UNIVERSITATEA DE STAT "ALECU RUSSO" din BĂLŢI

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Arte

Catedra de Științe ale Educației

Note de curs la disciplina

EDUCAȚIA PARENTALĂ
pentru studenţii specialităţii: Pedagogia învățămîntului primar și preșcolar
Pedagogia învățămîntului primar și limba engleză

A elaborat:
Tatiana GÎNJU, lect. univ.
Ludmila COTOS, lect.univ.

BĂLŢI, 2016
CUPRINS

1
Cap. I. EDUCAȚIA PARENTALĂ – SCURT ISTORIC
1.1. Ce este
parentalitatea?............................................................................................................4
1.2. Avantajele şi limitele educaţiei parentale…………………………...
………………………...6
1.3. Evoluția familiei din punct de vedere
istoric………………………………………………….8
1.4. Familia din Republica Moldova la etapa
actuală…………………………………………….10
1.5. Funcțiile
familiei……………………………………………………………………………..11
1.6. Tipurile de familii şi caracteristica
lor………………………………………………………12
1.7. Factorii de
influenţă………………………………………………………………………….18
Cap.II. CONDUITA PARENTALĂ – FACTOR DE INFLUENȚĂ ASUPRA
DEZVOLTĂRII COPILULUI
2.1. Conduita parentală –
concept………………………………………………………………...21
2.2. Tipuri deconduită ale mamelor……………….
……………………………………………..21
2.3. Tipuri de conduită ale
taţilor…………………………………………………………………24
2.4. Tipologia stilurilor
parentale………………………………………………………………...26
CAP. III. CLIMATUL FAMILIAL
3.1. Climatul familial: esență,
caracteristici……………………………………………………...34
3.2. Tipurile de climat
familial…………………………………………………………………...36
3.3. Conflictele în mediul familial.
Cauze………………………………………………………..38
3.4. Impactul culturii familiale asupra formării personalității
copilului………………………….42
Cap. IV. A DEVENI PĂRINTE – UN RISC SAU O DORINŢĂ?
2
4.1. Planificarea familială (Sarcina. Cauze ale naşterii premature: probleme ale nou-născuţilor
prematuri)……………………………………………………………………………………45
4.2. Pregătirea psihologică şi materială a
naşterii……………………………………………......48
4.3. Pregătirea psihologică pentru perioada post-
natală………………………………………….49
Cap. V. DEZVOLTAREA TIMPURIE A COPILULUI
5.1. Copilăria timpurie: de ce este atât de
importantă?................................................................50
5.2. Factorii care determină dezvoltarea copilului
……………………………………………….52
5.3. Caracteristici de dezvoltare fizică a copiilor de la 0-7
ani…………………………………...53
Cap. VI. ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ A COPIILOR
6.1.Alimentaţia copilului în primele 6 luni de viaţă…………………………………………...…57
6.2. Alimentaţia copilului de 6 - 12
luni………………………………………………………….58
6.3.Alimentaţia copilului cu vârsta mai mare de 12 luni………………………………………….60
6.4. Alimentaţia copiilor mai mari de 2
ani………………………………………………………61

Cap. VII. JOCUL ȘI JUCĂRIA ÎN VIAŢA COPILULUI

7.1. Importanța jocului în viața
copilului…………………………………………………………62
7.2. Rolul părinţilor în stimularea jocului şi dezvoltarea de jocuri pentru
copii…………………63
7.3. Caracteristicile unei jucării
bune…………………………………………………………….63
Cap.VIII. COMUNICAREA CU COPILUL
8.1. Ce este comunicarea? …………………………….…………………………………………67
8.2. Ontogeneza comunicării………………….……..…………………………………………..68
8.3. Bariere în calea unei comunicări eficiente……..……………………………………………69
8.4. Comunicarea eficientă în familie……………………………………………………………70

3
 Unitatea de învăţare nr. 1
TEMA: Educația parentală – scurt istoric
Plan:
1. Ce este parentalitatea?
2. Avantajele şi limitele educaţiei parentale
3. Evoluția familiei din punct de vedere istoric
4. Familia din Republica Moldova la etapa actuală
5. Funcțiile familiei
6. Tipurile de familii şi caracteristica lor
7. Factorii de influenţă

4
 Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: educație parentală, familie;
 să explicie despre necesitatea educării părinților;
 să identifice principlalele probleme ale educației părinților;
 să determine factorii de influență.

Concepte-cheie: educație parentală, parențialitate, familie.

1. Ce este parentalitatea?
Perioada pe care o trăim este marcată de schimbări majore în aproape toate domeniile
vieţii, părinţii zilelor noastre se regăsesc adeseori în faţa unor provocări multiple:
 apariţia nevoii de informare în acest domeniu mai puţin cunoscut;
 existenţa unor discrepanţe între modelul de educaţie tradiţional şi cel actual, care impune
din ce în ce mai pregnant, un model educativ liberal;
 copii crescuţi de bone;
 influenţe negative ale mass-media;
 fenomenul drogurilor;
 munca prelungită/în străinătate a părinţilor;
 existenţa unui evantai generos de tehnici şi metode de abordare a copilului.
Din necunoaştere sau din lipsă de interes educaţia parentală e privită cu scepticism în
Moldova, în timp ce în majoritatea ţărilor europene este recunoscută ca fiind o necesitate şi o
posibilitate de a creşte copii capabili să facă faţă cerinţelor unei societăţi viitoare, ale cărei
priorităţi nu le cunoaştem, pentru o societate care nu există.
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi
abilităţi susţinute de trăsături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să îndeplinească
cu succes responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea
dezvoltării copilului (Glăveanu, 2009).
Termenul de educaţie parentală, în sens larg, denumeşte, „programele, serviciile şi
resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copiii, cu scopul de a-i sprijini pe aceştia şi de
a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii” (Carter, 1996).

5
 Sensul restrâns, defineşte educaţia parentală ca fiind cea raportată la programele care
ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea
copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală şi să înveţe să
folosească modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile întâlnite cu copiii (Cojocaru,
2011).
Programele de educaţie parentală sunt parte integrantă a politicilor de sprijinire a
familiilor şi sunt fundamentate pe două principii (Carter, 1996):
 Cel mai bun mijloc pentru a influenţa favorabil dezvoltarea copiilor şi comportamentele
acestora este să acţionezi asupra convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor
părinţilor, căci aceştia sunt cei mai timpurii şi mai apropiaţi educatori ai copiilor.
 Modul cum să fii părinte se învaţă şi se exersează şi nu este înnăscut sau moştenit.
Începuturile programelor de educaţie parentală sunt revendicate de domeniul medical,
fiind centrate pe furnizarea de informaţii părinţilor pentru asigurarea sănătăţii copiilor.
În anii 1960, sub influenţa lucrărilor lui Erikson, Bowlby şi Ginott, programele de
educaţie parentală trec de la nivelul domeniului medical în cel al psihologiei, educatorul
parental fiind considerat expertul care poate ajuta părinţii să înţeleagă nevoile copilului şi modul
cum aceştia pot învăţa să rezolve problemele cu care se confruntă în relaţiile cu proprii copii.
Anii 1980 a marcat o dezvoltare accelerată a modelelor de educaţie parentală, fiind
inspirate de perspectiva socială şi de cea a diversităţii culturale (Carter, 1996).
În România, educaţia parentală a început să se dezvolte la sfârşitul anilor 1990, odată cu
desfăşurarea primelor programe de inspiraţie internaţională. În 1998, Programul „Educaţi aşa”,
furnizat de Fundaţia Copiii Noştri, după un model iniţiat de Institutul Olandez pentru Îngrijiri şi
Bunăstare (NIZW) a constituit un program pilot experimentat împreună cu Ministerul Educaţiei
şi Cercetării în trei judeţe.
În anul 2004, Asociaţia Română pentru Educaţie şi Dezvoltare, în parteneriat cu Institutul
de Ştiinţe ale Educaţiei şi UNICEF, a iniţiat proiectul „Educaţia viitorilor părinţi”, fiind
elaborate materiale auxiliare pentru materia opţională „Educaţia viitorilor părinţi” pentru clasele
IX-XII (UNICEF, 2009).
Studiul „Îngrijirea şi dezvoltarea timpurie a copiilor în Moldova”, realizat cu sprijinul
UNICEF, în 2003-2004 și repetat în 2009 a constatat, că practicile parentale de îngrijire, educație
și protecție a copilului mic sunt depășite. În vederea reducerii mortalităţii materne şi perinatale în
Republica Moldova în octombrie 2005 – iunie 2006 sa desfășurat o Campanie Naţională de
Comunicare dedicată sănătăţii mamei şi a copilului. Scopul acestei campanii a fost de a
contribui la reducerea mortalităţii materne şi perinatale în Republica Moldova prin realizarea
unor obiective comportamentale.
6
 Educația parentală în R. Moldova este promovată în Proiectul Strategiei sectoriale de
dezvoltare pentru anii 2014-2020 „Educația-2020”, ca fiind una foarte necesară pentru
sprijinirea dezvoltării copilului, dar și pentru prevenirea unor fenomene negative.
Ministrul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, au lansat programul „Mellow Parent-
ing” la data de 13 septembrie 2016. Programul are drept scop să sprijine părinții în dezvoltarea
competențelor parentale la diferite etape de dezvoltare a copilului, începând cu cea prenatală, şi
până la vârsta preșcolară. Acesta se bazează pe principiile de atașament, învăţare socială și teoria
comportamentului cognitiv.
„Mellow Parenting” este preluat din Marea Britanie și va fi implementat, pentru început,
în șase regiuni ale ţării. În acest sens, în perioada 13-16 septembrie curent, cu susținerea a doi
experți internaționali în domeniul programului „Mellow Parenting”, la Chișinău se desfășoară un
atelier de instruire pentru viitorii practicieni din mun. Chișinău, care vor fi licențiați să des-
făşoare programul dat. În urma instruirii, practicienii vor fi sprijiniţi să recruteze părinţi, să con-
ducă și să evalueze ședinţele de grup cu aceștia.
În concluzie, putem menționa că educația părinților este cel mai prioritar în societatea
secolului XXI. Pentru o generație sănătoasă și educată corect este nevoie de părinți bine
informați și înzestrați cu abilități și competențe parentale.

2. Avantajele şi limitele educaţiei parentale

În general, în literatura domeniului, cele mai frecvent invocate avantaje ale educaţiei
parentale sunt:
 îmbunătăţirea cunoaşterii părinţilor în domeniul dezvoltării copiilor, a nevoilor acestora
şi modului cum acestea pot fi satisfăcute, în aşa fel încât să susţină sănătatea fizică şi psi-
hică a copilului;
 informarea părinţilor în legătură cu drepturile copilului şi modul în care acestea trebuie
respectate;
 îmbunătăţirea abilităţilor părinţilor de a comunica cu copiii, de a-şi ajusta aşteptările faţă
de aceştia în mod realist;
 îmbunătăţirea atitudinilor responsive şi suportive a părinţilor faţă de copii, a capacităţii
lor de a sprijini autonomizarea copiilor prin disciplinarea pozitivă a lor etc.
Toate aceste lucruri pot constitui soluţii posibile pentru o serie de probleme sociale
importante: abuzul asupra copilului, problemele sociale ale adolescenţilor (consum de droguri,
delincvenţă etc.), eşecul şcolar, violenţa tinerilor; de asemenea, ele afectează pozitiv adulţii la
nivelul construcţiei identităţii parentale şi a demnităţii de părinte, la nivelul reţelelor lor sociale,

7
pe care le dinamizează, restructurează şi consolidează, la gestionarea şi reducerea stresului
parental (Goddard, MyersWalls, Lee, 2004).
Deşi sunt incontestabile beneficiile educaţiei parentale, totuşi ea nu reprezintă un
panaceu (Carter, 1996): ea nu poate rezolva sărăcia şi efectele devastatoare ale acesteia asupra
familiilor, nici inegalităţile sociale sau problemele din sistemul de asistenţă socială a familiei şi
copilului etc.; cu toate acestea, ea poate îmbunătăţi abilitatea părinţilor de a oferi dragoste şi
sănătate copiilor lor, oferindu-le astfel o şansă mai bună în viaţă.
Orientate în mod prioritar către familiile vulnerabile şi defavorizate, programele de
educaţie parentală au ca principal argument faptul că în aceste familii copilul este supus unor
riscuri, precum: abuzul, neglijarea, exploatare prin muncă, nerespectării drepturilor fundamentale
etc. Nevoia este mai bine scoasă în evidenţă datorită faptului că aceste categorii de familii sunt
mai puţin expuse prescripţiilor instituţionale privind drepturile copilului, sunt mai văduvite de
interacţiuni sociale capabile să influenţeze comportamentele şi competenţele parentale. Poate, de
aceea, cursurile de educaţie parentală, înţelese ca activităţi capabile să asigure contextul unor
interacţiuni între părinţi, par să fie mai adaptate nevoilor părinţilor şi mai flexibile în construirea
unor comunităţi de învăţare.
În cadrul unor asemenea contexte părinţii pot interacţiona, îţi pot împărtăşi propriile
experienţe, pot schimba idei, soluţii şi credinţe, pot să realizeze comparaţii între propriile
comportamente şi cele ale celorlalţi părinţi.
Părinţii participanţi la programe de educaţie parentală manifestă în mod direct intenţia
de reducere a asimetriei puterii dintre specialist (educator parental) şi părinte; părinţii consideră
că principala calitate a educatorului parental trebuie ca acesta să fie, la rândul său, părinte.
Scopul programelor de educaţie parentală este acela de susţinere a parentalităţii, văzut
ca un ansamblu de atitudini şi practici educative, care actualizează competenţele părinţilor (cu
sensul de a le acorda la sistemul de valori promovat în societate).
Educaţia parentală urmăreşte nu doar dezvoltarea competenţelor practice, ci şi a celor
reflexive. Exerciţiul practic al parentalităţii este definit mai degrabă ca un proces al unei practicii
reflexive şi nu doar un set de îndeletniciri sau sarcini practice care trebuie învăţate şi care
definesc rigid rolurile de mamă şi de tată (Golding, 2000).

3. Evoluția familiei din punct de vedere istoric

Familia a fost definită de Claude Levi-Strauss ca un grup, având la bază căsătoria,
alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi în acest cadru, pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale,
juridice, economice şi sociale. Ei au obligaţii şi aspiraţii comune şi se ocupă de creşterea copiilor
cărora le asigură nu numai existenţa materială, ci şi un climat favorabil afectiv şi moral.
8
 Ioan Bontaș definește familia ca fiind nucleul de bază al societăţii, vectorul prin care se
realizează obiectivele economice şi sociale ale politicilor de dezvoltare socială.
Dicționarul explicativ definește família - formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie,
și care constă din soț, soție și din descendenții acestora.
Vincent defineste familia ca fiind un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite
obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație.
Familia este un grup natural caracterizat printr-o mare stabilitate structurală și
evoluție  istorică, ea reunește femei și bărbați, părinți și copii, bunici, nepoți și unchi  prin
legături trainice de căsătorie, sânge sau rudenie, ca și prin forme specifice de organizare a
relațiilor dintre ei.
Din perspectivă sociologică, „familia este elementul natural şi fundamental al societăţii”
(I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1991); reprezintă una dintre construcţiile sociale cele mai vechi şi mai
specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării speciei umane, fiind condiţionată şi determinată
în organizarea şi evoluţia sa de modul în care este organizată societatea pe care o reflectă.
G. P. Murdock (1949): familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună,
cooperare economică şi reproducere; include adulţi de ambele sexe şi unul sau mai mulţi copii,
proprii sau adoptaţi.
O definiţie interesantă ne este oferită de Adina Baran-Pescaru: „Familia este un grup
social, care poate sau nu să include adulți de ambele sexe (ex. familiile cu un singur părinte),
poate sau nu include unul sau mai mulţi copii (ex. cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie
născuţi din căsătoria lor (ex. copiii adoptaţi sau copiii unui partener dintr-o căsătorie anterioară
(2004, p. 14). Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de ex., cuplurile
care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuinţă comună (de ex., cuplurile care fac naveta).
Familia există din cele mai vechi timpuri, având diferite caracteristici, de la o societate la
alta. Familia antică în Europa era ginta – universală pentru toate popoarele vechi. Instituţia
gintei se baza pe relaţii de rudenie. Membrii unei ginte aveau acelaşi nume şi acelaşi cult, religia,
constituită în jurul unui străbun divinizat, fiind una din principalele garanţii ale unităţii sale. O
gintă avea zei, cult şi sărbători proprii, loc sacru de îngropare a morţilor. Se ajutau reciproc, se
susţineau în faţa instanţelor exterioare necondiţionat, chiar dacă între ei apăreau conflicte. În
timp s-a ajuns ca o gintă să includă mai multe familii cu nume diferite, dar toate au avut iniţial
acelaşi nume sau aceeaşi poreclă.
În epoca imperiului roman se putea construi un portret social al unui individ pornind de
la faptul că acesta purta trei nume: primul - un prenume, al doilea – numele ginţii din care făcea
parte, nume sacru care trebuia să dureze atâta timp cât şi familia şi zeii săi, iar al treilea era de
multe ori o poreclă ce viza trăsăturile personale, individualitatea.
9
 Grecii antici aveau şi trei nume: nume propriu, numele tatălui şi numele ginţii. Aşadar, la
antici, civilizaţii vechi, statornice, primul şi cel mai important nume a fost cel al neamului, al
întemeietorului. Identitatea cuiva era definită în primul rând de acesta.
Familia medievală. Individul avea o viaţă proprie, libertate personală şi putea fi
considerat şi separat de neam. El era reintegrat unui plan familial superior, precum cel al marii
familii – Biserica sau al organizaţiilor politico-militare, nobilimea, confreriile cavalereşti, etc.
Creştinismul a impus, ca adevărat nume, numele de botez sau numele individuale.
În creştinism numele de botez devine cel mai important semn identitar. Sacramentul
botezului are drept consecinţă individualizarea religiei, recunoaşterea independenţei personale, a
voinţei şi responsabilităţii proprii. Pe de altă parte, numele de neam capătă importanţă odată cu
definirea domeniului familial şi slăbeşte în importanţă, în favoarea poreclelor individuale, odată
cu dispariţia acestui suport teritorial al familiei şi cu afirmarea statusurilor „achiziţionate” prin
merite proprii, individuale (mai ales în societatea medievală timpurie care era o societate
războinică).
Familia modernă. Identitatea socială nu mai este oglindită decât într-o proporţie
variabilă de către numele de familie şi cel individual. Neamul nu mai furnizează individului nici
un statut cristalizat, capabil de a-i asigura identificarea familială sau socială.
În familia modernă, rolurile şi statutele tradiţionale ce ţin de sex, vârstă, rang, religie, se
descompun sau se inversează potrivit împrejurărilor. Prioritate are statutul economic şi cel social.
Şi totuşi, în măsura în care numele, ca semn identitar central, devine o marcă identitară de
context supusă modei, ce poate fi schimbată la iniţiativa individului, se poate genera insecuritate
şi criză de identitate. Părerea noastră este că în epoca modernă, zona politicului şi economicului
au influenţat subtil evoluţia modelului de familie.

4. Familia din Republica Moldova la etapa actuală

An de an asistăm la astfel de evenimente ca și căsătoria. Sunt evenimente de excepție,
deoarece au loc o singură dată în viață. Vedem mulți tineri frumoși care pășesc împreună în fața
altarului și își promit fidelitate unul altuia până la moarte. Toate aceste promisiuni sună foarte
frumos. Dar întrebarea este: oare câte dintre ele sunt păstrate cu aceeași credincioșie cu care
sunt oferite? Câte dintre căsătoriile încheiate în fața altarului durează până la adânci
bătrânețe? Câți bărbați își protejează soțiile și familiile lor și câte femei stau alături de soții lor
în grele încercări?

10
 Dacă vom arunca o privire prin datele furnizate de Biroul Național de Statistică, din
Republica Moldova vom realiza, cu regrete, că familia nu mai e prioritatea în societatea noastră.
Acest lucru se poate vedea ușor din rata divorțurilor pe țară.
Astfel, în 2003 au fost încheiate 24961 de căsătorii, dintre care 14675 s-au soldat cu
divorț, ceea ce constituie o rată de 58,8%, iar 7768 de copii au rămas orfani cu ambii părinți vii.
Cu un an mai târziu, în 2004, 14913 din 25168 căsătorii au fost destrămate prin divorț, rata
crescând până la 59,3%. Vă dați seama?! 60 de căsătorii din 100 au fost distruse prin actul
divorțului! 14913 de cupluri au uitat de legământul lor încheiat în fața altarului și de promisiunile
făcute, cu atâta dragoste, unii altora!
În ultimii doi ani, 2005-2006, se observă o scădere a ratei divorțurilor: 53,4% în 2005 și
46,43% în 2006. Cu toate acestea, cifrele rămân a fi alarmante pentru o societate care dorește să
ajungă la un nivel înalt de dezvoltare politică, economică și culturală. Ce fel de soartă va avea o
țară unde familia – nucleul societății, are un sfârșit atât de trist? Ce fel de viitor ar putea să aibă
un stat în care aproape jumătate dintre copii, care se consideră a fi viitorul țării, rămân cu inimile
distruse și traumați pentru tot restul vieții?
Un alt aspect al familiei, care este și o problemă gravă la etapa actuală, este migrarea
considerabilă a femeilor în Orient. Fie că soții își trimit soțiile să lucreze la negru peste hotare,
fie că femeile din RM sunt forțate de sărăcie sau, mai rău, de lăcomie să plece la muncă peste
hotare, un lucru este cert: plecarea unuia dintre parteneri peste hotare aproape în toate cazurile
înseamnă începutul distrugerii căsătoriei. Foarte des oamenii, plecând în alte țări să lucreze și
întâlnindu-se cu condiții de trai mai bune decât cele de acasă, își schimbă imediat viziunea cu
privire la viață și uită că au locuit și ei cândva în țara lor într-o casă modestă, cu resurse limitate.
Luxul pe care li-l oferă țara gazdă le fac să uite până și de soț, și de copii. Astfel, la multe
dintre „femeile Moldovei” apare gândul despre divorț care, mai târziu, va conduce la inițiativa de
despărțire.
Ce putem face noi? Este oare posibilă restabilirea țării noastre? Fiecare familie în parte
este o piatră de temelie, iar toți împreună așezăm fundamentul societății noastre.
În final conchidem că familia este nucleul, este pilonul de bază care oferă societății
creștere, dezvoltare și continuitate. Să oprim, dar, distrugerea acestei mici comunități, să
protejăm drepturile ei și să luptăm pentru integritatea ei fizică, morală și spirituală.

5. Funcțiile familiei
Funcţiile familiei, pe lângă cele care presupun naşterea, educarea şi înzestrarea materială
a copiilor, are şi o finalitate care priveşte coagularea personalităţii sociale a acestora. Statutul
social al familiei şi identitatea familială constituie rampa de lansare de pe care se lansează
11
identitatea de status a individului. Identitatea familială are o reprezentare psihologică, socială,
filosofică şi religioasă deodată.
Funcţiile de bază ale familiei [10]:
- angajamentul emoţional, social şi economic dintre soţi;
- îngrijirea copiilor, vârstnicilor şi a rudelor cu deficienţe;
- educarea şi socializarea copiilor şi chiar a părinţilor;
- protecţia membrilor familiei;
- acoperirea necesităţilor individuale de bază ale fiecărui membru al familiei.
Aceste funcţii sunt asociate, în primul rând, cu familia nucleară standard care a fost
prevalentă în societăţile europene. În formele familiale noi, funcţiile familiei nucleare nu mai
sunt realizate decât parţial, la fel ca şi rolurile membrilor familiei standard.
Etimologic, cuvântul funcţie este de origine latină: function - fr. function, engl. function,
însemnând în limba română obligaţie, sarcină, funcţie, o acţiune desfăşurată de cineva pentru a
se achita de obligaţiile ce le include o anumită sarcină (Catalano,2014); ceva mai mult, funcţia
reprezintă „ansamblul de operaţii în strânsă legătură unele cu altele, al căror joc armonios
exprimă viaţa organismului”.
În consecinţă funcţia reprezintă:
 activitate - act, operaţie, acţiune, desfăşurată de soţ ori soţie în vederea îndeplinirii
sarcinilor ce le incumbă o atare calitate;
 un rol îndeplinit, un model organizat de conduită, cu privire la o anumită poziţie a
persoanei într-un ansamblu de acţiuni şi interacţiuni;
 obiective, preponderent operaţionale, sarcini şi scopuri menite să contribuie la înfăptuirea
idealului de viaţă al partenerilor.
Funcţii interne: acestea sunt cele care au în vedere crearea, menţinerea şi
consolidarea unităţii şi funcţionalităţii familiei.
 biologică, vizează viaţa şi perpetuarea ei şi include următoarele subfuncţii: sexuale,
igienico-sanitare, procreare sau de reproducere;
 economică constă în capacitatea cuplului de a realiza venituri acceptabile pentru
menţinerea, consolidarea şi prosperitatea cuplului marital.
Funcţii externe: acestea trebuie înţelese drept responsabilităţi ale familiei,
intrinseci existenţei acesteia, indispensabile creării, menţinerii şi consolidării sale
diacronice. Cunoscute, acţiunile lor pot fi promovate, după caz stimulate, respectate sau,
dimpotrivă, preîntâmpinate, evitate spre binele familiei şi al membrilor săi. O clasificare
efectuată din perspectivă sociologică, stipulează că funcţiile sunt [10]:

12
 de reglare sexuală - familia este principala instituţie prin care societăţile organizează şi
reglementează satisfacerea dorinţelor sexuale.
 de reproducere - orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de
producere a copiilor. Alte modalităţi teoretice sunt posibile, iar multe societăţi acceptă
copiii realizaţi în afara relaţiilor de căsătorie. Dar nici o societate nu şi-a stabilit un set de
norme pentru a întreţine copiii în afara instituţiei familiei;
 de socializare - toate societăţile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor şi
transformarea lor în adulţi, care să funcţioneze cu succes în societate.
 afectivă - reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie - afecţiunea. Opinia
psihiatrilor este că, probabil singura cauză importantă a dificultăţilor emoţionale, o
constituie lipsa iubirii. Un volum mare de date evidenţiază că delincventul este tipul de
copil de care nu are grijă nimeni. Copiii care se bucură de îngrijire fizică bună, dar sunt
lipsiţi de afecţiune, sunt predispuşi la un fenomen medical numit marasm.
 de protecţie - familia asigură într-un anumit grad, protecţia fizică, economică şi
psihologică a membrilor săi.
 economică – ca unitatea economic de bază în majoritatea societăţilor, familia este cea
care îndeplineşte această funcţie.
Putem conchide că respectarea acestor funcții în orce familie va duce nemijlocit la educarea
generațiilor tinere cît mai corect.

6. Tipurile de familii şi caracteristica lor

În baza investigaţiilor efectuate, de către Cuznețov Larisa cu privire la tipurile de
familii din Republica Moldova s-a propus o clasificare a familiei dintr-o perspectivă pedago-
gică. Această clasificare în variantă funcţională include următoarele elemente de bază:
a) în funcţie de structură / componenţă:
 familie conjugală restrânsă / completă, care constă din doi adulţi căsătoriţi şi copiii
acestora. În ştiinţele educaţiei aceste familii se mai numesc familii nucleare. Această
caracterizare se face în funcţie de membrii familiei, care locuiesc împreună şi împart
responsabilităţile emoţionale, economice şi sociale. Familia nucleară conţine adesea un
cuplu căsătorit, partenerii fiind părinţii unor copii biologici sau adoptaţi; toţi membrii
locuiesc împreună în acelaşi cămin. Acest tip de familie este considerată de cercetători
familia intactă, semnificând faptul că familia nu a trecut printr-un divorţ, o separare sau
moarte a unui membru.

13
 familie extinsă, constă dintr-o familie conjugală şi alte rude (bunici, unchi, mătuşă,
străbunici etc.). Se observă frecvent în regiunile rurale, când în aceeaşi casă sau curte
locuiesc copiii adulţi şi părinţii cu familiile lor era mult mai răspândită în trecut. În
secolul XX, din cauza mobilităţii persoanelor legată de locuinţă şi de locul de muncă, dar
şi de sistemul de asigurări sociale, a scăzut numărul familiilor extinse. Tinerii pleacă la
studii în altă localitate, apoi se stabilesc acolo unde au un loc de muncă. Pe de altă parte,
datoriile lor de a îngriji şi de a ajuta financiar părinţii în vârstă, s-au diminuat datorită
sistemelor de pensii şi de asigurări sociale.
 familie reconstituită, alcătuită din doi adulţi, dintre care cel puţin unul s-a recăsătorit şi
copiii acestora (sau/şi 1-2 copii din cuplul precedent); formată din părinţi care au
divorţat, s-au recăsătorit şi au construit o nouă familie. Mai este numită şi „familie
vitregă”.
 familie monoparentală care constă dintr- un părinte şi unul sau câţiva copii.
b) în corelaţie cu calitatea realizării funcţiilor familiale:
 familie armonioasă /funcţională, ce se caracterizează prin realizarea destul de eficientă a
tuturor funcţiilor. Ambii parteneri participă activ în viaţa familiei, prin diferite
modalităţi: de realizare, suplinire, completare a obligaţiunilor şi responsabilităţilor;
 familie dezarmoniosă / disfuncţională, în care predomină relaţiile de tip autoritar,
conflictuos. Funcţiile nu se realizează eficient. Printre familiile dezarmonioase delimităm
familia în dificultate sau cea dezintegrată (părinţi plecaţi la câştig, alcoolism etc.).
c) în funcţie de sistemul reprezentărilor privind relaţia soţ - soţie:
 familie de tip autoritar, relaţiile între soţi sunt construite în conformitate cu
reprezentările egocentrice, sunt de tip ierarhic şi au la baza interacţiunilor subiectul „eu”.
În familie este prezent neapărat un cap al familiei; în familia autohtonă mai des acesta
este bărbatul.
 familie de tip egalitar, se construieşte şi funcţionează conform reprezentărilor
sociocentrice, care au la bază subiectul „noi”; aici se tinde spre o armonizare a relaţiilor
de gen şi a celor intrafamiliale.
 familie de tip complementar, se construieşte în baza reprezentărilor alterocentrice şi
presupune nişte relaţii structurante, de completare reciprocă şi cooperare.
 familie de tip mixt / intermediar, în care se îmbină diverse tipuri de relaţii. Familia
aceasta funcţionează în baza celor trei tipuri de reprezentări: egocentrice, socio-centrice
şi alterocentrice, ce interferează în funcţie de caz şi situaţie.

14
d) în funcţie de modelul relaţional (tipuri de familii în funcţie de sistemul reprezentărilor
privind relaţia soţ – soţie):
 familie tradiţionalist-rigoristă în cadrul căreia se respectă strict tradiţiile şi obiceiurile
populare. Conducerea şi dirijarea familiei este concentrată în mâinile capului familiei.
Relaţiile sunt bazate pe axa autoritate - ataşament - control sistematic; aici predomină
autoritatea coercitivă; comportament previzibil, copiii se supun necondiţionat părinţilor,
în familie predomină cultura postfigurativă;
 familie tradiţionalist-persuasivă, axată pe relaţii ierarhice tradiţionale, însă partenerii îşi
lasă sie şi copiilor spaţiu pentru diverse acţiuni, predomină relaţiile negociatoare;
motivarea şi explicarea unor decizii. Comportamentele sunt previzibile, în conformitate
cu normele tradiţionale, unele acţiuni şi conduite se negociază. Aici se îmbină organic
cultura postfigurativă, cofigurativă cu cea prefigurativă;
 familie modernist-rigoristă, axată pe relaţii şi comportamente moderne, orientate spre
valorificarea maximală a adulţilor şi copiilor. Copiii sunt implicaţi activ în viaţa familiei,
participă la luarea deciziilor, dar structura ierarhică a familiei persistă. Aici predomină
cultura postfigurativă, însă ea se dizolvă cu cea cofigurativă şi implicaţia celei
prefiguratuve;
 familie modernist-persuasivă, axată pe relaţii şi comportamente negociatoare, mai
liberale, adecvat înţelese de adulţi şi copii, susţinute de ambele părţi în situaţiile dificile
de viaţă. Relaţiile sunt structurante, afectuoase, calde; conduitele copiilor corespund
normelor etice, sunt legere, uneori înclină spre o permisivitate excesivă. Sunt evidente
elementele culturilor cofigurativă şi prefiguratăvă.
e) în funcţie de stilul şi climatul educativ:
 familie de tip empatic în care predomină un climat afectuos, cald; copiii sunt înţeleşi şi
susţinuţi de părinţi. Familie deschisă spre colaborare. Strategiile aplicate în educaţia
copilului sunt de tip charismatic: eficient se îmbină relaţia cu controlul şi valorizarea
copiilor. Familia este cointeresată în pregătirea copilului pentru viaţa de familie;
 familie de tip coercitiv unde predomină controlul, disciplina absolută, tehnicile de
moralizare şi constrângere; sunt prezente pedepsele fizice. Părinţii consideră că ei au fost
aşa educaţi şi că dictatul şi disciplina hotărăsc totul.
 familie de tip vulcanic / conflictuos ce posedă un stil dificil de rezolvare a conflictelor
prin agresivitate, certuri, scene spectaculoase de căutare a vinovatului etc. Membrii
familiei posedă un comportament dezechilibrat, relaţii tensionate, conflicte frecvente;

15
  familie de tip echilibrat paşnică, se caracterizează printr-un stil educativ calm, axat pe un
regim de viaţă stabil ce se respectă de toţi membrii familiei; uneori se observă excese sau
conflicte, dar ele se rezolvă foarte constructiv şi echilibrat. Adulţii şi copiii colaborează;
în majoritatea cazurilor recurg la consiliere, negocieri şi consiliere.
f) în funcţie de vârsta soţilor şi stagiul de convieţuire:
 familii tinere (24/25 - 34/35 ani) până la 10 ani de convieţuire;
 familii de vârsta medie (34/35 - 44/45 ani) convieţuiesc 10-20 de ani;
 familii mature (44/45 - 60 ani) convieţuiesc circa 20 de ani;
 familii în etate (după vârsta de 60 ani) convieţuiesc circa 35 de ani.
Toate tipurile de familii prezentate în clasificarea dată Cuznețov L.[15] le-a asociat la
trei modele educative generale:
 Modelul tradițional se caracterizează printr-o ierarhie clar pronunţată, stabilitate
normativă, părinţii deţinând o poziţie tradiţională, autoritară în toate aspectele vieţii de
familie.
 Modelul partenerial corespunde unei colaborări, cooperări, dar include şi unele elemente
de rigorism adecvat. Relaţia părinţi - copii este bazată pe respect reciproc, empatie,
schimb de opinii, persuasivitate şi valorificare complementară.
 Modelul umanist-charismatic plasează copilul în centrul atenţiei, iar părinţii se află în
poziţia de ghid. Comportamentul adulţilor este orientat spre respectarea personalităţii
copilului, drepturilor acestuia şi valorizarea lui maximă în baza acordării ajutorului
material şi moral în îmbinare cu valorizarea autonomiei vizavi de organizarea propriului
comportament. Relaţii echilibrate, constructive şi structurante care au la bază exemplul
pozitiv al părinţilor. Acest tip de familie derivă, de obicei, din familia nucleară care
trecea printr-un divorţ sau în care unul dintre părinţi deceda. Ulterior, familiile
monoparentale au apărut şi în afara căsătoriei: de regulă, mame care nu au fost căsătorite.
Măsurile politice adoptate au diminuat etichetarea copiilor proveniţi din astfel de familii,
au extins drepturile de moştenire ale acestora, au acordat măsuri de sprijin social.
g) în dependență de stilul intercomunicării familiale
 Familie de tip despotic. Aici stabilitatea relaţiilor se câştigă datorită exteriorizării
еmoţiilor negative, despotice; prevalează stilul comunicării distante, de prescripţie. Mai
frecvent domină tatăl, cerând de la toţi ceilalţi о supunere necondiţionată. În relaţii
observăm conflictele de disperare care trec în plan interior, latent şi pot fi urmate de
reacţii frustrante sau de izolare din partea adolescenţilor. Scopurile familiei sunt realizate
numai după exigenţele şi prescripţia liderului care domină absolut.

16
 Familia Bastion. La baza acestei familii stau reprezentările negative despre agresivitatea
şi intenţiile periculoase ale tuturor, sau a majorităţii oamenilor din afara ei. Aici emoţiile
negative se revarsă asupra persoanelor din exterior, chiar şi atunci când membrii familiei
nu sunt satisfăcuţi de sine. Ambii soţi denotă un comportament egocentric faţă de
ambianţa din afara familiei, acţionând foarte unit şi coordonat împotriva mediului social
exterior. Se întâlnesc familii de acest tip în care un părinte se comportă autoritar, iar altul
din contra, este prea indulgent sau tutelează copiii prea mult.
 Familia de tip vulcanic. Relaţiile în acest tip de familie sunt deschise şi foarte instabile:
de la cele permisive, de tutelare, de alienare - la cele cu un înalt nivel de exigenţă,
predominând spontanietatea şi afectivitatea. La prima vedere acest tip de familie pare
pozitiv, însă izbucnirile de răutate, ură, slăbind încordarea situativă, complică din ce în ce
mai mult starea generală a climatului familial. Copiii suportă mari încărcături emoţionale,
devin vulnerabili, fricoşi, anxioşi şi nervoşi. În relaţii se observă toate tipurile de
conflicte, dar intensitatea şi forţa ciocnirilor oscilează de la mici, neânsemnate, până la
izbucniri cu adevărat vulcanice.
 Familia „Al treilea e de prisos”. În acest tip ataşamentul reciproc al soţilor şi stilul
comunicării lor au о însemnătate deosebită pentru ei, rolurile parentale sunt percepute ca
о piedică în fericirea lor personală. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt reci, distante,
discrete; părinţii tot timpul observă şi subliniază greşelile şi neajunsurile copiilor.
Desconsiderarea personalităţii lor provoacă complexul inferiorităţii la copii, care mai
apoi, în adolescenţă, creează dificultăţi în autodeterminarea şi inserţia socială a
adolescentului. Uneori poate fi de prisos mama, iar tata şi fiica formează о coaliţie;
alteori este de prisos tata, iar mama formează о coaliţie cu copiii; în relaţii predomină
conflictele de disperare şi atracţie-frică. Adolescenţii din aşa familii, de regulă, sunt
timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi, pasivi sau dimpotrivă - prea agresivi, răzbunători,
încăpăţânaţi.
 Familia cu idol. Aici copilul este persoana centrală. Ambii părinţi manifestă un
comportament alterocentric exagerat. Se observă о ocrotire exagerată a copilului,
predomină relaţiile de tutelare şi cele permisive; un stil de sacrificiu din partea părinţilor.
Copilul se dezvoltă într-o atmosferă de seră, devine egoist, nu poate fi independent,
autocritic şi activ. În relaţii predomină conflictele de disperare.
 Familia Azil. Aici domină un stil deschis, permisiv. Raporturile sunt neuniforme; relaţiile
de colaborare se îmbină cu cele de tutelare, neamestec, dominare şi confruntare. Aici

17
 întâlnim toate tipurile de conflicte. Copiii lipsiţi de consecvenţa cerinţelor devin
contradictorii, se învaţă a manevra, a minţi sau dimpotrivă devin infantili.
 Familia Teatru. Aşa familii îşi păstrează stabilitatea prin intermediul modului teatralizat
de viaţă. Membrii familiei joacă anumite roluri sau montează un spectacol în ansamblu,
ceea ce le permite înscenarea bunăstării relaţiilor familiale. În realitate însă educaţia
copiilor este lăsată numai pe seama instituţiilor respective - grădiniţă, şcoală. Contactul
cu copiii este înlocuit prin procurarea excesivă a bunurilor materiale: jucării, haine etc.
Obligaţiunile unul faţă de altul, membrii familiei le îndeplinesc formal, relaţiile
interpersonale la fel oscilează de la cele mai cordiale, la cele mai indiferente şi de la cele
de dominare, la cele de neamestec. În relaţiile cu copiii aprobările şi dezaprobările se
declară rapid şi tot atât de rapid se uită; cerinţele unice lipsesc, de aceea copiii se
dezvoltă, de obicei, cu diverse accentuări de caracter (instabil, labil, hipotimic, senzitiv
etc.).
 Familia liberală se întâlneşte extrem de rar. Aici predomină relaţiile de neamestec; stilul
distant liberal. Între membrii familiei se observă о lipsă de cordialitate, ataşament;
deciziile se iau în dezacord, predomină egocentrismul. Acţiunile familiei sunt
distorsionate, necoordonate. Fiecare membru al familiei are о viaţă a lui, nu-l interesează
ambianţa familială. În relaţii se observă predominarea conflictelor de incertitudine. Сорiii
devin închişi, izolaţi, deseori egoişti, indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai familiei.
 Familie Egalitate. Se caracterizează printr-un echilibru psihologic, moral şi material.
Soţii au aproximativ acelaşi nivel intelectual, obligaţiile şi funcţiile lor sunt echilibrate:
ambii participă la educaţia copiilor şi la conducerea gospodăriei. Deciziile sunt luate la
sfatul familiei, predomină relaţiile armonioase, de colaborare, un stil centrat pe angajarea
tuturor membrilor în chestiunile familiei. Climatul este cordial, binevoitor. Conflictele
mai frecvent au un caracter constructiv. Copiii se dezvoltă normal, posedă independenţă,
spirit creativ, voinţă. Copiii din acest tip de familii, în genere, sunt pregătiţi pentru viaţa
de familie, nu au dificultăţi în autodeterminarea profesională şi socială.
 Familia de tip complementar. Aici mai frecvent domină tatăl, se întâlneşte mai ales în
localităţile rurale, un tip tradiţional de familie pentru Moldova, unde capul familiei este
bărbatul care domină, dar nu este agresiv, despotic, ci raţional, practic. Deciziile se iau
unipersonal, nu se discută, dar sunt explicate şi argumentate, soţia şi soţul se completează
reuşit. Relaţiile sunt stabile, calme, de dominare; prevalează un stil de dirijare riguroasă.
Comportamentul, ordinea şi stricteţea, odată stabilite în familie, se respectă de către toţi
membrii ei. Soţul şi soţia reprezintă un tot întreg, manifestând un comportament

18
 sociocentric, axat pe subiectul psihologic „noi”, care vine de la capul familiei, însă nu
vine în contradicţie cu opinia partenerului. În aşa familii, soţii se înţeleg din jumătate de
cuvânt sau fără cuvinte, denotă compatibilitate psihofiziologică şi morală.
 Familia romantică. Este tipul de familie în care membrii ei păstrează relaţiile de dragoste
şi ataşament tandru până la adânci bătrâneţe. Relaţii de colaborare şi tutelare îmbinate
armonios, stil romantic, centrat pe activitatea comună a membrilor familiei. Conflictele
au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe reprezentările sociocentrice.
Copiii se dezvoltă armonios. Familia dată constituie 1,8% din lotul investigat.
 Familia temporar dezintegrată. Acest tip de familie apare tot mai frecvent în ultimii 10-
15 ani. Dezintegrarea temporară este un fenomen frecvent în societatea postmodernă, însă
nu toate familiile sunt apte de a supravieţui. În Republica Moldova 45% de familii au fost
sau sunt dezintegrate temporar. Una din trei familii care sunt dezintegrate timp de 1-2 ani
se destramă.
 Familia spirituală. Acest tip de familie e axat pe orientarea membrilor ei spre valorile
spirituale, etica creştină, au nivel înalt de exigenţe faţă de sine, predomină relaţiile de
colaborare bazate pe stimă reciprocă şi înţelegere. Uneori se observă la membrii familiei
о doză de fanatism în acţiuni. Copiii se dezvoltă armonios, sunt orientaţi spre valorile
spirituale, posedă independenţă, creativitate, inteligenţă, dar pot fi fragili din punct de
vedere fizic.

7. Factorii de influenţă
Calitatea vieţii de familie este influenţată de o serie de factori, dintre care vom cita pe
cei care ni s-au părut a exercita un impact mai semnificativ [15].
Situaţia economică influenţează în mare măsură viaţa de familie, deşi s-a spus că mai
important decât venitul propriu-zis pare a fi modul în care sunt cheltuite resursele, adică
managementul financiar al familiei. Orice creştere a veniturilor duce implicit la creştere
nevoilor („pretenţiilor”), dorinţa de a beneficia de tot mai multe servicii şi facilităţi etc. Stress-
ul unor finanţe insuficiente apasă permanent asupra unor familii, mai ales în condiţii de
instabilitate economică sau inflaţie. Aceasta poate constitui o importantă sursă de instabilitate a
familiei. Apariţia unui copil scade standardul economic al unei familii cu resurse financiare
limitate.
Locul de muncă al părinţilor. Familia şi nevoile ei este în discordanţă (adesea) cu sarcinile
la care părinţii trebuie să facă faţă la locul de muncă. Munca „în ture diferite” a celor doi părinţi
pentru a se asigura continuitatea în urmărirea copiilor la domiciliu tulbură interacţiunile între
cei doi soţi și munca de noapte tulbură relaţiile sexuale ale părinţilor, mai ales dacă un spaţiu de
19
 locuit restrâns impune restrângerea suplimentară a momentelor de intimitate. Dacă se recurge la
soluţia ca mama să stea acasă pentru a asigura îngrijirea copiilor, scade dramatic nivelul
economic, se restructurează rolurile familiei, mama preia sarcinile de conducere. Tatăl care
lipseşte mult de acasă pentru a câştiga suplimentar, lipseşte mult de la interacţiunile din cadrul
familiei, nu se mai implică în îngrijirea copiilor sau în treburile casnice, are tendinţa să devină
infidel. Se ajunge la situaţia în care mama şi copiii alcătuiesc un bloc, în timp ce tatăl se află de
partea cealaltă a baricadei. Munca multă pentru a se câştiga mai mult se soldează cu scăderea
energiei şi disponibilităţii pentru viaţa de familie. Familia îşi creşte consumul material pentru a-
şi suplea parţial lipsa de suport emoţional.
Mass media (televiziunea). Televizorul a devenit de neânlocuit în majoritatea familiilor
moderne, dar trebuie observat ca pe lângă numeroase avantaje, urmărirea îndelungată a
emisiunilor preferate a înlocuit nedorit interacţiunile familiale. Se tulbură alte activităţi (somn,
ore de citit), apar conflicte privind preferinţele pentru anumite programe transmise concomitent
pe canale diferite. Sunt autori care au comparat această influenţă ca un „drog”, cu un narcotic.
Vizionarea emisiunilor se distinge prin pasivitate (lipsă de participare), programul putând
acţiona fie ca stimulent, fie ca sedativ. Copilul îşi imită părinţii şi curând întreaga familei stă ore
întregi în faţa micilor ecrane. Televizorul este utilizat ca ca pedeapsă etc. Oricum în familiile în
care întreaga familie stă cu orele la televizor tiparul de interacţiune familală suferă într-un mod
nedorit.
Cultura familiei. Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al
părinţilor, valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta asupra relaţiilor
vieţii de familie. În general în familiile cultivate există o atitudine mai liberală privind
independenţa şi iniţiativa copilului, controlul activităţilor acestora, respectul mutual pentru
drepturile fiecărui membru. Părinţii aduc cu ei comportamentul sau stilul de relaţie cu copilul cu
care au fost confruntaţi în propria copilărie. Într-o familie de intelectuali copilului îi vor fi
transmise respectul pentru învăţătură, performanţe academice etc.
În concluzie, putem spune cu certitudine că părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea și
educația copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial
afectiv, moral și educativ.

Nr
Sarcini de învățare
.
1. Argumentaţi nevoia educaţiei parentale în Republica Moldova.
Analizaţi evoluția programelor de educație parentală din R. Moldova critic. Propuneți alte
2.
strategii.
20
3. Definiţi educația parentală, după propria voastră accepţiune.
Comparaţi cum a evoluat educația parentală din diferite perioade istorice, precum şi din
4.
mediul urban şi rural din diferite țări.
5. Analizaţi definiţiile anterioare şi comparaţi caracteristicile evidenţiate ale familiei.
6. Definiţi familia, după propria voastră accepţiune.
Comparaţi tipuri de familii din literatura română din diferite perioade istorice şi din mediul
7.
urban şi rural.

Analizaţi influenţa contextului economic şi social asupra familiei în diferite perioade

8.
istorice.

9. Comparaţi diferitele norme ale familiilor din diferite culturi.

10. Căutaţi la bibliotecă în lucrări de sociologia familiei sau de antropologie noi exemple de
culturi care au accepţiuni ale familiei diferite de cele ale culturii voastre.

Este familia necesară? Ce ameninţă în prezent instituţia familiei? Contactaţi organizaţii

11. neguvernamentale din localitatea voastră şi culegeţi date privind problemele cu care se
confruntă familiile şi riscurile la care sunt expuşi copii.
12. Elaborația arborele genealogic al familiei dvs.
13. Scrieți referat cu tema: „Familia - nucleul de bază al societății”.

Unitatea de învăţare nr. 2

TEMA: Conduita parentală – factor de influență asupra dezvoltării copilului
Plan:
1. Conduita parentală – concept
2. Tipuri de conduită ale mamelor
3. Tipuri de conduită ale taţilor
4. Tipologia stilurilor parentale

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: conduită parentală;
 să identifice principlalele tipuri de conduită parentală;
 să enumere tipurile de stiluri parentale;

21
  să argumenteze despre influența stilului parental asupra creșterii și educației copilului.

Concepte-cheie: conduită parentală; stil parental.

1. Conduita parentală – concept

Dicționarul explicativ al limbii române definește conduítă - comportament, comportare,
purtare, deprindere, maniere.
Stilul parental „se referă la ansamblul comportamentelor şi emoţiilor pe care părinţii le au
faţă de copiii lor şi la modul în care părintele abordează relaţia cu copilul său. Stilurile parentale
sunt definite în funcţie de două elemente principale şi anume gradul de căldură emoţională
(capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi
gradul de control exercitat asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea
limitelor). Aceste două elemente determină cinci stiluri parentale principale: autoritar, permisiv,
neimplicat, supraprotectiv şi democratic (Ciofu C, 2008).

2. Tipuri de conduită ale mamelor

În literatura de specialitate există о multitudine de tipologii ale mamelor şi taţilor,
elaborate de psihologi şi medici (A. Varga, 1989; A. Zaharov, 1998; A. Barcan, 2000 etc.).
În baza analizei literaturii consacrate tipologiei parentale, a observaţiilor studiilor empirice
am elaborat о clasificare convenţionale a mamelor şi taţilor. Criteriile pe care ne-am axat sunt
tendinţa esenţială şi specificul conduitei parentale.
Pentru a evidenţia importanţa familiei în educaţia copilului am realizat о sinteză privind
esenţa familiei şi tipurile de conduită ale părinţilor (L. Cuznețov, 2008).

Nr. Tipul Tendinţa Specificul conduitei

d⁄o conduitei Esenţială
1 2 3 4
1. Mamă Cloşcă Ataşament - comportare permisivă (liberală);
şi tutelă - securizare excesivă: duce copilul de mână
exagerate peste tot, lipsindu-l de autonomie,
independenţă;
- alintă copilul, îi permite orice;
- empatie exagerată
2. Ileana Ataşament - comportare şi autoritate structurantă, axată
Cozânzeana stabilitate şi pe parteneriat;

22
 valorizare a - normele şi regulile de viaţă se stabilesc la
tuturor mem- sfatul familiei;
brilor familiei - este ascultat şi apreciat fiecare membru al
familiei (adulţii şi copiii);
- orientată spre colaborare şi parteneriat
3. Mamă Autoritarism; - comportare autoritară, dură;
generalisimus lider-însufleţilor - generează idei, strategii, planuri pe care nu le
discută sau negociază, dar cere să fie realizate;
- normele şi regulile de viaţă a familiei le
stabileşte singură şi cere îndeplinirea lor strictă
4. Mamă-tată Asumarea - comportate în care se manifestă două
funcţiilor tatei. extreme: blândeţe şi severitate;
Stricteţe şi exigenţă - axată pe valorizarea independenţei şi
exagerate responsabilităţii;
- aplicarea metodelor autoritare de educaţie în
îmbinare cu controlul strict
5. Mamă- Axată pe interes şi - manifestă un ataşament de tip distanţat poate
Regina zăpezilor dragoste de la să se afle mult timp la distanţă de familie;
distanţă - comportare ce denotă raţiune şi o doză de
egoism
6. Frumoasa Trăieşte într-o - comportament şi stil anomic (inconsecvent);
adormită lume imaginară şi - trăieşte într-o lume iluzorie, nereală, creată de
iluzorie imaginaţia sa, ceea ce o face neatentă, chiar
indiferentă faţă de copil;
- pentru aşa o mamă, copilul reprezintă o
jucărie, care ba o atrage, ba o plictiseşte
7. Ursuza Dispoziţie - comportament moralizator;
minoră - instabilitate şi inconsecinţă;
- rigori şi constrângeri morale neadecvate;
- anxiozitate, frică de tot ce este nou,
neobişnuit;
- stabilitate normativă: disciplină strictă
obţinută prin sâcâieli şi morală
8. Mamă Trăieşte şi - comportament persuasiv înclinat spre
vicleană construieşte o negocieri şi afaceri;
lume deosebită - viclenie, atenuare a unor calităţi şi realităţi pe

23
 axată pe minciună, care nu le poate accepta;
manipulare - valorizează conduitele care îi aduc un anumit
folos;
- valorizarea şi implicarea copiilor în situaţii
imorale;
- manifestă afecţiune, dar manipulează cu
membrii familiei
9. Mamă-surpriză Comportament - manifestă un stil anomic inconsecvent;
anomic - nu este sigură pe sine;
- poate fi diferită: drastică, veselă, duioasă;
- este imprevizibilă; manifestă ba stricteţe, ba
permisivism
10. Mamă Echilibru - comportament structurant, axat pe sta-
ideală psihic, bunăvoinţă bilitate normativă, securitate afectivă,
în îmbinare cu un valorizare adecvată a tuturor membrilor
comportament familiei;
persuasiv şi - îmbină reuşit stilul relaţional cu cel
structurant disciplinar şi carismatic;
- aplică tehnicile de convingere, control,
relaţie, motivaţie, dialog şi consiliere

3. Tipuri de conduită ale taţilor

1. Tată-mamă Şi-a asumat şi - comportament persuasiv înclinat spre
funcţiile mamei supratutelare;
- anticipă orice dorinţă a copilului, îl alintă;
- atitudine grijulie, tandră; încearcă să realizeze
şi funcţiile mamei;
- dacă eşuează în rolul mamei, devine
conflictuos, nereţinut;
- copiii se află într-un duş contrastant:
blândeţe, ţipete, nervozitate, tandreţe
2. Tată- Maleabil, - comportament anomic, imprevizibil,
manechin se lasă manipulat inconsecvent;
- se lasă condus şi manipulat de toţi membrii
familiei;
24
 - n-are autoritate nici ca tată, nici ca soţ;
- lipsit de iniţiativă, de viziune şi opinie
proprie
3. Tată- Conflictuos, - comportament coercitiv, axat pe nişte
Vezuviu impulsiv, aşteptări eronate care presupun supunere
dezechilibrat imediată;
- manifestă spirit de iniţiativă, nerăbdare,
impulsivitate, dezechilibru psihologic;
- conflictuos, „iute la mânie”, agresiv, violent
4. Tată- Agresiv, violent, - comportament dur agresiv şi violent;
Despot abuz de pedepse - manifestă încăpăţinare, negativism şi
fizice neâncredere în membrii familiei;
- aplică constrângeri şi pedepse fizice deseori
chiar fără motiv
5. Tambur- Vesel, optimist, - comportament charismatic, axat pe
major hipertimic control şi relaţie;
- optimist, dispoziţie majoră, vesel,
comic, copiii parcă participă la un
spectacol permanent;
- nu-i place să fie implicat în situaţii dificile
6. Făt-frumos Ataşament, - comportament şi autoritate structurantă;
stabilitate - manifestă dragoste, atenţie faţă de
normativă, axat pe copii şi adulţi, preferă dialogul şi
valorizarea tuturor valorizarea, stabilitatea normativă;
membrilor familiei - în relaţia cu copiii pune accent pe
stilul disciplinar şi relaţional;
- se autoactualizează în permanenţă, are
grijă de sine
7. Tată- Instabilitate, - comportament anomic, instabilitate,
Cazanova inconsecvenţă inconsecvenţă în acţiuni şi fapte,
afectivă şi superficialitate;
comportamentală - trăieşte în familie, dar care încă nu se
simte „tată responsabil”;
- copilul pentru el este o jucărie căruia
el i-a acordat un pic de atenţie;
- nu doreşte să-şi facă griji, etalonul

25
 vieţii pentru el este o viaţă uşoară,
pentru sine
8. Tată-comandant Stricteţe şi - comportament coercitiv, strict, sever,
disciplină dar obiectiv;
exagerată, - în educaţie predomină stilul disciplinar;
autoritate - stabilitate normativă obţinută prin
coercitivă ordine şi exersare
9. Tată- Axat pe o poziţie - comportament anomic imprevizibil;
holtei veşnic egocentrică - căsătoria pentru el a fost un episod neplăcut,
dar necesar (din diverse motive);
- consideră că copilul îi complică viaţa;
- infantil, nervos, iresponsabil;
- necesită prea multă atenţie din partea
semenilor
10. Tată ideal Echilibru - comportament structurant, axat pe
psihologic, sigur pe stabilitate normativă, valorizare,
sine, autoritate consiliere, dialog;
structurantă, - îmbină reuşit stilul relaţional cu cel
stabilitate disciplinar şi charismatic;
normativă - aplică tehnicile de convingere, control,
relaţie, motivaţie şi dialog;
- manifestă spirit de iniţiativă, creativi-
tate, insuflă încredere şi siguranţă
celorlalţi membri ai familiei

4. Tipologia stilurilor parentale

Dezvoltarea personalităţii copilului începe în familie, fiind influenţată, pozitiv sau
negativ, de stilul educaţional al părinţilor.
Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea cognitivă a copilului. Deşi nu se poate
stabili cu precizie corelaţia certă între un nivel înalt al dezvoltării şi un anume stil educativ, s-ar
părea totuşi că stilurile „liberale”, „democratice” aduc mai multe beneficii în plan cognitiv
(Ciofu C, 1998; Cuznețov L, 2008; Băran-Pescaru A, 2004).
Cele patru stiluri parentale majore dețin următoarele caracteristici:
1. Părintele autoritar
Persoanele care adoptă acest stil parental sunt orientaţi spre supunere şi statut şi se aşteaptă
ca regulile şi ordinele lor să fie respectate cu stricteţe, chiar dacă nu explică raţiunile pe care
26
acestea se întemeiază. Dominat de aşteptări mari şi de dorinţa de perfecţiune, părintele autoritar
doreşte un copil competitiv, care să-şi folosească la maxim posibilităţile, motiv pentru care îl
presează pe acesta să studieze în permanenţă. Chiar şi atunci când copilul are reuşite, părintele
autoritar nu îşi arată afecţiunea, recurgând arareori la laudă şi recompensă. De regulă, copiii ai
căror părinţi utilizează acest stil parental obţin performanţe şcolare bune şi nu prezintă probleme
de comportament, în schimb nu demonstrează abilităţi sociale dezvoltate, au o stimă de sine
scăzută şi înregistrează nivele crescute de depresie.
Filosofia de viaţă a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Din această
cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicaţii suplimentare, justificarea fiind formulată
prin expresii de tipul: ,,De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!” Aceşti părinţi fac
încă uz de un principiu pedagogic vechi, de mult demodat şi perimat, utilizarea pedepselor fizice
(bătaia).
Avantajele stilului autoritar
 stilul autoritar îl învăţa pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de
care îi este frică;
 se dezvoltă spiritul critic al copilului, el învaţă să devină perfecţionist
Dezavantajele stilului autoritar
 copilul crescut de părinţi autoritari, va învăţa foarte greu să fie maleabil, sensibil la
dorinţele altora, el va fi neiertator cu cei care greşesc;
 va întâmpina dificultăţi în realizarea unei comunicări eficiente;
 va fi frecvent lipsit de iniţiativă, de curaj şi veşnic nemulțumit;
 pentru el, ,,a greşi” este sinonim cu ,,a fi un ratat”, de aceea preocuparea sa majoră
este ,,Ce va zice mama sau tata când va afla?”
 diminuarea stimei de sine (,,Am greşit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea
să.....”)
Astfel, cercetătoarea română E. Stanciulescu deosebeşte trei tipuri de autoritate
parentală. Exercitarea influenţei parentale se manifestă mai frecvent sub formă de [27]:
 Autoritate coercitivă, bazată pe convingerea părinţilor că vârsta matură implică o
competenţă mai mare; se pune accent pe necesitatea supunerii imediate şi necondiţionate
a copilului; se face abuz de dezaprobări şi constrângeri.
 Autoritate persuasivă (negociatoare), accentul se pune pe necesitatea de a oferi copilului
explicaţii privind motivaţia deciziei parentale, lăsându-i copilului un spaţiu pentru
acţiuni; se apelează frecvent la diverse tipuri de aprobări.

27
  Autoritate structurantă (partenerială), se lasă copilul să se lovească de pragul de sus,
părinţii oferindu-i numai repere pentru a-1 orienta cu scopul de a-şi elabora şi construi o
autonomie proprie; aici se observă o permisivitate excesivă, uneori nemotivată.
Autoritatea parentală influenţează direct asupra stilului educativ - familial, deci şi asupra
modalităţilor de aplicare a aprobării/dezaprobării.
În literatura pedagogică sunt reflectate următoarele tipuri de autoritate parentală, care au
consecinţe negative asupra educaţiei copilului [15]:
 Autoritatea suprimării, bazată pe constrângerea şi suprimarea personalităţii copilului. În
familie predomină relaţiile de dictat, aici se operează cu comenzi, ordine, adulţii cer de la
copii o supunere imediată, necondiţionată. Acest tip de autoritate este propriu mai
frecvent taţilor. Copiii sunt adesea abuzaţi atât fizic cât şi psihologic. Mama la fel poate fi
abuzată, este desconsiderată şi înjosită. Aceste fenomene de abuz şi rigorism excesiv,
suprimare îi fac pe copii anxioşi, nehotărâţi, închişi sau invers, foarte agresivi, răutăcioşi,
brutali.
 Autoritatea vanității. Părinţii se laudă frecvent cu rezultatele obţinute de copiii lor, le
insuflă acestora sentimentul trufiei, al superiorităţii. Copiii din astfel de familii devin
lăudăroşi, distanţaţi, vanitoşi faţă de colegii lor, nu pot fi autocritici şi se consideră foarte
importanţi.
 Autoritatea pedantismului se bazează pe manifestarea conduitei excesiv de rigoriste a
adulţilor. Părinţii sunt minuţioşi, pedanţi, fac zel de exigenţă. Viaţa familiei seamănă cu
viaţa unei cazarme militare, copiii sunt sâcâiţi, corectaţi şi umiliţi frecvent, devenind
nevrotici sau fricoşi şi mincinoşi.
 Autoritatea moralizatoare se manifestă atunci când părinţii blochează viaţa copilului cu
poveţe infinite şi discuţii instructive. Fiecare pas al copilului este urmat de discuţii lungi,
plictisitoare sau notaţii de moralizare care se repetă în continuu. Autoritatea mituirii
copiilor este cea mai amorală şi reprezintă situaţia când ascultarea copiilor se cumpără cu
cadouri şi diverse promisiuni. Cele mai grave consecinţe apar în familiile unde ambii
părinţi mituiesc copiii, fiecare străduindu-se să-1 atragă de partea sa.
 Autoritatea bunătăţii false se manifestă când ascultarea copiilor se obţine prin toleranţă
neadecvată, blândeţe şi bunătate exagerată a părinţilor. Aceştia nu interzic nimic, copiilor
le este permis totul, iar părinţii se străduie cu orice preţ să păstreze pacea, să evite
conflictele. Copiii dirijaţi de părinţii care fac exces de hipertutelă şi bunătate sunt capri-
cioşi, încăpăţânaţi, ordonează cu părinţii lor cum doresc.

28
  Autoritatea de tipul iubirii excesive, cel mai frecvent tip al autorităţii parentale false.
Părinţii cu o astfel de autoritate foc tot posibilul şi imposibilul ca copiii să-i iubească, fac
abuz de tandreţe, mângâieri, cuvinte dulci, răsfaţându-i şi dezvoltând la aceştia egoismul.
Copiii din acest tip de familii cresc alintaţi sau cinici, duri, impertinenţi, mincinoşi,
egoişti.
2. Stilul parental democratic: asemeni părinţilor autoritari, părinţii democratici
stabilesc reguli şi cer ca acestea să fie respectate.
Diferenţa rezidă, însă, în faptul că aceste reguli sunt communicate într-o manieră clară.
Sensibil la nevoile copilului, părintele democratic acceptă întrebările şi solicită opiniile acestuia.
El îşi arată atât aprobarea, cât şi nemulţumirea faţă de comportamentul copilului. Atunci când
acesta greşeşte, nu este atât de orientat spre pedeapsă precum părintele autoritar, metodele sale
disciplinare fiind, mai curând suportive decât punitive.
Specialiştii sunt de părere că părinţii democratici au stabilite standarde clare pentru copiii
lor, urmărind constant măsura în care acestea sunt atinse. Asertivi, dar nu intruzivi şi restrictivi,
aceşti părinţi vor să-şi educe copiii, astfel încât să poată deveni adulţi responsabili, disciplinaţi şi
cooperanţi. Acest stil parental nu pare a rămâne lipsit de rezultate: copiii şi adolescenţii ai căror
părinţi adoptă acest stil se autoevaluează şi au scoruri la evaluări obiective care indică o mai
bună competenţă socială şi instrumentală decât copiii ai căror părinţi adoptă alte stiluri.
3. Stilul parental permisiv: Părinţii permisivi sau indulgenţi sunt atenţi la nevoile
copiilor, dar nu au aşteptări clare de la ei.
Non-conformişti şi blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le
acordă o mare libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de autoreglare. Părintele permisiv
aplică o disciplină inconstantă, evită confruntările şi cedează uşor constrângerilor sau plânsului
copilului. Este, în general apropiat de membrii familiei şi comunicativ, preferând, mai degrabă,
statutul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii ai căror părinţi adoptă stilul
permisiv prezintă o mai mare probabilitate de a manifesta probleme de comportament ori de a
înregistra performanţe şcolare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilităţi sociale şi
sunt puţin predispuşi depresiei.
Avantajele stilului permisiv
 Această atitudine îi permite copilului să-şi dezvolte o identitate proprie şi să aibă o
personalitate distinctă, marcantă, originală.
 El se simte important, special, fapt ce determină creşterea nivelului stimei de sine (care
reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea armonioasă a personalităţii).

29
  Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativităţii şi a capacităţii de a lua
decizii.
Dezavantajele stilului permisiv
 Copilului îi va fi foarte greu să înţeleagă rolul limitelor, al regulilor şi să ţină cont de ele
atunci când situaţia o va cere.
 El poate fi considerat obraznic sau chiar copil-problemă.
 Părinţii se pot aştepta ca foarte curând el ,,să preia controlul familiei” în sensul că nu va
mai face decât ce vrea el şi nu va mai accepta sfaturi.
 Părintele va fi ,,depăşit”.
4. Stilul parental neimplicat: Părintele căruia îi este caracteristic acest stil nu are prea
multe aşteptări de la copil şi comunică destul de puţin.
Deşi satisface nevoile fundamentale ale copilului, el rămâne, de obicei, detaşat şi
dezinteresat faţă de viaţa acestuia. În cazuri extreme, astfel de părinţi pot ajunge chiar să
neglijeze sau să respingă nevoile copilului. Atitudinea pasivă a părintelui adept al acestui stil se
reflectă în rezultatele copiilor: aceştia au cele mai slabe performanţe în majoritatea domeniilor în
care desfăşoară activităţi. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său
stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi părinţii educă copiii
în acelaşi fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am putea spune
că unul dintre părinţi are unul din stilurile parentale în proporţie de sută la sută. Există de obicei
stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.
Consecinţele stilului parental neimplicat
 Copilul învaţă că parerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanţă şi uneori
absolvit de orice responsabilitate.
 El îşi poate dezvolta o stimă de sine redusă (asemeni copilului crescut autoritar), poate
deveni timorat şi urmărit în permanenţă de un complex de inferioritat.
 Spre deosebire de copilul crescut autoritar, copilul crescut de părinţi indiferenţi, se va
baza doar pe experienţa lui de viaţă.
 Când va deveni la rândul lui părinte, va da replici copiilor lui, cum ar fi: ,,Ce ştii tu? Ai
trăit ce am trăit eu?” Cine eşti tu ca să-mi dai sfaturi?”.
 Copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele şi la dorințele
celorlalţi, mai apatic, mai pragmatic.
 Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheaţă”, fără să
bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe
principiul ,,Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.

30
 Stilurile parentale sunt definite ca maniera în care părinţii îşi exprimă credinţele lespre
cum trebuie să fie părinţii buni sau cei răi. Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să fie părinţi buni
şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii
lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi
părinte.

Ciofu Carmen în manualul Interacţiunea părinţi – copii enumeră un șir de tipuri de părinţi
propuse de Vincent (1972) şi Minulescu (2003):
1. Părintele indulgent: sensibil faţă de drepturile altora, aceşti părinţi se consultă cu copilul
atunci când iau o decizie, interesat faţă de activităţile copilului, afctuos. Rar îl pedepseşte. Îi
satisface orice dorinţă.
Copilul va înţelege greu rolul limitelor, al regulilor, de aceea putând fi obraznic, agresiv,
negativist, un copil problemă: nu suportă frustrarea sau cadrul care cere disciplina. Este lipsit de
voinţă. El nu va şti la ce să se aştepte „de la o albină care dacă o iei în mână te înţeapă, de la
strada care îi poate periclita viaţa dacă nu-i respectă regulile” etc. Vor creşte nesiguri, incapabili
să-şi stăpânească emoţiile, pornirile de moment şi frică. Filosofia de viaţă a părintelui care
adoptă acest stil este: ,,Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”.
2. Părintele hiperprotector: acesta este atent la nevoile copilului şi se dedică educaţiei lui.
Hiperprotectivitatea dăunează însă, îi anulează dorinţa de a se descurca singur, îl „sufocă”. La
vârsta la care trebuie instalată relativa independenţă, acţiunile deosebit de strânse între părinţi şi
copil exclud acestuia alte relaţii.
Contactul excesiv (fizic şi social), constă în prelungirea nedorită a îngrijirilor şi serviciilor
care sunt prestate de către mamă, la vârsta la care ar fi trebuit să apară la copil elemente de
autoângrijire. Mama doarme cu copilul în pat chiar la vârsta de şcolar, continue să-1 îmbrace
dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, îi dă de mâncare în gură, nu-l lasă să depună nici un fel
de activitate casnică, continuă să-i facă baie şi în general îi face numeroase servicii ce sunt
necesare. Îi indică cu cine să se joace şi cu cine nu, îl urmăreşte la şcoală şi la locurile de joacă,
încurajează să-i ceară ajutorul în orice situaţie de frustrare, intervine violent făcând personal
dreptate copilului, aflat în dificultate, merge zilnic la şcoală şi pretinde învăţătoarei să-l reasculte
până obţine nota maximă etc.
Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile
copilului şi se dedică cu toată fiinţa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia
securitate, deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie în
permanenţă de sprijin şi de protecţie, educaţia pe care o acordă copilului se clădeşte în jurul ideii
31
că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” şi are grijă să îşi înveţe copilul în primul rând să fie precaut şi
rezervat faţă de tot ceea ce vine din afara familiei.
Din păcate, uneori protecţia acordată copilului este exagerată, părinţii devin veşnic
îngrijoraţi, văd catastrofe şi calamităţi la fiecare colţ de stradă. Când îşi văd copilul plângând,
devin agitaţi, creând, fără să îşi dea seama, mai multă tensiune, odată ,,porniţi” sunt greu de oprit
(,,Ce te doare puiule? Unde? Te doare tare? Vai, sărăcuţul de tine!”).
3. Părintele infantil: mama-copil trece direct de sub autoritatea tatălui sub cea a soţului:
amână orice pedeapsă până vine soţul. Fetei îi va greu să se identifice cu o astfel de mamă (să o
ia drept model). Tata-copil este adolescent moale şi indecis.
4. Părintele dependent: acest părinte este încă dependent de familia de origine; nu se
ataşează de noua familie, de proprii copii. Se simt culpabili dacă fac asta.
5. Părintele perfecționist vrea să obţină un copil perfect: ascultător, curajos, bun la toate
materiile, precoce, care ştie de mic câteva limbi străine etc. Nu trebuie să i se ceară atâtea
sarcini, pentru că nici corpul, nici mintea nu sunt pregătite să facă faţă la atâtea sarcini ale altor
vârste. Copilul are nevoie în primul rând de joacă pentru că prin joacă îşi formează multe
abilităţi.
În concluzie, stilul parental oferă un indicator care prezice starea de bine a copilului într-o
varietate de situaţii. Atât sensibilitatea la nevoile copiilor, cât şi aşteptările părinţilor cu privire la
performanţele acestora şi la comportamentul lor sunt importante pentru a fi un bun părinte.

Nr
Sarcini de învățare
.
Realizați un eseu de două pagini, pornind de la următoarele afirmaţii: „Încotro se îndreaptă
1.
familia şi care sunt şansele sale de evoluţie” .
Realizaţi o prezentare a stilului parental, sub cupola căruia aţi fost educaţi, apoi prezentaţi
2.
urmările acestuia în viaţa de actual adult.
Plecând de la următorul citat, „Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu
determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele
3. lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare
pentru lume...”, identificaţi rolurile pe care le are părintele cu privire la creşterea şi educaţia
copilului.
4. Enumeraţi minim 6 modalităţi prin care putem să îl îndreptăm pe copil spre fericire.

32
 La ce vârstă au început să participe la deciziile privind bugetul familiei ? Cine ar trebui să
dețină rolul de manager al familiei în gestionarea resurselor umane, materiale și de timp?
5. Care sunt cauzele pentru care apar, de regulă discuții în familie prinvind bugetul familiei?
De ce apar aceste discuții? Care este/ar trebui să fie rolul copiilor în deciziile privitoare la
bugetul familiei?

Joc de rol
Un grup joacă rolul unei familii extinse cu trei copii ( de 3, 7 și 12 ani) și o bunică. Jocul de
rol exemplifică modul inegal în care sunt distribuite rolurile în familie și discuțiile care au
6. loc din acest motiv. După derularea jocului de rol – discuții centrate pe următoarele
aspecte :
- Cine a greșit în atribuirea rolurilor și de ce?
- Ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul vreunuia dintre membri?
- Ce soluții există pentru îndreptarea situației?

Studiu de caz
„O familie cu doi copii școlari cu probleme de adaptare și socializare, părinți implicați
7. foarte mult în activitățile profesionale, bunici cu probleme de sănătate, nivel de trai ridicat,
lipsa timpului pentru rezolvarea sarcinilor de familie.”
- Ce riscuri pot apărea, posibile probleme?
- Propuneți posibile soluții pe termen scurt, mediu și lung.
Elaboraţi trei întrebări pentru părinţi (mame şi taţi) din care să reiasă modul în care
administrează bugetul familiei.
Formaţi (pe bază de voluntariat) un grup de studenți care să realizeze interviuri cu aceşti
8.
părinţi (înregistrate pe bandă magnetică), analizaţi răspunsurile lor cu întreaga grupă de
studenți, comparaţi familiile care au buget asemănător şi nivel de trai diferit şi trageţi
concluzii cu privire la cauzele care determină situațiile diferite din aceste familii.
9. Elaborați regulile părintelui modern?

10. Identificați factorii care duc la hiperprotecție?

Elaborați un referat cu tema: „Impactul stilului parental asupra educației copilului de vârstă
11.
școlară mică”.

Unitatea de învăţare nr. 3

TEMA: Climatul familial
Plan:
1. Climatul familial: esență, caracteristici
33
 2. Tipurile de climat familial
3. Conflictele în mediul familial. Cauze
4. Impactul culturii familiale asupra formării personalității copilului

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: criză familială, climat familial, conflict;
 să explicie despre necesitatea gestionării conflictelor;
 să identifice principlalele probleme care duc la apariția conflictelor.

Concepte-cheie: criză, conflict, climat familial.

„Ai răbdare, fii hotărât, sever şi blând, fii drept şi capabil de dăruire neâncetată. Să nu ţi se
pară nimic prea mult şi prea greu când e vorba de a ajuta la creşterea puiului de om!”

1. Climatul familial: esență, caracteristici

Climatul familial este foarte important pentru dezvoltarea copilului: un climat echilibrat,
cald va favoriza dezvoltarea armonioasă a copilului. Acesta simte nevoia de sprijin parental, mai
ales la vârstele mai mici.
Climatul familial [15;25] ocupă un loc central în constelaţia de factori determinate de
evoluţia individului. Copilul ca fiinţă plastică înzestrată cu un uimitor potenţial de dezvoltare
foarte receptiv la influenţele externe pozitive sau negative. El nu e un adult în miniatură e doar
un candidat la umanizare, fundamentarea personalităţii sale se realizează în mare măsură în sânul
familiei ce reprezintă un nivel afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia educativ -
pedagogică, stilurile adoptate mai mult sau mai puţin spontan, dar practicate zilnic de părinţi sub
forma cerinţelor şi atitudinea faţă de copil joacă un rol însemnat în formarea personalităţii.
Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se caracterizează după modelul şi natura situaţiei trăite
nemijlocit repetat şi intens de către copil în mediul familial ce e considerat prin funcţia sa
centrală de creştere şi educare, atât părinţii au consecinţe durabile asupra personalităţii în
formare. Singura atitudine validă în educarea copilului e cea de acceptare a lui, ea presupune o
dragoste raţională faţă de copil, fără slăvire şi răsfaţare, şi o doză optimă a frustrărilor adoptive
în raport cu necesitatea copilului. Mama asigură căldura afectivă, indispensabilă, dezvoltând

34
mecanismul de cunoaştere şi învăţare, iar tata reprezintă autoritate şi un nivel social.
Neânţelegerile dintre părinţi ale căror roluri sunt strâns complimentare pune în pericol
sentimente de securitate a copilului şi în consecinţă armonia dezvoltării personalităţii sale.
Orice climat familial poate fi amenințat de careva crize familiale.
Criza familială [5;11;15] este definită ca orice situaţie care induce apariţia stresului în
familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca rezultat
ruperea ei. Criza poate constitui un punct de cotitură în viaţa unei familii şi rezolvarea ei nu este
de obicei posibilă prin mijloace comune. Natura evenimentului care induce criza poate fi severă
prin ea însăşi şi realizează, potenţial, acelaşi efect în orice tip de familie. Aşa este perceput
decesul unuia dintre părinţi sau separarea definitivă a părinţilor prin divorţ.
Crizele familiale, prin natura lor diferită pot fi acute sau cronice.
Criza acută este autolimitată. După 4-8 săptămâni, timp în care familia parcurge perioada
de şoc, încep să apară soluţii de rezolvare. Urmează iniţial o retragere defensivă, caracterizată
printr-un răspuns emoţional, urmată de o perioadă de înţelegere, de acceptare a evenimentului şi
în fine, adaptarea familiei la noua situaţie. O familie puternică, unită, echilibrată, trece peste
aceste crize şi rămâne legată şi funcţională chiar dacă rolurile membrilor familiei se mai
schimbă. Un bun tipar de comunicare între membrii familiei rezolvă practic oricare tip de criză,
fără pierderea coeziunii.
Crize maturaţionale. Este vorba de experienţele personale ce survin ca urmare a
dezvoltărâii bio-psiho-sociale, ca parte normală a vieţii. Aceste treceri de la o etapă de dezvoltare
la alta sunt însoţite de modificări de atitudini, dorinţe şi abilităţi. Putem enumera următoarele
situaţii ca exemplificare: naşterea primului copil, intrarea copilului la şсоаlă, pubertatea, cariera
academică a copilului, căsătoria copilului, plecarea acestuia din casa părintească, prima sarcină a
fiicei, naşterea primului nepot, perioada de involuţie, pensia, moartea partenerului. Pentru fiecare
din aceste etape membrii familiei îşi schimbă rolurile, se organizează. Uneori, membrii familiei
nu sunt capabili să-şi asume noile roluri. Învăţarea noului rol poate crea perioade de
dezechilibru, dacă nu există suficiente resurse şi capacitate de comunicare interpersonală.
Crizele situaţionale sunt reprezentate de situaţii neexpectate cum ar fi naşterea unui copil
cu о malformaţie congenitală de cord, spitalizarea îndelungată pentru o boală cronică, handicapul
definitiv, decesul copilului, sarcina neexpectată a unei adolescente etc. Copilul poate fi și el
victima unor crize de vârstă.
Crizele de la un an şi cele de la trei ani se pot manifesta prin capricii frecvente ale
copiilor, îndărătnicia lor, tendinţa de a cerceta, cunoaşte mediul ambiant. Un indice important al
crizei de 3 ani reprezintă conştientizarea propriei personalităţi, care se manifestă prin tendinţa

35
copilului de a acţiona de unul singur şi aplicarea frecventă a sintagmei eu singur. Psihologii
consideră că la vârsta de 3 ani se naşte personalitatea pentru prima dată.
Criza de la 7 ani se manifestă prin dereglarea echilibrului psihologic, prin instabilitatea
dispoziţiei, a voinţei, concomitent observându-se şi о independenţă crescândă a copilului.
Criza de la 10/11 ani se poate manifesta prin încăpăţânare, negativism; cea de la 14/15
ani - prin micşorarea productivităţii intelectuale, deoarece are loc trecerea la о formă mai
superioară a activităţii mintale, bazată pe înţelegere şi deducţie.
Criza de la 17/18 ani ţine de detaşarea adolescentului de familie şi se poate manifesta
printr-o izolare de părinţi, tendinţe exagerate spre autonomie şi independent; conduite exaltate
sau originale.
În concluzie, scoaterea în relief a particularităţilor esenţiale a primului factor va contribui
la conştientizarea acestora şi formarea competenţelor şi eficienţei parentale.

2. Tipurile de climat familial

Literatura de specialitate propune un șir de tipologii ale climatului familial. Noi
considerăm că o tipologie reușită este cea propusă de (Alecu G. 1997).
Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul
dintre părinţi sau chiar la amândoi. Într-o atmosferă de tensiune şi conflict apar confruntări mai
mult sau mai puţin violente de opinii şi mentalităţi încât dialogul firesc se poate transforma într-
un conflict între generaţii, un fenomen frecvent la vârstele pubertăţii şi adolescenţei.
Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvenţională. Membrii familiei
sunt independenţi şi detaşaţi, se acceptă reciproc şi adoptă, în general, atitudini tolerante.
Partenerii se înţeleg în orice situaţie, îşi accept propriile obligaţii sau capricii, după cum se pot
neglija reciproc. De fapt, această comportare după bunul plac poate duce la neglijare, în final, la
refuzul obligaţiilor de convieţuire familial. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de interes în
ceea ce priveşte educaţia lor (lăsată la îndemâna bunicilor sau a altor rude) la vârste la care ei au
nevoie de îndrumare şi interes şi chiar fermitate, pot aduce prejudicii maturizării lor psihosociale.
Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare şi suspiciune, de
permanentă nelinişte cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereuşita
şcolară/profesională, de relaţii nedorite cu alţii etc. Această ambianţă creează şi accentuează
timiditatea, poate prelungi starea de dependenţă a copiilor, duce la neîncredere în sine şi în
ceilalţi şi poate favoriza înclinaţia spre melancolie.
Climatul familial naiv este creat de părinţii insuficient maturizaţi social pentru aşi asuma
obligaţiile convieţuirii în cuplu şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor. În general,
aceste relaţii se destramă frecvent prin desfiinţarea căsătoriei sau prin divorţ, iar lipsa autonomiei
36
materiale prin dependenţa de părinţi şi, în cazuri limită, refuzul de a munci, creează neânţelegeri
şi conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor. Imaturitatea socială şi infantilismul ce
caracterizează adulţii angrenaţi în această relaţie nu sunt determinate doar de vârsta timpurie a
stabilirii legăturii, ci şi iresponsabilităţii de care dau dovadă, îndeosebi, cu privire la educarea
copiilor.
Climatul familial conflictual este generat de repetatele neânţelegeri din familie
determinate de diferite aspecte, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relaţiilor conjugale,
inconsecvenţa în educaţia copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Revendicările şi confruntările
contradictorii, consecinţele acestui ambient conduc la replici dure şi la violenţă. Convieţuirea în
acest tip de familie, devine nu doar o formalitate, ci şi o stare de stres pentru fiecare membru al
familiei. Copiii sunt traumatizaţi de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinţi
şi adoptarea unei poziţii face ca ei să-i judece, dar în egală măsură să sufere din cauza lor.
Părinţii îşi neglijează copiii datorită preocupării faţă de situaţiile generatoare de conflicte, iar
lipsa de control şi supraveghere, cu deosebire la vârstele critice când ei au nevoie de sprijin,
îndrumare, dragoste şi înţelegere se repercutează negativ asupra performanţelor şi conduitelor.
Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viaţă dificil, neglijent,
tensionat, traumatizant. Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm: decesul, despărţirea,
divorţul. Atmosfera familială încordată, apăsătoare pentru fiecare membru face ca, în general,
conflictele să se acutizeze şi poate conduce la traumă. Alte evenimente, cum ar fi dezechilibrul
financiar, suferinţa pierderii din cauza decesului unei persoane apropiate, decepţia dezmembrării
familiei şi consecinţele sale (partajul bunurilor, separarea copiilor etc. se pot solda cu aceeaşi
stare de tensiune care traumatizează copiii implicaţi în neânţelegerile şi conflictele familiale,
adoptă poziţii în favoarea unuia sau altuia dintre părinţi, se despart, regretă sau se bucură de
separarea faţă de acesta prin detensionare şi evitarea unui climat violent datorită acestui fapt.
Tensiunile şi conflictele intens trăite de copii conduc la derută şi demobilizare, decepţie şi
revoltă.
O ambianţă familială frământată de tensiuni o atmosferă sufocantă prin modalitatea
inegalităţii, atitudinea părinţilor, lipsa de afecţiune dintre părinţi, de neânţelegerea lor, de certuri,
de acte de violenţă ori integrarea insuficientă a familiei în viaţa socială constituie tabloul unui
mediu nefavorabil dezvoltării copilului. Situaţia familială tensionată corelată cu impulsivitate,
opoziţia poate contribui la inadaptarea şcolii şi la nereuşita şcolară care pot agrava conflictul
familial.
În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei,
responsabilităţilor acesteia, crearea unui climat familial favorabil, cere respectarea riguroasă a
unor cerinţe propuse de Bontaș I. [8]:
37
  preocuparea continuă a părinţilor pentru a-şi stăpâni rolul, concomitent pentru a le oferi
un model în sprijinirea dezvoltării personalităţii lor;
 constituirea, consolidarea şi afirmarea familiei ca un colectiv închegat, unit ca să dispună
de forţa socio-educativă necesară;
 studierea şi cunoaşterea de către părinţi a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în
familie şi în afara ei;
 implicarea părinţilor în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilităţi, şi,
totodată, a obiectivelor tuturor dimensiunilor educaţiei - intelectuală, moral-civică,
estetică, fizică, profesională etc.;
 antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se
situaţiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuinţele numai de
educătorii naturali;
 sprijinirea educaţilor în activitatea de învăţare în aşa fel încât părinţii să nu ajungă să le
efectueze temele şi alte lucrări şcolare;
 orientarea părinţilor în domeniul acordării sancţiunilor pozitive şi negative în aşa fel încât
ele să contribuie la optimizarea activităţii educative;
 să asigure condiţiile şi mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un caz;
 părinţii să-şi folosească autoritatea firească, raţională, umană în raport cu educaţii, ei
trebuie să ştie că exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, totul să fie cu măsură;
 dragostea părinților trebuie să fie aceeaşi pentru toţi copiii şi pentru fiecare în parte;
 intervenţiile părinţilor vor avea în vedere şi relaţiile copiilor;
 asigurarea colaborării permanente şi nemijlocite cu educatorii de profesie - educatoare,
învăţător, profesori cu deosebire dirigintele clasei - participarea la acţiunile organizate de
şcoală (Bontaş I., 1995, pag. 168-169).
Ținem să menționăm căci cauzele conflictelor intrafamiliale sunt variate şi diferă de la
familie la familie.

3. Conflictele în mediul familial. Cauze

Pornind de la un solid fundament teoretic (G. Allport, 1981; E. Berne, 1994; W. Grant, 1997;
S. Kartaşev, 1996; C. Lickson, 1997; Э. Эйдемиллер, 1999; A. Баркан, 2000; А. Курпатов,
2003; etc.), Cuznețov L. a efectuat precizările conceptuale la care o să apelăm analizînd
conflictele intrafamiliale. Autoarea face diferenţierea dintre situaţia de conflict şi conflictul
propriu-zis [15].

38
 Situaţia de conflict - în cadrul familiei se manifestă doar prin apariţia şi sesizarea unor
necoincidenţe, necoordonări ale motivelor, intereselor, urmate de tensionarea relaţiilor familiale.
Situaţiile de conflict pot apărea brusc şi lent, ele pot avea un caracter evident şi voalat (ascuns).
Conflictele intrafamiliale – reprezintă o ciocnire între membrii familiei, generată de
atitudinea şi poziţiile lor sociale controversate sau interesele divergente.
Conflictul – mai poate fi determinat şi ca proces de înăsprire a contradicţiilor, o
confruntare dintre două sau mai multe persoane implicate în rezolvarea unei probleme înţelese şi
abordate diferit.
Cauzele conflictului familial
 inegalităţi de statut, competiţia între membrii familiei;
 violenţa domestică;
 incapacitatea de a ajunge la un compromis reciproc acceptat;
 dorinţa de putere, de prestigiu;
 lipsa de comunicare sau interpretări greşite ale unor gesturi, afirmaţii;
 gelozia.
Exemple de conflicte între părinţi şi copii
 Compararea propriului copil cu alţii, ai altor familii cu care intră în contact. Părinţii îi
folosesc pe acei copii ca etalon de comparaţie pentru copilul lor, iar acesta simte acest fapt în
defavoarea lui. Părinţii nu reuşesc să modifice comportamentul copiilor lor cu replici de genul:
„vezi ce cuminte este vărul tău, tu de ce nu eşti ca el” sau „cum de vecinul nostru a luat 10 la
lucrare, şi tu nu ai luat?”. Ei trebuie să conştientizeze unicitatea copilului lor şi să-l aprecieze aşa
cum este el, nu în comparaţie cu alţi copii. Când un copil este comparat cu un altul, când
răbdarea, iubirea şi înţelegerea părinţilor fluctuează în funcţie de această comparaţie, mesajul
receptat de copil este că el nu are nici o valoare intrinsecă, că nu poate fi iubit pentru el însuşi. El
există numai comparativ sau numai în cazul în care îndeplineşte anumite condiţii şi simte că
iubirea părinţilor este condiţionată şi că se află în situaţia de a „merita această iubire”, sesiza
Stephen Covey.
 Lipsa de comunicare părinţi-copii, părinţii considerând copii ca fiind prea mici pentru a
înţelege diferite situaţii.
 Indisciplina copiilor, considerată de părinţi ca rea-voinţă şi nu ca nevoie de acţiune sau ca
modalitate de a atrage atenţia asupra lor, cum se întâmplă de multe ori.
Conflicte între copii
 sentimentul unuia dintre copii că părinţii îl preferă pe unul dintre copii, mai mult decât pe
el;

39
  tedninţa de a obţine supremaţia – atenţia, aprecierea, recompensele din partea părinţilor;
 gelozia.
Tipologia conflictelor familiale (Cuznețov L. 2008):
- conflictele interpersonale în diada părinţi-copii – sau între alţi membri ai familiei, ca şi orice
fenomen psihosocial complex, încorporează un ansamblu de elemente. Unele din ele se pot
manifesta şi ca nişte forme autonome de conflict, ca de exemplu: cearta; selectarea şi
manipularea cu fapte şi evenimente negative; aprecierile negative; acuzările; reproşul;
desconsiderarea; înjosirea/violenţă morală sau fizică; etichetarea eronată; ameninţarea;
contrazicerea neargumentată; generalizările; reactualizarea trecutului.
Conflictele interpersonale familiale pot fi [15]:
I. Unghiul de vedere al celor două categorii de relaţii existente în orice familie:
 intrageneraţionale, conflictele în interiorul unei generaţii, de exemplu: între părinţi, între
copii;
 intergeneraţionale, conflictele între diverse generaţii: copii-părinţi; bunici – nepoţi.
II. După poziţia partenerilor conflictul poate fi:
 activ (a iniţiat conflictul);
 pasiv (participă în conflictul iniţiat de altă persoană).
III. După gradul de implicare:
 direct orientat spre individ;
 indirect - atinge tangenţial individul.
IV. După durata şi caracterul derulării deosebim conflicte:
 conflictele de scurtă durată deseori decurg acut;
 de lungă durată deseori care pot deveni cronice.
V. După caracterul general şi scopul final, conflictele le putem diviza în:
 pozitive - constructive;
 negative – distructive.
VI. După conţinut:
 cognitiv - stare de oscilare între două concepte, reguli sau moduri de rezolvare
discordante ori incompatibile pentru una şi aceeaşi problemă;
 intercultural - divergenţe de coduri, de credinţe, de valori legate de interacţini dintre
grupuri diferite, care determină apariţia subculturilor şi izolarea, confruntarea sau
negocierea, în scopul recunoaşterii identităţii specifice;
 psihologic (dorinţe antagonice, trebuinţe exagerate etc);

40
  social - situaţie de interacţiune, caracterizată de interese divergente, competiţii de putere,
antagonisme de scopuri; devine social când se referă la structuri şi organizaţii, opune
grupuri şi categorii de actori sociali, divizează indivizii în grupuri sau instituţii sau când
indivizii între ei împiedică exercitarea rolurilor şi statutele lor pun problema ierarhiei şi
poziţiei lor;
 familial – stări tensionate între membrii unei familii.
Orice membru al unei familii trebuie să cunoască care ar fi elementele constitutive ale
artei de a dirija conflictul: referindu-ne la conflictul intrafamilial, este necesar să le reţinem.
Acestea sunt:
 evitarea conflictului ce presupune un şir de acţiuni de ocolire a acestuia;
 anticiparea conflictului care se manifestă prin acţiuni de preântâmpinare. În pofida
faptului că aceste două concepte se aseamănă, noi, totuşi, le diferenţiem, considerând că
evitarea presupune о poziţie mai pasivă, iar anticiparea include о atitudine activă,
hotărâtă de încercări şi probe ale diferitor strategii comportamentale privind situaţia de
conflict;
 aplanarea conflictului ce reprezintă un proces de încetare a ciocnirilor, controverselor,
însoţit de о diminuare a tensionării în relaţii, calmare a spiritelor care treptat poate duce şi
la о armonizare a interacţiunilor familiale;
 transformarea conflictului este un proces de schimbare a caracterului distructiv al
conflictului în unul constructiv;
 soluţionarea conflictului ce reprezintă procesul de utilizare a unor modalităţi de
rezolvare a controverselor, acceptate de ambele părţi.
L. Cuznețov,2008 în lucrarea Educația în familie. Pedagogia familiei propune o
tipologie a comportamentului personalităţii în situaţii dificile: maximalist, pacificator,
neutru, luptător şi realist.
Tipul comportam. Tendinţa esenţială Specificul comportamentului
1. Maximalistul Consideră că are dreptate - Se conduce numai de propria poziţie;
în toate - Practic nu poate fi convins în faptul că n-are
dreptate;
- Dacă merge la compromis, rămâne nemulţumit;
- Oricare ar fi rezultatul, consideră că el are
dreptate.
2. Pacificatorul Merge la compromis ca să - Consideră că totul va fi bine;
micşoreze tensiunea - Face tot posibilul să împace părţile, chiar dacă
conflictul nu se soluţionează;
41
 - Nu exteriorizează nici odată poziţia sa.
3. Neutralul Nici odată nu apără careva - Nu apără nici о poziţie;
poziţii - Evită confruntările (chiar mai activ decât un
pacificator);
- Poziţia şi atitudinea sa nu sunt exteriorizate.
4. Luptătorul Îi provoacă pe ceilalţi, - Pozitia poate fi neargumentată, dar о apără
savurează procesul ferm, utilizând chiar şi ameninţările;
- Deseori învinge datorită tenacităţii sale;
- Primeşte satisfacţie de la însuşi procesul de
luptă.
5. Realistul Priveşte viaţa ca о - Este orientat spre colaborare;
posibilitate de a colabora, - Insuccesul îl consideră drept о nouă posibilitate
de а о trăi din plin de a proba ceva;
- Îi conştient de faptul că relaţia şi poziţia sunt
fenomene diferite.

Dacă analizăm atent stilul comunicării intrafamiliale putem lesne depista aceleaşi tipuri
comportamentale. Desigur, această clasificare este convenţională, ea poate fi completată, iar
stilurile comportamentale se pot îmbina, dar oricum ne ajută să înţelegem unele trăsături de
personalitate, să le corelăm cu ale noastre şi să stabilim căile de corecţie şi optimizare a acestora.

4. Impactul culturii familiale asupra formării personalității copilului

Cultura familiei reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale pe care le posedă
şi promovează aceasta ca instituţie socială. Valorile spirituale rezidă în cunoştinţele variate pe
care le posedă membrii familiei, virtuţiile, convingerile, tradiţiile, modelele comportamentale
ale părinţilor, copiilor, bunicilor şi atitudinile valorice ale acestora [15].
Studierea nivelului de cultură a părinţilor de către cadrele didactice este importantă
pentru a cunoaşte şi a-şi crea o imagine adecvată despre educaţia familială, Desigur, cultura
influenţelor relaţionale şi acţiunile educative ale familiei variază de la o familie la alta în funcţie
de mai mulţi factori: de vârsta părinţilor, condiţiile de trai, studiile şi nivelul de inteligenţă,
tradiţiile familiale, componenţa familiei, concepţia despre lume, particularităţile individual -
psihologice ale membrilor familiei, concepţia pedagogică adoptată.
În viziunea cercetătoarei L. Cuzneţov, elementele climatului pedagogic familial se referă
la două dimensiuni: la dimensiunea subiectivă, ce conţine ansamblul de valori, cunoştinţe,
credinţe, norme, atitudini şi la cea obiectivă a culturii familiei, ce cuprinde modul de viaţă,
modul de interacţiune şi comunicare, modul de organizare a mediului familial, modul de educaţie
42
a copiilor, bunurile materiale şi produsele valorilor spirituale. Familia influenţează asupra
dezvoltării capacităţii intelectuale şi asupra formării personalităţii, asupra caracterului specific
fiecărui gen la vârsta preşcolară, iar, pe de altă parte, influenţează nivelul de valorificare a
culturii de către adulţi.
De menţionat că formarea culturii pedagogică a părinţilor începe încă în perioada
prenatală, adică înainte de graviditatea mamei şi în cursul ei.

Nr
Sarcini de învățare
.
1. Brainstorming: Ce înţelegeți prin conflict?

2. Joc de rol: simularea unui conflict şi dramatizarea acestuia.

3. Lucru în echipe: identificarea de soluţii pentru diferite situaţii conflictuale.

4. Joc de rol: simularea unor conflicte, pe grupuri sau perechi şi a medierii conflictelor.

5. Joc de rol: tipurile de caracter în manifestări conflictuale.

6. Studiul de caz nr. 1
Mama unui copil de 8 ani s-a adresat după ajutor psihologic, formulând dificultăţile
apărute în relaţia cu copilul astfel: Mihai nu învaţă, este lipsit de voinţă, responsabilitate, e
încăpăţinat.
Analiza detaliată a situaţiei a scos la iveală următoarele: ambii părinţi lucrează, iar
copilul după şcoală rămâne singur acasă. Mama îl educă prin intermediul sunetelor
telefonice, cerându-i ca copilul să-şi facă lecţiile, să facă ordine în odaie, să mănânce etc.
Mihai îndeplinea însărcinările sporadic sau nu le îndeplinea deloc, luându-se cu joaca.
Mama a ascuns jucăriile, copilul a început să se joace cu obiectele de uz casnic, pe care
deseori le strica. Nici о convorbire şi convingere de a mamei nu şi-a atins scopul, copilul
continua să se încăpăţineze, manifestând lipsă de voinţă.
Analiza situaţiei:
Singurătatea îl stresa pe copil, creându-i о stare de nelinişte, frică, pe care acesta se
străduia s-o recupereze printr-o activitate plăcută, accesibilă - jocul, uitând de celelalte
obligaţiuni. Activitatea de joc în acest caz reprezintă о modalitate de alinare, securizare
psihologică. Plecând de la faptul că relaţiile interpersonale, în fond, reprezintă un şir de
tranzacţii, am stabilit că conduita mamei era influenţată de opiniile preconcepute şi
stereotipurile interiorizate în familia de origine.
Astfel, putem conchide că mama nu cunoaşte particularităţile de vârstă ale copilului, nu

43
înţelege starea şi trăirile acestuia şi nici nu tinde să le înţeleagă. În educaţia copilului se
conduce de stereotipurile asimilate în familia sa, pe care le considera eficiente.
Studiul de caz nr. 2
Tata s-a adresat la psiholog, deoarece considera că fiul său, în vârstă de 14 ani, este
timid, fricos şi nehotărât. Investigaţia ne-a permis să depistăm un şir de incompetenţe şi
greşeli în comportarea tatălui. Dorind să-l facă pe copil curajos, adultul aplica aşa metode
de călire a voinţei ca: aruncarea acestuia în lac la locuri adânci, trimiterea seara în curte
sau la vecini după anumite obiecte etc. Tata era convins că numai astfel de metode vor
asigura formarea bărbăţiei, curajului la copil (prietenul său anume aşa l-a făcut îndrăzneţ
pe fiul lui). Cazul descris ne permite să detectăm incompetenţa parentală şi explorarea
stereotipurilor greşite de educaţie.
Studiul de caz nr. 3
Mama a venit la consultaţie, fiindcă considera că fiica ei, în vârstă de 10 ani, e lipsită de
iniţiativă, n-are interese stabile, nu învaţă şi e neascultătoare. Investigaţiile efectuate n-au
stabilit dereglări de comportament din partea fetiţei, mai mult ca atât, plângerile mamei s-
au dovedit a fi lipsite de temei. În realitate fetiţa era activă, citea mult, învaţă bine,
frecventa un cerc de dans, se ocupa cu muzica, însă mama dorea ca aceasta să se ocupe de
matematică şi să înveţe о limbă modernă. Observaţiile realizate au permis să determinăm
un repertoriu scund al mijloacelor de comunicare al mamei cu fetiţa, chiar о doză de
nervozitate, distanţare în relaţii, contactul tactil insuficient cu copilul.
Continuând investigaţiile, am aflat că mama are о dificultate care о macină necontenit
(încercarea ei de a-şi reface familia a eşuat). Relaţiile cu fostul soţ au traumat-o
psihologic, i-au lăsat о amprentă negativă - о fobie, se credea contaminată de о maladie
periculoasă). Ocrotindu-şi fiica, mama evita să se atingă de ea (temându-se să nu о
molipsească), astfel treptat evenimentul neplăcut a fost uitat, iar acest comportament s-a
consolidat. Desigur, acesta este un caz foarte complicat, când avem de a face nu numai cu
incompetenţa parentală, ci şi cu un adult neurotizat, la care dificultatea personală a fost
inclusă în comunicarea cu copilul. În acest caz se mai observă tendinţa adultului de a
impune copilului ambiţiile nerealizate de el însuşi.
Studiul de caz nr. 4
După о viaţă plină de conflicte, certuri, părinţii lui Andrei au divorţat. Tata şi-a creat о
altă familie, iar mama a rămas cu feciorul. S-a adresat la psiholog cu întrebarea: Ce să
facă ca Andrei să nu-i semene tatălui? Femeia considera că băiatul este prost, leneş şi
încăpăţinat ca şi tatăl lui; deseori îl ceartă fără motiv, uneori îl bătea. Copilul a început să
înveţe slab, să fugă de la lecţii, de acasă, nu asculta de mama.
44
 În acest caz avem о situaţie extrem de dificilă, femeia nu-şi dădea seama că relaţia
negativă cu soţul a influenţat atitudinea ei şi comportamentul faţă de copil. Este evident că
mama nu era obiectivă; în persoana fiului ea de fapt, îl vedea pe fostul soţ şi continua să
se certe şi să conflicteze cu el, mai bine zis, cu fantoma acestuia.
Prin urmare, avem un caz tipic de transfer al relaţiilor negative cu un membru al
familiei asupra comunicării cu altul - copilul. Spre regret, această influenţă nefastă a
relaţiilor negative dintre adulţi asupra comunicării cu copilul о putem depista şi în
familiile complete.
Soluţionarea acestor situaţii cere nu numai competenţă profesională, ci şi timp, răbdare,
minuţiozitate. Remediile cele mai eficiente ale psihoterapiei familiale sunt: convorbirile şi
discuţiile cu părinţii şi copiii (individuale şi în grup), modelarea şi soluţionarea situaţiilor
de conflict, analiza situaţiilor respective, jocurile corecţionale, asimilarea cunoştinţelor în
domeniul psihopedagogiei familiale etc.
Elaborați un referat cu tema: „Impactul culturii familiale asupra formării personalității
7.
copilului”.

Unitatea de învăţare nr. 4

TEMA: A deveni părinte – un risc sau o dorinţă?
Plan:
1. Planificarea familială (Sarcina. Cauze ale naşterii premature: probleme ale nou-
născuţilor prematuri)
2. Pregătirea psihologică şi materială a naşterii
3. Pregătirea psihologică pentru perioada post-natală

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: planificare familală, sarcină, premator;
 să explice despre necesitatea planificării familiale;
 să identifice condiţiile de bază pentru întemeierea unei familii;
 să analizeze rolurile specifice momentelor sarcinii şi naşterii din perspectiva ambilor
viitori părinţi.

Concepte-cheie: planificare, planficare parentală,sarcină,prematur.

45
1. Planificarea familială (Sarcina. Cauze ale naşterii premature: probleme ale nou-
născuţilor prematuri)
Ionescu M. în suportul de curs Educaţia viitorilor părinţi menționează despre faptul că
sarcina durează nouă luni (aprox. 280 de zile), timp în care fătul uman se dezvoltă în uterul
mamei.
 Primele săptămâni de viaţă intrauterină sunt foarte importante. La o săptămână după
concepţie, celulele încep să se specializeze: unele vor forma pielea, altele oasele, altele sângele
etc. Prin urmare, este bine ca femeia să aibă grijă de ea chiar înainte de a ști că este însărcinată.
 În timpul sarcinii, mama nu trebuie să ia nici un medicament care nu este prescris de
medic.
 Fumatul, consumul de alcool pot face rău copilului.
 La sfârşitul celei de-a doua luni, membrele fătului sunt deja conturate (deși sunt foarte
mici). El se mişcă şi reacţionează la stimuli. Fătul trăieşte în uter, în lichidul amniotic, care
acţionează ca o pernă protectoare. El se aprovizionează cu oxigen prin cordonul ombilical, din
placentă (nu îşi foloseşte plămânii pentru a respira, fiind înconjurat de lichid). Primeşte hrana tot
prin cordonul ombilical.
 În ultimele 3 luni de sarcină, fătul aude şi vede umbre prin peretele abdominal al mamei.
Deci este conştient când este lumină sau întuneric.
 Perioada sarcinii nu este potrivită pentru a ţine cure de slăbire. În perioada celor 9 luni
de sarcină, fiecare organ din corpul viitoarei mame lucrează mai mult și are nevoie de mai multă
energie decât de obicei. Alimentaţia trebuie să asigure numărul necesar de calorii atât pentru
mamă, cât şi pentru dezvoltarea copilului; de aceea, femeile însărcinate au o poftă mai mare și
încep să mănânce chiar alimente care altădată nu le plăceau. Important este să îşi asigure o
alimentaţie variată şi suficientă şi să nu îşi facă griji pentru luarea în greutate, firească în această
perioadă. Pe de altă parte însă, trebuie evitată şi extremă: alimentaţia excesivă. Fiecare îşi va
doza hrana, în funcţie de nevoile proprii.
 Creşterea în greutate începe, de regulă, din cel de al doilealea trimestru de sarcină. În
primul trimestru, creşterea în greutate este mai puţin vizibilă. În general, femeile adaugă în
perioada sarcinii aproximativ 11-13 kg. Ritmul creşterii în greutate diferă în funcţie de
momentele sarcinii: este mai mic în primul trimestru, mai mare în lunile 4-8 (0,5-1 kg
săptămânal) şi descreşte în luna a 9-a (circa 0,25 kg pe saptămână). Din această greutate, copilul
cântărește doar la 2,75-3,5 kg. Restul aparţine mamei pentru a asigura condiţiile interne de
creştere a copilului (placenta, lichidul amniotic, creșterea țesutului mamar, grăsimea acumulată
pentru lapte, lărgirea uterului și volumul de sânge extra).

46
  Unii copii se nasc prematur (înainte de săptămâna 37 de sarcină) şi au nevoie de îngrijiri
speciale.
Posibile cauze ale naşterii premature:
▪ boli cronice ale mamei, infecţii;
▪ consumul de droguri;
▪ dezvoltarea anormală sau scăzută a placentei, poziționarea joasă a acesteia;
▪ dezlipirea placentei sau ruperea prematură a membranelor (sacul amniotic);
▪ cantitatea prea mare de lichid amniotic;
▪ sarcina multiplă (gemeni, tripleți etc).
Caracteristici şi probleme ale nou-născuţilor prematuri:
▪ sunt mici, cântărind de obicei sub 2.5 kg;
▪ piele subţire, lucioasă, roz sau roşie;
▪ plânsul nu este puternic şi tonusul este scazut;
▪ incapacitatea de a-şi păstra o temperatură constantă a corpului, datorită greutăţii scăzute;
▪ apnee (oprirea respiraţiei);
▪ anemie; hrănire dificilă etc. Naşterea prematură nu afectează iremediabil copilul. Ideea că un
copil născut prematur nu se poate dezvolta absolut normal este doar o prejudecată.
Prevenirea prematurității
▪ identificarea riscului de travaliu prematur şi adoptarea măsurilor necesare;
▪ regimul alimentar corespunzător;
▪ evitarea muncii obositoare şi a statului în picioare mult timp.
Reguli de bază
 Control medical regulat, în funcţie de recomandările medicului.
 Mişcarea – stimulează circulaţia şi relaxează organismul.
 Odihna – femeia însărcinată are nevoie de mai multă odihnă, de relaxare şi de somn.
 Sprijinul emoţional. Pe durata sarcinii, femeia suferă unele tulburări emoţionale care
trebuie înţelese de cei din jur. Poate deveni neliniştită. Sprijinul soţului şi al familiei este
foarte important pentru a evita tulburări emoţionale grave, de tipul depresiei, respingerii
copilului etc.
 Alimentaţie sănătoasă va pregăti mama pentru perioada de hrănire a copilului la sân. S-a
observat că alăptarea copilului favorizează dezvoltarea sa sănătoasă, fizică şi psihică. De
asemenea, reduce riscul apariţiei cancerului la sân.
Sfaturi pentru alimentaţie:
 mese mai dese pe zi (5-6);

47
  alimente bogate în:
o carbohidrate (fibre) – din pâinea integrală, cereale, orez, cartofii, mazare, fasole
boabe etc.;
o proteine - carne roșie (conţine fier), lapte, iaurt, brânză, ouă, alune, nuci, unt de arahide,
proteine vegetale din mazăre, fasole, boabe sau linte;
o vitamine - legume și fructe proaspete, carnea, peștele, produsele lactate cerealele și
nucile/alunele. Vitaminele B și C nu sunt stocate la nivelul organismului, prin urmare,
trebuie zilnic consumate. Vitamina D se află în untura de pește și poate fi stocată de
organism doar în prezența soarelui (se recomandă expunerea zilnică de cel puțin 40 de
minute la lumina solară pentru a produce cantitatea necesară de vitamina D). Acidul folic
trebuie luat ca supliment cu trei luni înainte de concepție și de-a lungul primului trimestru de
sarcină.
o minerale – brocoli, lapte praf și conserve de pește cu os, zarzavat, produse lactate (se
recomandă ca dieta să fie bogată în calciu înainte de sarcină; pentru absorbţia calciului,
organismul are nevoie de vitamina D.
o fier - carne roșie, ouă, pește, fasole, boabe, caise, stafide și prune sau supliment de fier din
tablete sau injecţii prescrise de medic, pentru a preveni anemia.
De evitat:
o Evitarea alimentelor care pot conține agenți patogeni nocivi (de ex., ouăle sau carnea de
pasăre insuficient fierte pot transmite salmonela; produsele care conțin lapte nepasterizat,
ficat și carne crudă sau insuficient procesată pot conţine o bacterie (listeria) care poate
provoca avortul sau moartea copilului la naștere).
o Igiena zilnică riguroasă. Spălarea mâinilor după atingerea unui animal şi evitarea curăţeniei
adăposturilor de animale sau utilizarea mănuşilor.
Rezultă că dacă fiecare viitoare mamă va ține cont de aceste sfaturi la sigur va avea o
sarcină fără complicații și un copil născut sănătos.

2. Pregătirea psihologică şi materială a naşterii

Asistenţa prenatală include:
 Supravegherea stării de sănătate a mamei şi a copilului;
 Educaţia mamei pentru naştere şi pentru îngrijirea sugarului;
 Informaţii despre planificarea familială (pentru viitorii copii);
 Consiliere familială.
Pregătirea psihologică pentru naștere:
 Pregătirea mamei;
48
  Pregătirea tatălui;
 Pregătirea celorlalți copii ai cuplului (dacă este cazul).
Pregătiri materiale pentru naştere:
 Achiziţionarea bunurilor necesare: scutece, biberon, halat pentru spital, alimente etc.;
 Amenajarea camerei copilului: lucruri, mobilier, jucării etc.
Orice program de pregatire psihoemoționala a gravidei trebuie sa include [36]: 1.
Discuții individuale și în grup cu gravida și membrii familiei aceșteia pe temele relevante
pentru sarcină, naștere și pentru îngrijirea copilului; 2. Ore specifice de gimnastică specială
în grup, sub supravegherea unui personal instruit în scopul creării confortului fizic și
relaxarii muschilor în timpul travaliului; 3. Posibilitatea de familiarizare a cuplului cu
conditiile în care va avea loc nașterea; 4. Utilizarea factorilor naturali.
Numarul de ședințe trebuie sa fie de 4, iar durata fiecarei ședinte de 1,5-2 ore, cu pauze
de odihnă. Tematica ședințelor, indicată în Carnetul medical perinatal, va corespunde
termenului de gestație. Prima ședință - după înregistrarea sarcinii; a II-a - la 28-30 săptămîni
de sarcină; a III-a - la 32-33 săptămîni de gestație; a IV-a - la 35-36 săptămîni de sarcină.
Metodele de pregtăire psihoemoțională pentru gravide cunosc o dezvoltare de aproape
100 ani. Ele permit de a evita administrarea preparatelor medicamentoase și de a aplica
metode sugestive, acționand eficient asupra pragului și caracterului sensibiltății.

3. Pregătirea psihologică pentru perioada post-natală

 stresul, oboseala;
 alăptarea;
 modificări ale dispoziţiei; stări depresive datorate pe de o parte modificărilor hormonale,
fiziologice ale organismului, iar pe de altă parte, datorate situaţiilor noi de viaţă, stresului, noilor
responsabilităţi, temerilor etc.
Sunt foarte importante:
 alimentaţia;
 odihna, somnul, relaxarea;
 comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei, solicitarea de sprijin; spirijinul emoţional şi
sprijinul în activităţile curente;
 evitarea consumului de alcool, cafea (excitanţi ai sistemului nervos).
Din aceste considerente conchidem că modul sănătos de viaţă este o noţiune complexă şi
include mai multe componente de bază: respectarea regulilor şi normelor igienice, regimul de

49
 instruire, muncă, odihnă, alimentare, activitate motorie, lipsa deprinderilor dăunătoare,
comportament ecologic corect etc.

Nr
Sarcini de învățare
.
1. Elaboraţi o listă cu lucrurile necesare pentru perioada imediat următoare nașterii.

2. Realizați un plan al camerei copilului.

Elaborați un regim al zilei pentru o femeie însărcinată. Ce activități trebuie să facă?
3.
Ce alimente și la ce oră trebuie să consume?
Vizionaţi primul episod al filmului “Dezvoltarea copilului de la 0 la 6 ani” realizat de
4.
UNICEF şi comentaţi conţinutul lui.

Unitatea de învăţare nr. 5

TEMA: Dezvoltarea timpurie a copilului
Plan:
1. Copilăria timpurie: de ce este atât de importantă?
2. Factorii care determină dezvoltarea copilului
3. Caracteristici de dezvoltare fizică a copiilor de la 0-7 ani

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: educație timpurie, standarte de dezvoltare;
 să explicie despre necesitatea educării copiilor din cea mai fragedă vârstă;
 să identifice principlalele probleme în educația copiilor.

Concepte-cheie: educație timpurie.

1. Copilăria timpurie: de ce este atât de importantă?

Analizînd ”Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară” cu
sprijinul UNICEFF, aprobat de către Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova,
tind să menționez că în ghidul dat este relatat despre faptul că primii trei ani de viaţă sunt
decisivi, critici în formarea abilităţilor mintale la copii, a personalităţii şi comportamentului lui
50
social şi consecinţele ratărilor la vârsta timpurie cu timpul pot să se acumuleze. Cercetările
ultimului deceniu din domeniul biologiei moleculare au arătat că dezvoltarea creierului
copilului în primul an de viaţă este mai rapidă şi mai amplă decât se credea. Lunile următoare
după naşterea copilului sunt extrem de importante pentru formarea creierului lui. În această
perioadă numărul legăturilor neuronice, care fac posibil procesul de învăţare, se măreşte de 20 de
ori. Celulele creierului copilului — neuronii — se înmulţesc vertiginos, se stabilesc sinapsele şi
structurile pentru toată viaţa. Într-o perioadă scurtă de numai 36 de luni, copiii îşi dezvoltă
capacitatea de a gândi şi vorbi, de a învăţa şi a raţiona/cugeta, pun bazele valorilor personale şi a
comportamentului necesar pentru viaţa adultă. În primul an de viaţă creierul copilului aproape că
se triplează ca mărime şi creşte de la un sfert la trei sferturi din greutatea creierului adultului. La
un copil de trei ani se formează aproximativ 1 000 trilioane de conexiuni — cam de 2 ori mai
multe ca la adulţi. Perioada de reproducere a conexiunilor creierului coincide cu perioada
copilăriei timpurii, când copiii descoperă lucruri noi pentru prima dată. Creierul uman este
deosebit de plastic, capacităţile lui de a se reorganiza se păstrează pe parcursul întregii vieţi.
Dezvoltarea creierului are loc, mai ales, în primii trei ani de viaţă.
Primul an de viaţă este cel mai important pentru dezvoltarea ulterioară a copilului şi pentru
devenirea lui ca personalitate. Copiii sunt programaţi, din punct de vedere biologic, pentru
învăţare anume în această perioadă. Modalitatea de formare, asamblare şi interconectare a
circuitelor creierului determină ce putem face, ce vrem să facem, cum gândim, cine suntem.
Aceste legături, care asigură viabilitatea creierului, depind, în particular, de codul genetic, dar, în
mare măsură, de experienţa de viaţă din primul an. Anume în această perioadă creierul copilului
este capabil în cea mai mare măsură să perceapă uşor şi repede experienţele noi şi să le
folosească util. Creşterea explozivă şi capacitatea de autoorganizare a creierului în primul an de
viaţă, experienţele pe care le are copilul pe parcursul acestei perioade sunt condiţiile ce pun baza
a tot ceea ce urmează. În perioadele următoare ceea ce ne face deştepţi, creativi şi adaptabili sunt
circuitele neuronale, formate în primul an de viaţă şi care susţin capacitatea noastră de a folosi
abstracţiunile din memorie în scopul formării unor idei noi şi rezolvării problemelor de viaţă.
Studiile în domeniu demonstrează că dezvoltarea optimă a sistemului nervos al copilului,
care determină dezvoltarea fizică, psihică şi socială, depinde de alimentaţia corectă, de
afecţiunea şi stimularea pe care copilul le primeşte în primele luni şi ani de viaţă. De asemenea,
cercetările arată impactul pozitiv al legăturii şi interrelaţiilor dintre copil şi părinţii lui (sau alte
persoane care îl îngrijesc) vizavi de toate aspectele supravieţuirii, creşterii şi dezvoltării copiilor.
Interacţiunile dintre oameni sunt tot atât de importante pentru dezvoltarea creierului copilului
ca şi hrana pentru nutriţia copilului, a sunetelor — pentru auz, a fasciculului de lumină — pentru
ochi.
51
 Dacă această perioadă de viaţă — primul an — va fi neglijată şi creierul nu va primi
stimularea necesară, posibilităţile pentru diverse tipuri de învăţare (fizică, intelectuală,
socioemoţională) pot fi diminuate esenţial. Performanţele obţinute în copilăria timpurie creează
fundamentul pentru succesele copilului la şcoală, formează caracterul lui în preadolescenţă şi
adolescenţă. Cu cât reţeaua de conexiuni neuronale este mai complexă, cu atât mai deştept poate
fi un copil, desigur dacă nu intervin noi experienţe de sortare, înregistrare şi acces. Până la 3 ani
— cea mai bună vârstă pentru dezvoltarea inteligenţei la copii!
Inteligenţa nou-născuţilor poate fi stimulată practic chiar de la naştere, potrivit rezultatelor
unui studiu realizat de o echipă de cercetători chinezi, care au analizat efectele benefice ale
dezvoltării timpurii a creierului la copiii mici.
În contextul Republicii Moldova, această vârstă este cuprinsă de la naştere până la 7 ani.
Tot ceea ce se întâmplă — sau nu se întâmplă — în aceşti primi ani de viaţă ai copilului este
esenţial, atât pentru bunăstarea lui imediată, cât şi pentru viitorul lui. Este o perioadă
fundamentală pentru dezvoltarea creierului, ce determină progrese în formarea capacităţilor
cognitive, lingvistice, sociale şi educaţionale ale copiilor. Aceşti ani, de asemenea, sunt cruciali
fiindcă aduc cele mai mari riscuri pentru supravieţuirea, sănătatea, creşterea emoţională şi fizică
a copiilor.

2. Factorii care determină dezvoltarea copilului

Îngrijirea include totalitatea acţiunilor întreprinse de îngrijitorii parentali, non-parentali şi
comunitate în vederea asigurării sănătăţii, alimentaţiei, dezvoltării psihosociale şi cognitive a
copilului. Îngrijirea înseamnă mai mult decât „a spăla” sau „a avea grijă”. Ea defineşte totalitatea
practicilor urmate de părinţi, îngrijitori non-parentali (educatori, medici) şi comunităţi, care
protejează şi promovează sănătatea, alimentarea, dezvoltarea psihosocială şi cognitivă a
copilului.
Prin urmare, îngrijirea este factorul-cheie pentru dezvoltarea reuşită a copilului. Nevoile
copilului nu apar izolat; ele se manifestă simultan şi solicită răspunsuri prompt. Adeseori, atunci
când copilul este mic, părinţii aproape că nu conversează cu el, îi pun biberonul în gură şi îl
îngrijesc ca pe un obiect. Principalele acţiuni de îngrijire vor include minimum: asigurarea
securităţii, oferirea căminului, îmbrăcămintei, hrănii, prevenirea şi tratamentul bolilor, afecţiune,
comunicare şi stimulare, joc, socializarea copilului.
Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. De
exemplu, sporirea numărului de celule sau creşterea în dimensiune a celulelor existente duce la
creşterea în înălţime, greutate, lungimea membrelor, precum şi la modificarea formei corpului.
Astfel de modificări pot fi măsurate cu uşurinţă.
52
 Creşterea mai înseamnă şi diferenţiere, transformare, organizare, maturizare biologică şi
regresiune. Creşterea continuă pe parcursul întregii vieţi, dat fiind faptul că corpul reânnoieşte în
permanenţă celulele lezate sau moarte. În primul an de viaţă, copiii sugari au cel mai rapid ritm
de creştere: către această vârstă ei îşi triplează greutatea avută la naştere şi adaugă încă jumătate
la statura cu care s-au născut. Se înţelege că perturbările creşterii survenite în această perioadă
sunt deosebit de periculoase pentru evoluţia ulterioară a copilului. La vârsta preşcolară, creşterea
scade în intensitate.
Dezvoltarea este definită ca sporire în complexitate sau modificare de la forme simple la
forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat, continuu, în cadrul căruia copilul
obţine cunoştinţe vaste, dezvoltă un comportament mai variat şi deprinderi mai diverse. Deşi
modelul dezvoltării este, în general, acelaşi pentru toţi copiii, ritmul dezvoltării variază de la un
copil la altul. Ritmul şi calitatea dezvoltării copilului ţin de maturitatea fiziologică a sistemului
nervos, muscular şi al scheletului.
Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărui copil, influenţează şi ei ritmul şi
calitatea dezvoltării copilului. Toţi aceşti factori vin să explice diferenţierea atât de semnificativă
a dezvoltării copilului.
Procesul de creştere și/sau dezvoltare poate fi:
 Tipic/normal — se presupune obţinerea unor deprinderi şi asumarea unor modele
comportamentale într-un ritm şi cu o consecutivitate previzibilă. În categoria „tipică” se
includ şi diferenţele neânsemnate şi simple neregularităţi (de ex., copiii de un an care se
învaţă să meargă, deşi nu s-au târâit).
 Atipic — este caracteristic copiilor care se dezvoltă în mod diferit, cu devieri sau întârzieri
marcate de dezvoltare sau a căror creştere şi dezvoltare sunt incomplete sau nu corespund
parametrilor normali.
Copiii cu întârzieri în dezvoltare pot să se manifeste ca şi copiii de vârstă mai mică în unul
sau mai multe domenii de dezvoltare. Devierea de dezvoltare presupune existenţa unui element
care se deosebeşte de cel caracteristic pentru dezvoltarea normală.
Dezvoltarea anormală în unul sau mai multe domenii poate să aibă sau nu repercusiuni
asupra dezvoltării şi obţinerii deprinderilor în alte domenii. Există mai multe cauze ale
dezvoltării atipice: erorile genetice, malnutriţia, bolile, rănile şi posibilităţile limitate de învăţare
(dificultăţi de văz, de auz, de mişcare, dereglări mintale).
Orice problemă sau moment neânţeles privind creşterea şi dezvoltarea copilului necesită
consultația unui specialist (medic pediatru, psiholog, psihopedagog etc.), care va aprecia fiecare
caz în parte şi va face recomandările necesare.[Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia
timpurie şi preşcolară].
53
 3. Caracteristici de dezvoltare fizică a copiilor de la 0-7 ani [17]:
A) de la naştere la 1 an:
- copilul cunoaşte o dezvoltare fizică foarte rapidă;
- se dezvoltă muşchii de susţinere a capului până a ajunge să ţină capul sus în jur de 4 luni;
- activitatea de somn trece de la dormit şi trezire din cauza foamei sau a a altor motive de
disconfort către dormitul cu două-trei momente de trezire;
- ochii încep să focalizeze şi copilul începe să exploreze mediul;
- la patru luni începe să apuce obiectele, la şase luni le poate da şi drumul, la opt luni poate
ţine o sticlă mică;
- se rostogoleşte cu intenţie pe la patru-şase luni, stă pe șezut bine singur, se poate întoarce
şi menţine echilibrul pe la şase-opt luni;
- poate fi capabil să se ridice în picioare la nouă luni;
- primul dinte poate să apară pe la şase luni.

B) de la 1 an la 2 ani:
- se dezvoltă musculatura, poate să se târâie bine, poate sta singur în picioare;
- poate să meargă în jurul vârstei de 1 an şi trei luni, dar uşor nesigur până spre 1 an şi
jumătate;
- se dezvoltă abilităţi motorii precum: introduce şi scoate o minge în şi dintr-o cutie, dă
drumul unei mingi la aruncare, întoarce paginile unei cărţi, ţine paharul cu o singură
mână, deschide uşile şi sertarele, pune un cub peste altul (clădeşte cel puţin şase cuburi),
începe să utilizeze lingura, către un an şi jumătate zgârâie cu un creion linii verticale şi
orizontale ş.a.;
- aleargă, dar se loveşte de lucruri, poate să sară, urcă şi coboară scările, merge fără ajutor
în cel de-al doilea an.
C) de la 3 ani la 4 ani:
- se multiplică abilităţile fizice: aleargă cu uşurinţă, se caţără, merge pe tricicletă, împinge
un cărucior, poate sări cu ambele picioare, urcă scările utilizând alternativ ambele
picioare, poate sta în echilibru pe un singur picior;
- menţine ritmul muzicii pe care o ascultă;
- îşi dezvoltă controlul lucrului cu foarfeca, ţine hârtia cu o mână în timp ce desenează cu
cealaltă;
- utilizează fermoarul, chiar nasturii.
D) de la 5 ani la 6 ani:
54
 - poate sări într-un picior sau alternativ, pe ambele;
- mişcare constantă şi bine controlată;
- merge uşor pe bicicletă, ca şi pe tricicletă;
- control crescut al abilităţilor motorii fine: începe să utilizeze periuţa de dinţi, foarfece,
creioane, ace de cusut, ştie cu ce mână scrie şi desenează;
- se poate îmbrăca singur, dar întâmpină probleme cu legatul şireturilor;
- începând de la şase ani pierde dinţii de lapte.
E) de la 7 ani la 8 ani
- procesul de creştere scade în intensitate, dar cunoaşte o largă variaţie în înălţime şi
greutate; cunoaşte schimbări fizionomice, în special la faţă;
- are izbucniri bruşte de energie;
- utilizează abilităţile fizice pentru joc şi îi plac jocurile de echipă;
- poate desena corect un romb, forme grafice, litere;
- continuă pierderea dinţilor şi apar dinţii permanenţi.
Caracteristici ale dezvoltării cognitive la sugar şi copilul mic:
a) de la naştere la 1 an:
- explorează lumea prin vedere, ducere la gură, strângere de mână;
- primele semne de cunoaştere – protestul la dispariţia lor;
- descoperă abilitatea de a face anumite lucruri şi îşi manifestă plăcerea de la face repetându-le
de mai multe ori; cercetează mult lucrurile;
- îşi deosebeşte mama de ceilalţi, apoi persoanele familiare de străini (de la cinci-opt luni);
- devine din ce în ce mai curios în privinţa mediului înconjurător, începe să tragă obiectele
spre sine şi înlătură obstacolele pentru a lua un obiect;
- între şase şi un an copilul începe să dezvolte ideea de permanenţă pe măsură ce un obiect este
luat şi ascuns, căutând locul unde a fost ascuns.
- în privinţa limbajului: între două şi patru luni râde şi gâlgâie; către şase luni apar primele ma-
ma şi da-da; flutură mâna în semn de pa-pa; începe să imite nereuşit vorbe, intonaţii; emite
sunete din mediu; recunoaşte denumirile unor lucruri comune.
b) De la 1 an la 2 ani:
- imagine mentală: caută lucruri ascunse, îşi reaminteşte şi anticipează evenimente, începe
orientarea spaţială şi temporală;
- raţionament deductiv: caută lucrurile în mai mult decât într-un singur loc;
- memorie: imitaţie ulterioară – vede un eveniment şi îl imită mai târziu, îşi reaminteşte
numele obiectelor;
- distinge între alb şi negru şi poate utiliza numele unor culori spre doi-trei ani;
55
- distinge între unu şi mai mulţi; utilizează mecanic numărătoarea 1, 2, 3;
- desface lucrurile şi încearcă să le refacă;
- are simţul timpului prin amintirea evenimentelor şi cunoaşte termenii de astăzi şi mâine, dar
îi încurcă;
- în privinţa limbajului: vorbeşte fluent într-un grai imperfect, răspunde la întrebări simple,
cuvintele însoţesc sau înlocuiesc gesturile care exprimă necesităţi sau dorinţe; către un an
jumătate deţine un vocabular de douăzeci până la cincizeci de cuvinte, iar la trecerea de la
doi spre trei ani se produce dezvoltarea rapidă a limbajului, cunoscând de la 300 la 1000 de
cuvinte; dezvoltă propoziţii simple de două-trei cuvinte; îi place să asculte de mai multe ori
anumite povestiri; începe să folosească pronumele „eu”, „al meu”; se joacă cu cuvintele.
c) de la 3 ani la 4 ani:
- apar abilităţi de rezolvare a problemelor;
- învaţă să utilizeze abilităţile de ascultare ca mijloc de a învăţa despre lume;
- abundă întrebarea „de ce”;
- persistă gândirea egocentrică;
- începe separarea fanteziei de realitate;
- desenul la trei ani este doar o mâzgăleală, iar la patru ani copilul desenează doar ceea ce
cunoaşte şi consideră important;
d) în privinţa limbajului: se dezvoltă rapid mai ales spre sfârşitul anului, utilizând propoziţii
corecte şi gramatică complexă; la trei ani vorbeşte în monologuri şi joacă rolurile adulţilor în
timp ce îşi fac propriile activităţi; la patru ani copilul stăpâneşte 90% din fonetica şi sintaxa
limbii şi poate susţine o conversaţie
e) de la 5 ani la 6 ani:
- începe conştientizarea sumelor şi lungimilor; interes pentru cifre şi numere, încep să
copieze litere şi cifre;
- cunoaşte cele mai multe dintre culori;
- recunoaşte că poate exista un înţeles în cuvântul tipărit;
- are simţul timpului (mai ales cel propriu), ştie când au loc evenimentele, în cursul zilei
sau săptămânii;
- îşi recunoaşte spaţiul şi se poate deplasa de unul singur în zone familiare;
- spre şase ani începe să citească, să scrie şi să calculeze, sfera abilităţilor în aceste domenii
este largă;
- în privinţa limbajului: foarte articulat (peste 2500 de cuvinte în vocabular), dificultăţi în
pronunţarea unor consoane; greşeşte frecvent înţelesul cuvintelor; vorbeşte foarte mult;
trece de la fantezie la realitate.
56
f) de la 7 ani la 8 ani:
- capacitatea de concentrare a atenţiei destul de lungă, îşi extinde cunoştinţele şi interesele,
citeşte bine, iar către opt ani îi place să citească;
- poate planifica şi menţine o sarcină sau un proiect pe o perioadă lungă;
- este conştient de trecerea timpului exprimată în luni şi ani;
- este conştient de munca sa şi de a altora;
- conştient de comunitate şi lume;
- este un bun ascultător, face conversaţie şi exprimă comentarii cu privire la ce face;
- se poate exprima şi oral şi scris.
Este foarte important ca părinții să cunoască particularitățile de vârstă ale copiilor pentru
a putea preveni apariția unor boli nedorite.

Nr
Sarcini de învățare
.
Selectați din literatura de specialitate jocuri pentru dezvoltarea fizică a copiilor de diferite
1.
vârste.
Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții in privința creării situațiilor de
2.
învățre?
Organizarea grupei în două subgrupuri care vor dezbate greşelile pe care le fac părinţii
privitor la dezvoltarea fizică a copilului în perioade diferite din intervalul 0-8 ani
3.
(programul zilnic de alimentaţie şi somn, alternarea perioadelor de somn cu cele de
activitate, plânsul şi semnificaţiile lui – reacţiile părinţilor etc.)
Organizarea grupei în subgrupuri mici şi alegerea de către fiecare subgrup a unei perioade
de vârstă a copilului sugar sau mic pentru:
- a stabili caracteristicile importante ale dezvoltării de ordin fizic ale copilului din
4. perioada aleasă;
- a identifica problemele de dezvoltare care pot apărea în perioada respectivă;
- a formula câteva modalităţi prin care părinţii pot sprijini dezvoltare normală a
copilului în perioada aleasă.
5. Scrieți un eseu structurat „Pe pământul mare un copil este o floare...”.

Unitatea de învăţare nr. 6

TEMA: Alimentaţia sănătoasă a copiilor
Plan:
1. Alimentaţia copilului în primele 6 luni de viaţă

57
 2. Alimentaţia copilului de 6 - 12 luni
3. Alimentaţia copilului cu vârsta mai mare de 12 luni
4. Alimentaţia copiilor mai mari de 2 ani

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

 să definească conceptele: regim alimentar, alimentare;
 să explice importanța alimentației corecte în viața copilului;
 să argumenteze despre importanța alimentației în creșterea copilului.

Concepte-cheie: alimente, alimentație, regim.

1. Alimentaţia copilului în primele 6 luni de viaţă

Alimentația copilului la 0 – 4 luni: Cea mai adecvată hrană pentru un nou-născut este laptele
matern, datorită calităților sale imunizante, antiinfecțioase, antialergice. În timpul alăptării se
realizează de asemenea și o relație psiho-afectivă între mamă și copil, de aceea mama trebuie să
fie foarte liniștită și odihnită.
Stresul și anxietatea se transmit foarte ușor nou-născutului, incluzând manifestări precum
colicii. De asemenea, mama nu trebuie să consume sucuri acidulate, condimente sau alcool și nu
trebuie să fumeze. Bebelușul trebuie așezat astfel încât capul, umerii și șoldurile să fie în linie
dreaptă. El poate să stea sprijinit pe brațul mamei, pe o pernă sau pe o parte în pat, față în față cu
mama. 
Cel mai natural program de masă este „la cererea” copilului. La început el va suge des, mai
ales în timpul nopții. Atenție – în primele zile de viață, o „masă” poate dura până la o oră, o oră
și jumătate, până ce nou-născutul prinde putere și lactația este stimulată. Inițial laptele este mai
apos, pentru a satisface setea, apoi mai concentrat și mai bogat în lipide pentru a-i potoli foamea
micuțului. După masă, bebelușul trebuie ținut în poziție verticală până elimină aerul din stomac.
De regulă, copilul trebuie hrănit o data la 3–4 ore ziua și atunci când cere noaptea. Nu trebuie să
îi dați ceai sau apă nou-născutului decât dacă are tendința de constipație.
Alimentația copilului la 4 – 5 luni: diversificarea alimentației nu se recomandă până la
vârsta de șase luni, în cazul copiilor hrăniți exclusiv cu lapte matern, cu condiția să crească în
greutate aproximativ 200 g pe săptămână în primele patru luni de viață și aproximativ 150 g pe
săptămână în lunile 4 – 6. 

58
 La această vârstă, toți sugarii, indiferent de tipul de alimentație, pot primi între mese sucuri
naturale preparate în casă în momentul servirii astfel:
 în prima zi: 10 ml suc de morcov cu 10 ml apă plată;
 a doua zi: 20 ml suc de morcov cu 20 ml apă plată;
 a șasea zi: 60 ml suc de morcov cu 60 ml apă plată;
 a șaptea zi 30 ml suc de morcov cu 30 ml suc de măr cu 60 ml apă plată.
Atentie! Este obligatoriu ca în momentul începerii diversificării sugarul să aibă scaune
normale și să nu aibă semne de boală acută.
Principiile diversificării:
 prioritar – mai întâi se dă alimentul nou introdus, apoi cel cu care copilul este deja
obișnuit;
 selectiv – nu se introduc niciodată două alimente noi în același timp;
 durata unei diversificări este de 7–10 zile;
 copilul trebuie să accepte alimentul nou. Dacă nu îl acceptă, se întrerupe și se încearcă
din nou după cinci-zece zile.
Alimentatia sugarului la 5 – 6 luni. Sugarii alimentați cu lapte praf încep diversificarea la
cinci luni astfel:
 prima zi: o linguriță fructe (banană și măr copt) cu restul lapte;
 a doua zi: două lingurițe fructe cu restul lapte;
 a treia zi: patru lingurițe de fructe cu restul lapte.
La vârsta de 5 luni și 2 săptămâni se introduce treptat supă de morcovi (zeamă sau direct
piure), câte 20–30 ml/zi. [25,31,32].

2. Alimentaţia copilului de 6 - 12 luni

Acesta este momentul în care începe diversificarea alimentației la bebelușii hrăniți cu lapte
matern cu supă-cremă de morcovi introdusă la masa de prânz după schemă prezentată anterior.
 6 luni și 1 săptămînă – în supa-cremă de legume se introduce carnea de găină sau vită,
fiartă în prealabil separat 2–3 ore.
 6 luni și 2 săptămâni – se introduce și masa de fructe de la ora 10.00.
 6 luni și 3 săptămâni – se introduce treptat brânza de vaci făcută în casă, câte o linguriță
pe zi in piureul de fructe.
Pentru sugarii alimentați cu lapte praf, la care diversificarea a început la șase luni:
Dimineața: lapte praf cu cereale adecvate vârstei.

59
Ora 10.00: banană cu măr copt sau crud cu 2 lingurițe de cereale. Se introduce treptat și brânza
de vaci.
Ora 14.00: supa-cremă de legume și carne, în care se poate adăuga treptat gălbenușul fiert tare.
La vârsta de șapte luni se pot introduce o dată pe săptămâna, în loc de carne, 2–3 ficați de
pui, fierți separat timp de o oră. Masa de lapte de după-amiază poate fi înlocuită treptat cu iaurt,
în care se poate adăuga fructe proaspete.
Alimentația copilului la 7 – 8 luni: în cazul copiilor alimentați natural, la care diversificarea
a început la șase luni, se poate introduce în supă cremă de legume și gălbenușul fiert tare. La
vârsta de opt luni, se poate introduce în supă-cremă de legume, o dată pe săptămână, în locul
cărnii, pește alb fiert. Masa de lapte se va înlocui treptat cu iaurt, în care se pot adăuga fructe
proaspete.
Alimentația copilului de la 8 luni – 1 an
Dimineața: lapte cu cereale (sau lapte matern)
Ora 10.00: fructe (banană, măr, ananas, pepene galben, caise, piersici, struguri albi fără coajă și
sâmburi) cu 2 lingurițe cereale cu brânză de vaci preparată în casă.
Prânz: supă-cremă de legume cu tăiței sau găluște, carne de pui (vită) sau perișoare. Supa poate
fi acriță cu lămâie sau borș de casă. De două ori pe săptămână în supă se adaugă gălbenuș de ou
fiert. De asemenea, copilul poate mânca 2–3 ficăței de pui pe săptămână. O data pe săptămână
copilul poate mânca pește alb sau dovlecel umplut cu carne de pui și orez.
După-amiază: iaurt simplu cu fructe proaspete.
Seara: lapte matern sau cereale cu lapte. Peste vârsta de un an, biberonul nu mai este recomandat
[25,31,32].

3. Alimentaţia copilului cu vârsta mai mare de 12 luni

Este și momentul oportun introducerii unor noi alimente în meniu. Multe dintre ele nu au fost
permise până la această vârstă, din cauza imaturității sistemului imunitar sau digestiv. În cazul în
care copilul nu este predispus ereditar la alergii, atunci poți integra în meniul lui și alimente noi
precum: lapte de vacă; porumb; grâu; suc de citrice; miere; fructe de mare; alune și nuci. Dacă
apar semne de alergie sau intoleranță, amână momentul introducerii lor până când copilul va
reuși să le tolereze. La un an se pot da o mare parte din mâncărurile ce se gătesc pentru frații mai
mari. Bineânțeles că se va întocmi un mediu echilibrat. Majoritatea copiilor preferă o alimentație
simplă, bine pregătită, necondimentată. Este recomandat să se renunțe la biberon. La masa de
prânz mai întâi se dă copilului supă și apoi piureul cu carne. Piureul este de preferat din cartofi
sau morcovi cu unt. Se pot da și alte zarzavaturi (dovlecei, sfecla, etc.). Masa se poate încheia cu
compot, suc de fructe sau o prajitură de casă. Alimente interzise: nu se dau copilului cafea
60
naturală, ceai concentrat, mâncăruri condimentate, salamuri afumate, slănină, pește afumat,
băuturi alcoolice, murături. De asemenea, nu sunt indicate (lintea, fasolea, mazărea). Excesul de
dulciuri trebuie evitat. Dulciurile și prăjiturile se vor da numai dupa mese, nu între mese. La
masa de seară este bine să nu se dea deloc dulciuri. Excesul de dulciuri (zahăr, miere,
dulceață, bomboane, gemuri, prăjituri) are un rol incontestabil în apariția cariilor dentare.

4. Alimentaţia copiilor mai mari de 2 ani

Alimentația copilului de 2 ani nu este o temă ușoară pentru mămici. Meniul unui copil de un
an nu diferă cu mult față de cel pentru micuții de doi ani sau de trei. Însă, foarte important,
obiceiurile alimentare ale părinților influențează puternic preferințele culinare ale celor mici. S-a
constatat, după împlinește copilul patru-cinci ani, părinții nu mai respectă multe dintre principiile
sănătoase în alimentație. Medicul pediatru spune că micuții cu vârste între unu și trei ani au
nevoie de 100 calorii/kg corp/zi, adică dacă un copil are 12 kilograme, ar fi indicat să consume
într-o zi alimente care însumează 1.200 de calorii. Această proporție este orientativă. Trebuie de
evitat mezelurile. De asemenea, trebuie de limitat sau chiar scos din meniu carnea tocată, brânza
topită, margarina, pentru că sunt bogate în grăsimi și se digeră greu.
Meniul copilului de doi ani trebuie să se împartă în cinci mese inegale, adică trei mese
principale și două gustări. Astfel, micul dejun trebuie să aibă o proporție de 20-25% din meniul
zilnic, prima gustare – 10-15%, prânzul – 30%, a doua gustare – 10-15%, iar cina – 20-25%.
Toate mesele trebuie să includă alimente din cele cinci grupe alimentare, respectiv: în
grupa I sunt lactatele, în grupa a II-a intră carnea, peștele și ouăle, în grupa a III-a se găsesc
grăsimile de origine animală și vegetală, bune pentru organism pentru că furnizează acizii grași
esențiali, în grupa a IV-a sunt cerealele (grâu, secară, porumb, orz, ovăz), care oferă copilului
energie, iar în ultima grupă intră fructele (maximum 150 de grame pe zi) și legumele (până la
300 de grame pe zi)[25,31,32].

Nr
Sarcini de învățare
.
1. Elaborați un exemplu de meniu pentru un copil de 6-12 luni; 1-2 ani; 2-3 ani.

2. Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții în alimentația copilului?

3. Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții în introducerea alimentelor noi?

Unitatea de învăţare nr. 7

TEMA: Jocul și jucăria în viaţa copilului

61
Plan:
1. Importanța jocului în viața copilului
2. Rolul părinţilor în stimularea jocului şi dezvoltarea de jocuri pentru copii
3. Caracteristicile unei jucării bune

Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

- să definească conceptele: joc, jucărie;
- să explicie despre necesitatea alegerii corecte a jucăriei;
- să identifice principalele valenţe de ordin socio-psiho-pedagogic pe care la are jocul în
dezvoltarea copilului;
- să identifice avantajele jocului asupra dezvoltării fizice, cognitive şi afective a copilului.

Concepte-cheie: joc, jucărie

1. Importanţa jocului în viaţa copilului

Cercetătorii au descoperit că experinţa jocului se află în strânsă legătură cu numeroase funcţii
şi operaţii psihologice precum: gândirea creativă; rezolvarea de probleme; abilitatea de a face
faţă tensiunilor şi anxietăţilor; achiziţionarea de noi perspective, semnificaţii ale lucrurilor;
abilitatea de a utiliza instrumente; dezvoltarea limbajului (Ionescu, M. 2004).
În 1990, Asociaţia Internaţională pentru Dreptul copilului au prezentat importanţa jocului în
procesul de educaţie, afirmând de comun acord că:
- jocul este important pe întregul parcurs al procesului de educaţie;
- jocul spontan este important pentru dezvoltarea copilului;
- climatul natural, cultural şi interpersonal trebuie să fie îmbunătăţit şi extins pentru a
încuraja jocul;
- interacţiunile copil-adult în activităţi corespunzătoare de joc ale copilului sunt o
componentă importantă a procesului învăţării.
Pe lângă plăcere şi distracţie, jocurile îi ajută pe copii să-şi dezvolte noi abilităţi, să-şi
însuşească cunoştinţe şi să exerseze comportamente cum ar fi:
- abilităţi sociale (de exemplu, activităţi în cooperare, să înveţe să îşi aştepte rândul, să
câştige sau să piardă);
- abilităţi intelectuale/cognitive (să gândească, să vorbească, să numere, să se concentreze
şi să memoreze);

62
 - abilităţi fizice/motorii (să arunce, să prindă, să ţintească, balans, ritm şi coordonare
motrică);
- comportament moral (cum ar fi corectitudinea, onestitatea).

2. Rolul părinţilor în stimularea jocului şi dezvoltarea de jocuri pentru copii

Posibile roluri ale părinţilor:
- observator: părinţii îşi pot cunoaşte mult mai bine copii dacă asistă la modul în care se
joacă, în funcţie de vârsta pe care o au.
- planificator sau organizator: aceste roluri pot fi asumate mai ales în cazul jocului cu
reguli, când şi părinţii pot participa la joc.
- supraveghetor: în condiţiile în care jocul reprezintă şi un teritoriu al imaginaţiei şi
fanteziei copilului, uneori este necesară asumarea acestui rol pentru a preveni unele
acţiuni ce pot dăuna copilului.
- partener de joc: prin asumarea acestui rol, părintele poate să se familiarizeze îndeaproape
cu reacţiile copilului în contexte diferite oferite de desfăşurarea jocului: fericire, supărare,
frustrare, agresivitate etc. Totodată poate crea anumite situaţii care să îl stimuleze pe
copil în extinderea jocului, trecând astfel către alte experienţe de învăţare.
- evaluator: uneori rolul de evaluator este necesar pentru a oferi copiilor un feedback în
privinţa reuşitei lor, prin acest rol poate fi încurajată autoevaluarea, dar şi stimularea
reuşitei, a încrederii în sine.
Corespunzător vârstei pe care o are copilul, părinţii pot să-şi asume roluri diferite cu unicul
scop de a îl ajuta pe acesta ca prin joc să aibă loc învăţarea. O intervenţie nepotrivită sau un rol
nepotrivit poate opri jocul. Întrucât este o activitate specifică micii copilării ce favorizează
învăţarea, jocul trebuie să ocupe locul central în viaţa lor. Însă este foarte important ca prin
desfăşurarea unui joc care place foarte mult copiilor, să se creeze de către părinţi condiţii pentru
învăţare. Aceasta trebuie să aibă loc spontan şi într-un context natural tocmai pentru a avea o mai
mare eficienţă. Intervenţiile părinţilor trebuie să fie adaptate vârstei şi specificului jocului
(manipulativ, simbolic, cu reguli etc.)[17,25].

3. Caracteristicile unei jucării bune

Pentru părinți o jucărie bună este cea cu care se joacă cel mai mult copilul. Mai întâi de toate o
jucărie trebuie să:
- corespundă destinatarului său;
- este o jucărie studiată de specialiști;
63
 - este simplă, nu face totul în locul copilului;
- este multifuncțională [25].
Pentru că jucăriile sunt destinate copiilor, de multe ori părinţii îi lasă pe aceştia să şi le aleagă
singuri. Poate şi acesta este un motiv pentru care camerele copiilor sunt pline de jucării
nefolosite. Din păcate actul de a cumpăra jucării s-a transformat într-o rutină sau într-o cedare la
impulsul copilului.
Când cumpărăm jucării trebuie să ţinem cont în primul rând de vârsta copilului şi apoi de cât
de multă stimulare îi poate aduce. O jucărie cu multe funcţii, interactivă, este mereu mai
interesantă decât una statică, de tip bibelou.
Ce jucării cumpărăm unui bebeluş sub şase luni?
Nou-născutul are o nevoie accentuată de stimulare senzorială, aşadar jucăriile trebuie să
răspundă acestei nevoi. Sunt indicate jucăriile cu forme simple şi intens colorate. Dacă fac
sunete, acestea trebuie să fie liniştite, repetitive. Textura trebuie să fie plăcută, fără asperităţi, să
poată fi atinse cu uşurinţă şi plăcere. De asemenea, pluşurile sunt indicate, deşi copilul încă nu se
poate ataşa de ele. Pentru că încă nu se mişcă în voie, jucăriile trebuie plasate în aria lui vizuală,
astfel încât să le poată atinge.
Deşi pare neajutorat şi pasiv, copilul învaţă în această perioadă foarte multe lucruri: el îşi
dezvoltă motricitatea grosieră, simţul mişcării, spiritul de observaţie, aprecierea distanţei,
mărimii etc. De aceea el are nevoie să poată atinge, apuca, învârti, răsuci şi pipăi jucăriile. Dacă
îi prezentăm copilului imagini, acestea trebuie să fie foarte simple şi clar definite, pentru că ei
observă la o imagine în primul rând contururile şi contrastele. În plus, cum copiii bagă în guriţă
toate jucăriile, trebuie să ne asigurăm că nu sunt prea mici sau ascuţite.
Jucării pentru copii de şase luni pînă la un an
Pentru prima oară capabili să se mişte, copiii sunt mult mai activi şi mai dornici să exploreze
mediul. Manipularea jucăriilor şi a obiectelor e mai viguroasă, copilul apucându-le, răsucindu-le,
studiindu-le. Aşadar jucăriile interactive, care se desfac, au buton, se pot învârti, răsuci, sunt cele
mai indicate. În această perioadă copiii nu sunt deloc pretenţioşi: orice obiect poate deveni o
jucărie fascinantă, gata să fie explorată cu toate simţurile.
De pe la 10 luni, copilul îşi dă seama când o jucarie lipseşte şi începe să o caute. Tot acum
are loc primul ataşament de o jucărie sau un obiect, pe care copilul o/îl ia cu el peste tot. Având
în vedere că această jucărie este ca o persoană pentru el, este interzis să i-o luăm, să o aruncăm
sau să o înlocuim cu alta identică. Dacă facem asta, este ca şi când i-am lua copilului pe cineva
drag. În această perioadă putem să îi arătăm copilului cărţi cu imagini, astfel încât el să îşi
formeze reprezentările unor obiecte uzuale. Cărţile cu poveşti încă nu pot fi înţelese de copii,
însă ei pot recunoaşte în acestea obiecte uzuale.
64
 Ce e cel mai potrivit, între 1 şi 2 ani?
Copilul între 1 şi 2 ani este într-o continuă mişcare, capabil să stea ore în şir să descopere
detaliile lumii. Cum memoria vizuală încă nu este formată, copilul poate petrece minute bune
făcând jocuri repetitive şi mişcând în acelaşi fel o jucărie. În această perioadă el este ca un om de
ştiinţă care vrea să descopere cum funcţionează lucrurile. Jucăriile interactive pot deveni mai
complicate: copilul poate începe să potrivească obiecte în formă, să construiască primele
turnuleţe, să asambleze piesele unui lego mare. Cum în această etapă atenţia este fluctuantă,
copilul va părăsi repede jocurile statice şi se va îndrepta tot către cele care presupun mişcare.
Mingile mari, trenuleţele pe care să le împingă şi căluţii pe care să îi călărească sunt jucării
excelente pentru copiii între 1 şi 2 ani. De asemenea, în această etapă, copiii adoră să producă
schimbări în mediu: ei vor să lase urme peste tot, să facă sunete şi să mişte lucruri. Astfel că îi
putem stimula cu instrumente muzicale de jucărie sau cu culori cu care să îşi lase amprenta în
urma lor.
La 2 ani e deja un copil, chiar dacă încă mic. Ce alegem, astfel încât să-l bucurăm şi
să-l stimulăm în acelaşi timp?
Pe lângă jucăriile de dinainte, putem acum să le introducem pe cele care imită activităţi
sociale: copilul vorbeşte la un telefon de jucărie, are gentuţă cu lucruri, mănâncă din farfurii de
plastic etc. Tot acum putem diferenţia jucăriile în funcţie de sexul copiilor, însă este păcat că
fetelor le este rezervat doar îmbrăcatul păpuşilor şi prepararea hrănii, pe când băieţii se pot
bucura de o gamă mai largă de jucării, care stimulează gândirea şi memoria (lego, construcţii).
După 3 ani e din ce în ce mai curios şi începe să meargă la grădiniţă. Cu ce ar fi mai
potrivit să se joace?
Copilul este în continuare mare amator de jocuri fizice, aşadar jucăriile care îi permit să se
mişte sunt foarte potrivite: triciclete, mingi, echipament de căţărare. În paralel însă, copilul poate
să fie fascinat de jocuri statice, mai liniştite. El poate construi, poate face puzzluri, jocuri de
memorare. În această perioadă copiii încep să folosească desenul ca mod de exprimare, aşadar
creioanele şi acuarelele nu trebuie să lipsească din arsenalul lui de jucării. Cum jocurile de rol se
dezvoltă, copiii se bucură de costume de carnaval, truse de jucărie şi alte ustensile care le permit
să se joace astfel.
Ce jucării sunt potrivite pentru preşcolari?
Toate jucăriile care sunt potrivite pentru cei de 3 ani sunt potrivite şi pentru preşcolari, la
nivele din ce în ce mai complexe. Jocurile pe calculator, deşi sunt foarte apreciate de copii, nu le
sunt cu adevarat folositoare, pentru că ei învaţă în primul rând prin mişcare şi exerciţii fizice, şi
nu când stau şi urmăresc mişcările de pe un monitor. Toată energia fizică pe care copilul nu are
şansa să o consume prin joc fizic se va transforma într-o stare de tensiune şi agitaţie.
65
Preşcolarii mari sunt deja atenţi la statulul ridicat pe care îl au când au o jucărie valoroasă şi de
multe ori ei îşi doresc jucării doar pentru a fi apreciați de ceilalţi sau pentru a fi în rând cu ei.
Ce facem când copilul îşi strică jucăria preferată? O înlocuim sau îi dăm o lecţie?
În nici un caz nu îi dăm o lecţie cu jucăria preferată, mai ales când copilul este mic (mai mic
de 5 ani). Aşa cum spuneam, ea este ca o persoană pentru copil şi dispariţia ei este trăită
realmente ca o pierdere. Această jucărie importantă are un rol foarte mare, ea îl ajută pe copil să
fie mai pregătit emoţional pentru situaţiile noi şi stresante. Când îşi ia cu el jucăria preferată e ca
şi cum şi-ar aduce un prieten sau un membru al familiei. Aşadar nu, nu o aruncăm, o păstrăm.
Putem să îi dăm lecţii cu alte jucării [17,25].

 
Nr
Sarcini de învățare
.
Organizarea grupei pe subgrupuri cu alegerea de către fiecare grup a unei perioade de
1.
vârstă a copilului și să simuleze un joc.
Listarea jocurilor pe care studenții şi le amintesc că le jucau atunci când erau mici şi a
2. perioadei când le jucau. Care jocuri le organizau cu cea mai mare plăcere? La care jocuri
participau părinţii? Ce roluri jucau părinţii? La care jocuri nu participau părinţii şi de ce?
Analizaţi jocurile clasice ale copiilor din punct de vedere al contribuţiei la dezvoltarea lor
3.
fizică, psihică şi socială. („Baba Oarba”, „Păsărica îşi schimbă cuibul”, etc.)
Descrieţi şi comparaţi jocuri ale copiilor din zone rurale şi urbane; analizaţi valenţele lor
4.
educative.
Elaborați un set de cerințe psiho-pedagogice și de securitate pentru alegerea corectă a
5.
jucăriilor.
6. Confecționați o jucărie din materiale reciclabile.

7. Elaborați un referat: „Impactul jocului și a jucăriei asupra dezvoltării copilului”.

Unitatea de învăţare nr. 8

TEMA: Comunicarea cu copilul
Plan:
1. Ce este comunicarea?
2. Ontogeneza comunicării
3. Bariere în calea unei comunicări eficiente
4. Comunicarea afectivă
5. Greșeli în comunicarea cu copilul

66
 Finalități vizate prin studiul unității de învățare

După studierea unității și realizarea sarcinilor de învățare studenţii vor fi capabili:

- să definească conceptele: comunicare, bariere, comunicare eficientă;
- să explicie despre necesitatea comunicării cu copilul;
- să identifice greșelile în comunicare cu copilul.

Concepte-cheie: comunicare, bariere, comunicare afectivă

1. Ce este comunicarea?
Comunicarea poate fi definită ca transmiterea unui mesaj de la o persoană la alta. Procesul
comunicării se bazează pe stabilirea unei relaţii între un emiţător şi un receptor (destinatar), adică
între interlocutori [25].
Comunicarea este un mod de interacţiune psihosocială a persoanelor realizat prin intermediul
diverselor simboluri, coduri. A comunica înseamnă „a fi împreună cu ...”, „a împărtăşi ...”, „a te
împărtăşi ...”, a realiza o comuniune de gând, simţire şi acţiune. A comunica înseamnă mai mult
decât a stăpâni cuvintele. Putem vorbi fără să comunicăm şi să ne împărtăşim celorlalţi fără a
rosti vreun cuvânt.
De ce este nevoie să comunicăm?
- Prin comunicare ne exprimăm necesităţile, sentimentele, ideile.
- Primim informaţii şi oferim informaţii.
- Astfel ne afirmăm ca personalităţi, fiecare cu propria individualitate.
- Capacitatea de a comunica ne permite să planificăm şi să controlăm acţiunile pe care le
realizăm.
- Capacitatea de a comunica este importantă pentru constituirea relaţiilor, precum şi pentru
încadrarea în societate.
Pornit de la canalul prin care are loc transmiterea şi interceptarea informaţiei sau mesajului,
putem evidenţia următoarele forme:
 Comunicarea verbală. Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi are caracter
specific uman, se realizează sub formă orală sau scrisă.
 Comunicarea paraverbală. Informaţia este codificată şi transmisă prin elemente
prozodice şi vocale, care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general. Dintre acestea fac parte:
caracteristicile şi timbrul vocii, particularităţi de pronunţie, intensitatea vocii, ritmul
rostirii, pauza, intonaţia.

67
  Comunicare nonverbală: informaţia este coditicată şi transmisă printr-o diversitate de
semne legate de gesturi, mimică, mişcare, poziţie. Latura non-verbală a
comportamentului este la fel de importantă într-o relaţie ca şi cea verbală.

2. Ontogeneza comunicării
Comunicarea copilului cu mama, conform datelor ştiinţifice, începe cu mult înainte de
naşterea lui, încă în perioada dezvoltării intrauterine, între mamă şi copil se stabilesc relaţii de
comunicare afectivă. Copilul la rându-i, se simte în siguranţă, fapt care influenţează pozitiv
dezvoltarea sa.
Comunicarea ca relaţie începe la naştere, odată cu primul ţipăt al copilului înainte ca
pruncul să pronunţe primele cuvinte. Ataşamentul ca formă de comunicare emoţională, care se
stabileşte între mamă şi copil, tată şi copil, alte persoane din anturajul acestuia, permite copilului
să se simtă liber, încrezător, protejat şi iubit. Cercetările au demonstrat că atunci când copilul
este separat de mamă, el se simte agitat, devine nervos, neliniştit, plânge încercând să se opună
separării. Aceleaşi cercetări au evidenţiat că neliniştea apărută la despărţirea de mamă se
păstrează până la vârsta de 2,5 ani la fetiţe şi 3,5 ani la băieţei. Este important ca părinţii să le
ofere copiilor certitudinea că sunt iubiţi şi protejaţi.
Comunicarea în perioda intrauterină este posibilă, dar este şi foarte necesară şi utilă.
Cercetările de ultimă oră au dovedit că fătul înregistrează sunetele venite din exterior. Ca
dovadă, sunt mişcările şi schimbarea poziţiei fătului în mediul intrauterin în momentul când
mama se află într-o ambianţă zgomotoasă. Atunci când sunetele sunt armonioase, spre exemplu,
când mama ascultă muzică, sau se adresează lui cu blândeţe, s-a observat că reacţia copilului este
şi ea adecvată conţinutului şi caracterului muzicii sau cuvintelor adresate lui. Şi, mai mult ca
atât, fătul foarte de timpuriu înregistrează şi „decodifică” mesajele primite de la mamă, fie că
sunt transmise prin intermediul cuvintelor, fie prin intermediul gândurilor. Cercetătorii au
observat că atunci când mama este dominată de emoţii şi gânduri pozitive, copilul este foarte
calm şi liniştit. Cu totul altfel de comportament dovedeşte fătul, atunci când gândurile mamei
sunt negative: el devine foarte agitat, mai ales când mama nu se bucură de existenţa lui, sau, şi
mai grav, când pune la îndoială necesitatea venirii lui pe lume. Ataşamentul ca formă de
comunicare emoţională, care începe să se „clădească” începând cu această perioadă, permite
copilului să se simtă în siguranţă, încrezător, protejat şi iubit.
Sugestii practice pentru părinţi:
- Comunicaţi cât se poate de des cu fătul în gândurile dumneavoastră, dar şi cu voce.
- Spuneţi-i cât de mult îl iubiţi, cât de mult aşteptaţi momentul în care îl veţi putea strânge
la piept.
68
 - Păstraţi calmul şi armonia şi în comunicarea cu cei din anturajul dumneavoastră. Starea
de nelinişte şi agitaţie a mamei se transmite copilului.
- Faceţi lucruri care vă produc plăcere, ascultaţi muzică, priviţi şi admiraţi florile şi
obiectele frumoase. În această perioadă copilul „aude” şi „vede” prin şi cu ajutorul
urechilor şi ochilor dumneavoastră.
- Faceţi planuri de viitor împreună cu el, vorbiţi-i orice este legat de existenţa lui.
- Comentaţi orice acţiune pe care o faceţi pentru el, gândiţi pozitiv despre copil, în felul
acesta consolidaţi contactul psiho-emoţional cu el.
- Este foarte important ca tatăl copilului, alte rude şi persoane apropiate, să comunice.
Comunicarea în timpul naşterii: Trecerea bruscă dintr-un mediu în altul, total diferit de cel în
care s-a aflat până la momentul naşterii, este destul de violentă şi stresantă pentru copil. De aceea
este foarte important să organizăm ca noul mediu în care vine copilul, să fie cât mai mult posibil
asemănător cu cel pe care l-a părăsit, iar venirea lui pe lume să fie întâmpinată cu blândeţe şi
tandreţe, excluzând orice momente ce ar putea provoca emoţii negative. Copilul nou-născut nu
trebuie considerat ca fiind o fiinţă oarbă, surdă, ci ca una înzestrată cu un nivel de sensibilitate
foarte înalt. Orice sunete stridente, lumină puternică etc., deranjează auzul şi vederea copilului,
de aceea vom avea grijă să vorbim foarte puţin, să vorbim în şoaptă şi foarte calm, iar lumina din
cameră să nu fie puternică [25].
Comunicarea cu copilul în perioada postnatală
Activitatea de comunicare cu copiii în perioada postnatală se realizează pe două planuri:
comunicarea afectivă (emoţională sau sentimentală) şi comunicarea cognitivă (intelectuală sau
raţională). Pentru o dezvoltare normală şi sănătoasă copilul are nevoie în aceeaşi măsură de
ambele. Se cere menţionat faptul că există persoane care se caracterizează printr-o comunicare
cognitivă (specific aproape tuturor bărbaţilor) şi persoane, cărora le este specifică comunicarea
emoţionată (caracteristică aproape tuturor femeilor). Comunicarea cognitivă urmăreşte, în primul
rând, dezvoltarea limbajului, a proceselor psihice, a interesului de cunoaştere[25].

3. Bariere în calea unei comunicări eficiente

 Tendinţa de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului.
Convingerea unor persoane că cei din jurul lor îşi vor corecta comportamentul numai dacă vor fi
criticaţi este o barieră în calea comunicării eficiente. De exemplu, expresiile de genul: „Tu eşti
de vină că...”, „Nu te-ai gândit deloc când ..”, etc.
 Etichetarea. Comunicarea poate fi blocată de etichetări de genul „Eşti un naiv, un
nepriceput, etc ...”. Aceste etichete conferă comunicării o nuanţă negativă ce stopează circuitul
de informaţii.
69
  Oferirea de soluţii este o altă barieră în calea comunicării. Oferită în mod direct sau
indirect, ea condiţionează apariţia blocajelor în procesul comunicării. Fraze ce împiedică
comunicarea: „Dacă aş fi în locul tău, cu siguranţă că...”, „Aceasta-i foarte uşor de soluţionat...”,
etc.
 Lauda evaluativă. Apecierea în termeni generali a acţiunilor, atitudinilor interlocutorului
sau a unei alte persoane nu face altceva decât să provoace deficienţe în calea comunicării.
Exemple de astfel de expresii: „Eşti exact ca toţi ceilalţi deoarece ...”, „Tot timpul ai fost un băiat
bun, nu-i aşa că ai să mă ajuţi şi în ...”, etc.
 Recurgerea la ordine. A da ordine înseamnă a provoca reacţii defensive, rezistenţă,
reacţii agresive sau pasive. Consecinţele unei astfel de comunicări, în care se dau ordine, sunt:
scăderea autorităţii, a respectului de sine la persoana căreia îi sunt adresate aceste ordine.
Exemple: „Fă-ţi tema imediat!", „Deconectează televizorul imediat!”, etc.
 Folosirea exagerată a întrebărilor. Lansarea întrebărilor închise poate pune capăt unei
discuţii. Întrebările ce solicită răspunsuri de tipul „da” sau „nu”, încurcă şi nu permite să aflăm
prea multe de la interlocutorul nostru, de exemplu: „Regreţi cele întâmplate?”, „Când s-a
întâmplat?”, etc.
 Folosirea ameninţărilor. Acestea transmit mesajul că dacă soluţiile propuse nu vor fi
acceptate sau aplicate în practică, persoana respectivă va suporta consecinţe negative (ex.
pedeapsa). În cazul dat, comunicarea este întreruptă din momentul când a fost anunţată
ameninţarea. Persoanele/copiii cu care se comunică în felul acesta vor fi tăcuţi, supuşi, executori,
dar nu vor putea să îşi exprime opinia, să ia decizii, să aibă iniţiative.
 Moralizarea. Aceasta este o altă manieră neadecvată de a comunica ce include, de cele
mai dese ori, formulări de tipul: „ar trebui să ...”, „ar fi cea mai mare greşeală din partea ta”, „era
cazul să ...”, etc.
 Abaterea. Este o modalitate de a distrage atenţia de la preocupările unei persoane şi a
canaliza comunicarea spre realizarea intereselor celeilalte persoane. În acest caz se foloseşte
tactica: „Mai bine să discutăm despre...”.
 Argumentarea logică impusă. Este o tactică de a convinge cealaltă persoană prin
argumentare logică sau dovezi logice, fără a ţine cont de factorii emoţionali implicaţi. Încercările
de a găsi soluţii logice pentru rezolvarea problemelor altei persoane conduce la frustrare prin
ignorarea sentimentelor şi opiniilor acelei persoane, fapt care nu facilitează deloc comunicarea,
ba din contra, o va face să fie chiar dificilă [25].

4. Comunicarea eficientă în familie

70
 Comunicarea eficientă presupune ca tot ceea ce noi vrem să transmitem să fie perceput cât
mai corect. Oamenii comunică atât verbal, cât şi nonverbal. Pe cale verbală reuşim să
comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele, în vreme ce comunicarea nonverbală
îmbogăţeşte comunicarea prin mimică, gesturi, postură, distanţă şi contact fizic.
Noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de
"emiţător" şi cel de "receptor". Constatăm însă că există o diferenţă mare între ce doreşte
"emiţătorul" să comunice şi ce primeşte "receptorul". Din cauza dificultăţii de a exprima
gândurile în cuvinte, apar dificultăţi în transmiterea mesajului dorit.
De aceea este necesar să vedem care sunt barierele care influenţează negativ
comunicarea şi o îngreunează până la a o face uneori imposibilă. Iată câteva dintre cele mai
frecvente bariere de comunicare [10,25]:
- ameninţările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă aşa, dacă nu ...";
- a da ordine (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă aşa spun
eu!";
- critica (descurajează iniţiativa): "Nu munceşti destul"; insulta: "Numai un idiot ar spune
asta";
- etichetarea: "Eşti un leneş"; interogarea: "Ce-ai făcut de la 10.00 la 12.00? Cât timp ţi-a
luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?";
- lauda în scopul manipulării: "Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci şi pe al
meu?";
- sfatul necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu faci
aşa?";
- schimbarea subiectului: "Lasă c-o să-ţi treacă... Să-ţi povestesc ce film am văzut
aseară";
- punerea în prim-plan a propriei persoane: "Să mă fi văzut pe mine când mi s-a
întâmplat...";
- refuzul de a accepta problema: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici";
- încurajarea prin negarea existenţei problemei: "Nu fi nervos"; "Nu te teme, va
merge"; "Vei fi bine".
Pentru a prezenta informaţia eficient şi a descoperi nevoile celui căruia te adresezi
următoarele tehnici pot fi de folos:
- ascultarea activă verificaţi dacă aţi înţeles, folosind propriile cuvinte, înainte de a face
propuneri sau de a lua decizii;
- privirea în faţă: astfel îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenţi la ceea ce
comunică;
71
 - adaptarea vitezei cu care vorbiţi în funcţie de interlocutor: unii oameni au probleme cu
auzul, cu vorbirea sau cu învăţarea;
- urmărirea reacţiilor nonverbale: verificaţi-vă dacă mesajul a fost înţeles corect din
reacţiile celeilalte persoane, dar nu faceţi presupuneri care nu au legătură cu realitatea;
- folosirea un limbaj pe înţelesul interlocutorului.
Comunicarea în cadrul familiei, la nivelul părinte-copil, ceea ce ne interesează pe noi în
mod special, se caracterizează prin aspectele enumerate mai sus. Ceea ce aude un copil despre
sine din partea unui părinte va determina un efect în sensul că, el va ajunge să fie ceea ce spun şi
cred părinţii lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneş" etc.). Deşi intenţiile părinţilor
sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea unei situaţii), prin mesajele lor ei pot
determina efecte contrarii.
Greșeli în comunicare cu copilul [10]:
Iată câteva exemple de expresii negative folosite de părinţi în comunicarea cu copii:
"Nu eşti bun de nimic". ""Ai înnebunit, sau ce ai?" , "Eşti un egoist.", "Eşti neîndemânatic.",
"Nu ţii cont de nimic.", "Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti bun cu fratele tău mai mic?", "Nu prea îi
merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!", "Ce leneş eşti!", “Nu mă mai bate la
cap!", "Habar nu ai pe ce lume trăieşti" ş.a.
Deseori se întâmplă ca părinţii să îşi piardă cumpătul şi să vorbească copilului cuvinte pentru
care mai târziu regretă. E cu mult mai uşor să eviţi astfel de greşeli, decât să înlături consecinţele
acestora. Este imposibil să oferi nişte reţete după care părinţii ar putea comunica eficient cu
copiii, dar nişte reguli după care să se conducă în procesul de comunicare şi care ar ajuta să fie
evitate unele greşeli, există [25]:
 „Dacă nu papi, chem doctorul”. Adresându-vă în felul acesta veţi reuşi să-i treziţi frica şi
nesiguranţa, iar atunci când va trebui să mergeţi la medic cu copilul veţi avea probleme, el va
manifesta stare de nelinişte, frică, capricii şi, uneori, poate apărea şi isteria. Această practică de a
forţa copilul să mănânce nu este bună şi din alt punct de vedere: se poate ajunge ca mâncarea să-i
provoace repulsie, vomă etc.
Soluţia: Succesul ar fi garantat dacă aţi încerca să-l ispitiţi cu felurile de bucate, cu
prezentarea lor într-un mod spectaculos, gustând din bucate şi comportându-vă de parcă aţi
gustat din mâncarea zeilor. În acest caz, chiar dacă va mânca puţin dar zâmbind, totuşi, aceasta ar
avea mai mare folos decât în cazul în care ar mânca mult, dar fiind constrâns.
 „Dacă nu dormi, o să te înhaţe bau-bau”. Atunci când vă adresaţi copilului nu uitaţi că el
are un univers al său, unul foarte sensibil şi fragil, în care realitatea şi imaginarul nu se
delimitează foarte clar. Nu-l ameninţaţi cu venirea unor personaje imaginare. Ceea ce aţi putea
obţine în acest caz ar fi o stare de frică generală, după care va urma un somn neliniştit şi însoţit
72
cu vise de coşmar, iar după aceasta, o stare de veghe agitată. Astfel de ameninţări pot genera
traume psihice serioase, copilul se va teme de întuneric, se va teme să rămână singur în cameră,
tot timpul va avea senzaţia că există un cineva, care îl poate ataca atunci când este singur.
Soluţia: Pentru ca micuţul să adoarmă uşor este suficient să-i respectaţi regimul, să nu-l
antrenaţi înainte de somn în activităţi care l-ar excita prea tare, să-i cântaţi un cântec de leagăn,
să-i spuneţi o poveste care i-ar aduce liniştea sufletească şi, să-i transmiteţi, încă odată, mesajul
că îl iubiţi şi că sunteţi alături de el, chiar dacă sunteţi în camera vecină. Copilul va avea
siguranţa, dacă lângă el „se va culca” şi jucăria preferată.
 „Dacă nu te porţi frumos te spun lui tata”. Prin intermediul acestei declaraţii aveţi toate
şansele de a apărea în faţa copilului într-o ipostază nereuşită. În acest caz subsemnaţi că forţa de
influenţă şi autoritatea Dvs. este mică. El va constata că nu puteţi deţine controlul asupra situaţiei
şi că aveţi nevoie de ajutor pentru a rezolva diverse probleme simple.
Soluţia: Pentru a preveni încălcarea normelor de conduită e binevenită metoda aprecierii
anticipate. De exemplu: „Eu ştiu că tu eşti băiat cuminte şi nu vei face asta...”. Copilul doreşte
să aibă imagine bună în faţa Dvs, iar atunci când îi comunicaţi că imaginea despre el este
pozitivă, într-un fel, îl montaţi să facă benevol ceea ce doriţi Dvs.
 „De ce nu poţi să fii şi tu ca alţi copii?” Dacă faceţi comparaţii riscaţi să pricinuiţi mai
mult rău decât bine. Nu e înţelept să comparaţi copilul cu un alt copil şi nici, chiar, cu un frate de
al lui. Psihologii susţin că această metodă nu face altceva decât să-i pună pe copil în situaţia de a
cerşi sau lupta pentru un pic de dragoste părintească. Copilul este antrenat într-o competiţie
inechitabilă, el nu poate fi ca ceilalţi, el are Eu-L său şi nu ar trebui să-l desconsiderăm.
Compararea lui cu alţi copii va avea repercusiuni dintre cele mai nefaste asupra formării morale
şi comportamentale.
Soluţia: Eficienţă va avea compararea rezultatelor obţinute la moment cu cele anterioare (sau
viitoare) ale copilului. De exemplu: „Tu ieri ai fost mai atent decât azi”. În acest scop poate fi
folosită încurajarea: „Sunt sigură că dacă mai încerci o dată vei reuşi” sau „Mâine îţi va reuşi”.
 „Eşti un copil rău”. Această afirmaţie reprezintă o greşeală gravă. Chiar dacă copilul a
comis o faptă urâtă, nu putem să-l declarăm rău. În acest caz, se cere apreciată fapta, greşeala şi
nu copilul. Dacă facem astfel de declaraţii, copilul începe să creadă că este rău şi va fi conştient
că el nici nu poate să fie altfel. Este cunoscut că copilul ajunge să fie aşa cum îl vedem noi, cei
maturi. De reţinut: etichetările de genul: „eşti rău”, „nu eşti bun de nimic”, „eşti un nesimţit”,
etc. au consecinţe dintre cele mai grave. Folosindu-le în comunicarea cu copiii îi faceţi să fie aşa
cum sunt etichetaţi.

73
 Soluţia: Aşteptările legate de copii trebuie să fie, în exclusivitate, pozitive. Doar în acest caz
veţi reuşi să aveţi copii pozitivi. Spunându-i copilului că este cel mai bun, cel mai deştept, el va
ajunge să fie aşa, pentru că încrederea care îi este insuflată îl ajută să realizeze că el poate.
Abordarea problemelor de etică familială presupune analiza structurilor de gândire
distorsionată a adulţilor, ce se manifestă în relaţiile părinţi - copii ca nişte blocaje de
comunicare, pe care părinţii deseori nici nu le observă.
Literatura de specialitate şi studiile empirice ne-au permis să evidenţiem următoarele blocaje
de comunicare [25]:
1. Exagerarea sau minimalizarea - se observă foarte frecvent în conduita ambilor părinţi.
Adulţii exagerează unele evenimente sau, invers, este evidentă tendinţa lor de a minimaliza
importanţa şi valoarea unor fapte, lucruri, calităţi de ale copilului. Deseori părinţii exagerează
greşelile propriilor copii şi achiziţiile, succesele altora. Tendinţa de a exagera evenimentele este
proprie mai mult mamelor, iar taţii deseori le minimalizează. Această stare a lucrurilor se poate
explica prin particularităţile sferei afectiv-volitive şi modelul comportamental însuşit în propria
familie.
2. Supergeneralizarea - reprezintă tendinţa de a observa şi evidenţia un singur eveniment cu
caracter negativ ca fiind reprezentativ pentru întreaga activitate a copilului, ceea ce presupune
crearea situaţiilor de insucces în continuare.
3. Gândirea de tipul tot sau nimic - provoacă fenomenul când lucrurile sunt văzute în
categoriile alb-negru. Dacă scopurile nu sunt atinse de copii în totalitate, părinţii au tendinţa de a
constata apariţia unui eşec total, care mai apoi îi formează copilului variate fobii.
4. Descalificarea pozitivului - se manifestă prin respingerea experienţelor infantile pozitive,
insistând asupra faptului că ele nu contează, nu sunt serioase. În acest fel se menţine o
convingere negativă vizavi de valoarea acţiunilor realizate de copil, ceea ce contribuie la apariţia
anxiozităţii şi neâncrederii în forţele proprii.
5. Desconsiderarea viziunii infantile - se observă în tendinţa părinţilor de a ignora sau a
desconsidera opinia copilului. Acest tip de gândire distorsionată se observă mai frecvent în
familiile unde predomină stilul autoritar al relaţiilor interpersonale.
6. Saltul direct spre concluzii - presupune efectuarea unor sinteze, interpretări negative, chiar
dacă nu există fapte sigure ce ar susţine convingător concluzia respectivă.
Acest blocaj se mai manifestă ca o eroare a presupunerii. Uneori părinţii consideră că
evenimentele vor lua o întorsătură negativă, în baza unei concluzii arbitrare, şi trăiesc anticipat
convingerea, de parcă această predicţie este deja un fapt stabilit.
Blocajul dat subminează înţelegerea reciprocă între membrii familiei şi creează nervozitate,
tensionare şi stări frustante.
74
 7. Filtrul mental - presupune selectarea unui singur detaliu, care deseori poate fi negativ, şi
insistarea exclusivă asupra acestuia, ceea ce diminuează reflectarea obiectivă şi de ansamblu a
realităţii. Cercetările ne demonstrează un lucru curios: părinţii nu au elaborate anumite criterii de
selectare a detaliilor de conduită infantilă, ele depinzând mai frecvent de dispoziţia părinţilor, de
influenţa altor persoane sau de poziţia copilului între fraţi şi în familie.
8. Raţionamentul afectiv - de tip negativ rezidă în presupunerea că emoţiile negative reflectă în
mod sigur lucrurile aşa cum sunt. Esenţa acestui blocaj este deseori redat prin fraza: Dacă simt
aşa, înseamnă că este adevărat.
9. Afirmaţiile categorice - se manifestă prin încercarea părinţilor de a se automotiva cum
trebuie şi nu trebuie sau motivarea copiilor în direcţia respectivă, ca şi cum ar organiza pedeapsa
înainte de a încerca să întreprindă ceva.
Expresii pozitive: “Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te va ajuta
cineva.", "Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei face repede bine.",
"Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede.","Ai fost foarte
grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut.", "Băiete, ai multă imaginaţie. Îmi place ce ai
făcut.", "Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită.", Îmi place cum ai făcut asta.", "Te-ai
comportat ca un copil mare.", "Chiar dacă ai greşit, ai învăţat ceva din asta.", "Tu eşti un copil
bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat.",” Am încredere că o să-ţi respecţi
promisiunea.", “Pentru că ai greşit trebuie să plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."
Este evident că aceste expresii pozitive transformă comunicarea într-un excelent
instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă iubiţi şi
acceptaţi.
În vederea dezvoltării personalităţii copilului precum şi pentru dezvoltarea unei relaţii
adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de
bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia şi anume [10]:
- respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea
celorlaţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative,
explicarea motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de
a lua decizii şi multe alte lucruri;
- sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât
mai mult în părinţii lor. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât săi
facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună şi
nesinceritate;
- acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de
succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări
75
 verbale cât şi prin încurajări nonverbal, iar, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a
valoriza şi recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În
timp, această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două
generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat
sau a i se aduce din nou reproşuri;
- dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în
momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil
atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea
comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu
cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i
mintă sau, mai rău, sa-i respingă;
- răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de
explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai
mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor,
acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să
înţeleagă de ce este necesar acel lucru;
- timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o
relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la
serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă;
- corectitudinea: copiii trebuie să cunoască regulile iar, o dată ce acestea au fost stabilite
(în colaborare cu copiii), aplicarea lor trebuie să fie corectă şi constantă;
- înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie
să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi.
Foarte mulţi autori au oferit sfaturi şi recomandări pentru părinţi, mai ales, dar şi pentru
copii, cu scopul de a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai armonioasă şi o comunicare cât mai
eficientă. Pentru că relaţia părinte-copil este deosebit de complexă şi implică foarte multe
aspecte, ne vom concentra atenţia doar asupra unora dintre acestea, pe care le considerăm a fi
mai importante. Relaţia părinte-copil presupune respectarea cerinţelor dintre care am dori să le
amintim pe următoarele:
- copilul are nevoie de intimitate, la fel ca orice alt individ, astfel că este important ca
părinţii să-i respecte intimitatea, fapt care îl va face pe copil să aibă încredere în părinţii
săi, dar şi în el, precum şi să comunice între ei;
- este necesar ca părinţii să ţină cont şi de nevoile copilului lor atunci când vor impune
reguli şi norme; de asemenea, pe cât posibil, acestea nu vor fi impuse copilului, ci

76
 identificate împreună cu acesta deoarece în acest fel le va înţelege mai bine, va fi mai
responsabil şi se va angaja în respectarea lor;
- părinţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă. Pot realiza acest
lucru prin încurajări şi aprobări verbale şi/sau nonverbale, complimente, prin încurajarea
copilului că este capabil de performanţe şi realizări deosebite, că este isteţ şi descurcăreţ.
Totuşi, părinţii nu vor exagera în această privinţă cunoscut fiind faptul că insistarea pe
aceste aspecte îl pot frustra pe copil şi poate avea mai mult efecte negative decât positive,
sau chiar pot să dezvolte o imagine de sine neconcordantă cu realitatea;
- chiar dacă părinţii nu sunt de acord cu prietenii copilului sau cu participarea lui la
activităţile unui grup, acolo unde este cazul, vor discuta cu acesta despre eventualele
riscuri şi pericole, dar pe un ton calm şi liniştit, cu o voce caldă şi înţelegătoare;
- afecţiunea este cel mai important sentiment care trebuie să stea la baza relaţiei părinte-
copil şi implicit la baza comunicării între aceştia. Dar ce înseamnă, de fapt, să fii afectuos
cu copilul tău? A fi afectuos cu copilul tău însemnă foarte multe lucuri, de care am mai
vorbit deja pe parcursul lucrării noastre şi pe care trebuie să le amintim ca să înţelegem
cât mai bine semnificaţia acestui cuvânt.
Astfel, o relaţie caracterizată prin îmbrăţişări, zâmbete, strângeri de mână, încurajări, are
foarte multe şanse de a persista în timp şi de a se dezvolta decât o relaţie care se
caracterizează prin critici, ţipete, jigniri, lipsa încurajărilor. O comunicare eficientă părinte-
copil, presupune efort, răbdare, mesaje clare şi concise, atenţie, timp alocat, respect şi
încredere.

Nr
Sarcini de învățare
.
Elaboraţi un chestionar cu tema „Comunicarea părinte-copil” în care să utilizaţi diverse tipuri
1.
de itemi, pe care să-l aplicaţi unui grup de părinţi ai unor elevi din clasa a IV-a.
Daţi alte exemple de expresii negative pe care le folosiţi în anumite situaţii în comunicare şi
2.
încercaţi să le transformaţi în expresii pozitive.
3. Cum aţi reacţionat în copilărie, atunci când aţi fost jigniţi cu unele cuvinte?

4. Ce alte tehnici eficiente de comunicare utilizaţi?

5. Elaboraţi un program de educaţie parentală pentru părinţii elevilor clasei I.

77
 Referințe bibliografice:
1. ALECU, G., BADEA, D., BUNESCU, Gh. Educaţia părinţilor. Strategii şi programe.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.
2. AZAROV, I. Pedagogia relaţiilor familiale. Chişinău: Lumina, 1979. 239 p.
3. BACUS, A. Copilul de la 1 an la 3 ani. Bucureşti: TEORA, 1999. 240 p. ISBN: 978-
9736-01-945-6
4. BACUS, A. Copilul de la 3 la 6 ani. Dezvoltare fizică, psihică, afectivă, intelectuală și
socială. Bucureşti: TEORA, 1999. 224 p. ISBN: 978-9736-01-983-8
5. BĂRAN-PESCARU, A. Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică. Bucureşti:
Aramis, 2004. 176 p. ISBN: 973-679-042-8
6. BĂTRÎNU, E. Educaţia în familie. Bucureşti, 1980. 216 p.
7. BERGE, A. Defectele părinţilor. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
8. BONTAŞ, I. Tratat de pedagogie. Bucureşti: Editura All, 2007.
9. CARTER, N., See how we grow: a report on the status of parent education in the US,
Philadelphia: Pew Cheritable Trusts, 1996.
10. CATALANO, H. Educație parentală. Cluj-Napoca, 2014. 96 p.
11. CIOFU, C. Interacţiunea părinţi – copii. Bucureşti, 1998. 224 p. ISBN: 973-98176-9-7
12. CIOHODARU, E. Succesul relaţiei între părinţi şi copii acasă şi la şcoală. Bucureşti:
Editura Humanitas Educaţional, 2004.
13. COLAC, T. Familia: valori şi dimensiuni culturale. Chişinău: Universul, 2005. 347 p.
ISBN: 9975-944-94-9
14. CUZNEŢOV, L. Filosofia practică a familiei. Chişinău: CEP USM, 2013.
15. CUZNEŢOV, L. Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei. Chişinău: CEP
USM, 2008. 624 p. ISBN: 978-9975-70-717-6
16. ENACHE, R. O perpectivă psihologică a maternităţii. Bucureşti: Editura SPER, 2010.
17. IONESCU, M., VELEA, S., GRUNBERG, L. Suport de curs: Educaţia viitorilor părinţi.
Asociaţia Română pentru Educaţie şi Dezvoltare, 2004.
18. IONESCU, M., NEGREANU, E. Educaţie în familie. Repere şi practici actuale.
Bucureşti: Cartea Universitară, 2006. 196 p.
19. IRIMESCU, G. Protecţia socială a copilului abuzat. Iaşi: .Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza, 2006.
78
20. KILLEN, K. Copilul maltratat. Timişoara: Editura Eurobit, 1998.
21. MITROFAN, I., CIUPERCĂ, C. Psihologia vietii de cuplu. Bucureşti: Editura SPER,
2002.
22. MURDOCK, G.P. Structura socială. New York: Editura Mac Millan, 1949.
23. MUTU, T. Familia şi preadolescentul: Strategii ale educaţiei de gen. Chişinău: Primex
Com SRL, 2010.
24. OSTROVSCAIA, L. Situaţii pedagogice. Chişinău: Lumina, 1993. 160 p. ISBN: 5-372-
01044-4
25. PERETEATCU, M. Îngrijire și dezvoltare timpurie a copilului: educația familiei.
Curriculum și suport de curs teoretic. Chișinău, 2005. 200 p.
26. SOCOLIUC, N., COJOCARU, V. Fundamente pentru o ştiinţă a educaţiei copiilor de
vârstă preşcolară. Chişinău: Cartea Moldovei, 2005.
27. STĂNCIULESCU, E. Sociologia educaţiei familiale. vol I. Iaşi: Polirom, 1997. 432 p.
ISBN: 973-683-147-7
28. STRAUSS, C. L. Structuri elementare ale rudeniei. Bucureşti: Editura Politică, 1973.
29. VOINEA, M. Familia şi evoluţia sa istorică. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978. 92 p.
30. VRĂŞMAŞ, E. Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi. Bucureşti:
Aramis, 2008. 256 p.
31. http://medlive.hotnews.ro/alimentatia-copilului-in-primul-an-de-viata.html
32. http://www.totuldespremame.ro/bebelusul-tau/diversificare-bebe/alimentatia-copilului-
de-2-ani-ce-si-cat-trebuie-sa-manance-cel-mic
33. http://www.romanialibera.ro/stil-de-viata/familie/ce-jucarii-daruim-copiilor--in-functie-
de-varsta-321220
34. https://moldovacrestina.md/situatia-familiei-in-republica-moldova/
35. http://edu.gov.md/sites/default/files/ghid_cor3.pdf
36. http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Paladi_Bazele_obstetricii_fiziologice_Vol_
1_2006/Capitolul_11.pdf

79