şi profesionale ale viitoarelor generaţii adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea umană a viitorului adult.

203

VI. EVALAUREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE Structura temei: 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile

1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile Evaluarea şi predicţia fenomenului de predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă este o condiţie esenţială a instituirii programelor de prevenire şi diminuare a actelor infracţionale în rândul tinerilor. Spre deosebire de evaluarea delincvenţei adulte, în cazul tinerilor se cere maximă prudenţă profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate şi devianţă, între conformism şi nonconformism. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenţei unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă, ci şi decriptarea semnificaţiilor personale şi decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită. Ţinând seama de influenţa negativă a etichetării, este necesară realizarea unei distincţii între caracterul obiectiv al infracţiunii şi caracterul ei subiectiv, ţinând de particularităţile de

204

dezvoltare, de prezenţa discernământului, de conţinutul socializării morale primite în familie, de influenţele din partea anturajului, a grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă, ei înşişi victime la rândul lor, iar societate în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei, maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile şi integrarea firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvenţa constituie o anticameră a delincvenţei, caz în care intervenţia socială corectivă este absolut obligatorie. Cu aceste asumţii, cercetarea ştiinţifică a fenomenului delincvenţei juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice, sociologice, criminalistice, aşa cum sunt experimentele psihologice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, studiile de caz, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecţi minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului. Specialiştii în domeniu (Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002), inventariază următoarele metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor spre delincvenţă: tabelele de predicţie Glueck, tehnica bazată pe principiul „extrapolării”, tehnica scalării centroide a variaţiei, teste de măsurare a propensiunii spre delincvenţă, scale de măsurare a atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă. Le vom prezenta succint. Tabelele de predicţie Glueck. Primele instrumente ştiinţifice de predicţie în domeniul delincvenţei juvenile au fost construite de către Sheldon şi Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi şi investigatori sociali, prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenţi cu altul, similar ca structură, alcătuit din copii nedelincvenţi. Prin compararea loturilor au

205

rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicţie, care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună: - tabelul I cuprinde factori sociali predictivi: o disciplinarea minorului de către tată; o supravegherea minorului de către mamă; o afecţiunea tatălui; o afecţiunea mamei; o coeziunea familiei; - tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale: o afirmare socială; o sfidare; o suspiciune; o tendinţe distructive; o labilitate emoţională; - tabelul III inventariază trăsături de personalitate: o aventurism; o extravertit în acţiune; o sugestibilitate; o încăpăţânare; o instabilitate afectivă; - tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic: o scor de informaţie; o abatere de la scor; o coeficient de lectură; o coeficient aritmetic; o scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.

206

Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea şanselor unui minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficienţa predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002). Tehnica scalării centroide a variaţiei pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune, ceea ce dă posibilitatea schiţării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent. Testele de măsurare a propensiunii spre delincvenţă. Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoaşterii fenomenului delincvenţei se numără cele de inteligenţă, testele de personalitate şi testele sociometrice. Pentru predicţie se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită testele proiective. Testul Rorschach oferă informaţii semnificative asupra unor componente ale personalităţii, asupra conflictelor intra- şi interpersonale şi asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale. Testul de percepţie tematică (T.A.T.) este considerat util pentru evidenţierea unor sentimente şi atitudini faţă de anumite persoane (părinţi, educatori, prieteni) şi situaţii sociale frustrante, ca şi pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe ale conduitei (impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerţie etc.). Testul Rosenzweig evidenţiază anumite tendinţe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendinţe antisociale. Testul Szondi identifică tendinţele fundamentale şi caracteristicile antisociale ale personalităţii tânărului. Inventarul multifazic al personalităţii (testul Minnesota) este util în evidenţierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină şi raporturile tânărului cu educatorii, părinţii şi alţi semnificativi pentru adolescent.

207

O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obţinute prin astfel de teste cu multă precauţie, fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică şi fără ca în baza lor să recurgem la etichetări. Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu şi Rădulescu (2002) amintesc: - atitudinea faţă de lege şi morală, dezvoltată de M.R. Kratz în 1931; - atitudinea faţă de justiţie, elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto, în anul 1936; - atitudinea faţă de lege şi justiţie, dezvoltată de N. Watt şi B.A. Maher în 1958; - atitudinea faţă de organismele juridice, elaborată de A. W. Chapman în 1960; - atitudinea faţă de delincventul minor, elaborată de W E. Alberts. Tratate cu prudenţă, astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoaşterea fenomenului delincvent, în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenţie.

2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserţiune de domeniul evidenţei. Chiar dacă nivelul delincvenţei juvenile în ţara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte ţări, tendinţele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă şi coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenţei juvenile este o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activităţi sporadice, de tip campanie, şi sectoriale, declanşate de o anumită

208

instituţie într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, prevenţia delincvenţei juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acţiune coerentă, susţinută şi pe termen lung, diferite instituţii, începând cu cele educative, familia, şcoala, comunitatea, continuând cu cele de asistenţă socială şi cu cele sancţionatoare, ca poliţia şi justiţia. O astfel de activitate cere coroborarea autorităţilor publice cu comunitatea şi organismele nonguvernamentale, într-un efort conjugat, coerent şi realist. În funcţie de instituţiile care participă la realizarea prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între: o prevenţia primară, prin antrenarea instituţiilor cu rol de socializare şi control social în acţiunile de identificare şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate; o prevenţia secundară, îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delincvenţilor, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii şi sancţionarea delincvenţilor; o prevenţia situaţională sau contextuală, prin atragerea comunităţii şi publicului în acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului şi a indivizilor din arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existenţa unor factori de risc în anumite zone etc. În raport cu momentul desfăşurării acţiunilor preventive, putem distinge între: - măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenţie);

209

măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliţie, procuratură, justiţie (pe care le putem numi măsuri de intervenţie); - măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancţionatorii şi corective). Desigur că toate aceste acţiuni, inclusiv sancţiunea şi încarcerarea au şi un rol preventiv, dar adevărata prevenţie este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum). Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfăşoară haotic şi conjunctural. O planificare a unei astfel de activităţi presupune formularea raţională, concretă şi realistă a obiectivelor, de pe poziţii multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri şi specialişti, cuprinzând criminologi, psihologi, sociologi, asistenţi sociali, jurişti, reprezentanţi ai administraţiei, ai comunităţilor locale etc. Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoaşterea situaţiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relaţie cu nevoile şi resursele comunităţii. Componentele programelor trebuie adaptate specificului naţional şi local, fără a copia modele străine, cu ignorarea condiţiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experienţa altor ţări care au o bogată tradiţie în acest domeniu. În absenţa unor programe coerente pe plan naţional, vom sintetiza în cele ce urmează experienţa în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu şi Sorin M. Rădulescu în Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România (2003).

-

210

Printre componentele programelor de prevenire a delincvenţei juvenile, autorii citaţi enumeră: a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii, în care sunt incluse: - Programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră: - terapia şi consilierea individuală, atât în cadrul instituţional, cât şi în cadrul familiei, şcolii şi al aplicării programelor de probaţiune de către specialişti anume instruiţi, psihologi, psihiatri, asistenţi sociali, ofiţeri de probaţiune; - terapia de grup, care porneşte de la principiile schiţate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama şi sociodrama; - comunitatea terapeutică, ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenţi şi foşti delincvenţi. - Programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”, iniţiat de C. Shaw, care viza mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaţionale, sanitare, morale. - Asociaţii formate din tineri şi adulţi ca modalitate de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul iniţiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri şi adulţi”, prin care se urmărea realizarea unei interacţiuni naturale şi constructive între tinerii delincvenţi, aparţinând unor bande sau grupuri stradale, proveniţi din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative, cu adulţi responsabili; un rol important era acordat acţiunilor sportive, luând fiinţă ligi şi cluburi sportive, cu acţiuni şi reguli, programe şi orare de antrenament şi competiţii, minimalizând influenţa nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activităţi sportive se acorda importanţă dezvoltării activităţilor recreative, prin

211

mobilizarea voluntarilor adulţi, utilizarea facilităţilor comunităţii şi obţinerea sprijinului moral şi financiar din partea comunităţii locale. b) Programe de intervenţie în sprijinul familiilor care au copii aflaţi în situaţie de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asociaţi cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia monoparentală şi abuzul parental, au fost implementate programe ce vizează asistenţa pentru reducerea dificultăţilor financiare, terapii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului şi a eşecului şcolar prin intervenţii cu caracter specific în şcoală. Principalele repere ale planului pentru justiţia şi prevenirea delincvenţei juvenile elaborat de Departamentul de Justiţie al SUA cuprinde o reţea complexă de actori şi acţiuni desfăşurate la nivelul individului, familiei, şcolii, grupurilor şi comunităţii în ansamblul ei:
INFLUENŢE INDIVIDUALE Formarea tinerilor pentru o carieră profesională Cluburi sportive Dezvoltare şi conducere personală Cluburi de băieţi şi fete Activităţi recreative Sănătate fizică şi mentală Incapacităţi în domeniul instrucţiei şi învăţării INFLUENŢE FAMILIALE Grupuri de sprijin pentru părinţi Prevenirea consumului de alcool/ al sarcinii Intervenţia în situaţii de criză Educarea capacităţilor părinţilor şi familială familiei Servicii pentru fuga tinerilor de Planificarea modului de creştere şi acasă/ pentru cei de pe străzi, fără educare a copiilor locuinţă Avocaţi desemnaţi special de Educaţia vieţii de familie pentru Tribunal adolescenţi şi părinţi INFLUENŢE ŞCOLARE Instrucţie profesională Prevenirea consumului de alcool şi droguri Prevenirea violenţei Instrucţie juridică Reducerea absenteismului şcolar Programe orientate către instruire Îndrumare

212

(alfabetizare) INFLUENŢELE ANTURAJULUI Prevenirea şi intervenţia în cazul Servicii comunitare pe bază de fenomenelor bandelor de tineri voluntariat Rezolvarea conflictelor – medierea Participarea la echipe sportive în cadrul anturajului Consilierea şi supravegherea Adolescenţi, infracţiuni şi anturajului comunitate PROGRAME COMUNITARE ŞI ALE GRUPURILOR DE VECINĂTATE Politică comunitară Mobilizarea grupului de vecinătate pentru securitatea comunităţii Refugii sigure pentru tineri Bunici luaţi sub îngrijire Programe în sprijinul victimelor Zone şcolare eliberate de droguri Supravegherea grupului de Instrucţia şi ucenicia profesională a vecinătate tinerilor Programe extraşcolare finanţate de comunitate pentru supraveghere, îndrumare, recreere şi activităţi culturale

Tabelul nr. 7. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenţei juvenile în SUA Conform estimărilor experţilor, costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 şi 3.000 dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autorităţile române. Cu resursele materiale şi mijloacele logistice limitate de care dispun autorităţile române, au fost întreprinse în ultima perioadă măsuri de prevenire a delincvenţei, începând cu revizuirea legislaţiei şi continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale şi neguvernamentale de intervenţie. Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituţionalizarea sancţionatorie a minorilor delincvenţi prin înlocuirea pedepsei cu

213

închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici probaţiunea (eliberarea de probă) şi munca în folosul comunităţii, instituirea tribunalelor speciale pentru minori. În anul 1993 a fost iniţiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educaţiei Programul Naţional de Prevenire a Delincvenţei Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a fost lansat programul naţional de protecţie a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”. De remarcat în acest context şi activitatea unor organisme nonguvernamentale, cum ar fi organizaţia „Salvaţi Copiii”, care a desfăşurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopţie, în centre de plasament şi în alte instituţii de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială şi profesională. În prezent se desfăşoară un amplu program de dezinstituţionalizare a copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene. Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte şi nu operează în domeniul cauzalităţii. Pentru a opera la acest nivel, acţiunile ar trebui să vizeze mai ales familia şi şcoala. Cum familia este, totuşi, o zonă a intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecţie, de remediu sau substituţionale în cazul încălcărilor de drepturi, şcoala este o instituţie publică, unde autorităţile şi comunitatea sunt obligate să intervină. Dată fiind legătura dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă, începând cu anii ̀ 80 şcoala a devenit nodul central al activităţilor de prevenţie, intervenţia juridică trecând în plan secundar faţă de intervenţia educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acţionează în sensul însănătoşirii morale a mediului educativ,

214

se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci şi criminalitatea viitoare (Neamţu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât şi pentru individ, investiţia în educaţie în comparaţiei cu investiţia în constrângere şi corecţie. Aşa se face că astăzi, politicile de prevenţie implică un parteneriat care reuneşte poliţia, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale şi neguvernamentale), asociaţiile comunităţii în jurul unui pivot central, care este şcoala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul şi consilierul şcolar.

215

BIBLIOGRAFIE Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Adler, A., (1992), Psihologia copilului greu educabil, Editura IRI, Bucureşti. Baechiler, J., (1999), „Grupurile şi sociabilitatea”, în Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti. Bailly, D.; Parquet, Ph.J., (1998), Toxicomania, Editura Institutul European, Iaşi. Banciu, D. (1990). Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti: Editura Medicală. Banciu, D. (2000). Elemente de sociologie juridică, Bucureşti: Lumina Lex. Banciu, D.; Rădulescu S. M.; Voicu, M., (1985), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Banciu, D.; Rădulescu, S. M., (2002), Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti. Bandura, A. (1962), „Social learning through imitation”, în M.R. Jones (ed.), Nebraska Symposium on Motivation, Lincoln, University of Nebraska Press.

216

Bandura, A., McDonald, F.J. (1963), „Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 67 (3), pp. 274-281. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1961), „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”, în Journal of Abnormal and Social Psychology, 63 (5), pp. 575-582. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963a). Imitation of film mediated aggressive models. În Journal of Abnormal and Social Psychology, 66 (1), pp. 3-11. Bandura, A., Ross, D., Ross S.A. (1963b), „Vicarious reinforcement and imitative learning”, în Journal of Personality and Social Psychology, 67 (6), pp. 601-607. Bădescu I., (1996), (col) Istoria sociologiei - teorii contemporane, Editura Eminescu, Bucureşti. Beauvoir, S. de, (1998), Al doilea sex, Editura Univers, Bucureşti. Becker, Gary S., (1997), Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Editura All, Bucureşti. Berger, P., Luckmann, T., (1999), Construirea socială a realităţii, Editura Univers, Bucureşti. Becker, S.H. (1963), Outsiders,Free Press, New York. Berkovitz, L. (1964), „Frustration-aggression hypothesis”, în Psychological Bulletin, 106, USA. Berkowitz, L. (1972), „Control of aggression”, în Review of Child Development Research, Vol. III, University of Chicago Press, Chicago.

217

Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequences and control, New York, Mc Graw Hill Inc., University of Wisconsin Madison. Bernstein, B., (1978), Studii de sociologia educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi. Boncu, Şt., (2000), Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi. Boudon, R., (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti. Boudon, R., (1998), Efecte perverse şi ordinea socială, Editura Eurosong & Book, Bucureşti. Bourdieu, P., (1999), Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti. Bourdieu, P., (2000), Simţul practic, Editura Polirom, Iaşi. Bowlby, J., (1951), Maternal Care and Mintal Health, OMS, Geneva. Bowlby, J., (1969), Attachmentand Loss, vol.I:Attachment, Hogarth Press, Londra. Butoi, T., (1997), Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura Press Mihaela, Bucureşti. Cazacu, A., (1992), Sociologia educaţiei, Editura Hyperion, Bucureşti. Chelcea, S., (2002), Un secol de cercetări psihosociale. 1897-1997, Editura Polirom, Iaşi. Chirot, D. (1996), Societăţi în schimbare, Editura Athena, Bucureşti. Cioclei, V., (1998), Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti.

218

Ciupercă, C., (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex, Bucureşti. Cherkaoui, M., (1996), (col), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Clinard, M., B., (1957), The Sociology of Deviant Behaviour, Ed. Holt, Rinehart and Winston, New York. Coca-Cozma, M., (2004), Instituţia pentru minori, Bucureşti, Editura Universul juridic. Cohen, A. K. (1955), Delinquent Boys. The Free Press of Glencoe, Illinois. Cohen, A., (1971), La Déviance, Duculot, Gembloux. Cohen, A., (1986), Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey. Cooley, C., (1902), Human Nature and the Social Order, New York. Culda, L., (2000), Organizaţiile, Editura Licorna, Bucureşti. Cusson, M., (1990), Croissance et décroissance du crime, PUF, Paris. Cusson, M., (1997, Devianţa, în Boudon, (1997). Stoica C.; Neculau, A., (1998), Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi. Dahrendorf, R., (1996), Conflictul social modern, Editura Humanitas, Bucureşti. Davis, K., (1949), Human Society, New York. Dolto, F., Psihanaliza şi copilul, (1993), Editura Humanitas, Bucureşti. Drăgan, I., (coord.), (2002), Paradigme sociologice ale comunicării, Editura Tritonic , Bucureşti. Doise, W; Deschamps, J.-Cl.; Mugny, G., (1999), Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iaşi.

219

Dollard, J. şi Colab. (1939), Frustration and Agression, New Haven: Yale University. Dragomirescu, V., (1976). Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dragu, A., (1996), Structura personalităţii profesorului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Dragu, A, Cristea, S, (2003), Psihologie educaţională, Editura Ovidius University Press, Constanţa. Durkheim, E. (1993). Despre sinucidere, Editura Institutul European, Iaşi. Durkheim, É., (1974), Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Durkheim, É., (1980), Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Eibl-Eibesfeldt I., (1995), Agresivitatea umană, Editura Trei, Bucureşti. Eibl-Eibesfeldt I, (1998), Iubire şi ură, Editura Trei, Bucureşti. Ferri, E. (1905). La sociologie criminelle, Felix Alcan, Paris. Fillieule, R. (2001). Sociologie de la délinquance, PUF, Paris. Ferréol, G., (1998), (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom, Iaşi. Ferréol, G., (2000), Adolescenţii şi toxicomania, Editura Polirom, Iaşi. Festinger, L., (1957), A Theory of Cognitive Dissonance, Stanfort University Press. Foucault, M., (2005), A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Piteşti. Freud, S., (2000), Opere 4. Studii despre societate şi religie, Editura Trei, Bucureşti.

220

Freud, S., (1991), Sexualitatea infantilă, în Trei eseuri privind sexualitatea, Ed. Măiastra, Bucureşti. Fromm, E., (1995), Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti. Giddens, A., (2001), Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti. Gilles, G. (2000). Delincvenţa juvenilă şi justiţia în România în perioada de tranziţie. Bucureşti: Export. Glueck, Sheldon end Eleanor, (1967), Predicting Delinquency and Crime, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press. Goffman, E., ( 2003), Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro., Bucureşti. Goffman, E., (2004), Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, Editura Polirom, Iaşi. Goleman, D., (2005), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti. Goodman, N., (1992), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti. Gordon, M.D. (1962),. The Concept of the Subculture, în The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc. Gordon, M.D. (1973). Capitalism, Class and Crime in America. În The Sociology of Crime and Delinquency. Ed. a II-a, (April), New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley & Sons Inc., pp. 163-186. Gordon, Th., (1981), Enseignans efficaces, Le Jour Éditeur, Québec. Gray, K.; Hutchinson, H. (1964), The psychopatic personality, în Canadian Psychiatric Association Journal, nr. 9.

221

Grecu, F.; Rădulescu S., (2005), Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite şi România,Editura Lumina Lex, Bucureşti. Hirschi, T., (1969), Causes of Delinquency, California, Berkley, University of California Press. Ibiş, A., (2001), Influenţa agenţilor socializării (familia, şcoala, grupul de referinţă) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor, Pansofia, Bucureşti. Iluţ, Petru, (2004), Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iaşi. Iluţ, P., (2005), Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi. Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Eurobit, Timişoara. Kretschmer, E. (1942), Körporbau und Character, Springer Verlag, Berlin. Kuhn, T., S., (1976), Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Kuhn, T., S., (1982), Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Kübler- Ross E., (1987), Living with Death and Dying, Souvenir Press, London. Lahire, (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Polirom, Iaşi. Linton, R., (1994), Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Lahire, B., (2000), Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi.

222

Lombroso, C., (1992), Omul delicvent; Editura Măiastra, Bucureşti. Lorenz, K, (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucureşti. Luminosu D.S. şi Popa, V. (1995). Sociologie Juridică. Editura Helicon, Timişoara. Lorenz, K., (1998), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, Bucureşti. Marshall, G., (2003), (ed.), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. Marica, M. A., (2007), Introducere în sociologia educaţională, Editura Ovidius University Press, Constanţa. Matza D.; Sykes, M., G., (1961), Juvenile Delinquency and Subterranean Values, în „American Sociological Review”, nr. 26 (October). Mead, G. H. (1934), Mind, Self and Society, University of Chicago, trad. fr., L' Esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963. Merton, R., (1972), „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice”, în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. VIII, Editura Politică, Bucureşti; Merton, R. K., (1965), Eléments de théorie et de méthode sociologique, Plon, Paris. Mihăilescu, I., (Editura), (2000), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti. Mihăilescu, I., (2001), Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti. Mihăilescu, I., (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi.

223

Minulescu, M., (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, Editura Garell Publishing House, Bucureşti. Miroiu, A. (coord.), (1998), Învăţământul românesc azi, Editura Polirom, Iaşi. Mihu, A., (1996), Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj. Mitrofan, N., Zdrenghea V. şi Butoi, T. (1992) Psihologie Judiciară. Bucureşti:Şansa. Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie şi dizarmonie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), Familia de la A … la Z. Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T., (1992), Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti. Monteil, J.-M., (1997), Educaţie şi formare, Editura Polirom, Iaşi. Moscovici, S., (1999), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi. Neamţu, C., (2003), Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi. Neculau, A.; Ferreol, G., (1998), Psihologia schimbării, Editura Polirom, Iaşi. Necolau, A., (1996), Psihologie socială, Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi. Neculau, A. (coord), (2003), Manual de Psihologie Socială, Editura Polirom, Iaşi. Nistoreanu, Gh. şi Păun, C. (1994). Criminologie. Bucureşti: Editura Pedagogică. Oancea, I. (1994). Tratat de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All, 1994.

224

Oancea, I., (1994), Probleme de criminologie, Editura All Educational, Bucureşti. Ogien, A., (2002), Sociologia devianţei, Editura Polirom, Iaşi. Păun, E., (1992), Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Păun, E., (1999), Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi. Păunescu, C., (1984), Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Parsons, T., (1964), Social structure and Personality, The Free Press, Collier MacMillan Ltd, London. Parsons, T., Clasa şcolară ca sistem social, în vol. Sociologia educaţiei şi învăţământului Antologie de texte contemporane de peste hotare, Mahler, F., (coord.) (1977), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Parsons, T.; Shils, E, (2001), Valori şi sisteme sociale, în Alexander; Seidman, (2001), Cultură şi societate, Institutul European, Iaşi Păunescu, C., (1994), Agresivitatea şi condiţia umană; Editura Tehnică, Bucureşti. Petcu, M., (1997), Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cuj-Napoca. Petcu, M., (1999), Delincvenţa. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Piaget, J. (1980). Judecata morală la copil. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Pinatel, J. (1971). La Société Criminogène, Paris: Calmann-Levy. Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve.

225

Porot, A., Porot, M., (1999), Toxicomaniile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Preda V. (1981). Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Preda, V., (1995), Delincvenţa juvenilă, Editura Universităţii ClujNapoca. Preda V., (1998), Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Preda V., (1981), Profilaxia delincvenţei juvenile şi reintegrarea socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Quinney, R., (1974), Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society, Little Brown, Boston. Rădulescu, S. M., (1998), Sociologia devianţei, Editura Victor, Bucureşti. Rădulescu, S. M.; Banciu, D., (1990), Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa – între normalitate şi devianţă, Editura Medicală, Bucureşti. Rădulescu, S. M.; Banciu, B., (1996), Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, Rădulescu, S. M., (1994), Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti. Rădulescu, S. M., (1991), Anomie, devianţă şi patologie socială, Editura Hyperion, Bucureşti. Rădulescu, S. M, (1999), Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti. Răşcanu, R., (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universitatea, Bucureşti. Reckless, W. (1961). The Crime Problem. New York: Prentice-Hall.

226

Reckless, C. W., Smith, M. (1973). Juvenile delinquency, New-York, McGraw-Hill. Recklless, C.W., A Non-Causal Explanation: Containment Theory. În The Sociology of Crime and Robert-Ouvray, S. B., (2001), Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara. Rudică, T., (1981), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Sartre, J.P., (2004), Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Paralela 45, Piteşti. Scripcariu, C., (1996), Suicid şi agresivitate, Editura Psihomnia, Iaşi. Sîntion, F.; Papari, A. (1999), Psihologie organizaţională, Editura Fundaţia Andrei Şaguna, Constanţa. Shaw, C.R., McKay, H.D. (1942). Juvenile Delinquency and Urban Arteas, University of Chicago Press, Chicago. Sheldon W.; Hart E.; McDermott E., (1949), Varieties of Delinquent Youth, New York, Harper. Sherif, M., (1971), Des Tensions intergroupes aux conflits internationaux, Editions E.S.F., Paris. Sorel, E., (1999), Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). Revista de Criminologie şi de Criminalistică, Nr. 1/1999; Stănciulescu, E., (1997, 1998), Sociologia educaţiei familiale, Polirom, Iaşi, vol. I. II. Stănciulescu E., (1996), Teorii sociologice ale educaţiei, Polirom, Iaşi. Sutherland, E.H.; Cressey, D.,R., (1939), Principles of Criminology, Lippincott, Philadelphia. Şelaru, M., (2002), Drogurile, Editura Semne, Iaşi.

227

Şoitu, L., (2003), Copilul instituţionalizat – perspective psihosociale, în Neamţu, G, (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi; Şoitu, L., Hârnoveanu, C. (coord), (2001), Agresivitatea în şcoală, Editura Institutul European, Iaşi. Tarde, G. (1993). La criminalité comparée, Beirne. Tucicov, Bogdan, A., (1981), Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Turianu, C., (1995), Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Editura Continent XXL, Bucureşti. Vincent, R., (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Zlate, M., (1972), Psihosociologia socială a grupurilor şcolare, Editura Politică, Bucureşti. Walsh, A., (1988), Understanding, Assesing and Counselung the Criminal Justice Client, Brooks-Cole Publishing Co., California.

228

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->