Sunteți pe pagina 1din 338

Proiectul „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de probaţiune de a

furniza servicii eficiente alternative închisorii”


Programul RO 23 „Servicii corecţionale, inclusiv sancţiuni
non-privative de libertate
Proiect finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 – 2014

MANUAL DE PROBAŢIUNE

KRIMINALOMSORGEN
Rogaland friomsorgskontor

București
2017
CUPRINS

Cuvânt introductiv ....................................................... 5


Contribuţia norvegiană în proiectul de cooperare bilaterală ....... 7
Legislaţia de probaţiune din perspectivă practică ................. 14
Managementul sistemului de probaţiune .......................... 131
Principii și repere etice în activitatea de probaţiune ............. 159
Standarde de lucru în probaţiune ................................... 192
Management de caz în probaţiune .................................. 208
Aspecte de practică în domeniul muncii neremunerate în
folosul comunităţii ..................................................... 220
O măsura educativă program. Un program măsură educativă
- stagiu de formare civică ............................................. 231
Prevenirea recăderilor – metodă de intervenţie utilizată în
serviciile de probaţiune în cazul în tulburărilor legate de
consumul de substanţe psihoactive ................................. 253
Mentoratul – proces de inserţie socială ............................ 270
Managementul riscului în sistemul de probaţiune
din România ............................................................. 286
Evaluarea probaţiunii .................................................. 315
CUVÂNT INTRODUCTIV

Prezentul manual a fost elaborat în cadrul proiectului


„Consolidarea capacităţii sistemului românesc de probaţiune de a
furniza servicii eficiente alternative închisorii” finanţat din
Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014. Proiectul a fost derulat
de către Direcţia Naţională de Probaţiune în perioada 2014 – 2017 și
a beneficiat de un buget de 1.933.085 euro din care suma de
1.643.122 euro a reprezentat grantul acordat de Norvegia și 289.963
euro cofinanţarea naţională.
Prin derularea acestui proiect, Direcţia Naţională de
Probaţiune și-a propus creșterea performanţei de ansamblu a
sistemului românesc de probaţiune, prin atingerea unor rezultate
cheie vizând îndeplinirea acestui obiectiv, precum dezvoltarea
managementului organizaţional al sistemului de probaţiune,
îmbunătăţirea capacităţii, practicii și a instrumentelor sale de lucru,
inclusiv în ceea ce privește capacitatea sa de a oferi asistenţă
specifică pentru persoanele condamnate de etnie romă aflate în
supravegherea serviciilor de probaţiune. De asemenea, un obiectiv
distinct a fost reprezentat de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
ale personalului de probaţiune și a funcţionării serviciilor de
probaţiune, în conformitate cu standardele europene, astfel încât
să permită furnizarea de servicii eficiente alternative închisorii.
Proiectul a vizat în același timp și dezvoltarea cooperării bilaterale
cu serviciile de probaţiune din Norvegia, în special cu Serviciul din
Rogaland, partenerul desemnat de finanţatorul norvegian.
Așadar, în cei trei ani de implementare, toate cele 42 servicii
de probaţiune au fost implicate în activităţile proiectului, fie cu
privire la dezvoltarea documentelor strategice ale sistemului de
probaţiune, fie cu privire la dezvoltarea unor programe sau
instrumente care să susţină activitatea de probaţiune.
La nivelul documentelor de politică publică, proiectul a
facilitat elaborarea unei noi strategii de dezvoltare a sistemului de
probaţiune (Probaţiunea 2020) și a unui plan de acţiune aferent
acesteia. De asemenea, standardele ocupaţionale pentru educaţie și
formare aferente ocupaţiei de consilier de probaţiune și celei de
inspector de probaţiune au fost revizuite, respectiv dezvoltate, fiind
ulterior transmise autorităţii competente în vederea aprobării.
O componentă semnificativă a proiectului a vizat sprijinirea
activităţii practice a serviciilor de probaţiune, prin dezvoltarea unei


 
proceduri privind managementul de caz, dezvoltarea unor standarde
de lucru pentru activitatea de probaţiune, elaborarea, pilotarea și
definitivarea unor noi programe de lucru cu persoanele aflate în
evidenţa serviciilor de probaţiune (un program privind educaţia
civică adresat minorilor și un program care se adresează
consumatorilor de drog sau alcool). Totodată, la solicitarea
finanţatorului norvegian, proiectul a inclus și o activitate adresată
persoanelor de etnie romă aflate în supravegherea serviciilor de
probaţiune prin care s-a urmărit îmbunătăţirea abilităţilor acestora
în domenii diverse.
În ceea ce privește pregătirea profesională a personalului de
probaţiune, aceasta s-a realizat atât cu privire la diseminarea
programelor sau instrumentelor de lucru elaborate în cadrul
proiectului, dar și în ceea ce privește susţinerea unor sesiuni în
domeniul noilor reglementări în materie penală. Sesiunile de
formare susţinute în cei trei ani de implementare au inclus peste
900 de participanţi, atât din cadrul sistemului de probaţiune, cât și
alţi specialiști din sistemul judiciar sau din rândul autorităţilor
locale.
De asemenea, analiza activităţii de probaţiune a reprezentat
un domeniu de interes în cadrul proiectului, context în care a fost
realizată o evaluare a durabilităţii intervenţiilor serviciilor de
probaţiune, după încheierea termenului de supraveghere a
persoanelor aflate în evidenţele sistemului de probaţiune.
Nu în ultimul rând, cel puţin jumătate din bugetul proiectul a
fost alocat îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ale personalului de
probaţiune, prin reparaţii ale spaţiilor de lucru, dotarea cu mobilier,
echipamente IT, sisteme de alarmă și alte bunuri necesare activităţii
de probaţiune. În cuprinsul acestui manual au fost reunite articole
aflate în strânsă legătură cu activităţile proiectului, astfel cum au
fost acestea prezentate anterior, prin contribuţii din partea
personalului din sistemul de probaţiune, dar și a altor colaboratori
externi care au contribuit la atingerea obiectivelor proiectului.
Dorim să apreciem, și pe această cale, investiţia de timp și
energie pe care autorii, inclusiv partenerii norvegieni, au alocat-o
acestor materiale, convinși fiind că acest manual, va constitui un
sprijin atât pentru practicienii din sistemul de probaţiune, precum
și pentru alţi profesioniști interesaţi de domeniul probaţiunii.

Cristina Felicia Călin


dr. Gabriel Oancea
Evelina Oueslati


 
CONTRIBUŢIA NORVEGIANĂ ÎN PROIECTUL DE COOPERARE
BILATERALĂ

În aprilie 2014, Serviciul de Probaţiune Rogaland din Norvegia


a încheiat un parteneriat cu Ministerul Justiţiei – Direcţia Naţională
de Probaţiune din România în ceea ce privește implementarea
proiectului „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de
probaţiune de a furniza servicii eficiente alternative închisorii”.
Parteneriatul a presupus asigurarea unei contribuţii în vederea
atingerii obiectivelor generale majore ale Mecanismului Financiar
Norvegian 2009-2014, și anume evoluţii și îmbunătăţiri, în
conformitate cu instrumentele internaţionale relevante privind
drepturile omului și reducerea disparităţilor economice și sociale în
cadrul Spaţiului Economic European. Nu în ultimul rând, o prioritate
a reprezentat-o consolidarea relaţiilor bilaterale dintre ţările
beneficiare și promotorii proiectului, în cazul de faţă, între România
și Norvegia.
Acest proiect a avut ca obiectiv îmbunătăţirea generală a
serviciilor de probaţiune, cu scopul de a îndeplini noi sarcini prin
atingerea unor rezultate cheie, precum dezvoltarea
managementului organizaţional, îmbunătăţirea instrumentelor,
capacităţii și practicilor sale de lucru, îmbunătăţirea condiţiilor de
lucru pentru personalul de probaţiune, precum și funcţionarea
serviciilor de probaţiune pentru a furniza servicii eficiente
alternative închisorii. Rolul Serviciului de Probaţiune Rogaland, ca
Partener de proiect donator, a fost de a oferi expertiză conform
celor mai bune practici și experienţe proprii.
La o primă vedere proiectul a părut foarte amplu și ambiţios,
generând astfel provocarea de a găsi cea mai bună cale de a ne
îndeplini rolul în vederea atingerii obiectivelor propuse. Cu toate
acestea, am identificat cu ușurinţă similarităţi între serviciile de
probaţiune din România și Norvegia, mai ales dacă privim serviciile
de probaţiune norvegiene dintr-o perspectivă istorică.
În Norvegia, probaţiunea și sprijinirea persoanelor liberate
din detenţie au fost efectuate la începuturi de către organizaţii non-
profit, care, au primit finanţare de la guvern, dar și din alte surse.
În anul 1980 responsabilitatea supravegherii infractorilor a fost
asumată de către stat prin înfiinţarea Administraţiei Penitenciarelor
și Probaţiunii, un departament din cadrul Ministerului Justiţiei. În


 
conformitate cu Legea privind Executarea Pedepselor din 2001,
sistemul de probaţiune și sistemul penitenciar au fuzionat la nivel
regional și naţional. În acest context, s-a pus un accent din ce în ce
mai mare pe măsurile comunitare și pe alternativele la pedeapsa cu
închisoarea, cum ar fi programele destinate persoanelor care au
condus sub influenţa alcoolului, munca în folosul comunităţii,
arestul la domiciliu, monitorizarea electronică și crearea unor
instanţe specializate pentru a judeca anumite tipuri de infracţiuni,
cum ar fi cele la regimul drogurilor. În plus, serviciile de probaţiune
au devenit responsabile pentru supravegherea infractorilor liberaţi
condiţionat din închisoare sau din centre de detenţie. Cea mai mare
diferenţă între cele două sisteme de probaţiune o reprezintă faptul
că Serviciile Corecţionale Norvegiene sunt învestite cu o putere
discreţionară și deplină în ceea ce privește punerea în executare a
hotărârilor judecătorești care se poate realiza în modalităţi foarte
variate, serviciul de probaţiune având posibilitatea să adapteze
executarea în funcţie de riscul și nevoile persoanelor condamnate.
Serviciile de probaţiune din Norvegia sunt de asemenea învestite cu
autoritatea de a dispune liberarea condiţionată și de a schimba
sancţiunile pe care persoanele le au de executat.
Având în vedere atât asemănările, cât și deosebirile dintre
cele două sisteme, precum și faptul că proiectul a vizat
îmbunătăţirea performanţei în ansamblu a sistemului românesc de
probaţiune, prin abordarea dificultăţilor întâmpinate la toate
nivelele, cea mai importantă provocare a noastră a fost aceea de a
identifica o modalitate de a aduce o contribuţie care să promoveze
și să sprijine proiectul. Încă de la început, am fost impresionaţi de
angajamentul și calitatea muncii pe care o fac serviciile de
probaţiune din România. În acest context, s-a conturat importanţa
creării unei cooperări bazate pe parteneriat și egalitate și am decis
să ne concentrăm pe furnizarea de informaţii despre serviciile
corecţionale norvegiene, în general, și despre serviciile de
probaţiune, în special, și să lăsăm sistemul românesc de probaţiune
să evalueze ce aspecte pot aduce un plus de valoare și/ sau sunt
relevante în propriul context cultural și structural.
A devenit, de asemenea, evident că aportul din partea
noastră necesită o implicare activă a personalului, astfel încât am
decis să înfiinţăm un grup intern de management de proiect. Acesta
a fost responsabil pentru alocarea resurselor, planificarea și
coordonarea sarcinilor, monitorizarea, îndrumarea și supravegherea


 
activităţilor, organizarea deplasărilor, gestionarea costurilor,
realizarea documentelor, raportarea internă și externă și contactul
cu palierul de management de proiect din România. Și nu în ultimul
rând, grupul intern de management a avut ca misiune și dezvoltarea
unei culturi organizaţionale de susţinere generală a proiectului în
propria noastră instituţie.
În continuare se regăsește un rezumat al implicării noastre în
cele mai importante activităţi ale proiectului:
1. Dezvoltarea instrumentelor specifice pentru
managementul instituţional în probaţiune – activitate care a vizat
dezvoltarea de strategii și planuri de acţiune care să contribuie la
susţinerea serviciilor de probaţiune, în vederea unei mai bune
coordonări a activităţii la nivel local și a înţelegerii factorilor
determinanţi ai schimbărilor produse, precum și a efectului
acestora, pentru a permite modelarea viitoarelor politici în
domeniu.
În vederea implementării acestei activităţi s-au organizat mai
multe întâlniri de lucru la care au participat reprezentanţi ai echipei
de proiect din Norvegia, cum sunt cele din octombrie 2014, ianuarie
și august 2015, ce au avut ca obiectiv familiarizarea cu activitatea
sistemului de probaţiune din Norvegia și schimbul de bune practici,
în scopul elaborării strategiei de dezvoltare a sistemului de
probaţiune din România. Principalele teme abordate au fost cu
privire la formularea și prioritizarea provocărilor relevante și a
modului în care se pregătește și se elaborează un document de
strategie sistematic și realist. Totodată, a avut loc o altă întâlnire
de lucru în Norvegia, la Stavanger, în octombrie 2014, care a oferit
posibilitatea specialiștilor români să vadă cum funcţionează
Serviciul de Probaţiune Rogaland, Administraţia Regiunii de Sud-Vest
și Direcţia Serviciilor Corecţionale.
În acest context, echipa de specialiști români implicată în
această activitate a elaborat un document de strategie care acoperă
cele mai multe aspecte și domenii de interes pentru serviciile de
probaţiune din România. Proiectul de strategie a fost prezentat la
atelierele de lucru la care au participat reprezentanţi din toate
serviciile de probaţiune, discuţiile fiind caracterizate prin
profesionalism și implicare și o dorinţă sinceră de a dezvolta
sistemul de probaţiune românesc într-o alternativă modernă,
credibilă și realistă la închisoare.


 
Pe toată perioada de derulare a acestei activităţi, Serviciul
de Probaţiune Rogaland a contribuit la dezvoltarea instrumentelor
de management instituţional, iar această contribuţie a avut la bază,
în mare măsură, prezentarea instrumentelor de management
utilizate de serviciile corecţionale norvegiene care au fost puse la
dispoziţia partenerilor noștri spre a fi traduse, furnizarea de
informaţii generale despre sistemul corecţional și juridic norvegian,
precum și oferirea de feedback cu privire la documentele strategice
de management care au fost dezvoltate de colegii din România.
Toate demersurile noastre au avut la bază dorinţa de a
contribui cu propria experienţă și cu sugestii la dezvoltarea practicii
de lucru în sistemul de probaţiune din România. Mai mult decât atât,
avem speranţa de a fi adus o contribuţie care să poată fi de ajutor
la planificarea instituţională viitoare. Considerăm că misiunea
noastră cu privire la această activitate a fost finalizată în
conformitate cu intenţia și cu obiectivele propuse.
2. Dezvoltarea unor standarde de lucru și a unei proceduri
de evaluare a implementării acestora pentru îmbunătăţirea
funcţionării serviciilor de probaţiune – activitate care a avut ca
scop dezvoltarea practicilor de lucru, prin standardizarea
procedurilor și a instrumentelor folosite în activitatea de
probaţiune, oferind astfel o imagine unitară și previzibilă a
așteptărilor legate de procesele de probaţiune (mecanisme, stadii,
instrumente standard) și rezultatele acestora (evaluare).
Pe parcursul acestei activităţi, s-au desfășurat întâlniri și
ateliere de lucru. În întâlnirile de lucru, organizate în noiembrie
2014 și în ianuarie 2015 și la care au participat specialiști care au
coordonat această activitate a proiectului din cele două sisteme de
probaţiune, au fost prezentate exemple de standarde de lucru din
practica serviciilor de probaţiune norvegiene și au fost analizate și
dezbătute standardele propuse pentru propriul sistem de probaţiune
de către echipa de specialiști din România. Atelierele de lucru,
organizate în martie și iunie 2015, dar și în mai 2016, au avut ca scop
prezentarea și pregătirea personalului de probaţiune în ceea ce
privește standardele de lucru dezvoltate în cadrul proiectului și
procedura de evaluare aferentă acestora, având în vedere sarcinile
strâns legate de formarea iniţială și continuă a consilierilor de
probaţiune, studenţilor și voluntarilor, contribuind astfel la
îmbunătăţirea și menţinerea competenţelor profesionale ale
personalului, precum și la asigurarea unei abordări unitare a

10 
 
practicii de probaţiune. De asemenea, tot cu această ocazie, au fost
prezentate și o serie de informaţii cu privire la standardele și
instrumentele utilizate în procesul de executare a pedepselor
comunitare în Norvegia.
Scopul nostru a fost de a prezenta serviciile de probaţiune
norvegiene și de a contribui cu experienţa și cunoștinţele noastre în
domeniu la dezvoltarea standardelor de lucru din România,
selectând și furnizând informaţii pe care le-am considerat relevante
pentru atingerea obiectivelor activităţii, dar și răspunzând punctual
la întrebările și cerinţele colegilor români.
Activitatea s-a desfășurat conform planificării iniţiale,
rezultatele propuse fiind în integralitate atinse.
3. Dezvoltarea unei proceduri de lucru construită pe
principiul managementului de caz - activitate care a vizat oferirea
unui set de reguli definite, care evidenţiază în mod clar activităţile
implicate de procesul managementului de caz (de exemplu,
efectuarea evaluării unui infractor, elaborarea unui plan pentru
îndeplinirea obiectivelor în perioada de timp stabilită, realizarea
demersurilor necesare pentru implementarea planului elaborat,
monitorizarea implementării acestuia și luarea măsurilor de
remediere atunci când este nevoie, stabilirea parteneriatelor cu
organizaţiile neguvernamentale și comunităţile locale pentru a
satisface nevoile adesea complexe ale infractorului etc.), astfel
încât să se asigure abordarea integrată a cazurilor.
În scopul atingerii acestor obiective au fost organizate două
întâlniri de lucru, în decembrie 2014 și în februarie 2015, la care au
participat specialiști din cele două sisteme de probaţiune care au
coordonat această activitate a proiectului. Ambele întâlniri au fost
caracterizate printr-o mare implicare și angajament din partea
tuturor participanţilor.
De asemenea, au fost organizate ateliere de lucru, în
septembrie 2015 și iunie 2016, care au avut ca scop pregătirea
personalului de probaţiune, dar și a unor reprezentanţi ai
instituţiilor din comunitate cu care serviciile de probaţiune
colaborează, în ceea ce privește procedura managementului de caz
elaborată în cadrul proiectului.
Misiunea socială a serviciilor corecţionale norvegiene este de
a pune în aplicare ordinele de arest preventiv și sentinţele
judecătorești într-un mod care asigură liniștea socială și care
încearcă să prevină recidiva. Această misiune poate fi sintetizată în

11 
 
sintagma „Un serviciu corecţional activ – o societate mai sigură”.
Pornind de la acest deziderat și pe baza principiilor cheie ale
managementului de caz cu privire la executarea pedepselor în
cadrul serviciului de probaţiune norvegian, în conformitate cu Legea
privind executarea pedepselor din anul 2001 și cu prevederile
Codului penal din Norvegia, ne-am structurat intervenţiile, punând
la dispoziţia specialiștilor din sistemul de probaţiune din România
informaţii aprofundate cu privire la cele mai bune practici ale
serviciilor de probaţiune norvegiene, respectiv cele cu privire la
principiile cheie ale managementului de caz în ceea ce privește
executarea sentinţelor.
Mai mult, am pus un accent deosebit pe realizarea unor hărţi
care să cuprindă lista de colaboratori ai serviciilor de probaţiune, în
vederea furnizării unei oferte personalizate de reabilitare a
persoanelor condamnate. Scopul și intenţia noastră au fost ca
participanţii la atelierele de lucru să găsească aceste informaţii
interesante și ca practica norvegiană să fie utilă în activitatea
acestora pentru dezvoltarea procedurilor de lucru construite pe
principiul managementului de caz în serviciile de probaţiune din
România.
4. Îmbunătăţirea condiţiilor de lucru pentru personalul de
probaţiune și funcţionarea serviciului de probaţiune prin
asigurarea unor dotări adecvate - activitate care a avut ca scop
descrierea unui spaţiu de lucru standard pentru desfășurarea
activităţilor specifice ale serviciilor de probaţiune, care să indice
fluxul de lucru și dotările necesare pentru acesta, precum și
renovarea și echiparea a cel puţin șapte servicii de probaţiune locale
selectate. În plus, activitatea a vizat dotarea cu echipament și
mobilier necesar tuturor celor 42 de servicii de probaţiune și a
Direcţiei Naţionale de Probaţiune care să permită implementarea
eficientă a intervenţiilor specifice într-un mediu de lucru adecvat.
În implementarea acestei activităţi a fost derulată o întâlnire
de lucru, în decembrie 2014, la care au participat reprezentanţi ai
echipei de proiect din Norvegia. Aceștia s-au deplasat la sediile
serviciilor de probaţiune din București și Ilfov, unde au discutat
diverse propuneri vizând modul de amenajare a spaţiului de lucru
pornind de la condiţiile de lucru organizaţionale, psihosociale,
ergonomice, de mediu și fizice.
În plus, s-au prezentat regulamentele norvegiene care descriu
modul în care ar trebui amenajat spaţiul de lucru, precum și

12 
 
instrucţiunile și instrumentele practice ca liste de verificare,
proceduri de evaluare etc. Anumite cerinţe se aplică tuturor
spaţiilor de lucru, în timp ce altele se aplică spaţiilor de lucru cu
diferite provocări în ceea ce privește riscul sau care prezintă
anumite aspecte legate de securitatea activităţilor derulate.
Scopul nostru a fost de a contribui astfel cu informaţiile și
experienţa necesară în ceea ce privește derularea activităţii la
sediul serviciilor de probaţiune norvegiene, pornind de la aspectele
pe care le considerăm relevante, dar și de la întrebările și solicitările
punctuale ale colegilor noștri din România.
Această activitate a fost una provocatoare având în vedere
particularităţile ce ţin de dimensiunile și structura clădirilor, dar și
de posibilităţile de amenajare etc. Sperăm însă că am adus o
contribuţie ce se va demonstra constructivă pe termen lung.

Concluzii
Apreciem că am reușit să atingem obiectivele din fiecare
activitate a proiectului în care am fost implicaţi, în conformitate cu
descrierea din fișa proiectului și sperăm că am contribuit la
consolidarea bunei relaţii care a fost deja stabilită între ţările
noastre. Din punctul nostru de vedere am întâmpinat o atmosferă
propice care a contribuit la o bună relaţionare și interacţiune între
participanţii la diferitele activităţi ale proiectului. Ne exprimăm
speranţa ca și colegii noștri din serviciile de probaţiune române și
alţi colaboratori din proiect să fi avut aceeași experienţă.
Pe această cale, dorim să mulţumim serviciilor de probaţiune
române și angajaţilor Direcţiei Naţionale de Probaţiune pentru
ospitalitatea oferită în cadrul deplasărilor noastre în România, pe
parcursul diferitelor întâlniri și ateliere de lucru.

13 
 
LEGISLAŢIA DE PROBAŢIUNE DIN PERSPECTIVĂ PRACTICĂ

INTRODUCERE

După intrarea în vigoare, în anul 2014, a noii legislaţii penale


și de probaţiune, practica serviciilor de probaţiune a intrat într-o
perioadă de readaptare la noul context legal.
În acest scop, în cadrul proiectului „Consolidarea capacităţii
sistemului românesc de probaţiune de a furniza servicii eficiente
alternative închisorii” finanţat din Mecanismul Financiar Norvegian
2009-2014, Direcţia Naţională de Probaţiune a organizat o serie de
seminarii dedicate pregătirii în comun a magistraţilor și a
personalului de probaţiune, acestea având drept obiectiv abordarea,
atât din perspectivă teoretică, cât și practică, a noilor instituţii și
mecanisme de lucru pe care le propun noile prevederi legale.
Seminariile au reprezentat un bun prilej pentru participanţi
de a-și pune în comun experienţa și de a identifica soluţii în legătură
cu dificultăţile apărute în procesul de executare a sancţiunilor
neprivative de libertate.
Necesitatea de a reuni experienţa și perspectivele
profesionale ale celor două categorii profesionale, magistraţi și
consilieri de probaţiune, rezultă din nevoia de consistenţă și
uniformizare a practicii judiciare și de probaţiune. În acest context,
principalele aspecte discutate în cadrul sesiunilor de formare, au
fost reunite în cuprinsul prezentului capitol, la acestea adăugându-
se și alte situaţii identificate ulterior în activitatea consilierilor de
probaţiune.
Capitolul de faţă nu se dorește a fi un inventar exhaustiv al
practicii de probaţiune și nici nu își propune o analiză teoretică a
prevederilor legale din legislaţia penală și de probaţiune, acestea
fiind apanajul manualelor de drept.
Astfel, abordarea din prezenta secţiune pune în legătură
practica de probaţiune cu legislaţia din acest domeniu, finalitatea
fiind aceea de a oferi consilierilor de probaţiune o culegere de
practică care să le fie utilă în înţelegerea și aplicarea noilor
reglementări din domeniu.
Nu în ultimul rând, prezentul capitol vine și în sprijinul
persoanelor care se pregătesc în vederea accederii la funcţia de
consilier de probaţiune și care, în procesul de asimilare a legislaţiei
penale și de probaţiune, resimt nevoia de ancorare a noţiunilor
teoretice în orizontul concret al practicii.
14 
 
Aspecte practice în legătură cu aplicarea și punerea în executare
a dispoziţiilor privind amânarea aplicării pedepsei și suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei. Colaborarea cu
judecătorul delegat cu executarea hotărârilor penale

Raluca Moroșanu1
Andreea Simona Uzlău2

I. Amânarea aplicării pedepsei. Măsurile de supraveghere și


obligaţiile.

1. Relativ la măsura de supraveghere prevăzută de art. 85


alin. (1) lit. a) din Codul penal, aceea ca persoana cu privire la care
s-a dispus să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate
de acesta, în cadrul seminariilor de pregătire în comun a
magistraţilor și a personalului de probaţiune, s-a adus în discuţie
frecvenţa cu care persoana supravegheată ar trebui să se prezinte
la sediul serviciului. Această frecvenţă depinde de mai mulţi factori
– natura infracţiunii, situaţia concretă a persoanei supravegheate,
respectiv dacă are sau nu un loc de muncă în ţară sau străinătate,
dacă în sarcina acesteia au fost dispuse și obligaţii, comportamentul
anterior, atât în faţa instanţei, cât și în faţa consilierului de
probaţiune, durata care s-a scurs pe parcursul termenului de
supraveghere. Astfel, pentru o persoană care a îndeplinit în mod
constant măsurile și obligaţiile dispuse de instanţă este posibil ca
frecvenţa întrevederilor să fie redusă treptat3.

1 Judecător, Curtea de Apel București


2 Judecător, Consiliul Superior al Magistraturii  
3 Art. 1453 din H.G. nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de


probaţiune – Măsura referitoare la prezentarea persoanei supravegheate la sediul
serviciului de probaţiune: (…) - (3) În cazul în care, din motive obiective, persoana
supravegheată nu se poate prezenta la una dintre întâlnirile stabilite, comunică acest lucru
serviciului de probaţiune înaintea întrevederii sau, în condiţiile în care nu este posibil acest
lucru, se prezintă la sediul serviciului de probaţiune în termen de 3 zile lucrătoare de la
momentul în care au încetat cauzele care au determinat imposibilitatea prezentării. (4)
Imposibilitatea obiectivă de prezentare se motivează sau se justifică de către persoana
supravegheată prin dovezi depuse la dosarul de probaţiune.
15 
 
În măsura în care instanţa nu a dispus ca persoana cu privire
la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să nu părăsească
teritoriul României, acesteia nu i se poate interzice nici părăsirea
teritoriului României, nici găsirea unui loc de muncă în străinătate,
însă persoana supravegheată este obligată să respecte măsurile și
obligaţiile dispuse de instanţă, spre exemplu să se prezinte la datele
fixate de consilierii de probaţiune și să anunţe, în prealabil,
schimbarea locuinţei și orice deplasare care depășește 5 zile,
precum și întoarcerea.
De asemenea, există dispoziţii legale care permit transferul
supravegherii către un alt stat, conform Titlului VI1 referitor la
recunoașterea și executarea în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene a hotărârilor judecătorești prin care au fost dispuse
sancţiuni sau măsuri penale neprivative de libertate din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, republicată cu modificările și completările ulterioare.
În măsura în care supravegherea rămâne în competenţa
serviciului de probaţiune român, la stabilirea frecvenţei
întrevederilor vor fi avute în vedere criteriile menţionate,
consilierul de probaţiune urmând a aprecia dacă, raportat la natura
infracţiunii și situaţia concretă a persoanei supravegheate, se
impune menţinerea unei frecvenţe lunare sau a unei frecvenţe mai
reduse, care ar permite persoanei supravegheate angajarea în
străinătate. În acest caz, persoana supravegheată va trebui să
prezinte consilierului de probaţiune manager de caz înscrisuri care
fac dovada angajării în afara teritoriului României.
2. Relativ la măsura prevăzută la art. 85 alin. (1) lit. b) din
Codul penal s-a subliniat că nu este obligatoriu pentru consilierul de
probaţiune să efectueze vizite la domiciliul/ locuinţa persoanei
supravegheate, ci o va face numai dacă apreciază necesar; este însă
obligatoriu pentru persoana supravegheată să primească vizitele
consilierului de probaţiune.
Vizitele se pot dovedi deosebit de utile în evaluarea situaţiei
persoanei și estimarea stării de fapt în ceea ce privește situaţia
familială, locativă, situaţia financiară ori cea ocupaţională a
persoanei cu implicaţii în verificarea respectării celorlalte măsuri
sau în întocmirea și modificarea planului de supraveghere4.

4Art. 1454 din H.G. nr. 1079/2013 – Măsura referitoare la vizitele consilierului de
probaţiune la locuinţa persoanei supravegheate - (1) Persoana supravegheată este
obligată să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa.
16 
 
3. În ce privește măsura de supraveghere prev. de art. 85 alin.
(1) lit. d) și e) din Codul penal, persoana supravegheată trebuie să
prezinte consilierului de probaţiune orice informaţii și înscrisuri din
care să reiasă locul de muncă, înscrisuri privind veniturile, o
declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte sursele sale de
existenţă, eventuale înscrisuri privind persoanele aflate în
întreţinere.
Conform H.G. nr. 604/2016 pentru aprobarea Regulamentului
de aplicare a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, pe perioada
supravegherii, consilierul de probaţiune manager de caz
monitorizează orice schimbare privind mijloacele de existenţă ale
persoanei supravegheate, prin solicitarea de dovezi, consemnând
aspectele constatate în cuprinsul fișei de monitorizare a
întrevederilor. Aspectele constatate sunt utile în procesul de
supraveghere, spre exemplu în abordarea discrepanţelor, dacă
există o neconcordanţă între cele arătate de persoana
supravegheată și modul în care se prezintă în faţa consilierului de
probaţiune – ţinută, mijloace de transport, accesorii etc.
4. Situaţiile în care obligaţia de a urma un curs de pregătire
școlară sau de calificare profesională nu poate fi îndeplinită, fie
pentru că persoana supravegheată nu îndeplinește condiţiile de
vârstă/ nivel minim de studii, fie pentru că la nivel local nu se
identifică resurse la momentul executării hotărârii. Din acest punct
de vedere, nu există o culpă a persoanei supravegheate în
neexecutarea obligaţiei.
Consilierii de probaţiune au învederat împrejurarea că
instanţele de judecată dispun asemenea obligaţii în sarcina unor
persoane care nu îndeplinesc cerinţele pentru a fi înscrise la școală,

(2) Consilierul de probaţiune manager de caz efectuează vizite anunţate sau inopinate la
locuinţa persoanei sau în alte locuri, după caz. (3) Vizitele anunţate la locuinţa persoanei
supravegheate sau în alte locuri se programează, de regulă, pentru a constata starea de
fapt în ceea ce privește situaţia familială, locativă, situaţia financiară ori cea ocupaţională
a persoanei condamnate. (4) Vizitele inopinate la locuinţa persoanei supravegheate sau în
alte locuri se pot efectua, de regulă, pentru a verifica dacă persoana supravegheată
respectă măsurile de supraveghere sau pentru a exercita controlul privind executarea
obligaţiilor. (5) Aspectele constatate cu ocazia deplasării în comunitate se consemnează
într-un document care este atașat dosarului de probaţiune. (6) Prevederile alin. (5) se
aplică și în cazul în care persoana supravegheată nu este identificată sau găsită cu ocazia
deplasării pe teren.

17 
 
de exemplu care au depășit vârsta permisă pentru a urma cursuri
școlare, persoane pentru care nu există decât în anumite judeţe
posibilitatea de a se înscrie la programul „A doua șansă”. Se observă,
pe de o parte, că există o necorelare între legislaţia privind educaţia
și dispoziţiile penale și procesual-penale, care face greu de
respectat obligaţia tocmai în cazul persoanelor care au nevoie de
cursuri de calificare ori de școlarizare, iar pe de altă parte o lipsă a
resurselor concrete – instituţii publice sau private care să aibă
atribuţii în școlarizarea persoanelor care au depășit vârsta legală
pentru a fi incluse în anul școlar următor, conform art. 50 alin. (3)
din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și
completările ulterioare.
Conform textului menţionat, în cazul în care persoana
supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe
cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei întrevederi,
iar, dacă va urma un curs de pregătire școlară, aceasta se va înscrie
în anul școlar următor. Se pune problema dacă obligaţia mai poate
fi executată ulterior în cursul termenului de supraveghere, dacă din
motive obiective a fost depășit termenul de 6 luni prevăzut de acest
text de lege; apreciem că da, fiind în interesul persoanei
supravegheate, neexistând nicio culpă a acesteia în neexecutarea
obligaţiei în termenul prevăzut de lege.
Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuiește persoana care trebuie să urmeze un curs de
pregătire școlară ori de calificare profesională, primind copia
hotărârii judecătorești, decide, pe baza evaluării iniţiale a
persoanei, cursul ce trebuie urmat și instituţia din comunitate în
care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de
pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa. S-a arătat de către
consilierii de probaţiune că, în lipsa unei colaborări cu instituţii din
comunitate, pe bază de protocoale și alte documente de acest fel,
este dificil a emite o decizie în acest sens, peste voinţa instituţiei
respective, chiar dacă decizia consilierului este legală.
În practică s-a apreciat că, în mod excepţional și în interesul
persoanei supravegheate, atunci când nu este posibilă executarea
obligaţiei într-o instituţie abilitată, executarea poate avea loc și
într-una privată, neabilitată în sensul art. 21 din Legea nr. 253/2013,

18 
 
dar acreditată conform legii, chiar pe cheltuiala persoanei
supravegheate, cu condiţia ca acel curs de pregătire
școlară/calificare profesională să fie efectiv urmat, consecinţa
imediată fiind că, neexistând o culpă a persoanei supravegheate, nu
se va considera că obligaţia5 nu a fost executată.
În situaţia în care instanţa dispune ca persoana supravegheată
să urmeze un curs de calificare, iar aceasta are deja un loc de
muncă, obligaţia nu poate fi executată gratuit la A.J.O.F.M.,
deoarece aceste instituţii asigură cursuri de formare pentru
persoane care nu au loc de muncă.
Cu privire la obligaţia de a urma un curs de pregătire școlară/
calificare profesională, este preferabil ca instanţa să nu specifice în
cuprinsul hotărârii tipul cursului, deoarece acesta va fi stabilit pe
baza nevoilor condamnatului, însă raportat și la resursele și
posibilităţile existente pe plan local.
5. Relativ la obligaţia de a presta muncă în folosul
comunităţii, se observă în practică necesitatea ca inculpatul să fie
întrebat de către instanţă nu numai cu privire la acordul de a presta
o asemenea activitate, ci și cu privire la starea sa de sănătate,
întrucât potrivit art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, prestarea
muncii în folosul comunităţii nu poate avea loc dacă, din cauza stării
de sănătate, persoana supravegheată nu poate presta o asemenea
muncă. În acest fel pot fi evitate încă de la pronunţare situaţiile în
care instanţele au dispus ca inculpatul să presteze muncă în folosul
comunităţii, deși starea acestuia de sănătate nu permitea, astfel că
executarea obligaţiei era imposibilă și a fost necesară o sesizare în
acest sens din partea consilierului de probaţiune. Prezentarea unor
înscrisuri medicale, vârsta înaintată a inculpatului (uneori s-a dispus
ca inculpaţi în vârstă de peste 80 de ani să presteze muncă în folosul
comunităţii), certificate care atestă un handicap care nu permite
efectuarea vreunei activităţi sunt înscrisuri suficiente pentru a se
constata că inculpatul nu poate presta muncă în folosul comunităţii.
În cazul în care inculpatul prezintă dovezi că nu poate presta
o asemenea muncă, având în vedere vârsta, starea de sănătate
dovedită cu înscrisuri medicale, instanţa poate dispune atât
amânarea aplicării pedepsei, cât și suspendarea sub supraveghere a
5 A se vedea în același sens, art. 1460 din H.G. nr. 1079/2013 – Obligaţia de a urma un

curs de pregătire școlară ori de calificare profesională (…) - (6) Obligaţia de a urma un
curs de pregătire școlară ori de calificare profesională se consideră îndeplinită și în situaţia
în care persoana supravegheată urmează cursul pe cheltuială proprie și face dovada urmării
acestuia.
19 
 
executării pedepsei, însă va constata prin hotărâre că inculpatul nu
poate presta o asemenea muncă și nu va mai dispune în acest sens.
Simplul fapt că inculpatul nu poate presta muncă în folosul
comunităţii nu îl exclude de la posibilitatea de a se dispune
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei6.
Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuiește persoana care urmează a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii, primind copia hotărârii
judecătorești, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, în care
din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea
judecătorească urmează a se executa obligaţia și tipul de activitate,
comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum și decizia sa.
O problemă apărută în practică a fost aceea că instanţele de
judecată nu indică în dispozitivul hotărârii două instituţii din
comunitate, deși art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală
instituie obligaţia instanţei de a indica aceste două instituţii. S-a
constatat că, într-adevăr, în unele cazuri instanţele nu menţionează
două instituţii, dar aceasta și din cauza împrejurării că în localitatea
unde locuiește inculpatul nu există decât o singură instituţie în
cadrul căreia se poate presta munca în folosul comunităţii.
În măsura în care instanţa indică o singură instituţie, însă
acest fapt nu impietează în concret executarea obligaţiei,
consilierul de probaţiune va emite decizie în acest sens, nefiind
necesară sesizarea instanţei pentru a completa dispozitivul. Dacă
însă nu a fost indicată nicio instituţie, se va sesiza judecătorul
delegat pentru a aprecia dacă se impune ca instanţa să completeze
dispozitivul hotărârii.

6 În acest sens, a se vedea decizia 1687/A/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel


București – Secţia I Penală: „Totodată, în baza art. 93 alin. (3) din Codul penal va constata
că inculpatul nu poate presta muncă în folosul comunităţii din cauza stării de sănătate.
Astfel, inculpatul, în vârstă de 60 de ani, a depus la dosarul cauzei înscrisuri medicale din
care rezultă că anterior a suferit un infarct miocardic acut, în anul 2012, angioplastie
primară cu implantare de stent, stenoză de 70-90%, sindrom de ischemie periferică membre
inferioare stadiul II, că nu are vedere binoculară, folosind doar ochiul stâng, afecţiuni care,
în opinia instanţei, îl împiedică să presteze muncă în folosul comunităţii fără a exista un
risc asupra sănătăţii sale, fiind incidente dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal
conform cărora instanţa impune inculpatului obligaţia prevăzută de art. 93 alin. (3) din
Codul penal, cu excepţia situaţiilor în care nu poate presta munca în folosul comunităţii
din cauza stării de sănătate.”
20 
 
De asemenea, dacă nu se poate executa obligaţia în niciuna
dintre instituţiile menţionate în dispozitiv se impune sesizarea
judecătorului delegat, conform art. 51 al. (2) din Legea nr.
253/20137.
Legea prevede că la stabilirea conţinutului obligaţiei
prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. b) – referitoare la munca în folosul
comunităţii - instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie
periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile
concrete de executare a măsurii. Este avută în vedere, în mod
special, baza de date existentă pe pagina de internet a Ministerului
Justiţiei, referitoare la instituţiile din comunitate cu care
colaborează serviciile de probaţiune. Această bază de date conţine
și instituţiile abilitate să asigure executarea muncii în folosul
comunităţii, însă nu toate instituţiile prevăzute în listă se ocupă de
executarea muncii în folosul comunităţii, astfel că se impune ca
judecătorul să stabilească una dintre instituţiile expres menţionate
în acest sens. Relativ la această bază de date, s-a observat că
modalitatea în care aceasta era prezentată pe site-ul Ministerului
Justiţiei în cursul anului 2015 putea produce confuzii asupra
instituţiilor unde se poate efectua munca în folosul comunităţii,
întrucât acestea nu erau menţionate separat – am apreciat că se
impune evidenţierea separată a instituţiilor unde se poate presta
munca în folosul comunităţii; de asemenea, se impune actualizarea
periodică a acestei baze de date.
Astfel, în unele situaţii, instanţele au dispus ca inculpatul să
execute munca în folosul comunităţii în instituţii care nu apar pe
lista instituţiilor din comunitate unde se poate executa munca în
folosul comunităţii. Aceasta și din cauza faptului că în baza de date
existentă pe site-ul Ministerului Justiţiei nu exista o defalcare a
instituţiilor în funcţie de activităţile ce puteau fi prestate, acest
fapt generând confuzii. Spre exemplu, într-o speţă s-a dispus ca
inculpatul să execute munca în folosul comunităţii la o structură
teritorială a Agenţiei Naţionale Antidrog, deși această entitate nu
are atribuţii în executarea muncii în folosul comunităţii. În cursul

7 În același sens, a se vedea art. 1461 din H.G. nr. 1079/2013 - În cazul în care instanţa nu
a menţionat în hotărârea judecătorească nicio instituţie din comunitate ori în situaţia în
care punerea în executare a muncii nu este posibilă în niciuna din cele două instituţii din
comunitate menţionate în hotărârea instanţei, consilierul de probaţiune sesizează
judecătorul delegat cu executarea, care va desemna o altă instituţie din comunitate pentru
executarea muncii.

21 
 
anului 2016, Direcţia Naţională de Probaţiune a reactualizat baza de
date, astfel că la acest moment baza este structurată pe tipuri de
atribuţii și activităţi și în consecinţă în viitor instanţele nu ar mai
trebui să dispună în mod greșit. Totodată, apreciem că este necesar
ca serviciile de probaţiune să aducă la cunoștinţa instanţelor, la
nivel local, situaţiile în care se produc modificări substanţiale și
relevante în baza de date.
În asemenea situaţii, apreciem că soluţia legală pe care o are
la dispoziţie serviciul de probaţiune este de a sesiza judecătorul
delegat cu executarea pentru a aprecia asupra incidenţei
dispoziţiilor art. 598 lit. c) din Codul de procedură penală, în sensul
existenţei unei împiedicări la executare, contestaţie la executare ce
este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea respectivă.
În practică s-a procedat și în sensul că, urmare a sesizării
consilierului de probaţiune, judecătorul delegat a decis sesizarea
instanţei de judecată conform art. 48 alin. (2) din Legea nr.
253/2013 (obiect - modificare/ încetare obligaţii), însă instanţa a
calificat sesizarea în sensul art. 598 lit. c) teza a II-a din Codul de
procedură penală și a admis-o, dispunând în consecinţă.8
O altă problemă ridicată de participanţii la seminariile de
pregătire a fost aceea că, potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr.
253/2013, după evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei,
persoana supravegheată prezintă un certificat medical eliberat,
după caz, de medicul său de familie sau de un medic de medicină
generală, care confirmă faptul că persoana este aptă pentru
prestarea unor activităţi dintre cele propuse de consilierul de
probaţiune și nu prezintă risc pentru sănătatea altor persoane.

8 Sentinţa penală nr. 2483/26.10.2016, pronunţată de Tribunalul București – Secţia I Penală,


definitivă prin necontestare: „Admite contestaţia la executare – sesizarea judecătorului
delegat din cadrul Biroului Executări Penale privind sentinţa penală nr. 1768/22.10.2015
pronunţată de Tribunalul București, Secţia I Penală în dosarul 29688/3/2015, modificată
și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 65/A/21.01.2016 a Curţii de Apel București,
Secţia a II-a Penală, astfel cum a fost recalificată. În baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza a
doua din Codul de procedură penală înlătură împiedicarea la executarea sentinţei penale
indicată anterior prin modificarea conţinutului obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (3) din
Codul penal, impuse persoanei condamnate …în sensul următor: în baza art. 93 alin. (3)
Cod penal pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul …va presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile în cadrul Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială și Protecţie a Copilului Sector 3 sau în cadrul Direcţiei
Generale de Asistenţă Socială și Protecţie a Copilului Sector 5, iar nu în cadrul Centrului
de Asistenţă Integrată în Adicţii, astfel cum s-a dispus prin sentinţa sus-menţionată.
Supravegherea îndeplinirii acestei obligaţii se va face de Serviciul de Probaţiune
București.”
22 
 
Pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării medicale,
acestea sunt suportate de la bugetul de stat.
Or, au arătat consilierii de probaţiune, medicii de familie
refuză să elibereze asemenea certificate, apreciind că nu intră în
competenţele lor, fiind necesară emiterea unui înscris medical de
către medicul de medicina muncii. În unele servicii s-a identificat
soluţia ca medicul de familie să precizeze dacă persoana respectivă
suferă de boli care îl fac inapt pentru munca în folosul comunităţii,
în forma activităţilor propuse de consilier, în sensul că se indică de
către consilierul de probaţiune tipurile de activităţi, astfel ca
medicul de familie să poată aprecia dacă persoana supravegheată
nu poate efectua vreuna dintre ele sau dacă faţă de situaţia sa
medicală se recomandă să efectueze numai anumite tipuri de
activităţi.
Totodată, unele persoane supravegheate nu au medic de
familie, nu au loc de muncă și asigurare de sănătate, astfel că
obţinerea unui asemenea act medical este foarte dificilă. În plus,
deși potrivit textului de lege pentru persoanele care nu pot suporta
costurile evaluării medicale, acestea sunt suportate de la bugetul de
stat, totuși asemenea fonduri nu sunt prevăzute în bugetul
Ministerului Justiţiei sau al Ministerului Sănătăţii ori ale instituţiilor
subordonate.
Apreciem că se impune fie corelarea legislaţiei și a bugetelor
Ministerului Sănătăţii și ale instituţiilor arondate cu legislaţia în
domeniul executării hotărârilor penale, fie stabilirea unui buget
corespunzător al Direcţiei Naţionale de Probaţiune, care să poată
suporta, acoperi și deconta costurile cu executarea anumitor
obligaţii dispuse de instanţe în sarcina persoanelor supravegheate,
în caz contrar hotărârile judecătorești fiind lipsite de finalitate9.

9 A se vedea art. 7 din H.G. nr. 604/2013 - (3) În aplicarea art. 13 din Lege, pentru
executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri prevăzute de art. 1 lit. d) -
f) și art. 23 alin. (1) lit. a) din Lege, dacă pe parcursul executării acestora este necesară
efectuarea de către persoană a unor cheltuieli, achitarea unor taxe sau contribuţii, iar
persoana în cauză nu dispune de mijloace bănești suficiente, aceasta poate solicita în scris
ca taxele, cheltuielile sau contribuţiile să fie suportate de la bugetul de stat, prin bugetul
Direcţiei Naţionale de Probaţiune. (4) În cazul prevăzut la alin. (3), persoana care dorește
suportarea cheltuielilor intervenite cu executarea de către Direcţia Naţională de
Probaţiune întocmește o cerere prin care arată că se încadrează în prevederile art. 13 alin.
(2) din Lege. (5) Cererea prevăzută la alin. (4) se depune împreună cu înscrisurile
doveditoare prevăzute la art. 13 alin. (2) din Lege la serviciul de probaţiune competent
sau, după caz, la autoritatea responsabilă, care o înaintează Direcţiei Naţionale de
Probaţiune, împreună cu un referat cuprinzând propunerea de admitere sau respingere a
cererii. (6) Compartimentul de specialitate din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune
23 
 
Relativ la executarea muncii în folosul comunităţii, s-a pus
problema dacă se poate depăși numărul maxim de ore pe zi prevăzut
de lege, apreciindu-se că este posibil, numai la cererea persoanei
supravegheate, cu acordul instituţiei din comunitate și cu
respectarea legislaţiei muncii, în mod special în situaţia persoanelor
supravegheate angajate în străinătate și care își iau concediu de
odihnă în acest scop. De altfel, dispoziţiile art. 52 alin. (2) – (5) din
Legea nr. 253/2013 permit acest lucru, fără a se depăși 8 ore pe zi.
6. În ce privește obligaţia de a frecventa unul sau mai multe
programe de reintegrare socială, derulate de serviciul de
probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate,
s-a învederat lipsa unor asemenea instituţii în comunitate la nivelul
unor judeţe, precum și lipsa pregătirii consilierilor de probaţiune
pentru a derula un program de reintegrare socială. În cazul unor
servicii de probaţiune, s-a invocat lipsa spaţiului pentru a se efectua
asemenea programe, a căror derulare necesită spaţiu adecvat și
separat de cele în care se desfășoară activităţi de către alţi
consilieri.
Având în vedere dificultăţile practice, s-a apreciat că este
posibil ca persoana supravegheată să participe și la programe de
reintegrare socială organizate de alte entităţi, pe cheltuială proprie,
cu condiţia ca participarea să fie efectivă și numai în măsura în care
este imposibil ca un asemenea program să se deruleze în cadrul
serviciului sau în cadrul unei instituţii abilitate.10
Totodată, s-a arătat că unele instanţe dispun ca persoana
supravegheată să frecventeze un număr determinat de programe,
spre exemplu trei, ceea ce este imposibil de îndeplinit, în condiţiile
în care la nivelul unora dintre serviciile de probaţiune nu există
resurse în acest sens.

constată că persoana nu are mijloace bănești suficiente și dispune acoperirea cheltuielilor


cu executarea din bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.(7) Categoriile de cheltuieli,
taxe sau contribuţii care pot fi suportate, potrivit art. 13 din Lege, de la bugetul de stat,
prin bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
(8) În aplicarea art. 13 din Lege, pentru executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri prevăzute de art. 1 lit. a) - c) și g) - i) din Lege, dacă pe parcursul executării
acestora este necesară efectuarea de către persoană a unor cheltuieli, achitarea unor taxe
sau contribuţii, iar persoana în cauză nu dispune de mijloace bănești suficiente, aceasta
poate solicita în scris ca taxele, cheltuielile sau contribuţiile să fie suportate de la bugetul
de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
10 În același sens, a se vedea art. 1462 din H.G. nr. 1079/2013 - Obligaţia de a frecventa

un program de reintegrare socială - (6) Obligaţia de a urma un program de reintegrare


socială se consideră îndeplinită și în situaţia în care persoana supravegheată urmează
programul pe cheltuială proprie și face dovada urmării acestuia.
24 
 
Cu privire la obligaţia de a urma un program de reintegrare
socială, este preferabil ca instanţa să nu specifice în cuprinsul
hotărârii tipul sau numărul programelor, deoarece acesta va fi
stabilit pe baza nevoilor condamnatului, raportat și la resursele și
posibilităţile existente pe plan local.
7. Relativ la obligaţia de a se supune măsurilor de control,
tratament și îngrijire medicală, s-a evidenţiat faptul că dispoziţia
instanţei vizează, în general, fie persoane care au condus
autoturisme sub influenţa băuturilor alcoolice, fie consumatori de
droguri. În unele cazuri, instituţiile care pot executa obligaţia au
apreciat că aceasta nu era necesară, dacă, spre exemplu, consumul
de alcool era ocazional. În aceste situaţii consilierii de probaţiune
pot propune încetarea sau înlocuirea obligaţiei.
Apoi, și în acest domeniu s-a subliniat lipsa resurselor
concrete, deoarece în puţine judeţe există entităţi care să se poată
ocupa de dependenţii de alcool sau de droguri. În unele judeţe s-au
identificat ca resursă laboratoarele de sănătate mintală, organizaţii
neguvernamentale care au acest obiect de activitate, agenţiile
antidrog. Totuși, apar probleme în momentul în care persoana
supravegheată are nevoie de tratament cu metadonă și nu dispune
de venituri pentru a și-l procura singur, întrucât nu întotdeauna
centrele antidrog asigură la timp necesarul de comprimate. Aceeași
este situaţia și în privinţa măsurilor de control, dacă persoana
supravegheată nu are venituri pentru a achita analizele din surse
proprii, aceasta în condiţiile în care, conform art. 54 alin. (4) din
Legea nr. 253/2013, costurile controlului, tratamentului sau
îngrijirii medicale sunt acoperite de la bugetul de stat11.
Subliniem încă o dată necesitatea ca în bugetul Direcţiei
Naţionale de Probaţiune să se stabilească sume pentru decontarea
tratamentului și a analizelor, în măsura în care persoana
supravegheată nu are venituri pentru contravaloarea acestora.
Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie locuiește persoana care trebuie să se supună
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind

11 În același sens, a se vedea art. 1463 din H.G. nr. 1079/2013 – Obligaţia persoanei

supravegheate de a se supune unor măsuri de control, tratament sau îngrijire medicală


- (7) Obligaţia de a urma o formă de tratament sau îngrijire medicală se consideră
îndeplinită și în situaţia în care persoana supravegheată urmează tratamentul sau îngrijirea
pe cheltuială proprie și face dovada urmării acestora.

25 
 
copia hotărârii judecătorești, comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc controlul,
tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. În
cazul în care instituţia nu este menţionată în hotărâre, consilierul
de probaţiune decide instituţia în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală și comunică acesteia
copia de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa.
Apreciem că este mai indicat, din motive practice, ca instanţa
de judecată să nu menţioneze în dispozitiv această instituţie, pentru
a nu exista confuzii, fiind preferabil ca resursele la nivel local să fie
identificate de către consilierul de probaţiune. Apoi, s-a semnalat
de către consilierii de probaţiune lipsa motivării instanţelor, atunci
când dispun această obligaţie, astfel că este dificil uneori a se stabili
ce anume a avut instanţa în vedere la pronunţarea hotărârii. De
asemenea, s-au semnalat situaţii în care instituţiile respective
refuză să accepte deciziile consilierului de probaţiune, în lipsa unei
dispoziţii exprese a instanţei, cu motivarea că textul de lege și
decizia consilierului nu le sunt opozabile.
8. Când stabilește în sarcina condamnatului obligaţia să nu
comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,
instanţa are obligaţia de a stabili în concret conţinutul acestei
obligaţii, respectiv persoanele cu care inculpatul are obligaţia să nu
comunice. În cazul în care aceste persoane nu sunt menţionate și
nici nu pot fi identificate, se poate formula contestaţie la executare
întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de
procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea respectivă.
Consilierul de probaţiune nu va formula o asemenea sesizare în mod
direct, întrucât nu are calitate procesuală, ci va sesiza judecătorul
delegat cu executarea, pentru a aprecia asupra necesităţii sesizării
instanţei cu o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile
art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv
nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută12.
O altă problemă au constituit-o în practică situaţiile în care
instanţa a dispus ca persoana supravegheată să nu comunice cu
concubine sau rude apropiate, persoane cu care locuiau la aceeași
adresă – în aceste situaţii se impune sesizarea instanţei, prin

12 Art. 598 lit. c) din Codul de procedură penală vizează două situaţii în care este

competentă să se pronunţe chiar instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută – atunci


când există o nelămurire cu privire la hotărâre sau atunci când există o împiedicare la
executare.
26 
 
intermediul judecătorului delegat, pentru promovarea unei
contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1)
lit. c) din Codul de procedură penală, existând o evidentă
împiedicare la executare. O asemenea dispoziţie nu poate fi
executată, întrucât s-ar încălca dreptul la viaţă privată și de familie
prevăzut de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
9. Atunci când se dispune ca persoana supravegheată să nu
conducă anumite vehicule stabilite de instanţă, trebuie observat
că prin vehicule se înţelege atât autovehicule, cât și vehicule fără
motor, cum ar fi o căruţă sau o bicicletă, termenele de „vehicul” și
„autovehicul” fiind definite de art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice.
10. La alineatul ultim al art. 85 Cod penal se prevede
obligaţia persoanei supravegheate de a îndeplini integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni
înainte de expirarea termenului de supraveghere. În cazul în care
aceste obligaţii nu au fost îndeplinite până la această dată,
consilierul de probaţiune va proceda conform dispoziţiilor art. 582
alin. (2) din Codul de procedură penală. Cu alte cuvinte, din acest
moment, intervine dreptul și obligaţia consilierului de probaţiune de
a sesiza instanţa cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor civile de
către persoana supravegheată.
Subliniem că instanţa este cea care apreciază asupra relei-
credinţe a persoanei supravegheate, astfel că potrivit art. 67 alin.
(2) din Legea nr. 252/2013, consilierul de probaţiune este obligat să
sesizeze instanţa în toate cazurile în care nu s-au îndeplinit
obligaţiile.
Din discuţiile avute cu participanţii la seminar s-au desprins
următoarele:
 cheltuielile judiciare către partea civilă reprezintă obligaţii
civile;
 cheltuielile judiciare către stat nu sunt considerate obligaţii
civile;
 sunt obligaţii civile dispoziţia instanţei de restituire a unui
bun în natură, plata unei sume de bani reprezentând daune
materiale sau morale;
 sunt obligaţii civile sumele pe care inculpatul a fost obligat să
le plătească spitalelor care s-au constituit părţi civile;
 inculpatul obligat în solidar cu alţi inculpaţi poate fi urmărit
pentru toată suma, plata parţială nefiind suficientă, instanţa

27 
 
fiind aceea care apreciază dacă se poate reţine reaua-
credinţă;
 dacă un alt inculpat a achitat toată suma la care inculpaţii au
fost obligaţi în solidar, nu mai subzistă obligaţia persoanei
supravegheate de a achita obligaţiile civile;
 faptul că partea civilă nu a solicitat executarea silită și s-a
împlinit termenul de prescripţie civilă nu echivalează cu
înlăturarea obligaţiei de plată, ea subzistă și inculpatul este
în continuare obligat, rămânând ca instanţa să aprecieze dacă
a existat rea-credinţă;
 pot exista situaţii în care partea civilă în mod expres arată că
renunţă la pretenţii, prin act autentic; s-a apreciat că în acest
caz nu se mai impune sesizarea instanţei;
 dacă suma a fost achitată integral de asiguratorul de
răspundere civilă delictuală, inculpatul nu este obligat să mai
achite nimic; trebuie verificat în sentinţă dacă inculpatul a
fost obligat la o altă sumă decât asiguratorul (pot exista
situaţii în care inculpatul este obligat la o sumă mai mare
decât asiguratorul numai în cazurile – foarte rare - când
aceasta depășește plafonul de despăgubire aprobat anual).
11. Modificarea sau încetarea obligaţiilor.
Legiuitorul a permis adaptarea obligaţiilor impuse prin
hotărârea iniţială, atât în sensul înlăturării unora sau a diminuării
condiţiilor de executare, cât și în sensul instituirii de noi obligaţii
dintre cele prevăzute de lege sau de sporire a condiţiilor lor de
executare.
În mod evident, art. 87 din Codul penal se referă numai la
obligaţiile ce pot fi impuse conform art. 85 alin. (2) din noul cod,
textul nefiind aplicabil în ceea ce privește măsurile de supraveghere
prevăzute de art. 85 alin. (1), care sunt obligatorii inclusiv în
conţinutul lor și nu pot fi modificate.
Sesizarea instanţei are loc direct, fără a fi necesară
aprecierea judecătorului delegat cu executarea, deoarece legea
conferă serviciului de probaţiune calitate procesuală pentru a sesiza
în mod direct instanţa („pe durata termenului de supraveghere,
serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa”).
12. Revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul
în care pe parcursul termenului de supraveghere persoana
supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, nu îndeplinește

28 
 
integral obligaţiile civile sau a săvârșit o nouă infracţiune, cu
intenţie sau intenţie depășită.
Conform art. 56 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, în cazul în
care constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere
sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au
determinat această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea
s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării
amânării aplicării pedepsei.
Se impune a fi subliniat faptul că abaterile minore de la planul
de supraveghere și dispoziţiile instanţei (de exemplu, persoana
supravegheată a întârziat la o singură întrevedere și a omis să anunţe
în timp util consilierul de probaţiune) nu conduc la sesizarea
instanţei, ci la posibila aplicare a unor avertismente de către
consilierul de probaţiune.
În măsura în care însă încălcările sunt repetate, frecvente,
grave, nejustificate, se poate aprecia că este îndeplinită cerinţa
relei-credinţe, astfel că se poate sesiza instanţa de judecată13.
Ca și în cazul modificării sau încetării obligaţiilor, sesizarea
instanţei are loc direct, fără a fi necesară aprecierea judecătorului
delegat cu executarea, deoarece legea conferă serviciului de
probaţiune calitate procesuală pentru a sesiza în mod direct instanţa
(„pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are
obligaţia să sesizeze instanţa”).
13. Anularea amânării aplicării pedepsei presupune
condamnarea ulterioară a persoanei supravegheate la pedeapsa
închisorii, fie cu executare în regim de detenţie, fie sub
supraveghere, pentru fapte care sunt concurente cu fapta pentru
care s-a dispus condamnarea ulterioară, deci săvârșite mai înainte
ca hotărârea prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să
rămână definitivă.
Astfel, în măsura în care consilierul de probaţiune constată că
o persoană supravegheată pentru care s-a dispus amânarea aplicării
13 Art. 1458 din H.G. nr. 1079/2013 – Constatarea nerespectării măsurilor de

supraveghere - (2) În cazul în care, după aplicarea a două avertismente, consilierul de


probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă în continuare
măsurile de supraveghere dispuse în baza prevederilor art. 85 alin. (1), respectiv art. 93
alin. (1) și art. 101 alin. (1) din Codul penal, întocmește un raport de evaluare potrivit
prevederilor art. 43 lit. b), art. 44 și art. 67 din Legea nr. 252/2013, cu modificările și
completările ulterioare pe care îl transmite instanţei de executare împreună cu dovezile
atașate în copie.

29 
 
pedepsei a fost încarcerată pentru executarea unei pedepse cu
închisoarea cu executare în regim de detenţie, sesizează instanţa cu
o cerere de anulare a amânării aplicării pedepsei, întemeiată pe
dispoziţiile art. 582 din Codul de procedură penală. Sesizarea poate
fi formulată de consilierul de probaţiune și atunci când instanţa a
omis să dispună anularea amânării aplicării pedepsei. Este
competentă să soluţioneze sesizarea, potrivit art. 582 din Codul de
procedură penală, instanţa care a judecat în primă instanţă
infracţiunea ce atrage anularea, adică aceea cu privire la care s-a
dispus condamnarea la pedeapsa închisorii.
Apreciem că o asemenea sesizare este obligatorie, nu numai
atunci când consilierul de probaţiune constată că persoana
supravegheată se află în executarea unei pedepse, ci și atunci când
primește de la instanţă două hotărâri prin care s-a dispus amânarea/
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, cu privire la
aceeași persoană. Numai în măsura în care instanţa respinge
sesizarea, cele două hotărâri vor fi executate, practic, simultan.
În ceea ce privește data de la care începe să curgă termenul
de supraveghere, atunci când instanţa a anulat amânarea aplicării
pedepsei și a dispus o nouă amânare cu privire la concursul de
infracţiuni, potrivit art. 89 alin. (2) din Codul penal, termenul curge
de la data rămânerii definitive a primei hotărâri. Apreciem că
obligaţiile îndeplinite în executarea primei hotărâri sunt considerate
executate, în tot sau în parte și după stabilirea noii sancţiuni (de
exemplu a executat 30 de zile de muncă în folosul comunităţii și
instanţa dispune după anularea amânării să execute 60; cele 30 de
zile deja executate se scad din numărul total de zile de muncă în
folosul comunităţii).

II. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

1. Neprezentarea persoanei condamnate la sediul


serviciului, după ce a fost convocată de consilierul de probaţiune.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei și
amânarea aplicării pedepsei nu pot fi dispuse în lipsa acordului
inculpatului de a efectua muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Manifestarea acordului este o condiţie de fond, în lipsa
acestui acord nefiind posibilă suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei. Totodată, spre deosebire de amânarea aplicării
pedepsei, în cazul suspendării sub supraveghere a executării
30 
 
pedepsei, instanţa este obligată să dispună ca inculpatul să execute
muncă în folosul comunităţii.
Potrivit art. 91 alin. (3) lit. c) din Codul penal, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă dacă
instanţa constată că infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori
de la judecată ori a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a
identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor. Mai mult decât atât, pentru a lua acordul
inculpatului cu privire la prestarea unei munci în folosul comunităţii
este necesar fie ca acesta să fie prezent, fie ca acesta să declare
printr-un act autentic că este de acord să presteze munca în folosul
comunităţii. În acest fel, sunt evitate situaţiile din practica
anterioară în care se dispunea suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei, fără ca inculpatul să fi fost prezent în instanţă
și fără efectuarea unui raport de evaluare, iar ulterior acesta nu se
prezenta la serviciul de probaţiune și nu își îndeplinea obligaţiile.
Au existat chiar situaţii în care instanţele au respins sesizările
serviciilor de probaţiune de revocare a suspendării, în sensul că
persoana condamnată nu s-a prezentat și nu și-a îndeplinit
obligaţiile, instanţele motivând că din moment ce condamnatului nu
i s-au adus niciodată la cunoștinţă obligaţiile pe care le are, nu se
poate reţine reaua sa credinţă.
Apreciem că, în contextul în care potrivit noului Cod penal
este necesar ca inculpatul să își manifeste acordul pentru efectuarea
muncii în folosul comunităţii, iar hotărârea de condamnare este
comunicată integral acestuia potrivit art. 407 din Codul de
procedură penală, nu se poate susţine că persoana condamnată nu
a avut cunoștinţă de măsurile și obligaţiile dispuse de instanţă, o
sesizare a serviciului de probaţiune neputând a fi respinsă numai
pentru acest motiv.
În cazul în care persoana convocată nu se prezintă la data
stabilită, în termen de 10 zile de la data neprezentării, consilierul
de probaţiune manager de caz reia procedura de convocare, cu
excepţia situaţiei în care adresa persoanei menţionată în hotărârea
judecătorească nu este actualizată, caz în care consilierul de
probaţiune efectuează verificări în bazele de date sau prin
intermediul sistemelor de informare deţinute de alte autorităţi și
instituţii publice la care are acces, poate solicita autorităţilor și
instituţiilor publice date și informaţii despre adresa persoanei în
cauză, dacă este cazul, solicită sprijinul organelor de poliţie pe raza

31 
 
cărora își are locuinţa persona pentru identificarea și contactarea
acesteia, precum și pentru transmiterea unui răspuns cu privire la
solicitarea adresată.
În cazul în care persoana nu este găsită, este plecată din ţară
sau locuiește într-un alt stat și întrevederea de evaluare nu poate fi
realizată ori atunci când, din motive obiective, hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus încredinţarea în supravegherea
serviciului de probaţiune nu poate fi pusă în executare, temporar
sau definitiv, consilierul de probaţiune manager de caz
încunoștinţează judecătorul delegat cu executarea, cu avizul șefului
de birou, prezentând motivat imposibilitatea punerii în executare.
Potrivit art. 583 din Codul de procedură penală, consilierul de
probaţiune poate sesiza instanţa cu privire la revocarea suspendării
sub supraveghere, în cazul încălcării măsurilor sau a neexecutării
obligaţiilor, însă raportat la textul din H.G. nr. 1079/2013, în
situaţia în care persoana nu este găsită, este plecată din ţară sau
locuiește într-un alt stat și întrevederea de evaluare nu poate fi
realizată deloc ori atunci când, din motive obiective, hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus încredinţarea în supravegherea
serviciului de probaţiune nu poate fi pusă în executare, temporar
sau definitiv, consilierul de probaţiune manager de caz
încunoștinţează judecătorul delegat cu executarea, cu avizul șefului
de birou, urmând ca judecătorul delegat să aprecieze asupra
necesităţii sesizării instanţei.
Apreciem că nu se poate susţine că nu există rea-credinţă,
atâta vreme cât inculpatul pe parcursul procesului penal și-a
exprimat acordul de a presta muncă în folosul comunităţii, cu scopul
de a beneficia de o măsură alternativă la detenţie, pentru ca ulterior
să se constate că nu a indicat adresa corectă la care a fost găsit, ori
că a părăsit teritoriul României fără a indica noua adresă.
2. Supravegherea condamnatului. Competenţa serviciului
de probaţiune.
O problemă semnalată de participanţii la seminarii a fost
aceea a condamnaţilor pentru care s-a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei, deși nu sunt cetăţeni români și
nu locuiesc pe teritoriul României, consilierii de probaţiune
apreciind că nu au competenţa necesară să efectueze
supravegherea14.

14Problema apărută în practică a fost rezolvată de art. 1442 din H.G. nr. 1079/2013 –
Verificarea competenţei și luarea în evidenţă a persoanei - (1) Activitatea de
32 
 
În situaţia în care persoana supravegheată își schimbă
locuinţa, dosarul va fi trimis serviciului de probaţiune competent,
pentru continuarea supravegherii, nefiind necesar acordul instanţei,
aceasta fiind numai anunţată cu privire la modificarea de
competenţă. Astfel, în cazul în care persoana supravegheată își
schimbă locuinţa într-o localitate care nu se află în circumscripţia
biroului de supraveghere, consilierul de probaţiune, cu avizul șefului
serviciului sau șefului de birou, va transmite dosarul biroului de
probaţiune competent din cadrul aceluiași serviciu de probaţiune
sau din cadrul altui serviciu de probaţiune, în termen de 3 zile

supraveghere a persoanelor aflate în executarea unei măsuri sau pedepse neprivative de


libertate, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 252/2013, cu modificările și completările
ulterioare, se realizează de către consilierul de probaţiune manager de caz care își
desfășoară activitatea în cadrul biroului de supraveghere din cadrul serviciului de
probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află locuinţa persoanei. În cazul în care
persoana sancţionată de o instanţă română, nu locuiește pe teritoriul României,
competenţa aparţine biroului de supraveghere din cadrul serviciului de probaţiune situat
în circumscripţia teritorială a instanţei de executare.
(2) Supravegherea executării măsurilor și pedepselor neprivative de libertate impuse
printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de probaţiune recunoscută potrivit
Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este de
competenţa serviciului de probaţiune în circumscripţia căruia se află locuinţa persoanei.
(3) Persoanele faţă de care s-a dispus supravegherea în comunitate intră în evidenţa
serviciilor de probaţiune în baza comunicării copiei de pe hotărârea judecătorească sau,
după caz, de pe dispozitivul acesteia, transmisă prin compartimentul de executări penale
al instanţei.
(4) După primirea copiei de pe hotărârea judecătorească și verificarea competenţei
materiale și teritoriale, șeful serviciului sau șefului biroului de supraveghere desemnează
un consilier de probaţiune manager de caz care va coordona procesul de supraveghere a
modului de îndeplinire a măsurilor și, după caz, a executării obligaţiilor impuse de instanţă
în sarcina persoanei supravegheate.
(5) La desemnarea consilierului de probaţiune manager de caz se are în vedere asigurarea
unei dimensionări echilibrate a volumului de activitate raportat la fiecare consilier de
probaţiune.
(6) Consilierul de probaţiune manager de caz rămâne, de regulă, același pe toată perioada
executării.
(7) În situaţia în care șeful serviciului de probaţiune sau șefului biroului de supraveghere
constată că serviciul ori biroul pe care îl conduce nu este competent, procedează potrivit
prevederilor art. 141 alin. (2) și (3).
(8) În caz de conflict de competenţă dintre două birouri de probaţiune sau dintre două
servicii de probaţiune se aplică prevederile art. 141 alin. (4) și (5).
(9) În situaţia în care persoana intrată în evidenţa serviciilor de probaţiune este cetăţean
străin condamnat de o instanţă din România sau a fost condamnat de către o instanţă
străină a cărei hotărâre judecătorească sau decizie a fost recunoscută de autorităţile
judiciare din România, la luarea în evidenţă, serviciul de probaţiune înștiinţează structura
teritorială pentru imigrări și solicită informaţii cu privire la persoană și la situaţia șederii
acesteia.
33 
 
lucrătoare de la data comunicării documentelor justificative de
către persoana aflată în supraveghere15.
3. Plecarea persoanei supravegheate în străinătate.
Trebuie menţionat că Decizia-cadru nr. 2008/947/JAI a Consiliului
din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii
reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de
probaţiune în vederea supravegherii măsurilor de probaţiune și a
sancţiunilor alternative permite ca, în cazul suspendării executării
pedepsei, supravegherea „măsurilor de probaţiune” impuse
condamnatului (măsurile de supraveghere și obligaţiile
condamnatului) într-un stat membru al Uniunii Europene (statul de
condamnare) să fie realizată într-un alt stat membru al Uniunii
Europene (statul de executare). Această decizie a fost transpusă în
practică în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, cu modificările și
completările ulterioare.
4. Termenul de supraveghere. Termenul de supraveghere
este cuprins între 2 și 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata
pedepsei aplicate.
În măsura în care durata termenului de supraveghere este
greșit stabilită, serviciul de probaţiune are posibilitatea de a sesiza
instanţa, prin intermediul judecătorului delegat cu executarea,
pentru a se dispune fie printr-o încheiere de îndreptare a erorii
materiale, dacă este cazul, fie pentru a se dispune în cadrul
soluţionării unei contestaţii la executare. În cazul în care instanţa
nu dispune în acest sens, hotărârea instanţei de judecată este
obligatorie, chiar dacă termenul de supraveghere a fost greșit
stabilit.
După analiza opiniilor exprimate în cadrul seminariilor, s-a
concluzionat că, în situaţia în care instanţa dispune anularea
amânării aplicării pedepsei stabilite printr-o sentinţă anterioară și
în final dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu
suspendarea sub supraveghere a executării, fără a menţiona
momentul de la care începe să curgă termenul de supraveghere, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul penal, în sensul că
termenul de supraveghere începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus anterior amânarea aplicării
pedepsei.

15 În același sens, a se vedea art. 1455 din H.G. nr. 1079/2013.


34 
 
5. Măsurile de supraveghere și obligaţiile. Măsurile de
supraveghere se dispun în mod cumulativ și obligatoriu, fiind relativ
similare celor prevăzute în Codul penal din 1969.
Din interpretarea textului art. 93 alin. (2) din Codul penal
rezultă că instanţa este obligată să impună inculpatului cel puţin
una dintre obligaţiile prevăzute în acest articol.
După finalizarea seriei de seminarii s-a ajuns la concluzia că,
în situaţia în care instanţa nu a dispus nicio obligaţie în sarcina
condamnatului, hotărârea fiind definitivă se va pune în executare
așa cum a fost dispusă de instanţă, chiar dacă nu s-a făcut aplicarea
art. 93 alin. (2) din Codul penal.
Se observă că sfera obligaţiilor este mai restrânsă în cazul
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, deoarece o
parte dintre interdicţiile ce se regăsesc în art. 85 alin. (2) din Codul
penal constituie, în cazul aplicării unei pedepse, pedepse
complementare, iar serviciul de probaţiune nu are nicio atribuţie în
executarea pedepselor complementare.

III. Aspecte vizând judecătorul delegat cu executarea


hotărârilor penale și contestaţia la executare – cazul prevăzut
la art. 598 lit. c) din Codul de procedură penală.

1. Judecătorul delegat cu executarea.


Atribuţiile principale ale judecătorului delegat constau în
punerea în executare a hotărârilor, supravegherea executării
pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate în baza Legii
nr. 253/2013, precum și aceea de a sesiza instanţa de executare prin
formularea unei contestaţii la executare din oficiu conform art. 598
din Codul de procedură penală, în situaţiile în care se ivește vreo
nelămurire sau împiedicare cu prilejul punerii în executare a
hotărârii sau în cursul executării. Judecătorul delegat are și alte
atribuţii, stabilite prin art. 15 -17 din Legea nr. 253/2013, precum
și prin alte dispoziţii legale16.
16 Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătorești prevede în detaliu care
sunt atribuţiile judecătorului delegat cu punerea în executare a hotărârilor penale. Art. 29
prevede că „judecătorii desemnaţi de președinţii instanţelor cu executarea hotărârilor
penale exercită următoarele atribuţii:
a) îndrumă și controlează activitatea compartimentului de executări penale;
b) emit mandatele de executare a pedepsei închisorii și a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
asigură comunicarea și supraveghează luarea măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a
acestora;
c) asigură punerea în executare a măsurilor educative privative de libertate;
35 
 
Conform art. 554 alin. (2) din Codul de procedură penală,
judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare, care va
proceda potrivit art. 597 și art. 598 din același cod, dacă în cursul
executării se ivește vreo nelămurire sau împiedicare cu privire la
executare.
În consecinţă, consilierul de probaţiune sau serviciul de
probaţiune nu au atribuţii în a formula contestaţii la executare, însă
se pot adresa judecătorului delegat cu executarea pentru ca acesta
să aprecieze asupra necesităţii sesizării instanţei în baza art. 598
alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

2. Contestaţia la executare – art. 598 alin. (1) lit. c) din


Codul de procedură penală.
O asemenea contestaţie poate fi promovată în situaţia în care
se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau
vreo împiedicare la executare [art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de
procedură penală]. Împiedicările la executare trebuie să se datoreze
unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea
sau nu se poate continua executarea acesteia.
În jurisprudenţa anterioară s-a decis că reprezintă o
împiedicare la executare faptul că în dispozitivul sentinţei penale s-

d) asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate;


e) îndrumă și controlează activitatea desfășurată de către serviciul de probaţiune și de
către instituţiile din comunitate implicate în punerea în executare a pedepselor și măsurilor
neprivative de libertate;
f) sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a
hotărârii sau în cursul executării, se ivește vreo nelămurire ori împiedicare, precum și în
celelalte cazuri prevăzute de lege;
g) rezolvă incidentele ivite în cursul executării, date prin lege în competenţa acestora, și
iau măsuri pentru rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării;
h) soluţionează plângerile împotriva deciziilor consilierului de probaţiune;
i) aplică amenzi judiciare pentru comiterea unor abateri judiciare, în cazurile prevăzute
de lege;
j) verifică periodic închiderea poziţiilor din registrul de executări penale de către grefierul
delegat la compartimentul executări penale;
k) rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a hotărârilor penale;
l) exercită atribuţiile privind emiterea mandatului european de arestare și demersurile
legate de acesta reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, cu modificările ulterioare;
m) asigură transmiterea către Consiliul Superior al Magistraturii, în termenele și condiţiile
legale, a încheierilor și hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus arestarea preventivă
sau arestul la domiciliu a unui judecător, procuror sau magistrat-asistent, precum și
hotărârile prin care s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei faţă de
aceștia, rămase definitive;
n) îndeplinesc alte atribuţii date prin lege în competenţa acestora.
36 
 
a stabilit pe durata termenului de încercare obligaţia inculpatului
de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863
alin. (1) din Codul penal (din 1969 – n.n.), fără a se enumera aceste
măsuri și fără a se stabili organul abilitat să exercite supravegherea,
motiv pentru care contestaţia la executare a fost admisă și
inculpatul a fost obligat să se prezinte la datele fixate la serviciul
de probaţiune și să se supună măsurilor de supraveghere
enumerate 17 . Este evident că, în lipsa indicării acestor măsuri,
serviciul de probaţiune se află în imposibilitate de a pune în
executare sentinţa penală, aceeași fiind situaţia și în cazul măsurilor
prevăzute de art. 93 alin. (1) din Codul penal în vigoare.
Dispoziţia de suspendare a executării pedepsei sub
supraveghere fără indicarea organului care va exercita
supravegherea și a datelor la care condamnatul trebuie să se
prezinte la acesta, precum și dispoziţia generică de a impune
condamnatului respectarea obligaţiilor prevăzute în art. 863 din
Codul penal (din 1969 – n.n.) sunt de natură să creeze nelămuriri cu
privire la hotărârea ce se execută. Sub cel din urmă aspect, s-a
arătat că instanţa nu poate impune condamnatului respectarea
tuturor obligaţiilor prevăzute în art. 863, ci numai a uneia sau a mai
multora dintre ele, acestea urmând să fie precizate în dispozitivul
hotărârii, cu concretizarea, după caz, a profilului cursului de
învăţământ ori de calificare, a limitei teritoriale ce nu trebuie
depășită, a locurilor a căror frecventare, a persoanelor cu care
intrarea în legătură sau a vehiculelor a căror conducere este
interzisă, respectiv a măsurilor medicale ce trebuie
18
respectate . Această soluţie rămâne de actualitate și raportat atât
la dispoziţiile art. 91 și următoarele din Codul penal în vigoare
privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, cât și
la dispoziţiile art. 85 și următoarele din același cod referitoare la
amânarea aplicării pedepsei.
Cu privire la obligaţia de a urma un curs de pregătire școlară/
calificare profesională, este preferabil ca instanţa să nu specifice în
cuprinsul hotărârii tipul cursului, deoarece acesta va fi stabilit pe
baza nevoilor condamnatului, însă raportat și la resursele și
posibilităţile existente pe plan local. Aceeași observaţie este
valabilă și în cazul obligaţiei de a se supune măsurilor de control,

17
Trib. București, s. a II-a pen., sent. nr. 540 din 22 aprilie 2004, în C.P.J.P. 2000-2004,
p. 998.
18
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2617 din 15 mai 2004, www.scj.ro.
37 
 
tratament sau îngrijire medicală – se va preciza scopul urmărit, dacă
nu în dispozitiv cel puţin în considerentele hotărârii, de exemplu
urmarea unui tratament împotriva dependenţei de droguri – însă fără
a se preciza instituţia unde acest tratament va avea loc, deoarece
această instituţie va fi identificată la nivel local.
De asemenea, este preferabil a nu se indica tipul și/ sau
numărul programelor de reintegrare socială ce vor fi urmate de
condamnat, deoarece acestea vor fi stabilite de consilierul de
probaţiune responsabil de caz, în funcţie de nevoile condamnatului
și de posibilităţile concrete ale serviciului de probaţiune ori a
resurselor existente la nivel local.
În jurisprudenţa recentă, s-a decis că, „în condiţiile în care
supravegherea persoanei condamnate (…) a fost transferată de la
Serviciul de Probaţiune București în sarcina Serviciului de Probaţiune
Buzău, instanţa constată că se impune desemnarea a două instituţii
situate în raza judeţului Buzău, unde persoana condamnată va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, conform
dispoziţiilor sentinţei penale nr. 549/23.06.2014 pronunţată de
Judecătoria Sectorului 1 București.” Așadar, constatând că în cauză
există o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, în baza
art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, instanţa a
admis contestaţia la executare formulată de judecătorul delegat, a
constatat că supravegherea persoanei condamnate a fost transferată
în sarcina Serviciului de Probaţiune Buzău și în baza art. 404 alin.
(3) din Codul de procedură penală, a dispus ca persoana condamnată
să presteze pe parcursul termenului de supraveghere o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 120 de zile
lucrătoare, în cadrul Primăriei Comunei Mihăilești sau a Primăriei
Municipiului Buzău.19
Apreciem însă că o asemenea contestaţie nu este necesară,
ci se poate rezolva, odată cu preluarea dosarului de supraveghere
de către serviciul competent teritorial, conform art. 1461 alin. (8) și
(11) din H.G. nr. 1079/2013, serviciul de probaţiune urmând a
anunţa judecătorul delegat cu executarea, care va desemna
instituţia unde urmează a fi efectuată munca în folosul comunităţii.
În anumite situaţii, deși o parte dintre dispoziţiile instanţei
sunt nelegale, în măsura în care hotărârea a rămas definitivă nu se
poate interveni în niciun mod asupra ei, urmând a fi executată; de

19Judecătoria Sectorului 1 București, s. pen. nr. 830/26.11.2014, definitive prin


necontestare.
38 
 
exemplu, nu poate fi modificat cuantumul pedepsei sau modalitatea
de executare. Pentru alte situaţii însă, cum ar fi menţionarea unui
termen de supraveghere greșit, serviciile de probaţiune pot sesiza
judecătorul delegat, care poate sesiza la rândul său instanţa, fie cu
o cerere de îndreptare a erorii materiale, dacă este cazul, fie cu o
contestaţie la executare, însă dacă sesizarea este respinsă,
dispoziţiile instanţei trebuie executate, chiar dacă sunt nelegale.
În ceea ce privește omisiunea dispunerii uneia dintre
obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal, s-a ajuns
la concluzia, după parcurgerea seriei de seminarii, că nu se impune
sesizarea judecătorului delegat cu executarea; nu aceeași ar fi
soluţia atunci când instanţa omite să dispună aplicarea măsurilor
prevăzute de art. 93 alin. (1) din Codul penal, deoarece acestea sunt
de esenţa supravegherii; în acest caz, unica soluţie practică este
sesizarea judecătorului delegat, pentru a aprecia asupra necesităţii
promovării unei contestaţii la executare la aceeași instanţă conform
art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală (nelămurire
cu privire la hotărârea ce se execută).

3. Revocarea suspendării executării pedepsei sub


supraveghere.
În cazul nerespectării de către persoana condamnată a
măsurilor de supraveghere, ori în caz de neexecutare a obligaţiilor,
consilierul de probaţiune întocmește un raport de evaluare20.
În ceea ce privește situaţia în care condamnatul nu respectă
măsurile și obligaţiile dispuse de instanţă pe durata supravegherii,
se impune a interpreta textul art. 583 din Codul de procedură penală
în sensul că, în acest caz, competenţa revine instanţei care a
pronunţat în primă instanţă suspendarea.
Instanţa va analiza în acest caz dacă nerespectarea
obligaţiilor este imputabilă condamnatului, respectiv dacă acesta cu
20Consilierul de probaţiune va proceda conform art. 1466 din H.G. nr. 1079/2013 –
Nerespectarea obligaţiilor de către persoana supravegheată (…) - (2) În cazul în care,
după aplicarea a două avertismente, consilierul de probaţiune manager de caz constată că
persoana supravegheată nu respectă obligaţiile, întocmește un raport de evaluare potrivit
prevederilor. 43 lit. b), art. 44 și art. 67 din Legea nr. 252/2013, cu modificările și
completările ulterioare pe care îl transmite instanţei de executare împreună cu dovezile
atașate în copie. (3) În cazul în care se constată încălcarea de către persoana
supravegheată a obligaţiei de a nu folosi, deţine sau purta orice categorii de arme, a
obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă, respectiv a obligaţiei de
a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei, consilierul de probaţiune manager
de caz procedează potrivit dispoziţiilor art. 1438 alin. (1) lit. b) și sesizează instanţa de
executare.
39 
 
rea-credinţă a încălcat obligaţiile stabilite de instanţa de judecată.
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că „chiar dacă
neprezentarea condamnatului S.N. la Serviciul de Probaţiune Ilfov
nu poate atrage în mod automat revocarea suspendării pedepsei sub
supraveghere aplicate acestuia, fiind necesar să se stabilească,
dincolo de orice dubiu rezonabil, că acest fapt se datorează relei-
credinţe a condamnatului, această împrejurare neputând fi stabilită
decât prin administrarea de probe (…). Având în vedere toate aceste
aspecte, diligenţele depuse de către Serviciul de Probaţiune Ilfov
prin intermediul consilierului de probaţiune și al organelor de
politie, Judecătoria apreciază, raportat și la probele administrate și
circumstanţele personale ale condamnatului S.N. (fără ocupaţie,
fără loc de muncă, neșcolarizat, cunoscut cu antecedente penale,
necăsătorit) și la faptul că acesta a participat la dezbaterile fondului
cauzei în care s-a pronunţat condamnarea sa, având astfel
cunoștinţă despre conţinutul sentinţei penale nr. 226/11.04.2012
pronunţată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. 5730/1748/2011,
a fost convocat în numeroase rânduri la sediul Serviciului de
Probaţiune Ilfov, a fost încunoștinţat personal de către lucrătorii de
politie de obligaţia de prezentare la sediul serviciului de probaţiune
(semnând de luare la cunoștinţă) asupra necesităţii respectării
dispoziţiilor hotărârii judecătorești și asupra consecinţelor ce decurg
din nerespectarea obligaţiilor impuse și și-a luat angajamentul de a
se prezenta la sediul instituţiei menţionate, condamnatul S.N. cu
bună-știinţă a ignorat toate acestea, fără nicio explicaţie, putându-
se considera, fără echivoc, că persoana condamnată nu a fost
interesată să respecte obligaţiile ce-i fuseseră impuse tocmai pentru
a se evita executarea pedepsei stabilite în regim penitenciar.”21
Dimpotrivă, s-a decis că nu există rea-credinţă atunci când
condamnatul a avut întârzieri în prezentarea la serviciul de
probaţiune, arătându-se că „potrivit Serviciului de Probaţiune, după
pronunţarea sentinţei penale nr. 877/14.10.2013, persoana
condamnată a fost luată în evidenţa serviciului din data de
17.12.2013, prezentându-se pentru prima dată în data de
20.12.2013, când a semnat procesul-verbal. În data de 09.01.2014,
condamnatul s-a prezentat pentru a doua oară la Serviciul de
Probaţiune când a fost semnat planul de supraveghere, stabilindu-
se o frecvenţă lunară, fiind evaluat ca persoană cu risc de recidivă
mediu spre crescut. Condamnatul s-a prezentat cu punctualitate la
primele 6 întrevederi.
21 Sentinţa penală nr. 53/20.02.2015, Judecătoria Cornetu.
40 
 
În perioada 23.06.2014 – 03.07.2014 într-adevăr condamnatul
a fost plecat în Brașov la muncă, lipsind din București 10 zile, fără
să anunţe în prealabil Serviciul de probaţiune, deși avea obligaţia,
potrivit art. 863 alin. (1) lit. b) din Codul penal (din 1969 – n.n.), să
anunţe în prealabil orice deplasare care depășește 8 zile, precum și
întoarcerea.
Însă, instanţa constată că până la acel moment condamnatul
a colaborat cu Serviciul de probaţiune, prezentându-se cu
punctualitate la fiecare întrevedere. Cu privire la plecarea lui la
Brașov, instanţa reţine că acesta a fost plecat la muncă, depășind
termenul impus de dispoziţiile art. 863 alin. (1) lit. b) din Codul penal
cu doar două zile, la întoarcerea în București prezentându-se direct
la serviciul de probaţiune pentru a învedera atât verbal, cât și în
scris, lipsa din localitate. (…) De asemenea, instanţa reţine că cel în
cauză s-a prezentat în faţa instanţei în prezentul dosar la fiecare
termen de judecată, arătând faptul că nu a intenţionat să se
sustragă de la supraveghere, că este integrat, având și un copil
minor născut la data de 26.08.2014, un loc de muncă, fiind angajat
la (…) și că a reluat colaborarea cu serviciul de probaţiune.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că în
drept, potrivit art. 864 alin. (2) din Codul penal, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere se revocă dacă cel condamnat
nu îndeplinește cu rea-credinţă măsurile de supraveghere și
obligaţiile stabilite de instanţă. În speţă, faţă împrejurările de fapt
reţinute, instanţa apreciază că nu există date de natură să contureze
reaua credinţă a condamnatului în încălcarea măsurii de
supraveghere prev. de art. 863 alin. (1) lit. b) din Codul penal,
existând și indicii că el a conștientizat consecinţele nerespectării
măsurilor de supraveghere și a obligaţiilor impuse prin hotărârea de
condamnare și creându-se astfel pe viitor premisele desfășurării
supravegherii în condiţii normale.”22
Rămâne de actualitate Decizia nr. 14/201123, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţiile Unite, în recurs în
interesul legii, în care se arată că sesizarea instanţei în vederea
revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul
neîndeplinirii de către condamnat a obligaţiilor civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, trebuie făcută înainte de expirarea
termenului de încercare, indiferent dacă judecarea cauzei are loc
22 Judecătoria Sector 2 București, s. pen. nr. 694/07.10.2014.
23
Publicată în M. Of. nr. 821 din 21 noiembrie 2011.
41 
 
anterior sau ulterior expirării acestui termen 24 . Astfel, această
decizie stabilește că judecarea sesizării poate avea loc și după
expirarea termenului de supraveghere.
Lipsa unor demersuri în sensul executării silite a hotărârii nu
influenţează dreptul părţii civile de a solicita revocarea suspendării
sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 96 alin. (2) din
Codul penal, dacă persoana condamnată nu își execută obligaţiile
civile în termenul de supraveghere și sunt îndeplinite celelalte
condiţii prevăzute de lege.

24 Art. 1464 din H.G. nr. 1079/2013 – Verificarea îndeplinirii de către persoana condamnată

a obligaţiilor civile - (1) În scopul verificării îndeplinirii de către persoana supravegheată a


obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea judecătorească, cu 6 luni înainte de împlinirea
termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz solicită persoanei
informaţii privind demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor obligaţii.
(2) În situaţia în care persoana supravegheată a îndeplinit obligaţiile civile, consilierul de
probaţiune manager de caz solicită dovada îndeplinirii acestora, care se atașează la dosarul
de probaţiune.
(3) În situaţia în care persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile în termenul
prevăzut la alin. (1), consilierul de probaţiune manager de caz verifică motivele
neîndeplinirii și, dacă este cazul, îndrumă persoana în vederea îndeplinirii obligaţiilor civile
cel târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
(4) În verificarea motivelor neîndeplinirii obligaţiilor civile de către persoana condamnată,
consilierul de probaţiune manager de caz ţine seama de documentele justificative
prevăzute la art.1444 alin. (3)și la art. 1456 și 1457.
(5) În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana supravegheată,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz întocmește un raport de evaluare potrivit art. 44 din Legea nr.
252/2013, cu modificările și completările ulterioare, în care consemnează motivele
neîndeplinirii și sesizează instanţa de executare.

42 
 
Practica serviciilor de probaţiune în contextul noilor
reglementări legale

Ramona Bălăiţă25
Evelina Oueslati26

I. Activitatea de evaluare desfășurată de serviciile de


probaţiune
Organele judiciare care pot solicita serviciilor de probaţiune referate de
evaluare pentru minori. Obligativitate versus posibilitate în ceea ce
privește solicitarea referatului de evaluare

Caz practic
Un serviciu de probaţiune a primit din partea instanţei o solicitare de a
întocmi un referat de evaluare pentru A.M., judecat pentru comiterea
unei infracţiuni în perioada când acesta era minor, deși la dosarul cauzei
se regăsea deja un referat de evaluare întocmit pentru inculpat, la
solicitarea poliţistului care a efectuat cercetarea penală. La data
judecării cauzei, A.M. era deja major, își întemeiase o familie și avea
un loc de muncă.
Întrebări:
1. Putea poliţistul să solicite întocmirea unui referat de evaluare în
cursul urmăririi penale sau această solicitare putea fi adresată
serviciului de probaţiune numai de către procuror?
2. Era obligatorie sau nu solicitarea unui nou referat de evaluare de
către judecător, în condiţiile în care A.M. fusese evaluat anterior la
solicitarea organelor de urmărire penală?
3. Întocmirea unui nou referat de evaluare era necesară, în condiţiile în
care inculpatul mai fusese evaluat deja de către serviciul de probaţiune?

Perspective practice și teoretice

În speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 506 alin. (1)


din Codul de procedură penală, potrivit căruia în cauzele cu
inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot solicita serviciului

25Inspector de probaţiune, Direcţia Naţională de Probaţiune


26Personal de specialitate juridică asimilat potrivit legii judecătorilor și procurorilor,
Direcţia Naţională de Probaţiune  
43 
 
de probaţiune competent, atunci când consideră necesar,
efectuarea referatului de evaluare pentru inculpaţii minori.
Sintagma organe de urmărire penală este definită de art. 55
alin. (1) din Codul de procedură penală. Potrivit acestui articol,
noţiunea organe de urmărire penală include procurorul, organele de
cercetare penală ale poliţiei judiciare și organele de cercetare
penală speciale.
Potrivit art. 506 alin. (2) din Codul de procedură penală, în
cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să
dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de
probaţiune în situaţia în care efectuarea referatului de evaluare
nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale.
Din analiza prevederilor art. 506 alin. (2) din Codul de
procedură penală, se pot desprinde următoarele concluzii:
1. Referatele de evaluare pentru inculpaţii minori pot fi
solicitate atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecăţii.
În cursul urmăririi penale, pot solicita întocmirea referatului de
evaluare, fie organele de cercetare penală (poliţia judiciară,
organele de cercetare penală speciale), fie procurorul.
2. Solicitarea referatului de evaluare în cursul urmăririi
penale este facultativă. În cursul judecăţii, solicitarea referatului
de evaluare pentru un inculpat minor este obligatorie atunci când
întocmirea referatului nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale
și facultativă dacă referatul a fost întocmit în cursul urmăririi
penale.
3. Organele de urmărire penală și instanţa de judecată au
posibilitatea să solicite întocmirea referatului de evaluare, chiar
dacă pe parcursul urmăririi penale a mai fost întocmit un referat de
evaluare. Astfel, în acele situaţii în care de la data primei evaluări
și până la finalizarea urmăririi penale ori până la data judecăţii s-a
scurs o perioadă îndelungată de timp sau au apărut modificări
semnificative în ceea ce privește situaţia personală a minorului,
organele judiciare pot solicita din nou evaluarea acestuia. Această
posibilitate, deși nu este reglementată în mod expres în legislaţia
penală sau de probaţiune, rezultă din cuprinsul art. 1412 alin. (7) din
H.G. nr. 1079/2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea
sistemului de probaţiune, cu modificările și completările ulterioare,
potrivit căruia, în situaţia în care, pentru un minor se întocmesc mai
multe referate de evaluare pe parcursul derulării procesului penal,

44 
 
în capitolul referitor la datele despre situaţia minorului se va face
referire la schimbările intervenite în situaţia minorului și la evoluţia
socio-comportamentală a acestuia între momentele evaluărilor.

Evaluarea persoanelor care la data săvârșirii faptei erau minori, însă care
la data judecării au împlinit vârsta de 18 ani

Caz practic
B.T. este major și este judecat pentru două infracţiuni pe care le-a
comis la vârsta de 16, respectiv 17 ani. În cursul judecăţii, instanţa
solicită serviciului de probaţiune evaluarea lui B.T.
Întrebare: serviciul de probaţiune trebuie să transpună rezultatele
evaluării într-un referat sau într-un raport, având în vedere faptul că
B.T, la data evaluării, este deja major?

Perspective practice și teoretice

În situaţia în care organele judiciare adresează serviciului de


probaţiune o solicitare de evaluare a unui inculpat care la data
săvârșirii faptei era minor, însă la data judecăţii devenise major,
serviciul de probaţiune va întocmi un referat de evaluare și nu un
raport de evaluare. Astfel, potrivit art. 142 lit. a) din H.G. nr.
1079/2013 care reglementează categoriile de minori supuși evaluării
de către serviciile de probaţiune, evaluarea se realizează pentru
inculpaţii care au săvârșit fapta în timpul minorităţii, indiferent de
vârsta pe care o au în momentul evaluării. Potrivit art. 143 alin. (4)
din același act normativ, rezultatul evaluării se consemnează într-
un document intitulat referat de evaluare.
În acest context, merită amintite și regulile procedurale pe
care le aplică instanţele de judecată cu privire la persoanele care
au săvârșit fapte penale în timpul minorităţii, dar care la data
judecăţii sau în cursul acesteia devin majori. Astfel, potrivit art. 507
alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată
compusă din judecători anume desemnaţi, rămâne competentă să
judece potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la
minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, inculpatul care a săvârșit
infracţiunea în timpul când era minor, este judecat potrivit
procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data
sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Per a contrario, dacă la data

45 
 
sesizării instanţei a împlinit 18 ani, inculpatului i se aplică procedura
specifică majorilor.
În concluzie, trebuie reţinute următoarele aspecte:
1. Referatele de evaluare se întocmesc pentru inculpaţii care
au săvârșit fapta în perioada în care aceștia erau minori, indiferent
de vârsta pe care o au la data evaluării.
2. Instanţele de judecată aplică procedura de judecată
specifică minorilor în cauzele în care, la data sesizării instanţei,
inculpatul era minor și rămân competente să judece potrivit acestei
proceduri chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18
ani.
3. Instanţele aplică procedura de judecată specifică adulţilor
dacă la data sesizării instanţei inculpatul a împlinit 18 ani.

Evaluarea inculpaţilor minori internaţi într-un centru de detenţie sau


într-un centru educativ ori aflaţi într-o unitate de arest sau într-un
penitenciar

Caz practic
Minorul A.B. care se află internat într-un centru educativ din judeţul X
are calitatea de inculpat, fiind judecat de o instanţă din judeţul Y pentru
săvârșirea unei infracţiuni de tâlhărie comise în timpul minorităţii. A.B.,
înainte de a fi internat în centrul educativ, a locuit împreună cu părinţii
în judeţul Y, într-un sat situat la câteva sute de kilometri distanţă faţă
de judeţul în care se află centrul educativ în care este internat A.B.
Judecătorul care judecă dosarul în care A.B. este inculpat solicită
serviciului de probaţiune din judeţul Y realizarea unui referat de
evaluare, întemeindu-și solicitarea pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia în
desfășurarea activităţii de probaţiune, consilierii de probaţiune sprijină
instanţa de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și
măsurilor educative. Serviciul de Probaţiune Y se consideră însă
necompetent, apreciind că pentru întocmirea referatului de evaluare
este serviciul de probaţiune din judeţul X unde se află centrul educativ
în care este internat minorul A.B.
Întrebări:
1. Care este temeiul legal în bază căruia ar trebui realizată evaluarea
inculpatului minor?
2. Care este serviciul de probaţiune competent să realizeze evaluarea
minorului A.B.?

46 
 
Perspective practice și teoretice

1. În cazul de faţă, apreciem că nu sunt incidente prevederile


art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 252/201327, ci prevederile de la
lit. a), conţinutul citindu-se în felul următor: „… evaluarea
inculpaţilor (n.a. minori și majori), a minorilor aflaţi în executarea
unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate (n.a.
– persoane adulte)”. Potrivit acestui text, rezultă că minorii pot fi
evaluaţi atât în calitate de inculpaţi, cât și în calitate de persoane
supravegheate.
Ipoteza de la lit. b) a aceluiași articol are alt obiect de
reglementare, referindu-se la situaţiile descrise în art. 45-47 din
aceeași lege care fac parte din capitolul referitor la sprijinirea
instanţei de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și
măsurilor educative.
2. Pentru determinarea serviciului de probaţiune competent
să realizeze evaluarea lui A.B., dispoziţiile legale menţionate mai
sus trebuie coroborate cu prevederile art. 32 alin. (2) și (6) din Legea
nr. 252/201328, precum și cu dispoziţiile 143 alin. (1)-(3) din H.G. nr.
1079/201329 care vin să nuanţeze prevederile din lege și să fixeze

27 Art. 32 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 252/2013 - În desfășurarea activităţii de

probaţiune, consilierii de probaţiune: a) realizează evaluarea inculpaţilor, a minorilor aflaţi


în executarea unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau
la solicitarea organelor judiciare, potrivit legii; b) sprijină instanţa de judecată în procesul
de individualizare a pedepselor și măsurilor educative.
28 Art. 32 alin. (5) și (6) din Legea nr. 252/2013 - (2) Pentru desfășurarea activităţii

prevăzute la alin. (1) lit. a) este competent serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află locuinţa persoanei evaluate. În situaţia în care persoana evaluată se află
într-o unitate de arest preventiv, o unitate penitenciară, un centru educativ sau centru de
detenţie, competenţa teritorială se stabilește potrivit alin. (5) și (6). (5) Pentru
desfășurarea activităţii prevăzute la alin. (1) lit. f) este competent serviciul de probaţiune
în a cărui circumscripţie teritorială se află penitenciarul, centrul educativ sau centrul de
detenţie.
(6) Când un serviciu de probaţiune nu are posibilitatea să îndeplinească anumite atribuţii
legale, se poate adresa unui alt serviciu de probaţiune care are posibilitatea să le
efectueze.
29 Art. 143 alin. (1) - (3) din H.G. nr. 1079/2013 - Competenţa biroului de evaluare pre-

sentenţială - (1) Evaluarea inculpaţilor minori se realizează la solicitarea organului de


urmărire penală sau la solicitarea instanţei de judecată de către biroul de evaluare pre-
sentenţială din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află
locuinţa minorului. (2) Pentru realizarea activităţii de evaluare a minorului care se află
într-o unitate de arest, centru educativ, centru de detenţie sau penitenciar, este
competent biroul de evaluare pre-sentenţială din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie teritorială se află unitatea de arest, centrul educativ sau centrul de detenţie
în care se află minorul la data primirii solicitării de către serviciul de probaţiune. În cazul
în care inculpatul minor este deţinut într-o unitate de arest, întrevederea derulată în
47 
 
regula în materie de competenţă teritorială aplicabilă serviciilor de
probaţiune în activitatea de evaluare, dar și excepţiile de la
aceasta. Astfel, regula este că evaluarea inculpaţilor minori se
realizează de către serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află locuinţa minorului.
Pe cale de excepţie, atunci când un inculpat minor se află
într-un centru de educativ, centru de detenţie, unitate de arest sau
penitenciar, competenţa de a realiza evaluarea aparţine serviciului
de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află unitatea în
care este internat sau deţinut minorul, dar numai dacă distanţa
dintre această unitate și sediul serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie se află locuinţa minorului, este mai mare de 100 de
km.
În cazul în care distanţa dintre sediul serviciului de
probaţiune în a cărui circumscripţie se află locuinţa minorului și
unitatea în care se află minorul este de maximum 100 de kilometri,
competenţa de a realiza referatul de evaluare aparţine serviciului
de probaţiune de la locuinţa minorului.
Prin raportare la cele menţionate mai sus, rezultă că în speţa
noastră, competenţa de a realiza evaluarea aparţine serviciului de
probaţiune din judeţul X.

Declinarea competenţei între serviciile de probaţiune în ceea ce privește


întocmirea referatelor/ rapoartelor de evaluare

Caz practic
Serviciul de Probaţiune X a primit din partea organului judiciar o
solicitare de a întocmi un referat de evaluare, însă ca urmare a
verificării competenţei, serviciul X a constatat că, în cazul de faţă,
competenţa pentru întocmirea referatului aparţine Serviciului de
Probaţiune Z. În consecinţă, Serviciul de Probaţiune X a transmis
Serviciului de Probaţiune Z solicitarea primită din partea organului
judiciar. Serviciul de Probaţiune Z a ridicat obiecţii cu privire la
solicitarea primită, susţinând că nu poate întocmi referate/ rapoarte de
evaluare decât la solicitarea organelor judiciare, nu și la solicitarea altui
serviciu de probaţiune și, prin urmare, a considerat că organul judiciar
ar trebui să îi transmită în mod direct o solicitare în acest sens. Pe de

scopul evaluării acestuia se va realiza la sediul respectivei unităţi. (3) În situaţia prevăzută
la alin. (2), atunci când unitatea de arest, centrul educativ sau centrul de detenţie se află
la o distanţă de maximum 100 de km de sediul serviciului în a cărui circumscripţie
teritorială se află locuinţa minorului, competenţa de a realiza evaluarea se stabilește
potrivit alin. (1).
48 
 
altă parte, serviciul Z a susţinut că între data recepţionării de către
serviciul X a adresei de solicitare a referatului de evaluare și data
emiterii adresei prin care și-a declinat competenţa, poate curge un
interval de timp destul de mare și astfel, serviciul Z care trebuie să
întocmească referatul nu cunoaște reperul la care trebuie să se
raporteze în calcularea termenului de predare a referatului, în fapt
termenul de întocmire a referatului de evaluare fiind mai scurt decât
cel legal.
Întrebare: este justificat refuzul Serviciului de Probaţiune Z de a
întocmi referatul de evaluare?

Perspective practice și teoretice

Din speţa expusă anterior, rezultă că cele două servicii de


probaţiune nu au găsit un numitor comun în ceea ce privește
înţelegerea și punerea în practică a mecanismului declinării
competenţei între serviciile de probaţiune pentru întocmirea
referatelor de evaluare.
Astfel, înţelegerea Serviciului de Probaţiune Z este aceea că
Serviciul de Probaţiune X care se declară necompetent pentru
întocmirea referatului de evaluare are obligaţia de a aduce la
cunoștinţa organului judiciar faptul că nu este competent
teritorial să întocmească documentul solicitat, urmând ca organul
judiciar să se adreseze din nou serviciului competent. Cu alte
cuvinte, Serviciul de Probaţiune Z a apreciat că nu este corect din
punct de vedere procedural ca un serviciu de probaţiune să își
decline competenţa în cazul întocmirii referatelor de evaluare, fără
ca ulterior serviciul către care s-a declinat competenţa să mai
primească vreo adresă de solicitare a referatului din partea
organului judiciar. Opinia acestui serviciu s-a întemeiat pe faptul că
potrivit art. 33 din Legea nr. 252/2013, serviciile de probaţiune
întocmesc referate de evaluare numai la solicitarea organelor
judiciare și nu la solicitarea altor servicii de probaţiune.
Analizând aspectele de practică expuse mai sus, se poate
reţine că, într-adevăr, referatele/rapoartele de evaluare se
întocmesc numai la solicitarea organelor judiciare, însă, când
acestea le îndreaptă în mod greșit altui serviciu de probaţiune decât
cel competent, fără respectarea regulilor de competenţă teritorială,
pentru a nu afecta celeritatea procesului penal, serviciul de
probaţiune necompetent trebuie să transmită solicitarea serviciului
competent și să informeze despre acest fapt organul judiciar.
49 
 
Aceasta este și soluţia reglementată de art. 144 din H.G. nr.
1079/2013, potrivit căruia dacă, după primirea solicitării de
întocmire a referatului de evaluare, șeful serviciului sau, după caz,
șeful biroului de evaluare pre-sentenţială constată că serviciul sau
biroul pe care îl conduce nu este competent din punct de vedere
material sau teritorial în exercitarea atribuţiilor specifice, dispune
trimiterea solicitării, actului sau lucrării, pe cale administrativă,
biroului sau serviciului de probaţiune competent și înștiinţează
organul judiciar, persoana ori instituţia care l-a solicitat sau
înaintat.
În situaţia trimiterii solicitării pe cale administrativă biroului
sau serviciului de probaţiune competent, termenul de 21 de zile
prevăzut de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 252/2013 pentru
întocmirea referatului de evaluare se calculează de la data primirii
solicitării de către serviciul competent. Acesta este și motivul
pentru care serviciile necompetente ar trebui să transmită în
aceeași zi sau cât de repede posibil solicitarea organului judiciar cu
privire la care se declară necompetent. Având în vedere mijloacele
tehnice de care dispun în prezent instituţiile publice, documentele
pot fi transmise rapid prin intermediul poștei electronice și ulterior,
dacă este cazul, prin intermediul poștei obișnuite.
Astfel, se poate constata că reglementarea din H.G. nr.
1079/2013 scurtează lanţul comunicării între instituţii și implicit
contribuie la celeritatea procesului penal. Așadar, privind fluxul
comunicării în ansamblu, atunci când un serviciu de probaţiune
necompetent transmite solicitarea de întocmire a unui referat/
raport ce provine de la un organ judiciar, nu se subrogă organului
judiciar, ci este doar o verigă intermediară, care, constatând că nu
are competenţa de a întocmi un act, transmite solicitarea serviciului
de probaţiune competent.
Menţionăm în acest context, cu titlu de exemplu, faptul că
acest mecanism de lucru este practicat și de către organele
judiciare, dar și în activitatea de soluţionare a petiţiilor specifică
tuturor instituţiilor publice.

50 
 
Imposibilitatea evaluării inculpaţilor ori a persoanelor supravegheate
arestate în altă cauză

Caz practic
O persoană sancţionată cu amânarea aplicării pedepsei nu s-a prezentat
la sediul serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a
sancţiunii. Ca urmare a demersurilor efectuate de serviciul de
probaţiune, s-a constatat că persoana era arestată în străinătate și avea
totodată în lucru la poliţie și alte dosare penale. În consecinţă, serviciul
de probaţiune a înștiinţat instanţa despre imposibilitatea punerii în
executare a sancţiunii amânării aplicării pedepsei. Drept urmare,
serviciul de probaţiune a primit din partea biroului de executări penale
o solicitare de a întocmi un raport de evaluare în conformitate cu art.
56 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 care prevede că în cazul în care
constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere sau
obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat această
nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-
credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării amânării aplicării
pedepsei.
Serviciul de probaţiune a refuzat întocmirea raportului de evaluare,
motivând că în cazul inculpaţilor majori care nu sunt găsiţi, nu se
întocmește raportul de evaluare, potrivit art. 40 și art. 36 alin. (3) din
Legea nr. 252/2013 coroborate cu dispoziţiile art. 1436 alin. (2) și art.
1417 din H.G. nr. 1079/23013. Pe de altă parte, serviciul de probaţiune
a motivat că nu a intenţionat sesizarea instanţei în vederea revocării
amânării, întrucât nu se poate reţine reaua-credinţă, nerespectarea
măsurilor datorându-se situaţiei obiective a arestului.
Întrebare: este corectă poziţia serviciului prin raportare la solicitarea
instanţei?

Perspective practice și teoretice

În speţa de faţă, serviciul de probaţiune a procedat corect.


Astfel, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 253/201330 trebuie citit în mod
corelat cu prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal31. Articolul
30 Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 - Sesizarea în vederea revocării amânării

aplicării pedepsei - (2) Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul
comiterii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, și de către judecătorul delegat
cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare
însoţește sesizarea făcută de judecătorul delegat.
31 Art. 88 alin. (3) din Codul penal - Revocarea amânării aplicării pedepsei - (3) Dacă

după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracţiune, cu


51 
 
din Codul penal se referă la condiţiile revocării amânării, iar
articolul din lege se referă la aspecte procedurale în caz de
revocare. Se poate observa că articolul din Codul penal
condiţionează revocarea de comiterea unei infracţiuni pentru care
s-a pronunţat o condamnare definitivă. Așadar, în speţa de faţă,
revocarea poate interveni numai dacă există o condamnare
definitivă pentru altă/ alte fapte, iar dacă este în discuţie o
condamnare în străinătate, aceasta trebuie să fie în plus și
recunoscută de statul român. Prin urmare, raportat la speţa de faţă,
nu este justificat ca serviciul de probaţiune să întocmească raportul
la care se referă art. 56 alin. (2).
Din datele speţei, este clar că instanţa de executare a
solicitat raportul de evaluare pentru condamnat în calitate de
persoană supravegheată, însă obiectiv vorbind, raportul nu se putea
întocmi, pentru că supravegherea nu s-a realizat efectiv, persoana
neprezentându-se la serviciul de probaţiune, fiind arestată în
străinătate. Analizând prevederile art. 43 lit. b) din Legea nr.
252/201332, corelat cu condiţia relei-credinţe menţionate în art. 56
alin. (1) din Legea nr. 253/201333, se poate observa că starea de fapt
din speţa în discuţie nu se încadrează nici în ipotezele menţionate
de acest articol. Astfel, nu se poate aprecia dacă nerespectarea
obligaţiei de prezentare la serviciul de probaţiune s-a realizat sau
nu cu rea-credinţă, pentru că nu se poate ști dacă persoana s-ar fi
prezentat sau nu la serviciul de probaţiune în măsura în care ar fi
fost în libertate și ar fi avut cunoștinţă despre această obligaţie.
În legătură cu speţa în discuţie, mai trebuie subliniat un
aspect. Astfel, potrivit art. 44 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, în

intenţie sau intenţie depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a
pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea
și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării
amânării și pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare
la concursul de infracţiuni.
32 Art. 43 alin. lit. b) din Legea nr. 252/2013 - Evaluarea persoanelor aflate în

supravegherea serviciului de probaţiune se realizează la solicitarea instanţei de judecată


sau a judecătorului delegat cu executarea sau, după caz, la iniţiativa consilierului de
probaţiune manager de caz, în următoarele situaţii: b) dacă, pe durata termenului de
supraveghere, persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin.
33 Art. 56 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 - Sesizarea în vederea revocării amânării

aplicării pedepsei - (1) În cazul în care constată nerespectarea unora dintre măsurile de
supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat această nerespectare. Dacă
apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea
revocării amânării aplicării pedepsei.
52 
 
cazul în care serviciul de probaţiune are cunoștinţă despre faptul că
împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început
urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată într-un alt dosar
penal, trebuie să informeze organul judiciar competent despre
faptul că persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri
educative sau a altei măsuri neprivative de libertate.

Realizarea întrevederilor cu persoane aflate în arest la domiciliu pentru


întocmirea rapoartelor de evaluare

Caz practic
Serviciul de Probaţiune X a primit din partea unei instanţe de judecată
solicitarea de a întocmi un raport de evaluare pentru un inculpat aflat
în arest la domiciliu și care locuia la o distanţă de aproape 200 de km
de sediul serviciului de probaţiune. În acea perioadă, serviciul de
probaţiune nu dispunea de niciun autovehicul funcţional, astfel încât
consilierul care urma să realizeze raportul de evaluare nu avea
posibilitatea de a se deplasa la domiciliul persoanei arestate.
Întrebare: poate serviciul de probaţiune să convoace persoana la sediul
acestuia pentru realizarea evaluării sau, având în vedere situaţia în care
se găsește inculpatul, este absolut necesară deplasarea consilierului de
probaţiune la adresa unde locuiește persoana?

Perspective practice și teoretice

În situaţia în care serviciile de probaţiune primesc solicitări


din partea organelor judiciare de a întocmi rapoarte de evaluare
pentru persoanele faţă de care s-a luat măsura arestului la
domiciliu, de preferat ar fi ca întrevederea cu persoana să se
realizeze la domiciliul acesteia.
Cu toate acestea, în acele situaţii extreme în care consilierul
de probaţiune desemnat cu realizarea raportului nu are posibilitatea
de a se deplasa la domiciliul persoanei, aceasta din urmă poate fi
convocată și la sediul serviciului de probaţiune.
Deplasarea persoanei se poate realiza însă numai cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 221 alin. (6) din Codul de
procedură penală, care prevede că la cererea scrisă și motivată a
inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi
poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la
locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire

53 
 
profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea
mijloacelor esenţiale de existenţă, precum și în alte situaţii
temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă
acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese
legitime ale inculpatului.

II. Activitatea de supraveghere desfășurată de serviciile de


probaţiune cu privire la persoanele adulte

Limitele principiului confidenţialităţii în activitatea de supraveghere.


Oferirea de informaţii executorilor judecătorești

Caz practic
Serviciul de Probaţiune X a primit din partea unui executor judecătoresc
solicitarea de a-i furniza anumite informaţii despre domiciliul/
reședinţa, precum și despre situaţia locativă și financiară a unei
persoane supravegheate.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze consilierul de probaţiune
manager de caz având în vedere limitările impuse de legislaţia de
probaţiune în ceea ce privește respectarea principiului
confidenţialităţii?

Perspective practice și teoretice

Potrivit art. 53 din Legea nr. 252/2013, pe durata


supravegherii, persoana supravegheată și judecătorul delegat cu
executarea au dreptul de a consulta conţinutul dosarului de
probaţiune. Oricare altă persoană poate consulta conţinutul
dosarului de probaţiune, la cerere și numai cu acordul scris al
persoanei supravegheate. Consultarea documentelor din dosarul de
supraveghere se face în prezenţa consilierului de probaţiune
manager de caz sau, în lipsa acestuia, în prezenţa unei persoane
desemnate de către șeful ierarhic superior. Persoana supravegheată
și judecătorul delegat cu executarea pot solicita fotocopii din
dosarul de probaţiune într-un număr justificat de exemplare.
Potrivit aceluiași articol, în cursul unui proces penal, la solicitarea
organelor judiciare, consilierul de probaţiune responsabil de caz
pune la dispoziţia acestora informaţii din dosarul de probaţiune, fără
ca acordul expres al persoanei supravegheate să fie necesar în acest
sens.

54 
 
Totodată, în orice demers de colaborare cu alte organe ale
statului, precum și în ceea ce privește furnizarea de informaţii și
acte acestora, trebuie să se ţină cont de prevederile art. 66 alin. (1)
din Legea 123/2006 privind statutul personalului de probaţiune, cu
modificările și completările ulterioare: personalul de probaţiune are
obligaţia de a păstra confidenţialitatea datelor deţinute în
exercitarea funcţiei. De asemenea, conform art. 12 din Codul
deontologic al personalului de probaţiune „consilierii … au obligaţia
de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate
direct de exercitarea profesiei, informaţiile pe care le-au obţinut
în această calitate, cu excepţia colaborării cu organele judiciare în
cadrul procesului penal, la solicitarea acestora”.
Art. 7 din Codul deontologic al personalului de probaţiune
stabilește limitele confidenţialităţii: „atât în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, cât și în societate, consilierii … sunt datori:
să păstreze confidenţialitatea în legătură cu documentele pe care
le deţin, conform legii, în scop profesional. Punerea la dispoziţia
organelor judiciare, în condiţiile prevăzute de lege, a acestor
documente și a altor informaţii deţinute în virtutea exercitării
funcţiei, nu reprezintă o încălcare a confidenţialităţii, serviciile de
reintegrare socială și supraveghere având obligaţia de a colabora cu
organele judiciare, la solicitarea scrisă a acestora”.
Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus - menţionate, la o
primă vedere s-ar putea interpreta că serviciile de probaţiune nu pot
oferi informaţii altor persoane sau autorităţi decât cele menţionate
de art. 53 din Lege nr. 252/2013. Cu toate acestea, limitele impuse
de Legea nr. 252/2013 trebuie analizate prin raportare și la alte
texte de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 660 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile
publice, instituţiile de credit și orice alte persoane fizice sau
juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele și
informaţiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare
realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune
altfel. Prevederile menţionate mai sus fac referire la îndatorirea pe
care o au instituţiile publice de a comunica executorilor
judecătorești informaţiile considerate de aceștia necesare în
vederea efectuării executării silite. Așadar obligaţia colaborării
instituţiilor publice cu executorii judecătorești subzistă și în cazul

55 
 
informaţiilor calificate drept confidenţiale, în virtutea unor legi
speciale, precum Legea nr. 252/2013.
Art. 659 din Codul de procedură civilă prin coroborare cu art.
188 alin. (2) și art. 189-191 din același cod34 stabilește și măsurile
cu caracter sancţionator care pot fi luate de instanţa de executare,
inclusiv faţă de instituţiile publice care nu respectă obligaţia de a
comunica informaţiile solicitate, la cererea executorilor
judecătorești.
În acest context, rezultă fără echivoc faptul că furnizarea de
informaţii executorilor judecătorești despre persoanele aflate în
evidenţele serviciului de probaţiune, constituie o excepţie de la
principiul confidenţialităţii, așa cum este acesta reglementat de
Legea nr. 252/2013. Trebuie subliniat totodată faptul că această
excepţie de la principiul confidenţialităţii este întemeiată, întrucât
asigură buna colaborare între autorităţile publice și executorii
judecătorești care sunt învestiţi de stat să îndeplinească un serviciu
de interes public. În concret, pentru a exemplifica maniera în care
această excepţie de la principiul confidenţialităţii poate contribui
atât la exercitarea atribuţiilor executorilor judecătorești, cât și la
înfăptuirea actului de justiţie, putem aminti acele situaţii în care
colaborarea dintre serviciile de probaţiune și executorii

34Art. 188 alin. (2) din Codul de procedură civilă - Nerespectarea de către orice persoană
a dispoziţiilor privind desfășurarea normală a executării silite se sancţionează de către
președintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă judiciară de la
100 lei la 1.000 lei.
Art. 189 - Despăgubiri pentru amânarea procesului - Cel care, cu intenţie sau din culpă,
a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la
art. 187 sau 188, la cererea părţii interesate, va putea fi obligat de către instanţa de
judecată ori, după caz, de către președintele instanţei de executare la plata unei
despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
Art. 190 - Stabilirea amenzii și despăgubirii - Abaterea săvârșită, amenda și despăgubirea
se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a săvârșit fapta sau, după caz, de către
președintele instanţei de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui
obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când fapta constă în formularea
unei cereri cu rea-credinţă, amenda și despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa
căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când
acestea sunt diferite.
Art. 191 - Cererea de reexaminare - (1) Împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel
obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând,
motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea
acesteia.(2) Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată
măsura sau de la data comunicării încheierii.(3) În toate cazurile, cererea se soluţionează,
cu citarea părţilor, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt complet
decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.(4) Încheierea prevăzută la alin. (3) este
definitivă.
56 
 
judecătorești conduce la executarea de către persoana condamnată
a obligaţiilor civile stabilite în sarcina sa de către instanţa de
judecată, în cazul în care partea civilă recurge în acest scop la
serviciile unui executor judecătoresc.

Limitele principiului confidenţialităţii în activitatea de supraveghere.


Oferirea de informaţii către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
respectiv Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice

Caz practic
Serviciul de Probaţiune Y a primit din partea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală solicitarea de a furniza anumite informaţii despre
situaţia financiară a unei persoane supravegheate.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze consilierul de probaţiune
manager de caz având în vedere limitările impuse de legislaţia de
probaţiune în ceea ce privește respectarea principiului
confidenţialităţii?

Perspective practice și teoretice

Așa cum s-a menţionat anterior, limitele impuse de Legea nr.


252/2013 în ceea ce privește respectarea principiului
confidenţialităţii trebuie raportate și la alte texte de lege care au o
sferă de reglementare distinctă.
Din interpretarea corelată a prevederilor art. 7, art. 11, art.
58, art. 67 - 70 din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură
fiscală, cu modificările și completările ulterioare, rezultă fără
dubiu, obligativitatea autorităţilor și instituţiilor publice de a
furniza informaţii și acte organelor fiscale, la cererea acestora, în
limita atribuţiilor ce le revin potrivit legii și de a colabora în acest
sens.
În ceea ce privește obligaţia de a furniza informaţii, acestea
sunt utile organelor fiscale pentru determinarea stării de fapt fiscale
a contribuabilului. Referitor la obligaţia instituită în sarcina
instituţiilor publice de a furniza acte organelor fiscale, aceste acte
pot reprezenta: registre, evidenţe, documente de afaceri și orice
alte înscrisuri. Spre exemplu, pot fi furnizate acte privind situaţia
locativă (act de identitate, adeverinţă de la asociaţia de
proprietari/locatari, contract de vânzare cumpărare, contract de
închiriere), acte privind veniturile și bunurile (contract de muncă,
adeverinţă salariat, acte care privesc regimul societăţilor
57 
 
comerciale, dacă persoana în cauză deţine sau este acţionar într-o
firmă, contracte vânzare-cumpărare imobile, contracte de donaţie,
etc.).
Cu toate acestea, consilierii de probaţiune manageri de caz
trebuie să ţină cont de faptul că obligaţia de colaborare prin
furnizarea unor astfel de acte și informaţii organelor fiscale se va
realiza în limita atribuţiilor stabilite de lege în sarcina organelor
fiscale. În acest context, orice comunicare de informaţii și/sau acte
trebuie să se realizeze cu respectarea confidenţialităţii, în sensul că
vor fi puse la dispoziţia organelor care au solicitat, doar acele
informaţii care le sunt utile în realizarea demersurilor acestora și nu
vor fi furnizate date confidenţiale, altele decât cele solicitate.
Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că și serviciile de
probaţiune pot solicita organelor fiscale anumite informaţii în
legătură cu situaţia fiscală a persoanelor supravegheate, în scopul
verificării, spre exemplu, a mijloacelor de existenţă ale acestora.
Această posibilitate este conferită de art. 11 alin. (3) lit. a) din
Codul de Procedură fiscală, potrivit căruia, „organul fiscal poate
transmite informaţiile pe care le deţine autorităţilor publice, în
scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege”.

Limitele principiului confidenţialităţii în activitatea de supraveghere.


Oferirea de informaţii către angajatorii persoanelor supravegheate

Caz practic
Serviciul de Probaţiune X a primit din partea angajatorului unei persoane
aflate în supravegherea acestui serviciu, solicitarea de a furniza anumite
informaţii despre infracţiunea pentru care un angajat a fost condamnat
și se află în evidenţele serviciului.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze consilierul de probaţiune
manager de caz având în vedere limitările impuse de legislaţia de
probaţiune în ceea ce privește respectarea principiului
confidenţialităţii?

Perspective practice și teoretice

În situaţia în care angajatorii, persoane juridice de drept


privat, solicită, verbal sau în scris, informaţii privind faptele pentru
care a fost sancţionată o persoană aflată în supravegherea serviciilor
de probaţiune, în lipsa unui text de lege expres, consilierii de

58 
 
probaţiune trebuie să aibă în vedere limitele impuse de art. 53 din
Legea nr. 252/2013.
În aceste condiţii, spre deosebire de situaţia în care serviciul
de probaţiune trebuie să ofere informaţii organelor fiscale ori
executorilor judecătorești în baza unor texte de lege care derogă de
la limitele confidenţialităţii impuse de legislaţia de probaţiune, în
cazul angajatorilor privaţi, în lipsa unui text de lege expres, se
aplică dispoziţiile din legislaţia de probaţiune. Prin urmare, în
aceste situaţii informaţiile pot fi furnizate numai cu acordul
prealabil al persoanei supravegheate, iar în situaţia în care aceasta
nu își dă acordul în acest scop, consilierul de probaţiune nu poate
pune la dispoziţia angajatorilor niciun fel de informaţii despre
persoanele supravegheate.

Limitele principiului confidenţialităţii în activitatea de supraveghere.


Oferirea de informaţii presei ori altor persoane fizice

Caz practic
Serviciul de Probaţiune Y a primit din partea unui cotidian, solicitarea
de a furniza anumite informaţii în legătură cu modul în care persoana
R.T. aflată evidenţele serviciului, respectă obligaţia de muncă
neremunerată în folosul comunităţii, activităţile prestate, precum și
instituţia din comunitate care asigură executarea.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze consilierul de probaţiune
manager de caz având în vedere limitările impuse de legislaţia de
probaţiune în ceea ce privește respectarea principiului
confidenţialităţii?

Perspective practice și teoretice

Potrivit art. 3 și 4 din Legea nr. 252/2013 35 , serviciile de


probaţiune sunt obligate să asigure persoanelor supravegheate

35Art. 3 din Legea nr.252/2013 - Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară în


condiţii care să asigure respectarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului,
orice restrângere a acestora fiind posibilă numai în limitele inerente naturii și conţinutului
pedepselor și măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească și în condiţiile care decurg
din specificul intervenţiei, în funcţie de gravitatea faptei și riscul de săvârșire a unor
infracţiuni.
Art. 4 din Legea nr.252/2013 - Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară în
condiţii care să respecte demnitatea persoanei și care să nu îngrădească exercitarea
dreptului la viaţa privată a acesteia și a familiei sale mai mult decât este inerent naturii și
conţinutului intervenţiei.

59 
 
condiţii optime de executare a obligaţiilor impuse de instanţa de
judecată în sarcina acestora, astfel încât să se evite stigmatizarea
ori umilirea persoanei, precum și încălcarea dreptului la viaţă
privată. Aceste principii de lucru se opun însă aparent misiunii pe
care o are presa într-un stat de drept, respectiv aceea de a
transmite informaţii de interes public prin intermediul canalelor
media, fără intervenţia organelor statului.
Libertatea presei se corelează cu dreptul la liberă exprimare
și cu dreptul la informare, toate acestea fiind drepturi fundamentale
recunoscute și protejate prin lege în majoritatea statelor
democratice moderne. Constituţia României, în art. 30 alin. (1) –
(6), reglementează în mod explicit că „libertatea de exprimare a
gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor și libertatea creaţiilor de
orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de
orice fel este interzisă. Libertatea presei implică și libertatea de a
înfiinţa publicaţii. Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.” Din
reglementarea constituţională se poate observa faptul că libertatea
presei, deși este un principiu fundamental al democraţiei nu poate
fi totuși exercitată discreţionar. Astfel, legiuitorul atunci când a
normat în constituţie limitele de acţiune și libertate ale presei, pare
să fi avut în vedere poziţia filosofului John Stuart Mill, potrivit căruia
libertatea cuiva se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.
Or, cadrul în care fiecare individ se simte pe deplin liber este cel al
vieţii private căruia i se asociază și dreptul la propria imagine.
În acest context, ori de câte presa adresează solicitări
serviciilor de probaţiune în legătură cu anumite persoane
supravegheate, este necesar ca serviciile să se raporteze la limitele
impuse de prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public. Astfel, informaţiile de interes public
sunt definite de acest normativ, în art. 2 ca fiind orice informaţie
care privește activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi
publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau
de modul de exprimare a informaţiei. Pe de altă parte, în același
articol sunt definite și informaţiile cu privire la datele personale,
care înseamnă orice informaţie privind o persoană fizică identificată
sau identificabilă. Potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
544/2001, se exceptează de la accesul liber, informaţiile cu privire

60 
 
la datele personale, care sunt considerate a fi toate acele informaţii
referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o
persoană identificabilă este acea persoană care poate fi
identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un
număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici
identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau
sociale.
Prin urmare, având în vedere cele menţionate mai sus, în
acele situaţii în care presa solicită informaţii despre o persoană
anume aflată în supravegherea serviciului de probaţiune, se impune
formularea unui răspuns general în care să se confirme dacă sentinţa
a fost pusă în executare și dacă persoana a început sau nu
executarea muncii neremunerate. O atenţie deosebită trebuie
acordată însă menţionării sau manierei de a descrie activităţile
prestate, pentru că acestea ar putea să conducă la identificarea
instituţiei și ulterior la punerea în dificultate a persoanei
condamnate. În scopul evitării acestui efect nedorit, este necesar
ca serviciile de probaţiune să furnizeze informaţiile solicitate într-
un mod cât mai neutru și protectiv cu putinţă. În cazul în care, se
apreciază că oferirea informaţiilor sau modalitatea de expunere a
acestora ar putea prejudicia persoana supravegheată, se impune
formularea unui răspuns în sensul că informaţiile solicitate nu pot fi
furnizate, fiind exceptate de la regimul informaţiilor de interes
public, ca argumente în plus putând fi menţionate și prevederile36
art. 7 din Legea nr. 252/2013, respectiv art. 9 din Legea nr.
253/2013.

Necompetenţa serviciilor de probaţiune de a pune în aplicare


ordonanţele de renunţare la urmărirea penală prin care se dispune
executarea unor ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii

36Art. 7 din Legea nr. 252/2013 - Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară cu


respectarea confidenţialităţii și cu respectarea regulilor de protecţie a datelor cu caracter
personal, prevăzute de reglementările în materie.
Art. 9 din Legea nr. 253/2015 - Persoanele fizice și juridice implicate în executarea
pedepselor, a măsurilor educative și a celorlalte măsuri prevăzute la art. 1 sunt obligate la
respectarea confidenţialităţii și a regulilor de protecţie a datelor cu caracter personal,
prevăzute de reglementările în materie.

61 
 
Caz practic
Parchetul de pe lângă Judecătoria X a transmis Serviciului de Probaţiune
Y, pentru punerea în executare, o ordonanţă prin care procurorul a
dispus renunţarea la urmărirea penală și obligarea suspectului/
inculpatului la prestarea de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Întrebare: este competent serviciul de probaţiune să asigure punerea în
executare a ordonanţei procurorului?

Perspective practice și teoretice

În practica de probaţiune s-a constatat faptul că anumite


parchete au susţinut opinia potrivit căreia serviciile de probaţiune
ar avea competenţa de a se implica în coordonarea executării
obligaţiilor impuse de către procuror suspectului/ inculpatului prin
ordonanţa de renunţare la urmărirea penală.
Activitatea serviciului de probaţiune este reglementată de
Legea nr. 252/2013, articolul 32 alin. (1) din această lege fiind cel
care trasează competenţele serviciului de probaţiune în ceea ce
privește individualizarea pedepselor și măsurilor neprivative de
libertate și punerea lor în executare, desigur, în mod corelat cu
prevederile Codului penal, ale Codului de procedură penală, precum
și cu cele ale Legii nr. 253/2013.
În scopul corelării textelor de lege care reglementează
instituţia renunţării la urmărirea penală și pentru determinarea
instituţiilor responsabile în coordonarea executării obligaţiilor ce
însoţesc această măsură, este necesară evidenţierea anumitor
aspecte. Astfel, în primul rând trebuie subliniat faptul că art. 318
din Codul de procedură penală nu stabilește în mod expres această
atribuţie în sarcina serviciilor de probaţiune, așa cum procedează în
toate celelalte cazuri când legiuitorul stabilește atribuţii pentru
consilierii de probaţiune.
În al doilea rând, sub aspectul executării obligaţiilor care pot
fi dispuse de procuror în cazul renunţării la urmărirea penală, se
poate observa că deși art. 89 alin. (6) din Legea nr. 253/2013 face
trimitere la alte articole din conţinutul aceluiași act normativ,
respectiv la art. 51 alin. (3)-(7) 37 și art. 52 alin. (3)-(7), aplicarea

37 Art. 89 din Legea nr. 252/2013 - Prestarea muncii neremunerate în folosul

comunităţii
(1) În cazul în care s-a dispus prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
procurorul decide ca munca să se execute: a) în cadrul unui serviciu din cadrul autorităţilor
locale în circumscripţia cărora locuiește persoana faţă de care s-a renunţat la urmărirea
62 
 
acestora se realizează însă „în mod corespunzător” instituţiei penale
a renunţării la urmărire. Astfel, în ceea ce privește obligaţia de a
presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, verificarea
modului de executare a obligaţiei se face de către organul de poliţie,
în a cărui circumscripţie se află instituţia în care se va presta munca
neremunerată, sub coordonarea procurorului. Trimiterea la art. 51
se face către alin. (3)-(7)38 referitor la certificarea stării de sănătate

penală; sau b) în cadrul unei instituţii din comunitate abilitate potrivit procedurii prevăzute
la art. 20, dacă aceasta și-a exprimat în scris acordul pentru primirea la muncă a persoanei
faţă de care s-a renunţat la urmărirea penală și are locuri disponibile neocupate în cadrul
colaborării cu serviciul de probaţiune.
(2) O zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii înseamnă două ore de activitate
prestată efectiv.
(3) Îndrumarea și verificarea modalităţii efective în care persoana desfășoară munca în
folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate în
cadrul căreia se efectuează munca.
(4) Procurorul poate solicita organului de poliţie în circumscripţia căruia se afla instituţia
unde se va presta munca neremunerată în folosul comunităţii verificarea modului de
îndeplinire a obligaţiei.
(5) După executarea obligaţiei, instituţia din comunitate unde s-a executat munca
neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de a comunica persoanei faţă de care s-
a renunţat la urmărirea penală o adeverinţă care atestă că munca neremunerată în folosul
comunităţii a fost executată. Adeverinţa se depune la procuror, pentru dovedirea
îndeplinirii obligaţiei.
(6) Dispoziţiile art. 51 alin. (3)-(7) și art. 52 alin. (3)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(7) Dacă, pe parcursul executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, intervine o
împrejurare care pune persoana în imposibilitate de a continua prestarea muncii, aceasta
îl va înștiinţa de îndată pe procuror, care va lua măsurile necesare.
38 Art. 51 alin. (3) – (7) din Legea nr. 252/2013 – Supravegherea executării obligaţiei

prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal - (3)
După evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei prevăzute la alin. (1), persoana
supravegheată prezintă un certificat medical eliberat, după caz, de medicul său de familie
sau de un medic de medicină generală, care confirmă faptul că persoana este aptă pentru
prestarea unor activităţi dintre cele propuse de consilierul de probaţiune și nu prezintă risc
pentru sănătatea altor persoane. Pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării
medicale, acestea sunt suportate de la bugetul de stat.
(4) Persoana care urmează a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii este
obligată să prezinte medicului ce efectuează examinarea, în vederea eliberării
certificatului medical prevăzut la alin. (3), toate datele privind starea sa de sănătate
relevante pentru această examinare.
(5) Pe parcursul executării, persoana are obligaţia de a informa consilierul de probaţiune
cu privire la apariţia unor modificări referitoare la starea sa de sănătate.
(6) În cazul în care persoana supravegheată a devenit inaptă pentru prestarea unor
activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori prezintă risc pentru
sănătatea altor persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat potrivit
dispoziţiilor legale care confirmă faptul că persoana nu mai este aptă.
(7) În cazul constatării incapacităţii de a presta muncă neremunerată în folosul
comunităţii, zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate nu
se mai execută, cu excepţia situaţiei în care, pe durata termenului de supraveghere, starea
63 
 
a persoanei, iar cea de la art. 52 tot către alin. (3)-(7) referitor la
condiţiile de prestare a muncii. De observat că trimiterea nu se
realizează către întreg articolul respectiv, cum s-ar fi procedat
potrivit normelor de tehnică legislativă, dacă legiuitorul ar fi
intenţionat să fixeze această responsabilitate în sarcina serviciului
de probaţiune.
În al treilea rând, trimiterea către baza de date cu instituţiile
din comunitate constituită la nivel naţional, realizată atât de art.
89 alin. (1) lit. b), cât și de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 253/2013,
se justifică din considerente ce ţin de asigurarea standardelor de
lucru și de valorificarea experienţei acumulate de aceste instituţii
în practica punerii în executare a unor obligaţii și/ sau măsuri
dispuse de organele judiciare.
În cazul obligaţiei de a frecventa un program de consiliere
psihologică ce poate face obiectul ordonanţei de renunţare la
urmărirea penală, evidenţiem că art. 90 din Legea nr. 253/2013
stabilește obligaţia persoanei „să identifice și să urmeze pe
cheltuială proprie” un program de consiliere indicat de către
procuror. Potrivit art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală,
sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea
motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori
inculpatului, direct către procuror, ceea ce exclude intervenţia
serviciului de probaţiune în supravegherea executării acestor
obligaţii.
În concluzie, din interpretarea și corelarea textelor de lege în
materia executării pedepselor și măsurilor neprivative de libertate,
rezultă că serviciile de probaţiune nu au competenţă în ceea ce
privește punerea în aplicare a ordonanţelor de renunţare la
urmărirea penală.

Calcularea termenului de supraveghere în situaţia în care după


rămânerea definitivă a unei sentinţe penale, instanţa dispune
îndreptarea unei erori materiale din dispozitivul hotărârii

Caz practic
Într-un serviciu de probaţiune s-au conturat păreri diferite în ceea ce
privește calcularea termenului de supraveghere în situaţia în care, după
rămânerea definitivă a unei sentinţe penale, instanţa a constatat că în

de incapacitate temporară de muncă încetează. Dispoziţiile alin. (5) și (6) se aplică în mod
corespunzător.
64 
 
dispozitivul sentinţei respective s-a înregistrat o eroare materială și prin
încheiere a dispus îndreptarea respectivei erori.
Astfel, unii consilieri au considerat că termenul de supraveghere se
calculează de la data rămânerii definitive a sentinţei penale, alţii au
opinat însă că termenul de supraveghere se calculează de la data
rămânerii definitive a încheierii de îndreptare a erorii materiale.
Întrebare: care este data de la curge termenul de supraveghere?

Perspective practice și teoretice

Referitor la momentul de început al termenului de


supraveghere în cazul hotărârilor judecătorești cu privire la care s-
a dispus ulterior îndreptarea unor erori materiale nu există niciun
temei legal care să justifice calculul termenului de supraveghere de
la o altă dată decât cea a rămânerii definitive a hotărârii supuse
îndreptării, indiferent de numărul de îndreptări materiale care ar
surveni ulterior.
Argumentele care vin în susţinerea acestei opinii sunt
multiple:
1. Codul penal și Legea nr. 253/2013 stabilesc clar momentul
de la care începe să curgă termenul de supraveghere, iar potrivit
principiilor de interpretare aplicabile în domeniul dreptului penal,
excepţiile sunt de strictă interpretare și aplicare, iar în cazul de
faţă, dacă legiuitorul ar fi înţeles ca în anumite situaţii,
supravegherea să înceapă de alt moment decât cel statuat de
regulă, ar fi trebuit să reglementeze aceste aspecte în mod explicit.
2. Legea reglementează un reper obiectiv pentru începerea
termenului de supraveghere, respectiv data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare. Presupunând că, în cazul unei îndreptări,
termenul de supraveghere nu s-ar calcula de la data rămânerii
definitive a hotărârii supuse îndreptării, ci în funcţie de data
rămânerii definitive a încheierii de îndreptare, ar însemna că ori de
câte ori s-ar pronunţa o îndreptare, termenul de supraveghere ar
reîncepe să curgă, ceea ce este inacceptabil prin prisma
consecinţelor produse. Astfel, dacă s-ar merge pe acest raţionament
greșit, ar însemna în primul rând că îndreptarea produce o
întrerupere a cursului executării pedepsei, cu toate că această
situaţie nu este reglementată nici în Codul penal, nici în Codul de
procedură penală.

65 
 
În al doilea rând, se ridică întrebarea ce se întâmplă cu partea
din termenul de supraveghere deja executată la momentul
pronunţării unei încheieri de îndreptare.
În al treilea rând, ar interveni o incertitudine cu privire la
începutul și finalul termenului de supraveghere și o prelungire
nejustificată a acestuia, din motive neimputabile persoanei
supravegheate, în condiţiile în care eroarea materială aparţine
organului judiciar, nu persoanei.
În al patrulea rând, îngreunarea regimului de executare a unei
pedepse, sub aspectul prelungirii duratei acesteia nu este posibilă
nici chiar în condiţiile unei conduite culpabile din partea persoanei
supravegheate (cu excepţia măsurilor educative), cu atât mai puţin
în lipsa unei culpe a acesteia.
3. O îndreptare de eroare materială privește greșeli evidente
de consemnare a unor aspecte din conţinutul hotărârii și se dispune
prin încheiere. Așadar printr-o încheiere de îndreptare nu se pot
aduce modificări esenţiale asupra fondului, cu atât mai puţin asupra
momentului de debut al termenului de supraveghere.

Perspective practice și teoretice privind colaborarea serviciilor de


probaţiune cu instituţiile din comunitate. Noţiunea de „instituţii din
comunitate”

Potrivit art. 2 din Legea nr. 253/ 2013 sunt instituţii din
comunitate, autorităţile și instituţiile publice, organizaţiile
nonguvernamentale și alte persoane juridice care participă la
executarea pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate prin
colaborare la nivelul comunităţii locale cu autorităţile direct
responsabile de asigurarea executării acestor pedepse sau măsuri. În
practica de probaţiune a apărut frecvent întrebarea dacă organele
de poliţie sunt instituţii din comunitate.
Potrivit definiţiei instituţiilor din comunitate dată în art. 2 din
Legea nr. 253/2013 corelată cu prevederile art. 29, respectiv ale art.
55 și ale art. 70 din legea menţionată, rezultă că inspectoratul
judeţean de poliţie, Inspectoratul General pentru Imigrări,
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră etc. sunt potrivit legii
organe abilitate direct responsabile de punerea în executare a unor
obligaţii, a unor măsuri educative sau chiar a unor pedepse, dintre
care unele pot să nu intre în competenţa supravegherii serviciilor de
probaţiune.

66 
 
Un alt argument pentru excluderea organelor de poliţie și a
altor instituţii, dintre cele menţionate la art. 29 din Legea nr.
253/2013, din categoria instituţiilor din comunitate, îl reprezintă și
prevederile art. 18 alin. (3) din aceeași lege, din interpretarea căruia
reiese că instituţiile din comunitate pot refuza punerea în executare
a măsurilor și obligaţiilor dacă această activitate presupune costuri
suplimentare. Or, serviciul de probaţiune, procurorul, organele de
poliţie, ca instituţii direct responsabile sau organe abilitate, potrivit
Codului penal, nu pot refuza punerea în executare a pedepselor și
măsurilor neprivative de libertate.
În cazul organelor de poliţie locală, care sunt subordonate
consiliilor locale, situaţia este însă diferită, întrucât având în vedere
cadrul lor specific de organizare și funcţionare, acestea pot fi
considerate instituţii din comunitate. Colaborarea cu poliţia locală se
poate realiza în baza adreselor de solicitare de sprijin, dar și în baza
deciziilor, în acord cu natura atribuţiilor pe care le are în domeniul
ordinii și siguranţei publice.

Scurte consideraţii cu privire la particularităţile de organizare și


funcţionare a instituţiilor de comunitate, în special cele cu capital de
stat care sunt organizate ca societăţi comerciale

Analizând particularităţile de organizare și funcţionare a


instituţiilor de comunitate, în special cele de stat care sunt
organizate ca societăţi comerciale, o scurtă analiză a specificului
acestora poate sprijini serviciile de probaţiune în demersurile de
actualizare a bazei de date a instituţiilor din comunitate.
Astfel, potrivit cadrului legal actual, respectiv Legea
serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 și Legea
serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006,
exploatarea unui serviciu de utilitate publică se poate face printr-o
gestiune directă de către operatori de drept public înfiinţaţi la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, în baza hotărârilor de
dare în administrare adoptate de autorităţile deliberative ale
acestora. Acești operatori pot fi:
a) compartimente funcţionale fără personalitate juridică,
organizate în structura aparatului de specialitate al primarului
sau, după caz, al consiliilor judeţene;
b) servicii publice de interes local sau judeţean, specializate,
fără personalitate juridică, înfiinţate și organizate în
67 
 
subordinea consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz,
prin hotărâri ale autorităţilor deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale respective;
c) servicii publice de interes local sau judeţean, specializate, cu
personalitate juridică, înfiinţate și organizate în subordinea
consiliilor locale sau consiliilor judeţene, după caz, prin
hotărâri ale autorităţilor deliberative ale unităţilor
administrativ-teritoriale respective.
În egală măsură, potrivit acelorași acte normative,
exploatarea unui serviciu de utilitate publică se poate face și prin
gestiune delegată. Gestiunea delegată se realizează prin intermediul
unor operatori sau operatori regionali de drept privat, care pot fi:
a) societăţi cu capital social integral al unităţilor administrativ-
teritoriale, înfiinţate de autorităţile deliberative ale
acestora;
b) societăţi rezultate ca urmare a reorganizării regiilor
autonome de interes local sau judeţean ori a serviciilor
publice de interes local sau judeţean, existente la data
intrării în vigoare a legii, al căror capital social este deţinut
în totalitate de unităţile administrativ-teritoriale, în calitate
de asociat sau de acţionar unic;
c) societăţi cu capital social privat;
d) societăţi cu capital social mixt.

Astfel, analizând specificul instituţiilor care pot fi incluse în


baza de date, se poate constata că acestea pot fi încadrate în trei
categorii:
1. Instituţii care sunt constituite de către autorităţile publice
locale – aici ar intra cele constituite de consiliile locale,
consiliile judeţene ca societăţi pe acţiuni (S.A.) sau societăţi
cu răspundere limitată (S.R.L.).
2. Instituţii cu capital majoritar de stat – acestea sunt societăţile
cu capital mixt despre care vorbește legea.
3. Instituţii care au concesionat un serviciu de utilitate publică
sau care gestionează servicii de utilitate publică.
În ceea ce privește instituţiile de la punctele 1 și 2 situaţia
este clară, acestea putând fi înscrise în baza de date.
Instituţiile enunţate la punctul 3 însă trebuie verificate pentru
a ști ce fel de capital au și ce fel de gestionare realizează. Dacă
realizează o gestionare directă, pot fi înscrise necondiţionat în bază.

68 
 
Dacă însă realizează o gestionare delegată, rămân în bază doar
dacă au capital integral sau majoritar pus la dispoziţie din domeniul
de proprietate publică sau privată al statului.

Scurte consideraţii privind colaborarea serviciilor de probaţiune cu


instituţiile din comunitate. Identificare cu sprijinul instituţiilor din
comunitate a persoanelor supravegheate pe teritoriul altor state și
modalitatea de comunicare a unor înscrisuri oficiale

Foarte multe dintre persoanele aflate în evidenţa serviciilor


de probaţiune călătoresc sau se stabilesc în străinătate, context în
care devine dificilă identificarea acestor persoane pe teritoriul altor
state și comunicarea către aceste persoane a unor documente
(hotărâri judecătorești, convocări, avertismente etc.). În aceste
condiţii, serviciile de probaţiune au apelat adesea la misiunile
diplomatice ale României situate pe teritoriul altor state, în vederea
identificării persoanelor supravegheate ori comunicării anumitor
documente către acestea.
Solicitările serviciilor de probaţiune nu au putut fi soluţionate
având în vedere faptul că Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.),
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale acestuia în străinătate
nu au atribuţii legale în ceea ce privește identificarea cetăţenilor
români pe teritoriul altor state și nici în ceea ce privește
comunicarea către aceste persoane a unor documente sau înștiinţări
oficiale emise de alte autorităţi ale statului român, altele decât cele
care se circumscriu în sfera de activitate a M.A.E. și a structurilor
sale. Cu toate acestea, misiunile diplomatice sau oficiile consultare
ale României pot deţine unele informaţii despre cetăţenii români
care călătoresc în străinătate în condiţiile în care aceștia și-au
notificat prezenţa pe teritoriul statului respectiv ori în condiţiile în
care au furnizat informaţii potrivit art. 5 alin. (1) lit. c), d) și e) din
Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate, cu modificările și completările
ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile legale anterior
menţionate, pe perioada șederii în străinătate, cetăţenii români au
o serie de obligaţii, după cum urmează:
 să depună toate diligenţele în vederea acordării de ajutor
cetăţenilor români aflaţi în dificultate pe teritoriul statului
pe care se află, informând cu privire la astfel de situaţii
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din
statul respectiv;
69 
 
 să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau
oficiu consular al României, în cazul stabilirii reședinţei sau a
domiciliului în străinătate;
 să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau
oficiu consular al României cu privire la orice schimbare
intervenită în starea civilă.

În măsura în care serviciile de probaţiune urmăresc


localizarea sau identificarea unei persoane din evidenţă pe teritoriul
altui stat sau comunicarea unor documente oficiale, pot apela la o
serie de mecanisme de cooperare funcţionale stabilite între state.
Posibilitatea de a accesa aceste mecanisme este conferită de
prevederile art. 1443 alin. (9) - (11) din H.G. nr. 1079/2013. Potrivit
acestor dispoziţii, în vederea depistării și contactării persoanei
supravegheate, sprijinul organelor de poliţie constă în efectuarea de
verificări în bazele de date specifice, precum și introducerea
persoanei ca semnalare în bazele de date ale Ministerului Afacerilor
Interne și ale Poliţiei Române. În măsura în care persoana este
identificată de către organele de poliţie în cadrul activităţilor
specifice, aceasta este informată cu privire la situaţia de fapt și
coordonatele serviciului de probaţiune unde a fost convocată,
întocmindu-se un proces-verbal în acest sens care este transmis
serviciului de probaţiune competent, prin orice mijloc și în cel mai
scurt timp posibil.
Astfel, prevederile mai sus menţionate trebuie privite în
contextul mai larg al competenţelor specifice instituţiilor cu care
colaborează serviciile de probaţiune și al prevederilor legale care
guvernează activitatea acestor instituţii.
În relaţia cu statele care sunt parte la Sistemul de
Informaţii Schengen39, potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. c) coroborate
cu dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 141/2010 privind
înfiinţarea, organizarea și funcţionarea Sistemului Informatic
Naţional de Semnalări și participarea României la Sistemul de
Informaţii Schengen, există posibilitatea introducerii în SINS
(sistemul informatic naţional de semnalări) a unei semnalări cu
privire la persoanele căutate, în vederea participării la o procedură
39 Consilierii de probaţiune au posibilitatea de a afla mai multe informaţii în legătură cu

lista statelor membre ale Acordului Schengen, despre sistemul SIS II (Sistemul de Informaţii
Schengen II), dar și despre libera circulaţie în spaţiul Schengen, de pe pagina web
http://www.schengen.mai.gov.ro/.
 
70 
 
judiciară, respectiv cu privire la persoanele cărora urmează să li se
comunice o hotărâre judecătorească sau alte documente din cadrul
unui proces penal în care sunt cercetate. Introducerea semnalărilor
se solicită Biroului SIRENE care funcţionează în cadrul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională.
Având în vedere că potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 966/2010
privind drepturile de acces al autorităţilor publice române la
Sistemul Informatic Naţional de Semnalări, serviciile de probaţiune
nu sunt menţionate printre autorităţile române care au drept de
acces în SINS, în măsura în care este necesară consultarea
informaţiilor disponibile în acest sistem informaţional ori
introducerea unor semnalări cu privire la persoanele din evidenţele
serviciilor de probaţiune, este posibil ca aceste proceduri să fie
desfășurate, după caz, în funcţie de stadiul procesual, în colaborare
cu organul de urmărire penală, judecătorul care instrumentează
dosarul ori cu judecătorii delegaţi cu executarea.
Potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr. 141/2010, în condiţiile
în care s-a realizat identificarea persoanei cu privire la care a fost
introdusă în SINS o semnalare, se informează persoana în cauză cu
privire la existenţa semnalării, se stabilește adresa la care aceasta
locuiește și se comunică această informaţie organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată care a solicitat introducerea
semnalării.
În relaţia cu statele care nu sunt parte la Sistemul de
Informaţii Schengen, există posibilitatea localizării și obţinerii de
informaţii cu privire la o persoană, prin intermediul Biroului
Interpol, care își desfășoară activitatea tot în cadrul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională.

Convocarea persoanelor supravegheate pentru a se prezenta la sediul


serviciului de probaţiune

Caz practic
Serviciul de probaţiune X a înregistrat în evidenţă o hotărâre
judecătorească de condamnare pentru persoana T.P., pe care a
convocat-o în termenul legal prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire pentru a se prezenta la sediul serviciului de probaţiune, în
vederea realizării primei întrevederi. Persoana supravegheată nu s-a
prezentat în data stabilită în convocare, iar scrisoarea recomandată a
fost returnată serviciului de probaţiune, cu menţiunea că destinatarul
nu a fost găsit la adresa înscrisă pe plic.
71 
 
Întrebare: în această situaţie cum trebuie să procedeze consilierul de
probaţiune?

Perspective practice și teoretice

Prin raportare la procedura de primă convocare a persoanei


supravegheate, astfel cum este descrisă de art. 51 alin. (1) din Legea
nr. 252/2013, în situaţia unei persoane despre care se constată după
prima convocare că nu locuiește la adresa menţionată în actul de
identitate, consilierul de probaţiune nu va face aplicarea
dispoziţiilor alin. (2), respectiv nu se va recurge la o nouă convocare
transmisă la aceeași adresă, acesta fiind un demers inutil. Este în
schimb nevoie de realizarea unor demersuri pentru a obţine
informaţii cu privire la locuinţa actuală a persoanei supravegheate,
demersuri care presupun contactarea instituţiilor care pot furniza
astfel de informaţii. În măsura în care în urma acestor demersuri nu
se poate stabili unde locuiește persoana sau se stabilește că aceasta
locuiește în alt stat, consilierul de probaţiune procedează potrivit
dispoziţiilor art. 51 alin. (3), respectiv va încunoștinţa organul
judiciar despre imposibilitatea punerii în executare a hotărârii
judecătorești.
O reglementare în oglindă și în detaliu a prevederilor din
Legea nr. 252/2013 referitoare la convocarea persoanei se regăsește
și în art. 1443 alin. (5) – (8) din H.G. nr. 1079/2013. Astfel, în cazul
în care persoana convocată nu se prezintă la data stabilită în
convocare, în termen de 10 zile de la data neprezentării, consilierul
de probaţiune manager de caz reia procedura de convocare, cu
excepţia situaţiei în care adresa persoanei menţionată în hotărârea
judecătorească nu este actualizată, caz în care consilierul de
probaţiune efectuează verificări în bazele de date sau prin
intermediul sistemelor de informare deţinute de alte autorităţi și
instituţii publice la care are acces. Consilierul de probaţiune
manager de caz poate solicita autorităţilor și instituţiilor publice
date și informaţii despre adresa persoanei în cauză. În funcţie de
rezultatul acestor verificări, consilierul poate relua demersul de
convocare a persoanei. În cazul în care demersurile realizate rămân
fără rezultate, consilierul manager de caz solicită sprijinul organelor
de poliţie pe raza cărora își are locuinţa persoana pentru
identificarea și contactarea acesteia, precum și pentru transmiterea
unui răspuns cu privire la solicitarea adresată. În cazul în care

72 
 
persoana nu este găsită, este plecată din ţară sau locuiește într-un
alt stat și întrevederea de evaluare nu poate fi realizată ori atunci
când, din motive obiective, hotărârea judecătorească prin care s-a
dispus încredinţarea în supravegherea serviciului de probaţiune nu
poate fi pusă în executare, temporar sau definitiv, consilierul de
probaţiune manager de caz încunoștinţează judecătorul delegat cu
executarea, cu avizul șefului de birou, prezentând motivat
imposibilitatea punerii în executare.

Executarea hotărârilor judecătorești prin care, în cazul suspendării


executării pedepsei sub supraveghere, nu s-a dispus nicio altă obligaţie
în sarcina persoanei condamnate în afară de munca neremunerată în
folosul comunităţii

Caz practic
Într-un serviciu de probaţiune au fost primite mai multe hotărâri
judecătorești de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, în care instanţa de judecată a dispus doar măsurile de
supraveghere și obligaţia persoanei condamnate de a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii, fără a impune însă și una sau mai
multe dintre obligaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal.
Întrebări:
Având în vedere că individualizarea realizată de instanţa de judecată în
cazurile mai sus-amintite, nu se pliază pe prevederile art. 93 alin. (2)
din Codul penal, consilierul de probaţiune trebuie să înștiinţeze instanţa
de executare sau să promoveze contestaţie la executare privind
omisiunea constatată în ceea ce privește dispunerea și a altor obligaţii
sau nu este necesar să întreprindă niciun demers și trebuie să pună în
executare sentinţa definitivă, urmărind doar respectarea măsurilor și a
obligaţiei de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii?

Perspective practice și teoretice

Din analiza practicii serviciilor de probaţiune, s-a constatat


faptul că nedispunerea anumitor obligaţii în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere a generat întrebări cu privire
la modalitatea de individualizare aleasă de instanţă. Această
dezorientare pornește de la diferenţa de formulare din Codul penal
în ceea ce privește regimul obligaţiilor la amânarea aplicării
pedepsei, respectiv la suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Astfel, în timp ce la amânare, instanţa „poate

73 
 
impune” una sau mai multe obligaţii, la suspendare, se pare că
instanţa „trebuie să impună” în mod obligatoriu cel puţin o
obligaţie.
Analizând tonul imperativ cu care Codul penal reglementează
necesitatea de a impune în mod absolut o obligaţie în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, după care, în
câteva articole mai departe, se flexibilizează regimul obligaţiilor,
prin conferirea posibilităţii de a adăuga, elimina sau modifica
intensitatea executării unor obligaţii, în funcţie de evoluţia fiecărei
persoane condamnate, putem trage concluzia că utilizarea verbului
„a impune” în loc de expresia „poate impune” este strict o problemă
de formulare a textului, nu una de filosofie a reglementării. Altfel
nu s-ar explica de ce atât la amânarea aplicării pedepsei, cât și la
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere avem aceeași
reglementare referitoare la posibilitatea de a opera modificări în
regimul obligaţiilor pe parcursul termenului de supraveghere.
În plus, potrivit art. 93 alin. (3), munca neremunerată în
folosul comunităţii este considerată a fi tot o obligaţie.
În acest context, serviciile de probaţiune nu trebuie să
înștiinţeze instanţa de executare sau să promoveze contestaţie la
executare privind omisiunea constatată cu privire la faptul că nu s-
a dispus nicio obligaţie în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, însă se poate sesiza instanţa să impună și alte
obligaţii, atunci când această necesitate rezultă din evoluţia
procesului de supraveghere.
O situaţie relativ în oglindă cu cea expusă mai sus, însă privită
dintr-o ipoteză inversată este situaţia în care suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere este însoţită de o singură obligaţie (curs,
program, tratament sau interdicţia de a părăsi tara).
În acest caz s-a pus problema dacă se poate face raport de
sesizare pentru înlăturarea obligaţiei (când e cazul și nu mai este
oportună) sau în mod obligatoriu, se cere înlocuirea obligaţiei cu alta,
având în vedere constrângerile impuse de textul art. 93 alin. (3) din
Codul penal? În această situaţie, răspunsul corect este că în situaţia
suspendării sub supraveghere, însoţită de o singură obligaţie se poate
face raport de sesizare pentru înlăturarea obligaţiei (când e cazul și
nu mai este oportună), fără a se cere în mod obligatoriu înlocuirea
obligaţiei cu alta.
Această posibilitate este prevăzută atât de Codul penal (art. 95),
cât și în Legea nr. 252/2013 (art. 66). Astfel, prin noua reglementare

74 
 
s-a introdus o pârghie importantă în procesul de supraveghere și
anume posibilitatea de a adăuga, elimina sau modifica intensitatea
executării unor obligaţii, în funcţie de evoluţia fiecărei persoane
condamnate. În plus, potrivit art. 93 alin. (3), oricum se va executa
munca neremunerată în folosul comunităţii, care este considerată a
fi tot o obligaţie.

Consideraţii cu privire la sesizările sau solicitările serviciului de


probaţiune adresate instanţei de executare sau judecătorului delegat cu
executarea

Pe parcursul executării sancţiunilor și măsurilor neprivative de


libertate supravegheate de serviciile de probaţiune, pot surveni o
serie de situaţii în care consilierul de probaţiune trebuie să
relaţioneze cu judecătorul delegat cu executarea sau, după caz, cu
instanţa de executare. Astfel, această posibilitate este conferită de
mai multe texte legale, în funcţie de situaţia care determină
interacţiunea și în funcţie de scopul urmărit. Cazurile și temeiurile în
care serviciul de probaţiune poate adresa solicitări sau sesizări sunt
diferite, respectiv:
 înștiinţarea judecătorului delegat cu executarea despre orice
nelămurire, împiedicare ori incident survenit în cursul
executării, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 253/2013;
 depunerea unei contestaţii la executare, potrivit art. 598 din
Codul de procedură penală (chiar dacă e formulată potrivit
art. 598 alin. (1) lit. c, din Codul de procedură penală);
 solicitare de îndreptare a unei erori materiale, conform art.
278 din Codul de procedură penală;
 solicitarea de îndreptare a unei omisiuni vădite, potrivit art.
279 din Codul de procedură penală;
 solicitarea privind revocarea sau anularea amânării aplicării
pedepsei, conform 582 din Codul de procedură penală;
 solicitare privind revocarea sau anularea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 583 din
Codul de procedură penală;
 solicitarea privind modificarea sau încetarea unor obligaţii,
potrivit art. 87, art. 95 sau art. 103 din Codul penal.

75 
 
Relaţia consilierului de probaţiune cu judecătorul delegat cu
executarea este reglementată în cadrul art. 15 - 17 din Legea nr.
253/2013.
O situaţie particulară, întâlnită în practică este cea prevăzută
de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 252/2013 care prevede situaţia
încunoștinţării organului judiciar despre imposibilitatea punerii în
executare a hotărârii judecătorești în cazul în care persoana nu este
găsită sau locuiește într-un alt stat și întrevederea de evaluare nu
poate fi realizată. În numeroase situaţii, judecătorul delegat a
considerat această înștiinţare fără obiect și a solicitat completarea
acesteia în sensul solicitării revocării sau al formulării unei cereri
exprese.
În condiţiile în care însă persoana supravegheată nu a putut fi
identificată, serviciul de probaţiune nu poate să solicite în mod
direct revocarea, în temeiul art. 57 alin. (2) raportat la art. 56 alin.
(1) din Legea nr. 253/2013, invocând reaua-credinţă pe care nu o
poate argumenta. Un aspect care ar aduce un plus de informaţie în
vederea aprecierii bunei sau relei-credinţe a persoanei
supravegheate și ar putea duce la deblocarea demersului ar
presupune verificarea faptului dacă persoana a primit un exemplar
al sentinţei sau dacă persoana a fost prezentă la judecata cauzei.
În ceea ce privește sesizările serviciilor de probaţiune,
prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 252/2013 trebuie corelate
cu prevederile art. 15 lit. c) din Legea nr. 253/2013 potrivit căruia
judecătorul delegat sesizează instanţa de executare în cazul în care,
cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării,
se ivește vreo nelămurire ori împiedicare.
În concluzie, potrivit art. 15 din Legea nr. 253/2013,
temeiurile sesizării judecătorului delegat de către serviciul de
probaţiune sunt diferenţiate, iar potrivit art. 16 din legea amintită,
actele40 prin care judecătorul delegat cu executarea soluţionează
sesizările sunt diferite.

40 Art. 16 din Legea nr. 253/2013 - Actele judecătorului delegat cu executarea - (1) În

îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. c) și e), judecătorul delegat cu executarea


întocmește o adresă de sesizare în care consemnează împrejurările constatate, pe care o
înaintează instanţei. (2) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. d), f) și g),
judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin încheiere. Încheierile emise în
exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. d) și f) nu sunt supuse niciunei căi de atac.
(3) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. a) și b), judecătorul delegat emite
adrese sau dispoziţii.
76 
 
Supravegherea persoanelor majore liberate condiţionat. Durata de timp
în care se execută măsurile de supraveghere și obligaţiile impuse de
instanţă în sarcina persoanei liberate condiţionat

Caz practic
Un serviciu de probaţiune a preluat în supraveghere o persoană majoră
liberată condiţionat, având un rest de pedeapsă rămas neexecutat mai
mare de 2 ani. În hotărârea penală prin care s-a dispus liberarea s-a
stabilit termenul de supraveghere până la împlinirea duratei pedepsei și
s-a impus respectarea doar a măsurilor de supraveghere. În hotărârea
penală nu s-a făcut nicio referire la termenul în care se vor executa
măsurile de supraveghere.
Întrebări:
1. Ce dispoziţii legale sunt incidente în speţa de faţă?
2. Care este termenul în care se vor executa măsurile de supraveghere?

Perspective teoretice și practice

Potrivit art. 58 alin. (1) și (2) din Legea nr. 253/2013, punerea
în executare a hotărârii judecătorești prin care instanţa a dispus
liberarea condiţionată se realizează prin transmiterea copiei de pe
hotărâre către serviciul de probaţiune responsabil cu supravegherea
executării măsurilor de supraveghere și a obligaţiilor, în ipoteza în
care restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de
2 ani sau mai mare. Atunci când unele dintre obligaţiile dispuse de
instanţă urmează a fi supravegheate în colaborare cu alte autorităţi,
de exemplu, cu organele de poliţie, copia de pe hotărâre se
transmite și acestora.
În plus, instanţa trebuie să menţioneze expres la momentul
transmiterii copiilor de pe hotărâre care este perioada de executare
a măsurilor. Această prevedere expresă este necesară deoarece în
ipoteza liberării condiţionate supravegherea executării măsurilor nu
se întinde pe durata întregului rest de pedeapsă rămas neexecutat,
ci, potrivit art. 101 alin. (5) din Codul penal, doar pentru o perioadă
egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu
mai mult de 2 ani.
În ceea ce privește durata de timp pe care se aplică măsurile
de supraveghere pentru persoana majoră liberată condiţionat, în
speţa de faţă, problema este tranșată în art. 101 alin. (5) din Codul
penal și în art. 58 alin. (1) din Legea nr. 253/2013.

77 
 
Prin raportarea situaţiei concrete a persoanei liberate
condiţionat, care are de executat un rest de pedeapsă mai mare de
2 ani, la prevederile art. 101 alin. (5) din Codul penal, rezultă că
persona liberată trebuie să execute măsurile de supraveghere din
momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din
durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani. Art.
58 din Legea nr. 253/2013 vine și întărește prevederile din Codul
penal, punând în sarcina instanţei de judecată care a dispus
liberarea obligaţia de a comunica serviciului de probaţiune faptul că
toate măsurile de supraveghere se execută integral, precum și
perioada de executare a măsurilor de supraveghere. Se poate
observa că formularea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, deși
nu este una foarte clară, nu contrazice totuși prevederile Codului
penal. Astfel apreciem că expresia „toate măsurile de supraveghere
… se execută integral”, se referă la executarea cumulativă a
acestora și nu la executarea pe întreaga durată a termenului de
supraveghere, interpretare confirmată și de faptul că, în continuare,
textul de lege precizează că instanţa trebuie să indice serviciului de
probaţiune și perioada de executare a măsurilor de supraveghere.
Tot prin raportare la prevederile art. 101 alin. (5) din Codul
penal, rezultă că în situaţia în care persoanei i s-ar impune și
obligaţii, aceasta va executa obligaţiile de la art. 101 alin. (2) lit. a)
și b) din Codul penal din momentul acordării liberării, pe o perioadă
egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai
mult de 2 ani.
În situaţia în care instanţa a dispus în afara celor două obligaţii
anterior menţionate și (cel puţin) una dintre obligaţiile prevăzute la
art. 101 alin. (2) lit. c) - g), dosarul de supraveghere nu se închide
după expirarea unei treimi din termenul de supraveghere, aceste din
urmă obligaţii executându-se pe toată durata termenului de
supraveghere. În acest context, dosarul rămâne în evidenţa
consilierului de probaţiune responsabil de caz existând posibilitatea
ca pe durata întregului termen de supraveghere, acesta să fie
înștiinţat de către organele abilitate care supraveghează modul în
care persoana liberată respectă obligaţiile prevăzute de art. 101 alin.
(2) lit. c) - g), cu privire la încălcarea oricărei obligaţii dintre cele
mai sus menţionate, ocazie cu care pot deveni incidente prevederile
art. 102 alin. (4) lit. b) din Codul penal.

78 
 
Stabilirea și modificarea frecvenţei întrevederilor dintre consilierul de
probaţiune manager de caz și persoana supravegheată

Cazuri practice
Diversitatea și numărul crescut al cazurilor de supraveghere aflate în
evidenţele serviciilor de probaţiune a determinat apariţia unor practici
diverse în ceea ce privește stabilirea frecvenţei întrevederilor cu
persoanele supravegheate.
Astfel, cu titlu strict exemplificativ, redăm în continuare practicile și
regulile stabilite de anumite servicii de probaţiune care au fixat ca regulă
frecvenţa de o întrevedere la două săptămâni în cazul măsurilor
educative, având în vedere durata scurtă a perioadei de supraveghere
care poate fi de cel mult 6 luni, cu posibilitatea revizuirii până la o
frecvenţă lunară. Serviciile de probaţiune au întâmpinat dificultăţi și în
ceea ce privește derularea procesului de supraveghere în cazul minorilor
cărora le-a fost aplicată una din cele patru măsuri educative neprivative
de libertate, dar nu le-a fost impusă obligaţia de a se prezenta la sediul
serviciului la anumite date stabilite. În această situaţie a apărut
întrebarea dacă minorii pot fi convocaţi la sediul serviciului de
probaţiune și în ce temei legal, precum și dacă procesul de supraveghere
poate fi derulat doar prin menţinerea legăturii cu familia, autorităţile și
prin efectuarea de vizite pe teren? În această ultimă ipoteză s-a pus
întrebarea care ar fi numărul optim de vizite pe teren recomandate a fi
efectuate?
În cazul persoanelor supravegheate majore (sancţionate cu suspendare
sub supraveghere sau amânarea aplicării pedepsei), serviciile de
probaţiune au fixat ca regulă frecvenţă lunară iniţială cu posibilitatea de
revizuire ulterioară până la o frecvenţă trimestrială, în funcţie de riscul
infracţional și gradul de implicare în procesul de supraveghere.
Ca situaţii particulare, s-a stabilit o frecvenţă trimestrială sau chiar de o
întrevedere la patru luni, în cazul persoanelor supravegheate care
lucrează în străinătate în baza unor contracte de muncă depuse la dosar.
Pentru persoanele care lucrează cu caracter sezonier în străinătate s-a
procedat la stabilirea unei frecvenţe lunare pentru perioadele în care
persoanele se află în ţară și o frecvenţă trimestrială sau la patru luni
pentru perioadele de muncă în afara ţării.
Astfel, s-a stabilit și un prag minim al frecvenţei întrevederilor cu
persoanele supravegheate, la trei întrevederi pe an (o dată la patru luni),
în cazul în care persoanele sunt incluse în clasele de supraveghere S2 și
S3 de risc, și au depus la dosar acte doveditoare privind locuirea și
desfășurarea de activităţi lucrative cu caracter constant în străinătate.
În aceste condiţii, plecând de la regulile de lucru stabilite de serviciile
de probaţiune, tot mai multe persoane din evidenţa acestora care
lucrează în străinătate au adresat cereri instanţei de judecată în vederea
79 
 
revizuirii frecvenţei întrevederilor o dată la șase luni sau chiar o dată pe
an. În anumite cazuri, instanţa chiar a aprobat o frecvenţă de o
întrevedere la opt luni.
De asemenea, în anumite situaţii, s-a constatat că persoanele
supravegheate aveau contracte sezoniere de șase luni pe an în
străinătate, iar în cealaltă jumătate a anului locuiau în România. În
aceste condiţii, s-a pus problema stabilirii unei frecvenţe de o întâlnire
o dată la șase luni pentru intervalul din an în care persoana
supravegheată se afla în străinătate și o frecvenţă lunară pentru perioada
când persoana se afla în ţară. În acest context, consilierii de probaţiune
au constatat că adoptarea unor astfel de practici ar putea genera unele
neajunsuri, precum crearea unor reguli mai relaxate pentru persoanele
care lucrează în afara ţării, inconsecvenţa procesului de supraveghere și
control etc.
În alte cazuri, persoanele supravegheate au solicitat în scris serviciului
de probaţiune și instanţei de judecată stabilirea unei frecvenţe o dată la
șase luni, încă din momentul luării în evidenţă, în condiţiile în care nu
avusese loc nicio întrevedere, iar media întrevederilor fixate în situaţii
similare era de una la trei sau patru luni. În această situaţie, solicitările
de revizuire au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr.
253/2013 și ale art. 95 din Codul penal, dispoziţii care vizează
modificarea sau încetarea obligaţiilor impuse de instanţă și nu a
măsurilor de supraveghere.

Perspective teoretice și practice

Analizând punctual practicile diverse dezvoltate de serviciile


de probaţiune, se pot desprinde mai multe concluzii și recomandări,
după cum urmează:
1. În ceea ce privește situaţiile în care instanţele au dispus
măsuri educative, fără impunerea obligaţiei minorului de a se
prezenta la serviciul de probaţiune, se recomandă derularea
procesului de supraveghere prin menţinerea legăturii cu familia,
autorităţile și vizite pe teren. Dacă minorul și familia acestuia
manifestă disponibilitate în procesul de supraveghere și dispun și de
resurse materiale și de timp pentru deplasare, nu este exclusă nici
posibilitatea realizării unor întâlniri cu minorul și reprezentanţii
acestuia, la sediul serviciului de probaţiune sau în alt cadru.
Numărul de vizite în teren se stabilesc de consilierul de probaţiune
manager de caz în funcţie de situaţia minorului.
2. În ceea ce privește practica unor instanţe de a interveni în
procesul de supraveghere, prin modificarea frecvenţei
80 
 
întrevederilor, acest demers a contribuit la menţinerea unor practici
neunitare, a inconsecvenţei în procesul de supraveghere, precum și
la o relaxare a controlului în situaţii în care, dimpotrivă, ar fi fost
necesară o supraveghere mai intensă.
În aceste condiţii, consilierii de probaţiune manageri de caz
trebuie să adapteze frecvenţa în funcţie de un cumul de
particularităţi ale cazurilor din supraveghere, nu neapărat în funcţie
de locul sau ţara în care o persoană desfășoară activităţi lucrative.
Frecvenţa întrevederilor este asociată nivelurilor de supraveghere
care, la rândul lor, decurg din încadrările pe niveluri de risc și nevoi
evaluate de către consilierul de probaţiune manager de caz. Dacă
nevoia de a lucra în afara ţării predomină faţă de alte nevoi și având
în vedere nivelul evaluat al riscului, atunci poate fi avută în vedere
stabilirea unei frecvenţe mai reduse a întrevederilor.
În acest context, menţionăm că este discutabilă practica
stabilirii frecvenţei întrevederilor persoanelor care lucrează numai
o parte din an în afara ţării. Pentru această situaţie particulară, se
pare că în mod evident locul de muncă al persoanei este singurul
criteriu care direcţionează stabilirea frecvenţei, altfel nu se poate
explica de ce pe perioada cât persoana este în ţară, frecvenţa este
lunară, pentru ca mai apoi să devină trimestrială sau la patru luni.
În al doilea rând, este discutabilă practica instanţelor de
judecată de a interveni potrivit art. 48 din Legea nr. 253/2013 și art.
95 din Codul penal și de a realiza modificarea frecvenţei
întrevederilor fixate de consilierul de probaţiune manager de caz.
Astfel, apreciem că nu este recomandabilă modificarea de către
instanţă a frecvenţei întrevederilor potrivit temeiului legal
menţionat anterior, întrucât acesta se aplică în cazul în care se
impune modificarea unor obligaţii, regimul măsurilor de
supraveghere fiind unul static, în sensul că este obligatoriu ca
acestea să se dispună cumulativ și nu pot fi revizuite sau modificate
de instanţă pe durata termenului de supraveghere. În situaţia în care
un consilier de probaţiune manager de caz întâlnește astfel de
abordări din partea instanţelor, este recomandabil să își exprime
expertiza printr-o evaluare care să vizeze corelaţia dintre riscuri -
nevoi – încadrarea în clasa de supraveghere - stabilirea frecvenţei
întrevederilor, iar dacă instanţa decide totuși altfel, atunci
consilierul de probaţiune trebuie să se conformeze deciziei
instanţei. Astfel, este util ca dosarul de supraveghere să conţină în
primul rând evaluarea consilierului de probaţiune manager de caz.

81 
 
Tot în dosar trebuie să se regăsească consemnată decizia de
impunere a frecvenţei. O posibilă formă de dialog cu instanţa pe
această temă poate fi înaintarea unui raport/ referat de evaluare
întocmit la iniţiativa consilierului de probaţiune prin care să se arate
temeiul deciziei managerului de caz în stabilirea frecvenţei
întrevederilor.
Nu în ultimul rând, pentru asigurarea unei aplicări unitare,
corecte și nediscriminatorii a legii, se pot imagina și alte soluţii ale
căror efecte însă nu sunt imediate și necesită un efort atât din
partea consilierilor de a întări comunicarea cu magistraţii pe această
temă, cât și un efort din partea acestora din urmă de a acorda mai
multă atenţie în procesul de individualizare a sancţiunilor penale.
Astfel, se poate iniţia un dialog cu magistraţii de la instanţele din
judeţul în care funcţionează serviciul de probaţiune, ocazie cu care
să fie abordată această temă și să se semnaleze necesitatea
acordării unei atenţii sporite situaţiei persoanei inculpate pe durata
judecăţii. Astfel, spre exemplu, dacă din timpul procesului penal,
judecătorul cunoaște din declaraţiile părţilor, ale martorilor sau ale
inculpatului că acesta lucrează în afara ţării, poate face aplicarea
prevederilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, în vederea transferului
supravegherii în ţara în care inculpatul își desfășoară activitatea.
Transferul de supraveghere se poate realiza și în situaţia în care
persoana supravegheată își găsește un loc de muncă în afara ţării
ulterior condamnării definitive și intrării în supraveghere.
De asemenea, o altă pârghie prin care se pot controla intrările
și ieșirile unor persoane din ţară, poate fi impunerea prin hotărârea
de condamnare a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul ţării fără acordul
instanţei, în acele cazuri în care situaţia persoanei ar impune o
supraveghere mai strictă.

Scurte consideraţii cu privire la calendarul întrevederilor

Prin H.G. nr. 1079/2013 s-a realizat adaptarea conţinutului


planului de supraveghere în scopul a evita modificarea acestuia, prin
anexe, pe motivul des întâlnit în practica anterioară apariţiei noii
legislaţii penale, a schimbării frecvenţei întrevederilor. Astfel, art.
1453 alin. (1) din acest act normativ prevede că persoana
supravegheată trebuie să se prezinte la serviciul de probaţiune la

82 
 
datele fixate de consilierul de probaţiune manager de caz, potrivit
calendarului întrevederilor.
Calendarul întrevederilor se realizează pe o perioadă de
timp estimată de către consilierul de probaţiune manager de caz și
se comunică persoanei supravegheate, fără a se consacra însă prin
hotărârea de guvern un format al calendarului, astfel încât
consilierul de probaţiune poate atașa calendarul unui document care
se înregistrează sau poate să îi dea număr de înregistrare separat,
fiind un document ce este înmânat persoanei supravegheate,
asemenea primului proces - verbal ori asemenea planului de
supraveghere.
În concluzie, planul de supraveghere nu mai conţine capitolul
referitor la frecvenţa întrevederilor și datele la care acestea vor
avea loc, dar informaţii despre periodicitatea întrevederilor sau alte
detalii privind derularea întrevederilor, vor putea fi oferite în plan
la detalierea modalităţii de supraveghere a măsurii ce vizează
necesitatea ca persoana să se prezente la sediul serviciului de
probaţiune.
În acest context, este important de precizat că nu orice
schimbare a frecvenţei întrevederilor determină modificarea/
revizuirea planului de supraveghere dacă nu se corelează cu una
dintre condiţiile prevăzute art. 1450 alin. (1) din H.G. nr.
1079/2013. Astfel, una dintre cauzele care determină modificarea
planului de supraveghere este apariţia unor schimbări în situaţia
persoanei, în ceea ce privește nevoile criminogene și riscul de
recidivă ori executarea obligaţiilor, prin impunerea de noi obligaţii,
sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare existente, fie
încetarea executării unora dintre obligaţii.
Situaţiile în care este modificată frecvenţa întrevederilor în
practică nu au legătură doar cu modificarea riscului de a comite noi
infracţiuni, ci mai există și alte posibile cauze ale modificării
frecvenţei întrevederilor.
Astfel, frecvenţa întrevederilor poate fi modificată pentru ca
persoana să participe la un program, fără ca riscul de a comite noi
infracţiuni să se fi modificat (se trece, de exemplu, de la frecvenţa
lunară la cea săptămânală a programului, iar după terminarea
acestuia se revine la frecvenţa lunară sau chiar la o frecvenţă mai
mică).
Frecvenţa întrevederilor poate fi modificată pentru a
permite, de exemplu derularea anumitor activităţi educative,

83 
 
gospodărești, sau altele cu specific lucrativ, fără ca nivelul riscului
să se fi modificat.
Frecvenţa poate fi modificată în urma aplicării unui
avertisment, de exemplu pentru neprezentarea la sediul serviciului
la datele programate, consilierul optând pentru creșterea frecventei
întrevederilor pentru o anumită perioadă de timp, pentru a accentua
efectul avertismentului (o astfel de conduită nu presupune în mod
implicit și modificarea riscului).
Acestea sunt doar câteva exemple în care se poate modifica
frecvenţa întrevederilor fără a atrage modificarea planului de
supraveghere prin anexe, document în care să fie nevoie să se
justifice în mod artificial o modificare a riscului, a nevoilor sau o
modificare în situaţia persoanei, așa cum se întâmpla adesea în
practica anterioară.
Dacă în aceste cazuri, are loc stabilirea unei noi frecvenţe,
comunicarea se face prin înmânarea calendarului, o programare a
întrevederilor pe o anumită unitate de timp.
Așa cum s-a precizat anterior, calendarul poate fi atașat unui
document înregistrat. Astfel, spre exemplu, dacă se prezintă
calendarul întrevederilor în momentul înmânării planului, se poate
atașa acestuia.
Dacă modificarea frecvenţei are legătură cu modificarea
riscului, atunci calendarul se poate atașa anexei prin care se
modifică riscul etc.
Calendarul poate fi înmânat, dacă situaţia o impune, și fără
întocmirea, modificarea, revizuirea documentelor de mai sus,
pentru a flexibiliza practica și pentru a evita condiţionările,
dovedite formale, între anumite documente din dosar. În acest caz,
calendarul poate fi înregistrat separat, ca document de sine
stătător.

Scurte consideraţii cu privire la suportarea costurilor pe care le implică


executarea anumitor obligaţii de către persoanele sancţionate penal pe
durata termenului de supraveghere

Executarea anumitor obligaţii dintre cele stabilite de către


instanţa de judecată persoanelor condamnate implică suportarea
anumitor costuri. Acesta este și cazul obligaţiei de a se supune
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală ce poate fi

84 
 
impusă persoanelor supravegheate care sunt dependente de alcool
sau droguri.
Potrivit cadrului legal în vigoare, respectiv, art. 54 alin. (4),
art. 57 alin. (2), art. 70 alin. (4), art. 71 alin. (1) din Legea nr.
253/2013, aceste costuri sunt acoperite de la bugetul de stat. Prin
urmare, suportarea costurilor măsurilor de control, de tratament
sau de îngrijire medicală dispuse de către instanţă în baza art. 85
alin. (2) lit. d), art. 93 alin. (2) lit. c) și art. 121 alin. (1) lit. f) din
Codul penal se realizează de la bugetul de stat, respectiv din bugetul
instituţiilor publice implicate în mod direct în realizarea acestor
activităţi cu caracter medical, potrivit legilor speciale care
reglementează domeniul sănătăţii publice.
Analizând prevederile art. 54 alin. (4) în contextul mai larg al
Legii nr. 253/2013, constatăm că acest act normativ, printr-un alt
articol, respectiv art. 13 instituie regula gratuităţii executării
sancţiunilor neprivative de libertate. În aceste condiţii, s-ar putea
trage concluzia că în ceea ce privește costurile implicate de măsurile
de control, tratament sau îngrijire medicală, legea a instituit o
excepţie de la regula prevăzută în cuprinsul art. 13.
Cu toate acestea, la o privire mai atentă se poate observa că
în art. 13, legiuitorul face referire la faptul că numai anumite
cheltuieli excepţionale necesare pe parcursul punerii în executare a
pedepselor, măsurilor educative și a altor măsuri se suportă de către
persoanele vizate, cu excepţia situaţiei în care persoanele nu dispun
de mijloace bănești suficiente. Excepţia menţionată de art. 13 face
însă trimitere la executarea acelor măsuri sau obligaţii pentru care
Codul penal sau Codul de procedură penală ori legislaţia specifică
fac menţiunea executării pe cheltuială proprie de către persoana
faţă de care acestea au fost dispuse. Un exemplu ar fi acela al
obligaţiei de a urma un program de consiliere, prevăzută de art. 90
alin. (1) din Legea nr. 253/2013.
Un argument în susţinerea faptului că excepţia menţionată
mai sus nu face referire la punerea în executare a măsurilor
medicale de evaluare, control, tratament sau îngrijire, îl reprezintă
alin. (2) al art. 13 din Legea nr. 253/2013 care prevede că tipurile
de cheltuieli menţionate la alin. (1), sunt suportate de la bugetul de
stat, prin bugetul Ministerul Justiţiei, dacă persoana nu dispune de
mijloace bănești suficiente, în condiţiile în care i-a fost recunoscut
dreptul la ajutor social potrivit Legii nr. 416/2011 privind venitul
minim garantat, cu modificările și completările ulterioare și Legii

85 
 
nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei,
republicată, cu modificările ulterioare. În cazul în care aceste
cheltuieli excepţionale ar face trimitere la măsurile medicale de
control, tratament sau îngrijire, acest text ar intra în contradicţie
cu prevederile art. 213 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. g) din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care prevede că
aceste categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata
contribuţiei, sau sunt asigurate cu plata contribuţiei din alte surse,
în condiţiile acestei legi.
Cu privire la instituţiile sanitare în care pot fi realizate
analizele medicale, acestea sunt cele care își desfășoară activitatea
în localitatea unde va fi pusă în executare hotărârea, în funcţie de
tipul serviciului medical necesar. A se vedea art. 18 din Legea nr.
253/2013, care prevede că organizarea și desfășurarea executării
pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate se face cu
implicarea instituţiilor din comunitate, sub coordonarea serviciului
de probaţiune.
Persoanele juridice de drept public pot fi implicate, în acord
cu hotărârile judecătorești, în activităţile de punere în executare a
pedepselor și a măsurilor neprivative de libertate prin decizie a
consilierului de probaţiune sau, după caz, prin dispoziţie a
judecătorului delegat cu executarea. Astfel, persoana juridică de
drept public nu poate refuza desfășurarea unei activităţi ce nu
implică suportarea unor cheltuieli suplimentare, altele decât cele
inerente activităţilor respective. Refuzul nejustificat constituie
abatere judiciară și se sancţionează potrivit art. 19 din Legea nr.
253/2013.
Persoanele juridice de drept privat pot fi implicate în
activităţile de punere în executare a pedepselor și a măsurilor
neprivative de libertate, la cererea acestora, dacă sunt abilitate
potrivit art. 20 din aceeași lege.
Potrivit art. 1463 alin. (7) din H.G. nr. 1079/2013, obligaţia de
a urma o formă de tratament sau îngrijire medicală se consideră
îndeplinită și în situaţia în care persoana supravegheată urmează
tratamentul sau îngrijirea pe cheltuială proprie și face dovada
urmării acestora. Astfel, în măsura în care persoana condamnată
dorește să suporte cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei
o poate face, putând apela un laborator medical privat de analize,
la clinici sau cabinete private care derulează programe de consiliere
ori dezintoxicare.

86 
 
Scurte consideraţii cu privire la suportarea anumitor costuri pe care le
implică pregătirea documentelor medicale necesare pentru punerea în
executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii

În situaţia în care, instanţa de judecată impune persoanei


sancţionate sau condamnate, obligaţia de a executa muncă
neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută de art. 93 alin. (3)
și art. 85 alin. (2) din Codul penal, persoana trebuie să prezinte un
certificat medical care să dovedească faptul că este aptă să presteze
munca, sens în care este posibil să fie necesară realizarea unor
investigaţii medicale, inclusiv analize.
Potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, eliberarea
acestor certificate se realizează de către medicul de familie sau un
medic de medicină generală, iar eventuale costuri sunt suportate de
către persoana condamnată. Dacă persoana nu poate suporta aceste
costuri, atunci acestea vor fi suportate de la bugetul de stat, în
condiţiile legilor speciale, așa cum s-a arătat în secţiunea
precedentă.

Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în cadrul


serviciilor de probaţiune ori în cadrul instanţelor judecătorești

Caz practic
O instanţă de judecată a dispus în sarcina unei persoane condamnate cu
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere executarea unui
număr de 70 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii în
cadrul propriului sediu.
Întrebare: este posibilă executarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii în cadrul serviciilor de probaţiune ori în cadrul instanţelor
judecătorești?

Perspective teoretice și practice

După intrarea în vigoare a noului cadru legal în materie


penală, în practica serviciilor de probaţiune s-a discutat despre
posibilitatea persoanelor din evidenţa serviciilor de probaţiune de a
executa muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul
instanţelor de judecată ori în sediile serviciilor de probaţiune.
Analizând dispoziţiile legale naţionale și europene în materie,
s-a concluzionat însă că nu este posibilă executarea muncii
87 
 
neremunerate în folosul serviciilor de probaţiune sau al instanţelor
de judecată ca instituţii publice aparţinând comunităţii.
Astfel, analizând reglementările europene în materie de
probaţiune, respectiv regula nr. 47 din Recomandarea CM/Rec
(2010)1 a Comitetului de Miniștri cu privire la Regulile europene de
probaţiune ale Consiliului Europei, rezultă că munca neremunerată
este o sancţiune sau o măsură comunitară, care implică organizarea
și supravegherea de către serviciile de probaţiune a muncii
neremunerate în folosul comunităţii drept reparaţie reală sau
simbolică a prejudiciului cauzat de către persoanele care comit
infracţiuni. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu trebuie să
aibă un caracter de stigmatizare, iar serviciile de probaţiune vor
încerca să identifice și să folosească sarcinile de lucru care susţin
dezvoltarea abilităţilor și incluziunea socială a persoanelor care
comit infracţiuni. În continuare, în cadrul aceluiași punct se arată
că munca neremunerată nu poate fi efectuată pentru profitul
agenţiilor de probaţiune, al angajaţilor acestora sau pentru profit
comercial.
Deși în cadrul normativ intern nu există o reglementare
expresă care să transpună principiul trasat de Regulile europene de
probaţiune, acestea se aplică și în dreptul intern, prin raportare la
dispoziţiile art. 11 din Constituţia României potrivit căreia statul
român trebuie să îndeplinească întocmai și cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și din
calitatea de membru al unor organizaţii internaţionale, în cazul de
faţă, Consiliul Europei.
Analizând dispoziţiile legale în vigoare referitoare la munca
neremunerată în folosul comunităţii, se poate observa din modul în
care este reglementat rolul instanţelor și al serviciilor de probaţiune
în procesul de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii, că aceste instituţii au posibilitatea să dispună cu privire
la locul în care se va executa munca, la tipul de activitate, să
supravegheze și să controleze respectarea obligaţiei de către
persoana supravegheată, precum și ia măsurile ce se impun în caz
de nerespectare a obligaţiei.
În acest context, având în vedere pârghiile de decizie și
control pe care le deţin serviciile de probaţiune și instanţele de
judecată în raport cu persoanele condamnate penal, este lesne de
înţeles că în situaţia în care aceste instituţii ar fi beneficiare ale
muncii neremunerate în folosul comunităţii, s-ar regăsi într-o

88 
 
situaţie similară unui conflict de interese, ipoteză ce ar putea pune
în discuţie posibilitatea utilizării în mod nejudicios a prerogativelor
de control și decizie cu care statul a învestit instanţele și serviciile
de probaţiune.

Alegerea în mod greșit din baza de date constituită la nivel naţional a


unei instituţii din comunitate în vederea executării muncii neremunerate
în folosul comunităţii. Posibile remedii și soluţii

Caz practic
O instanţă de judecată a impus unei persoane majore condamnate să
execute muncă neremunerată la o instituţie înscrisă în baza de date în
scopul executării obligaţiei persoanelor condamnate de a se supune
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Întrebare: având în vedere specificul activităţii instituţiei în discuţie,
care este calea de urmat pentru a remedia situaţia?

Perspective teoretice și practice

Potrivit art. 18 din Legea nr. 253/2013 și art. 46 din Legea nr.
252/2013, organizarea și desfășurarea executării pedepselor și a
măsurilor neprivative de libertate se fac, în cazurile prevăzute de
lege, de către instituţii din comunitate, sub coordonarea serviciului
de probaţiune. Persoanele juridice de drept public pot fi implicate
în activităţile menţionate anterior și participă la desfășurarea
acestora, prin decizie a consilierului de probaţiune sau, după caz,
prin dispoziţie a judecătorului delegat cu executarea. Serviciul de
probaţiune pune la dispoziţia instanţei informaţiile cuprinse în baza
de date constituită la nivel naţional cu privire la instituţiile din
comunitate abilitate să participe, sub coordonarea serviciului de
probaţiune, la executarea pedepselor și a măsurilor neprivative de
libertate, conform procedurii stabilite în Legea nr. 253/2013. Baza
de date conţine lista instituţiilor din comunitate în cadrul cărora
poate fi prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii și
tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia, cursurile,
programele sau activităţile care pot fi impuse în conţinutul unor
obligaţii sau al unor măsuri educative.
În cazuri precum cel expus anterior, serviciile de probaţiune
au sesizat judecătorul delegat cu executarea potrivit art. 15 lit. c)

89 
 
din Legea nr. 253/201341. Astfel, în sprijinul alegerii căii de a sesiza
judecătorul delegat cu executarea potrivit art. 15 lit. c) din Legea
nr. 253/2013 poate fi invocat faptul că instanţa, pe fondul unei
confuzii, a apreciat că lista instituţiilor din comunitate se referă
exclusiv la instituţiile în care se poate presta muncă neremunerată,
nu și la alte instituţii, cum este cazul instituţiilor medicale, care prin
activitatea specifică pot contribui în principal la punerea în
executare a obligaţiei persoanei condamnate de a se supune
măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Având în
vedere și specificul activităţii instituţiei din comunitate care nu
poate pune în executare munca neremunerată în folosul comunităţii,
se creează o împiedicare la punerea în executare a hotărârii, mai
ales că în aceasta nu s-a menţionat a doua instituţie din comunitate.
În măsura în care serviciul de probaţiune alege să facă uz de această
modalitate de soluţionare, este important să solicite desemnarea de
către instanţă a două instituţii, de preferinţă cea de la locuinţa
persoanei și una dintr-o localitate apropiată, pentru a scădea astfel
costurile de deplasare ale persoanei.
O altă posibilitate pe care o are deschisă consilierul de
probaţiune este de a sesiza instanţa de executare potrivit art. 48
alin. (1) din Legea nr. 253/2013 raportat la art. 87 alin. (1) sau 95
alin. (1) din Codul penal în vederea modificării conţinutului
obligaţiei, sub aspectul desemnării altei instituţii responsabile cu
executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Reperele temporale de executare a muncii neremunerate în folosul


comunităţii

Cazuri practice
În practica serviciilor de probaţiune s-au ridicat mai multe întrebări cu
privire la reperele temporale de executare a muncii neremunerate în
folosul comunităţii. Astfel, având în vedere faptul că în decizia de
executare a muncii este necesar a se completa perioada în care trebuie
prestată munca, fiind necesar să se precizeze și termenul limită pentru
începerea activităţii, întrebarea care se ridică este dacă, teoretic,
termenul limită pentru prestarea muncii este ultimul an al termenului

41 Art. 15 din Legea nr. 253/2013 - Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea - În


realizarea activităţii de îndrumare și control al executării pedepselor și măsurilor educative
și a altor măsuri prevăzute de prezenta lege, neprivative de libertate, judecătorul delegat
cu executarea exercită următoarele atribuţii: c) sesizează instanţa de executare în cazul
în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării, se ivește vreo
nelămurire ori împiedicare.
90 
 
de supraveghere în cazul suspendării sub supraveghere, respectiv
ultimele șase luni în cazul amânării aplicării pedepsei.
De asemenea, în decizie trebuie precizat termenul limită pentru
începerea executării muncii. În aceste condiţii, serviciile de probaţiune
au solicitat lămuriri cu privire la reperele care ar trebui să ghideze
activitatea de punere în executare a muncii neremunerate, în special cu
privire la momentul de la care se calculează intervalul de un an,
respectiv șase luni, menţionat anterior.

Perspective teoretice și practice

În decizia consilierului de probaţiune redactată potrivit


anexei nr. 8 din H.G. nr. 1079/2013, este recomandabil ca la art. 3
să se menţioneze, de câte ori este posibil, o perioadă anume pentru
executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii, care să se
înscrie în intervalul prevăzut de Legea nr. 253/2013, la art. 52 alin.
(1 ) și la art. 57 alin. (1).
Teoretic însă, termenul limită pentru îndeplinirea obligaţiei
trebuie fixat astfel încât să permită executarea muncii în ultimul an
al termenului de supraveghere în cazul suspendării sub
supraveghere, respectiv în ultimele 6 luni în cazul amânării aplicării
pedepsei. Trebuie avut în vedere de asemenea că termenul de 1 an,
respectiv cel de 6 luni se calculează de la data începerii efective a
prestării muncii.
Având în vedere faptul că în legislaţie nu este prevăzut un
termen expres cu privire la începutul efectiv al muncii, dar și din
considerentele de mai sus, precum și având în vedere caracterul de
imediată aplicare a unei decizii, este recomandabilă emiterea
acesteia în apropierea datei agreate cu instituţia din comunitate
pentru începerea executări muncii, și nu la începutul termenului de
supraveghere, pentru a nu declanșa curgerea termenelor mai sus-
menţionate.
Așa cum se menţionează în HG nr. 1079/2013, forma și
conţinutul anexelor pot fi adaptate și completate, motiv pentru
care, în conţinutul deciziei, sunt posibile diferite menţiuni cu privire
la perioadă, ori la un interval anume sau înscrierea în intervalele
prevăzute de lege, opţiunile alegându-se în funcţie de posibilităţile
avute la dispoziţie la momentul emiterii deciziei.

91 
 
Modalitatea de cuantificare a orelor de muncă neremunerată în folosul
comunităţii prestate în zilele de sâmbătă și duminică sau în zilele de
sărbători legale

Caz practic
O persoană supravegheată a solicitat consilierului de probaţiune
manager de caz să îi cuantifice dublu orele de muncă neremunerată
efectuate în zilele de sâmbătă și duminică. În susţinerea solicitării
sale, persoana a invocat dreptul de a beneficia de condiţii
nediscriminatorii în efectuarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii, prin raportare la persoanele care efectuează o muncă
remunerată în zilele de repaus sau în zilele de sărbătoare legală.
Totodată, persoana supravegheată a argumentat și că o cuantificare
dublă a acestor ore i-ar permite să termine mai repede de executate
munca neremunerată, putând să se întoarcă astfel la locul său de
muncă, în acest context scăzând presiunea financiară determinată de
întreruperea muncii remunerate și crescând în mod corelativ efectul
educativ al sancţiunii asupra sa.
Întrebare: cum trebuie să procedeze în această situaţie consilierul de
probaţiune manager de caz și care sunt prevederile legale la care
trebuie să se raporteze în luarea deciziei?

Perspective teoretice și practice

Solicitarea mai sus-menţionată venită din partea persoanei


supravegheate trebuie analizată în primul rând prin raportare la
textele de lege care stabilesc modalitatea în care se execută și se
cuantifică în domeniul penal orele de muncă neremunerată în folosul
comunităţii. Legea nr. 253/2013 stabilește regimul general, dar și
câteva derogări de la regulă. De asemenea, legea conţine
reglementări clare de plafonare a numărului de ore de muncă
neremunerată în cazul persoanelor care desfășoară și o muncă
remunerată sau frecventează cursuri de învăţământ.
În ceea ce privește efectuarea de ore de muncă în folosul
comunităţii în zilele de sâmbătă și duminică sau în zilele de sărbători
legale, nu se aplică prin analogie prevederile legislaţiei civile din
domeniul dreptului muncii care vizează munca remunerată
desfășurată în baza unor relaţii contractuale. Astfel, analogia nu
operează, întrucât Legea nr. 252/2013 și Legea nr. 253/2013 nu fac
trimitere la Codul muncii sau la alte legi civile pentru aceste
aspecte, așa cum se face de exemplu trimitere la respectarea
prevederilor legale privind normele de securitate a muncii (a se
92 
 
vedea art. 52 alin. (7) din Legea nr. 253/2013). În acest context,
cererea persoanei de a i se socoti dublu numărul de ore de muncă
neremunerată efectuate în zilele de sâmbătă și duminică este
netemeinică.
Potrivit art. 120 – 123 din Codului Muncii, munca suplimentară
se compensează fie prin ore libere plătite, fie prin aplicarea unui
spor la salariu. Tot Codul muncii, la art. 137 din secţiunea
referitoare la repausul săptămânal, specifică: „repausul săptămânal
este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica. În
cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia
interesul public sau desfășurarea normală a activităţii, repausul
săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. În această
situaţie, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin
contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul
individual de muncă.
În situaţii de excepţie, zilele de repaus săptămânal sunt
acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu
poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului
teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al
reprezentanţilor salariaţilor. Salariaţii al căror repaus săptămânal
se acordă în condiţiile menţionate anterior, au dreptul la dublul
compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).”
Având în vedere cele precizate mai sus, în măsura în care
legiuitorul ar fi intenţionat ca metoda de cuantificare a orelor de
muncă neremunerată efectuate în zilele de sâmbătă să fie diferită
faţă de regula generală stabilită de art. 52 alin. (2) din Legea nr.
253/2013, ar fi reglementat în mod expres această ipoteză, întrucât,
în domeniul penal, excepţiile sunt de strictă interpretare și aplicare,
neoperând interpretarea prin analogie.
În final, este important de subliniat și faptul că este
netemeinic apelul persoanei la argumente bazate pe aplicarea unui
tratament discriminatoriu faţă de persoanele care efectuează o
muncă remunerată. De discriminare se poate vorbi doar atunci când
se aplică un tratament diferit unor persoane aflate în aceeași
situaţie, or este evident că nu putem compara o persoană care
prestează muncă neremunerată ce decurge dintr-o sancţiune penală
cu o persoană care muncește în baza unui contract de muncă. În
primul caz, vorbim de executarea unei sancţiuni penale, executare
realizată în cadrul normat prin prevederile din legislaţia penală și

93 
 
execuţional penală. În cel de al doilea caz, este vorba de o persoană
care muncește în baza unui contract de muncă, executarea muncii
fiind guvernată de regulile dreptului civil în materie contractuală și
de cele prevăzute în legislaţia muncii. În acest context, merită
întărit faptul că, în măsura în care legiuitorul ar fi dorit ca persoana
din primul caz să beneficieze de anumite drepturi ori avantaje
aplicabile persoanei din cel de-al doilea caz, ar fi reglementat
expres această posibilitate, fie în mod direct în legile de executare,
fie prin trimitere la normele de dreptul muncii.

Consideraţii privind modalitatea de informare a biroului de executări


penale privind incapacitatea sau inaptitudinea de a munci a persoanei
sancţionate

Articolul 48 din Legea nr. 253/2013, respectiv art. 66 din


Legea nr. 252/ 2013 și art. 1438 lit. a) din H.G. nr. 1079/2013 oferă
cadrul general al modificării sau încetării obligaţiilor, situaţiile
particulare fiind reglementate în mod special în textele de lege.
Art. 14114 alin. (1), (5) și (6) din H.G. nr. 1079/2013 oferă
temeiul legal al informării instanţei de executare cu privire la
incapacitatea sau inaptitudinea în muncă a persoanei, atât în
situaţia în care aceasta a fost constatată la început, cu ocazia
punerii în executare a obligaţiei, fie a survenit pe parcursul
executării. Aceste prevederi arată intenţia legiuitorului de a trata
în mod special cazurile de incapacitate sau inaptitudine în muncă,
prin excepţie de la regula generală de modificare a obligaţiilor prin
intermediul unui raport de evaluare, menţionată de art. 1438 lit. a)
din H.G. nr. 1079/2013.
Potrivit legii, incapacitatea sau inaptitudinea în muncă trebuie
dovedită de către persoana supravegheată prin documente medicale,
consilierul verificând acurateţea documentelor depuse, neavând
posibilitatea tehnică de a evalua suplimentar situaţia și starea
medicală a persoanei, prin intermediul unei analize specifice
raportului de evaluare pentru a justifica încetarea obligaţiei.
Consilierul de probaţiune nu are, în acest caz, nici competenţa, nici
specializarea necesară de a face o evaluare suplimentară asupra
capacitaţii de muncă apreciate numai de către personalul de
specialitate medicală.

94 
 
Neexecutarea muncii neremunerate în folosul comunităţii în termen de
un an, din culpa persoanei supravegheate

Caz practic
O persoană adultă pentru care s-a dispus suspendarea sub supraveghere
și executarea unui anumit număr de ore de muncă neremunerată în
folosul comunităţii, independent de orice probleme de sănătate, nu s-a
prezentat mai bine de un an la instituţia din comunitate desemnată să
asigure cadrul necesar executării muncii neremunerate.
Serviciului de probaţiune a sesizat instanţa de executare, însă aceasta a
respins sesizarea, fără a face vreo menţiune cu privire la numărul de ore
de muncă pe care persoana trebuie să le mai efectueze ori cu privire la
termenul pe care trebuie să-l respecte în executarea obligaţiei.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze în această situaţie consilierul de
probaţiune manager de caz?

Perspective teoretice și practice

Potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, munca


neremunerată în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei
condamnate la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a
executării se execută într-un interval de cel mult un an de la data
începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu
mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele
stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate
temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată
în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului
de supraveghere.
În speţa în discuţie, în condiţiile în care instanţa a respins
sesizarea serviciului de probaţiune și nu s-a pronunţat cu privire la
numărul de ore de muncă pe care persoana trebuie să le mai
efectueze ori cu privire la termenul pe care trebuie să-l respecte în
executarea obligaţiei, rămâne ca persoana supravegheată să
presteze numărul de ore de muncă rămase neexecutate. Prestarea
muncii se va reprograma într-un termen cât mai scurt. Având în
vedere termenul de un an reglementat de art. 57 alin. (1) din Legea
nr. 253/2013 pentru executarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii, acesta a început sau începe să curgă de la data începerii
efective a prestării orelor de muncă neremunerată.
Având în vedere faptul că, în speţa de faţă, persoana nu se
află în niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de articolul 57

95 
 
(inaptitudinea ori incapacitatea persoanei de a presta munca),
precum și faptul că termenul de un an a expirat din motive
neimputabile instituţiei din comunitate ori serviciului de
probaţiune, acesta din urmă trebuie să asigure continuarea
executării muncii neremunerate.

Noţiunea de obligaţie civilă

Caz practic
În evidenţa Serviciului de Probaţiune X a fost înregistrată o hotărâre
judecătorească prin care instanţa a dispus în sarcina lui C.F. amânarea
aplicării pedepsei, precum și plata obligaţiilor civile și plata de
cheltuieli judiciare către partea vătămată, precum și plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat.
Întrebare: consilierul de probaţiune manager de caz trebuie să verifice
strict plata obligaţiilor civile către partea vătămată sau și plata către
aceasta a cheltuielilor judiciare, precum și a cheltuielilor judiciare
avansate de stat?

Perspective teoretice și practice

În condiţiile în care noţiunea de obligaţie civilă nu este


definită în mod expres în cadrul legislaţiei penale, procesual penale
sau de probaţiune, sunt necesare clarificări cu privire la conţinutul
acestei sintagme având în vedere faptul că în practica judiciară
reflectată în mod direct în practica serviciilor de probaţiune s-au
conturat interpretări diferite cu privire la întinderea obligaţiilor
civile.
Astfel, din analiza practicii de la nivelul anumitor servicii de
probaţiune a reieșit faptul că unele instanţe apreciază că
îndeplinirea obligaţiilor civile presupune îndeplinirea tuturor
obligaţiilor de ordin material pe care persoana sancţionată le are
faţă de partea civilă (reparaţia în natură sau în bani a prejudiciului
produs prin comiterea infracţiunii și plata cheltuielilor judiciare
stabilite în favoarea părţii civile), cât și faţă de stat (plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat).
Potrivit celei de-a doua opinii, s-a apreciat că obligaţiile civile
se limitează doar la obligaţiile materiale pe care persoana
sancţionată le are de îndeplinit faţă de partea civilă (reparaţia
pentru prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii și cheltuielile
judiciare făcute de partea civilă), neincluzând și cheltuielile
96 
 
judiciare avansate de stat, care se execută potrivit procedurii
reglementate de art. 581 din Codul de procedură penală.
Apreciem că cea de-a doua opinie exprimată în practica
judiciară este cea corectă, această opinie fiind aplicată și înainte de
intrarea în vigoare a noii legislaţii în materie civilă (în anul 2009) și
penală (în anul 2014)42.
Astfel, în ceea ce privește definirea noţiunii de obligaţie
civilă, în lipsa unor prevederi exprese în legislaţia penală în legătură
cu acest subiect, apreciem că sintagma trebuie analizată și
interpretată prin prisma prevederilor Codului civil. Așadar, potrivit
dispoziţiilor din legislaţia civilă, repararea prejudiciului este
guvernată de principiul integralităţii. Potrivit art. 1385 din Codul
civil, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Integralitatea reparaţiei presupune în primul rând acordarea
de despăgubiri pentru pierderea suferită de cel prejudiciat, dar și
despăgubiri subsidiare, cum ar fi câștigul pe care în condiţii
obișnuite persoana prejudiciată ar fi putut să îl realizeze și de care
a fost lipsită, dar și cheltuielile pe care aceasta le-a făcut pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului. În condiţiile în care cheltuielile
judiciare stabilite în favoarea părţii civile au fost efectuate de
aceasta în scopul soluţionării favorabile a acţiunii civile, urmărindu-
se pe această cale limitarea sau evitarea prejudiciului ce derivă din
fapta comisă de persoana sancţionată, apreciem că aceste tipuri de
cheltuieli au legătură cu prejudiciul și se înscriu în sfera obligaţiilor
civile.
Pe de altă parte, cheltuielile judiciare plătite de stat se supun
unei proceduri de executare separate și nu se includ în sfera
obligaţiilor civile, întrucât deși au legătură cu fapta comisă de
persoana sancţionată, nu au fost realizate de către partea civilă, ci
de către stat în scopul îndeplinirii actului de justiţie, intrând astfel
în sfera obligaţiilor fiscale care se stabilesc între stat și persoanele
fizice sau juridice. Altfel spus, statul, pentru a garanta îndeplinirea
actului de justiţie în bune condiţii și pentru a nu periclita interesele
părţii civile, avansează sumele necesare pentru soluţionarea cauzei,

42Pentru practica judiciară ce corespunde vechii legislaţii în materie civilă și penală, dar
care își păstrează actualitatea în prezent, a se vedea Decizia ÎCCJ nr. 14/2011 privind
recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 10/2011 care definește sfera
obligaţiilor civile – „momentul rămânerii definitive a hotărârii este cel care marchează și
dobândirea caracterului executoriu al obligaţiilor civile (despăgubiri și cheltuieli judiciare
cuvenite părţilor) stabilite în sarcina condamnatului”.

97 
 
cu posibilitatea recuperării ulterioare a acestor costuri potrivit
procedurii specifice executării obligaţiilor fiscale.
Totodată este important de precizat că în timp ce cheltuielile
judiciare efectuate de partea civilă se corelează cu răspunderea
civilă delictuală a persoanei sancţionate, fiind cuantificate și
stabilite pe latură civilă, cheltuielile judiciare avansate de stat
derivă din răspunderea penală care se întemeiază pe ideea
pedepsirii celui care a săvârșit o infracţiune, fiind așadar corelate
acţiunii penale.

Supravegherea îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite printr-o hotărâre


judecătorească pronunţată ca urmare a soluţionării laturii civile disjunse
de latura penală

Caz practic
În evidenţa unui serviciu de probaţiune a fost înregistrată o hotărâre
judecătorească prin care s-a dispus în sarcina persoanei sancţiunea
suspendării executării pedepsei închisorii sub supravegherea serviciului
de probaţiune. În dispozitivul hotărârii se menţiona de asemenea că
latura civilă a fost disjunsă de latura penală.
Întrebări:
1. Serviciul de probaţiune are competenţa de a supraveghea îndeplinirea
obligaţiilor civile de către persoana sancţionată atunci când judecarea
laturii civile a fost disjunsă de latura penală?
2. Parcursul soluţionării laturii civile ar trebui urmărit de către
consilierul de probaţiune manager de caz pentru a afla dacă în sarcina
persoanei supravegheate au fost stabilite sau nu obligaţii civile?

Perspective teoretice și practice

Având în vedere faptul că dispoziţiile din Codul penal,


respectiv din legislaţia de probaţiune care reglementează atribuţiile
consilierilor de probaţiune în legătură cu supravegherea îndeplinirii
de către persoana condamnată a obligaţiilor civile nu disting între
situaţiile mai sus menţionate, întrebarea serviciilor de probaţiune
își poate găsi un răspuns prin raportare la dispoziţiile Codului de
procedură penală care în art. 19 – 28 reglementează expres
modalitatea de soluţionare a laturii civile.
Analizând prevederile Codului de procedură penală, rezultă
că soluţionarea unei cauze penale presupune pronunţarea unei
soluţii atât pe latură penală, cât și pe latură civilă. Astfel, potrivit
dispoziţiilor din Codul de procedură penală, soluţionarea acţiunii
98 
 
civile și a acţiunii penale în același cadru procesual reprezintă
regula, însă pe cale de excepţie latura civilă poate fi soluţionată și
separat (spre exemplu, în cazul în care se apreciază că soluţionarea
laturii civile ar depăși durata rezonabilă a procesului). Judecarea
celor două acţiuni se realizează separat, potrivit art. 26 din Codul
de procedură penală, atunci când instanţa dispune disjungerea
acţiunii penale de acţiunea civilă, soluţionarea acesteia din urmă
rămânând însă în competenţa instanţei penale.
Dispoziţiile procesual penale, la fel ca cele din Codul penal,
respectiv cele din legislaţia de probaţiune nu fac distincţie în ceea
ce privește atribuţia serviciului de probaţiune de a supraveghea
îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată în
funcţie de cadrul procesual în care instanţa se pronunţă asupra
laturii civile.
În acest context, pentru stabilirea unei concluzii asupra
chestiunii în discuţie, trebuie realizată aplicarea principiului de
drept potrivit căruia unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să
distingem (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus),
respectiv aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de
strictă interpretare, ceea ce exclude posibilitatea de a stabili o
situaţie de excepţie de la regulă pe cale de interpretare a unei
norme. Din aplicarea celor două principii de interpretare a normelor
penale și procesual penale, rezultă că serviciile de probaţiune au
obligaţia de a urmări plata obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată în situaţia în care acestea au fost fixate de către
instanţa de judecată ca urmare a disjungerii acţiunii civile de
acţiunea penală.

Situaţia supravegherii îndeplinirii obligaţiilor civile în cazurile în care


instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă

Caz practic
În evidenţa unui serviciu de probaţiune a fost înregistrată o hotărâre
judecătorească prin care s-a dispus în sarcina persoanei sancţiunea
suspendării executării pedepsei închisorii sub supravegherea serviciului
de probaţiune. În dispozitivul hotărârii se menţiona de asemenea că
instanţa lasă nesoluţionată latura civilă.
Întrebare: în situaţia în care instanţa lasă nesoluţionată latura civilă a
unei cauze penale, serviciul de probaţiune trebuie să urmărească
parcursul soluţionării laturii civile pentru a afla dacă în sarcina persoanei
supravegheate au fost stabilite sau nu obligaţii civile?

99 
 
Perspective teoretice și practice

Potrivit art. 25 alin. (5) și alin. (6) din Codul de procedură


penală, atunci când instanţa de judecată lasă nesoluţionată latura
civilă, în mod implicit, nu stabilește niciun fel de obligaţii civile în
sarcina persoanei sancţionate. În această situaţie, potrivit art. 27
alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau
succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă.
În acest context, este important să subliniem diferenţele care
intervin între judecarea separată a acţiunii civile ca urmare a
nesoluţionării acesteia de către instanţa penală și disjungerea
acţiunii civile de acţiunea penală. Astfel, potrivit art. 26 din Codul
de procedură penală, atunci când instanţa dispune disjungerea
acţiunii penale de acţiunea civilă, soluţionarea acesteia din urmă
rămâne în competenţa instanţei penale.
Potrivit art. 27 din Codul de procedură penală, atunci când
instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, pronunţarea unei
soluţii pe latură civilă depinde de opţiunea persoanei vătămate ori
a succesorilor acesteia de a introduce sau nu o acţiune separată în
termenul de prescripţie pentru răspunderea civilă delictuală. Astfel,
pot exista situaţii în care soluţionarea acţiunii civile să nu se
realizeze până la finalizarea termenului de supraveghere. De
asemenea, pot exista situaţii în care acţiunea civilă judecată separat
se finalizează înaintea acţiunii penale, caz în care, potrivit art. 28
alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea definitivă a
instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are
autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale și
implicit în faţa consilierilor de probaţiune cu privire la existenta
faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăţiei acesteia.
Având în vedere cele mai sus-menţionate, apreciem că
serviciile de probaţiune nu au obligaţia de a verifica îndeplinirea
obligaţiilor civile de către persoana sancţionată, atunci când
acestea au fost dispuse de o instanţă civilă, sesizată de partea
vătămată sau succesorii acesteia ca urmare a nesoluţionării acţiunii
civile de către instanţa penală. În acest caz, executarea obligaţiilor
civile se realizează fie de bună voie de către persoana sancţionată,
fie prin intermediul executorilor judecătorești, potrivit dispoziţiilor
din Codul de procedură civilă referitoare la executarea silită.

100 
 
Sesizarea instanţei de judecată în caz de neplată a obligaţiilor civile

Prevederea din Codul penal referitoare la sesizarea instanţei


în caz de neplată a obligaţiilor civile se aplică doar hotărârilor
judecătorești pronunţate în baza prevederilor din noul Cod penal,
atât în cazul hotărârilor judecătorești pronunţate după data de 01
februarie 2014 pentru fapte comise sub imperiul noilor dispoziţii în
materie penală, cât și pentru hotărârile prin care s-a făcut aplicarea
legii penale mai favorabile în cursul procesului penal în favoarea
noilor dispoziţii în materie penală.
Pentru hotărârile judecătorești care au fost pronunţate în
baza vechiului cod, se vor aplica în continuare prevederile art. 84
din vechiul Cod penal. A se vedea în acest sens art. 16 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal care prevede că „măsura suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal
din 1969 se menţine și după intrarea în vigoare a Codului penal,
până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea
de condamnare”.

Consideraţii privind acordarea permisiunilor în executarea unor obligaţii

Deși sub aspectul procedurii acordării permisiunilor există o


distincţie între permisiunile acordate de către consilier în executarea
obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) și f), respectiv la art.
101 alin. (2) lit. d) și e) din Codul penal43, pe de o parte și acordul
dat de instanţă în respectarea obligaţiei prevăzută la art. 85 alin. (2)
lit. i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal, pe de altă
parte, acestea sunt abordate generic, în legislaţia subsecventă, drept
permisiuni (a se vedea art. 45, art. 46 și art. 72 din Legea nr.
253/2013), de unde e posibil să apară și unele confuzii în practică.
43 Art. 85 alin. (2) din Codul penal –e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie
ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; i) să nu
părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
Art. 101 alin. (2) lit. d) și e) din Codul penal - d) să nu se afle în anumite locuri sau la
anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; e)
să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârșirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea.
Art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal - d) să nu părăsească teritoriul României, fără
acordul instanţei.
101 
 
Sub aspectul reglementării modului de informare/ comunicare
către organele competente să supravegheze/ să verifice obligaţiile și
să gestioneze permisiunile acordate, cele două instituţii sunt tratate
diferit: în acordarea de permisiuni consilierul de probaţiune
încunoștinţează persoanele sau instituţiile responsabile, precum și
judecătorul delegat cu executarea 44 , iar în cazul acordului de
părăsire a ţării o copie a încheierii definitive a instanţei se comunică
serviciului de probaţiune competent, Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră și Direcţiei Generale de Pașapoarte45.
Legea nu prevede obligativitatea consilierului de probaţiune
de a comunica Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră și
Direcţiei Generale de Pașapoarte o copie a încheierii instanţei, însă
pentru un bun management al cazului și preîntâmpinarea unor
disfuncţionalităţi care pot apărea ca urmare a lipsei de comunicare,
consilierul poate verifica dacă instanţa a transmis copia hotărârii
organelor menţionate în lege sau poate informa instituţiile respective
(telefonic, în scris) că o astfel de permisiune a fost acordată. De
asemenea, este posibilă informarea persoanei supravegheate de a
avea asupra ei, cu ocazia trecerii frontierei, copia încheierii
instanţei.

Calculul termenului de 30 de zile în cazul acordării unor permisiuni


persoanelor supravegheate

Caz practic
O persoană majoră aflată în supravegherea unui serviciu de probaţiune
a beneficiat de permisiunea de a părăsi teritoriul ţării în perioadele 15
– 20 mai 2016 (6 zile), 28 august 2016 – 11 septembrie 2016 (18 zile), 26
decembrie 2016 – 08 ianuarie 2017 (6 zile pentru anul 2016 și 8 zile
pentru anul 2017). În luna februarie 2017, persoana supravegheată a
solicitat din nou instanţei acordarea permisiunii de a părăsi teritoriul
României. În aceste condiţii, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii
a solicitat un punct de vedere serviciului de probaţiune în a cărui
supraveghere se află persoana.
Întrebări:
1. Termenul de 30 de zile se calculează prin raportare la durata unui an
calendaristic sau începând de la data acordării primei permisiuni?
2. Persoana supravegheată mai are dreptul la acordarea de permisiuni
în anul calendaristic 2017 sau a depășit deja cele 30 zile?

44 A se vedea art. 45 alin. (3) din Legea nr. 235/2013.


45 A se vedea art. 46 alin (3) din Legea nr. 253/2013.
102 
 
Perspective teoretice și practice

Analizând prevederile art. 46 și ale art. 72 din Legea nr.


253/201346 care se referă la condiţiile de acordare a permisiunilor
persoanelor majore și minore aflate în supravegherea serviciilor de
probaţiune, se poate constata că legiuitorul nu a oferit o soluţie
expresă cu privire la modalitatea de cuantificare a celor 30 de zile
de permisiune și nici cu privire la faptul dacă anul în care se pot
acorda cele 30 de zile este un an calendaristic sau acesta se
calculează de la data primei zile de permisiune.
Astfel, o primă opţiune ar fi interpretarea intenţiei
legiuitorului în sensul că termenul de un an în care se pot acorda
permisiuni până în limita maximă a 30 zile, se calculează de la data
la care persoana a beneficiat efectiv de prima zi de permisiune.
Aplicând acest raţionament la speţa expusă, rezultă că persoana
supravegheată, până la data înaintării cererii pentru acordarea unei
noi permisiuni, a beneficiat deja de mai multe zile de permisiune
decât ar fi avut dreptul, întrucât termenul de un an în care i se pot
acorda permisiuni de până la 30 de zile se calculează de la data de

46 Art. 46 - Acordul instanţei de părăsire a ţării - (1) În cazul în care, pe durata termenului

de supraveghere, persoana supravegheată dorește să părăsească teritoriul ţării, în


condiţiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85
alin. (2) lit. i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și
completările ulterioare, solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest sens.
(2) Cererea persoanei supravegheate se soluţionează în camera de consiliu, după
ascultarea acesteia și a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere
definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate depăși 30 de zile într-un an. Durata permisiunii
se include în termenul de supraveghere.
(3) O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune
competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră și Direcţiei Generale de
Pașapoarte.
Art. 72 - Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor
(1) La solicitarea minorului, pentru motive temeinic justificate, consilierul de probaţiune
poate acorda, prin decizie, o permisiune în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 121
alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Permisiunea prevăzută la alin. (1) nu poate fi acordată pe o perioadă mai mare de 5
zile. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
(3) În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina minorului executarea
obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și
completările ulterioare, la solicitarea minorului, pentru motive obiective, consilierul de
probaţiune poate să acorde minorului, prin decizie, permisiunea de a depăși limita
teritorială stabilită de instanţă. În cazul în care solicitarea minorului privește părăsirea
teritoriului ţării, durata permisiunii nu poate depăși 30 de zile într-un an.
(4) Despre acordarea permisiunii prevăzute la alin. (1) sau (3), consilierul de probaţiune
încunoștinţează, după caz, persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 29 lit. m) și n),
precum și judecătorul delegat cu executarea.
103 
 
15 mai 2016 și se încheie în mai 2017. În aceste condiţii, persoana a
beneficiat deja de 38 de zile de permisiune.
O a doua opţiune de interpretare ar fi aceea de a calcula
termenul de un an ca fiind an calendaristic, ceea ce înseamnă că
persoanele supravegheate au dreptul de a solicita anual câte 30 de
zile de permisiune în executarea obligaţiei de a nu depăși teritoriul
ţării sau limita teritorială impusă de instanţă. Această modalitate de
interpretare a textului ar putea lipsi însă de consistenţă
supravegherea în anumite cazuri, cum ar fi situaţia măsurilor
educative care sunt puse în executare într-un an calendaristic și
continuate în anul următor sau termenele de supraveghere scurte
dispuse în anumite cazuri pentru adulţi pentru care executarea
începe într-un an calendaristic și continuă în anul următor.
În măsura în care intenţia de reglementare a legiuitorului ar
fi fost cea expusă anterior, ar fi fost necesar să se reglementeze și
modalitatea în care se realizează calculul celor 30 de zile, prin
raportare la timpul executat din durata termenului de supraveghere
într-un an calendaristic. Astfel, în cazul persoanelor al căror termen
de supraveghere începe spre finalul unui an calendaristic ori se
sfârșește în primele luni ale anului calendaristic, ar trebui ca cele
30 de zile de permisiune să se poată acorda proporţional cu timpul
executat într-un an calendaristic, altminteri s-ar crea o inechitate
faţă de persoanele care pentru un an efectiv executat beneficiază
tot de 30 de zile de permisiune. În aceste situaţii, ar fi fost imperios
necesară reglementarea unei formule de calcul proporţional al
zilelor de permisiuni prin raportare la timpul executat din termenul
de supraveghere în cursul unui an calendaristic.
Având în vedere cele două posibilităţi de interpretare a
textului, precum și efectele pe care le generează, până la o viitoare
modificare legislativă care să aducă lămuriri suplimentare, apreciem
că aplicarea primei interpretări este de natură să răspundă într-o
mai bună măsură scopului supravegherii și reintegrării persoanei
supravegheate.

Aplicarea de avertismente persoanelor supravegheate

Pentru încălcări minore în respectarea măsurilor de


supraveghere și a obligaţiilor, așa cum se menţionează în art. 67 alin.
(1) și (3) și în art. 101 alin. (1) și (4) din Legea nr. 252/2013, cu
modificările și completările ulterioare, consilierul poate aplica

104 
 
avertismente, în condiţiile stabilite de regulamentul de aplicare al
legii.
Regulamentul, aprobat prin H.G. nr. 1079/2013, stabilește ca
regulă, în aplicarea avertismentelor, înmânarea și explicarea
acestora - a se vedea în acest sens art. 14119 alin (2), corelat cu art.
14 51 alin. (1).
În termeni foarte concreţi, procedura presupune posibilitatea
convocării persoanei supravegheate la o întrevedere, de regulă la
sediul serviciului, pentru a verifica motivele și dovezile invocate de
către aceasta cu privire la încălcarea constatată. Atunci când
consilierul manager de caz constată că nerespectarea măsurii
educative, respectiv a măsurilor și obligaţiilor fixate în sarcina
persoanei majore nu este justificată de motive obiective, îi
înmânează acesteia un avertisment scris, explicându-i totodată
conţinutul acestui document.
În cazul în care înmânarea avertismentului nu este posibilă,
regulamentul prevede o altă posibilitate de comunicare, acesta
putând fi transmis persoanei supravegheate folosind una dintre
modalităţile prevăzute la art. 1443 alin (3) din H.G. nr. 1079/2013.
Formularul prevăzut în anexa regulamentului, pare a fi mai
potrivit acestei ultime modalităţi, respectiv transmiterii
avertismentului, însă potrivit art. 24 alin. (2) din regulament, forma
și conţinutului anexelor se adaptează și se completează în raport cu
categoria de persoane pentru care se întocmesc documentele
prevăzute în anexă, precum și în raport cu particularităţile cazului.
Persoana supravegheată are dreptul și în acest caz la
prezentarea motivelor și a dovezilor încălcării, caz în care această
justificare va fi evident ulterioară transmiterii avertismentului.
Astfel, există posibilitatea anulării avertismentului ca urmare a
verificării motivelor și dovezilor invocate, anulare care va fi făcută
de cel care l-a aplicat.
Ulterior finalizării întregii proceduri de aplicare a
avertismentului poate avea loc contestarea acestuia.
În practica serviciilor de probaţiune s-a pus întrebarea dacă
în ceea ce privește executarea obligaţiei de muncă neremunerată în
folosul comunităţii, consilierul de probaţiune are posibilitatea de a
aplica patru avertismente persoanei supravegheate (două pentru
nedepunere documente/ comportament inadecvat și alte două
pentru nerespectarea programului de executare a muncii).

105 
 
În acest context, este important de subliniat faptul că art.
1461 alin. (3) și (4) din H.G. nr. 1079/2013 fac referire la situaţia în
care persoana supravegheată nu a avut posibilitatea de a prezenta
la data solicitată documentele medicale care să ateste că este aptă
pentru prestarea unor activităţi, situaţie în care consilierul de
probaţiune îi pune în vedere persoanei să aducă documentul
solicitat în termen de 30 zile, iar dacă persoana nu depune
documentele solicitate, consilierul de probaţiune manager de caz
poate proceda potrivit art. 14119 sau, după caz, potrivit art. 14120
alin. (4).
Art. 14120 prevede la alin. (3) că avertismentele aplicate în
condiţiile art. 14119 alin. (1) și (5) se cumulează pe perioada
termenului de supraveghere.
Citite în corelaţie, și art. 1461 alin. (4) și art. 14120 alin. (3),
fac trimitere la același articol, respectiv art. 14119, care prevede
norma de cumulare a avertismentelor, nu mai mult de două
avertismente pe fiecare din cele două tipuri de comportamente
prevăzute de regulament.
După cumularea a două avertismente pentru încălcări minore
în respectarea măsurilor/ obligaţiilor de supraveghere, consilierul
poate propune revocarea supravegherii, iar după cumularea a două
avertismente pentru comportament necorespunzător pe perioada
executării, consilierul poate propune modificarea obligaţiilor,
respectiv impunerea de noi obligaţii, sporirea condiţiilor de
executare etc.

Încălcarea de către persoana supravegheată a obligaţiei de a nu părăsi


teritoriul României fără acordul instanţei

Caz practic
V.R., persoană majoră aflată în supravegherea serviciului de probaţiune,
are de respectat printre alte obligaţii impuse de către judecător și pe
aceea de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei. Cu toate
acestea, V.R. încearcă să părăsească teritoriul ţării, însă este împiedicat
de organele poliţiei de frontieră care înștiinţează serviciul de
probaţiune.
Întrebare: cum trebuie să procedeze consilierul de probaţiune manager
de caz în această situaţie?

106 
 
Perspective teoretice și practice

Potrivit art. 1466 alin. (3) din H.G. nr. 1079/2013, în cazul în
care se constată încălcarea de către persoana supravegheată a
obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei,
consilierul de probaţiune manager de caz evaluează persoana și
sesizează instanţa de executare. Acest text reprezintă o derogare
de la regula care instituie posibilitatea aplicării de avertismente în
cazul încălcării obligaţiilor de către persoanele supravegheate, fapt
întărit și de prevederea art. 14120 alin. (6) din același act normativ47.
În acest context, precizăm că același regim se aplică și în cazul
încălcării obligaţiei de a nu folosi, deţine sau purta orice categorii
de arme, precum și a obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule
stabilite de instanţă.
Obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul
instanţei trebuie analizată sub aspectul celor două componente
cumulative ale sale: interdicţia de a părăsi teritoriul ţării și
necesitatea obţinerii acordului/ încuviinţării instanţei în acest sens,
care se pronunţă prin încheiere definitivă. Acesta este și motivul
exceptării acestei obligaţii de la prevederile generale privind
acordarea avertismentelor. În lipsa unei astfel de încuviinţări, o
permisiune acordată de către consilier sau aprecierea acestuia cu
privire la anumite abateri înregistrate în respectarea obligaţiei ar
aduce atingere autorităţii judecătorești, singura responsabilă să
decidă, potrivit procedurii prevăzute de art. 46 din Legea nr.
253/2013, asupra modului de executare în cazul obligaţiei mai sus
menţionate.
Obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul
instanţei se consideră încălcată nu doar când persoana a părăsit
efectiv teritoriul ţării, ci și în situaţia în care persoana a încercat
trecerea frontierei dar nu a reușit, fiind oprită de către organele
abilitate. Trebuie distins astfel între desistarea voluntară a
persoanei în demersul a părăsi teritoriul tării și eșecul unei astfel de
încercări ca urmare a vigilenţei poliţiei de frontieră sau a altor
instituţii.

47 Art. 14120 alin. (6) - Prin excepţie de la prevederile alin. (1)-(5) și ale art. 14^119, în

cazul în care se constată încălcarea de către persoana supravegheată a obligaţiei de a nu


folosi, deţine sau purta orice categorii de arme, a obligaţiei de a nu conduce anumite
vehicule stabilite de instanţă, respectiv a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără
acordul instanţei, consilierul de probaţiune manager de caz procedează potrivit
dispoziţiilor art. 14^38 alin. (1) lit. b) și sesizează instanţa de executare.
107 
 
Aplicarea în practică a dispoziţiilor art. 582 și art. 583 din Codul de
procedură penală privind anularea amânării aplicării pedepsei, respectiv
anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Caz practic
În evidenţa Serviciului de Probaţiune X a fost înregistrată o hotărâre
judecătorească privindu-l pe numitul P.I. prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, iar ulterior s-a mai
înregistrat o hotărâre care viza aceeași persoană faţă de care se
dispusese și de această dată suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere.
Întrebare: există obligativitatea serviciului de probaţiune de a sesiza
instanţa de judecată în vederea anulării amânării aplicării pedepsei/
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul în care se
constată că faţă de o persoană din evidenţa serviciului de probaţiune s-
au pronunţat mai multe hotărâri judecătorești de sancţionare/
condamnare?

Perspective teoretice și practice

Art. 67 din Legea nr. 252/2013, respectiv art. 56 din Legea


nr. 253/2013 reglementează expres doar situaţiile în care consilierul
de probaţiune sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii.
Obligaţia consilierului prevăzută în legea specială referitoare la
sesizarea instanţei în vederea revocării sancţiunii nu exclude însă
atribuţia acestuia de a sesiza instanţa și în alte situaţii, prevăzute
în norma de drept procedural.
Astfel, spre deosebire de ipoteza expusă anterior referitoare
la revocare, obligaţia consilierului de probaţiune de a sesiza instanţa
în cazul în care constată existenţa unei situaţii care ar putea atrage
anularea hotărârii judecătorești pronunţate faţă de o persoană
supravegheată, deși nu este reglementată expres în legislaţia de
probaţiune, rezultă totuși fără echivoc din prevederile art. 582 și
art. 583 din Codul de procedură penală. Aceste două articole nu
disting între instituţia anulării sau a revocării cu privire la subiecţii
procesuali responsabili de sesizarea instanţei: procurorul, consilierul
de probaţiune ori însăși instanţa, din oficiu. Având în vedere
existenţa posibilităţii ca la punerea în executare, pe parcursul
executării sau chiar după finalizarea termenului de supraveghere (în
ipoteza mai multor dosare de supraveghere), consilierul de

108 
 
probaţiune să constate existenţa unor situaţii care atrag anularea
unor hotărâri judecătorești, prevederile celor două articole invocate
anterior trebuie aplicate prin coroborarea de la caz la caz cu
dispoziţiile art. 585, art. 595 din Codul de procedură penală, art.
89, art. 97 din Codul penal, respectiv art. 15 lit. c) și d) și art. 17
alin. (1) din Legea nr. 253/2013.
Potrivit legislaţiei în vigoare, anularea unei sancţiuni poate
avea fie efecte defavorabile persoanei, fie efecte favorabile. Astfel,
efectele defavorabile vizează dispunerea executării în închisoare a
pedepsei rezultante, iar efectele favorabile se produc în situaţia în
care instanţa dispune pentru pedeapsa rezultată amânarea sau
suspendarea sub supraveghere. În această situaţie, termenul de
supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării
pedepsei/ suspendarea executării sub supraveghere.
În acest context, regimul efectelor anulării întărește
obligativitatea sesizării instanţei de către consilierul de probaţiune,
prin raportare la argumentul care derivă din principiul egalităţii de
tratament între persoanele aflate în executarea unor măsuri sau
pedepse, principiu care trebuie aplicat independent de consecinţele
pe care anularea le poate produce și independent de maniera în care
sunt formulate art. 582 și art. 583 din Codul de procedură penală.

Gestionarea dosarului de probaţiune în cazul anulării unei sentinţe


penale care prevede o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei sub
supravegherea serviciului de probaţiune

În practică au apărut nelămuriri în legătură cu modalitatea în


care serviciul de probaţiune ar trebui să gestioneze dosarul de
probaţiune în situaţia în care instanţa de judecată a anulat o
sentinţă cu suspendarea executării pedepsei închisorii sub
supraveghere.
Astfel, în ipoteza în discuţie, se aplică prevederile art. 1467
alin. (6) din H.G. nr. 1079/2013 potrivit căruia raportul final nu se
întocmește în cazul în care instanţa, ca urmare a anulării amânării
aplicării pedepsei, a anulării suspendării sub supraveghere ori a
liberării condiţionate, stabilește continuarea executării sub
supravegherea serviciului de probaţiune.
Gestionarea dosarului de probaţiune este mai degrabă un
aspect strict procedural, cu un impact mai mare în ceea ce privește

109 
 
partea de statistică și modalitatea de colectare a datelor, potrivit
căreia anularea este o ieșire sistemică. Din punct de vedere practic,
însă, pentru că intervenţia trebuie să aibă continuitate, în fapt,
noua sentinţă prin care s-a dispus anularea se va atașa la vechiul
dosar de probaţiune.
În concluzie, în situaţia în care instanţa de judecată a anulat
o sentinţă cu suspendarea executării pedepsei închisorii sub
supraveghere:
1. Nu se închide dosarul de probaţiune întocmit în baza
sentinţei penale care s-a anulat. Procesul de supraveghere continuă,
dacă sentinţa penală nu face alte precizări.
2. Termenul de supraveghere se calculează de la data
rămânerii definitive a primei sentinţe penale.
3. Orele de muncă neremunerată în folosul comunităţii se
deduc, deoarece există riscul să depășească numărul maxim de ore
de muncă prevăzut de Codul penal. Celelalte obligaţii se consideră
îndeplinite, dacă au fost executate în baza primei sentinţe penale.
Având în vedere faptul că atât în cazul anulării amânării aplicării
pedepsei, cât și în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, sunt incidente prevederile Codului penal referitoare
la concursul de infracţiuni, se aplică în această situaţie specifică
dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Codul penal care prevede că dacă s-
a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin sentinţa
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei
aplicate pentru infracţiunile concurente.
5. Nu este necesară solicitarea de precizări de la instanţa de
judecată.
Un caz particular îl reprezintă solicitările de anulare conform
art. 582 și art. 583 din Codul de procedură penală când se deschide
un dosar de probaţiune și se asigură continuitate în celălalt dosar de
probaţiune, care nu se închide aplicându-se procedura de lucru
prezentată mai sus.

Încetarea temporară a supravegherii în cazul desfiinţării hotărârii


definitive de condamnare și rejudecarea cauzei în apel, ca urmare a
promovării unei contestaţii în anulare

Caz practic
F.M., a fost condamnat în apel de către Curtea de Apel Y, cu pedeapsa
suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, fiind obligat și la
efectuarea unui număr de 120 zile de muncă în folosul comunităţii.
110 
 
Hotărârea de condamnare a fost pusă în executare de serviciul de
probaţiune, persoana supravegheată începând și efectuarea orelor de
muncă în folosul comunităţii.
Ulterior punerii în executare a hotărârii de condamnare, F.M. a formulat
o contestaţie în anulare cu privire la hotărârea de condamnare.
Contestaţia în anulare a fost admisă de Curtea de Apel Y, iar hotărârea
de condamnare a fost desfiinţată, instanţa procedând la rejudecarea
apelului.
În acest context, avocatul lui F.M a notificat serviciul de probaţiune,
solicitând încetarea temporară a executării pedepsei până la finalizarea
rejudecării apelului.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze serviciul de probaţiune în această
situaţie?

Perspective teoretice și practice

În speţa expusă anterior, devin incidente prevederile art. 432


alin. (1) din Codul de procedură penală48, potrivit cărora atunci când
o instanţă dispune admiterea unei contestaţiei în anulare, are
posibilitatea să desfiinţeze decizia penală și să dispună rejudecarea
apelului, potrivit procedurii din apel. Raportat la art. 416 din Codul
de procedură penală, apelul este suspensiv de executare, atât în ceea
ce privește latură penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în
afară de cazul când legea dispune altfel.
Revenind la procedura contestaţiei în anulare (art. 426-432 din
Codul de procedură penală) și verificând prevederile legale din
această materie, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut o excepţie de
la regula efectului suspensiv de executare al apelului, atunci când
acesta se judecă în urma admiterii unei contestaţii în anulare.
Trebuie evidenţiat faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să
imprime efect suspensiv de executare procedurii de contestaţie în
anulare, a reglementat în mod expres acest lucru (a se vedea în acest
sens art. 430 Codul de procedură penală49).

48 Art. 432 - Procedura de judecare - (1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei

în anulare, instanţa, ascultând părţile și concluziile procurorului, dacă găsește contestaţia


întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie
de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea
cauzei după desfiinţare.
49 Art. 430 - Suspendarea executării - Până la soluţionarea contestaţiei în anulare,

instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a


cărei anulare se cere.
111 
 
În aceste condiţii, serviciul de probaţiune trebuie să procedeze
la informarea judecătorului delegat cu executarea, potrivit art. 15
lit. c) din Legea nr. 253/2013, cu privire la situaţia lui F.M. și cu
privire la împiedicarea continuării executării pedepsei până la
pronunţarea unei noi decizii în apel, precum și la înștiinţarea lui F.M.
cu privire la demersurile efectuate de serviciul de probaţiune.

Punerea în executare sau continuarea executării unei hotărâri definitive


de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
care a fost atacată cu recurs în casaţie

Caz practic
Serviciul de Probaţiune X a primit pentru punere în executare o hotărâre
judecătorească definitivă prin care C.D. a fost condamnat cu
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, dar anterior punerii în executare
a acesteia, C.D. a formulat recurs în casaţie, avocatul persoanei
supravegheate notificând serviciul de probaţiune despre acest demers
și solicitând ca punerea în executare a sancţiunii să nu se realizeze până
la finalizarea judecării recursului.
Întrebare: cum ar trebui să procedeze serviciul de probaţiune în această
situaţie?

Perspective teoretice și practice

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce poate


fi îndreptată împotriva deciziilor penale definitive, în cazurile strict
delimitate de Codul de procedură penală. Odată promovat, recursul
în casaţie nu are efect suspensiv de executare asupra deciziei penale
atacate. Prin urmare, decizia penală atacată trebuie pusă în
executare sau, dacă a fost pusă în executare, continuă să se
execute. Această concluzie se desprinde din cuprinsul art. 441 din
Codul de procedură penală.
Subliniem însă faptul că potrivit art. 441 alin. (1) din Codul
de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de
recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate
suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând
impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile
prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală.
Din textul menţionat rezultă că atunci când se întrerupe executarea
pedepsei, se pot impune obligaţiile aferente controlul judiciar, de

112 
 
unde se poate trage concluzia că suspendarea se poate dispune ca
regulă în cazul pedepselor privative de libertate. Cu toate acestea,
apreciem că suspendarea executării și impunerea unor obligaţii
specifice controlului judiciar poate interveni, în funcţie de
particularităţile cauzei, și în cazul unei sancţiuni neprivative de
libertate (spre exemplu în situaţia în care sancţiunea neprivativă nu
este însoţită de obligaţii).
În aceste condiţii, concluziile care rezultă sunt următoarele:
1. Simpla promovare a recursului în casaţie nu suspendă
executarea sancţiunii dispuse prin decizia atacată sau nu împiedică
punerea în executare a acesteia.
2. Consilierul de probaţiune manager de caz trebuie să
verifice dacă după admiterea în principiu a recursului în casaţie,
instanţa a dispus sau nu suspendarea executării sancţiunii, în caz
afirmativ, consilierul procedând la suspendarea temporară a
procesului de supraveghere până la soluţionarea recursului și la
înștiinţarea judecătorului delegat cu executarea cu privire la
această situaţie, învederând împiedicarea continuării executării.

Consideraţii privind reabilitarea

În ceea ce privește faptele penale comise sub imperiul noului


Cod penal, reabilitarea intervine în condiţiile art. 165-167 din Codul
penal.
Este foarte important de subliniat faptul că art. 165 din Codul
penal se referă de pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere. În consecinţă, în cazul amânării
aplicării pedepsei, nu vorbim de aplicarea unei pedepse și prin
urmare discuţia are în vedere efectele acestei sancţiuni în termenii
menţionaţi de art. 90 din Codul penal50.
În ceea ce privește faptele comise și sancţionate sub imperiul
vechiului Cod penal, regimul reabilitării va fi aplicat potrivit acestui
cod, numai dacă vechea reglementare în materie penală va fi
apreciată ca fiind legea penală mai favorabilă prin raportare la o

50Art. 90 din Codul penal - Efectele amânării aplicării pedepsei - (1) Persoanei faţă de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză de anulare. (2)
Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă și
a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
113 
 
speţă concretă. Potrivit unui punct de vedere 51 exprimat în
literatura de specialitate, „reabilitarea este o instituţie care
funcţionează autonom faţă de pedeapsa aplicată sub aspectul
determinării legii mai favorabile. În consecinţă, reabilitarea se va
acorda potrivit legii care este mai favorabilă în privinţa ei,
indiferent dacă respectiva lege este sau nu mai favorabilă cu privire
la pedeapsa aplicată.” Menţionăm în acest context că în opinia
unora dintre instanţe, la care se raliază și opinia Direcţiei Naţionale
de Probaţiune, la finalizarea termenului de încercare a suspendării
sub supraveghere dispusă potrivit Codului penal din 1969, va opera
reabilitarea de drept, în condiţiile din vechiul Cod penal, care este
mai favorabil prin raportare la acest efect al suspendării. Un
argument care susţine acest punct de vedere îl reprezintă art. 16
alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal care prevede că „măsura
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza
Codului penal din 1969 se menţine și după intrarea în vigoare a
Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit
prin hotărârea de condamnare. Pentru determinarea legii penale
mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea
în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului și efectele
suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate fată de durata
termenului de încercare sau supraveghere”.

III. Activitatea de supraveghere desfășurată de serviciile de


probaţiune cu privire la minori

Consideraţii privind punerea în executare a măsurilor educative


neprivative de libertate

În contextul dinamicii discuţiilor apărute pe marginea punerii


în executare a măsurilor educative, alegem să abordăm în prezenta
secţiune câteva ipoteze de lucru privind stabilirea momentului de la
care calculează durata măsurilor educative neprivative de libertate,
precum și privind stabilirea datei de la care se execută obligaţiile
stabilite potrivit art. 121 din Codul penal.

51F. Streteanu, „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării
în vigoare a noului Cod penal”, studiu publicat pe pagina de internet www.csm1909.ro.
114 
 
În practica serviciilor de probaţiune, de la intrarea în vigoare
a noilor coduri și de până în prezent, s-a constatat că hotărârile
definitive prin care s-a dispus o măsură educativă neprivativă de
libertate stabilesc diferite momente de la care începe să curgă
măsura educativă, după cum urmează:
 data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;
 momentul punerii în executare a măsurii educative neprivative
de libertate prevăzut de art. 511 din Codul de procedură
penală;
 data primei întrevederi cu minorul sancţionat la sediul
serviciului de probaţiune, dată stabilită cu ocazia punerii în
executare a măsurii educative (art. 511 din Codul de
procedură penală), potrivit art. 70 alin. (2) din Legea nr.
252/201352.
Există și hotărâri care nu conţin referiri cu privire la momentul
de la care se poate calcula durata măsurii educative, motiv pentru
care Direcţia Naţională de Probaţiune a recomandat serviciilor de
probaţiune să se adreseze fie instanţei de judecată să stabilească
acest reper, fie judecătorului delegat cu executarea, potrivit art. 17
din Legea nr. 253/2013 ori în cadrul procedurii de punere în
executare a măsurilor educative neprivative de libertate, prevăzută
de art. 511 din Codul de procedură penală.
Constatăm ca deși se vehiculează în discuţiile dintre
specialiști/ practicieni și un al patrulea moment, acesta nu este
întâlnit în practica instanţelor. Facem referire aici la reperele oferite
de Legea nr. 252/2013, respectiv la art. 76 alin. (3) pentru măsura
educativă a stagiului de formare civică, art. 79 alin. (4) pentru
măsura supravegherii, art. 84 alin. (3) pentru consemnarea la sfârșit
de săptămâna și la art. 88 alin. (4) pentru asistarea zilnică (se pot
vedea în mod corespunzător și art. 66 alin. (4), art. 67 alin. (7) și
altele din Legea nr. 253/2013).
Apreciem că prevederile articolelor menţionate mai sus nu
permit stabilirea explicită a unui moment în interiorul numărul de
zile indicat de lege. Dacă instanţa nu stabilește un moment explicit
în interiorul acelei perioade de 60 de zile, 30 zile, 15 zile, respectiv
30 plus 5 zile, nu împărtășim punctul de vedere că această

52 Art. 70 alin. (2) din Legea nr. 252/2013 - În cadrul întâlnirii, consilierul de probaţiune

stabilește data la care minorul și părintele, tutorele sau persoana desemnată cu


supravegherea minorului de către instanţă ori judecătorul delegat cu executarea, în funcţie
de caz, urmează să se prezinte la serviciul de probaţiune.
115 
 
responsabilitate poate reveni serviciilor de probaţiune, având în
vedere absenţa unei competenţe legale în acest sens. Instanţa este
cea care stabilește și individualizează măsura educativă neprivativă
de libertate aplicată minorului și are competenţa de a se pronunţa
asupra duratei măsurii educative și de a preciza momentul de la care
curge măsura stabilită. În măsura în care instanţa nu a procedat
astfel, consilierul de probaţiune este obligat potrivit art. 17 alin. (1)
din Legea nr. 253/2013, să încunoștinţeze de îndată judecătorul
delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori
incident survenit în cursul executării a cărui soluţionare revine,
potrivit legii, judecătorului.
În opinia noastră, termenele prevăzute de Legea nr. 252/201353
și de Legea nr. 253/201354 au caracter de recomandare în procedura
managementului de caz. În aceste termene au loc întrevederi de
evaluare, planificare, consultare între consilierul manager de caz și
minorul supravegheat, părinţii acestuia, ori persoana în îngrijirea
căreia se află, întrevederi care intră în conţinutul măsurii educative.
Stabilirea începerii exercitării supravegherii potrivit acestor
termene, ar relativiza mult termenul de debut al măsurii educative,
acesta putând fi astfel condiţionat de:
 promptitudinea sau bunăvoinţa minorului, dar și a părinţilor
ori a altei persoane în grija căreia se află minorul (de a se
prezenta la sediul serviciului, de a-și da acordul asupra
programului);
 de operativitatea consilierului manager de caz în stabilirea și
întocmirea programului zilnic, în convocarea persoanelor
etc.;
 ca particularitate, art. 69 alin. (2) din Legea nr. 253/2013
aduce un alt moment posibil în aprobarea programului zilnic,
de către judecătorul delegat cu executarea, prin încheiere
motivată, după audierea celor interesaţi.
În ceea ce privește data de la care se execută obligaţiile care
pot fi impuse minorului, există două situaţii prevăzute de art. 70 alin.
(5) din Legea nr. 253/2013, respectiv:

53 A se vedea art. 76 alin. (3) pentru măsura educativă a stagiului de formare civică, la
art. 79 alin. (4) pentru măsura supravegherii, la art. 84 alin. (3) pentru consemnarea la
sfârșit de săptămână și la art. 88 alin. (4) pentru asistarea zilnică.
54 A se vedea art. 66 alin. (4), art. 67 alin. (7), de art. 69 alin. (5).

116 
 
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin
care au fost stabilite, în cazul obligaţiilor prevăzute de art.
121 alin. (1) lit. b) – d) din Codul penal;
 de la data aducerii la cunoștinţa minorului a conţinutului
concret al obligaţiei, stabilit de către consilierul de
probaţiune, în cazul obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1)
lit. a), e) și f) din Codul penal.
Cu privire la data începerii executării acestor obligaţii,
respectiv data aducerii la cunoștinţă a conţinutului concret, opinăm
că aceasta coincide cu momentul procedurii prevăzute de art. 511
din Codul de procedură penală, dacă în cadrul punerii în executare
este prezentat conţinutul obligaţiilor. Cu privire la obligaţia de la lit.
e), prin stabilirea datei întrevederii de la sediul serviciului,
consilierul stabilește, în fapt, în cadrul procedurii prevăzute de art.
511 conţinutul concret al acestei obligaţii. Neprezentarea
consilierului la această procedură de punere în executare nu
împiedică derularea ei și nu-i diminuează rolul. În plus, în cazul
neprezentării, consilierul poate transmite o informare judecătorului
delegat cu privire la imposibilitatea prezentării, menţionând data
propusă pentru prezentarea minorului la sediul serviciului (deci
debutul stabilirii conţinutului concret al obligaţiei de la lit. e),
precum și necesitatea stabilirii conţinutului obligaţiilor.
Stabilirea în concret a conţinutului obligaţiilor poate fi un
proces de durată (mai ales în cazul unor obligaţii precum urmarea un
curs de pregătire școlară sau formare profesională, respectarea
măsurilor de control tratament sau îngrijire medicală etc.), motiv
pentru care punctăm iniţierea acestui demers. Astfel, dacă dintr-un
motiv sau altul, momentul prevăzut de art. 511 nu are loc, sau dacă
din derularea acestuia nu reiese prezentarea obligaţiilor, apreciem
că aducerea la cunoștinţa minorului a conţinutului concret al
obligaţiilor are loc în cazul primei întrevederi la sediul serviciului.

Planificarea executării măsurilor educative neprivative de libertate.


Planul măsurilor educative

Caz practic
Faţă de minorul T.M. s-a dispus măsura educativă a asistării zilnice, în
această situaţie, consilierul de probaţiune manager de caz urmând a
proceda la planificarea executării măsurii.
Întrebare: consilierul de probaţiune manager de caz trebuie să
întocmească un plan de supraveghere sau planul asistării zilnice?
117 
 
Perspective teoretice și practice

Un aspect de noutate în arhitectura propusă de legislaţia în


materia executării măsurilor educative neprivative de libertate are
legătură cu documentul programatic al acestor măsuri.
Astfel, Legea nr. 252/2013 prevede în mod distinct documente
de planificare a supravegherii măsurilor educative, după cum
urmează:
 Planul de formare civică – art. 76;
 Planul programului zilnic – art. 79;
 Planul consemnării la sfârșit de săptămână – art. 84;
 Planul asistării zilnice – art. 88.
Astfel, noul cadru normativ prevede înlocuirea planului de
supraveghere cu alt document de planificare a executării măsurilor
educative în cazul minorilor, acesta fiind explicit menţionat în lege.
În practică au existat o serie de discuţii privind modalitatea de
consemnare în plan a obligaţiilor impuse sau a altor condiţii stabilite
de către instanţă, dileme privind menţionarea informaţiilor legate de
evaluarea nevoilor, de evaluarea riscului de a comite noi fapte
penale, frecvenţa întrevederilor sau alte informaţii care erau parte
în vechiul plan de supraveghere.
Ca detaliu, regulamentul de aplicare a Legii nr. 252/2013,
aprobat prin H.G. nr. 603/2016 a introdus o abordare diferită cu
referire la procesul de evaluare, având în vedere faptul că s-a
elaborat un instrument de evaluare a riscului și nevoilor care a și fost
de altfel pilotat în serviciile de probaţiune. Evaluarea se
consemnează într-o fișă, numită scală de evaluare a riscului și
nevoilor. Fișa de evaluare a riscului și nevoilor conţine în cazul
minorilor un capitol cu concluziile evaluării.
De asemenea, apreciem că procesul-verbal al primei
întrevederi oferă suficiente oportunităţi pentru planificarea
executării măsurilor educative, pentru transmiterea și consemnarea
acestor detalii legate de executarea măsurii educative neprivative de
libertate și a obligaţiilor impuse de către instanţă. Spre exemplu,
obligaţiile impuse se trec, ca până în prezent în procesul-verbal al
primei întrevederi, dar pot fi menţionate și în planul măsurii
educative.
Referitor la planificarea întrevederilor, în H.G. nr. 1079/2013
s-a avut în vedere adaptarea conţinutului planului de supraveghere,
și în cazul executării sancţiunilor pentru care acesta este întocmit,

118 
 
pentru a evita modificarea planului prin anexe pe motivul modificării
frecvenţei întrevederilor, așa cum se proceda în practica anterioară
a serviciilor. Astfel, art. 1453 prevede că persoana supravegheată
trebuie să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de
consilierul de probaţiune manager de caz, potrivit calendarului
întrevederilor.
O situaţie specială este aceea în care un minor a fost liberat
dintr-un centru educativ, centru de detenţie ori dintr-o unitate
penitenciară și până la împlinirea duratei măsurii internării au rămas
mai mult de 6 luni. În acest caz, consilierul de probaţiune manager
de caz întocmește un plan de supraveghere. Dacă însă termenul
rămas până la împlinirea măsurii internării este de 6 luni sau mai
mic, se realizează un calendar al întrevederilor pe o perioadă de
timp estimată de către consilierul de probaţiune manager de caz,
document care se comunică persoanei supravegheate.

Punerea în executare a unei măsuri educative, în situaţia în care minorul


nu s-a prezentat la procedura prevăzută de art. 511 din Codul de
procedură penală

Caz practic
Faţă de minorul T.B. s-a dispus o măsură educativă neprivativă de
libertate. Minorul nu s-a prezentat la procedura prevăzută de art. 511
din Codul de procedură penală și nici la prima întrevedere la sediul
serviciului. Judecătorul delegat cu executarea a menţionat în procesul-
verbal încheiat cu ocazia punerii în executare că măsura educativă va
începe la data prezentării inculpatului la sediul serviciului.
Întrebare: cum trebuie să procedeze în acest caz serviciul de probaţiune
competent să supravegheze minorul?

Perspective teoretice și practice

Pornind de la situaţia expusă mai sus, se pot contura câteva


soluţii posibile, după cum urmează:
1. Convocarea minorului potrivit art. 51 din Legea nr.
252/2013 și art. 1443 din H.G. nr. 1079/2013 și înștiinţarea instanţei
despre imposibilitatea punerii în executare a hotărârii
judecătorești, dacă persoana nu este găsită (nici după colaborarea
cu organele de poliţie) și întrevederea de evaluare nu poate fi
realizată.

119 
 
2. La fel ca mai sus, se va proceda și în situaţia în care minorul
refuză să se prezinte la sediul serviciului, iar neprezentarea nu este
justificată.
3. În funcţie de răspunsul instanţei, se închide dosarul sau se
menţine cazul în evidenţa serviciului până la împlinirea termenului
de prescripţie a executării măsurilor educative, de 2 ani, termen
prevăzut de art. 132 alin. (4) din Codul penal. În această perioadă,
demersurile de convocare pot fi reluate la o anumită perioadă de
timp sau în situaţia în care serviciul obţine noi informaţii despre
minor apreciem că este posibilă o nouă informare a instanţei despre
imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești, în
funcţie de dovezile obţinute.

Modalitatea de gestionare a dosarului de probaţiune în cazul prelungirii


duratei măsurii educative neprivative de libertate

În situaţia dispunerii prelungirii măsurii educative ca urmare a


încălcării de către minor a condiţiilor de executare a măsurii și/ sau
a obligaţiilor, apreciem că după înregistrarea hotărârii judecătorești
prin care s-a dispus prelungirea măsurii educative (de regulă în
registrul de supravegheri), procedura este similară situaţiei anulării
amânării aplicării pedepsei sau a anulării suspendării sub
supraveghere, aplicabile în cazul majorilor.
Astfel, dosarul de probaţiune nu va fi închis (deci nu se va
întocmi raport final), în fapt durata măsurii educative, iniţial
dispuse, fiind extinsă, demersurile întreprinse până în acest punct
fiind valabile și actuale și în situaţia prelungirii duratei. Astfel, se
poate proceda la întocmirea unui nou plan al măsurii educative sau
la completarea, prin anexă, a planului iniţial al măsurii educative,
conform dispoziţiilor hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit
prelungirea măsurii educative.
Dacă măsura iniţială, aflată în curs de executare la data
stabilirii noii sentinţe ar fi asistarea zilnică pe durata ei maximă de 6
luni, instanţa nu ar mai avea posibilitatea să prelungească durata
măsurii educative iniţiale, nici să înlocuiască măsura neprivativă
luată iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă, dar are posibilitatea să impună noi obligaţii, dacă este cazul,
ori să sporească condiţiile de executare a celor existente sau să
dispună o măsură educativă privativă de libertate.

120 
 
Modalitatea de gestionare a dosarului de probaţiune în cazul înlocuirii
măsurii educative neprivative de libertate cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate

În cazul înlocuirii unei măsuri educative cu o alta, noua măsură


educativă se desfășoară prin raportare la noi termene faţă de vechea
măsură educativă pe care a înlocuit-o. Astfel, apreciem ca termenul
curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost
dispusă înlocuirea (sau de la momentul prevăzut de art. 511 din Codul
de procedură penală pentru punerea în aplicare a noii măsuri, dacă
instanţa a dispus în acest mod).
Deși legea nu prevede expres, deducem din prevederile art.
132 alin. (4) din Codul penal că noul termen de executare curge de
la momentul rămânerii definitive a hotărârii de înlocuire, acesta fiind
și momentul de la care curge termenul de prescripţie a executării
măsurii educative. Astfel, articolul menţionat anterior, care se referă
la prescripţia executării măsurilor educative, prevede că, în cazul
înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu
măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.
În acest caz, dosarul de probaţiune deschis în baza măsurii
educative iniţiale va fi închis. Astfel, se va proceda la deschiderea
unui nou dosar de probaţiune conform dispoziţiilor hotărârii
judecătorești prin care s-a stabilit noua măsură educativă neprivativă
de libertate, prin înlocuire.

Pârghii procedurale pe care le are la îndemână serviciul de probaţiune


în situaţia în care întâmpină dificultăţi în punerea în executare a unei
măsuri educative

Caz practic
Un serviciu de probaţiune a avut în evidenţă un minor sancţionat cu
măsura educativă a supravegherii, pe o durată de 6 luni. Serviciul de
probaţiune a solicitat în interiorul termenului de supraveghere
înlocuirea măsurii ca urmare a faptului ca minorul nu a respectat măsura
și obligaţiile impuse. În luna august a anului 2016, a expirat termenul de
supraveghere de 6 luni, iar procesul pentru înlocuirea măsurii educative
s-a finalizat în luna decembrie 2016, instanţa dispunând prelungirea
măsurii educative pe o durată de încă 6 luni.

121 
 
În condiţiile în care serviciul de probaţiune a fost citat pentru a participa
la procedura prevăzută de art. 511 din Codul de procedură penală,
consilierul de probaţiune manager de caz și-a pus următoarele întrebări:
1. consilierul de probaţiune trebuie să formuleze contestaţie la
executare sau trebuie să sesizeze judecătorul delegat cu executarea
pentru a se stabili de la ce dată se calculează noul termenul de 6 luni?
2. Termenul de 6 luni se calculează de la data când are loc procedura
conform art. 511 din Codul de procedură penală sau se constată că cele
6 luni s-au împlinit în luna august 2016?

În contextul descris în speţa mai sus-menţionată, pentru că


sunt de lămurit anumite aspecte, fără de care consilierul nu poate
proceda la punerea în executare a hotărârii judecătorești, acesta ar
trebui să se adreseze în scris judecătorului delegat cu executarea
pentru a-i cere îndrumări. Temeiul legal al solicitării este art. 17
alin. (1) din Legea nr. 253/2013. Judecătorul poate răspunde dând
o îndrumare de punere în executare sau poate sesiza instanţa de
executare, ceea este foarte probabil având în vedere ineditul
situaţiei.
În măsura în care consilierul de probaţiune ar alege să
formuleze contestaţie la executare, instanţa ar putea aprecia că
acţiunea nu este admisibilă, întrucât mecanismul de lucru stabilit
de legislaţie implică parcurgerea următoarelor etape:
1. Consilierul de probaţiune care are nelămurirea se
adresează judecătorului delegat și acesta sesizează instanţa de
executare. Astfel, consilierul de probaţiune are ca punct de pornire
în demersul său art. 17 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 - (1)
Consilierul de probaţiune este obligat să încunoștinţeze de îndată
judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire,
împiedicare ori incident survenit în cursul executării a cărui
soluţionare revine, potrivit legii, judecătorului.
2. Judecătorul delegat cu executarea, primind sesizarea
consilierului procedează potrivit art. 15 lit. c) din aceeași lege - c)
sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii
în executare a hotărârii sau în cursul executării, se ivește vreo
nelămurire ori împiedicare.
3. Instanţa de executare, primind sesizarea de la judecătorul
delegat este legal învestită și procedează la judecarea contestaţiei
la executare potrivit art. 598 din Codul de procedură penală.

122 
 
Consideraţii cu privire la dispunerea de măsuri educative neprivative de
libertate multiple pentru același minor

În situaţia atipică a dispunerii mai multor măsuri educative


neprivative de libertate faţă de același minor, hotărârile
judecătorești se înregistrează distinct în registrul de evidenţă a
supravegherilor, fiind deschise dosare de probaţiune pentru fiecare
dintre acestea (proces-verbal, plan al măsurii educative și alte
documente, conform legii). Procedural, serviciul poate anunţa
instanţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) Cod
penal, în vederea stabilirii unei singure măsuri educative. În cazul în
care se stabilește o singură măsură educativă neprivativă de
libertate, conform prevederilor art. 129 alin. (1) Cod penal,
dispunându-se în concret cu privire la încetarea măsurilor educative
stabilite anterior, hotărârea judecătorească se va înregistra în
registrul de evidenţă a supravegherilor, fiind deschis un nou dosar de
probaţiune. După caz, în funcţie de dispoziţiile stabilite în cuprinsul
sentinţei penale (cu privire la măsurile educative dispuse anterior),
se are în vedere închiderea celorlalte dosare de probaţiune, prin
raport final.
O situaţie întâlnită în practica aplicării noului Cod penal a fost
aceea a contopirii a două măsuri educative, în condiţiile aflării în
curs de executare a unei alte măsuri educative.
Potrivit Codului penal în vigoare, instituţia contopirii
măsurilor educative, invocată în sentinţă, nu mai este de
actualitate. În acest caz, instanţa poate face aplicarea art. 129 alin.
(1) din Codul penal, însă există, în opinia noastră, mai multe ipoteze
de lucru.
Ca regulă, potrivit art. 129 alin. (1) din Codul penal, în caz de
concurs de infracţiuni, săvârșite în timpul minorităţii instanţa
stabilește și ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, cu
respectarea art. 114 și ţinând seama de criteriile prevăzute în art.
74 din Codul penal. Deci, într-o atare situaţie, potrivit articolului
menţionat, instanţa va proceda la aplicarea unei singure măsuri
educative pentru toate faptele, însă din interpretarea logică a
acestei dispoziţii legale se deduce că ea va fi aplicată în cazul în
care întreg concursul de infracţiuni, săvârșit în timpul minorităţii,
este judecat în cadrul aceluiași proces. Constatăm deci că art. 129
alin. (1) nu oferă rezolvare unor situaţii juridice diverse. Astfel,
atunci când o parte dintre infracţiunile care intră în compunerea

123 
 
concursului au fost judecate definitiv sau măsurile educative
aplicate sunt în curs de executare, ori au fost executate integral,
această regulă de sancţionare nu mai este incidentă.
În concret, în speţa prezentată, minorul este judecat pentru
o infracţiune concurentă, în condiţiile în care se află în cursul
executării unei măsuri educative neprivative de libertate și, în
condiţiile în care mai există o hotărâre definitivă prin care s-a dispus
aplicarea unei măsuri educative, care nu a fost însă pusă în
executare.
În situaţia prezentată apreciem că erau incidente,
prevederile art. 123 alin. (3) din Codul penal, respectiv: prelungirea
măsurii educative luate iniţial, fără a se putea depăși maximul
prevăzut de lege pentru aceasta, înlocuirea măsurii luată iniţial cu
o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă sau
înlocuirea măsurii luată iniţial cu o măsură educativă privativă de
libertate.

Consideraţii privind durata programului de formare civică ce intră în


conţinutul măsurii educative a stagiului de formare civică

Asimilarea terminologică și echivalarea, sub aspectul duratei,


între măsura educativă a stagiului și cursul/ programul propus în
conţinutul acestei măsuri poate crea dificultăţi în stabilirea duratei
programului. Termenul maxim de 32 de ore vehiculat în practică în
cazul acestui program, trebuie citit ca reper pentru un maxim posibil.
Codul penal prevede un program de formare civică cu o durată
de cel mult 4 luni, fără a face referire la un număr fix de ore. Într-
adevăr, art. 66 alin (5) din Legea nr. 253/2013 vine cu un nou reper
și prevede a se avea în vedere un număr lunar de 8 ore de formare
civică. Semantic, din această formulare, reiese că numărul de ore
este orientativ, cu titlu de recomandare (deci pot fi și mai puţine sau
și mai multe ore), dar este de preferat, vorbind despre minori, să nu
se depășească 8 ore pe lună.
Din punct de vedere tehnic, recomandabil este să se pună
accent pe numărul de module și de sesiuni alese a fi parcurse (în
funcţie de particularităţile cazului) și nu pe un număr fix de ore.
Este evident că dacă un termen al „ecuaţiei” este flexibil,
atunci rezultatul nu mai este, în mod obligatoriu, unul fix. Un alt
argument ar fi acela că, având în vedere că sesiunile programului pot
avea o durata variabilă, exprimată în ore și minute, prin înmulţirea

124 
 
numărului de 8 ore/ lună cu numărul de luni în care se derulează
programul este mai dificil de obţinut cu exactitate în practică un
număr fix de 16 ore, de 24, respectiv de 32 de ore.

Consideraţii privind desemnarea unei persoane responsabile cu


supravegherea și îndrumarea minorului în cazul dispunerii unei măsuri
educative neprivative de libertate

Măsura educativă a supravegherii, măsura consemnării la


sfârșit de săptămână și măsura asistării zilnice presupun ca
supravegherea și îndrumarea minorului să fie încredinţată părinţilor
minorului, celor care l-au adoptat sau tutorelui, iar în măsura în care
aceștia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, unei
persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea
acesteia.
Această abordare este în spiritul regulii nr. 14 din
Recomandarea Consiliului Europei nr. 2008/11 privind regulile
europene pentru infractorii minori, care solicită, pe cât posibil,
implicarea părinţilor sau tutorilor în cadrul procedurii de executare
a sancţiunilor sau măsurilor educative, cu excepţia cazului în care
acest lucru nu este în interesul superior al minorului.
Controlul executării măsurii educative a supravegherii și
controlul îndeplinirii atribuţiilor de către persoana care exercită
supravegherea se realizează de către consilierul de probaţiune.
Cu privire la desemnarea persoanelor responsabile cu
supravegherea și îndrumarea minorului există unele diferenţe în
cadrul prevederilor legale existente:
 pentru măsura educativă a consemnării la sfârșitul săptămânii
și cea a supravegherii, judecătorul delegat desemnează
persoana responsabilă pentru supravegherea și îndrumarea
minorului, în baza art. 67 alin. (2), art. 68 alin. (5) din Legea
nr. 253/2013;
 în cazul asistării zilnice, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr.
253/2013, supravegherea executării măsurii educative se
realizează de către consilierul de probaţiune manager de caz
sau, dacă este cazul, de către o persoana din cadrul unei
instituţii din comunitate, desemnată prin decizia consilierului
manager de caz.
În cadrul procedurii de punere în executare a măsurilor
educative prevăzută la art. 511 din Codul de procedură penală, este

125 
 
prevăzută, de asemenea, posibilitatea de a completa anumite lipsuri
ale hotărârii judecătorești, inclusiv desemnarea unei persoane
responsabile cu supravegherea sau de a actualiza datele legate de
persoana desemnată cu supravegherea și potenţialul acesteia de a-
și îndeplini sarcina.

Obligaţia de a urma un program de reintegrare socială în cazul măsurilor


educative neprivative de libertate

În practica serviciilor de probaţiune, s-a constatat că


instanţele nu recurg la posibilitatea oferită de lege de a fixa în
conţinutul măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână,
respectiv în conţinutul măsurii asistării zilnice a obligaţiei minorului
de a urma un program de reintegrare socială.
Astfel, menţionăm că, spre deosebire de situaţia persoanelor
majore, în cazul minorilor, Codul penal nu reglementează printre
obligaţiile specifice măsurilor educative neprivative de libertate, pe
aceea de a urma un program de reintegrare socială. Cu toate
acestea, dispoziţiile art. 86 alin. (1) și ale art. 90 alin. (1) din Legea
nr. 252/2013 prevăd posibilitatea ca instanţa să dispună în
conţinutul măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână,
respectiv în conţinutul asistării zilnice, obligaţia minorului de a urma
un program de reintegrare socială. Precizăm că fixarea de către
instanţă a obligaţiei de a urma un program își poate dovedi utilitatea
în special în acele situaţii în care o astfel de intervenţie specializată
este necesară, fiind chiar menţionată ca propunere în referatul de
evaluare întocmit în cursul procesului penal. Ulterior rămânerii
definitive a hotărârii judecătorești, consilierul ar putea să propună,
în această situaţie modificarea obligaţiilor sau impunerea unora noi
potrivit art. 122 din Codul penal corelat cu art. 86 alin. (1) și ale art.
90 alin. (1) din Legea nr. 252/2013. Precizăm că urmarea unor
programe de reintegrare este deosebit de utilă în procesul de
restructurare cognitiv – comportamentală a minorului și poate
contribui semnificativ la procesul de reintegrare socială a acestuia.
În scopul punerii în executare a unei hotărâri ce prevede
obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială,
consilierul de probaţiune manager de caz, în funcţie de situaţia și
nevoile persoanei, identifică un program potrivit, fie la nivelul
serviciului de probaţiune, fie în cadrul unei instituţii din comunitate

126 
 
dintre cele înscrise în baza de date constituită la nivel naţional,
conform art. 62 alin. (1) din Legea 252/2013.
În lipsa unor soluţii potrivite, adaptate cazului, dintre cele
care nu implică costuri, se poate avea în vedere și urmarea unor
activităţi în scopul îndeplinirii obligaţiilor pe cheltuială proprie, sens
în care ar fi recomandat să existe o cerere/ solicitare scrisă din
partea persoanei supravegheate către managerul de caz. Această
posibilitate este prevăzută și de art. 1463 alin. (6) din H.G. nr.
1079/2013, în scopul extinderii posibilităţilor de executare a
obligaţiilor și adaptării intervenţiei la nevoile și particularităţile
cazului.
Pentru a se asigura de seriozitatea furnizorilor de servicii și de
respectarea unor cerinţe minime de calitate, este recomandabil
pentru consilierul manager de caz să aibă în vedere, în primul rând,
instituţiile cu care serviciul a dezvoltat colaborări, dintre cele aflate
în baza de date constituită la nivel naţional (instituţii private
abilitate sau instituţii publice). În lipsa unor soluţii viabile, și în
aceste condiţii, persoana se poate adresa oricărei alte instituţii sau
organizaţii din comunitate pentru urmarea pe cheltuială proprie a
programului sau a cursului/tratamentului. Deși nu implică emiterea
unei decizii, această variantă nu exclude controlul exercitat de către
consilierul manager de caz cu privire la modalitatea de executare
efectivă a obligaţiei.
Asemenea obligaţiei de a urma un program de reintegrare
socială și cele de a urma un curs de pregătire școlară/ calificare
profesională sau de a urma o formă de tratament ori îngrijire
medicală se consideră îndeplinite în situaţia în care persoana
supravegheată/ minorul urmează programul pe cheltuială proprie și
face dovada urmării acestora.

Derularea orelor de practică în cadrul cursurilor de formare profesională


în scopul aplicării prevederilor Legii nr. 253/2013

Caz practic
O agenţie judeţeană pentru ocuparea forţei de muncă a pus în discuţie
cu un serviciu de probaţiune modalitatea de cuantificare a orelor de
practică pe care le poate efectua un minor în cadrul cursurilor de
formare profesională, invocând art. 112 alin. (2) din Codul muncii
referitor la durata timpului de muncă în cazul tinerilor în vârstă de până
la 18 ani, precum și costurile suplimentare ale cursului prin raportare la
durata acestuia.
127 
 
Întrebare: având în vedere faptul că, potrivit Codului muncii, în cazul
tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata timpului de muncă este de 6
ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână, cum se cuantifică orele de
practică efectuate de un minor în cadrul unui curs de formare
profesională?

Perspective teoretice și practice

Apreciem că orele de practică din cadrul cursurilor de


formare profesională au un statut diferit de cel al orelor de muncă,
chiar în plan legislativ, activitatea de formare profesională fiind
reglementată prin legi speciale separate. Precizăm că programa unui
curs de formare profesională presupune efectuarea unui număr de 8
ore de practică pe zi.
Stagiul de formare practică constituie parte integrantă a unei
curricule de formare școlară sau profesională, metodele de lucru
fiind mai curând specifice instruirii și formării persoanelor. Orele de
practică pun accent pe aprofundarea cunoștinţelor și pe
consolidarea deprinderilor de lucru practic, nu pe randament și
performanţă în realizarea unor operaţiuni tehnice așa cum este
cazul în cazul prestării unei activităţi în cadrul unui raport de
muncă.
Astfel, găsim situaţii în care orele de practică sunt realizate
după programul de curs sau, după caz, în funcţie de programul
organizaţiei în care se realizează stagiul de practică.
Este important de subliniat faptul că art. 112 alin. (2) din
Codul muncii pune semnul echivalenţei între durata timpului de
lucru pentru minor - 6 ore și cea pentru major - 8 ore. În mod clar,
rezultă că per unitate de timp minorul lucrează mai puţin decât
majorul, ţinând cont de particularităţile de vârstă.
Dacă operăm în continuare cu această raportare a orelor de
practică la timpul de lucru, atunci și în cazul orelor de practică
echivalenţa ar trebui menţinută: 6 ore de practică sunt echivalente
cu cele 8 ore de practică pentru majori/adulţi.

128 
 
Imposibilitatea de a urma un curs de pregătire școlară sau de calificare
profesională pe perioada măsurii educative neprivative de libertate

Caz practic
Instanţa a impus în sarcina minorului M.B. măsura educativă a asistării
zilnice pe durata a 6 luni și obligaţia de a urma un curs de pregătire
școlară.
Măsura educativă a fost pusă în executare în luna ianuarie, iar cursurile
școlare încep în luna septembrie, în acest context, executarea obligaţiei
pe durata executării măsurii educative devenind imposibilă.
Întrebare: cum trebuie să procedeze consilierul de probaţiune manager
de caz?

Perspective teoretice și practice

În speţa în discuţie, în funcţie de nevoile minorului, de


evaluarea situaţiei acestuia în general, a nivelului de studii și a
disponibilităţii de schimbare, în particular, consilierul manager de
caz poate opta pentru următoarele posibilităţi:
1. reindividualizarea obligaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1)
lit. a) din Codul penal, în sensul identificării unui curs de calificare
profesională care poate fi organizat pe durata măsurii educative.
2. legat de ipoteza de mai sus, respectiv urmarea unui curs de
calificare profesională, se poate avea în acest caz posibilitatea
prevăzută de art. 1463 alin. (6) din H.G. nr. 1079/2013, dacă minorul
identifică un curs pe care dorește să-l urmeze pe cheltuială proprie.
3. o altă posibilitate, dacă prioritizarea nevoilor o reclamă, ar
fi cea oferită de art. 122 din Codul penal, respectiv încetarea
executării acestei obligaţii sau modificarea acesteia prin impunerea
uneia potrivită nevoilor persoanei și care poate fi îndeplinită în
termenul măsurii educative, de exemplu, urmarea unui program de
reintegrare socială sau urmarea unui tratament, dacă situaţia o
impune.
4. o modalitate acceptată de lucru, dacă minorul își asumă în
mod real acest obiectiv al continuării studiilor și există suficiente
resurse familiale care susţin această posibilitate, ar fi cea oferită de
prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, respectiv ale art.
57 alin. (2), care prevăd că în cazul în care persoana supravegheată
va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de
maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un
curs de pregătire școlară, aceasta se va înscrie în anul școlar următor,
129 
 
fără a exista o condiţionare legată de finalizarea termenului de
supraveghere. Deși nu avem o prevedere similară în cazul minorilor,
o astfel de practică este cu atât mai utilă cu cât durata măsurilor
educative este mult mai redusă.

130 
 
MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE PROBAŢIUNE

Iuliana Cărbunaru55
Octavian Pană56
Constantin Todiriţă57

1. Managementul tranziţiei la nivel central din perspectiva


reorganizării Direcţiei Naţionale de Probaţiune.

Sistemul de probaţiune din România a fost și continuă să fie


într-un con de umbră, un domeniu prea puţin cunoscut publicului
larg și formatorilor de opinie, prin comparaţie cu alte segmente din
sistemul judiciar sau din administraţia publică. Probaţiunea este
dificil de definit, implicit și dificil de explicat, prin comparaţie cu
actul de judecată de exemplu. Acest fapt este perceput, uneori, ca
o deficienţă a managementului, o slăbiciune în promovarea acestui
sistem observată în special atunci când sunt necesare măsuri ce
presupun un consens politic sau social. Necunoașterea este
considerată uneori și un punct forte plecând de la premisa că dacă
probaţiunea reprezintă o zonă necunoscută publicului și
politicienilor înseamnă că activitatea specifică a fost derulată cu
discreţie și profesionalism, nefiind afectată de incidente de
imagine.
În această secţiune vom aborda subiecte precum
managementul serviciilor de probaţiune într-un context al tranziţiei
legislative și administrative, dar și exemplificarea punerii în acţiune
a unor principii universale de management în cadrul acestui sistem.
Probaţiunea din România, ca și cea din alte state europene,
și nu numai, îndeplinește mai multe funcţii, iar provocările cărora
managementul trebuie să le răspundă sunt complexe, având în
vedere că probaţiunea nu este și nu intenţionează să fie numai o
simplă organizaţie.
Astfel, probaţiunea este în primul rând un sistem de
executare a pedepselor, dacă privim la rolul conferit acestei
instituţii încă de la înfiinţare și până în prezent atât prin O.G. nr.

55 Inspector de probaţiune, Direcţia Naţională de Probaţiune


56 Șef serviciu – Serviciul de Probaţiune Argeș, Direcţia Naţională de Probaţiune
57 Șef serviciu – Serviciul de Probaţiune Brașov, Direcţia Naţională de Probaţiune 

131 
 
92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de protecţie
a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, cât și prin Legea
nr. 252/2013, așadar, managementul sistemului de probaţiune
trebuie să stabilească liniile directoare ale intervenţiei în lucrul cu
persoanele condamnate, potrivit art. 17 lit. a)-c) din Legea nr.
252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, să propună spre aprobare ministrului justiţiei politica de
executare a măsurilor și sancţiunilor neprivative de libertate,
precum și Strategia naţională de reabilitare a persoanelor faţă de
care s-au dispus sancţiuni și măsuri comunitare.
Așadar, managementul sistemului de probaţiune deţine o
funcţie de reglementare care influenţează în mod direct viaţa
cetăţenilor și care asigură prin punerea în executare a sancţiunilor
neprivative de libertate, cadrul de înfăptuire a unui serviciu public,
care este actul de justiţie în materie penală. Prin raportare la
funcţiile clasice ale managementului, previziunea, organizarea,
comanda, coordonarea și controlul, consacrate de Henry Fayol
(Fayol, 2016) la începutul secolului al XX-lea funcţia de
reglementare nu este o funcţie per se, însă poate fi foarte bine
integrată în primele două (previziune și organizare) prin stabilirea
cadrului de executare a pedepselor neprivative de libertate și a
standardelor de lucru în domeniu.
Aplicarea acestei funcţii poate fi observată în procesul
complex de elaborare a cadrului normativ necesar aplicării noilor
dispoziţii în materie penală, începând cu anul 2014, proces în care
structura centrală a sistemului de probaţiune a deţinut rolul de a
prevedea modul în care noile măsuri și sancţiuni neprivative de
libertate vor fi executate, a se vedea așa numitele legi ale
probaţiunii, Legea nr. 252/2013 și Legea nr. 253/2013, precum și
organizarea intervenţiei serviciilor de probaţiune pentru ca normele
prevăzute să poată fi puse în acţiune.
Probaţiunea din România este în același timp și o organizaţie,
care implicit își dezvoltă propriile procese birocratice, prin care se
asigură predictibilitatea funcţionării ca instituţie publică,
responsabilă cu organizarea structurilor centrale și locale ale
sistemului de probaţiune, precum și cu gestionarea resurselor umane
și financiare la nivel naţional. Această din urmă trăsătură, de
implementare a unui sistem de management organizaţional
complet, a fost dezvoltată în ultimii doi ani, începând din anul 2014
când Direcţia de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei a fost

132 
 
reorganizată în Direcţia Naţională de Probaţiune, structură cu
personalitate juridică, ordonator terţiar de credite pentru sistemul
de probaţiune din România.
Gestionarea resurselor sistemului de probaţiune a fost
planificată încă din anul 2004, în diferite forme, dar acest obiectiv
a fost posibil de atins după 10 ani, în cursul anului 2014. Raţiunea a
fost aceea că în situaţia unor competenţe sporite sunt necesare și
resurse direct proporţionale (umane, materiale și financiare), iar o
alocare a acestora, pe criterii de performanţă, specifice unui
abordări moderne, se poate realiza în mod eficient printr-un
management integrat la nivelul sistemului de probaţiune. Prin
această măsură a fost eliminată dubla subordonare a serviciilor de
probaţiune atât faţă de tribunale, pe lângă care funcţionau din
punct de administrativ, cât și faţă de Direcţia de Probaţiune din
Ministerul Justiţiei, din punct de vedere metodologic. Acesta este și
modelul urmat de majoritatea statelor europene, iar principiile
cuprinse în recomandările Consiliului Europei cu privire la
probaţiune ne îndeamnă tot în această direcţie.
Probaţiunea ca organizaţie, are o multitudine de obiective,
cărora le sunt asociate acţiuni, indicatori și resurse, iar multe dintre
acestea, nu au nicio legătură directă cu managementul persoanelor
condamnate sau cu serviciile oferite acestora în vederea executării
pedepselor, însă aceste obiective, acţiuni și resurse sunt necesare
pentru ca aceasta să poată să își desfășoare activităţile și să poată
evolua cu scopul de a oferi servicii eficiente comunităţii și sistemului
judiciar.
Ca și probaţiunea din alte state, nici probaţiunea din România
nu deţine un sistem de organizare și management ideal, în mod
special ţinând seama de noutatea acestei instituţii, precum și de
recenta reformă administrativă implementată începând cu anul
2014.
Sistemul de probaţiune din România este, însă, în termeni de
organizare și management, adaptat la contextul în care a fost
înfiinţată această instituţie, dar reprezintă în egală măsură și o
modalitate de realizare a propriei reforme pe o bază solidă, care,
racordată la valorile fundamentale ale probaţiunii poate asigura o
creștere sănătoasă a acestui sistem. Așadar, subliniem importanţa
contextului și utilizarea oportunităţilor în dezvoltarea sistemului de
probaţiune din România. Pentru a nu relua în acest capitol aspectele
abordate deja în alte publicaţii (Manual de probaţiune, Coord. V.

133 
 
Schiaucu, R. Canton, 2008) privind managementul sistemului de
probaţiune din România, dorim să aducem în atenţie, oportunitatea
creată de reforma legislativă în materie penală în vederea
consacrării sistemului de probaţiune ca instituţie de sine stătătoare
în ansamblul sistemului judiciar românesc.
Ne putem întreba dacă o astfel de oportunitate ar fi putut fi
ignorată de un alt lider sau manager, și dacă da, care ar fi fost
consecinţele pentru organizaţie, persoanele sancţionate,
comunitatea românească? Decizia de valorificare a acestei
oportunităţi a pus în balanţă conservarea unui status-quo mai mult
sau mai puţin confortabil atât pentru structura centrală, cât și
pentru serviciile locale versus o tranziţie complicată, cu multe
necunoscute, deopotrivă pentru personalul de execuţie, cât și
pentru manageri, această din urmă opţiune prezentând beneficii net
superioare celei dintâi.
Este firesc ca între priorităţile managerilor de la nivel local și
cele ale managerilor de la nivel central să existe diferenţe. În timp
ce primii sunt preocupaţi de modul în care pot răspunde eficient
unui aflux din ce în ce mai mare, copleșitor uneori, de persoane care
trebuie să execute o sancţiune neprivativă de libertate, managerii
de la nivel central au ca prioritate un răspuns la cerinţele
managerilor de la nivel local și ale celor din managementul
guvernamental.
Și probaţiunea, la fel ca alte organizaţii publice și private,
utilizează un plan integrat de priorităţi care reunește deopotrivă
obiectivele managerilor din structurile locale și cele ale
managementului central. Aceste priorităţi sunt reunite în Strategia
de dezvoltare a sistemului de probaţiune, un document de politică
publică, elaborat împreună de reprezentanţii celor două nivele de
management. Acest document reprezintă în fapt o planificare a
tranziţiei probaţiunii către o instituţie matură și stabilă, chiar și într-
un context în care resursele pentru toate instituţiile publice sunt
limitate.
Standardele europene în materia probaţiunii
(Recommendation CM/Rec(2010)1 of the Committee of Ministers to
member states on the Council of Europe Probation Rules, Regula 18)
ne îndeamnă ca structura, statutul și resursele agenţiilor de
probaţiune să corespundă volumului, atribuţiilor și
responsabilităţilor care le sunt încredinţate și trebuie să reflecte
importanţa serviciului public pe care trebuie să îl îndeplinească.

134 
 
Atingerea acestui standard sau deziderat reprezintă o provocare
pentru oricare instituţie de probaţiune nu doar pentru instituţia
probaţiunii din România. Elaborarea, aprobarea și execuţia unor
bugete generoase pentru instituţia probaţiunii necesită ani de
exersare a acestor acţiuni, nu doar din perspectivă pur contabilă (o
bună execuţie în anul precedent poate aduce un buget pe măsură în
anul următor), ci și din perspectiva utilizării contextului și
oportunităţilor de care aminteam anterior.
Dincolo de resursele de la bugetul de stat pe care
managementul sistemului de probaţiune trebuie să le identifice,
solicite și execute, acesta are la dispoziţie un context favorabil și
multiple oportunităţi pentru accesarea unor surse alternative de
finanţare.
Realitatea ultimilor ani ne-a arătat că probaţiunea, chiar o
instituţie nouă în peisajul justiţiei penale a beneficiat de
credibilitatea unor finanţatori de marcă, iar prin calea, deloc
ușoară, a programelor cu finanţare externă s-a putut consolida ca
sistem. Acest fapt poate fi observat cu ușurinţă dacă analizăm
primul buget al sistemului de probaţiune, determinat și executat în
exclusivitate pentru sistemul de probaţiune, aferent anului 2014.
Constatăm așadar că pentru acest an, Direcţia Naţională de
Probaţiune a avut un buget de aproximativ 27 milioane lei,
echivalentul a aproximativ 6 milioane euro. Pentru același an de
referinţă Direcţia Naţională de Probaţiune a implementat proiecte
cu finanţare externă cu un buget de aproximativ 4 milioane euro din
surse precum fondurile elveţiene sau norvegiene sau din cele oferite
de Comisia Europeană.
Asumarea responsabilităţii derulării unui program
internaţional nu presupune doar „inventarea” unor acţiuni în
corelaţie cu fondurile disponibile, ci presupune suficientă
capacitate de management pentru implementare, asigurarea
sustenabilităţii acestuia după finalizare, raportări periodice către
finanţator în vederea informării cu privire la modalităţile de
investire a fondurilor și promovarea rezultatelor proiectului. Însă,
indubitabil, accesarea fondurilor externe a reprezentat și poate
reprezenta în continuare o oportunitate de a crește semnificativ
bugetul sistemului naţional și de a dezvolta arii de practică dificil de
acoperit din alocarea financiară de la bugetul de stat. Astfel cum
este precizat în cadrul Planului de acţiune aferent Strategiei de
dezvoltare a sistemului judiciar 2015 – 2020, managementul

135 
 
sistemului de probaţiune a corelat obiectivele strategice pentru
următorii ani atât cu resursele de la bugetul de stat, cât și cu cele
din surse externe de finanţare, precum fondurile structurale sau
fondurile norvegiene.
Așadar obiectivele strategice ale sistemului de probaţiune,
pot fi atinse prin accesarea mai multor tipuri de resurse, o
importanţă deosebită urmând a fi alocată planificării momentului de
accesare a acestora, precum și echipei care va asigura execuţia
respectivelor bugete.
Dar probabil că dincolo de raţiunea aleasă pentru un set sau
altul de resurse, este important ca acestea să fie investite în acţiuni
care susţin misiunea, pe care probaţiunea din România și-a asumat-
o și anume aceea de a fi o activitate „desfășurată în interesul
comunităţii, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al
diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracţiuni și al creșterii
gradului de siguranţă in comunitate”.
O trăsătură specifică a probaţiunii din România este aceea că
este o organizaţie în plină evoluţie, astfel încât, obiectivele,
acţiunile și bugetele au urmărit și vor urmări probabil și în
următoarea decadă continuarea consolidării sistemului de
probaţiune, obiectiv specific unei organizaţii tinere, în transformare
și în proces de identificare a locului în cadrului sistemului de
justiţie.
În mod inevitabil instituţia, managementul, personalul se
compară în ce privește managementul, resursele, personalul, cu alte
instituţii mature din apropierea sa, cum este, de exemplu, sistemul
penitenciarelor. Aceste comparaţii sunt necesare păstrând totuși
ancorarea în contextul de care am amintit la începutul acestei
secţiuni, în istoria și amploarea celor două sisteme, în faptul că
probaţiunea din România în afară de faptul că s-a clădit ca
organizaţie, a investit și în crearea unei reputaţii inclusiv la nivelul
propriului macrosistem, cel al justiţiei, în timp ce sistemul
penitenciarelor nu s-a confruntat cu o astfel de provocare. Acţiunile
managementului de-a lungul timpului, au fost concentrate în primul
rând asupra raţiunii de a exista a sistemului de probaţiune, într-un
context politic și social în care era dificil de înţeles de ce era nevoie
să avem sancţiuni neprivative de libertate în România și, doar
ulterior, acţiunile managementului au vizat și modalitatea în care
va exista probaţiunea, în toate detaliile sale care descriu procesele
specifice. Astfel de provocări ale managementului sunt unice,

136 
 
probabil, cel puţin în domeniul justiţiei, provocări necunoscute
sistemului judiciar sau sistemului penitenciarelor. Toţi decidenţii au
știut de ce avem nevoie de penitenciare sau de instanţe, dar de ce
avem nevoie de probaţiune a fost întotdeauna o întrebare cu care
managementul sistemului de probaţiune s-a confruntat și pentru
care a trebuit să dezvolte răspunsuri, adaptate fiecărui interlocutor,
fiecărui context, fiecărei oportunităţi.
În încheierea acestei secţiuni, dar fără a fi interpretată ca
fiind o resursă mai puţin importantă, ne vom referi la participarea
resursei umane la procesul de management al sistemului de
probaţiune. Deși probaţiunea din România deţine un sistem de
management piramidal cu un nivel de intermediar de management
(middle management) în persoana șefilor de servicii de probaţiune,
acesta și-a consacrat, mai întâi la nivel practic și ulterior la nivel
normativ, un mecanism de participare a angajaţilor la procesul
decizional derulat la nivel central.
Probabil că, în prezent, managementul participativ promovat
prin intermediul Consiliului Consultativ este deja perceput ca un
dat, o normalitate, într-o instituţie caracterizată de nou și progres.
Dacă analizăm rădăcinile acestei forme de participare a angajaţilor
putem constata că aceasta a fost constituită în aceeași perioadă în
care era planificată reforma sistemului de probaţiune în scopul de a
oferi o platformă de reprezentare suplă și dinamică care să răspundă
atât nevoii angajaţilor de a transmite opinii managementului, dar și
nevoii managementului de a primi feedback și informaţii acurate de
la angajaţii din prima linie (front line staff).
Odată cu creșterea și diversificarea activităţii de probaţiune,
dar și a dimensiunilor de management ale probaţiunii, resursa
umană își va schimba în mod firesc așteptările de la management,
iar managementul va multiplica solicitările de la angajaţi. Într-un
moment de tranziţie, toţi factorii interesaţi se află într-un context
de învăţare: personalul nou recrutat învaţă de la cel existent, acesta
din urmă învaţă de la experienţele din alte servicii de probaţiune,
fiind dezvoltate noi comportamente organizaţionale.
În probaţiune există în permanent ceva nou de învăţat și ceva
de dezvoltat la nivelul managementului, la nivelul practicii, la
nivelul angajaţilor, pentru că un astfel de comportament este
specific unei organizaţii care progresează.

137 
 
2. Aspecte actuale la nivelul managementului structurilor locale ale
sistemului de probaţiune.

Procesul reorganizării sistemului naţional de probaţiune a


debutat odată cu noile dispoziţii legale care reglementează
activitatea de probaţiune prevăzute de Legea nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune (numită în
continuare Lege), intrată în vigoare odată cu noul Cod Penal al
României, la 1 februarie 2014.
Reorganizarea sistemului naţional de probaţiune a fost
proiectată pentru a susţine activitatea de probaţiune care a
înregistrat o extindere considerabilă în peisajul justiţiei penale din
România și a adus modificări semnificative din punctul de vedere al
extinderii ariei de atribuţii ale consilierilor de probaţiune. Putem
aprecia că etapa actuală constituie stadiul de maturitate a
probaţiunii din România, în care s-a consacrat acesteia un loc și un
rol bine determinate în sistemul justiţiei penale, situaţie care a
determinat necesitatea regândirii organizării sistemului naţional de
probaţiune.
Legea nr. 252/2013 reglementează structura sistemului de
probaţiune pe două paliere, central și local, interesul nostru în acest
parcurs al prezentării fiind focalizat asupra transformărilor
preconizate la nivel local și asupra managementului structurilor
locale de probaţiune.
Elementul de noutate este reprezentat de posibilitatea
înfiinţării în cadrul serviciilor de probaţiune atât a
compartimentelor de specialitate pe domenii de activitate, potrivit
art. 28 alin. (1) din lege, cât și a unor structuri teritoriale ce
urmează a avea competenţa stabilită prin raportare la
circumscripţiile teritoriale ale judecătoriilor, potrivit art. 26 alin.
(3) și (4) din lege.
Structurile de organizare anterior menţionate sunt gândite a
fi o modalitate de creștere a impactului și a încrederii în serviciile
oferite de probaţiune. Din această perspectivă, rolul managerilor de
la nivelul structurilor locale este esenţial pentru a transmite
misiunea, scopul și viziunea probaţiunii în cadrul echipelor în care
lucrează, precum și în rândul organelor judiciare, a persoanelor care
au săvârșit infracţiuni, a partenerilor și a publicului larg. În același
timp, reorganizarea la nivel local se dorește a fi și o modalitate de
îmbunătăţire a practicii în probaţiune, iar aceasta depinde de

138 
 
fiecare angajat, dar mai ales, depinde de manageri. „Practica
eficientă poate fi pierdută dacă există într-un cadru de
management slab” afirma Jenny Roberts, fost șef al Serviciul de
Probaţiune Hereford și Worcester din Marea Britanie (Klaus, 1998).
Pentru a realiza o descriere a rolului managerilor de la nivelul
structurilor locale este necesar să identificăm și să delimităm
nivelurile de management din cadrul sistemului românesc de
probaţiune consacrate în legea de organizare în vigoare. O misiune
ușoară la prima vedere, întrucât legea ne permite să identificăm
managementul la nivel central și managementul la nivelul
structurilor locale. Însă, acest pas nu ne ajută suficient în
înţelegerea proceselor manageriale în sistemul de probaţiune dacă
ne raportăm la informaţiile de specialitate din domeniu care disting
trei niveluri de management: managementul de vârf (top
management), managementul intermediar (middle management) și
managementul operaţional sau managementul de prima linie -
operational management sau first-level management ori lower-
level management (Freeman, 1999).
Această înţelegere a proceselor manageriale pe trei niveluri
în cadrul unui sistem de probaţiune poate fi identificată cu mai mare
ușurinţă dacă observăm structura altor sisteme de probaţiune. În
acest sens, am ales să ne orientăm atenţia către serviciile
corecţionale din Norvegia.
Managementul de vârf este realizat de Departamentul
Norvegian pentru Servicii Corecţionale format din Serviciul de
Probaţiune și Serviciul Penitenciare care au fuzionat la nivel regional
și la nivel naţional, dar la nivel local, din punct de vedere
administrativ, serviciul de probaţiune și serviciul penitenciare
continuă să funcţioneze independent unul de celălalt.
Managementul intermediar acţionează ca o legătură între
structura centrală și unităţile locale de probaţiune, fiind responsabil
pentru trasarea scopurilor și direcţiilor regionale în acord cu liniile
directoare de la nivel central, alocarea de resurse pentru unităţile
locale și transmiterea clară a priorităţilor și rezultatelor așteptate,
utilizarea cât mai eficientă a resurselor regionale, rezolvarea
contestaţiilor cu privire la deciziile luate la nivel local și
supervizarea unităţilor locale de probaţiune.
Managementul operaţional este realizat de managerii
serviciilor de probaţiune și asistentul manager, iar în serviciile locale
de către un șef local, aceștia asigurând legătura între angajaţi și

139 
 
managementul intermediar și totodată având autoritatea de a lua
deciziile necesare în timpul executării pedepsei pentru atingerea
obiectivului de executare a pedepsei de către infractor și de
reabilitare a acestuia.
Prin comparaţie, la nivelul proceselor manageriale ale
sistemului românesc de probaţiune, putem constata absenţa
managementului intermediar. Nu știm dacă și în ce măsură lipsa
canalului de comunicare între managementul de vârf și
managementul organizaţional poate aduce atingere îndeplinirii
scopului și misiunii probaţiunii în România, această situaţie
evidenţiind nevoia de studii și cercetări pe această temă.
Mai departe ne vom concentra atenţia asupra
managementului structurilor locale de probaţiune și a rolului
managerilor din structurile locale în etapa de tranziţie către
înfiinţarea birourilor în cadrul serviciilor de probaţiune. Potrivit art.
12 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013
privind organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune,
aprobat prin H.G. nr. 1079/2013, înfiinţarea birourilor în structura
organizatorică a serviciilor de probaţiune, precum și alocarea
personalului în serviciile de probaţiune, birouri și sediile secundare
se realizează prin decizie a directorului general, la propunerea
șefului serviciului de probaţiune. Raportat la dispoziţiile legale
menţionate, putem remarca faptul că șefii serviciilor de probaţiune
preiau atribuţii specifice managementului intermediar în ceea ce
privește atribuirea sarcinilor și responsabilităţilor pentru personalul
operativ, care lucrează nemijlocit cu utilizatorii serviciilor oferite
de probaţiune.
În continuare, ne vom focaliza asupra unui demers de
înfiinţare a birourilor în structura organizatorică a serviciului de
probaţiune prin împărtășirea pașilor care au fost parcurși până la
momentul redactării acestui material (demersul la care vom face
referire este cel realizat în cadrul Serviciului de Probaţiune Brașov,
acesta nefiind încă finalizat).
În cadrul primului pas pentru elaborarea propunerii, membrii
echipei au fost consultaţi cu privire la organizarea serviciului în
compartimente de specialitate pe domenii de activitate (birouri),
inclusiv sub forma completării unui chestionar prezentat la sfârșitul
acestui material. Rezultatul măsurării percepţiei membrilor echipei
privind înfiinţarea birourilor a arătat că cei mai mulţi consilieri sunt
de acord cu această compartimentare, iar birourile care s-au regăsit

140 
 
în mod constant în propuneri pentru a fi înfiinţate au fost Biroul
Evaluare Pre-sentenţială, Biroul Supraveghere și Biroul Programe de
Intervenţie.
Pasul următor a avut ca scop stabilirea componenţei
birourilor ţinând seama de interesele profesionale și specializarea
consilierilor de probaţiune, pe baza opţiunilor exprimate de aceștia
pentru a lucra într-unul din cele trei birouri și raportat la gradul de
încărcare pe aceste activităţi.
A urmat formularea propunerii și transmiterea acesteia către
Directorul General al Direcţiei Naţionale de Probaţiune, în vederea
aprobării înfiinţării în structura organizatorică a Serviciului de
Probaţiune Brașov a trei birouri de probaţiune, în anul 2016, cu
încadrarea în numărul de posturi alocat serviciului, după cum
urmează: Biroul Evaluare Pre-sentenţială – 3 posturi, Biroul
Supraveghere – 10 posturi, Biroul Programe de Intervenţie – 5
posturi. De asemenea, a fost prevăzută și posibilitatea, în cazul unui
dezechilibru vădit și de durată în ceea ce privește încărcătura pe
activităţi între birouri, de mutare a consilierilor de probaţiune de la
un birou la altul în cadrul serviciului, cu acordul acestora, tot la
propunerea șefului serviciului, prin decizie a Directorului General.
Ulterior, a fost elaborat un plan de acţiune pentru
reorganizare la solicitarea Directorul General al Direcţiei Naţionale
de Probaţiune care a fost realizat de asemenea prin consultarea
membrilor echipei. Planul de acţiune pentru reorganizarea
activităţilor serviciului de probaţiune în cadrul a trei birouri de
probaţiune cu competenţă materială diferită a fost structurat în trei
părţi: premise, acţiuni și măsuri speciale.
Am ales să prezintăm în acest material, cu titlu informativ,
premisele planului de acţiune, apreciind că ele pot fi clarificatoare
cu privire la demersurile întreprinse:
1. Reorganizarea activităţilor serviciului de probaţiune pe
domenii de specialitate este un proces gradual care necesită timp,
durata estimată pentru finalizarea acesteia fiind între 3 și 5 ani.
2. Reorganizarea activităţilor presupune conservarea tuturor
drepturilor de care beneficiază consilierii de probaţiune în prezent,
fără a se crea vreun fel de ierarhii între consilierii aparţinând unor
birouri de probaţiune diferite.
3. În cadrul birourilor de probaţiune lucrează numai consilieri
de probaţiune definitivi.

141 
 
4. Procesul de reorganizare nu necesită alocarea unor resurse
materiale sau de spaţiu, dar va necesita resurse financiare
suplimentare pentru nivelul nou introdus de management, odată cu
ocuparea celor trei poziţii de șef birou.
5. Reorganizarea va avea ca rezultat îmbunătăţirea activităţii
manageriale și sporirea eficienţei în activitate a fiecărui consilier de
probaţiune, prin valorificarea experienţei și interesului profesional,
conform principiului omul potrivit la locul potrivit.
6. Reorganizarea urmărește racordarea la principiul
flexibilităţii în organizarea activităţii serviciului de probaţiune prin
distribuirea ţintită a resurselor umane în funcţie de nevoile
serviciului.
Domeniul acţiunilor cuprinde trei etape: etapa
premergătoare estimată a se întinde pe o perioadă de 3 luni, etapa
implementării cu durata de o lună și etapa finală însemnând
funcţionarea propriu-zisă a birourilor de probaţiune și derularea
activităţilor specifice de probaţiune în noua formă de organizare pe
o perioadă de cinci ani. Din experienţa parcurgerii acestor etape,
sugerăm extinderea duratei primelor două etape cu aproximativ
două luni de zile, deoarece am constatat că estimarea noastră a fost
una optimistă.
Partea finală a planului de reorganizare a fost destinată
descrierii unui număr de cinci măsuri speciale și aspecte particulare
privind funcţionarea în noua formă de organizare, după cum
urmează:
1. În situaţia ivirii unor dificultăţi majore în desfășurarea
corespunzătoare a activităţilor, atunci când șeful serviciului
apreciază că este necesar, poate dispune mutarea temporară a
consilierilor de probaţiune între birouri, până la soluţionarea
situaţiei, cu acordul consilierilor de probaţiune și a coordonatorilor
de birou, cu înștiinţarea de îndată a Directorului General al Direcţiei
Naţionale de Probaţiune.
2. Activităţile delegate (PR, management informaţional,
supervizare etc.) rămân în coordonarea directă a șefului serviciului.
3. Activitatea de supervizare se va menţine în structurarea
actuală cu delegarea unor atribuţii specifice coordonatorilor de
birouri pentru activitatea practică. Consilierii de probaţiune nou
angajaţi în viitor vor îndeplini sarcini stabilite de șeful serviciului pe
perioada stagiului, fără a fi incluși într-un birou.

142 
 
4. La plecarea în concediul de odihnă, consilierii de
probaţiune vor fi înlocuiţi de colegi din același birou de probaţiune.
5. În situaţia efectuării concediului de odihnă de către
consilierul de probaţiune din biroul evaluare pre-sentenţială delegat
pentru participarea la comisia de liberări condiţionate din
penitenciar, această sarcină va fi preluată de către alţi consilieri de
probaţiune în baza delegărilor existente în prezent.
Al cincilea pas și ultimul parcurs până în prezent a fost
rezervat stabilirii acţiunilor necesar a fi derulate pornind de la
analiza SWOT a planului de acţiune realizată la nivel central, care a
presupus luarea unor decizii sau formularea unor propuneri de
acţiune pentru a elimina punctele slabe, a valorifica oportunităţile
și pentru îndepărtarea ameninţărilor.
Înfiinţarea birourilor în structura organizatorică a serviciilor
de probaţiune, birouri ce urmează a fi conduse de șefi birou care,
potrivit art. 13 alin. (7) din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor
Legii nr. 252/2013, se subordonează administrativ și funcţional
șefului serviciului de probaţiune, înseamnă instituirea unui nou
palier la nivelul proceselor manageriale ale sistemului de
probaţiune, fiind neîndoielnic faptul că șefii birourilor de probaţiune
vor realiza managementul operaţional sau managementul de prima
linie al sistemului de probaţiune.
Henry Mintzberg a definit acum mai bine de 40 de ani
(Mintzberg, 1973) zece roluri ale managementului pe care le-a
grupat în trei categorii: interpersonale (3), informaţionale (3) și
roluri decizionale (4). Toţi managerii indiferent de nivelul la care se
află deţin toate aceste roluri, însă în funcţie de nivelul de
management și de circumstanţele interne și externe ale organizaţiei
aceștia pot exercita aceste roluri în manieră diferită.
Prin raportare la „provocările” actuale existente la nivelul
managementului structurilor locale ale sistemului de probaţiune,
apreciem că exersarea anumitor roluri contribuie în mod esenţial la
diminuarea rezistenţei angajaţilor și la crearea unui climat de
încredere și siguranţă în care are loc procesul de schimbare
reprezentat de munca viitoare în cadrul birourilor.
În acest sens, apreciem că exersarea de către șeful serviciilor
de probaţiune a rolurilor interpersonale, de exemplu, acţionând ca
lider care motivează și implică personalul, precum și a rolurilor
informaţionale, cum ar fi cel de mentor care utilizează informaţiile
pentru a dezvolta o înţelegere aprofundată a organizaţiei în prezent

143 
 
și în viitor, pot avea întâietate în faţa rolurilor decizionale, pe care
le deţine oricum, dar care în această situaţie sunt urmarea firească
a unor procese de grup care au implicat întreaga echipă.
În final, ne exprimăm încrederea că prezentarea de mai sus a
pașilor urmaţi pentru trecerea la o nouă formă de organizare a
muncii pe domenii de activitate, precum și chestionarul de mai jos,
sunt un exemplu de practică în sfera managementului local la nivelul
serviciului de probaţiune.

Chestionar
La începutul lunii ianuarie 2014 aţi fost informat/ă cu privire la
publicarea în Monitorul Oficial nr. 5 din 7 ianuarie 2014 a Hotărârii
Guvernului nr. 1.079 din 11 decembrie 2013 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
La art. 12 „Organizarea structurilor teritoriale de probaţiune” din
Regulament este reglementată posibilitatea funcţionării
compartimentelor de specialitate pe domenii de activitate, denumite în
continuare birouri, în structura organizatorică a serviciilor de
probaţiune (alin. 4) prin decizie a directorului general, la propunerea
șefului serviciului de probaţiune (alin. 4 și 5). Menţionez că această
temă a fost pusă în discuţie de membrii echipei în cadrul întâlnirii de
analiză din data de …
Vă invit să răspundeţi întrebărilor din acest chestionar, numai în format
electronic și apoi listat, astfel încât să aveţi o garanţie în plus că prin
răspunsurile dvs. nu veţi pierde niciun beneficiu la care sunteţi
îndreptăţit în cadrul acestei echipe. În această etapă este important să
cunoaștem percepţia membrilor echipei privind organizarea
compartimentelor de specialitate pe domenii de activitate, prin
aceasta contribuind la creșterea eficacităţii și eficienţei în cadrul
Serviciului de Probaţiune X.
1. De cât timp lucrezi în cadrul SP X?
2. Care este părerea ta despre activitatea pe care o desfășori în cadrul
serviciului?
3. Care sunt activităţile derulate în cadrul serviciului pe care le
desfășori cu interes crescut? Argumentează.
4. Dar cele care nu te stimulează profesional și personal?
Argumentează.
5. Ce părere ai despre organizarea compartimentelor de specialitate
pe domenii de activitate în cadrul serviciului?
a) Sunt de acord → continuaţi
b) Nehotărât → treceţi la întrebarea 7
c) Nu sunt de acord → treceţi la întrebarea 10
144 
 
6. Care sunt propunerile tale pentru organizarea în anul 2016 a
compartimentelor de specialitate pe domenii de activitate în cadrul
serviciului?
Referate Supraveghere Programe de intervenţie MNFC Altele
___________________________________________________
_
7. În momentul de faţă care este opţiunea ta pentru a lucra într-un
compartiment de specialitate pe domenii de activitate? (bifaţi o
singură opţiune – pentru completarea variantei de răspuns 5 a);
ipotetic care ar fi opţiunea ta – pentru completarea variantei de
răspuns 5 b)
Referate Supraveghere Programe de intervenţie MNFC Altele
___________________________________________________
___
8. Indică, te rog, cel puţin încă un compartiment în care apreciezi că
ești interesat să lucrezi (mai puţin combinaţia Supraveghere cu
Programe de intervenţie)
9. Precizaţi dacă în acest moment aveţi responsabilităţi delegate (în
conformitate cu prevederile din Regulamentul de ordine interioară
al serviciilor de probaţiune)
Da Nu
10. Care crezi că sunt dezavantajele organizării în anul Y a
compartimentelor de specialitate pe domenii de activitate în cadrul
serviciului? Enumeră cel puţin trei.
11. Facem progrese în programul nostru de dezvoltare a echipei?
12. Cum putem vedea că s-a făcut un progres?
13. Care sunt punctele noastre tari?
14. Ce putem face noi pentru a construi pe aceste puncte tari?
15. Care sunt principalele slăbiciuni ale noastre?
16. Ce putem face noi pentru a îmbunătăţi situaţia în privinţa acestor
slăbiciuni?

3. Ce este un șef serviciu de probaţiune și ce face acesta?


Managementul serviciilor locale.

Ne propunem în această secţiune să prezentăm câteva


aspecte referitoare la munca specifică a șefului serviciului de
probaţiune local. Cu toate că titlul interogativ al secţiunii poate
părea surprinzător, această întrebare izvorăște și din confuzia
rolurilor pe care le are de performat un șef de serviciu. Acesta este
recrutat din rândul consilierilor de probaţiune, deci la bază
activitatea sa este reprezentată de managementul de caz al

145 
 
persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune: inculpaţi,
condamnaţi, liberaţi condiţionat.
Dar el răspunde totodată și de bunul mers al serviciului de
probaţiune, deci are răspunderi extinse referitoare la conducerea
echipei, organizarea muncii, alocarea de cazuri, planificarea
activităţilor etc., acţiuni care se subsumează activităţilor specifice
de management. Aceasta deși nu este un manager în sensul clasic al
cuvântului, deoarece nu are un cuvânt de spus nici în ceea ce
privește recrutarea personalului, nici în ceea ce privește bugetul sau
resursele materiale ce sunt alocate bunei funcţionări a activităţii de
probaţiune. Pe de altă parte, sarcinile șefului serviciului de
probaţiune nu sunt unele specifice unei instituţii sau organizaţii care
să fie în competiţie cu alte organizaţii și astfel să urmărească
obiective specifice economiei de piaţă: profit, cotă de piaţă etc.
Atunci care este rolul unui șef de serviciu? În primul rând,
acesta se subsumează rolului unei persoane desemnate să conducă
o instituţie publică având responsabilităţi prevăzute de legislaţia în
vigoare, în principal de Legea nr. 252/2013 și de statutul
personalului de probaţiune.
Rolul șefului serviciului de probaţiune local este unul
complex, întrucât acesta trebuie să rezolve sarcini specifice de
management, deși nu are putere de decizie asupra resurselor
financiare și de personal. Prerogativele șefului serviciului decurg
strict din puterea oferită de autoritatea funcţiei într-o instituţie
organizată în trepte ierarhice. Astfel că, ceea ce îl deosebește pe
un șef de serviciu cu rezultate pozitive de restul șefilor este
capacitatea de a uza de poziţia acordată de funcţie doar în acord cu
autoritatea profesională recunoscută.
Dificultăţile cu care se confruntă un șef serviciu în sistemul
de probaţiune sunt induse și de poziţia sa în ierarhia organizaţiei.
Înainte de introducerea noii legislaţii penale în anul 2014, șeful
serviciului avea, în fapt, o dublă subordonare, deoarece depindea
administrativ de conducerea tribunalului și metodologic de Direcţia
de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei.
De multe ori, această dublă subordonare crea
disfuncţionalităţi în derularea activităţilor curente din serviciile de
probaţiune, întrucât recomandările de practică transmise de la nivel
central nu puteau fi realizate din lipsa sprijinului administrativ din
partea conducerii tribunalelor.

146 
 
După anul 2014, șefii serviciilor locale au trebuit să facă faţă
altor provocări, pentru că, deși existau resurse materiale gestionate
de această dată de instituţia coordonatoare de la nivel central,
pentru distribuirea acestora la nivel local către serviciile de
probaţiune erau necesare proceduri, a căror asimilare a necesitat
timp și efort. Exersarea unei culturi birocratice nu a fost simplă
pentru șefii serviciilor de probaţiune, orientaţi anterior exclusiv
către coordonarea activităţii curente cu persoanele condamnate sau
de reprezentare a serviciului în raport cu instituţiile partenere.
Această tranziţie a produs sincope în fluxul comunicaţional între
nivelele organizaţiei probaţiunii, iar șefii serviciilor locale s-au aflat
chiar în mijlocul acestora, fiind presaţi de nevoia de resurse a
propriilor echipe și cerinţele formale ale Direcţiei Naţionale de
Probaţiune. A crescut astfel brusc nivelul de responsabilitate a
șefului serviciului de probaţiune. În acest context, confruntându-se
cu lipsa personalului, atât administrativ căruia să i se delege sarcini
specifice, cât și a personalului de probaţiune, dar și cu un aflux
nemaiîntâlnit de cazuri, șeful serviciului a trebuit să ia decizii pe
care anterior anului 2014 nu le-ar fi avut în vedere.
Contextul de lucru a devenit unul extrem de solicitant și prin
prisma faptului că legiuitorul nu a finalizat la timp toată legislaţia
specifică pentru a facilita derularea activităţii în bune condiţii și
susţinerea personalului de probaţiune în acest sens. Deși au fost
promovate legi noi în acord cu prevederile codurilor penale, nu au
fost la fel de rapid implementate și regulamentele de aplicare ceea
ce a cauzat dificultăţi în privinţa derulării activităţilor curente, o
imensă neliniște și nu numai atât. Cadrul de funcţionare a
personalului de probaţiune nu a fost actualizat, statutul personalului
de probaţiune nefiind de asemenea implementat, deși acesta nu mai
corespunde în totalitate noilor responsabilităţi ale personalului de
probaţiune și palierului de management de la nivel local și central.
Principala schimbare în raport cu funcţia de șef serviciu
operată de Legea nr. 252/2013 este introducerea mandatului cu o
durată determinată de 4 ani pentru funcţia de șef serviciu, care
poate fi ocupată doar în urma susţinerii unui concurs organizat de
către Direcţia Naţională de Probaţiune. Este un element de noutate
pozitiv al cadrului legal, care dă o perspectivă mai dinamică asupra
noţiunii de carieră profesională pentru personalul de probaţiune,
fiecare consilier de probaţiune putând să acceadă într-o funcţie de
conducere la nivel local sau central, de director sau director

147 
 
adjunct, pe lângă cele deja existente, de inspector de probaţiune.
De asemenea, un alt aspect important a fost introdus prin
posibilitatea creării, prin decizie a Directorului General, a birourilor
de probaţiune, în funcţie de necesităţile serviciului de probaţiune
local, creându-se astfel premisele unei dinamici mai mari a
personalului de probaţiune care să contribuie la atingerea scopurilor
instituţionale ale probaţiunii ca organizaţie.
Ne vom referi în continuare la câteva dintre dificultăţile
întâmpinate de șeful serviciului de probaţiune local în activitatea sa
curentă, dificultăţi generate, în mare parte, de rolurile sale multiple
și, în special, de provocarea ridicată de exersarea îmbinată a
acestora pentru a atinge rezultatele dorite.
Conducerea echipei
Studiile de management subliniază că drumul către succes al
unei entităţi este facilitat de crearea unei echipe puternice care să
funcţioneze eficient. Situaţia este similară și în cazul serviciilor de
probaţiune, pentru că îndeplinirea scopului instituţional al acestora
depinde nu doar de autoritatea șefului serviciului, ci și de
funcţionarea eficientă a echipei de consilieri pe care o are în
coordonarea sa directă. Dar pentru a conduce și a transforma într-o
echipă un grup de persoane cu personalităţi, pregătire profesională
și agende diferite, sunt necesare eforturi susţinute. În ciuda
strădaniilor, pot exista eșecuri în coagularea unei echipe, cu atât
mai mult în cazul serviciilor de probaţiune locale unde se conturează
unele dificultăţi specifice.
Aceste dificultăţi specifice inerente funcţiei de șef serviciu
provin din două direcţii diferite. Pe de o parte, persoana desemnată
să conducă un serviciu de probaţiune local nu participă în niciun fel
și nu are nicio influenţă în recrutarea și angajarea personalului de
probaţiune. Deci șeful serviciului nu își creează echipa, el o primește
deja constituită. Acesta este totuși cadrul de lucru în cele mai multe
instituţii publice și de interes comunitar. Pe de altă parte, șeful
serviciului, deși nu își construiește singur echipa, dorește să o
conducă, exprimându-și dorinţa de a exercita o autoritate asupra
membrilor serviciului de probaţiune prin însuși faptul că se prezintă
la un concurs organizat de către Direcţia Naţională de Probaţiune.
De asemenea, faptul că decizia cu privire la persoana desemnată să
conducă echipa unui serviciu de probaţiune nu revine acesteia din
urmă, ci nivelului central al Direcţiei Naţionale de Probaţiune, poate
influenţa în mod pozitiv sau nu, modul de funcţionare viitor al

148 
 
echipei serviciului. Astfel, selecţia șefului de serviciu poate stârni
reacţii negative la nivelul membrilor echipei, fie de frustrare sau
tulburare, remediul fiind încurajarea și sprijinul ierarhic pentru toţi
consilierii de probaţiune ce aspiră la acest post, prin transparenţă și
tratament egal (corectitudine) în demersurile de acest tip.
Provocarea principală cu care se confruntă un șef al unui
serviciu de probaţiune local în privinţa gestionării resurselor umane
ţine de însuși modul de organizare a instituţiei. Pe de o parte, se
pune întrebarea: cum poţi să construiești o echipă din personalul de
probaţiune dintr-un serviciu local, în condiţiile în care acesta este
deja selectat? Pe de altă parte, poate constitui un atu cunoașterea
de către un candidat la funcţia de șef serviciu a tuturor membrilor
serviciului, a calităţilor și defectelor acestora, întrucât pot fi astfel
mai ușor parcurse etapele inerente în funcţionarea unui grup
(„formare”, „furtună” și „normare”) în vederea consolidării unei
echipe performante.
Se pune întrebarea dacă serviciile de probaţiune trebuie să
funcţioneze ca o echipă sau dacă acest lucru absenţa acestui fapt
nu este de natură să influenţeze funcţionarea lor? Răspunsul la
această întrebare trebuie raportat la două aspecte.
Primul aspect ţine de faptul că serviciul de probaţiune este o
instituţie publică ce trebuie să răspundă unor obiective fixate de
legiuitor, care a stabilit cadrul de funcţionare prin desemnarea unor
unităţi de lucru cu responsabilitate teritorială clar definită, în care
activează un număr prestabilit de persoane. Responsabilităţile ce
revin instituţiei probaţiunii în ansamblu presupun o implicare
colectivă a angajaţilor care să marcheze funcţionarea serviciului de
probaţiune ca echipă.
Al doilea aspect se referă la scopul pentru care a fost creată
instituţia probaţiunii, stabilit prin art. 2 alin. (2) din Legea nr.
252/2013 și care prevede că „activitatea sistemului de probaţiune
se desfășoară în interesul comunităţii, în scopul reabilitării sociale a
infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracţiuni
și al creșterii gradului de siguranţă în comunitate”. Este evident că
acest scop nu poate fi atins de fiecare dintre membrii serviciului
individual, ci numai în cadrul clasic al funcţionării ca echipă. Un
astfel de scop instituţional, de interes major pentru comunităţile
locale nu poate fi îndeplinit decât printr-un efort comun al unor
oameni cu valori similare și numai lucrând împreună. De altfel, de
la începuturile sale ca instituţie, în anul 2001, probaţiunea a

149 
 
încurajat o cultură organizaţională deschisă, axată pe colaborare și
consultare, favorabilă funcţionării în echipă. Cu atât mai mult, cu
cât această instituţie de interes comunitar nu se află în concurenţă
cu alte instituţii sau organizaţii pentru resurse și profit, fiind o
instituţie susţinută financiar din fonduri publice. Rezolvarea
problemelor cu care se confruntă un serviciu, se raportează la
responsabilitatea instituţională și nu la cea individuală, deoarece
dacă ceva afectează mersul concret al serviciului de probaţiune
local, aceasta nu ţine exclusiv de vina individuală a unui consilier,
ci de conlucrarea membrilor echipei și buna ei funcţionare.
În acest context al funcţionării echipei din cadrul serviciului
de probaţiune local, sunt importante de analizat principalele
tipologii ale unui șef de serviciu. Studiile de management arată că
există trei tipuri principale de lideri care pot juca toate cele trei
roluri în situaţiile diverse cu care se confruntă o echipă,
predominanţa fiind aceea care stabilește tipul liderului: autoritar,
participativ (democrat) sau laissez-faire (permisiv).
Dacă s-ar face un sondaj în rândul tuturor șefilor de serviciu
local cu privire la stilul lor de conducere, aceștia ar răspunde că
predominant în activitatea lor, încearcă să gestioneze activitatea
serviciului încurajând participarea echipei la luarea deciziilor,
situându-se într-o cultură organizaţională participativă. Dacă același
demers s-ar realiza în rândul consilierilor de probaţiune conduși de
aceiași șefi de serviciu, răspunsurile obţinute ar fi oarecum diferite,
percepţia acestora fiind alta, deoarece se află la un alt nivel al
ierarhiei instituţionale și sunt cei asupra cărora se reflectă deciziile
luate de către șefi. Astfel, poate că percepţia ar fi că unii șefi de
serviciu sunt mai autoritari, adoptând un stil de conducere mai
directiv, iar alţii sunt mai permisivi, delegând o mare parte din
sarcini.
Acest demers nu se dorește a fi o judecată morală asupra
modului de exercitare a conducerii unei echipe locale, deoarece
stilul de conducere trebuie adaptat echipei și situaţiilor întâlnite.
Dacă din echipă fac parte majoritar consilieri de probaţiune cu
experienţă, este normal ca decizia să vină în urma consultărilor
directe între șef și echipă, iar metoda delegării să fie una des
întâlnită, deoarece angajaţii au deja o bogată experienţă și cunosc
profesia foarte bine, putând să evolueze și să rezolve o serie de
probleme fără prea mare intervenţie din partea șefului serviciului.
În această situaţie, predomină stilurile de conducere democratice

150 
 
sau permisive. Atunci când însă, în echipă sosesc consilieri nou
angajaţi și în proporţii destul de însemnate prin raportare la numărul
total al membrilor acesteia, este normal ca șefii de serviciu să
decidă și să exercite un control nemijlocit al activităţii consilierilor,
predominând stilul autoritar sau directiv. De asemenea, în funcţie
de nivelul de interacţiune a echipei pot apărea situaţii în care șefii
serviciilor, indiferent de stilul de conducere preferat de obicei, să
fie nevoiţi să ia decizii rapide, exercitând astfel prerogativa șefului
serviciului, lăsând aparenţa unui stil mai directiv. În acest fel, chiar
dacă echipa nu este consultată, situaţia sau problema identificată
primește o rezolvare în acord cu scopul și obiectivele propuse de
șeful serviciului și cu timpul disponibil în care acesta este obligat să
o rezolve. Așadar, adaptarea stilului de conducere este la îndemâna
și la aprecierea fiecărui șef de serviciu local.
Toţi șefii serviciilor de probaţiune sunt încurajaţi de
conducerea centrală, prin recomandări și prin intermediul
inspecţiilor locale, să adopte un stil participativ în care fiecare
consilier de probaţiune să fie implicat în luarea deciziei și în punerea
acesteia în practică. Dar situaţiile întâlnite în practică nu pot
respecta acest deziderat. Astfel, este alegerea șefului serviciului
către ce tip de conducerea înclină. O echipă mai nouă este necesar
să fie condusă și direcţionată, în timp ce o echipă experimentată are
nevoie de mai mult spaţiu pentru a-și pune în valoare
profesionalismul, context în care șeful serviciului adoptă un rol de
fundal, fără a avea o prezenţă în prim-plan în ceea ce privește
punerea în valoare a acestei experienţe. Dar sunt și situaţii în care
specificul acţiunii, timpul limitat de reacţie, presupune o decizie
rapidă, indiferent de componenţa echipei, fiind necesar ca șeful
serviciului să acţioneze neîntârziat pentru a da o direcţie clară
acţiunilor serviciului.
Tipul de leadership depinde de dinamica și de componenţa
echipei. Dar o mare parte din responsabilitate o are și șeful
serviciului de probaţiune, deoarece el este cel care poate alege în
mod raţional când și cum să exercite conducerea echipei. Cu atât
mai mult, cu cât rezultatele echipei nu ţin de performanţa într-un
domeniu concurenţial, ca să poată fi raportate la cifre (profit,
procente etc.). Domeniul în care sunt apreciate rezultatele
serviciului de probaţiune este unul care nu se măsoară numai în
cifre, o eroare care conduce către un rezultat negativ în activitatea
acestuia putând atrage consecinţe negative care să afecteze

151 
 
multiple sectoare ale sistemului de probaţiune, de la imaginea
publică a serviciului ca instituţie responsabilă de siguranţa
comunitară până la securitatea fizică sau psihică a angajaţilor și a
altor persoane interesate. În concluzie, șeful serviciului de
probaţiune local poate influenţa, prin acţiunile sale de
management, atingerea obiectivelor și a scopului instituţional în
cadrul unei culturi organizaţionale pre-existente specifice unei
instituţii publice de interes comunitar.
Coordonarea activităţii
Sarcinile unui șef de serviciu local cuprind o varietate mare
de activităţi și presupun abilităţi și deprinderi diferite.
În privinţa alocării cazurilor, șeful serviciului de probaţiune
local trebuie să cunoască foarte bine potenţialul consilierilor din
echipă pentru a-i identifica pe cei mai potriviţi pentru diferite
sarcini specifice.
În relaţiile cu instituţiile din domeniul judiciar sau cu cele
publice locale, șeful serviciului trebuie să exercite atribuţii
referitoare la reprezentativitate, unind rolul de lider cu cel de
negociator.
De asemenea, o specificitate a serviciilor de probaţiune, în
special după schimbarea operată prin reforma legislaţiei în materie
penală, este aceea prin care șeful serviciului a fost nevoit să
exercite rolul unui administrator al resurselor materiale în cadrul
serviciilor locale. Asupra acestui aspect ne vom opri pentru a
prezenta câteva provocări și dileme, precum și modalităţi de
rezolvare.
Mai întâi, trebuie să observăm că, după anul 2014, șeful
serviciului de probaţiune local a trebuit să preia o serie de sarcini
noi pe care, până la data respectivă, le exercita un întreg
departament din cadrul tribunalului (serviciul contabilitate și
administrativ). Schimbarea operată de noua legislaţie în domeniul
probaţiunii s-a reflectat în modalitatea de organizare a sistemului,
prin gestionarea unui buget propriu la nivel central și
operaţionalizarea unui departament economic pentru administrarea
acestui buget. Prima dificultate a apărut din cauza absenţei
cunoștinţelor și deprinderilor personalului din serviciile locale
pentru a face faţă administrării resurselor puse la dispoziţie de la
nivel central. Deși existau resurse materiale (pentru deplasări,
pentru acoperirea necesarului de papetărie și echipamente etc.) nu
existau proceduri clare și nici personal instruit să folosească aceste

152 
 
proceduri, nici la nivel central și nici la nivel local. În multe situaţii,
șefii serviciilor de probaţiune au preluat și rolul de personal
administrativ, deoarece instituţia delegării către subordonaţi nu a
mai putut funcţiona din cauza avalanșei de cazuri cu care s-au
confruntat serviciile de probaţiune din partea instanţelor de
judecată și a parchetelor, precum și din cauza nevoii de adaptare la
noile proceduri în vigoare prin implementarea reformei legislative.
Astfel, șeful serviciului a trebuit să facă alegeri dificile în
această perioadă de tranziţie către o instituţie autonomă a
probaţiunii. Principalele dificultăţi cu care s-a confruntat decurg
din:
1. lipsa personalului administrativ (secretar, șofer, contabil), care
a pricinuit un consum semnificativ din timpul alocat altor sarcini ce
ţineau de buna desfășurare a activităţii curente în cadrul serviciilor
locale;
2. distanţa dintre resursele aflate la dispoziţie și serviciu, faptul că
la nivel central existau resurse ce nu puteau fi accesate din cauza
lipsei unor proceduri clare sau a personalului care să prelucreze
documentele necesare, a condus la o comunicare defectuoasă între
nivelul local și central, acumulare de tensiuni, șefii serviciilor
aflându-se la mijlocul fluxului de comunicare;
3. activităţile noi pe care șeful serviciului nu le exercitase anterior
și pentru care nu a fost pregătit. Ca să exemplificăm, ne referim la
întocmirea de note de oportunitate, referate de necesitate,
pontaje, note de intrare-recepţie, bonuri de consum, foi de parcurs,
ordine de deplasare, ale căror forme s-au schimbat destul de des,
uneori de la o raportare la alta sau chiar de la o zi la alta;
4. lipsa controlului asupra resurselor și a personalului, care
împiedică o planificare adecvată a activităţilor curente;
5. desfășurarea unor activităţi ce presupun cunoștinţe privind
domenii specifice, pentru care șefii de serviciu nu au avut pregătirea
necesară: sănătatea în muncă, înregistrarea fiscală la ANAF,
înmatricularea de autovehicule ale instituţiei și transferul de
proprietate de la tribunale către DNP, inventarierea bunurilor aflate
în administrare etc.
În această situaţie, șeful serviciului de probaţiune a avut de
înfruntat prima dilemă importantă în noua arhitectură a probaţiunii:
cum se îmbină activităţile administrative cu cele de administrare a
cazurilor din cadrul serviciului de probaţiune? Șeful serviciului de
probaţiune este mai întâi consilier de probaţiune, fiind selectat din

153 
 
rândul acestora, iar responsabilitatea sa include realizarea sarcinilor
directe cu persoanele supravegheate sau inculpate? Punctul de
vedere al conducerii centrale a stabilit atât prin recomandările
directe, cât și prin rapoartele de inspecţie că șeful serviciului de
probaţiune trebuie să exercite și activităţi directe de practică având
în supraveghere persoane condamnate, redactând referate și
rapoarte de evaluare și participând la programe de lucru cu
persoanele supravegheate.
Această recomandare a venit tocmai pentru a evita
deprofesionalizarea șefilor de servicii ca și consilieri de probaţiune.
În acest context, apare dilema referitoare la numărul maxim de
cazuri care pot fi administrate de un șef serviciu pentru a evita
deprofesionalizarea sa, în așa fel încât să poată să facă faţă la fel
de bine și sarcinilor de administrator, pentru a nu produce dificultăţi
în funcţionarea întregului serviciu ca urmare a realizării cu
întârziere sau la un standard scăzut a acestor din urmă atribuţii. În
acest context, a apărut întrebarea: cum poate un șef serviciu să
construiască o relaţie profesională cu persoanele aflate în
supravegherea sa prin întâlniri planificate, consiliere, implicare,
având în același timp de realizat sarcini de natură administrativă cu
termene foarte scurte fixate de departamentele de specialitate de
la nivel central?
Toate aceste aspecte au ridicat dificultăţi serviciilor locale
crescând nemulţumirea și determinând o sincopă în fluxul
comunicării între nivelul central și local. Alegerea operată este una
ce ţine de persoana șefului și nu există o reţetă de succes în acest
context. Există riscuri pentru fiecare alegere realizată de șeful
serviciului. Astfel, el poate pierde oportunitatea de a stabili o
relaţie profesională favorabilă schimbării comportamentale în cazul
persoanelor aflate în supravegherea sa ori se expune riscului de a
pierde resurse materiale necesare desfășurării activităţii întregului
serviciu în condiţii optime. Alegerea pe care foarte mulţi șefi de
serviciu local au făcut-o în această perioadă a fost să rămână peste
program și să realizeze sarcinile cerute, plasând astfel riscurile în
plan personal. Astfel de alegeri sunt lăudabile și au făcut ca
serviciile să traverseze cu bine o perioadă turbulentă de schimbări
majore organizaţionale. Dar, pe termen lung, nu este o soluţie,
pentru că, în final, riscurile implicate presupun ori
deprofesionalizarea, ca urmare a investirii resurselor de timp în
realizarea sarcinilor administrative ori provocarea unor

154 
 
disfuncţionalităţi în administrarea serviciului care pot afecta
întregul personal în condiţiile în care eforturile se canalizează în
direcţia muncii cu persoanele aflate în supraveghere.
Un remediu care ar putea să aibă un impact pozitiv în
activitatea șefului serviciului îl constituie stabilirea de priorităţi în
activitate. Cum se pot stabili priorităţi, când toate acţiunile sunt la
fel de importante, în plus existând o presiune pentru a fi realizate
în timp cât mai scurt? Există două valori prin prisma cărora se poate
aprecia și realiza ordinea derulării activităţilor. Deși toate
activităţile sunt importante, unele au un nivel de importanţă mai
mare, pe care este necesar să îl stabilim făcând o ierarhie a
priorităţilor. Astfel, sarcinile ce pot avea un impact negativ direct
este necesar să fie realizate prioritar, în timp ce sarcinile a căror
întârziere nu duce la aceste consecinţe pot fi amânate. Dar aici
trebuie să constatăm că există uneori lucruri foarte importante ce
pot fi amânate, deoarece nu conduc către un impact negativ
imediat, pentru a răspunde altor urgenţe care au această consecinţă
nedorită. Această alegere nu înseamnă schimbarea ordinii ierarhiei
activităţilor, ci doar o eliberare temporară a presiunii imediate. Un
consilier de probaţiune va alege întotdeauna să facă o întrevedere
cu un client cu dificultăţi și riscuri reale care are nevoie de sprijin,
amânând o sarcină administrativă pe mai târziu. Dar dacă de acea
sarcină administrativă depinde funcţionarea serviciului din punct de
vedere al accesului la resurse materiale pentru câteva luni,
consilierul de probaţiune, care este și șef de serviciu trebuie să facă
o alegere. În acest sens, există activităţi importante din perspectiva
atingerii scopului instituţional, aflate în vârful ierarhiei priorităţilor
și acest lucru nu se schimbă niciodată. Dar există aspecte mai puţin
importante în ierarhie, de exemplu cele administrative, care devin
esenţiale pentru serviciul de probaţiune din perspectiva timpului în
care trebuie realizate, de obicei unul foarte scurt, cu impact
negativ, în cazul în care nu sunt realizate sau sunt realizate
defectuos, astfel, putând afecta chiar desfășurarea activităţilor
stabilite anterior ca fiind foarte importante pentru consilierul de
probaţiune. Prioritizarea este un instrument, o metodă care depinde
de timpul în care este folosită și mai ales depinde de alegerea pe
care șeful serviciului o realizează zi de zi în activitatea sa.

155 
 
Managementul timpului
Consilierul de probaţiune realizează un set complex de
sarcini. Cele mai multe activităţi pot fi realizate conform unei
minime planificări, dar, de cele mai multe ori, această planificare
eșuează din cauze obiective. O persoană, oricât de organizată este,
se întâlnește frecvent cu situaţii neprevăzute și trebuie să aleagă ce
anume face. Alegerea raţională constituie cea mai bună soluţie în
rezolvarea acestei probleme, deoarece pune în balanţă toate
opţiunile și stabilește ordinea priorităţilor. Dar uneori, o persoană
se confruntă cu o presiune acută a timpului și nu are răgazul necesar
să calculeze raţional și să stabilească ordinea priorităţilor așa cum
și-ar dori. În această situaţie, deseori întâlnită de șefii serviciilor de
probaţiune, alegerea este determinată oarecum de principiile și
valorile organizaţiei pe care persoana le-a încorporat în propriul
comportament instituţional.
După reforma legislaţiei penale din anul 2014, sistemul de
probaţiune a trebuit să facă faţă unor dificultăţi de amploare, să
gestioneze un imens aflux de cazuri pentru care nu a fost pregătit
suficient, reușind să facă faţă cu succes acestor provocări. Faptul
că, în ciuda acestui aflux de cazuri, sistemul de probaţiune
funcţionează, arată că personalul a exersat și și-a însușit valorile și
principiile de bază într-un mod pozitiv, astfel încât a făcut faţă
acestei presiuni constante a alegerii raţionale, răspunzând corect,
de cele mai multe ori, la întrebarea: ce anume, din multitudinea de
activităţi, aleg să nu fac astăzi (amânare), în așa fel încât activitatea
curentă a serviciului să nu fie afectată în mod negativ.

Motivarea echipei
Deși nu participă la alegerea membrilor echipei, șeful
serviciului de probaţiune este responsabil pentru mobilizarea
acestora în vederea desfășurării activităţilor la un standard ridicat
pentru atingerea scopului instituţional. Din această situaţie se ivesc
unele neajunsuri în managementul echipei de probaţiune. Cum
poate un manager să motiveze personalul, când nu are pârghiile
necesare, așa cum sunt acestea văzute în studiile de management?
Șeful serviciului nu are control și nu stabilește bugetul pentru
funcţionarea activităţii, deci nu are influenţă la nivelul deciziei
asupra recompenselor materiale (creșteri salariale, premii, avansări
în funcţie). Acest lucru este unul frecvent întâlnit în multe instituţii
publice care nu au control asupra bugetului, însă șeful serviciului de

156 
 
probaţiune local este într-o poziţie și mai dificilă, fiind lipsit de orice
influenţă în acest proces. Se pune întrebarea pe ce se poate baza un
șef de serviciu local în motivarea personalului? În acest context,
având în vedere specificul organizaţiei, singura influenţă exercitată
asupra echipei de consilieri de probaţiune de către șeful serviciului
se bazează pe alte valori decât cele materiale.
Modul în care este organizată activitatea unui serviciu de
probaţiune local poate motiva sau, dimpotrivă, poate demotiva
personalul de probaţiune, iar această organizare depinde de
alegerea pe care o face șeful serviciului, fiind un apanaj ce ţine
exclusiv de prerogativele sale.
Alocarea de cazuri, una dintre activităţile importante în
funcţionarea echipei, poate stârni tulburare, prin acumularea de
nemulţumiri și tensiuni. Pentru preîntâmpinarea acestor situaţii
nedorite, este recomandabil ca alocarea de cazuri să se facă
echilibrat în privinţa gradului de dificultate, corect în privinţa
numărului de cazuri și, pe cât posibil, transparent, pentru a
preîntâmpina suspiciunea că unii consilieri sunt favorizaţi în dauna
altora sau că nu sunt valorizate experienţele profesionale și
personale ale tuturor membrilor echipei, din motive subiective.
Delegarea atribuţiilor referitoare la aspecte specifice în
cadrul serviciului este de preferat să ţină cont de calităţile dovedite
ale consilierilor în realizarea sarcinilor anterioare. Această delegare
este necesar să fie asumată și comunicată echipei, pentru a nu exista
situaţii neplăcute.
Participarea la cursuri de pregătire sau activităţi formale și
informale în raport cu alte instituţii, ce se pot constitui drept
oportunităţi de dezvoltare personală pentru fiecare membru al
echipei trebuie realizată în mod transparent și ţinând cont de
nevoile specifice ale întregului serviciu. Această participare trebuie
să fie realizată în mod echitabil pentru toţi consilierii, așa încât tot
serviciul să profite de pe urma acestor oportunităţi.
Transparenţa deciziilor, predictibilitatea reacţiilor și accesul
consilierilor la informaţia de interes pentru serviciul de probaţiune
sunt premise pentru crearea unei atmosfere pozitive în cadrul
serviciului care nu poate să conducă decât la o mai intensă
colaborare între personal și șefii de servicii, astfel încât, în ciuda
lipsei recompenselor materiale, amintite mai sus, să existe o
dinamică a activităţilor, prin mobilizarea energiilor pozitive ale
tuturor membrilor echipei.

157 
 
Bibliografie
Andrews, D. A., Bonta, J., & Hoge, R. D. (1990). Classification for
effective rehabilitation: Rediscovering psychology. Criminal
justice and Behavior, 17(1), 19-52.
Bachrach, L. L. (1993). Continuity of care and approaches to case
management for long-term mentally ill patients. Psychiatric
Services, 44(5), 465-468.
Cojocaru, Ș. (2005). Metode apreciative în asistenţa socială:
ancheta, supervizarea şl managementul de caz. Iasi: Polirom.
Fayol, H. (2016). General and industrial management: Ravenio
Books.
Freeman, R. M. (1999). Correctional Organization and Management:
Public Policy Challenges, Behavior, and Structure:
Butterworth-Heinemann.
Friday, J. C. (1986). Case managers for the chronically mentally ill:
Assessing and improving their performance: Southern
Regional Education Board.
Klaus, J. F. (1998). Handbook on probation services: Guidelines for
probation practitioners and managers: Unipub.
Levine, M. (1979). Case management: Lessons from earlier efforts.
Evaluation and program planning, 2(3), 235-243.
Mintzberg, H. (1979). The structuring of organizations (Vol. 203):
Prentice hall Englewood Cliffs, NJ.
Motiuk, L. (1995). Refocusing the role of psychology in risk
management: Assessment, communication, monitoring and
intervention. Forensic Psychology: Policy and Practice in
Corrections. Ottawa: Correctional Service Canada.
Motiuk, L. L., & Porporino, F. J. (1989). Field test of the Community
Risk/Needs Management scale: A study of offenders on
caseload: Correctional Service Canada, Research Branch.
Neamţu, N. (2008). Managementul serviciilor de asistenţă socială.
Cluj Napoca: Accent.
Silow-Carroll, S., Edwards, J. N., & Lashbrook, A. (2011). Reducing
hospital readmissions: lessons from top-performing hospitals.
CareManagement, 17(5), 14.
Weil, M., & Karls, J. M. (1985). Case management in human service
practice: Jossey-Bass Incorporated Pub.

158 
 
PRINCIPII ȘI REPERE ETICE ÎN ACTIVITATEA DE PROBAŢIUNE

Liviu Toader58
Marian Badea59

I. Reguli europene de bază privitoare la cerinţele etice/


deontologice în instituţii care pun în aplicare sancţiunile penale, în
comunitate

I.1. Recomandarea Nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniștri


către statele membre referitoare la regulile europene asupra
sancţiunilor aplicate în comunitate
Partea a II-a a acestui document, „Resurse umane și
financiare”, capitolul V –„Personal profesional” debutează prin
referiri detaliate la tipuri de comportament discriminatoriu
incompatibil cu cel profesional, în fiecare dintre fazele de
recrutare, selectare și promovare a personalului. De altfel, cerinţa
de non-discriminare este așezată la baza reglementărilor, fiind de
găsit încă din secţiunea „Respectarea drepturilor fundamentale”, a
acestui set de norme, atunci când se vorbește despre „impunerea și
executarea sancţiunilor și măsurilor aplicate în comunitate”.
Pentru asigurarea unor servicii de calitate și pentru
protejarea personalului faţă de efectele supraîncărcării, regula 38
prevede explicit:
Personalul însărcinat cu executarea va trebui să fie în număr
suficient pentru a-și asuma efectiv multiplele sarcini care îi revin.
Va trebui să aibă calităţile de caracter și calificările profesionale
necesare executării funcţiilor sale.
Unele norme și politici vor trebui definite pentru ca numărul
și calitatea personalului să corespundă cantităţii de muncă și
calificărilor și experienţei profesionale specifice dobândite.
Nevoia de informare și cea de pregătire profesională sunt
puse în legătură clară cu exigenţele deontologice, în regula 39:
Personalul însărcinat cu executarea va trebui să primească o
pregătire adecvată și să dispună de o informare care să-i permită să
aibă o percepţie realistă a câmpului său special de activitate, a

58 Inspector de probațiune, Direcția Națională de Probațiune 
59 Inspector de probațiune, Direcția Națională de Probațiune 

159 
 
activităţilor sale concrete și a exigenţelor deontologice ale muncii
sale. Calificarea sa profesională va trebui să fie cu regularitate
îmbunătăţită și dezvoltată prin cursuri de perfecţionare, analize și
evaluări ale muncii sale.

I.2. Recomandarea Nr. R (97) 12 a Comitetului de Miniștri


către statele membre referitoare la personalul responsabil pentru
implementarea sancţiunilor și măsurilor
După ce sunt reluate idei importante, precum riscurile
supraîncărcării și ale lipsei de (in)formare specifică, așa cum le-am
întâlnit și în Recomandarea Nr. R (92) 16, mai sus prezentată, avem
detaliate Reperele europene pentru ghidurile etice naţionale
destinate personalului responsabil de implementarea sancţiunilor și
măsurilor, în Anexa II a Recomandării Nr. R (97) 12.
Partea generală, redată integral, în cele ce urmează, conţine
referiri la dimensiuni esenţiale ale activităţii de probaţiune:
‐ relaţiile dintre colegi (colaborare, reciprocitatea sprijinului,
abţinerea de la criticile exprimate de faţă cu persoanele din
evidenţa serviciilor de probaţiune, comportament non-
discriminatoriu și care să nu fie contribuitor în nicio formă de
hărţuire);
‐ relaţia cu instituţia angajatoare (loialitate, lipsa de echivoc
în cheltuirea onestă a banilor publici, grija pentru evitarea
consecinţelor nedorite pe care le poate avea asupra
instituţiei comportamentul individual din timpul, dar și
dincolo de programul de lucru, generarea încrederii prin
îndeplinirea datoriilor de serviciu, prin împlinirea misiunii
organizaţionale);
‐ comunicare (asigurarea calităţii informaţiilor oferite
publicului larg și partenerilor instituţionali, informare
promptă și deschisă despre acţiuni individuale cu posibile
consecinţe nedorite asupra instituţiei angajatoare,
încurajarea dialogului orientat înspre generarea de soluţii
etice).

I. Cerinţe etice de ordin general

1. Personalul responsabil de implementarea sancţiunilor și măsurilor


trebuie să-și exercite în mod loial și conștient sarcinile care îi revin
conform instrumentelor legale aplicate de stat. Aceleași prevederi
trebuie să se aplice în ceea ce privește acordul cu politicile, practicile
160 
 
și instrucţiunile serviciului/ serviciilor responsabil/e de implementarea
sancţiunilor și măsurilor în exercitarea acestor sarcini, atât timp cât nu
sunt în contradicţie cu instrumentele legale aplicate.
2. Serviciul/ Serviciile responsabil/e de implementarea sancţiunilor și
măsurilor are/ au obligaţia de a face clare personalului cerinţele etice
implicate în implementarea sancţiunilor și măsurilor, astfel încât munca
la orice nivel de organizare să se bazeze pe premise etice sustenabile.
Serviciul/ Serviciile implicate trebuie să prevină sau, dacă este cazul,
să risipească îndoielile de ordin etic resimţite de personal în legătură cu
politicile, practicile sau instrucţiunile lui/ lor, prin instituirea de
proceduri adecvate și prin oferirea unor elemente de orientare.
3. Personalul responsabil de implementarea sancţiunilor și măsurilor
trebuie să se comporte, în timpul dar și în afara programului de lucru,
în conformitate cu politicile, principiile și instrucţiunile serviciului/
serviciilor, astfel încât conduita sa să nu aibă efect advers asupra
performanţei și îndatoririlor sale și să nu submineze credibilitatea
serviciului/ serviciilor. Personalul trebuie să informeze imediat
superiorul ierarhic despre orice acţiune care poate avea consecinţe
adverse pentru serviciu/ servicii.
4. Personalul trebuie să se abţină de la purtarea care poate genera
suspiciuni cu privire la faptul că banii sau alte resurse acordate pentru
funcţionarea serviciului sunt utilizaţi într-un mod nepotrivit. În cazul
oricărui dubiu, fiecare angajat trebuie să solicite repere orientative, iar
serviciul trebuie să le ofere.
5. Dacă informaţia referitoare la persoana învinuită/ sancţionată trebuie
transmisă autorităţii îndreptăţită să o primească, personalul are
obligaţia etică de a se asigura că această informaţie este obiectivă,
onestă și completă, mai ales dacă informaţia se referă la activitatea
ilegală a persoanei sancţionate.
6. Spiritul de colaborare și sprijin reciproc trebuie să guverneze relaţiile
dintre colegi, pentru a promova un mediu de activitate care este sănătos
și sigur din punct de vedere fizic și psihologic atât pentru personal, cât
și pentru persoanele învinuite/ sancţionate. Personalul trebuie să fie
deschis pentru a oferi asistenţă colegilor care au nevoie de acest suport
în exercitarea sarcinilor lor, în special cu referire la izbucnirea violenţei
sau a altui incident perturbator.
7. Personalul responsabil de implementarea sancţiunilor și măsurilor
trebuie să respecte drepturile colegilor lor, indiferent de rasă, origine
etnică sau naţională, culoare, limbă, religie, vârstă, gen, înclinaţie
sexuală sau condiţie fizică ori psihică. În nici un fel de circumstanţe nu
trebuie să participe la vreo formă de hărţuire sau discriminare, nici chiar
să încerce să scuze un astfel de comportament.
8. Personalul responsabil de implementarea sancţiunilor și măsurilor
trebuie să dea dovadă de respectarea diversităţii de opinie, pentru a
161 
 
evita ofensarea cuiva și să asigure respectul faţă de toţi. Acesta nu
trebuie să critice colegii faţă de persoanele învinuite/ sancţionate sau
faţă de membri ai familiei ori cunoscuţi ai acestora.
9. Personalul responsabil de implementarea sancţiunilor și măsurilor
trebuie să-și îndeplinească îndatoririle onest și deschis faţă de alte
persoane sau organe care colaborează cu serviciul/ serviciile implicate
în implementarea sancţiunilor și măsurilor și cu publicul, pentru a crește
încrederea în serviciu și în personalul acestuia.
10. Serviciul/ serviciile responsabil/e de implementarea sancţiunilor și
măsurilor au obligaţia etică de a se asigura ca membrii personalului să
fie informaţi pe deplin despre natura contactului pe care îl pot avea cu
presa, în acord cu legislaţia naţională relevantă cu privire la libertatea
exprimării și cu orice politică sau instrucţiune bazată pe ea. Când
membrii personalului fac declaraţii presei, aceștia trebuie să acţioneze
în mod loial în conformitate cu legislaţia, politica și instrucţiunile
instituţionale. În asemenea ocazii ei trebuie să dea dovadă de
onestitate, obiectivitate și francheţe.

Secţiunea dedicată relaţiei cu persoanele învinuite/


sancţionate, din Anexa II a Recomandării Nr. R (97) 12, și ea redată
integral mai jos, abordează deschis marile temeri cu privire la
corupţie și încălcarea confidenţialităţii, de exemplu, dar aduce și
detalii de funcţionalitate, care pot fi traduse în îndemnuri, de tipul:
‐ Când observi nereguli în jurul tău, ia atitudine!
‐ Când nu ești sigur că faci ceea ce trebuie sau ceea ce
consideri că e bine, consultă-ţi colegii!
‐ Felul în care te porţi și vorbești îi poate influenţa pe cei
cărora le dedici munca ta, deci fă-o așa încât să fii un bun
exemplu!

II. Cerinţe etice în relaţia cu persoanele învinuite ori sancţionate

11. Întreaga activitate ce ţine de implementarea sancţiunilor și


măsurilor trebuie să se bazeze pe respectarea fiinţei umane și a
drepturilor persoanelor învinuite/ sancţionate conferite de
instrumentele legale naţionale sau internaţionale. Respectul faţă de
persoanele învinuite/ sancţionate trebuie să includă familia și rudele
sale.
12. În munca sa cu persoanele învinuite/ sancţionate, tot personalul
trebuie să promoveze cu loialitate scopul sancţiunii sau măsurii în
conformitate cu politica și practica serviciului/ serviciilor implicate în
implementarea sancţiunilor și măsurilor.

162 
 
13. Personalul trebuie să se abţină de la folosirea violenţei sau a oricărei
alte forme de maltratare fizică sau psihică asupra persoanelor învinuite/
sancţionate aflate în evidenţa serviciilor și să facă tot posibilul pentru a
se asigura că acest comportament nu este practicat de alţii.
14. Personalul trebuie să se abţină de la orice formă de discriminare în
implementarea sancţiunilor și măsurilor și să facă tot posibilul pentru a
preveni discriminarea faţă de alte persoane sau organe.
15. Personalul trebuie să se abţină de la orice comportament provocator
faţă de persoanele învinuite/ sancţionate aflate în evidenţa serviciilor.
Din contră, personalul trebuie să stimuleze comportamentul pozitiv al
persoanelor învinuite/ sancţionate prin oferirea unui exemplu
constructiv prin atitudine, cuvinte și acţiuni.
16. Personalul care lucrează direct cu persoanele învinuite/ sancţionate
are responsabilitatea etică de a le comunica obligaţiile și drepturile
potrivit sancţiunilor și măsurilor aplicate, precum și formele de ajutor
care poate fi acordat pentru asistarea lor înspre adoptarea unui
comportament conform legii.
17. Informaţia cu privire la persoanele învinuite/ sancţionate și la
situaţia lor, precum și la familiile lor trebuie să fie folosită cu respect,
și tratată potrivit prevederilor legislative sau administrative cu privire
la confidenţialitate. Personalul trebuie să urmeze în mod loial
instrucţiunile conţinute în respectivele prevederi.
18. În nicio situaţie personalul nu trebuie să accepte mită și nici să se
implice în activităţi de corupţie cu persoanele învinuite/ sancţionate sau
familiile lor și să se asigure că fac tot posibilul pentru ca asemenea
practici să nu aibă loc cu implicarea altui membru al personalului.
19. Membrii personalului trebuie să menţină relaţii profesionale cu
persoanele învinuite/ sancţionate și cu familiile lor. Ei trebuie să solicite
ajutor ori de câte ori au îndoieli cu privire la corectitudinea relaţiilor
lor cu persoanele învinuite/ sancţionate si cu familiile lor. Membrii
personalului cu responsabilităţi de supervizare nu trebuie să ezite în a
lua măsura potrivită în ceea ce privește orice relaţii îndoielnice ale
persoanei supervizate cu persoanele învinuite/ sancţionate și familiile
lor.

I.3. Recomandarea CM/Rec (2008)11 a Comitetului de


Miniștri către statele membre cu privire la Regulile europene
referitoare la minorii supuși unor sancţiuni sau măsuri
Dacă privim la profilarea specială a unor organizaţii,
construite așa încât să răspundă cât mai bine lucrului (cvasi) exclusiv
cu minorii, putem să avem în vedere o etică specifică abordării
minorilor supuși unor sancţiuni sau măsuri.

163 
 
Dacă luăm în considerare posibilitatea regulamentară/
formală a compartimentării activităţilor din sistemul de probaţiune
românesc, în forma birourilor în care se desfășoară activităţile
principale (evaluarea presentenţială, supravegherea, aplicarea de
programe de reintegrare, colaborarea cu penitenciarele, executarea
pedepsei amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii),
putem să considerăm legitimă o etică a lucrului cu persoanele
sancţionate în comunitate, fără a mai introduce și criteriul vârstei.
Totuși, simpla analiză a regulilor care guvernează aceste activităţi
principale, fără a mai detalia practica, ne ajută să descoperim
repede că departajarea minorilor de adulţi este considerată ca fiind
relevantă, prin urmare ne întoarcem la prima posibilitate, mai sus
enunţată, în care vedeam o etică specifică abordării minorilor supuși
unor sancţiuni sau măsuri.
Acesta este și motivul pentru care am inclus Recomandarea
CM/Rec (2008)11 între normele de bază. Apoi, începând analiza
acestui document, din perspectiva eticii, am apreciat continuitatea
unei perspective asupra întregului, lipsită de categorice rupturi,
precum cea dintre copii/ minori și adulţi. Pentru că, așa cum se
înţelege din Recomandare, sensibilitatea pentru fiinţa umană este
aceeași, indiferent de vârsta acesteia.
Este enunţată preocuparea pentru o politică de tip
comprehensiv, cu privire la personalul responsabil cu aplicarea
sancţiunilor și măsurilor specifice minorilor, cuprinsă într-un
document formal (v. regula 127.1). apoi este afirmată nevoia unor
standarde etice fundamentale specifice acestei politici.
Distingem, faţă de recomandările europene prezentate până
acum, doar îndemnul de a furniza „mecanisme eficace privind
încălcările standardelor etice și profesionale” (v. regula 127.2) și
formare periodică, nu doar iniţială, dedicată „eticii și valorilor de
bază ale profesiei” (v. regula 129.3, a), aspecte pe care le apreciem
ca fiind importante, dar nu specifice lucrului cu minorii, în
probaţiune.

164 
 
I.4. Recomandarea CM/Rec (2010)1 a Comitetului de
Miniștri către statele membre cu privire la Regulile de Probaţiune
ale Consiliului Europei
Între Principiile de bază, așa cum sunt prevăzute în această
Recomandare, este și cel care marchează necesitatea lucrului în
raport cu repere etice normate, atât la nivel local, cât și în
corespondenţă cu alte sisteme de probaţiune:
13. Toate activităţile și intervenţiile realizate de agenţiile
de probaţiune vor respecta cele mai înalte standarde etice și
profesionale, naţionale și internaţionale.
În secţiunea dedicată Personalului, regăsim cele două mari
teme observate și în Anexa II a Recomandării Nr. R (97) 12, încă și
mai concis numite, în beneficiul impactului dorit: integritatea și
umanitatea.
22. Personalul va fi recrutat și selectat corespunzător
criteriilor aprobate, care vor pune accent pe necesitatea de
integritate, umanitate, capacitate profesională și adecvare
personală faţă de munca de nivel complex pe care trebuie să o
realizeze.
Reluată, în aceeași secţiune, este și ideea acordului dintre
eficienţă și numărul angajaţilor, cu o completare privitoare la
situaţia în care, totuși, persistă dezechilibrul dintre necesarul de
personal și responsabilităţi:
29. Personalul de probaţiune va fi suficient de numeros
pentru a-și realiza eficient activitatea. Anumiţi lucrători vor avea
un număr de cazuri, care le va permite să supravegheze, îndrume și
asiste delicvenţii în mod eficient și uman și, acolo unde va fi cazul,
să lucreze cu familiile lor și, dacă va fi necesar, cu victimele. În
cazurile în care cererea va fi excesivă, administraţia va avea
responsabilitatea de a căuta soluţii și de a instrui personalul
referitor la prioritizarea sarcinilor.

II. Dezvoltări ale unor teme regăsite în practica și normele


probaţiunii

II.1. Non-discriminare
O valoare inserată în principiile activităţii sistemului de
probaţiune, relevă obligaţia personalului de probaţiune de a se
manifesta imparţial în raport cu diversitatea socială și diferenţierea

165 
 
persoanelor după anumite criterii nepertinente, aspecte care
privesc principiul non–discriminării.
Diversitatea la locul de muncă se referă la faptul că fiecare
este diferit și cuprinde toate aspectele sub care angajaţii diferă unii
de alţii.
Aceste aspecte includ caracteristici personale vizibile,
precum genul, vârsta, etnia, dar și caracteristici personale mai puţin
vizibile, precum competenţele, nevoile și stilul de lucru.
În mediul de lucru, oamenii aduc cu ei o multitudine de istorii
personale, credinţe și valori, stiluri de lucru și modalităţi de
comunicare, preferinţe și nevoi.
La locul de muncă, propriile noastre credinţe și opinii
stereotipe în legătură cu anumite categorii de persoane ne pot
determina să avem comportamente inadecvate, să facem erori de
judecată și să luăm decizii discriminatorii, la care putem ajunge în
mod absolut subiectiv și fără a ţine cont de persoană, cu trăsăturile
sale individuale, particulare.
Putem avea stereotipuri și prejudecăţi în legătură cu ceilalţi,
construite în jurul genului lor, al etniei, al vârstei, al dizabilităţii, al
orientării sexuale, al religiei, al stării de sănătate, al categoriei lor
sociale și nu numai. De cele mai multe ori, stereotipurile și
prejudecăţile nu au o bază în realitate, chiar dacă adesea sunt
transmise și promovate drept fapte, nu opinii; ceea ce este real în
legătură cu ele, însă, este că au un impact negativ puternic asupra
angajaţilor, putând conduce până la situaţii de discriminare.
Stereotipurile reprezintă seturi de trăsături atribuite
membrilor unui grup social. Prin aceste trăsături reușim să ne
explicăm la scară mică lumea care ne înconjoară. Conform definiţiei
din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă pe care
oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, în special despre
ceva greșit”.
Prejudecata reprezintă o atitudine individuală sau colectivă
legată de o persoană sau un grup de persoane. Este o judecată care
nu are o justificare raţională, de cele mai multe ori eronată și
peiorativă, adoptată fără cunoașterea directă a faptelor. Are la bază
termenul de stereotip, pe are îl include. Conform aceluiași
dicţionar, prejudecăţile sunt „o opinie sau sentiment nedrept și
nerezonabil, format fără îndeajuns de multă gândire sau
cunoaștere”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei preconcepute,

166 
 
clișee, în timp ce prejudecăţile sunt sentimente iraţionale de frică
și neplăcere.
Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă pe baza criteriilor rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare
sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare
HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum și orice alt
criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoașterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural
sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Nediscriminarea este văzută ca una dintre valorile etice
fundamentale care presupune un comportament adecvat profesiei,
în exercitarea funcţiei, atât prin prisma standardelor interne, prin
respectarea principiilor care guvernează activitatea de probaţiune,
cât și prin raportare la standardul extern, al încrederii publice în
eficienţa actului de justiţie.
Astfel, principiul non–discriminării este configurat atât în
cadrul „Principiilor activităţii sistemului de probaţiune”, prevăzute
în Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului
de probaţiune, cât și în „Principiile generale” care guvernează
conduita profesională a personalului din cadrul Ministerului Justiţiei,
respectiv: „imparţialitatea și nediscriminarea, principiu conform
căruia întreg personalul este obligat să aibă o atitudine obiectivă,
neutră faţă de orice interes politic, economic, religios, sau de altă
natură în exercitarea atribuţiilor funcţiei”.
La aceste valori și principii consacrate legal se adaugă și cele
menţionate în Hotărârea nr. 603/2016 privind modificarea și
completarea Hotărârii Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune și în dispoziţiile
Regulamentului de ordine interioară a serviciilor de probaţiune,
precum și în cele ale Codului deontologic al personalului de
probaţiune.

II.2. Integritate
Integritatea este, în fapt, universală experienţei umane;
poate fi considerată etalonul unui individ, al unei organizaţii sau
agenţii, al unei instituţii, discipline sau chiar al unei întregi naţiuni.

167 
 
Integritatea este unitatea de măsură pentru încredere, competenţă
și profesionalism.
Comportamentul integru este acel comportament apreciat
sau evaluat din punct de vedere etic ca fiind corect. Integritatea,
ca valoare individuală, se referă la această corectitudine etică, care
nu poate fi delimitată de corectitudinea legală și profesională.
Comportamentul lipsit de integritate este o formă de
subminare a misiunii organizaţiei, conducând la un climat
organizaţional nociv pentru angajaţi și terţi, și afectând interesele
legitime ale tuturor celor implicaţi, inclusiv interesul public.
Exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria
acelor profesii care prezintă cel mai mare risc potenţial ca, prin
modul în care se realizează, să afecteze atât organizaţia, cât și pe
cei cu care titularul vine în contact.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalului de
probaţiune îi revin responsabilităţi de natură etico-juridică
prevăzute de cadrul legal în materie, respectiv Legea nr. 252/2013,
Codul deontologic al personalului de probaţiune și Regulamentul de
ordine interioară.
La nivel intern, în reglementările actuale, integritatea este
privită ca o îndatorire fundamentală a profesiei, rezultând din
textele legale care definesc activitatea de probaţiune.
Astfel, art. 6 din Legea nr. 252/2013 prevede că „activitatea
de probaţiune se desfășoară cu respectarea legii și a hotărârilor
judecătorești”. De asemenea, potrivit art. 13 din Legea nr.
252/2013, „în cadrul sistemului de probaţiune, activitatea se
derulează cu respectarea principiului integrităţii prin realizarea
acţiunilor în mod responsabil, transparent, imparţial și prin
utilizarea judicioasă a resurselor disponibile”.
Datoria morală a personalului de probaţiune este cea de
dezvoltare a integrităţii profesionale, astfel că, anumite fapte sau
conduite pot afecta integritatea profesională, precum și alte valori
precum demnitatea, decenţa și corectitudinea. În acest context,
personalul din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune și din
structurile teritoriale:
a) va manifesta onestitate, obiectivitate și responsabilitate în
realizarea atribuţiilor de serviciu;
b) va arăta loialitate în toate acţiunile pe care le întreprind în cadrul
organizaţiei, atitudine privită ca o valoare de bază în relaţia cu

168 
 
Constituţia, Guvernul, legile, superiorii, subordonaţii, colegii. Nu
vor lua parte cu bună știinţă în activităţi ilegale și imorale;
c) va refuza a se implica în acţiuni sau activităţi ce pot discredita
profesia sau instituţia;
d) se va abţine de la implicarea în activităţi ce pot fi în conflict de
interese cu organizaţia din care fac parte sau care pot prejudicia
abilitatea lor de a îndeplini în mod obiectiv îndatoririle și
responsabilităţile;
e) va refuza orice cadou/ stimulent de valoare de la un angajat,
beneficiar sau colaborator al organizaţiei prin care se compromite
sau se prezumă a-și fi compromis judecata profesională sau
integritatea;
f) va fi prudent în utilizarea informaţiilor în cursul desfășurării
sarcinilor de serviciu. Nu va utiliza informaţii confidenţiale în scopul
oricărui câștig personal de orice manieră care ar fi în contradicţie
cu legea sau în detrimentul bunului mers al organizaţiei din care
face parte;
g) se va strădui în mod continuu să își îmbunătăţească competenţele
profesionale, eficienţa și calitatea activităţii specifice domeniului
probaţiunii;
h) în practicarea profesiei, va fi întotdeauna conștient de obligaţia
de a menţine standardele înalte de competenţă, moralitate și
demnitate promovate de Codul etic/ deontologic;
j) va menţine standarde personale și profesionale înalte, de
responsabilitate morală, caracter și integritate.
Strategia naţională anticorupţie 2012-2015 (SNA), în corelare
cu Mecanismul de cooperare și verificare (MCV) și politicile
sectoriale de integritate, a produs, pentru prima oară în istoria
politicilor publice în materie, o schimbare de substanţă în ceea ce
privește eficienţa măsurilor propuse.
După aprobarea SNA de către Guvern, documentul a fost
asumat de către Parlamentul României și sistemul judiciar.
Beneficiul major adus de această strategie a fost accentul pus pe
implementarea standardelor de integritate.
Evaluările internaţionale au subliniat în mod constant
utilitatea documentului strategic anticorupţie. Cel mai recent
raport privind progresele înregistrate de România în cadrul MCV
consideră că „strategia naţională anticorupţie este instrumentul de
bază prin care se încurajează acordarea de prioritate măsurilor
preventive adoptate de către administraţia publică, atât la nivel

169 
 
naţional, cât și la nivel local. Proiectele concrete de prevenire a
corupţiei din cadrul ministerelor, unele finanţate din fonduri ale UE
și de organizaţii neguvernamentale, vor continua să contribuie în
mod util la lupta împotriva corupţiei în cadrul administraţiei” (H.G.
nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie pe
perioada 2016-2020, a seturilor de indicatori de performanţă, a
riscurilor asociate obiectivelor şi măsurilor din strategie şi a surselor
de verificare, a inventarului măsurilor de transparenţă instituţională
şi de prevenire a corupţiei, a indicatorilor de evaluare, precum şi a
standardelor de publicare a informaţiilor de interes public).
Ca urmare a obiectivului general al SNA elaborată pentru
perioada 2012 – 2015, document ce a avut ca obiectiv lupta
împotriva corupţiei în instituţiile publice, cu accent pe măsurile de
prevenţie și educarea personalului din instituţiile publice - 4.2.
Creșterea nivelului de educaţie în ceea ce privește anticorupţie,
Ministerul Justiţiei a elaborat un plan sectorial pentru
implementarea acestuia la nivel central și local, cuprinzând măsuri
precum: asigurarea participării personalului propriu la sesiuni de
training constante, pe teme de etică și integritate; elaborarea și
diseminarea unor linii orientative în ceea ce privește riscurile și
consecinţele faptelor de corupţie și incidentelor de integritate.
Proiectul derulat de Ministerul Justiţiei și finanţat în cadrul
Programului Fundaţiei Konrad Adenauer „Statul de Drept - Europa
de Sud-Est”, denumit „Etică, integritate și transparenţă în sistemul
de probaţiune din România”, a constituit un instrument de referinţă
pentru implementarea măsurilor sus-menţionate.
În ceea ce privește scopul proiectului „Etică, integritate și
transparenţă în sistemul de probaţiune din România”, acesta a
urmărit consolidarea unor principii etice și deontologice în cadrul
sistemului românesc de probaţiune, prin intermediul atingerii
următoarelor obiective:
 creșterea gradului de conștientizare de către personalul
din acest sistem cu privire la importanţa principiilor și
valorilor etice;
 promovarea de măsuri de prevenire și combatere a
faptelor de corupţie în exercitarea activităţii
profesionale;
 elaborarea unui ghid de dileme etice identificate în
practica sistemului de probaţiune.

170 
 
Principalele activităţi ale proiectului au constat în
organizarea unei misiuni de evaluare, a două sesiuni de formare
profesională pentru aproximativ 25 de consilieri de probaţiune și
elaborarea unui ghid care cuprinde soluţii pentru dilemele etice și
deontologice care pot apărea pe parcursul derulării activităţii
personalului din cadrul sistemului de probaţiune.
SNA 2016–2020 continuă abordarea strategiei precedente în
ceea ce privește implementarea la nivelul autorităţilor și instituţiilor
publice a planurilor de integritate.
SNA și Planul de acţiune formează pachetul de internalizare a
angajamentelor MCV, dar și a altor angajamente și recomandări
internaţionale care vizează sistemul judiciar și activităţile pentru
prevenirea și combaterea corupţiei.
SNA 2016-2020 adoptată prin Hotărârea Guvernului nr.
583/2016 păstrează premisa asumării de către toate instituţiile și
autorităţile publice și alte instituţii aflate în coordonarea,
subordinea și sub autoritatea instituţiilor publice, a următoarelor
valori fundamentale: voinţa politică - toate cele trei puteri în stat,
respectiv puterea executivă, judecătorească și cea legislativă,
înţeleg importanţa unei societăţi lipsite de corupţie și vor conlucra
pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute de prezenta
strategie; integritatea - reprezentanţii instituţiilor și autorităţilor
publice au obligaţia de a declara orice interese personale care pot
veni în contradicţie cu exercitarea obiectivă a atribuţiilor de
serviciu. Totodată, aceștia sunt obligaţi să ia toate măsurile
necesare pentru evitarea situaţiilor de conflict de interese și
incompatibilităţi; prioritatea interesului public - reprezentanţii
instituţiilor și autorităţilor publice au datoria de a considera
interesul public mai presus de orice alt interes în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu. Aceștia nu trebuie să se folosească de funcţia
publică pentru obţinerea de beneficii necuvenite patrimoniale sau
nepatrimoniale, pentru ei, familiile lor sau persoane
apropiate; transparenţa - reprezentanţii instituţiilor și autorităţilor
publice vor asigura accesul neîngrădit la informaţiile de interes
public, transparenţa procesului decizional și consultarea societăţii
civile în cadrul acestui proces.
Prezenta strategie urmărește creșterea gradului de
cunoaștere și înţelegere a standardelor de integritate de către
angajaţi și de către beneficiarii serviciilor publice, consolidarea

171 
 
performanţei în combaterea corupţiei prin mijloace penale și
administrative.
Scopul SNA 2016 - 2020 este promovarea integrităţii, prin
aplicarea riguroasă a cadrului normativ și instituţional în vederea
prevenirii corupţiei în România. Documentul are un caracter
multidisciplinar și este adresat tuturor instituţiilor publice
reprezentând puterea executivă, legislativă și judecătorească,
autorităţilor publice locale, mediului de afaceri și societăţii civile.
Astfel, fiecare instituţie care aderă la SNA urmează să își
dezvolte propriul plan de integritate. În acest context, și Direcţia
Naţională de Probaţiune, instituţie de justiţie penală al cărei rol în
cadrul acestui sistem este hotărât de către guvern, și ale cărei acti-
vităţi sunt determinate direct prin politicile guvernamentale, a
aprobat planul de integritate pentru implementarea Strategiei
Naţionale Anticorupţie pe perioada 2016-2020, prin Decizia
directorului general nr. 111/22.12.2016.
Cele 9 măsuri strategice cuprinse în planul de integritate se
subsumează principiilor fundamentale care guvernează activitatea
de probaţiune, a căror respectare este esenţială în înfăptuirea
eficientă a actului de justiţie, ca finalitate a muncii personalului din
serviciile de probaţiune:
 Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară în
condiţii care să asigure respectarea drepturilor și
libertăţilor fundamentale ale omului, orice restrângere a
acestora fiind posibilă numai în limitele inerente naturii și
conţinutului pedepselor și măsurilor stabilite prin
hotărârea judecătorească și în condiţiile care decurg din
specificul intervenţiei, în funcţie de gravitatea faptei și
riscul de săvârșire a unor infracţiuni;
 Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară în
condiţii care să respecte demnitatea persoanei și care să
nu îngrădească exercitarea dreptului la viaţa privată a
acesteia și a familiei sale mai mult decât este inerent
naturii și conţinutului intervenţiei;
 În cadrul sistemului de probaţiune, orice activitate se
desfășoară fără nicio discriminare pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel;

172 
 
 Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară cu
respectarea legii și a hotărârilor judecătorești;
 Activitatea sistemului de probaţiune se desfășoară cu
respectarea confidenţialităţii și cu respectarea regulilor de
protecţie a datelor cu caracter personal, prevăzute de
reglementările în materie;
 Activitatea de probaţiune se desfășoară cu respectarea, de
către consilierul de probaţiune, respectiv de către
instituţiile din comunitate și alte autorităţi și instituţii
publice, a principiilor, valorilor și metodelor
managementului de caz în procesul de supraveghere; (1)
Consilierul de probaţiune adaptează intervenţia în funcţie
de caracteristicile individuale, nevoile persoanei, riscul de
săvârșire a unor infracţiuni și circumstanţele particulare
ale fiecărui caz; (2) În derularea activităţii, consilierul de
probaţiune urmărește dezvoltarea unei relaţii pozitive cu
persoana aflată în evidenţă, în scopul implicării acesteia în
propriul proces de reabilitare;
 Consilierul de probaţiune urmărește abordarea
interdisciplinară a fiecărui caz și coordonează activităţile
derulate în colaborare cu instituţiile din comunitate pentru
acoperirea nevoilor persoanei și menţinerea gradului de
siguranţă a comunităţii; (1) Consilierul de probaţiune
informează persoana cu privire la natura și conţinutul
principalelor acte îndeplinite în cadrul activităţii de
probaţiune și urmărește obţinerea consimţământului
acesteia cu privire la derularea actelor respective; (2)
Informarea prevăzută la alin. (1) se face într-o limbă,
respectiv limbaj pe care persoana îl înţelege, prin
intermediul unui traducător și interpret autorizat sau prin
intermediul unui interpret de limbaj mimico-gestual, în
situaţia în care persoana nu vorbește sau nu înţelege limba
română, respectiv nu se poate exprima; (3) În cazul
cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale,
informarea se face în limba lor maternă, la cererea
persoanei evaluate; (4) Informarea poate fi făcută și de
către un consilier de probaţiune care cunoaște limba sau
limbajul utilizat de către persoana în cauză, cu acordul
acesteia;

173 
 
 Personalul care își desfășoară activitatea în cadrul
sistemului de probaţiune are o pregătire de specialitate în
acord cu responsabilităţile stabilite prin lege în sarcina
acestuia și urmărește, în derularea activităţii, atingerea
unor standarde înalte de profesionalism și respectarea
normelor de etică și deontologie profesională;
 În cadrul sistemului de probaţiune activitatea se derulează
cu respectarea principiului integrităţii prin realizarea
acţiunilor în mod responsabil, transparent, imparţial și prin
utilizarea judicioasă a resurselor disponibile.
Instituţia „avertizorului de integritate”, poate contribui la
formarea unui mediu etic în cadrul serviciilor de probaţiune și la
prevenirea apariţiei unor fapte de corupţie. Cadrul legal care
reglementează unele măsuri privind protecţia persoanelor care ies
public pentru a deconspira presupuse activităţi ilegale,
neregulamentare sau abateri de la misiunea instituţiei în dauna
interesului public, este Legea nr. 571/2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte
unităţi care semnalează încălcări ale legii. Legea română se referă
doar la instituţiile publice, iar avertizorii care beneficiază de
protecţia ei sunt angajaţii instituţiilor publice.
Legea avertizorului de integritate – în termeni anglosaxoni,
„whistleblower law” – s-a născut din necesitatea de a oferi
cetăţenilor un instrument legal de luptă împotriva derapajelor
instituţiilor publice.
Instituţia „whistleblower” funcţionează în SUA de peste 30 de
ani și are scopul de a demasca neregulile din administraţia publică:
cazuri de corupţie și de încălcare a drepturilor omului. Semnalarea
cazurilor de corupţie poate fi făcută fie prin intermediul mass-
media, fie direct la autorităţile care se ocupă cu investigarea
criminalităţii în diverse domenii.
În SUA, avertizorii sunt percepuţi de opinia publică drept niște
eroi datorită dezvăluirilor de răsunet pe care le-au făcut aceștia și
care au condus la adoptarea unor decizii de importanţă naţională.
Articolul 3 lit. b) din Legea nr. 571/2004 definește noţiunile
de avertizare și avertizor ca fiind „… sesizarea făcută cu bună-
credinţă cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii,
a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări,
eficienţei, eficacităţii, economicităţii și transparenţei”; respectiv,
„…persoana care face o sesizare potrivit lit. a) și care este încadrată

174 
 
în una dintre autorităţile publice, instituţiile publice sau în celelalte
unităţi prevăzute la art. 2”.
A fi integru semnifică a fi corect și de bună - credinţă, a fi
onest, cumpătat, cinstit și incoruptibil. Componentele integrităţii se
referă la atât la onestitate, cât și la moralitate. Nu există grade de
integritate, această valoare este absolută sau lipsește cu
desăvârșire.
Articolul 1 din Legea nr. 571/2004 prevede ca protecţia
acestei legi este acordată persoanelor care au reclamat ori au
sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităţilor publice, instituţiilor
publice și al altor unităţi, fără ca legea să distingă între încălcările
comise acolo unde persoana este încadrată și încălcările din alte
autorităţi/ instituţii publice care au ajuns la cunoștinţa persoanei
care le-a sesizat. Or, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să
distingem.
Desigur, în practică, majoritatea încălcărilor de care ia
cunoștinţă un avertizor sunt cele comise la locul de muncă al
acestuia. Dar, este posibil ca, în cadrul activităţii pe care o
desfășoară acolo unde este încadrat, avertizorul să ia cunoștinţă și
despre încălcări comise în alte autorităţi/ instituţii publice sau
unităţi. Și sesizarea făcută în legătură cu aceste încălcări, din afara
locului de muncă, dar tot din cadrul autorităţilor/ instituţiilor
publice sau unităţilor prevăzute în art. 2 din Legea nr. 571/2004,
conferă calitatea de avertizor persoanei care a făcut-o. Scopul legii
este de a încuraja devoalarea oricăror încălcări din „sectorul public”
și nu doar a celor comise la locul de muncă al avertizorului.
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 571/2004, pentru a fi
considerat avertizor de integritate, persoana trebuie să formuleze o
sesizare privind comiterea oricărei „fapte care presupune o
încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei
administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii și
transparenţei”.
Totodată, art. 4 lit. d) teza a II-a din Legea nr. 571/2004, din
cadrul principiului nesancţionării abuzive, prevede că „în cazul
avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice
sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes
public” și astfel, avertizorii din sectorul public sunt protejaţi de o
lege cuprinzătoare care are prioritate în caz de conflict cu alte
prevederi legislative (regulamente de ordine interioară, coduri
deontologice neconforme cu prevederile legale).

175 
 
În art. 5 din lege sunt enumerate limitativ categoriile din care
fac parte aceste fapte, cu consecinţa că sesizarea altor fapte, din
alte categorii decât cele enumerate nu se încadrează în sesizarea de
integritate și nu conferă celui ce face sesizarea calitatea de
avertizor de integritate.
Categoriile de fapte prevăzute de lege ca obiect al sesizării
avertizorului de integritate sunt următoarele:
a. infracţiuni de corupţie, infracţiuni asimilate infracţiunilor de
corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de
corupţie, infracţiunile de fals și infracţiunile de serviciu sau în
legătură cu serviciul;
b. infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţii
Europene;
c. practici sau tratamente preferenţiale ori discriminatorii în
exercitarea atribuţiilor;
d. încălcarea prevederilor privind incompatibilităţile și conflictele
de interese;
e. folosirea abuzivă a resurselor materiale sau umane;
f. partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu
excepţia persoanelor alese sau numite politic;
g. încălcări ale legii în privinţa accesului la informaţii și a
transparenţei decizionale;
h. încălcarea prevederilor legale privind achiziţiile publice și
finanţările nerambursabile;
i. incompetenţa sau neglijenţa în serviciu;
j. evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare,
selectare, promovare, retrogradare și eliberare din funcţie;
k. încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor
proceduri interne cu nerespectarea legii;
l. emiterea de acte administrative sau de altă natură care servesc
interese de grup sau clientelare;
m. administrarea defectuoasă sau frauduloasă a patrimoniului
public și privat al autorităţilor publice, instituţiilor publice și al
celorlalte unităţi prevăzute la art. 2;
n. încălcarea altor dispoziţii legale care impun respectarea
principiului bunei administrări și cel al ocrotirii interesului
public.
Deși există o lege care reglementează unele măsuri privind
protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice și
din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, numărul de

176 
 
cazuri de avertizare în interes public din România este încă redus,
ceea ce se datorează în mare măsură contextului socio-cultural.
Avertizarea de interes public nu este destul de familiară publicului
sau nu este suficient apreciată. Societatea civilă a încercat mai
multe abordări pentru îmbunătăţirea aplicării legii, dar promovarea
mecanismelor de avertizare de interes public încă necesită un efort
concentrat. Punctele slabe rămân la nivelul de aplicare internă în
instituţii sau la nivel de acoperire mass-media și sensibilizarea
publicului privind avertizarea de interes public.
Referitor la cadrul legislativ, este recomandabilă extinderea
sferei de acoperire a personalului protejat prin Legea nr. 571/2004
asupra întregului sector public, precum și asupra funcţionarilor din
companiile de utilităţi publice și din instanţe.
Încurajarea integrităţii și prevenirii corupţiei este una
dintre funcţiile managementului, atât în sectorul public, cât și în
sectorul privat. În cazul instituţiilor publice din România această
funcţie este subliniată prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2012
privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie (SNA) pe
perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive
anticorupţie și a indicatorilor de evaluare, precum și a Planului
naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale
anticorupţie 2012-2015.
Conform SNA, soluţia nu poate fi decât asumarea de către
conducătorii instituţiilor publice a problematicii integrităţii la
nivelul organizaţiei. Această atitudine trebuie să depășească nivelul
asumării declarative a principiului „toleranţei zero” și să se
manifeste prin măsuri concrete de descurajare a actelor de
corupţie.
Prin exercitarea acestei funcţii de management se urmărește
crearea sau consolidarea unei culturi a integrităţii. La rândul ei,
aceasta presupune un set de proceduri interne (inclusiv audituri
interne și externe), norme interne împărtășite, comportamente și
practici, valori și obiective comun acceptate, care ghidează modul
în care personalul instituţiei publice acţionează în interior sau în
relaţiile cu terţii.
Elaborarea și adoptarea de standarde și proceduri interne
clare de prevenire a corupţiei trebuie însoţită de atitudini și
comportamente adecvate în procesul punerii acestora în practică,
în activitatea de zi cu zi. Astfel, accentul cade pe idealuri, scopuri
și valori dezirabile, exemple de corectitudine, exemplul personal,

177 
 
angajament faţă de serviciul public și interesul public,
responsabilitate individuală.
Cazurile de corupţie, conflicte de interese, incompatibilitate
sau de încălcare a codului de conduită trebuie să determine ajustări
la nivel organizaţional pentru a nu mai permite apariţia unor cazuri
similare în viitor. Astfel de cazuri nu reprezintă probleme
individuale, izolate, ale unei anumite persoane, ci probleme de
management.
Printre criteriile prin care se poate evalua managementul
integrităţii într-o instituţie publică și care, în același timp pot fi
sugestii de acţiuni/ activităţi pe care persoanele cu funcţii de
conducere le pot desfășura pentru a crește integritatea, se
evidenţiază:
a. Declaraţiile de avere și de interese pentru întreg personalul de
probaţiune;
b. Proceduri preventive anticorupţie recomandate prin rapoartele
tematice din cadrul Strategiei Naţionale Anticorupţie 2012-2015;
de exemplu, verificarea conţinutului declaraţiilor de avere și de
interese:
c. Standardele de control intern managerial;
d. Audit intern și controale interne inopinate;
e. Proceduri disciplinare;
f. Formarea profesională continuă privind Statutul personalului de
probaţiune;
g. Asigurarea formării profesionale continue pentru angajaţii
instituţiei în privinţa eticii, conduitei și prevenirii corupţiei –
standardele și procedurile sunt comunicate efectiv personalului;
h. Cod intern de conduită vizibil și clar în care se explică ce este și
ce nu este permis;
i. Dezvoltarea și aplicarea periodică a unei analize a riscurilor și
vulnerabilităţilor la corupţie și aplicarea unor proceduri
diferenţiate în funcţie de nivelul de risc;
j. Raportarea incidentelor de integritate autorităţilor competente
ale statului, atunci când sunt constatate;
k. Sistemul disciplinar este funcţional: sunt luate măsuri pentru
remedierea situaţiei și repararea pagubei, sunt prevenite
viitoarele încălcări, sunt modificate politicile și procedurile în
urma cazurilor identificate;
l. Rapoarte anuale de activitate în care să se sublinieze indicatori
de prevenire a corupţiei;

178 
 
m. Revizuirea anuală a standardelor și procedurilor de prevenire a
corupţiei având în vedere noile dezvoltări de la nivel naţional sau
internaţional;
n. Cod de conduită și consilierea etică;
o. Consilierea etică este disponibilă inclusiv pentru urgenţe,
avertizarea de interes public internă anonimă este luată în
considerare, sunt luate rapid măsuri pentru remedierea
problemelor identificate, semnalele din exteriorul instituţiei sunt
tratate cu maximă seriozitate.
Consilierea etică reprezintă acordarea de consultanţă și
asistenţă personalului de probaţiune atât din structura centrală cât
și teritorială, cu privire la respectarea normelor de conduită. În
fiecare autoritate sau instituţie publică trebuie să existe un consilier
de etică. Consilierul de etică lucrează cu persoanele din conducerea
instituţiei pentru a asigura managementul integrităţii.
Consilierul de etică are drept atribuţii, pe lângă consilierea
etică, și monitorizarea aplicării prevederilor codului de conduită a
personalului de probaţiune în cadrul Direcţiei Naţionale de
Probaţiune și în interiorul serviciilor de probaţiune, precum și
întocmirea de rapoarte periodice privind respectarea normelor de
conduită de către personalul probaţiune.
Totodată, consilierul de etică:
 realizează analiza riscurilor și vulnerabilităţilor la corupţie și a
măsurilor de remediere;
 contribuie la elaborarea planului de prevenire a încălcării
standardelor de conduită;
 elaborează codul intern de etică;
 organizează și susţine sesiuni de informare a personalului de
probaţiune, cu privire la principiile și standardele de conduită;
 analizează datele și informaţiile de la personalul de probaţiune,
beneficiari, colaboratori și de la factorii interesaţi privind
integritatea și conduita profesională.

Avantajele consilierii etice la nivelul personalului de


probaţiune:
 interpretarea și aplicarea corectă a normelor de conduită etică
și integritate publică;
 prevenirea situaţiilor de conflicte de interese, incompatibilităţi,
nedeclarare a bunurilor și de încălcări ale normelor de conduită;
 identificarea timpurie a incidentelor de integritate;

179 
 
 informarea cu privire la consecinţele nerespectării normelor de
conduită;
 adoptarea unei atitudini corecte faţă de beneficiarii,
colaboratorii instituţiei și factorii interesaţi;
 informarea cu privire la posibilitatea participării la luarea
deciziilor;
 identificarea alternativelor de rezolvare a oricărei incertitudini,
neclarităţi sau dileme ivite în legătură cu orice aspect al
activităţii și conduitei proprii;
 consilierea etică este o opţiune, un drept, și nu o obligaţie;
personalul de probaţiune nu poate fi sancţionat disciplinar sau
prejudiciat în vreun fel pentru că a apelat la consilierea etică.

Avantajele consilierii etice la nivel organizaţional:


 creșterea încrederii, stimularea dialogului și a spiritului de
echipă;
 dezvoltarea culturii organizaţionale;
 consolidarea imaginii organizaţionale;
 asigurarea unui climat optim de lucru;
 utilizarea eficientă a resurselor;
 stimularea relaţiilor de cooperare dintre manageri și echipe;
 interpretarea și aplicarea unitară a normelor de conduită etică
și integritate publică;
 creșterea capacităţii de luare a celor mai bune decizii în
domeniul conduitei etice și integrităţii publice;
 creșterea capacităţii de învăţare și adaptare a membrilor
echipei.

II.3. Confidenţialitate
Obligaţiile de confidenţialitate sunt înscrise atât în legislaţia
specială care reglementează activitatea de probaţiune (Legea nr.
252/203 și Legea nr. 253/2013), cât și în dispoziţiile cuprinse în
Codul deontologic al personalului de probaţiune și în Regulamentul
de ordine interioară al serviciilor de probaţiune, precum și în Codul
de conduită profesională a personalului din cadrul Ministerului
Justiţiei care include principii generale pentru conduita personalului
din cadrul Ministerului Justiţiei.
Principiul confidenţialităţii în sistemul de probaţiune este
reglementat ca „îndatorire” a personalului din serviciile de
probaţiune de a păstra confidenţialitatea datelor deţinute în

180 
 
exercitarea funcţiei și de a păstra „confidenţialitatea în legătură cu
documentele pe care le deţin, conform legii, în scop profesional” -
art. 7 lit. d) din Codul deontologic al personalului de probaţiune.
Personalul de probaţiune nu va folosi și nici nu va dezvălui
informaţiile deţinute sau obţinute în această calitate în scopuri care
nu au legătură cu îndatoririle sale profesionale. De asemenea,
personalul de probaţiune este obligat să menţină caracterul
confidenţial al lucrărilor cu care intră în contact în exercitarea
profesiei, fiind dator să păstreze potrivit normelor legale
materialele respective în sediul instituţiei în care își desfășoară
activitatea și să permită consultarea documentelor respective numai
cu respectarea dispoziţiilor legale și regulamentare, asigurând astfel
confidenţialitatea deplină a datelor și informaţiilor pe care le deţine
și să nu le utilizeze abuziv sau în folos personal.
În acest sens, Regulamentul de ordine interioară a serviciilor
de probaţiune stabilește în sarcina șefului serviciului obligaţia de a
sigura conducerea curentă a activităţii serviciului, scop în care
„asigură controlul permanent al modului în care sunt ţinute și
păstrate lucrările, dosarele, evidenţele și registrele serviciului”
(art. 5).
De asemenea, șeful serviciului „urmărește și răspunde de
elaborarea corespunzătoare și la termenele stabilite a lucrărilor” și
„asigură și verifică respectarea de către consilieri a legii, a
regulamentelor și a obligaţiilor statutare” (art. 5). Același
regulament prevede că „scoaterea registrelor, documentelor sau a
oricărui alt înscris care se află în păstrarea ori deţinerea serviciului
este interzisă” (art. 14).
În art. 114 din Legea nr. 252/2013 se precizează una dintre
prerogativele șefului ierarhic superior „de a verifica actele
efectuate de consilierul de probaţiune sau de către conducătorul
unui compartiment din cadrul serviciului de probaţiune, în derularea
activităţii de probaţiune”.
Legea privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune reglementează explicit acest principiu fundamental și
indispensabil profesionalismului și moralităţii personalului de
probaţiune, respectiv: „activitatea sistemului de probaţiune se
desfășoară cu respectarea confidenţialităţii și cu respectarea
regulilor de protecţie a datelor cu caracter personal, prevăzute de
reglementările în materie” (art. 7 din Legea nr. 252/2013).

181 
 
De asemenea, unul dintre principiile care guvernează
conduita profesională a personalului care își desfășoară activitatea
în structurile Ministerului Justiţiei este prevăzut în art. 4 lit. f) din
Codul de conduită profesională a personalului din cadrul Ministerului
Justiţiei, potrivit căruia confidenţialitatea este definită ca
„principiul conform căruia personalul are obligaţia de a utiliza și
proteja informaţiile, pe care nu le vor folosi în scop personal, într-o
manieră contrară legii”.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 din același act
administrativ normativ, personalului din cadrul Ministerului Justiţiei
îi este interzis: „să dezvăluie informaţii care nu au caracter public,
în alte condiţii decât cele prevăzute de lege”, „să divulge datele sau
informaţiile la care a avut acces altfel decât în condiţiile legii”.
Sunt exceptate de la aplicarea principiului
confidenţialităţii ca îndatorire în sistemul de probaţiune, situaţiile
în care încălcarea confidenţialităţii are loc cu consimţământul
persoanei supravegheate, respectiv situaţia în care divulgarea unor
informaţii confidenţiale și date cu caracter personal, sunt prevăzute
ca îndatorire profesională.
Legea nr. 252/2013 precizează în mod expres modalitatea de
consultare a dosarului de probaţiune, precum și persoanele care au
competenţa de a accesa informaţiile cuprinse în dosarul de
probaţiune.
Astfel, art. 53 alin. (3) – (6) din Legea nr. 252/2013
precizează:
(3) Pe durata supravegherii, persoana supravegheată și
judecătorul delegat cu executarea au dreptul de a consulta
conţinutul dosarului de probaţiune. Oricare altă persoană poate
consulta conţinutul dosarului de probaţiune, la cerere și numai cu
acordul scris al persoanei supravegheate.
(4) Consultarea documentelor prevăzute la alin. (2) se face
în prezenţa consilierului de probaţiune manager de caz sau, în lipsa
acestuia, în prezenţa unei persoane desemnate de către șeful
ierarhic superior.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (3) pot solicita fotocopii din
dosarul de probaţiune într-un număr justificat de exemplare.
Cheltuielile ocazionate de fotocopierea documentelor sunt
suportate de persoanele solicitante.
(6) În cursul unui proces penal, la solicitarea organelor
judiciare, consilierul de probaţiune responsabil de caz pune la

182 
 
dispoziţia acestora informaţii din dosarul de probaţiune, fără ca
acordul expres al persoanei supravegheate să fie necesar în acest
sens.
Art. 73 alin. (3) – (6) din aceeași lege, adaugă:
(3) Pe durata supravegherii, minorul, părinţii sau tutorele
acestuia, persoana desemnată cu supravegherea, atunci când este
cazul, și judecătorul delegat cu executarea au dreptul de a consulta
conţinutul dosarului de probaţiune. Conţinutul dosarului de
probaţiune poate fi consultat de alte persoane, la cerere, și numai
cu acordul scris al minorului și al părintelui, tutorelui sau al
persoanei desemnate cu supravegherea, atunci când este cazul.
(4) Consultarea documentelor prevăzute la alin. (2) se face
în prezenţa consilierului de probaţiune manager de caz sau, în lipsa
acestuia, în prezenţa unei persoane desemnate de șeful ierarhic
superior.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (3) pot solicita fotocopii din
dosarul de probaţiune într-un număr justificat de exemplare.
Cheltuielile ocazionate de fotocopierea documentelor sunt
suportate de persoanele solicitante.
(6) În cursul unui proces penal, la solicitarea organelor
judiciare, consilierul de probaţiune responsabil de caz pune la
dispoziţia acestora informaţii din dosarul de probaţiune, fără ca
acordul expres al minorului și al părintelui, tutorelui sau al
persoanei desemnate cu supravegherea să fie necesar în acest sens,
în referire la dispoziţiile art. 1465 alin. (5) din H.G. nr. 1079/2013,
potrivit cărora: În vederea îndeplinirii atribuţiilor de către organele
abilitate, consilierul de probaţiune asigură accesul acestora la
informaţii din dosarul de supraveghere în condiţiile art. 53 alin. (6)
din Legea nr. 252/2013, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 252/2013 prevăd:
(1) În vederea punerii în executare a obligaţiilor a căror
îndeplinire este verificată de către alte organe abilitate decât
serviciul de probaţiune, consilierul de probaţiune manager de caz
informează organele competente stabilite potrivit Legii nr.
253/2013, cu privire la obligaţia pe care acestea o au de a oferi
informaţiile solicitate de către consilierul de probaţiune cu privire
la persoana supravegheată și modul de executare a obligaţiilor și de
a sesiza serviciul de probaţiune dacă persoana supravegheată
încalcă obligaţiile.

183 
 
(2) La solicitarea organelor abilitate prevăzute la alin. (1),
consilierul de probaţiune pune la dispoziţia acestora informaţiile
necesare verificării respectării obligaţiei de către persoana
supravegheată.
De asemenea, art. 95 din Legea nr. 252/2013 face referire la
contextual în care serviciul de probaţiune poate oferi informaţii
organelor abilitate în vederea verificări respectării obligaţiei de
către minor, respectiv:
(1) În situaţia în care instanţa de judecată a impus în sarcina
minorului executarea obligaţiilor prevăzute la art. 121 alin. (1) lit.
b) - d) și f) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările
ulterioare, consilierul de probaţiune manager de caz informează
organele abilitate stabilite potrivit Legii nr. 253/2013, cu privire la
perioada în care urmează a fi supravegheată respectarea
obligaţiilor și cu privire la îndatorirea pe care o au de a oferi
informaţiile solicitate de către consilierul de probaţiune cu privire
la persoana minorului și modul de executare a obligaţiilor și de a
sesiza serviciul de probaţiune dacă acesta încalcă obligaţiile.
(2) La solicitarea organelor abilitate prevăzute la alin. (1),
consilierul de probaţiune pune la dispoziţia acestora informaţiile
necesare verificării respectării obligaţiei de către minor.
Prevederile art. 64 pot fi raportate la dispoziţiile art. 1498
alin. (10) din H.G. nr. 1079/2013, conform cărora: „la solicitarea
organelor abilitate prevăzute la alin. (3)-(7), consilierul de
probaţiune manager de caz pune la dispoziţia acestora și alte
informaţii necesare verificării respectării obligaţiei de către
minor.”
Așadar, personalul angajat în cadrul serviciilor de probaţiune
este obligat să respecte confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe
parcursul derulării procesului de supraveghere și de desfășurare a
intervenţiilor de control și monitorizare a modului de executare a
măsurilor și obligaţiilor impuse de organele judiciare și să nu le
utilizeze sau să le divulge fără acordul scris al persoanei
supravegheate, în afară de cazurile când obligaţia divulgării este
prevăzută prin lege sau prin alte norme de reglementare.
Este și situaţia în care, pe parcursul derulării unui proces
penal „la solicitarea organelor judiciare, consilierul de probaţiune
responsabil de caz pune la dispoziţia acestora informaţii din dosarul
de probaţiune, fără ca acordul expres al persoanei supravegheate să
fie necesar în acest sens” – art. 53 alin. (6) din Legea nr. 252/2013.

184 
 
Legea nr. 253/2013 prevede în cuprinsul art. 44 alin. (2) ca
„în cazul în care serviciul de probaţiune are cunoștinţă despre faptul
că împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început
urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată într-un alt dosar
penal, va informa organul judiciar competent despre faptul că
persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri educative sau
a altei măsuri neprivative de libertate”.
În ceea ce privește colaborarea cu presa, Regulamentul de
ordine interioară și Codul deontologic al personalului de probaţiune,
reglementează raporturile cu mass-media locală și naţională, în
acest sens existând la nivelul fiecărui serviciu și la nivelul direcţiei
de specialitate, persoane responsabile cu relaţiile publice. Astfel,
orice tip de informaţii referitoare la cazurile aflate în evidenţa
serviciului sau cu privire la organizarea și desfășurarea activităţii în
cadrul acestuia, vor fi puse la dispoziţie exclusiv prin intermediul
persoanelor desemnate de conducerea direcţiei de specialitate și cu
respectarea confidenţialităţii datelor personale ale beneficiarilor
serviciului respectiv.
Activitatea publică este reglementată și în Codul de conduită
profesională a personalului din cadrul Ministerului Justiţiei, potrivit
căruia „relaţiile cu publicul și cu mijloacele de informare în masă se
asigură numai de către personalul special desemnat în acest sens de
către conducerea Ministerului Justiţiei, în condiţiile legii”;
„personalul din cadrul Ministerului Justiţiei desemnat să participe la
activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să
respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de
conducerea instituţiei” - art. 10.
Acţiunile personalului de probaţiune trebuie să fie conforme
cu dreptul intern, convenţiile și acordurile internaţionale la care
România este parte.
Recomandarea (92) 16 a Comitetului de Miniștri către statele
membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor
aplicate în comunitate, stipulează că:
 Autoritatea de executare întocmește un dosar individual
pentru fiecare delincvent. Acest dosar trebuie ţinut la zi,
îndeosebi cu scopul de a permite întocmirea oricărui raport
util în vederea observării de către delincvent a condiţiilor
sau obligaţiilor pe care le incumbă cu titlu de sancţiune sau
de măsură (Regula 60);

185 
 
 Informaţiile care figurează în dosarul individual nu vor fi
divulgate decât persoanelor care au dreptul să ajungă la ele.
Informaţiile astfel comunicate se vor limita la ceea ce este
necesar autorităţii care le cere pentru a se achita de sarcina
sa (Regula 64);
 Odată ce executarea sancţiunii sau a măsurii a luat sfârșit,
dosarele pe care le posedă autoritatea de execuţie trebuie
să fie distruse sau arhivate conform unei reglementări care
să prevadă garanţii în ceea ce privește divulgarea
conţinutului unor terţe persoane. Nu se va putea întâmpla
astfel înainte ca efectele juridice ale sancţiunii să fie
epuizate, nici după depășirea perioadei de timp definită de
legislaţia în vigoare (Regula 65);
 Natura și volumul informaţiilor despre delincvenţi furnizate
organismelor care le asigură plasarea profesională sau care
le furnizează un ajutor pe plan personal și social, vor fi
definite în cadrul acţiunii duse cu delincventul și limitate la
acest obiect. De aici vor fi îndeosebi excluse, în afară de
acordul formal și informat al delincventului, orice informaţie
asupra delincventului și asupra antecedentelor sale, ca și
orice informaţie susceptibilă de a-i fi socialmente
nefavorabilă sau de a constitui o ingerinţă în viaţa sa privată
(Regula 66);
Recomandarea nr. (97) 12 a Comitetului de Miniștri către
statele membre cu privire la personalul responsabil pentru
implementarea sancţiunilor și măsurilor, definește cerinţe etice și
în privinţa aplicării principiului confidenţialităţii, respectiv:
Serviciul responsabil de implementarea sancţiunilor și
măsurilor are obligaţia etică de a se asigura ca membrii personalului
să fie informaţi pe deplin despre natura contactului pe care îl pot
avea cu presa ce ţine de legislaţia naţională, respectiv cu privire la
libertatea exprimării și orice politică sau instrucţiune bazată pe ea.
Când personalul face declaraţii presei, el trebuie să acţioneze în
mod loial, în conformitate cu această legislaţie, politică sau
instrucţiuni. Asupra acestor cazuri el trebuie să dea dovadă de
onestitate, obiectivitate și francheţe (Obligaţia etică nr. 10).
Culegerea, stocarea și utilizarea datelor cu caracter personal
se fac în condiţiile legii, astfel încât să asigure respectarea
drepturilor persoanelor și secretul de serviciu și vor fi limitate strict
la ceea ce este necesar în realizarea actului de justiţie.

186 
 
Întrucât executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de liberate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, se bazează pe cooperarea persoanei aflate
în executare și implicarea activă a instituţiilor din comunitate,
personalul de probaţiune trebuie să se asigure că persoanele care
primesc informaţii cu caracter confidenţial sunt destinatarii corecţi
ai unor astfel de informaţii, adică au abilităţi sau atribuţii specifice
astfel încât să primească astfel de informaţii.
În temeiul legii sau a relaţiilor de parteneriat dezvoltate în
cadrul comunităţii, personalul de probaţiune furnizează membrilor
acesteia informaţii privitoare la legislaţia în vigoare și la activitatea
sa profesională, în limita competenţelor ce îi revin și fără a dezvălui
alte date sau informaţii care ar prejudicia imaginea persoanei sau a
instituţiei, asigurându-se astfel că punerea în executare a
dispoziţiilor hotărârii judecătorești sau a dispoziţiilor organelor
judiciare se realizează cu respectarea drepturilor și libertăţilor
fundamentale, a principiilor care guvernează activitatea de
probaţiune și a metodelor managementului de caz.
Astfel, procesul de coordonare a activităţilor de planificare și
desfășurare a intervenţiilor de asistare, control și monitorizare a
modului de executare a măsurilor și obligaţiilor impuse de organele
judiciare, inclusiv prin valorificarea potenţialului intern al persoanei
și integrarea contribuţiei instituţiilor din comunitate se va realiza cu
responsabilitate, conștiinţă și prudenţă, astfel încât deciziile și
acţiunile personalului de probaţiune să se limiteze strict la
competenţa profesională.
Legea nr. 253/2013 consacră în acest sens principiul potrivit
căruia „persoanele fizice și juridice implicate în executarea
pedepselor, a măsurilor educative și a celorlalte măsuri prevăzute
la art. 1 sunt obligate la respectarea confidenţialităţii și a regulilor
de protecţie a datelor cu caracter personal, prevăzute de
reglementările în materie” (art. 9).

III. Scurte abordări ale altor teme regăsite în practica și normele


probaţiunii

III.1. Compasiune
Pornind de la practică:
Unul dintre examenele de promovare profesională ne-a
prilejuit un dialog foarte sensibil, în care un coleg, îndemnat să-și

187 
 
identifice o temere în lucrul de zi-cu-zi, ne-a vorbit foarte deschis
despre riscul pe care-l resimţea, de a nu arăta prea multă
compasiune, mai ales în condiţiile în care era manager a peste 250
cazuri de supraveghere; trebuie să spunem că este nu doar un bun
coleg, ci și un priceput și experimentat lucrător în probaţiune, cu
pregătire în asistenţă socială, dar nu numai atât.
Observând alte sisteme de probaţiune:
III.1.1. Codul de etică al Departamentului de probaţiune
pentru adulţi din San Francisco îndeamnă, în secţiunea III, punctul
2, „Trataţi-vă beneficiarii, publicul și între voi cu respect,
bunăvoinţă și compasiune”, continuând cu un detaliu, la subpunctul
e) „Nu lăsaţi sentimentele personale să influenţeze deciziile; bazaţi-
vă pe fapte obiective și pe politica și procedura departamentului60.”
III.1.2. Codul de etică al Asociaţiei corecţionale americane,
încă din preambul clarifică așteptări cu privire la subiectul de
interes pentru noi: asociaţia „așteaptă de la membrii ei onestitate
fără fisură, respect pentru demnitatea și individualitatea fiinţelor
umane și angajament bazat pe compasiune în serviciul
profesional61.”
III.1.3. Declaraţia Confederaţiei Europene de Probaţiune cu
privire la valorile și principiile probaţiunii marchează la punctul 9 o
deschidere, întemeiată pe cercetarea știinţifică, spre calităţile cu
semnul pozitiv ale persoanelor cu care lucrăm în probaţiune:
„Supravegherea ar trebui să combine asistarea și controlul, în mod
adecvat cazului individual și profilului de risc. Probaţiunea poate
clădi pe aspectele pozitive, aspiraţiile și punctele tari ale
persoanelor care au comis infracţiuni. Cercetarea sugerează că a
întemeia pe ceea ce reprezintă punct tare este deosebit de eficace
pentru reușita desistării62.”

III.2. Colegialitate
Pornind de la practică:
În fiecare dintre activităţile lor, membrii sistemului de
probaţiune lucrează împreună: în evaluarea pre-sentenţială, când
colaborează pentru întocmirea unor referate/ rapoarte de evaluare
în cazuri din același dosar penal; în aplicarea programelor de
60 http://sfgov.org/dosw/
61 http://www.aca.org/ACA_Prod_IMIS/ACA_Member/About_Us/Code_of_Ethics/ACA_Mem

ber/AboutUs/Code_of_Ethics.aspx?hkey=61577ed2-c0c3-4529-bc01-36a248f79eba
62http://www.cepprobation.org/wpcontent/uploads/2015/03/CEP_Statement_on_Probati

on_Values_and_Principles_EN.pdf
188 
 
reintegrare socială, când lucrează în calitate de co-trainer; în
echipele de inspecţii; în cele mai multe activităţi ale Direcţiei
Naţionale de Probaţiune.
Observând alte sisteme de probaţiune:
III.2.1. Codul de disciplină al Serviciului Corecţional din
Canada, prevede la punctul 9: „Relaţiile cu alţi membri ai
personalului trebuie să promoveze respectul reciproc în cadrul
Serviciului Corecţional din Canada și să îmbunătăţească serviciile în
calitate63”
III.2.2. O cerinţă aproape identică și în formulare, nu doar în
conţinut, este regăsită în Codul de etică al Asociaţiei corecţionale
americane: „Membrii vor menţine relaţii cu colegii pentru a promova
respectul reciproc în profesie și pentru a îmbunătăţi calitatea
serviciilor64.”
III.2.3. În Codul de etică al Asociaţiei Americane de
Probaţiune și Liberare, punctul 9, găsim schiţate treptele unei părţi
din viaţa asociativă, cunoaștere și împărtășirea ei prin colaborare și
înţelegere: „Voi colabora cu partenerii organizaţionali și colegii mei
și mă voi strădui continuu să-mi îmbunătăţesc competenţa
profesională prin căutarea și împărtășirea cunoașterii și a
înţelegerii65.”

III.3. Înfăţișare
Pornind de la practică:
Mai ales în relaţie cu noua și din ce în ce mai extinsa categorie
de persoane din evidenţa serviciilor de probaţiune, cele având o
condiţie economică și/ sau socială foarte bună, reflectată și în felul
în care se îmbracă, a putut apărea mai pregnantă nevoia îngrijirii
mai atente a înfăţișării personale, din partea consilierilor de
probaţiune. Pe de altă parte, chiar Codul penal îi sporește
responsabilitatea consilierului de probaţiune, așa încât aceasta
poate fi reflectată și în statusul vestimentar, dar mai ales
comportamental.
Observând alte sisteme de probaţiune:
III.3.1. În secţiunea Conduită și înfăţișare, a Codului de disciplină al
Serviciului Corecţional din Canada, sunt detaliate aspecte
63 http://www.csc-scc.gc.ca/policy-and-legislation/060-cd-eng.shtml
64 http://www.aca.org/ACA_Prod_IMIS/ACA_Member/About_Us/Code_of_Ethics/ACA_Mem

ber/AboutUs/Code_of_Ethics.aspx?hkey=61577ed2-c0c3-4529-bc01-36a248f79eba
65 https://www.appa-net.org/eweb/DynamicPage.aspx?WebCode=IA_CodeEthics
 
189 
 
importante, mai ales prin propuneri de elemente complementare,
de tipul haine și înfăţișare, cuvinte și acţiuni, angajat și asociaţie
profesională: „Comportamentul, la serviciu și în afara lui, trebuie să
se reflecte pozitiv asupra Serviciului Corecţional din Canada și
asupra Serviciului Public, în general. Este de așteptat ca întregul
personal să se prezinte într-o manieră care să promoveze imaginea
profesională, atât în cuvinte, cât și în acţiuni. În mod asemănător,
îmbrăcămintea și înfăţișarea din timpul serviciului, ale angajaţilor,
trebuie să transmită profesionalism și să fie potrivite pentru
sănătatea și siguranţa angajatului66.”
III.3.2. În forma ei condensată, dar și încărcată de conţinut,
formularea de la punctul 4 al Codului de etică al Asociaţiei
Americane de Probaţiune și Liberare apare ca un jurământ: „Mă voi
comporta în viaţa personală cu etichetă, și fără să acord ori să
primesc favoruri legate de slujba mea67.”
III.3.3. Codul de etică al probaţiunii din statul Nebraska prevede, în
aceeași formă a legământului: „Mă voi purta întotdeauna în manieră
profesională cu privire la înfăţișare, conduită și discurs68.”

Bibliografie
Ghid de dileme etice, (2013);
Pivniceru & Luca (coord.). (2008). Deontologia profesiei de
magistrat. Repere contemporane, București: Editura Hamangiu.
Blocul Naţional Sindical. (2009). Raport de cercetare privind
discriminarea de gen în piaţa Muncii.
Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CEP). (2007).
Managementul diversităţii în organizaţii. Beneficii pentru angajaţi
și companii.
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. A. II-a. (1998),
București: Editura Univers Enciclopedic, p. 145.
Legislaţie
Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea și organizarea
Inspecţiei Muncii, republicată.
Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

66 http://www.csc-scc.gc.ca/policy-and-legislation/060-cd-eng.shtml
67 https://www.appa-net.org/eweb/DynamicPage.aspx?WebCode=IA_CodeEthics
68 https://supremecourt.nebraska.gov/miscellaneous-rules/9194/probation-

administration-code-ethics
 
190 
 
Hotărârea nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei
naţionale anticorupţie pe perioada 2016-2020, a seturilor de
indicatori de performanţă, a riscurilor asociate obiectivelor și
măsurilor din strategie și a surselor de verificare, a inventarului
măsurilor de transparenţă instituţională și de prevenire a corupţiei,
a indicatorilor de evaluare, precum și a standardelor de publicare a
informaţiilor de interes public.
Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea
sistemului de probaţiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din
14 august 2013.
Recomandarea (92) 16 a Comitetului de Miniștri către statele
membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate
în comunitate, adoptată de Comitetul de Miniștri în 19 octombrie
1992, cu ocazia celei de a 482 - a reuniune a delegaţiilor de Miniștri,
disponibilă la www.coe.int/cepej.
Recomandarea nr. (97) 12 a Comitetului de Miniștri către
statele membre cu privire la personalul responsabil pentru
implementarea sancţiunilor și măsurilor, adoptată la de către
Comitetul de Miniștri la 10 septembrie 1997, la cea de - a 600 - a
întrunire a prim – miniștrilor, disponibilă la www.coe.int/cepej.
Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din
autorităţile publice, instituţiile publice și din alte unităţi care
semnalează încălcări ale legii, publicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 1214 din 17.12.2004.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în
Monitorul Oficial nr. 513 din 14 august 2013.
Hotărârea nr. 603/2016 privind modificarea și completarea
Hotărârii Guvernului nr. 1.079/2013 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public.
Resurse WEB
http://dictionary.cambridge.org
http://www.ongfest.ro/
https://dexonline.ro/
https://www.transparency.org.ro/publicatii/ghiduri/GProte
GProtectieAve.pdf

191 
 
STANDARDE DE LUCRU ÎN PROBAŢIUNE

Cerasela Slăvulete69
Constantin Todiriţă70

În contextul reformării sistemului de probaţiune ca urmare


atribuţiilor și responsabilităţilor conferite de noile coduri în materie
penală și pornind de la impactul social al activităţii de probaţiune,
din perspectiva îmbunătăţirii colaborării cu instituţiile implicate în
executarea sancţiunilor și măsurilor educative neprivative de
libertate, elaborarea unui set de standarde minime de lucru în
probaţiune pentru instituţiile din comunitate, a devenit un obiectiv
important al sistemului de probaţiune.
Îndeplinirea acestui obiectiv s-a concretizat prin includerea
sa ca activitate în cadrul proiectului „Consolidarea capacităţii
sistemului românesc de probaţiune de a furniza servicii eficiente
alternative închisorii”, finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian
2009 – 2014. La derularea activităţii de elaborare a standardelor de
lucru au participat specialiști desemnaţi din Direcţia Naţională de
Probaţiune de la nivel central și local (Cerasela Slăvulete, sef
serviciu, Serviciul de Probaţiune Tulcea, Constantin Todiriţă, șef
serviciu, Serviciul de Probaţiune Brașov și Ramona Bălăiţă, inspector
de probaţiune, Direcţia Naţională de Probaţiune) care au beneficiat
de expertiza partenerului norvegian.
Proiectul Standardelor minime de lucru în probaţiune a fost
analizat și completat în cadrul unor ateliere de lucru, la care au
participat consilieri de probaţiune din toate serviciile, standardele
urmând a fi completate cu alte aspecte privind activitatea de
probaţiune, precum volumul de activitate, condiţiile de lucru,
externalizarea de servicii și ulterior aprobate prin hotărâre de
guvern.

Cadrul conceptual

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române71, noţiunea


de standard este definită ca normă sau ansamblu de norme care

69 Șef serviciu - Serviciul de Probaţiune Tulcea, Direcţia Naţională de Probaţiune


70 Șef serviciu - Serviciul de Probaţiune Brașov, Direcţia Naţională de Probaţiune 
71 https://dexonline.ro/definitie/standard

192 
 
reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. a unui produs;
sau document în care sunt consemnate aceste norme. Un alt înţeles
este cel de normă obligatorie căreia trebuie să-i corespundă un
produs – etalon. Pe de altă parte, standardul poate avea și
semnificaţia lipsit de originalitate, comun, făcut după un șablon.
Ghidul ISO/CEI 2:1996 definește standardul ca fiind un
document, stabilit prin consens și aprobat de către un organism
recunoscut, care asigură, pentru uz comun și repetat, reguli, linii
directoare sau caracteristici pentru activităţi sau pentru
rezultatelor lor, cu scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-
un anumit context (potrivit International Organization for
Standardization - ISO)72.
Pornind de la aceste minime repere și ţinând cont de
realitatea faptului că întreaga activitate de probaţiune se
desfășoară în comunitate și în colaborare cu instituţiile din
comunitate, scopul standardelor de lucru în probaţiune apare mai
mult decât evident și este dat de necesitatea unor minime
reglementări, asumate, recunoscute și aplicate deopotrivă de
serviciul de probaţiune și de instituţiile din comunitate, pe baza
cărora să se asigure proceduri de lucru simple și bine definite pentru
toate tipurile de activităţi derulate în comun.
Din perspectiva caracteristicilor generale ale standardelor73
(care variază ca și caracter, subiect și volum, incluzând mai multe
discipline/arii de intervenţie, aspecte tehnice, economice, sociale
ale activităţii umane), s-au avut în vedere pentru elaborarea
standardelor minime de lucru în probaţiune următoarele aspecte:
- standardele sunt coerente și consecvente, fiind elaborate
sau acreditate de organisme specializate;
- standardele rezultă din participare - reflectă rezultatele
activităţii desfășurate în comun și implică toate părţile
competente, fiind validate prin consens;
- standardele sunt procese active - se bazează pe experienţa
reală și conduc la rezultate concrete în practică (produse –
bunuri, servicii, metode de încercare etc.); ele stabilesc un
compromis între cele mai ridicate nivele de progres și
constrângerile economice ale timpului;
- standardele sunt actualizate - sunt revizuite periodic sau
după cum dictează circumstanţele pentru a le asigura

72 https://standardizare.wordpress.com/informatii-generale/
73 idem
193 
 
actualitatea și valabilitatea; evoluează împreună cu sistemul
la care se raportează;
- standardele au recunoaștere naţională sau internaţională
- sunt documente recunoscute ca valabile la nivel naţional,
regional sau internaţional, după caz;
- standardele sunt disponibile pentru oricine - pot fi
consultate și achiziţionate fără restricţie.

Principiile care au fost avut în vedere la elaborarea


standardelor minime de lucru în probaţiune sunt în egală măsură
principii care vor sta la baza activităţii de evaluare a gradului de
respectare a acestor standarde.
 Principiul implicării se referă la faptul că activitatea de
standardizare a pornit în prima fază de la activitatea unui grup de
lucru, pentru ca în etapa următoare să fie consultate toate părţile
interesate din sistemul naţional de probaţiune (consilieri de
probaţiune, inspectori de probaţiune, precum și șefi birouri și șefi
servicii din structurile locale și din structurile centrale), astfel
standardizarea nu este produsul unei persoane sau a unui grup
restrâns de persoane; de asemenea, standardizarea a utilizat
expertiza norvegiană în probaţiune, dar s-a bazat și pe
documentarea privind domeniul standardizării muncii în alte sisteme
de probaţiune și pe contribuţia actorilor la nivel supranaţional,
referindu-ne în acest caz la legislaţia europeană în domeniul
probaţiunii.
 Un alt principiu care a ghidat activitatea de standardizare
este principiul utilităţii potrivit căruia standardele de lucru își
propun să îmbunătăţească credibilitatea activităţii de probaţiune și
să aducă beneficii în rândul publicului larg, a partenerilor sistemului
de probaţiune. Nu în ultimul rând, utilitatea acestui demers este
resimţită și persoanele care parcurg procesul de reabilitare socio-
morală și juridică, acceptând ideea că standardele reflectă situaţia
actuală și previzibilă în viitorul apropiat atât a sistemului naţional
de probaţiune, cât și a instituţiilor din comunitate implicate în
administrarea măsurilor și sancţiunilor neprivative de libertate.
Această înţelegere a sensului standardizării ne conduce spre
conștientizarea faptului că standardele vor avea o aplicabilitate
limitată de timp, pe o perioadă de cinci până la zece ani sau mai
mult, după care pot fi actualizate în funcţie de evoluţia legislaţiei

194 
 
și a bunelor practici în domeniu, de situaţia concretă din societatea
românească și contextul global, european și internaţional.
 Principiul coerenţei este un alt principiu relevant avut în
vedere în activitatea de elaborare a standardelor, prin formularea
unor enunţuri clare, concise, care nu se contrazic între ele, ușor de
folosit de către personalul de probaţiune, constituind în același timp
pași de lucru ușor recognoscibili de către persoanele care intră în
contact cu personalul de probaţiune.
În acest material vom realiza o prezentare a activităţii de
standardizare a principalelor arii de intervenţie ale consilierilor de
probaţiune și ne vom referi la activitatea în legătură cu instanţa
(întocmirea referatelor/ rapoartelor de evaluare pre și post-
sentenţiale), activitatea de supraveghere în comunitate, precum și
la activitatea de asistare a persoanelor supravegheate în
comunitate.

I. Standarde privind întocmirea referatelor/rapoartelor de evaluare


pre și post-sentenţiale

Pentru elaborarea acestui set de standarde a fost avută în


vedere o sistematizare a activităţii de întocmire a referatelor de
evaluare pre și post-sentenţiale, ţinând cont, pe de o parte, de
succesiunea etapelor specifice acestei activităţi și, pe de altă parte,
de elementele de conţinut pe care trebuie să le prezinte referatul/
raportul de evaluare:
I.1. Standarde referitoare la etapa primirii solicitării –
comportă abordări diferite după cum este vorba de referate/
rapoarte întocmite pentru inculpaţi sau pentru persoane aflate în
executarea unei sancţiuni neprivative de libertate.
Pornind de la prevederea legală că referatele pre-sentenţiale
pentru inculpaţi se întocmesc în baza unei solicitări din partea
organelor judiciare: poliţie, parchet, instanţă, pentru standardele
din această categorie trebuie avut în vedere ca înregistrarea
solicitării să fie făcută, de regulă în ziua primirii la serviciul de
probaţiune. În eventualitatea unei îndreptări greșite a solicitării,
neajunsul trebuie să fie acoperit pe cale administrativă, cu
informarea corespunzătoare a organului judiciar solicitant.
Pentru categoria referatelor/ rapoartelor de evaluare
întocmite pe perioada supravegherii, din perspectiva etapei de
primire a solicitării, standardele au o particularitate ce rezultă din

195 
 
faptul că, în unele cazuri, documentele sunt întocmite la iniţiativa
consilierului manager de caz.
I. 2. Standarde referitoare la etapa alocării cazului – în
această etapă, avem în vedere standarde care să urmărească
verificarea de către șeful serviciului/ biroului a competenţei
materiale și teritoriale, precum și repartizarea cazului, ţinând cont
de o serie de criterii de alocare, cum ar fi: existenţa anterioară a
cazului în evidenţa serviciului/ biroului, experienţa consilierului,
volumul de muncă etc.
De asemenea, în scopul abordării cu eficienţă a etapelor de
întocmire a referatului/ raportului de evaluare, standardele pot
avea în vedere un termen maxim de alocare, precum și un termen
maxim de predare în vederea verificării, care cade în sarcina
consilierului.
I. 3. Standarde referitoare la etapa convocării inculpatului
pentru derularea interviului
Pentru elaborarea acestui set de standarde, trebuie avute în
vedere aspecte care reglementează modalităţile de realizare,
transmitere și confirmare de primire a convocării, pornind de la
multitudinea oportunităţilor actuale (prin telefon, poștă, agenţi
procedurali sau parteneri din comunitate, poștă electronică sau
personal, în cazul deplasării consilierului în comunitate)
De asemenea, sunt avute în vedere elementele de fond ale
convocării, care să ateste îndeplinirea tuturor sarcinilor referitoare
la informarea corespunzătoare a persoanei care urmează a fi
evaluată:
 organul judiciar solicitant (cu menţionarea numărului dosarului
penal, a termenului de judecată);
 data, locul și ora derulării interviului;
 numele și prenumele consilierului responsabil de caz;
 obligaţia de a prezenta un document de identitate în scopul
legitimării;
 datele de contact ale serviciului de probaţiune.
O abordare separată este necesară în cazul minorului, fiind
necesar ca standardele să se refere la transmiterea convocării și în
atenţia părintelui, sau după caz, tutorelui, curatorului ori persoanei
sau reprezentantului instituţiei căreia i s-au încredinţat îngrijirea și
supravegherea minorului.

196 
 
I. 4. Standarde referitoare la etapa contactării altor surse
Din perspectiva numărului și tipului de surse contactate, în
interesul menţinerii caracterului obiectiv al referatului/ raportului
de evaluare și pentru a putea asigura confruntarea informaţiilor
obţinute, standardele pot face referire la un minim de 2 surse, în
afara inculpatului, dintre care una să fie din afara cercului de
apropiaţi ai persoanei evaluate. Se adaugă la acestea sursele
reprezentate de documentele consultate, una dintre acestea fiind,
în mod necesar, dosarul penal.
În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva persoanei sau
celor săvârșite cu violenţă, în măsura în care apreciază că este
necesar, consilierul de probaţiune poate avea la îndemână și un
standard referitor la convocarea/ consultarea părţii vătămate sau a
membrilor familiei acesteia.
Pentru inculpatul minor, standardele îndrumă spre existenţa
cel puţin a unei surse din familie sau din mediul în care a crescut și
s-a dezvoltat minorul.
De asemenea, în consultarea surselor din mediul școlar sau de
la locul de muncă consilierul trebuie să aibă în vedere, în alegerea
sursei, necesitatea de a proteja imaginea persoanei evaluate.
I.5. Standarde referitoare la etapa derulării interviurilor
a) interviul cu inculpatul
Pentru această etapă standardele pot avea în vedere
caracteristicile generale ale procesului de evaluare și anume, faptul
că interviul are caracter personal, se desfășoară, de regulă la sediul
serviciului de probaţiune existând, însă și varianta derulării acestuia
în comunitate. Evaluarea presupune cel puţin o întrevedere faţă în
faţă cu inculpatul, în care se prezintă rolul, scopul, procedura de
întocmire, conţinutul, limitele de confidenţialitate ale referatului/
raportului, precum și posibilitatea consultării acestuia, la dosarul
cauzei.
De asemenea, standardele trebuie să aibă în vedere și
conduita procedurală în cazul refuzului de colaborare din parte
inculpatului sau a imposibilităţii de contactare a acestuia.
Standardele care privesc desfășurarea efectivă a interviului
pot fi grupate corespunzător ariilor de investigaţie utilizate în
activitatea de evaluare, și anume:
 analiza comportamentului infracţional
 relaţii familiale și sociale, cu accentele diferite
corespunzătoare grupei de vârstă (minor/ major)

197 
 
 pregătire/ educaţie
 loc de muncă
 timp liber
 situaţie financiară
 locuire
 sănătate fizică, mentală/ emoţională
 dependenţe.
La fiecare arie de investigaţie avută în vedere în cadrul
interviului cu inculpatul, standardele reglementează și evaluarea
legăturii cu infracţiunea, alături de disponibilitatea inculpatului
pentru schimbare.
Un alt standard pentru această secţiune este cel care
stabilește faptul că referatul/ raportul de evaluare pe perioada
supravegherii se poate întocmi și în absenţa unui interviu cu
persoana supravegheată, situaţie în care sunt utilizate informaţiile
deja existente în dosarul de probaţiune, cu posibilitatea contactării
oricărei alte surse de informaţie considerată relevantă.
b) Interviuri cu alte surse de informaţii
Standardele pentru această secţiune pot avea în vedere
dinamica activităţii de evaluare, în sensul că interviurile cu celelalte
surse de informaţii se derulează la sediul serviciului de probaţiune
sau pe teren, în funcţie de situaţie, păstrând necesitatea informării
acestora cu privire la scopul, procedura de întocmire și conţinutul
referatului/ raportului, precum și la rolul acelei surse în elaborarea
documentului.
În plus, considerăm utilă standardizarea obţinerii acordului
verbal al persoanei contactate de a colabora pentru întocmirea
referatului și/sau de a fi nominalizată în capitolul surse de
informaţii. Varianta păstrării anonimatului poate fi avută în vedere
în funcţie de relevanţa informaţiilor în raport cu evaluarea
realizată.
c) Alte forme de contactare a surselor/ obţinere de
informaţii relevante
Ţinând cont de natura și rolul referatului/ raportului de
evaluare, în funcţie de particularităţile cazului, standardele pot
face referire și la obţinerea și includerea opiniilor specialiștilor care
au intervenit în evoluţia socio-familială și/sau medicală a
inculpatului (medici, psihologi, pedagogi etc).
În același sens, își demonstrează utilitatea standardul care
permite obţinerea de la inculpat a unei declaraţii de renunţare la

198 
 
beneficiul confidenţialităţii, dacă acest lucru este în folosul său (în
cazul contactării unor specialiști precum: medici, psihologi, psihiatri
etc.).
I.6. Standarde privind redactarea referatului
Pentru redactarea referatului/ raportului, standardele au în
vedere aspecte legate de:
 conţinut, care trebuie să fie clar, concis, relevant și prezentat în
manieră obiectivă;
 corelarea și potrivirea logică a informaţiilor din capitolele
documentului;
 termenul de redactare (care trebuie ajustat astfel încât să
permită parcurgerea și a etapei de verificare a acestuia de către
șeful de serviciu/ birou);
 reperele tehnice de redactare, cum ar fi forma narativă, tipul și
mărimea, caracterelor, numărul maxim de pagini;
 numărul de exemplare întocmite.
În toate cazurile, referatul/ raportul de evaluare este redactat de
către consilierul responsabil de caz.
I.7. Standarde referitoare la structura referatului/
raportului de evaluare
Pentru această secţiune avem în vedere standarde care
asigură:
 respectarea condiţiilor de formă stabilite în H.G. nr. 1079/2013
pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii
nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, cu modificările și completările ulterioare;
 respectarea structurii referatului/ raportului de evaluare, pe
capitole, în funcţie de etapa procesuală și calitatea subiectului
(inculpat/ condamnat, major/ minor);
 prezentarea informaţiilor în manieră logică, cronologică, evitând
repetiţiile și exprimările stereotipe;
 eficientizarea evaluării în cazul în care unui inculpat i se
întocmesc mai multe referate de evaluare pe parcursul executării
unei măsurii educative;
 analizarea și sintetizare informaţiilor în capitolul privind riscul de
săvârșire a unor noi infracţiuni, cu enumerarea celor două
categorii de factori inhibitori și favorizanţi ai comportamentului
infracţional și cu aprecierea nivelului estimat al riscului pe cinci
paliere (mic, mic spre mediu, mediu, mediu spre mare și mare);

199 
 
 realizarea de concluzii și propuneri motivate privind măsurile
considerate potrivite în scopul reducerii riscului de a săvârși noi
infracţiuni.

I.8. Standarde privind formularea propunerilor


Ţinând cont de importanţa pentru procesul de evaluare, a
capitolului final, cel de concluzii și propuneri, trebuie avute în
vedere standardele care reglementează necesitatea motivării lor în
funcţie de etapa procesuală și calitatea subiectului (inculpat/
condamnat, major/ minor):
 în etapa de judecată:
- pentru inculpatul minor standardele fac referire la
propuneri motivate privind natura și durata programelor
de reintegrare socială, măsura educativă apreciată a fi
potrivită și eventualele obligaţii ce pot fi impuse
minorului;
- pentru inculpatul major, standardele au în vedere, în
etapa de judecată, măsurile considerate potrivite din
perspectiva reducerii riscului de recidivă, în corelare cu
eventuale obligaţii care pot fi impuse;
 pentru faza de cercetare penală, își demonstrează utilitatea
standardele care, în funcţie de particularităţile cazului, permit
consilierului de probaţiune formularea de propuneri specifice
etapei de judecată, cu aceeași condiţie a motivării lor.
 pentru referatul/ raportul de evaluare întocmit pe perioada de
supraveghere, standardele fac referire la tipurile de propuneri
specifice acestei situaţii:
- prelungirea măsurii educative sau înlocuirea cu una mai
severă (la minori);
- schimbarea, înlocuirea, încetarea, adăugarea unei sau
unor obligaţii (și la minor și la major);
- revocarea amânării aplicării pedepsei sau revocarea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere (la
majori).
Un standard cu aplicabilitate generală este cel referitor la
necesitatea corelării propunerilor formulate cu privire la resursele
personale, familiale și sociale ale persoanei identificate în cadrul
evaluării, precum și cu posibilităţile concrete existente la nivelul
serviciului și al comunităţii.

200 
 
I.9. Standarde privind predarea referatului/ raportului de
evaluare
Pentru etapa de predare a referatului/ raportului,
standardele fac referire la:
 asigurarea verificării acestuia de către șeful serviciului/ biroului
de probaţiune;
 determinarea unui termen de predare în interiorul serviciului/
biroului, în scopul verificării;
 respectarea termenelor de predare la organul judiciar solicitant,
în funcţie de tipul referatului/ raportului și calitatea subiectului;
 existenţa dovezii de transmitere/ primire a documentului la
organul judiciar solicitant;
 numărul de exemplare și păstrarea în serviciul de probaţiune a
referatelor/ rapoartelor de evaluare întocmite.
De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că serviciul de
probaţiune este necesar să se preocupe de auditul de calitate a
referatelor/ rapoartelor de evaluare privind obiectivitatea,
acurateţea și adecvarea informaţiilor prezentate, precum și cu
privire la respectarea termenelor de întocmire.

II. Standarde pentru supravegherea în comunitate

Standardele pentru supravegherea în comunitate reflectă


noile dispoziţii legale în domeniul executării pedepselor neprivative
de libertate și noile dispoziţii legale care reglementează activitatea
de probaţiune, intrate în vigoare odată cu noul Cod penal la data de
1 februarie 2014.
Standardele în derularea procesului de supraveghere
promovează echilibrul între nevoia de securitate comunitară și, mai
larg, nevoia de protecţie a societăţii, respectarea drepturilor
persoanei aflate în supravegherea serviciului de probaţiune,
cooperarea persoanei aflată în executare și implicarea activă a
instituţiilor din comunitate în administrarea măsurilor și sancţiunilor
neprivative de libertate.
Standardele pentru supravegherea în comunitate pornesc de
la particularităţile acţiunilor întreprinse de consilierul de
probaţiune: persoana supravegheată și consilierul de probaţiune se
află într-o relaţie interpersonală care presupun relaţionare cu
persoana supravegheată, dar și cu persoanele semnificative din

201 
 
mediul natural de viaţă al acesteia, precum și cu organizaţii și
instituţii aflate în legătură cu persoana.
Standardele care vizează activitatea de supraveghere
recunosc nevoia de abordare diferenţiată a intervenţiei specifice cu
minorii și adulţilor. Spre exemplu, sunt formulate standarde speciale
referitoare la convocarea minorilor pentru derularea primei
întrevederi ori pentru derularea și planificarea supravegherii.
Raportat la etapa de derulare a procesului de supraveghere
putem grupa standardele de lucru în trei categorii:
a) standarde referitoare la deschiderea cazului (primirea hotărârii
judecătorești, alocarea cazului, convocarea persoanei, pregătirea
primei întrevederi);
b) standarde pentru managementul cazului (prima întrevedere,
planificarea supravegherii și monitorizarea cazului);
c) standarde referitoare la închiderea cazului.
Standardele referitoare la deschiderea cazului descriu
responsabilităţile actorilor implicaţi (șef birou, șef serviciu, consilier
de probaţiune), acţiunile necesare și unităţile de timp necesare
pentru îndeplinirea sarcinilor prin care se urmăresc: legalitatea
executării sancţiunii, introducerea cazului în evidenţele proprii ale
unităţii de probaţiune (birou, serviciu), valorificarea resurselor
umane, precum și crearea condiţiilor favorabile pentru debutul
propriu-zis al supravegherii ca premisă a implicării persoanei
sancţionate în propriul proces de supraveghere.
Standardele pentru managementul cazului constituie partea
cea mai consistentă a acestei secţiuni a standardelor minime de
lucru în probaţiune și conţine numeroase elemente de practică care
sunt standardizate pentru prima dată în activitatea de probaţiune
din România.
Un prim exemplu în acest sens este implicarea familiei
persoanei supravegheate în atingerea obiectivelor supravegherii
atunci când este cazul, obiective care orientează intervenţia
consilierului de probaţiune în direcţia consolidării legăturilor sociale
între supravegheat și familia sa, sprijinind astfel procesul de
schimbare a persoanei. Această direcţie de acţiune ce vizează
practica personalului de probaţiune este promovată și în cadrul
legislativ european care încurajează lucrul cu familiile
delincvenţilor aflaţi în supraveghere (Regula 29) din Recomandarea
CM/Rec(2010)1 privind regulile europene în domeniul probaţiunii
(versiunea oficială în limba română a Recomandării).

202 
 
Una dintre exigenţele practicii profesionale promovate de
consilierii de probaţiune în ceea ce privește derularea întrevederilor
cu persoana supravegheată, a fost transpusă în standardele privind
durata primei întrevederi cu persoana supravegheată (în medie de
60 de minute) și privind durata întrevederilor pe parcursul
supravegherii (cuprinsă între 20 și 60 de minute).
Referitor la monitorizarea supravegherii, Biroul de
Probaţiune și Liberare Condiţionată din cadrul Departamentului
Corecţional din Montana, SUA74, a avut în vedere formularea unor
standarde pe șase nivele de supraveghere corespunzător nivelului
riscului de a săvârși din nou infracţiuni și a nevoilor evaluate, de la
minimum trei contacte pe lună ale ofiţerului de probaţiune dintre
care unul va fi personal cu infractorul, până la cel puţin un contact
la fiecare șase luni sau o verificare anuală în cazul unei forme
particulare de liberare condiţionată.
Similar exemplului american, monitorizarea supravegherii de
către consilierii de probaţiune se realizează printr-o modalitate care
combină vizitele pe teren și evaluarea periodică:
 vizite la locuinţa persoanei supravegheate cel puţin una pe an și
reevaluare minimum la un an și atunci când are loc o schimbare
în ceea ce privește nevoile criminogene ori executarea
obligaţiilor, în cazul persoanelor cu risc mic și mediu;
 vizite la locuinţa persoanei supravegheate cu o frecvenţă
bianuală în cazul persoanelor cu risc mare și reevaluare minimum
la fiecare șase luni și ori de câte ori este necesar.
Tot ca element de noutate au fost formulate standarde care
exprimă criterii privind siguranţa exercitării supravegherii, cum este
cazul vizitelor la locuinţa persoanei supravegheate care se vor
efectua de preferinţă în echipe formate din doi consilieri de
probaţiune (sau un consilier de probaţiune și un voluntar al
serviciului) sau cazul aplicării avertismentului în situaţia
infracţiunilor grave/ persoanelor cu risc crescut, care vor fi, de
regulă, înmânate în prezenţa a doi consilieri de probaţiune.
Standardele referitoare la închiderea cazului stabilesc forma
prin care consilierul de probaţiune și, de această dată și persoana
supravegheată, realizează evaluarea procesului de supraveghere,
precum și unităţile de timp pentru realizarea acestei activităţi.
Standardele pentru supravegherea în comunitate urmăresc
promovarea unei practici unitare în lucrul cu persoanele aflate în
74 https://cor.mt.gov/.../60_2supervisionstrategiesandcompliancemonitoring
203 
 
supravegherea sistemului de probaţiune din România, dar este de
așteptat ca aceste standarde să se îmbunătăţească în timp prin
exemple ce izvorăsc din practica și din circumstanţele locale în care
își desfășoară activitatea serviciile de probaţiune.

III. Standarde pentru programe de reintegrare socială și alte activităţi


cu caracter educativ-formativ

Asistarea sau intervenţia în cadrul procesului de supraveghere


poate fi realizată, în principal, prin intermediul programelor de
reintegrare socială, a cursurilor de pregătire școlară sau calificare
profesională, a măsurilor de control și/sau tratamente sau a altor
tipuri de activităţi care pot fi stabilite în conţinutul măsurilor
educative sau ca obligaţii în hotărârea judecătorească potrivit
Codului penal.
În contextul acestor tipuri de intervenţii, raportându-ne în
mod special la scopul, utilitatea și eficienţa lor pentru determinarea
și susţinerea procesului de schimbare cognitiv-comportamentală a
persoanelor sancţionate, aflate în evidenţa serviciului de
probaţiune, standardele minime de lucru pot fi grupate pe
următoarele două dimensiuni:
1. Standarde pentru acreditarea programelor de reintegrare, a
cursurilor de pregătire școlară și calificare profesională
2. Standarde legate de aplicarea/derularea programelor sau a altor
activităţi cu caracter educativ-formativ.

III. 1. Standarde pentru acreditarea programelor de


reintegrare, a cursurilor de pregătire școlară și calificare
profesională
Sintagma de program de reintegrare, utilizată generic în
codul penal, poate face referire la:
 programe de intervenţie, standard sau specifice, centrate pe
terapia cognitiv–comportamentală;
 programe de intervenţie centrate pe metoda Goldstein, metoda
Moreno (psihodrama) ori altă metodă sau formă de terapie;
 psihoterapii, tratamente psihiatrice;
 terapii ocupaţionale;
 programe educative, de prevenţie și intervenţie de scurtă
durată;
 consiliere psihologică;

204 
 
 consiliere vocaţională, consiliere suport;
 consiliere relaţională, consiliere motivaţională;
 consiliere juridică;
 alte tipuri de activităţi cu caracter educativ-formativ care au ca
scop acoperirea printr-o intervenţie adaptată nevoilor
criminogene identificate.

Din această perspectivă, standardele aplicabile secţiunii de


faţă fac referire la o serie de aspecte precum:
 necesitatea ca programele adresate comportamentului
infracţional și schimbării comportamentale, la modul general, să
conţină cel puţin abordări cognitive - comportamentale și
elemente specifice interviului motivaţional;
 necesitatea ca programele adresate unui comportament specific,
precum adicţiile, agresivitatea, condusul sub influenţa alcoolului
etc., să fie fundamentate pe teorii și modele de intervenţie cum
sunt psihoterapiile cognitiv-comportamentale, analiza
existenţială sau analiza tranzacţională etc.;
 utilizarea unor programe educative, de consiliere psihologică,
consiliere vocaţională sau consiliere suport;
 necesitatea de structurare a programelor pornind de la un număr
minim de ședinţe, în funcţie de tipul, scopul și complexitatea
intervenţiei;
 conceperea programelor de către specialiști pregătiţi și
experimentaţi în domeniul psihologiei, asistenţei sociale,
pedagogiei, psihiatriei, educaţiei;
 posibilitatea obţinerii de către instituţiile de drept privat a
abilitării, potrivit legii, pentru activităţile ce decurg din
conţinutul măsurilor educative sau a obligaţiilor stabilite de către
instanţă;
 posibilitatea referirii persoanei supravegheate către alte instituţii
publice sau private care pot acoperi diferite tipuri de nevoi ale
acesteia (altele decât cele care sunt stabilite în conţinutul
măsurilor educative sau ca obligaţii dispuse de către instanţă);
 necesitatea parcurgerii unei etape de analiză a programelor, de
către o comisie de abilitare din cadrul DNP, la care pot fi invitaţi
specialiști externi, din domeniul pedagogiei, psihologiei,
psihiatriei etc.
Din perspectiva instituţiilor care solicită abilitarea,
standardele fac referire la necesitatea descrierii programului/

205 
 
activităţii, cu prezentarea detaliată a teoriilor, a obiectivelor
propuse, a structurii sesiunilor de lucru, a instrumentelor folosite, a
modalităţii de evaluare, precum și a echipei de specialiști pe care o
deţine.
De asemenea, dovada bunei reputaţii a specialiștilor
instituţiei care solicită abilitarea este avută în vedere de standarde
asigurându-se garanţia minimă a eficienţei intervenţiei.

III. 2. Standarde legate de aplicarea/derularea programelor


sau a altor activităţi cu caracter educativ-formativ
Pentru această secţiune, standardele stabilite pornesc de la
cele două situaţii generatoare de intervenţii în activitatea de
probaţiune:
 intervenţia se desfășoară ca urmare a unei obligaţii impuse
persoanei prin hotărârea judecătorească
și
 intervenţia are loc pe baza acordului/ la solicitarea persoanei
supravegheate.

De asemenea, avem în vedere și faptul că programele/


activităţile derulate sunt parte a planurilor de supraveghere ori a
planului măsurilor educative întocmit de consilierul de probaţiune
manager de caz sau în colaborare cu alţi specialiști implicaţi în etapa
de executare a sentinţelor.
În funcţie de cele două situaţii menţionate mai sus, precum
și de tipul, natura/ specificul intervenţiei, standardele privind
aplicarea/ derularea programelor/ activităţilor cu caracter
educativ-formativ vizează următoarele aspecte:
 criterii de eligibilitate a programului/ activităţii;
 criterii de selecţie a beneficiarului (motivaţie, abilităţi, nevoi
consemnate în planul de supraveghere), dar și de evaluare pre și
post- program;
 reguli de constituire a grupurilor, precum și reguli de coordonare
a echipei de facilitatori;
 reguli privind planificarea intervenţiei, orarul, durata și frecvenţa
sesiunilor, locaţia, condiţiile și termenul de desfășurare;
 adaptarea limbajului, a metodelor și instrumentelor utilizate la
capacitatea de înţelegere și la nevoile individuale ale
beneficiarului;

206 
 
 respectarea integrităţii programului, dar și a confidenţialităţii
privind datele cu caracter personal;
 asigurarea continuităţii intervenţiei în caz de transfer al
dosarului;
 consemnarea, monitorizarea și evaluarea programului/ activităţii
de către consilierii/ specialiștii implicaţi în derulare, în
colaborare cu managerul de caz;
 verificarea documentelor programului/ activităţii de către
managerul de caz/ inspectorii de probaţiune.
În cazul minorului, standardele au în vedere și necesitatea
informării părintelui, sau după caz, a tutorelui, curatorului ori a
persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i s-au încredinţat
îngrijirea și supravegherea minorului, cu privire la programul/
activitatea recomandată.

207 
 
MANAGEMENT DE CAZ ÎN PROBAŢIUNE

Adriana Popescu75
Oana Paicu76

1. Contextul apariţiei managementului de caz

Managementul de caz a apărut acum mai bine de un secol,


într-un context în care s-a ivit necesitatea de a oferi servicii sociale
de calitate, coordonate și centrate pe soluţionarea nevoilor cu care
diferite tipuri de beneficiari s-au confruntat de-a lungul timpului.
Așa cum reiese și din contextul istoric, managementul de caz a
apărut ca instrument și mai apoi ca metodă specifică de lucru în
domeniul asistenţei sociale.
Managementul de caz își are originea în modelul de asistenţă
socială a populaţiilor sărace din instituţii sociale (Friday, 1986). El a
fost utilizat în mediul urban în anii ’60 (Levine, 1979), fiind aplicat
și la alte categorii sociale, inclusiv bătrâni și copii. În anul 1990, în
SUA, a fost fondată Asociaţia Naţională de Management de Caz, cu
scopul de a defini și promova această metodă de lucru.
La peste un secol de la apariţia sa, managementul de caz se
impune ca una dintre cele mai eficiente metode de intervenţie în
asistenţa socială și în alte domenii care presupun accesarea de
servicii sociale. Pe fondul constrângerilor financiare, existente în
sistemele publice sau private de educaţie, sănătate și servicii
sociale, coordonarea intervenţiilor este abordată mai degrabă ca o
strategie de îmbunătăţire a calităţii serviciilor și rezultatelor în
vederea reducerii costurilor asociate (Silow-Carroll, Edwards, &
Lashbrook, 2011).
În contextul activităţilor derulate în sistemele de probaţiune,
principiul managementului de caz a fost aplicat având în vedere
necesitatea de a furniza și coordona serviciile oferite într-o manieră
eficientă și rentabilă, având ca obiectiv principal creșterea gradului
de reinserţie socială a persoanei supravegheate. Acest deziderat
presupune desigur existenţa unei reţele articulate de instituţii care
să ofere servicii specifice nevoilor identificate.
Din perspectiva beneficiarului diferitelor tipuri de servicii
sociale, managementul de caz are drept scop asigurarea unei

75 Consilier de probaţiune – Serviciul de Probaţiune Brașov, Direcţia Naţională de Probaţiune


76 Șef serviciu delegat – Serviciul de Probaţiune Iași, Direcţia Naţională de Probaţiune 
208 
 
continuităţi a intervenţiei. Bachrach (1993)a definit continuitatea
asistenţei ca nevoia de a asigura beneficiarului o mobilitate
ordonată și neîntreruptă între elementele sistemului de servicii.

2. Definiri ale conceptului

Într-o primă accepţiune (Weil & Karls, 1985) managementul


de caz reprezintă „un set logic de pași și un proces de interacţiune
în cadrul reţelei de servicii prin care se asigură că beneficiarii
primesc serviciile de care au nevoie într-o formă de sprijin eficace,
eficientă și la un cost acceptabil”.
Neamţu (2008) cu referire la teorii contemporane, descrie
managementul de caz ca pe un „proces prin care se realizează
lucrurile”, printr-o serie de activităţi relaţionate între ele,
concentrate asupra realizării scopurilor și îndeplinite prin
intermediul oamenilor și a resurselor organizaţionale.
Noţiunea de management de caz, așa cum a fost ea definită
de specialiștii în asistenţă socială a început, în urmă cu mai bine de
un deceniu, să își găsească aplicabilitatea și în activitatea de
probaţiune, cu adaptările de rigoare.

3. Conceptul managementului de caz în probaţiune

Existenţa managementului de caz ca un concept bine definit


și aplicabil în legislaţia românească privind asistenţa socială pe de o
parte și nevoia de intervenţie specializată în probaţiune, pe de altă
parte, au condus la adoptarea managementului de caz în activitatea
de probaţiune. Aplicarea acestui principiu de lucru în activitatea de
probaţiune a reprezentat o provocare, dar și o oportunitate de a
dezvolta și de a îmbunătăţi răspunsul/ intervenţia la nevoile
criminogene ale persoanei minore sau majore aflate în
supravegherea serviciilor de probaţiune. Specificul aplicării
managementului de caz în probaţiune este dat de îmbinarea dintre
componenta de coerciţie, care include activităţi de control a
respectării sancţiunii aplicate, și componenta de suport ce implică
oferirea de servicii.
Odată cu dezvoltarea sistemului de probaţiune din România și
implementarea noii legislaţii penale moderne, bazată în principal pe
reintegrarea persoanei care a săvârșit infracţiuni, se resimte tot mai
mult nevoia unei intervenţii specializate, orientate în mod echilibrat
209 
 
atât pe control, cât și pe asistare, respectiv oferirea de suport în
sensul reintegrării, prin implicarea activă, în ambele componente, a
instituţiilor din comunitate. Această nevoie a condus la definirea și
aplicarea managementului de caz în probaţiune odată cu momentul
1 februarie 2014, dată la care a intrat în vigoare noua legislaţie
penală.
Atingerea coerenţei exprimată într-o colaborare eficientă
între toate componentele sistemului de justiţie pe de o parte și
instituţiile comunitare pe de altă parte, este unul dintre obiectivele
urmărite în dezvoltarea managementului de caz în probaţiune.
Definirea managementului de caz specific sistemului de
probaţiune s-a realizat în noua lege de organizare și funcţionare a
sistemului, ocazie cu care conceptul, specific până atunci doar
serviciilor sociale, a căpătat noi valenţe. Astfel, managementul de
caz în probaţiune este definit ca un proces de coordonare a
ansamblului activităţilor de evaluare a persoanei supravegheate,
planificare și desfășurare a intervenţiilor de asistare și control,
monitorizare a modului de executare a măsurilor și obligaţiilor
impuse de instanţă, inclusiv prin valorificarea potenţialului intern
al persoanei și integrarea contribuţiei instituţiilor din comunitate,
conform art. 14 lit. b) din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și
funcţionarea sistemului de probaţiune, cu modificările și
completările ulterioare.
Managementul de caz s-a implementat deci ca un ansamblu
de metode, tehnici, proceduri și instrumente de lucru care asigură
coordonarea tuturor activităţilor de asistare și control desfășurate
în vederea punerii în executare a sancţiunilor penale de către
consilierii din sistemul de probaţiune în colaborare cu specialiștii din
diferite instituţii din comunitate, publice și private, sau alte organe
abilitate implicate în verificarea unor obligaţii impuse de către
instanţă.
Noutatea adusă de managementul de caz, alături de
instrumentele de lucru specifice folosite și anterior fără a fi însă
denumite ca atare, este reprezentată de implicarea activă a
instituţiilor din comunitate (persoane juridice de drept public și
persoane juridice de drept privat abilitate) în procesul de executare
a sancţiunilor penale și de reintegrare a persoanei. Rolul acestora,
reglementat de art. 18 din Legea nr. 253/2013, este acela de a
asigura cadrul necesar executării obligaţiilor impuse de către

210 
 
instanţă, precum și de a oferi servicii în vederea acoperirii nevoilor
criminogene identificate.
La baza conceptului de managementul de caz se regăsește
relaţia dintre consilierul de probaţiune și persoana supravegheată,
cu toate nuanţele pe care aceasta le presupune (responsabilizare,
motivare, conștientizare, învăţare etc.).
Structura procesului managementului de caz și în sistemul de
probaţiune, este similară celui aplicat în serviciile sociale,
parcurgându-se etapele de: evaluare iniţială, planificare a
intervenţiei, realizare a intervenţiei, monitorizare, evaluare a
rezultatelor etc.
Specificitatea managementului de caz în sistemul de
probaţiune este dată atât de obiectivele stabilite și activităţile
propuse care sunt adaptate nevoilor identificate ale beneficiarului,
cât și de îmbinarea celor două roluri ale managerului de caz, pe de
o parte de punere în executare și control a unei sancţiuni neprivative
de libertate, iar pe de altă parte de asistare în procesul de
reintegrare socială și comunitară a persoanei sancţionate.

4. Scopul managementului de caz în probaţiune

Scopul principal al managementului de caz în activitatea de


probaţiune este de a optimiza procesul de reintegrare socială a
persoanei supravegheate prin derularea unei intervenţii coerente,
pliată atât pe dispoziţiile sentinţei penale, cât și pe nevoile
criminogene identificate. În acest context, resursele interne și
externe ale persoanei supravegheate sunt premisele de la care se
pornește, folosindu-se pe parcurs următoarele metode de lucru:
1. Explorarea adecvată a contextului intern și extern al
persoanei, în vederea iniţierii unui proces de dezvoltare personală,
în care se urmărește crearea sau dezvoltarea de abilităţi de
gestionare a situaţiilor de viaţă, precum și a abilităţilor de a
interacţiona și de a funcţiona în comunitate, cu respectarea valorilor
și a obiectivelor proprii ale persoanei supravegheate.
2. Facilitarea accesării de către persoana supravegheata a
resurselor și serviciilor oferite de către alte instituţii din
comunitate, fie în contextul coercitiv al obligaţiilor impuse prin
sentinţa penală, fie în cadrul mai larg și mai flexibil al intervenţiei
de asistenţă și consiliere, ca răspuns la nevoile criminogene
identificate.

211 
 
3. Crearea și promovarea de modalităţi de lucru inter-
instituţionale.
4. Dezvoltarea și îmbunătăţirea cadrului si a metodelor de
lucru în probaţiune ca și componentă a sistemului de justiţie penală.
Obiectivul principal al întregului demers este asigurarea unei
intervenţii interinstituţionale și profesionale coerente și eficiente
pentru persoana supravegheată, dar și pentru comunitatea din care
aceasta provine.

5. Principiile directoare ale managementului de caz în probaţiune

Principii generale
Managementul de caz, în general, facilitează contactul cu
reţeaua de servicii accesate, oferind un punct central de referinţă
pentru persoanele care primesc asistenţă de la mai multe tipuri de
instituţii și organizaţii. Managerul de caz oferă beneficiarului
continuitate și o structură coerentă a intervenţiei. Fiind punctul de
referinţă, managerii de caz au o dublă responsabilitate, faţă de
beneficiari și faţă de instituţiile cu care aceștia vor interacţiona.
Acest lucru presupune o bună familiarizare cu protocoalele și
procedurile de intervenţie folosite de celelalte organizaţii, precum
și cu cadrul legal. Managerul de caz trebuie să cunoască paleta de
servicii sociale existente la nivel comunitar să fie în contact strâns
cu toţi profesioniștii implicaţi și să mobilizeze resursele comunitare
necesare acoperirii nevoilor criminogene identificate.
În mod similar, consilierii de probaţiune manageri de caz vor
constitui centrul relaţiei interinstituţionale, prin colaborarea cu
reţeaua de instituţii implicate în obiectivele stabilite în planul de
supraveghere pentru executarea sancţiunii și reintegrarea persoanei
supravegheate.
Managementul de caz în activitatea de probaţiune are în
vedere orientarea către beneficiar – persoana supravegheată, în
contextul respectării dispoziţiilor sentinţei penale și a acoperirii
nevoilor criminogene ale persoanei supravegheate. Managerul de
caz își utilizează experienţa în identificarea celor mai adecvate
servicii pentru persoana supravegheată, stimulând totodată procesul
de dezvoltare personală a acestuia (dezvoltarea de abilităţi de
comunicare și relaţionare, de gestionare a situaţiilor de viaţă).
Managementul de caz în probaţiune presupune o formă de
advocacy, care constă în susţinerea beneficiarului prin informarea,

212 
 
implicarea personalului de specialitate și accesarea resurselor
disponibile în cadrul instituţiilor comunitare în îndeplinirea
obligaţiilor și rezolvarea nevoilor acestuia, cu luarea în considerare
însă a riscului de recidivă estimat și a gradului de pericol social pe
care-l prezintă persoana supravegheată. Scopul subsidiar este
desigur crearea unui climat de siguranţă și eficienţă, atât pentru
persoana supravegheată, cât și pentru comunitatea din care
provine.
Managementul de caz se bazează pe resursele formale și
informale din comunitate, fiind în strânsă relaţie cu serviciile
comunitare și resursele informale de asistenţă din proximitatea
beneficiarului (familie, prieteni, grupuri de suport, biserică etc.).
Managementul de caz este orientat pe priorităţi, răspunzând
obiectivelor prioritare ale intervenţiei, cum ar fi emiterea de decizii
cu privire la executarea unor obligaţii impuse de către instanţă, care
depind de anumite termene legale, derularea unor activităţi impuse
în cadrul sentinţei penale (program de reintegrare socială, curs
școlar sau de calificare profesională, tratament medical etc.) și, în
subsidiar, cu acordul beneficiarului, accesarea serviciilor în cadrul
comunităţii, corespunzător altor nevoi criminogene identificate.
Managementul de caz este flexibil în raport cu progresele,
nevoile persoanelor supravegheate, fiind totodată adaptabil la
modificările ce pot interveni în cadrul legislativ, în structura
serviciilor, disponibilitatea sau lipsa unor resurse ori schimbarea
managerului de caz.
Managementul de caz este sensibil la diversitatea culturală,
luând în considerare diferenţele de sex, etnie, dizabilităţi, rasă,
orientare sexuală, etapa de viaţă (minor, tânăr, adult, vârstnic) ale
beneficiarilor, dar și disponibilitatea pentru schimbare, sistemul de
valori, nivelul de asumare a responsabilităţii pentru propriile
acţiuni.

Principii specifice
Executarea sancţiunilor neprivative de libertate numai în
temeiul hotărârilor judecătorești definitive presupune că,
managerul de caz care este consilierul de probaţiune desemnat cu
supravegherea, odată cu repartizarea dosarului, are și
responsabilitatea studierii în detaliu a sentinţei penale, pentru a
verifica respectarea competenţei materiale și teritoriale, data
rămânerii definitive și pentru a calcula termenul de supraveghere,

213 
 
aspecte specifice managementului de caz în probaţiune. Consilierul
este obligat să încunoștinţeze de îndată judecătorul delegat cu
executarea cu privire la orice nelămurire, împiedicare ori incident
survenit în cursul executării, a cărui soluţionare revine
judecătorului, potrivit legislaţiei specifice sistemului de probaţiune,
dar și legislaţiei penale.

Asigurarea respectării drepturilor și libertăţilor


fundamentale, respectarea demnităţii umane, a dreptului la viaţă
privată, a confidenţialităţii și a datelor cu caracter personal,
interzicerea discriminării sunt aspecte asupra cărora managerul de
caz va trebui să vegheze. Managerul de caz este cel care verifică
modalitatea de executare a obligaţiilor impuse de instanţă, precum
și maniera de relaţionare dintre persoana supravegheată și
instituţiile implicate în executare, colaborând cu acestea și și sub
aspectul pregătirii profesionale a specialiștilor angrenaţi în
relaţionarea cu persoanele supravegheate. Respectarea acestor
drepturi reprezintă o obligativitate pentru toate persoanele care
intră în contact cu beneficiarul, de la managerul de caz, până la
instituţiile din comunitate sau alţi colaboratori.

Informarea persoanei care nu vorbește, nu înţelege limba


română ori nu se poate exprima în această limbă aflată în
executarea pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri
neprivative de libertate, cu privire la conţinutul pedepsei aplicate
sau a măsurii dispuse ori cu privire la principalele acte efectuate,
sunt aspecte foarte importante ce ţin atât de buna desfășurare a
procesului de supraveghere, cât și, în egală măsură, de respectarea
drepturilor persoanei în cauză.
În cazul în care, managerul de caz are informaţia că persoana
respectivă este într-o situaţie dintre cele expuse anterior, solicită
un traducător și interpret autorizat, sau după caz, un interpret de
limbaj mimico-gestual, plătit de la bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Justiţiei, contractul cu respectivul specialist va fi
realizat prin Direcţia Naţională de Probaţiune, la solicitarea șefului
serviciului din care face parte managerul de caz.
Persoana supravegheată are dreptul la informaţii și lămuriri
cu privire la proceduri, acte și conţinutul pedepsei sau măsurii,
managerul de caz fiind prima persoană care are responsabilitatea
asigurării transparenţei în acest sens, implicând activ beneficiarul în

214 
 
tot ce urmează să se întreprindă, explicându-i de la început procesul
ce se va derula, potrivit drepturilor sale generate de legislaţia
specifică.
Implicarea persoanei și a comunităţii în executarea
sancţiunilor comunitare ţine de însăși filosofia legii de executare a
sancţiunilor neprivative de libertate, respectiv asigurarea
echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de
drept, prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni și menţinerea în
comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte
prevăzute de legea penală.
Organizarea și desfășurarea executării pedepselor și măsurilor
neprivative de libertate se fac, în cazurile prevăzute de lege, și de
către instituţiile din comunitate, sub coordonarea serviciilor de
probaţiune.
Managerul de caz poate implica instituţii de drept public, prin
decizie, în executarea unor pedepse/ măsuri neprivative, acestea
neputând refuza colaborarea în condiţiile în care derularea
respectivelor activităţi nu presupune costuri suplimentare, altele
decât cele inerente activităţii în sine. Instituţiile de drept privat se
pot implica în punerea în executare a hotărârilor judecătorești la
cererea lor, în urma obţinerii abilitării, potrivit prevederilor legale
în vigoare.
În cazul în care în procesul de executare a hotărârilor
judecătorești sunt necesare cheltuieli suplimentare, acestea pot fi
suportate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei,
în situaţia în care persoana supravegheată nu deţine suficiente
resursele, aspect ce este necesar a fi dovedit conform
reglementărilor legale în vigoare.
Managerul de caz va verifica dacă persoana se încadrează din
punct de vedere legal în situaţia de excepţie menţionată mai sus și
va solicita depunerea de documente în acest sens, în vederea scutirii
persoanei de la suportarea respectivelor costuri suplimentare.

6. Cadrul necesar unei derulări adecvate a managementului de caz

Acest cadru implică următoarele aspecte:


Crearea unui climat securizat, de încredere, prin
prezentarea de informaţii într-o manieră asertivă și utilizarea
adecvată a deprinderilor de comunicare.

215 
 
Obţinerea de informaţii necesare prin folosirea unor tehnici
de interviu specifice, pentru o evaluare corectă a situaţiei
beneficiarului.
Verificarea gradului de înţelegere a informaţiilor transmise,
pentru a se evita ulterior eventuale încălcări ale sentinţei penale
sau o intervenţie neadaptată nevoilor reale ale beneficiarului.
Prezentarea planului de supraveghere într-o manieră
detaliată și într-un limbaj accesibil interlocutorului. Se explorează
împreună cu beneficiarul alternativele și se explică deciziile luate.
Colaborarea permanentă pe parcursul intervenţiei cu
instituţiile din comunitate implicate în managementul de caz.
Asigurarea transparenţei intervenţiei asupra căreia s-a
convenit, prin comunicarea de informaţii relevante și explicarea
situaţiilor nou apărute.
Monitorizarea procesului de supraveghere, în vederea
atingerii obiectivelor propuse, prin menţinerea legăturii cu
beneficiarul și cu instituţiile colaboratoare.

7. Forme ale managementului de caz

În activitatea de asistenţă socială au fost experimentate de-a


lungul timpului patru forme ale managementului de caz stabilite în
funcţie de strategia folosită în utilizarea resurselor pentru realizarea
obiectivelor. Acestea au avut ca sursă de inspiraţie modelul analizei
SWOT realizate de profesorul Ștefan Cojocaru în anul 2005
(Cojocaru, 2005).
Una dintre formele managementului de caz este cel centrat
pe resurse care se referă la utilizarea atât a resurselor
beneficiarului cât și a celor comunitare, vizând suplimentarea
resurselor beneficiarului.
Managementul de caz centrat pe rezultate are în vedere
atingerea obiectivelor stabilite prin activarea celei mai importante
resurse a beneficiarului și constă în stimularea și motivarea acestuia
sau reducerea/ îndepărtarea barierelor care ar putea împiedica
atingerea obiectivelor.
Managementul de caz centrat pe problemă ce se referă la
analiza problemei, la identificarea punctelor slabe ale
beneficiarului, a disfuncţionalităţilor și a obstacolelor ce stau în
calea în rezolvării problemelor sale.

216 
 
Managementul de caz apreciativ este centrat pe utilizarea
punctelor forte și a oportunităţilor beneficiarului.
În activitatea de probaţiune, consilierul manager de caz
îmbină toate formele mai sus menţionate, în diferitele etape ale
intervenţiei, atât în activitatea orientată pe controlul executării
sancţiunii neprivative, cât și în cea de asistare și consiliere în scopul
reintegrării sociale și comunitare.

8. Etapele managementului de caz în probaţiune

Și în probaţiune, la fel ca și în sistemele sociale,


managementul de caz se derulează etapizat, în coordonarea
procesului de executare a sancţiunilor neprivative de libertate
identificându-se următorii pași:
a. Luarea în evidenţă a cazului constă în înregistrarea
sentinţei și alocarea acesteia unui consilier de probaţiune care
devine manager de caz, realizându-se potrivit prevederilor legale și
a standardelor de lucru specifice.
b. Contactarea persoanei și stabilirea relaţiei manager de caz
- persoană sancţionată presupune convocarea persoanei, pregătirea
primei întrevederi, aducerea la cunoștinţa persoanei a condiţiilor de
executare a sancţiunii, a drepturilor și obligaţiilor sale, precum și
dubla intervenţie a managerului de caz, atât în coordonarea și
controlul executării sancţiunii, cât și a asistării și consilierii în scopul
reintegrării.
c. Evaluarea iniţială implică o investigare a situaţiei persoanei
sancţionate și o analiză amănunţită, urmărind ariile specifice
procesului de control și asistare, arii menţionate în regulamentul de
aplicare a legii de organizare a sistemului de probaţiune.
d. Planificarea intervenţiei și realizarea planului de
supraveghere ca instrument specific se întocmește pe baza evaluării
iniţiale, a condiţiilor de executare (măsurile și obligaţiile de
respectat) și a aprecierii persoanei cu privire la propria situaţie.
Planificarea intervenţiei presupune o totalitate de măsuri,
obiective, acţiuni întreprinse în scopul executării sancţiunii, dar
totodată și al acoperirii nevoilor persoanei, cu participarea directă
a acesteia.
e. Intervenţia sau implementarea planului de supraveghere
presupune acţiuni specifice realizate de către consilierul de
probaţiune, manager de caz, precum și mobilizarea și implicarea

217 
 
tuturor resurselor comunitare identificate de către acesta în
vederea atingerii obiectivelor stabilite în planul de supraveghere în
scopul executării sancţiunii, dar și al reintegrării persoanei în
comunitate.
f. Monitorizarea este o etapă ce constă în urmărirea și
evaluarea permanentă a situaţiei persoanei supravegheate, precum
și a respectării măsurilor și obligaţiilor, pentru a se asigura starea
de echilibru între componentele de control și asistare urmărite în
executarea sancţiunii, precum și colaborarea permanentă cu
instituţiile implicate în managementul de caz.
g. Reevaluarea cazului și revizuirea planului de supraveghere
presupun analiza periodică a progreselor persoanei supravegheate și
a nevoilor identificate, actualizarea acestora, respectiv analiza
progreselor realizate în îndeplinirea obiectivelor și a obligaţiilor,
precum și reactualizarea riscului de a săvârși noi infracţiuni
identificat în urma evaluării iniţiale.
h. Pregătirea și finalizarea supravegherii presupune un proces
activ, realizat prin implicarea persoanei sancţionate, utilizând
tehnici specifice teoriei desistării, astfel încât, finalizarea
supravegherii să se realizeze cu respectarea măsurilor și obligaţiilor
impuse de instanţă, precum și prin acoperirea nevoilor identificate.
Deși aceste etape sunt aceleași pentru toate categoriile de
persoane sancţionate cu măsuri neprivative de libertate, activităţile
desfășurate sunt supuse principiilor individualizării și personalizării.

9. Consilierul de probaţiune manager de caz

Condiţii, atribuţii și rol


Managerul de caz este consilierul de probaţiune care își
desfășoară de regulă activitatea în cadrul biroului de supraveghere
din cadrul serviciului de probaţiune și asigură coordonarea
activităţilor de supraveghere în vederea respectării măsurilor și
obligaţiilor stabilite de către organele judiciare, având drept scop
principal elaborarea și implementarea documentului programatic al
supravegherii, indiferent de formele pe care acesta le îmbracă.
Acesta coordonează întregul proces de control și asistare în scopul
reintegrării, respectând legislaţia, principiile, unicitatea persoanei.
Pentru a asigura echilibrul necesar între rolul de control și cel de
asistare, consilierul de probaţiune manager de caz are nevoie de
abilităţi de organizare, colaborare, comunicare, deschidere,
empatie, fermitate etc.
218 
 
Calitatea de manager de caz a consilierului de probaţiune se
reflectă atât în autoritatea sporită de calitatea de factor decident
și coordonator al intervenţiei, cât și în multitudinea de
responsabilităţi care se regăsesc enunţate în noua legislaţie.

Limite
Consilierul de probaţiune-manager de caz își desfășoară
activitatea și ia decizii doar în conformitate cu legislaţia în vigoare,
principiile enunţate, respectând standardele de lucru prin raportare
la care, activitatea sa este supusă controlului șefului de serviciu sau
de birou în cadrul căruia își desfășoară activitatea. Coordonatorul
activităţii managerului de caz poate interveni atunci când constată
încălcări ale limitelor de derulare a activităţii.

Bibliografie
Bachrach, L. L. (1993). Continuity of care and approaches to case
management for long-term mentally ill patients. Psychiatric
Services, 44(5), 465-468.
Cojocaru, Ș. (2005). Metode apreciative în asistenţa socială:
ancheta, supervizarea şl managementul de caz. Iași: Editura
Polirom.
Friday, J. C. (1986). Case managers for the chronically mentally ill:
Assessing and improving their performance: Southern
Regional Education Board.
George, N. (2003). Tratat de asistenţă socială. Iași: Editura Polirom.
Irimescu, G. (2002). Tehnici specifice in asistenta sociala: curs. Iasi:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Levine, M. (1979). Case management: Lessons from earlier efforts.
Evaluation and program planning, 2(3), 235-243.
Muntean, A., & Sagebiel, J. (2007). Practici în asistenţa socială. Iaşi:
Editura Polirom.
Neamţu, N. (2008). Managementul serviciilor de asistenţă socială.
Cluj Napoca: Accent.
Silow-Carroll, S., Edwards, J. N., & Lashbrook, A. (2011). Reducing
hospital readmissions: lessons from top-performing hospitals.
Care Management, 17(5), 14.
Veronica, C. (1993). Practica Asistenţei Sociale, Bucureşti: Editura
Alternative
Weil, M., & Karls, J. M. (1985). Case management in human service
practice: Jossey-Bass Incorporated Pub

219 
 
ASPECTE DE PRACTICĂ ÎN DOMENIUL MUNCII NEREMUNERATE ÎN
FOLOSUL COMUNITĂŢII

dr. Gabriel Oancea77

1. Introducere

Munca în folosul comunităţii ca sancţiune penală apare la


începutul anilor ’70 ai secolului trecut, iniţial în Statele Unite și
Marea Britanie, ca urmare a creșterii gradului de preocupare a
factorilor de decizie cu privire la întărirea eficienţei sancţiunilor
neprivative de libertate.
În ultimele patru decenii, munca în folosul comunităţii și-a
evidenţiat o serie de avantaje reprezentate, pe de o parte, de faptul
că oferă infractorilor posibilitatea de a repara prejudiciul provocat
comunităţii prin încălcarea legii, iar pe de altă parte reprezintă
pentru instituţiile din comunitate o oportunitate de a implementa o
serie de proiecte fără a fi necesară o remunerare a forţei de muncă
implicată în derularea unor activităţi care nu necesită un grad de
calificare crescut.
Mai mult, pentru unele dintre persoanele care prestează
munca neremunerată în folosul comunităţii, aceasta se constituie
într-o primă ocazie de a desfășura activităţi lucrative într-un mediu
organizat, cu respectarea unui program de muncă și a unor reguli de
protecţie a muncii, reprezentând astfel o bună premisă pentru o
integrare socio-profesională adecvată ulterioară.
Având în vedere aceste aspecte, apreciem că munca în folosul
comunităţii a persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de
probaţiune nu trebuie să se constituie într-un demers formal,
respectiv de plasare a persoanei la locul de desfășurare a activităţii
și de monitorizare a modului de executare a muncii.
O serie de cercetări și iniţiative desfășurate în cadrul
diferitelor sisteme de probaţiune la care vom face referire în cadrul
acestui material evidenţiază faptul că munca în folosul comunităţii
poate fi abordată de o manieră care să contribuie la creșterea
vizibilităţii probaţiunii în spaţiul public, dar și la o mai bună
reintegrare socială a persoanelor supravegheate.

77 Șef serviciu - Serviciul de Probaţiune București, Direcţia Naţională de Probaţiune


220 
 
Mai mult, în ceea ce ne privește, în cadrul acestui material
ne propunem să realizăm o schimbare de perspectivă, trecând din
sfera obligativităţii în aceea a oportunităţii, plecând de la premisa
conform căreia munca în folosul comunităţii se poate constitui într-
o oportunitate atât pentru serviciile de probaţiune, cât și pentru
persoanele supravegheate.
Pentru sistemul de probaţiune, munca în folosul comunităţii
se constituie într-o oportunitate de creștere a vizibilităţii
probaţiunii, într-un context în care, uneori, se consideră că la
nivelul opiniei publice nu există o înţelegere adecvată cu privire la
rolul și activităţile serviciilor de probaţiune.
Pentru persoanele supravegheate, munca în folosul
comunităţii se poate constitui într-o oportunitate de dezvoltare
personală și profesională, de dobândire de noi abilităţi etc.
Până în prezent, având în vedere caracterul de noutate al
legislaţiei, nu au fost dezvoltate în cadrul sistemului de probaţiune
din România o serie de iniţiative structurate, cu un impact
semnificativ în direcţia realizării unor schimbări majore la nivelul
percepţiei opiniei publice cu privire la eficienţa activităţilor
neremunerate.
Prezentul material se dorește a fi un instrument de lucru pus
la dispoziţia practicienilor din sistemul de probaţiune, în scopul de
a-i sprijini prin furnizarea unor informaţii referitoare la modalitatea
de creare și implementare a unor proiecte în domeniul muncii în
folosul comunităţii, oferirea unor exemple dezvoltate în cadrul altor
jurisdicţii și care pot servi ca punct de plecare în dezvoltarea unor
proiecte la nivel local în România. De asemenea, avem în vedere și
sumarizarea rezultatelor unor cercetări centrate pe importanţa
muncii în folosul comunităţii în cadrul procesului de reabilitare a
persoanelor aflate în evidenţa sistemului de probaţiune.

2. Premise ale implicării cu succes a persoanelor supravegheate în


munca neremunerată în folosul comunităţii

Viaţa noastră fiind un amestec de acţiune și inacţiune, muncă


și odihnă, suntem tentaţi să considerăm că ne implicăm în activităţi
lucrative preponderent pentru a ne asigura resursele necesare
satisfacerii diferitelor nevoi cu care ne confruntăm, însă acest fapt
nu este întrutotul conform realităţii.

221 
 
Dincolo de resursele astfel obţinute, implicarea în activităţi
lucrative conferă individului o serie de oportunităţi de dezvoltare a
personalităţii, reprezintă un motiv de mândrie personală, oferă
posibilităţi de socializare ori de a primi suport emoţional.
Spre deosebire de activităţile lucrative pe care individul le
desfășoară ca urmare a opţiunilor sale profesionale, munca
neremunerată în folosul comunităţii prezintă particularitatea că îi
este impusă acestuia ca obligaţie de către instanţa de judecată.
Deși persoana supravegheată își manifestă acordul pentru
derularea acestor activităţi, având în vedere caracterul obligatoriu,
este de presupus că nivelul motivaţiei intrinseci a acesteia de a se
implica de o manieră adecvată în prestarea activităţilor este unul
redus.
În mod tradiţional, s-a considerat că nivelul motivaţiei
individului este direct proporţional cu remuneraţia pe care acesta o
primește, astfel încât un nivel ridicat al salariului s-ar corela în mod
direct cu un grad crescut la motivaţiei. Cu toate acestea, o serie de
cercetări recente au reliefat faptul că aceasta este o abordare
simplistă, nivelul motivaţiei individului de a se implica în activităţi
lucrative fiind influenţat de mult mai mulţi factori decât salariul.
Dincolo de nivelul acestuia din urmă, Frederick Hertzberg
(Herzberg, Mausner, & Snyderman, 2011) avea să sublinieze că la
baza motivaţiei persoanei se află o serie de factori precum
realizările (reușitele) profesionale, recunoașterea muncii,
posibilitatea de a promova, munca în sine, posibilitatea creșterii
(dezvoltării) profesionale și responsabilitatea.
În ceea ce ne privește, apreciem că unii dintre acești factori
pot fi avuţi în vedere și în cazul muncii neremunerate în folosul
comunităţii pentru a crește nivelul motivaţiei persoanelor
supravegheate de a se implica în activităţile la care au fost obligate
de către instanţa de judecată.
În repetate rânduri, în literatura de specialitate (Canton,
2013; Youniss & Yates, 1997) s-a subliniat faptul că, dincolo de
caracterul ei obligatoriu, munca pe care persoanele supravegheate
o prestează trebuie să prezinte un sens. Cu alte cuvinte, trebuie să
fie la fel de importantă atât pentru comunitate, dar și pentru
infractor. Astfel, ori de cât ori este posibil, munca trebuie să ofere
acestuia posibilitatea de reparare a prejudiciului adus comunităţii,
dar și oportunităţi de reabilitare.

222 
 
În aceste condiţii, munca în folosul comunităţii este mult mai
eficientă atunci când implică membrii comunităţii, oferă suport
pentru persoanele din comunitate, încurajează persoanele
supravegheate să se manifeste responsabil, contribuie la creșterea
gradului de empatie a acestora faţă de victimă, facilitează
schimbările în cadrul comunităţii ori susţine persoanele
supravegheate să își dezvolte o imagine de sine pozitivă.
Este foarte important pentru serviciile de probaţiune să își
dezvolte portofoliul de activităţi în folosul comunităţii în care
persoanele supravegheate pot fi implicate.
Aceasta, întrucât este o diferenţă foarte mare între, de
exemplu, a trebui ca persoana supravegheată să participe la
eforturile de reciclare din comunitate și a putea alege să contribuie
la acestea, printre alte oportunităţi care îi sunt oferite.
Considerăm că termenul-cheie care ar trebui să caracterizeze
demersurile serviciilor de probaţiune în raport cu activităţile de
muncă în folosul comunităţii ar fi acela de creștere a oportunităţilor
de prestare a muncii în cadrul a diferite proiecte derulate în
colaborare cu partenerii locali.
Acest lucru este important și din perspectiva de a oferi
posibilităţi crescute de prestare a activităţilor în concordanţă cu
abilităţile/ personalitatea persoanelor supravegheate.
De asemenea, munca în folosul comunităţii se poate constitui
într-o oportunitate de continuare a intervenţiilor bazate pe
paradigma modelării pro-sociale desfășurate în cadrul serviciilor de
probaţiune. Aceasta presupune ca în intervenţia sa consilierul de
probaţiune să acorde atenţie unor elemente precum încurajarea
punctualităţii, nediscriminarea persoanei supravegheate, utilizarea
laudelor, exprimarea empatiei, ascultarea activă, acordarea de
feedback pozitiv (Trotter, 1999).
Având în vedere faptul că, persoana supravegheată petrece
uneori un timp semnificativ mai mare în desfășurarea acestor
activităţi decât în interacţiunile cu consilierul de probaţiune,
apreciem că munca în folosul comunităţii poate fi privită ca un
mediu propice în care să fie continuate aceste intervenţii (Burnett
& Roberts, 2013).
În ceea ce ne privește apreciem că în dezvoltarea activităţilor
de muncă în folosul comunităţii în cadrul sistemului de probaţiune
din România va trebui să fie acordată atenţia cuvenită și procesului
de formare a unor supervizori care în practica lor cu persoanele

223 
 
supravegheate să includă aceste elemente specifice modelării
prosociale.
Un bun supervizor al acestor activităţi ar trebui, la modul
ideal, să posede abilităţi excelente de comunicare, de soluţionare a
conflictelor, de planificare, de motivare a echipei pe care o
supervizează, de stabilire și repartizare a sarcinilor sau de rezolvare
a problemelor.
Aceste observaţii aveau să fie întărite în cadrul unui studiu
desfășurat în secolul trecut, la sfârșitul anilor ’90, în Marea Britanie
și care a implicat un număr de 50 de infractori și un număr redus de
supervizori formaţi în utilizarea modelării pro-sociale în relaţia cu
persoanele supravegheate. S-a demonstrat că, prin raportare la
grupul de control, în cazul supervizorilor formaţi, persoanele
supravegheate au avut un număr mult mai mic de absenţe
nemotivate și au obţinut într-o proporţie semnificativ mai mare
calificativul excelent la finalizarea obligaţiei (Gelsthorpe & Rex,
2004).
Modul în care supervizorul interacţionează cu persoanele
supravegheate și cooperează cu acestea poate influenţa într-o
manieră semnificativă rata de succes/ eșec a modului de îndeplinire
a obligaţiei de a presta muncă în folosul comunităţii (King & Wincup,
2008).
Aceasta nu este singura dovadă referitoare la faptul că modul
în care este gestionată prestarea de către infractor a muncii în
folosul comunităţii are un impact semnificativ asupra ratei de
recidivă a acestuia.
Așa cum a relevat un studiu (McIvor, 1998) cei care, la finalul
desfășurării muncii, percep această perioadă ca fiind una
importantă pentru evoluţia lor socială și cu un caracter constructiv,
sunt mult mai motivaţi pentru a-și găsi un loc de muncă ulterior.
De asemenea, alte cercetări (Rex & Gelsthorpe, 2002) aveau
să releve faptul că cei care percep obligaţia de a presta munca în
folosul comunităţii drept una „corectă”, sunt mult mai receptivi cu
privire la oportunităţile care pot deriva din prestarea acesteia.
Nu în ultimul rând, faptul de a finaliza cu succes această
obligaţie, este de natură a contribui la creșterea încrederii în sine a
persoanelor sancţionate. Acestea dobândesc sentimentul că sunt
capabile de a se implica în desfășurarea de activităţi lucrative care
au o anumită intensitate și constanţă.

224 
 
Totodată, îndeplinirea obligaţiei a fost de natură a le aduce
aprecierea din partea altor persoane sau organizaţii, element
important în cadrul procesului de reabilitare pe care îl traversează.
Uneori, un beneficiu al finalizării cu succes a obligaţiei impuse îl
reprezintă faptul că persoanele supravegheate pot primi oferte să
se angajeze în cadrul organizaţiei în care munca neremunerată a
fost prestată.
Din această perspectivă, este evident faptul că un element
fundamental al succesului activităţilor de muncă în folosul
comunităţii nu este dat numai de implicarea consilierilor de
probaţiune. La fel de importantă este și pregătirea partenerilor cu
care colaborăm în cadrul instituţiilor din comunitate.
Modul în care aceștia interacţionează cu persoanele
supravegheate este esenţial pentru ca persoanele supravegheate să
finalizeze cu succes obligaţia impusă de către instanţa de judecată.
Consilierii de probaţiune în cadrul întrevederilor pe care le au cu
persoanele supravegheate trebuie să acorde atenţie și evaluării
calităţii modului în care acestea interacţionează cu personalul din
cadrul instituţiilor partenere.

3. Elemente-cheie în dezvoltarea cu succes de proiecte în domeniul


muncii neremunerate în folosul comunităţii

Indiferent că avem în vedere dezvoltarea unui program care


vizează implicarea într-o manieră sistematică a persoanelor aflate
în evidenţa serviciilor de probaţiune în activităţi de muncă în folosul
comunităţii sau dezvoltarea oricărui alt program cu destinaţie
comunitară, abordarea trebuie făcută într-o succesiune care a fost
stabilită în literatura de specialitate (Fichter & Beucker, 2012; Flint,
2012; Pawar, 2014).
În decursul timpului au fost propuse mai multe modele de
intervenţie, care în principiu presupun parcurgerea următoarelor
etape:
1. Cunoașterea comunităţii căreia ne adresăm;
2. Evaluarea resurselor, a nevoilor și problemelor cu care
comunitatea respectivă se confruntă și care pot fi
acoperite în cadrul demersului nostru precum și
ierarhizarea acestora;
3. Crearea de parteneriate;
4. Dezvoltarea unor planuri de acţiune;

225 
 
5. Implementarea acestora;
6. Evaluarea rezultatelor;
7. Promovarea proiectului.
În prezent, intervenţiile serviciilor de probaţiune în domeniul
punerii în executare a obligaţiei de prestare a muncii în folosul
comunităţii se caracterizează mai degrabă prin iniţiative punctuale
(curăţare și întreţinere zone verzi, activităţi de reparaţii etc.) care
nu sunt subsumate în cadrul unor demersuri structurate, cu impact
pe termen lung, capabile să realizeze o schimbare substanţială la
nivelul percepţiei opiniei publice.
Cu toate acestea, activităţile desfășurate în cadrul unor
jurisdicţii din Europa ne pot folosi ca exemple în diversificarea
activităţilor în care să fie incluse persoanele aflate în supravegherea
serviciilor de probaţiune și care au obligaţia de a presta muncă în
folosul comunităţii.
Aceste iniţiative se referă la activităţi precum:
 Înlăturarea graffitti-urilor ori a semnelor de vandalizare
din spaţiile publice, în scopul creșterii gradului de
siguranţă a comunităţii;
 Activităţi derulate în cadrul unor cămine de bătrâni sau
centre de plasament (decorarea acestora, activităţi de
întreţinere și reparaţie a obiectelor de mobilier);
 Întreţinerea și curăţenia locurilor de joacă pentru copii;
 Activităţi de întreţinere și renovare a unor monumente
relevante pentru comunitatea locală;
 Activităţi derulate în cadrul unor adăposturi pentru
animale (curăţenie, hrănire, sprijin pentru personalul
adăposturilor în derularea sarcinilor de serviciu);
 Confecţionarea unor produse care ulterior să fie utilizate
în cadrul unor activităţi de colectare de fonduri pentru
diferite cauze umanitare;
 Activităţi de grădinărit în beneficiul persoanelor fără
adăpost;
 Activităţi de curăţare a albiilor unor râuri și de prevenire
a inundaţiilor (de exemplu, pregătirea de saci de nisip).
În aceste condiţii, termenul cheie care ar trebui să
caracterizeze specificul implicării serviciilor de probaţiune în
prestarea de către infractor a obligaţiei de muncă în folosul
comunităţii ar trebuie să fie acela de „proiect” și mai puţin cel de
activităţi.

226 
 
Așa cum s-a specificat (Parker, Parker, & Craig, 2008)
proiectele sunt caracterizate prin faptul că au obiective specifice,
presupun alocarea de resurse (materiale, umane, de timp),
derularea lor necesită o monitorizare atentă, problemele legate de
calitatea activităţilor desfășurate în cadrul proiectului sunt
esenţiale, proiectele implicând și o cooperare interorganizaţională
puternică. Spre deosebire de proiecte, activităţile prezintă un grad
redus de structurare, fiind mai degrabă demersuri punctuale,
neorganizate.
Un proiect de succes în domeniul muncii în folosul
comunităţii presupune în primul rând existenţa și respectarea unor
reglementări care să stabilească cu claritate cadrul în care urmează
a fi desfășurate activităţile.
Pe lângă aceste reglementări, la nivel local urmează a fi
create o serie de parteneriate aferente acestor proiecte, în care să
fie prevăzute de o manieră explicită scopul proiectelor, resursele
implicate, rezultatele așteptate precum și modul de evaluare a
îndeplinirii acţiunilor subsecvente proiectului.
Un alt factor determinant îl reprezintă modul în care sunt
abordate încălcările de către persoanele supravegheate a regulilor
pe care trebuie să le respecte. Trebuie să fie implementate
mecanisme de natură a asigura informarea cu celeritate a serviciilor
de probaţiune de către partenerii comunitari cu privire la situaţiile
de nerespectare a regulilor. La rândul lor, serviciile trebuie să
dovedească o reacţie promptă la aceste avertizări. Cadrul legal
actual din România cuprinde o serie de referiri exprese cu privire la
aceste aspecte (a se vedea în acest sens mecanismul instituit care
presupune aplicarea de avertismente).
Primele proiecte care urmează a fi derulate în cadrul
parteneriatelor este recomandat să fie unele al căror grad de
finalizare cu succes este unul ridicat. Este întotdeauna recomandat
să începem cu proiecte reduse ca anvergură, dar care ne permit să
obţinem rezultate vizibile la nivelul comunităţii. Succesul acestora
se poate constitui într-un factor determinat în atragerea și a altor
instituţii în cadrul unor colaborări ulterioare.
Totodată, colaborarea cu partenerii din comunitate trebuie
să fie una bazată pe transparenţă și încredere.
Având în vedere specificul persoanelor care se află în
evidenţa serviciilor de probaţiune, trebuie să le oferim partenerilor
comunitari o serie de informaţii precise cu privire la avantajele, dar

227 
 
și cu privire la riscurile pe care colaborarea în cadrul proiectului le
presupune.
Instituţiile partenere din cadrul proiectelor trebuie să fie
incluse în mod activ în toate stadiile acestuia, de la momentul
planificării până la cel al evaluării, mai ales, în condiţiile în care, de
cele mai multe ori, acestea pot furniza în cadrul proiectelor
resursele materiale implementării acestora. La rândul lor, serviciile
de probaţiune trebuie să se asigure că activităţile desfășurate sunt
făcute cu respectarea regulilor de siguranţă și protecţie a muncii.
Cu cât mai multe proiecte sunt desfășurate, cu atât mai mari
sunt șansele ca persoanele supravegheate să fie implicate în
activităţi care pot contribui la îmbunătăţirea abilităţilor
profesionale și la reintegrarea lor socială. Trebuie acordată constant
atenţia cuvenită implicării acestora în cadrul unor proiecte în
concordanţă cu abilităţile lor.
De asemenea, trebuie să urmărim ca lucrul în cadrul
proiectelor să nu se transforme pentru persoanele supravegheate
într-o oportunitate de asociere a acestora în vederea comiterii
ulterioare de noi infracţiuni.
Calitatea profesională a supervizorilor, așa cum am precizat
anterior, este determinantă pentru succesul proiectelor noastre.
Aceștia trebuie să se bazeze pe proceduri clare în activităţile pe
care le întreprind cu persoanele aflate în evidenţa serviciilor de
probaţiune. Principiile care guvernează activitatea de probaţiune
trebuie, în mod implicit, să stea și la baza modului de desfășurare a
muncii neremunerate.
Nu în ultimul rând, organele judiciare (instanţe, parchete)
trebuie să fie informate în mod constant cu privire la proiectele pe
care serviciile de probaţiune le desfășoară, în scopul creșterii
încrederii acestora în faptul că obligaţiile impuse sunt puse în
executare de o manieră eficientă de către serviciile de probaţiune
și partenerii lor comunitari.
Proiectele pe care serviciile de probaţiune le derulează cu
partenerii comunitari trebuie să fie promovate în mass-media și în
rândul opiniei publice cu scopul creșterii încrederii publicului în
eficienţa sancţiunilor comunitare. De asemenea, acest fapt poate
contribui și la o schimbare a percepţiei cu privire la persoanele
aflate în conflict cu legea penală, în sensul înlăturării stereotipiilor
cu privire la acestea.

228 
 
De fiecare dată când serviciile de probaţiune urmează să
implementeze un nou proiect, este de recomandat să fie organizată
o conferinţă de presă sau un alt eveniment echivalent în care
partenerii implicaţi în cadrul acestuia să prezinte obiectivele
proiectului, rezultatele așteptate, beneficiile pe care comunitatea
urmează să le obţină, resursele alocate de către parteneri etc.
De asemenea, se poate avea în vedere realizarea și
distribuirea unor materiale informative persoanelor care locuiesc în
proximitatea zonei în care proiectul se desfășoară.
O cercetare care a fost derulată în Marea Britanie (D'Souza,
2009) a demonstrat faptul că un asemenea demers relativ simplu
poate avea o serie de implicaţii pozitive în privinţa creșterii
încrederii în faptul că sistemul de justiţie penală, în general și
serviciile de probaţiune, în special, sunt preocupate să implice
infractorii în activităţi constructive, cu un impact pozitiv la nivelul
comunităţii.
În locurile unde se desfășoară munca în folosul comunităţii
pot fi amplasate o serie de panouri/ bannere informative cu privire
la proiect, parteneri etc.
În ceea ce privește proiectele ce urmează a fi derulate, este
necesar să fie stabilite în cadrul parteneriatelor și o serie de reguli
cu privire la respectarea principiului confidenţialităţii. Deși fiecare
instituţie poate avea proceduri separate de comunicare cu mass-
media, trebuie totuși să fie stabilite o serie de reguli minime care
trebuie să fie respectate de către parteneri și care să împiedice
divulgarea unor informaţii referitoare la persoanele supravegheate,
de natură a le prejudicia imaginea. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
în unele situaţii, instituţiile media pot fi interesate de modul în care
unele persoane cu vizibilitate în spaţiul public își desfășoară
obligaţia impusă de către instanţa de judecată.
Deși există în cadrul normativ o serie de prevederi, subliniem
faptul că promovarea proiectelor nu trebuie să includă o expunere
a persoanelor supravegheate de natură a le aduce atingere
demnităţii. Nu este acceptabil ca acestea să fie expuse opiniei
publice mai mult decât presupune desfășurarea activităţilor într-un
spaţiu public. De asemenea, subliniem faptul că legea interzice ca
acestea să poarte pe durata executării muncii neremunerate obiecte
vestimentare sau orice alte însemne de natură a le identifica facil
ca persoane aflate în supravegherea serviciului de probaţiune.

229 
 
Bibliografie
Burnett, R., & Roberts, C. (2013). What Works in Probation and
Youth Justice: Taylor & Francis.
Canton, R. (2013). Probation: Working With Offenders: Taylor &
Francis.
D'Souza, N. (2009). Seeing and believing: Visible unpaid work and its
implications for public confidence. Probation Journal, 56(1),
68-71.
Fichter, K., & Beucker, S. (2012). Innovation Communities:
Teamworking of Key Persons - A Success Factor in Radical
Innovation: Springer Berlin Heidelberg.
Flint, R. W. (2012). Practice of Sustainable Community
Development: A Participatory Framework for Change:
Springer New York.
Gelsthorpe, L., & Rex, S. (2004). Community service as
reintegration: Exploring the potential. What matters in
probation, 229-254.
Herzberg, F., Mausner, B., & Snyderman, B. B. (2011). The
Motivation to Work: Transaction Publishers.
King, R., & Wincup, E. (2008). Doing Research on Crime and Justice:
OUP Oxford.
McIvor, G. (1998). Pro-social modelling and legitimacy: lessons from
a study of community service. Paper presented at the Pro-
Social Modelling and Legitimacy: The Clarke Hall Day
Conference.
Parker, D., Parker, D. W., & Craig, M. A. (2008). Managing Projects,
Managing People: Palgrave Macmillan.
Pawar, M. (2014). Social and Community Development Practice:
SAGE Publications.
Rex, S., & Gelsthorpe, L. (2002). The role of community service in
reducing offending: Evaluating Pathfinder projects in the UK.
The Howard Journal of Crime and Justice, 41(4), 311-325.
Trotter, C. (1999). Working with Involuntary Clients: A Guide To
Practice: SAGE Publications.
Youniss, J., & Yates, M. (1997). Community Service and Social
Responsibility in Youth: University of Chicago Press.

230 
 
O MĂSURA EDUCATIVĂ PROGRAM. UN PROGRAM MĂSURĂ
EDUCATIVĂ - STAGIUL DE FORMARE CIVICĂ

Carmen Mocanu78
Ramona Bălăiţă79

Măsura educativă a stagiului de formare civică – abordare comparată

Măsura educativă neprivativă de libertate a stagiului de


formare civică din noul Cod penal, de inspiraţie franceză, este o
variantă a sancţiunii educative numită le stage de formation
civique 80 . Faţă de sursa de inspiraţie, varianta românească a
stagiului de formare civică a suferit unele modificări de conţinut,
păstrându-și identitatea sub aspectul denumirii și sub alte aspecte,
asupra cărora vom reveni.
Astfel, legislaţia franceză stabilește pentru stagiul de formare
civică o abordare intensivă, pe o durată ce nu poate depăși 30 de
zile, în condiţiile în care durata programului zilnic poate ajunge
până la 6 ore pe zi, în funcţie de vârsta și personalitatea minorilor
în cauză.
În varianta românească, durata stagiului poate fi mai mare,
în condiţiile unui program zilnic mult mai redus. Stagiul de formare
civică presupune participarea la un program cu o durată de cel mult
4 luni, fără a face referire la un număr zilnic de ore. Legea nr.
253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal, cu completările și modificările ulterioare,
vine cu un nou reper sub acest aspect și prevede a se avea în vedere
un număr lunar de 8 ore de formare civică81. Teoretic, dimensiunea
stagiului de formare civică din Codul penal se poate încadra într-un
număr orientativ de ore rezultat din înmulţirea duratei măsurii
stagiului, exprimată în luni, cu numărul de ore recomandat lunar,
însă practic durata programului exprimată în unităţi de timp de tipul

78 Șef serviciu – Serviciul de Probaţiune Ialomiţa, Direcţia Naţională de Probaţiune


79 Inspector de probaţiune, Direcţia Naţională de Probaţiune 
80 L' article 15-1 de l' ordonnance du 2 février 1945
81 A se vedea art. 66, alin. (5) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a

măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare


în cursul procesului penal.
231 
 
orelor și minutelor, este estimativă, o sesiune putând varia între oră
și două ore și jumătate. În acest context, dincolo de numărul exact
de ore pe durata cărora se optează pentru derularea stagiului, este
oportună mutarea accentului pe tipul și numărul de module și,
implicit, pe tipul și numărul de sesiuni selectate pentru a fi parcurse
în funcţie de specificul și particularităţile cazului.
Un alt aspect care necesită a fi analizat este cel referitor la
asimilarea terminologică și echivalarea, sub aspectul duratei, între
măsura educativă a stagiului și cursul/ programul propus în
conţinutul acestei măsuri. Preluarea acestei formule de echivalare82
din legislaţia franceză a determinat o serie de dificultăţi în
înţelegerea modului de punere în executare a acestei măsuri
educative neprivative de libertate.
În varianta franceză, le stage de formation civique este
reglementat ca sancţiune educativă, diferită de măsurile educative,
prevăzute distinct în această legislaţie. Astfel, sancţiunile educative
de tipul stagiilor (de exemplu, stagiul bunului cetăţean, stagiul de
formare civică, stagiul de conștientizare cu privire la circulaţia
rutieră sau stagiul de conștientizare cu privire la pericolele
consumului de droguri și a altor substanţe) au în legislaţia franceză
un format concret, bine delimitat sub aspectul duratei și
conţinutului, putând însoţi o măsură educativă sau o pedeapsă
pentru a-i spori eficienţa.
În versiunea română, corespondenţa între termenul de stagiu,
utilizat pentru definirea măsurii și termenul de program, utilizat
pentru precizarea conţinutului măsurii, în condiţiile prevederilor
art. 117 din Codul penal - măsura educativă a stagiului civic constă
în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de 4
luni - a generat și încă generează discuţii și interpretări diferite.
Aceste interpretări sunt justificate, în condiţiile în care
punerea în executare a unei sancţiuni/ măsuri educative în practica
sistemului nostru judiciar, implică, fără excepţie, o serie de
proceduri pregătitoare, administrative, procedurale, tehnice,
specifice procedurilor penale sau managementului de caz.
Întrebările care guvernează aceste dezbateri sunt raportate la
durata programului de formare civică în cuprinsul măsurii educative

82Bulletin officiel du Ministère de la Justice no. 95 (1er juillet - 30 septembre 2004) – „ ...
printre aceste sancţiuni educaţionale articolul 15-1 prevede obligaţia de a urma un curs de
formare civică, pentru o perioadă care nu poate depăși o lună …"

232 
 
a stagiului, și se referă în concret la dilema dacă procedurile
pregătitoare, dar indispensabile aplicării programului (de tipul
convocării, evaluării iniţiale a nevoilor minorului, a desemnării
instituţiei în care se va derula programul, a adaptării programului în
colaborare cu această entitate etc.) se încadrează în durata măsurii
educative de maximum patru luni alături de programul efectiv de
formare civică?
Dincolo de argumentul cert al unui câștig evident sub aspect
temporal în cazul în care aceste demersuri administrative ar fi
premergătoare măsurii educative a stagiului, și nu integrate în
durata efectivă a măsurii stagiului, opinăm către varianta integrării,
întrucât filosofia noului Cod de procedură penală nu a suferit
modificări vizibile sub aspectul competenţei stabilirii duratelor
măsurilor/ sancţiunilor și a momentului de la care această durată
curge. Potrivit Legii nr. 253/2013 termenul prevăzut la alin. (3) al
art. 76 este cel în care instituţia din comunitate stabilită de către
consilierul manager de caz asigură începerea efectivă a cursului de
formare civică. Astfel, termenul de cel mult 60 de zile de la
momentul punerii în executare a măsurii educative, este unul de
recomandare, cu caracter intermediar în procedura
managementului de caz specifică serviciilor de probaţiune.
Apreciind în mod contrar, am ajunge la concluzia că
legiuitorul a lăsat la latitudinea oricăruia dintre actorii implicaţi în
punerea în executare a măsurii educative aprecierea și decizia în
stabilirea momentului de la care durata măsurii se poate calcula.
Astfel, începerea efectivă, în termenul maxim de 60 de zile, a
stagiului de formare civică, respectiv a programului, ar depinde o
serie de factori, precum promptitudinea consilierului manager de
caz sau a specialistului din instituţia în care s-ar desfășura programul
de formare civică, disponibilitatea minorului de a se prezenta la
sediul serviciului de probaţiune și, ulterior, la instituţia din
comunitate ori gradul de dezvoltare a reţelei comunitare, aspecte
care intră în contradicţie cu filosofia Codului penal și a celui de
procedură penală, rămasă neschimbată sub acest aspect. Principiul
puterii discreţionare a specialistului implicat în punerea în aplicare
a unei sancţiuni sau a unei măsuri judiciare, cerinţă care implică
autoritate și responsabilitatea deplină în gestionarea executării nu
este un principiu specific sistemului penal din România.
În lipsa unor repere temporale mai clare și aplicabile în mod
unitar, în opinia noastră, pot apărea consecinţe mult mai riscante,

233 
 
respectiv cele legate de consecinţele răspunderii penale a minorului
în cazul pluralităţii de infracţiuni. Cum se va aprecia dacă minorul
se află în executarea măsurii educative a stagiului sau a finalizat
această măsură? Ce statut are perioada de la momentul prevăzut de
art. 511 din Codul de procedură penală privind punerea în executare
a măsurii educative a stagiului și începerea efectivă a programului
de formare civică?
Dilemele pe această temă pot continua, însă, în economia
textului și în acord cu tema abordată ne vom referi la aspectele
tehnice, metodologice și practice privind aplicarea programului de
formare civică.

Programa-cadru de formare civică - repere, filosofie și conţinut

Programa de formare civică oferă repere pentru conţinutul


curricular al programelor de formare civică derulate la nivel
naţional, intenţionând a fi un cadru reglementat legal, pentru
elaborarea și derularea programelor de formare civică, asigurând
astfel respectarea unor standarde minime în aplicarea acestei
măsuri educative.
Aflată încă în stadiul de proiect, programa 83 elaborată de
Direcţia Naţională de Probaţiune cu consultarea specialiștilor
Ministerului Educaţiei Naţionale și ai Institutului de Știinţe ale
Educaţiei, este structurată pe trei domenii de conţinut, respectiv
educaţie moral-civică, educaţie juridică și iniţiative în beneficiul
comunităţii. Fiind prevăzută a sta la baza elaborării tuturor stagiilor
de formare civică, programa va oferi consilierilor școlari,
reprezentanţilor altor instituţii și consilierilor de probaţiune un
sprijin concret în centrarea pe experienţe de învăţare, potrivit
specificului competenţelor care trebuie formate, prin prezentarea
cu caracter orientativ a unor exemple de activităţi de formare și
educare.
Fără a intra în detalii practice, apreciem că elementele de
conţinut specifice educaţiei moral-civice sunt potrivite pentru a
dezvolta cunoștinţele minorilor în domeniul valorilor și normelor
morale, a drepturilor și responsabilităţilor asociate acestora, dar,
83Proiect de Programa cadru pentru formare civică, Stoica E. si colaboratorii, pilotată
conform instrucţiunilor transmise prin adresa nr. 274/53655/25.11.2015 a Direcţiei
Naţionale de Probaţiune și adresa nr. 24803/12.01.2015 a Ministerului Educaţiei Naţionale
(DGITPV)

234 
 
mai ales, în exersarea unor deprinderi de comportament civic, axat
pe valori și norme morale. Un accent particular se pune în cadrul
acestui tip de program și pe exersarea raţionamentului moral în
abordarea diferitelor situaţii problematice de viaţă.
Elementele de educaţie juridică sunt gândite în sensul de a
asigura înţelegerea rolului legilor în societate, de a discuta despre
responsabilităţile autorităţilor în aplicarea legilor și a sancţiunilor,
dar mai ales de a determina dezbateri și reflecţii cu privire la
raportarea drepturilor personale la drepturile altora, a libertăţilor
personale la de libertăţile celorlalţi în spiritul dezvoltării unui
comportament activ și responsabil, bazat pe manifestarea unei
atitudini de respect faţă de semeni și lege.
Ultimul domeniu al programei-cadru, numit proiect în
beneficiul comunităţii vizează realizarea unor iniţiative/ activităţi
de tip proiect care urmăresc rezolvarea unei probleme din
comunitate și care completează și îmbogăţesc demersurile de
formare moral civice specifice celorlalte două domenii de conţinut.
Valoarea adăugată a activităţilor tip proiect este reprezentată de
implicarea minorului participant la programul de formare civică în
exerciţii de luare a deciziei, de propunere și testare a unor soluţii,
de derulare a unei acţiuni cu impact comunitar și social.
Este de așteptat ca programele/stagiile de formare civică,
realizate pe baza programei-cadru să cuprindă toate cele trei domenii
de conţinut, însă fiecare domeniu va avea o structură diferită,
organizată pe teme, respectiv un număr adaptat de teme, în acord cu
particularităţile de vârstă, de dezvoltare intelectuală, afectivă și morală
a minorului, precum și cu fapta pentru care a fost sancţionat etc.
De asemenea, este importantă cunoașterea de către cei care
aplică programul de formare civică a parcursului etapizat pe care îl
presupune dezvoltarea conduitei morale, respectiv:
 însușirea noţiunilor morale;
 formarea reprezentărilor morale;
 structurarea judecăţilor morale
 formarea convingerilor morale;
 dezvoltarea și consolidarea conduitei/
comportamentului moral (deprinderi și obișnuinţe
morale).
Primul pas, însușirea noţiunilor morale, este recomandat a se
realiza în situaţii concrete sau contextuale, în care este antrenat cel
care se educă, deoarece noţiunile și aspectele teoretice sunt greu

235 
 
de înţeles fără exemplificare, concretizare, exersare. Prin
generalizare și abstractizare, două dintre operaţiile gândirii
implicate în însușirea noţiunii morale, se asigură selectarea
esenţialului și generalului unei clase de manifestări morale pe care
trebuie să le cuprindă o normă sau o regulă morală, facilitând
înţelegerea lor.
Spre exemplificare, prezentăm o posibilă evoluţie a noţiunii
de normă juridică versus normă morală.
În etapa iniţială, de definire a noţiunilor, reţinem că normă
juridică este definită ca regulă de conduită cu caracter general,
emisă de regulă, de către organele de stat competente și a cărei
aplicare poate fi asigurată prin reglementare și constrângere,
impunându-se individului ca un dat exterior.
Normă morală (sau etică) este regula privitoare la modul de
comportare a omului în societate, la relaţiile dintre oameni, la
drepturile și obligaţiile ce izvorăsc din acest raport, aceste reguli
fiind dezvoltate prin asimilare și interiorizare.
Sfera moralei este mai cuprinzătoare decât aceea a dreptului,
întrucât normează comportarea oamenilor în cele mai diverse relaţii
sociale. Cu toate acestea, nu toate normele de drept sunt incluse în
sfera moralei.
Formarea reprezentărilor morale apare ca o reflectare sub
formă intuitivă a caracteristicilor esenţiale ale unui complex de
situaţii și fapte.
În formarea reprezentărilor un rol important îl are extragerea
și reţinerea caracteristicilor esenţiale. De exemplu: cinstea,
altruismul, mila, demnitatea etc. sunt calităţi umane pozitive,
instinctive potrivit unor teorii, care se dezvoltă pe parcursul vieţii și
care se evidenţiază prin raportare la ceilalţi semeni și la lumea din
jur.
Ulterior, pentru formarea convingerilor morale trebuie
implicate și trăiri afective (emoţii pozitive: bucurie, acceptare,
implicare, entuziasm etc.), pentru a realiza suportul energetic,
motorul necesar cunoștinţelor morale pentru a se exprima în
conduită.
Un rol important în această etapă îl are modelarea pro-
socială, și în mod particular, feedback-ul prompt cu privire la
acţiunile pozitive în scopul întăririi lor, pe de o parte și
dezaprobarea celor negative, pe de altă parte.

236 
 
„Nu e de ajuns să ai mari calităţi; trebuie să știi cum să le
folosești cu rost”, spune într-un citat celebru, Lucian Blaga.84
Pentru declanșarea, în final a actului moral este nevoie de un
efort consecvent de voinţă. Din fuziunea componentelor cognitivă,
afectivă și volitivă rezultă convingerile morale. Nu doar convingerea
morală este elementul definitoriu al comportamentului uman, ci și
reflecţia și opţiunea morală prin care este posibilă asigurarea unei
consecvenţe comportamentale, în relaţie cu varietatea stimulilor
întâlniţi în viaţa de zi cu zi.
Revenind la comparaţia iniţială, norme morale și norme
juridice, în practică, regula morală presupune, de exemplu, o
atitudine sufletească, un sentiment de compasiune și milă, atunci
când vedem un cerșetor pe stradă, dar doar în momentul când
iniţiem o faptă și îl ajutăm cu bani, se va produce un fapt juridic,
care poate fi analizat în sfera dreptului: încurajarea cerșetoriei.
Exemplul poate fi un bun exerciţiu pentru analiza unei dileme
morale.
Normele metodologice atașate programei-cadru vin să
accentueze caracterul practic-aplicativ al procesului de formare,
recomandând utilizarea de metode active și interactive, mijloace
diversificate audio/ video, abordări variate, adaptate
particularităţilor cazului etc.

Descrierea programului de educaţie civică (teorii, organizare


modulară, perspective de dezvoltare)

Programul de formare civică prezentat în acest material a fost


elaborat de către o echipă formată din doi experţi britanici 85 în
cadrul proiectului predefinit „Consolidarea capacităţii sistemului
românesc de probaţiune de a furniza servicii eficiente alternative
închisorii”. Programul elaborat de experţi a avut ca reper programa
cadru anterior prezentată.
Prin aplicarea programului de formare civică se urmărește
conștientizarea de către minor/ tânăr a consecinţelor legale și
sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracţiuni și
responsabilizarea acestuia cu privire la comportamentul său.
Programul a fost dezvoltat pe baza teoriilor referitoare la
desistare și utilizând tehnicile specifice în lucrul cu persoanele care

84 https://m.facebook.com/RevistaDeRecenzii/posts/372668029479548
85 David Atkinson și Mary Anne McFarlane, Program de formare civică
237 
 
au săvârșit infracţiuni (interviul motivaţional, modelarea pro-
socială), prezentate pe scurt în cele ce urmează.
McNeill a argumentat desistarea ca fiind axată pe cele trei
forme de reabilitare - reabilitarea morală, socială și judiciară.
Argumentul central este faptul că nicio schimbare cu caracter
personal nu poate asigura desistarea în cazul în care schimbarea nu
este recunoscută de către comunitate (reabilitarea socială), prin
lege și de către stat (reabilitarea judiciară). Fără aceste forme de
recunoaștere informală și formală, oportunităţile legitime de
participare pe piaţa muncii sau la viaţa socială nu pot deveni
disponibile, reducându-se astfel probabilitatea de succes a
desistării86.
În același sens, Bottoms sugerează că în procesul de desistare
avem nevoie de suporturi practice și de activităţi care să susţină
schimbarea comportamentală a individului87.
Teoriile desistării tind să se concentreze asupra
semnificaţiei maturizării, prin confruntarea cu evenimentele din
viaţă și obligaţiile sociale (Maruna, 2001).
Maturizarea nu se referă numai la trecerea anilor, căsătorie
sau obţinerea unui loc de muncă, ci se referă la ceea ce înseamnă
aceste tipuri de evoluţii și, dacă, pentru persoanele care au comis
infracţiuni, acestea reprezintă motive suficient de convingătoare și
oportunităţi de a-și schimba modul de viaţă pe care îl adoptaseră
anterior88.
Rezultatele preliminare ale unor cercetări derulate de
Sheffield și Tubingen au relevat că pentru tinerii care au comis
infracţiuni și care trăiesc alături de familiile lor, suportul părinţilor
în procesul desistării este foarte important. Există unele dovezi din
care reiese că pentru mulţi tineri care au comis infracţiuni,
desistarea și-a atins scopul prin contribuţia familiei sau a
comunităţii (Maruna 2001)89.

86 McNeill, F.(2016).Desistance and Criminal Justice În H. Croall, G. Mooney, M. Munro,


Crime, Justice and Society in Scotland
87 McNeill, F.(2014, 15th May). Desistance, Rehabilitation and Reintegration in seminar

series on Coping with Crime: Citizens and Government. Seminar 4: How best to stop
offenders reoffending and reintegrate them into civil society, at the British Academy in
London
88 McNeill, F. (2014). Changing lives, changing work, Social work and criminal justice în I.

Durnescu, F. McNeill, Understanding penal justice, (p.168)


89 McNeill, F.,Weaver, B.(2010). Changing Lives? Desistance Research and Offender

Management. Report nr.3/2010, University of Glasgow and Strathclyde


238 
 
Desistarea iniţiată prin programul de educaţie civică nu
presupune doar achiziţionarea unor noţiuni despre educaţie civică și
juridică, ci și apariţia sentimentului de responsabilizare socială.
Kohlberg și alţi cercetători au susţinut că programele și curriculele
ar putea fi create împreună cu persoanele aflate în conflict cu legea,
în vederea dezvoltării morale, prin discutarea dilemelor morale. În
teoria lui Kohlberg, stadiul de dezvoltare morală este indicat de
raţionamentul aflat la baza răspunsului la o dilemă morală. Chiar
dacă două persoane dau răspunsuri opuse se pot afla în același stadiu
moral, dacă raţionamentul lor are la bază factori asemănători. Între
raţionamentul moral și comportamentul moral nu există întotdeauna
o relaţie clară. La comportamentul moral contribuie o serie de alţi
factori cum ar fi: concepţiile despre virtute, circumstanţele
situaţiilor concrete și grija faţă de alţii.
Alături de aspectele prezentate anterior, programul de
formare civică elaborat include și raţionamentul moral, având la
bază gândirea morală pentru a putea conduce spre dialog și
înţelegere.
Raţionarea morală prosocială se referă la dilemele morale în
care nevoile sau dorinţele unei persoane se află în conflict cu ale
altora, atunci când normele sociale sunt neclare sau nu există pentru
situaţii de genul respectiv. Unii cercetători au studiat subiecţii din
copilărie până la vârsta de adult tânăr și au constatat ca raţionarea
prosocială, bazată pe reflecţii personale privind consecinţele și pe
valori internalizate, a crescut odată cu vârsta. Din punct de vedere
psihologic, evoluţia și educaţia socio-morală ar putea fi analizată din
perspectiva (L. Duric, 1991) habitudinilor (obișnuinţelor) morale
elementare, conștiinţei morale, convingerilor morale,
comportamentului și conduitei morale, precum și a expresiilor
voinţei.
Achiziţia sensurilor moralităţii nu este o problemă ușor de
descifrat deoarece există o multitudine de factori care acţionează
asupra comportamentelor minorilor și tinerilor. Răspunsurile la
aceste probleme sunt deschise și se datorează dificultăţilor în
descrierea fenomenelor cu o procesualitate aparte (Piaget,
Kohlberg), dificultăţilor în înţelegerea influenţelor exercitate
asupra modului de a raţiona moral, de a desprinde legăturile intime
dintre raţionamentul moral și logica situaţiei, dificultăţilor în
identificarea conexiunilor dintre aspectul cognitiv și cel moral în
dezvoltarea personalităţii, dificultăţilor ce ţin de logica

239 
 
mecanismelor ce acţionează în sfera unor stări ale conștiinţei
morale: vinovăţie, rușine, culpabilitate sau a dificultăţilor în
gradualizarea activităţilor educaţionale.
Interviul motivaţional este o tehnică în care consilierul
devine un ajutor în procesul de schimbare și acceptare expresă a
beneficiarului, un mod de a interacţiona, un stil de consiliere.
Interviul motivaţional se bazează pe teoriile lui Carl Rogers care
susţinea că oamenii au capabilităţi pentru exercitarea liberei alegeri
și pentru schimbare printr-un proces de auto-actualizare. În esenţă,
interviul motivaţional activează capacitatea de schimbare benefică
pe care toată lumea o posedă (Rollnick și Miller, 1995)90.
Modelarea pro-socială și principiile care stau la baza ei sunt
centrate pe încredere și încurajare. În teoria modelării pro-sociale,
un aspect important îl constituie abilitatea de a înţelege care sunt
limitele unei relaţii, unde încep și unde se termină.

Organizarea modulară a programului de educaţie civică

Programul de formare civică este axat pe dobândirea de către


minor/ tânăr a unor elementele de conţinut specifice educaţiei
moral - civice, juridice, de raţionament moral și pe concretizarea
acestora prin structurarea și aplicarea unui proiect comunitar prin
care acesta se implică în viaţa comunităţii, asumându-și
responsabilităţi sociale pe diverse aspecte și angajându-și astfel
răspunderea socială și morală pentru fapta comisă.
Programul de formare civică poate fi derulat ca activitate
individuală ori ca activitate de grup, tehnicile și metodele folosite
fiind adaptate în funcţie de modalitatea de aplicare utilizată.
Acesta nu este un program de schimbare comportamentală,
ci urmărește schimbarea gândurilor și a atitudinilor care
influenţează comportamentul. Program se poate derula cu o singură
persoană sau poate fi aplicat ca intervenţie de grup.
Succesul aplicării constă în stabilirea și funcţionarea unei
reţele sociale din care fac parte consilierul de probaţiune-manager
de caz și instituţiile din comunitate. Colaborarea probaţiune -
comunitate poate avea ca punct de plecare încheierea unui
parteneriat sau poate funcţiona în baza relaţiilor informale și
formale consolidate de-a lungul timpului.

90Miller, W. R., (1999). Motivational Interviewing as a Counseling Style, în Enhancing


Motivation for Change in Substance Abuse Treatment, p.39, Rockville
240 
 
Programul este structurat pe module și sesiuni care permit
adaptarea acestuia la specificul cazurilor. Fiecare consilier de
probaţiune manager de caz, în funcţie de particularităţile
identificate, poate să aloce mai multe ședinţe pentru derularea
unuia dintre module. În situaţia în care unul din beneficiari a ajuns
la vârsta adultă, este de preferat ca în program să se aloce mai
multe ședinţe pentru derularea proiectului comunitar, dar, cu
condiţia să fie abordate și elementele de conţinut specifice
educaţiei moral-civice , precum și celei juridice.
Modulul introductiv include două sesiuni în care se pune
accentul pe stabilirea relaţiei cu minorul/ tânărul și/ sau unul dintre
membrii familiei sale, prezentarea scopului, a obiectivelor
programului și a modului de desfășurare a acestuia.
Modulul raţionament moral cuprinde două sesiuni în cadrul
cărora se pune accentul pe existenţa, importanţa și respectarea
regulilor în societate și pe dezvoltarea gândirii morale.
Modulul educaţia juridică include două sesiuni care oferă
informaţii referitoare la drepturile omului și la legislaţia naţională
și internaţională cu scopul de a dezbate și înţelege funcţionarea
sistemului de justiţie.
Modulul rezolvarea problemelor cuprinde o sesiune care se
axează pe exersarea unor tehnici de rezolvare a problemelor.
Modulul dedicat proiectului comunitar vizează identificarea
problemelor din comunitatea în care trăiește minorul, stabilirea și
întocmirea unui proiect comunitar, punerea în practică a acestuia,
precum și evaluarea activităţilor realizate.
Fiecare sesiune a programului de educaţie civică are clar
stabilite obiectivele ce trebuie urmărite, ipotezele teoretice care
stau la baza sesiunii, metodele de lucru și resursele umane și
materiale care pot fi utilizate. La sfârșitul fiecărei sesiuni,
beneficiarul va primi o temă pentru acasă, care va fi discutată la
sesiune ulterioară și va face trecerea către sesiunile următoare.
Sesiunile se vor încheia prin completarea de către minor/ tânăr a
unui formular de evaluare a sesiunii.
Avantajul programului de educaţie civică constă în
flexibilitatea acestuia, având în vedere că oferă posibilitatea de a
extinde sesiunile 3-7, consilierul de probaţiune putând să
aprofundeze unele nevoi ale minorului/ tânărului, nevoi pe care le-
a identificat la evaluarea iniţială, prin intermediul unor scenarii,
jocuri de rol și dezbaterea unor dileme morale.

241 
 
Sesiunea 1 (Introducerea în program) și Sesiunea 2
(Drepturile și obligaţiile mele) au ca obiective stabilirea și
construirea relaţiei cu minorul și cu familia acestuia (dacă este
cazul), încurajarea minorului în analiza infracţiunii și a
comportamentului infracţional.
Sesiunea a doua reia unele exerciţii din sesiunea anterioară
pentru situaţia în care în perioada dintre cele două sesiuni s-a
constituit un grup de persoane, schimbând modalitatea de aplicare
a programului de formare civică în formatul de grup.
Constructele teoretice și tehnicile care stau la baza acestor
sesiuni constau în interviul motivaţional, modelarea pro-socială,
gândirea morală.
În cadrul sesiunii 1 și/ sau 2 se vor derula activităţi care
vizează exerciţii de cunoaștere, de clarificare a obligaţiilor pe care
le are de îndeplinit minorul/ tânărul prin hotărârea judecătorească,
descrierea infracţiunii comise, precum și efectele directe și
indirecte ale acesteia.
La sfârșitul sesiunii 1 sau a celei de-a doua sesiuni se va
înmâna planul de formare civică ce va cuprinde programul de
educaţie civică stabilit pentru întreaga perioadă a măsurii
educative.

Sesiunea 3 (Reguli și dileme morale - 1) are stabilite ca


obiective creșterea gradului de sensibilizare a minorilor/ tinerilor cu
privire la victima infracţiunii, încurajarea recunoașterii nevoii de a
se conforma regulilor, creșterea gradului de conștientizare din
partea minorului cu privire la impactul infracţiunii.
Constructele teoretice și tehnicile de la care pornește această
sesiune sunt cele bazate pe interviul motivaţional, modelarea pro-
socială, gândirea morală.
Prin derularea activităţilor din această sesiune se vizează
capacitatea minorului de a înţelege poziţia legală a victimei în
relaţie cu infracţiunea, creșterea gradului de conștientizare a
minorului cu privire la impactul emoţional al infracţiunii asupra
victimei, conștientizarea dilemelor morale, înţelegerea
fenomenului presiunii grupului și conștientizarea balanţei cost-
beneficii între alegerile morale izvorâte din libertatea individuală și
efectele acestora asupra celorlalţi.

242 
 
Sesiunea 4 (Reguli și dileme morale - 2) are stabilite
obiective legate de conștientizarea nevoii de reguli și sancţiuni în
societate, implicarea minorului în soluţionarea dilemelor morale,
înţelegerea limitelor libertăţii individuale.
Constructele teoretice și tehnicile de la care pornește această
sesiune sunt cele bazate pe gândirea morală, interviul motivaţional,
modelarea pro-socială.
Activităţile cuprinse în această sesiune punctează stabilirea
regulilor de convieţuire socială, analizarea unor dileme morale,
înţelegerea conceptului răspunderii personale și a siguranţei
publice.

Sesiunea 5 (Eu și instanţa de judecată) vizează însușirea unor


noţiuni ce ţin de procesul judiciar.
Constructele teoretice și tehnicile de la care pornește această
sesiune sunt cele bazate pe interviul motivaţional, modelarea pro-
socială, intervenţie scurtă.
Această sesiune este dedicată cunoașterii de către minor/
tânăr a procesului judiciar.

Sesiunea 6 (Legislaţia naţională și internaţională – o imagine


de ansamblu)
Obiectul acestei sesiuni constă în sprijinirea minorului/
tânărului în aplicarea unor tehnici de rezolvare a problemelor.
Sesiune urmărește însușirea unor informaţii despre legislaţia
naţională și internaţională, aprofundarea cunoștinţelor minorului/
tânărului despre procesul penal în România, precum și dezvoltarea
încrederii minorului/ tânărului în forţele proprii.
Constructele teoretice și tehnicile utilizate în această sesiune
sunt interviul motivaţional, modelarea pro-socială, intervenţia
scurtă, desistarea, drepturile omului.
Activităţile sesiunii constituie o incursiune în sfera drepturilor
copilului, a drepturilor omului, cunoașterea principalelor instituţii/
organisme care formează statul român și atribuţiile acestora.

Sesiunea 7 (Eu și problemele mele) vizează aplicarea unor


tehnici de rezolvare a problemelor.
Constructele teoretice și tehnicile pe care se bazează această
sesiune sunt rezolvarea problemelor, desistarea, interviul
motivaţional, modelarea pro-socială și intervenţia scurtă.

243 
 
Activităţile sesiunii constau în dezvoltarea de abilităţii de rezolvare
a problemelor. Prin rezolvarea cu succes a unei probleme crește
stima de sine și încrederea în sine. Pe parcursul sesiunii se vor
identifica și prioritiza problemele cu care se confruntă comunitatea
din care provine minorul/ tânărul în vederea identificării unor
modalităţi de rezolvare a acestora (enunţarea problemei,
activităţile pe care le-ar putea efectua minorul/ tânărul, timpul
alocat și resursele umane și materiale de care are nevoie).

Sesiunile 8 - 12 se referă la proiectul comunitar prin care se


parcurg următoarele etape:
 Stabilirea proiectului comunitar
 Începerea proiectului comunitar
 Derularea activităţilor proiectului
 Evaluarea proiectului și menţionarea realizărilor
acestuia.
Pentru a derula proiectul comunitar este nevoie de stabilirea
dimensiunii proiectului având ca punct de plecare Matricea cu
opţiuni pentru proiectul comunitar și de identificarea capacităţii de
rezolvare a problemelor și a gradului de implicare a minorului/
tânărului în derularea activităţilor comunitare.
În situaţia în care minorul/ tânărul nu reușește să identifice
problemele cu care se confruntă comunitatea locală, serviciul de
probaţiune trebuie să întocmească o listă a proiectelor comunitare
ce urmează să se desfășoare la nivelul judeţului respectiv.
Pentru a pune în aplicare proiectul comunitar este necesar ca
managerul de caz să contacteze instituţiile/ asociaţiile, fundaţiile
de la nivelul judeţului care derulează proiecte comunitare pentru a
implica minorul/ tânărul în activităţile comunitare.
Evaluarea proiectului comunitar poate fi realizată la serviciul
de probaţiune sau la sediul unei alte organizaţii. Evaluarea va consta
într-o trecere în revistă a scopului proiectului, a obiectivelor
urmărite, precum și a activităţilor desfășurate și a rezultatelor
acestuia. Finalizarea programului se realizează într-o manieră
inovativă prin prezentarea de către minor/ tânăr a activităţilor
desfășurate sub forma unor colaje fotografice, desene sau printr-o
prezentare powerpoint. La finalul proiectului comunitar este
recomandabil ca un reprezentat al instituţiei/ organizaţiei care a
derulat proiectul comunitar să înmâneze minorului/ tânărului un

244 
 
certificat de absolvire a proiectului comunitar sau o scrisoare de
felicitare.

Sesiunea 13 (Programul nostru de educaţie civică – Ce


urmează?)
La această sesiune pot participa părinţii minorului, prietenii
acestuia, colegii consilierului de probaţiune manager de caz, un
reprezentant al primăriei localităţii de domiciliu al minorului/
tânărului, iar, dacă acesta este elev, colegii de clasă, consilierul
școlar, consilierul educativ sau directorul unităţii de învăţământ. În
faţa invitaţilor, consilierul de probaţiune manager de caz prezintă
aspectele cheie ale programului de educaţie civică. Prezentarea
poate fi susţinută printr-un „panou al poveștii” reflectat prin
fotografii care surprind pașii făcuţi în perioada derulării
programului. Beneficiarul programului expune pe scurt impactul
programului de educaţie civică asupra sa.
Ultima sesiune se va finaliza prin acordarea minorului/
tânărului a unui certificat de absolvire a programului de educaţie
civică.

Posibilităţi de aplicare pe plan local a stagiului de formare civică


(consilieri școlari, profesori de educaţie civică, consilieri de
probaţiune, echipe mixte)

În practica serviciilor de probaţiune, întâlnim o diversitate de


cazuri, iar în raport cu situaţia școlară, unii minori urmează o formă
de învăţământ, alţii au abandonat procesul instructiv-educativ de
puţin timp, alţii cu mulţi ani în urmă. O mai bună cunoaștere a
utilităţii programului de formare civică de către partenerii
comunitari, de către magistraţi, va face ca măsura educativă a
stagiului să fie corect individualizată și aplicată în sprijinul
reintegrării sociale.
Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea
sistemului de probaţiune 91 prevede, ca modalitate de bază în
executarea acestei măsuri educative, derularea cursului de formare
civică de către o instituţie din comunitate sub coordonarea
consilierului de probaţiune manager de caz. Există însă și
posibilitatea ca programul/ cursul de formare civică să poată fi

91Art. 74-77 din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune
245 
 
derulat și în cadrul serviciului de probaţiune în măsura în care la
nivel local, nu sunt identificate oportunităţi de executare a acestuia
în cadrul unei instituţii din comunitate.
Colaborarea cu Ministerul Educaţiei Naţionale, prin
Inspectoratele Judeţene Școlare sau prin Centrele Judeţene de
Resurse și Asistenţă Educaţională s-a materializat prin aplicarea
cursului de formare civică cu cea mai mare parte a minorilor aflaţi
în evidenţa serviciilor de probaţiune, dar există încă situaţii, cum ar
fi minorii neînscriși la scoală, cei care au depășit vârsta de 18 ani
etc.) pentru care resursele existente la nivel local sunt oarecum
limitate în acest moment, având în vedere stadiul de dezvoltarea a
reţelei comunitare.
Din această perspectivă apreciem că pentru facilitarea
executării obligaţiei sunt necesare cursuri de pregătire a
consilierilor de probaţiune pentru aplicarea programului de formare
civică. Pe lângă argumentele legate de resursele comunitare
limitate, un alt argument care justifică familiarizarea consilierilor
de probaţiune cu programul/ cursul de formare civică îl reprezintă
faptul că, potrivit dispoziţiilor legale, consilierul de probaţiune
manager de caz desemnează instituţia din comunitate, alege tipul
cursului de formare civică, aprobă și revizuiește planul de formare
civică și controlează modalitatea de derulare a cursului în cadrul
instituţiei din comunitate. Acest rol presupune o bună cunoaștere și
înţelegere a instrumentelor și a modalităţii de lucru utilizate de
instituţiile din comunitate pentru derularea cursului de formare
civică.
În concret, în cazul în care minorul este înscris într-o formă
de învăţământ, consilierii de probaţiune pot lua legătura cu
directorul Centrului Judeţean de Resurse și Asistenţă Educaţională,
această instituţie fiind conexă Inspectoratului Școlar Judeţean,
pentru a discuta despre posibilitatea ca programul de educaţie
civică să fie derulat de către consilierul școlar care lucrează la
unitatea de învăţământ în care minorul frecventează cursurile
școlare. Următorul pas pe care îl poate face consilierul de
probaţiune manager de caz este să contacteze consilierul școlar cu
scopul de a-i expune cazul, pentru ca acesta, la rândul său, să aibă
o întrevedere individuală cu minorul pentru realizarea analizei de
nevoi a beneficiarului. În funcţie de particularitatea cazului,
consilierul școlar schiţează planul de formare civică.

246 
 
Pe de altă parte, colaborarea cu unitatea de învăţământ în
scopul susţinerii proiectului comunitar se poate face și prin aportul
consilierului educativ, care la rândul său, poate coordona la nivelul
școlii, sau în paralel, proiecte și programe educative școlare și
extrașcolare.
Fiind angrenat în activităţile educative organizate la nivelul
școlii, minorul ar putea fi implicat în derularea unor programe de
prevenţie privind violenţa în școală, consumul de substanţe adictive
și altor comportamente de risc, în activităţi de voluntariat, proiecte
iniţiate și organizate de către consilierul școlar.
În situaţia în care minorul/ tânărul nu este înscris într-o formă
de învăţământ, proiectul comunitar se poate derula cu sprijinul
direcţiilor pentru sport și tineret, consiliilor locale ale tinerilor sau
cu sprijinul fundaţiilor sau asociaţiilor, al căror obiect de activitate
îl constituie derularea unor activităţi de și pentru tineret.
Direcţiile pentru sport și tineret organizează acţiuni de și
pentru tineret, activităţi culturale, artistice, distractive, educative,
turistice, sportive și de agrement și implementează programe cu
caracter social pentru copii și tineri, cu precădere pentru cei
defavorizaţi.
În fiecare an, această instituţie elaborează calendarul anual
de acţiuni de sport și tineret proprii și în parteneriat, consilierul de
probaţiune putând contacta instituţia pentru a include beneficiarul
serviciului de probaţiune în derularea unor activităţi.
Consiliile locale ale tinerilor care funcţionează pe lângă
primăriile municipiilor reședinţă de judeţ sau pe lângă primăriile
altor municipii derulează numeroase proiecte pentru tineri, proiecte
în care ar putea fi implicaţi și beneficiarii serviciilor de probaţiune.
Aceste organisme se adresează tinerilor cu vârste cuprinse între 16
și 25 de ani, total diferite de Consiliile Elevilor. Echipa Consiliului
local al tinerilor poate organiza activităţi culturale, campanii de
protejare a mediului, proiecte comunitare având ca obiectiv
responsabilizarea tinerilor și implicarea lor în probleme sociale și
civice (ajutorarea persoanelor nevoiașe, a familiilor cu dificultăţi, a
persoanelor vârstnice, a persoanelor cu handicap, a celor aflate în
situaţie de risc social etc.)
Fundaţiile și asociaţiile existente la nivel judeţean care
desfășoară activităţi pentru tineri, prin organizarea și
implementarea de campanii și proiecte de educaţie non-formală,
acţiuni umanitare, pot încheia parteneriate cu serviciile de

247 
 
probaţiune sau direct contracte de voluntariat cu tinerii sancţionaţi
penal.
Fiecare serviciu de probaţiune poate identifica la nivelul
judeţului diverși parteneri locali care pot sprijini derularea stagiului
în ansamblu sau doar aplicarea proiectului comunitar. O bună
colaborare cu partenerii comunitari existenţi la nivelul fiecărui
serviciu de probaţiune va face ca programul de educaţie civică să fie
derulat cu succes, iar prin finalizarea acestuia instituţiile/
organizaţiile implicate oferă sprijinul necesar în reintegrarea socială
a persoanelor care au săvârșit infracţiuni, atingându-se astfel și
scopul măsurii educative de conștientizare a consecinţelor acţiunilor
acestora și de responsabilizare socială.

Perspective de adaptare a programului de formare civică

După o perioadă de aplicare a oricărui program, este oportună


o analiză de impact în scopul identificării rezultatelor aplicării,
respectiv a zonelor de adaptare și dezvoltare a programului.
Analiza numită generic de impact, ar fi mai curând o evaluare
multi-criterială: metodologică, de rezultat, eficacitate, respectiv
sustenabilitate.
Fără a dispune la momentul realizării materialului de o
analiză actualizată a aplicării programului în raport cu criteriile
enumerate mai sus, este posibilă o adaptare metodologică a
programului. Astfel, în continuare sunt expuse exemplificativ trei
posibile paliere ale acestui tip de adaptare:
Palierul 1 - Reorganizarea modulelor prin raportare la
conţinutul programului
Așa cum s-a precizat deja anterior, o caracteristică a
programului de educaţie civică o reprezintă structura modulară a
acestuia. Astfel, programul în versiunea concepută de către echipa
de experţi britanici are următoarea structură92:
Modul I - Modul introductiv (Sesiunile 1 și 2)
Modul II - Reguli și dileme morale (Sesiunile 3 și 4)
Modul III - Legislaţie și aspecte juridice (Sesiunile 5 și 6)

92 DavidAtkinson, Mary Anne McFarlane, Program de formare civică, elaborat în cadrul


proiectului predefinit „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de probaţiune de a
furniza servicii eficiente alternative închisorii”, în cadrul programului RO 23 “Servicii
corecţionale, inclusiv sancţiuni non-privative de libertate”, finanţat prin Mecanismul
Financiar Norvegian 2009-2014, pag. 22-23
248 
 
Modul IV - Rezolvare de probleme. Eu și problemele
comunităţii (Sesiunea 7)
Modul V - Proiectul comunitar (Sesiunile 8 - 12)
Modul VI - Planificarea finalizării (Sesiunea 13)
Deși modulele II, III și V sunt considerate axul central al
programului și celelalte module prezintă potenţial de formare
moral-civică, cu toate că nu au fost detaliate suficient.
De asemenea, anumite teme abordate în program în cadrul
unui singur exerciţiu ori în cadrul unui număr limitat de exerciţii,
pot fi în egală măsură dezvoltate în conţinutul unei sesiuni sau al
unui întreg modul. Exemplificativă în acest sens este tema
discriminării care este abordată sub forma unui exerciţiu în cadrul
Activitatăţii 3 din Sesiunea 2 - „Ce ne face să fim diferiţi?”, dar ar
putea fi abordată și la nivelul unei sesiuni separate sau al unui modul
distinct despre stereotip, discriminare, prejudecată.
În același mod, perspectiva victimei analizată în cuprinsul
Activităţii 2 din Sesiunea 3 - „Ce se întâmplă cu victima?” ar putea
fi dezvoltată în multe din faţetele ei în cadrul unei sesiuni sau al
unui modul separat. Astfel, o posibilitate care merită abordată de
către consilierul de probaţiune care aplică programul, independent
de conţinutul proiectului comunitar, în cadrul căruia minorul poate
întreprinde o acţiune reparatorie faţă de victimă, este provocarea
minorului/ tânărului de a scrie o scrisoare către victima propriei
infracţiuni.
Redactarea unei scrisori adresate victimei nu este singura
activitate care implică sarcini de acest gen, întrucât în prima sesiune
a programului, minorul/ tânărul scrie într-o scrisoare, în numai
câteva rânduri, trei dintre lucrurile pe care le va face în mod diferit
după finalizarea programului, iar scrisoarea este înmânată
consilierului de probaţiune, care i-o va retransmite minorului/
tânărului, la adresa de domiciliu, după un an de zile, pentru ca
acesta să analizeze dacă planurile de viitor stabilite în urmă cu un
au fost realizate.
Palierul II - Structurarea variantelor de lucru (fișe
alternative)
Pornind de la varianta programului prezentată anterior, se
pot structura și elabora fișe alternative pentru exerciţiile sesiunilor
3 – 7 (și pentru cele noi propuse la Palierul I), în intenţia de a sprijini
intervenţia și de a adapta programul la particularităţile cazurilor
(grad de dezvoltare emoţională și intelectuală, vârstă, infracţiune

249 
 
comisă etc.). Adaptarea poate viza fișele din anexele sesiunilor, pe
cele cuprinse în setul de instrumente denumit Resurse suplimentare
pentru program, cât și elaborarea și sortarea unor noi fișe de lucru.
Adaptarea și structurarea exerciţiilor și activităţilor
programului s-ar putea realiza și în sensul de a aborda subiectele
legate de infracţiune, reguli, legislaţie sau rezolvarea de probleme
pornind de la general la particular, de la nespecific la specific, de
la impersonal la personal, pentru a facilita deschiderea și implicarea
minorului. De exemplu, traseul de urmat pentru abordarea
infracţiunii ar putea fi: o discuţie despre conceptul de infracţiune
în general, după care s-ar analiza infracţiuni ale unor categorii de
persoane pornind de la exemple ipotetice și exemple din comunitate
sau mass-media (prin jocuri de rol) și apoi s-ar introduce analiza
infracţiunii proprii și a consecinţelor acesteia etc. În explorarea
problemelor s-ar putea discuta despre ideea de problemă printr-o
propunere de definire a ei, abordându-se apoi exemple de probleme
ale celor din jur, ale comunităţii și trecând în cele din urmă la
analiza problemelor personale. Perspectiva victimei ar putea urma
aceeași abordare de la general la particular, de la impersonal la
personal.
Palierul III - Stabilirea unei variante de bază pentru
proiectul comunitar
O posibilă reorganizare a ședinţelor 8 – 12 destinate
proiectului comunitar, ar fi aceea de a elabora o variantă de bază și
alte variante suplimentare. În varianta de bază s-ar putea recurge
doar la planificarea acţiunii specifice proiectului comunitar și la
prezentarea acesteia (soluţie utilă pentru situaţia în care programul
ar avea doar 8 - 10 ședinţe). În varianta suplimentară se poate insera
și jurnalul proiectului comunitar, precum și o prezentare a activităţii
desfășurate pe parcursul întregului proiect.
Prezentarea proiectului se poate realiza sub forma unui
angajament luat în public în sensul susţinerii lui. Această posibilitate
este la îndemână atât pentru varianta de aplicare pe grup a
programului, cât și pentru cea individuală. Dacă programul de
formare civică se derulează cu un grup, atunci pot fi invitaţi să
participe la această activitate reprezentanţi ai comunităţii, ai
instanţelor etc.; dacă însă programul este aplicat individual, atunci
minorul poate să prezinte proiectul unui grup diferit de persoane
implicate în alt program (spre exemplu, programul DAS sau STOP,

250 
 
gândește și schimbă!) ori într-o școală sau într-un cămin de bătrâni
etc., în funcţie de acţiunea asumată.
Alte idei de variante de bază pentru proiectul comunitar pot
include abordări punctuale, cum ar fi participarea la acţiuni de
întrajutorare a semenilor din comunitate aflaţi în impas, prin
realizarea unei vizite de o zi într-un cămin de bătrâni, spital, centru
de plasament etc.
Fără a fi epuizat toate aspectele procedurale, metodologice
și tehnice legate de această măsură educativă, cu un conţinut dens
specific unui program de formare, ne exprimăm convingerea că prin
identitatea sa între celelalte măsuri educative neprivative de
libertate prevăzute de noul Cod penal, stagiul de formare civică își
va demonstra aplicabilitatea și utilitatea, consacrând totodată o
formulă specială și inovativă de colaborare interinstituţională.

Bibliografie
Proiect de Programa cadru pentru formare civică, Stoica E. si
colaboratorii, pilotată conform instrucţiunilor transmise prin
adresa nr. 274/53655/ 25.11.2015 a Direcţiei Naţionale de
Probaţiune și adresa nr. 24803/ 12.01.2015 a Ministerului
Educaţiei Naţionale (DGITPV).
Atkinson D., McFarlane, M.A. (2016). Program de formare civică,
elaborat în cadrul proiectului „Consolidarea capacităţii
sistemului românesc de probaţiune de a furniza servicii
eficiente alternative închisorii”, finanţat prin Mecanismul
Financiar Norvegian 2009-2014.
McNeill, F. (2016). Desistance and Criminal Justice. În H. Croall, G.
Mooney, M. Munro, Crime, Justice and Society in Scotland,
(p.204). Abingdon: Editura Rouledge.
McNeill, F. (2014, 15th May). Desistance, Rehabilitation and
Reintegration, in seminar series on Coping with Crime:
Citizens and Government. Seminar 4: How best to stop
offenders reoffending and reintegrate them into civil society,
at the British Academy in London, University of Sheffield
Centre for Criminological Research.
McNeill, F. (2014). Changing lives, changing work, Social work and
criminal justice. În I. Durnescu, F. McNeill, Understanding
penal justice, (p.168), Abingdon: Editura Rouledge.

251 
 
McNeill, F.,Weaver, B. (2010). Changing Lives? Desistance Research
and Offender Management. Report nr.3/2010, University of
Glasgow and Strathclyde.
Miller, W. R., (1999). Motivational Interviewing as a Counseling
Style, în Enhancing Motivation for Change in Substance Abuse
Treatment, p.39, Rockville.
Bulletin officiel du ministère de la justice no 95 (1er juillet - 30
septembre 2004).
L' ordonnance du 2 février 1945.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.

252 
 
PREVENIREA RECĂDERILOR – METODĂ DE INTERVENŢIE UTILIZATĂ
ÎN SERVICIILE DE PROBAŢIUNE ÎN CAZUL ÎN TULBURĂRILOR LEGATE
DE CONSUMUL DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE

Eugen Hriscu93
Mihaela Cișmilianu94
Cristina Felicia Călin95
Tabita Taină96

Contextul implementării în serviciile de probaţiune din România a


unui program de tip Prevenirea Recăderilor pentru consumatorii de
alcool și droguri

Intrarea în vigoare a noilor coduri în materie penală și a


legislaţiei subsecvente a condus la o sporire a importanţei și
varietăţii activităţilor derulate de serviciile de probaţiune, generând
provocări cărora sistemul a trebuit să le identifice soluţii pe măsură.
Succesul reabilitării persoanelor care execută sancţiuni
penale în comunitate, așa cum arată rezultatele cercetărilor, este
asigurat de îmbinarea activităţilor de susţinere și consiliere cu
modalităţile de verificare și control. De aceea activitatea de
probaţiune include programe de consiliere individuală și de grup,
instrumente necesare în procesul de reintegrare a persoanelor care
au comis infracţiuni, prin decondiţionarea comportamentelor
deviante și înlocuirea lor cu comportamente acceptate sociale.
Dacă primele programe de intervenţie utilizate de serviciile
de probaţiune în lucrul cu persoanele aflate în supraveghere vizau
comportamentul infracţional mai degrabă la nivel general,
nediferenţiat pe tipuri de infracţiuni sau pe nevoi specifice asociate
acestora, actualmente preocuparea prioritară este de a eficientiza
activitatea de supraveghere prin elaborarea unor programe de
intervenţie specializate care vizează comportamente și nevoi
infracţionale specifice. Conceperea unor astfel de programe se
constituie și ca un răspuns la necesitatea de a pune la dispoziţia
personalului de probaţiune un număr mai mare și mai diversificat de
93 Medic psihiatru
94 Psiholog clinician
95 Consilier - psiholog, Direcţia Naţională de Probaţiune
96 Șef serviciu – Serviciul de Probaţiune Brașov, Direcţia Naţională de Probaţiune 

253 
 
instrumente de lucru ca urmare a numărului crescut al sentinţelor
în care se regăsește obligaţia persoanelor supravegheate de a
frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială.
Un element de noutate introdus de reforma legislativă penală
constă în reducerea termenelor de supraveghere, aspect ce implică
un mod de intervenţie mai concentrat și mai dinamic. În scopul
facilitării acestui mod de lucru, un demers necesar l-a constituit și
implementarea unui program care se adresează persoanelor care au
sau au avut un consum problematic de substanţe psihoactive.
Reușita acestor demersuri presupune corelarea eforturilor
instituţionale, dar și valorificarea resurselor din comunitate și a
oportunităţilor externe de finanţare.
În acest context, în cadrul proiectului finanţat prin
Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014, specialiști din cadrul
sistemului de probaţiune au colaborat cu doi experţi români care au
dezvoltat un instrument de lucru destinat consumatorilor de
substanţe, adaptat situaţiei specifice persoanelor aflate în evidenţa
serviciilor de probaţiune.
Procesul de elaborare a programului denumit „Alegerea mea”
s-a realizat etapizat, prin consultări repetate cu specialiști din
sistemul de probaţiune, pornind de la o analiză a datelor disponibile
la nivelul sistemului referitoare la situaţia persoanelor al căror
comportament infracţional se află în corelaţie cu consumul de
substanţe (alcool sau droguri) sau care au în prezent ori au avut un
astfel de comportament.
Totodată, experţii au derulat și o analiză a nevoilor de
intervenţie, dar și a celor de formare ale personalului de probaţiune.
Colectarea acestor date s-a realizat fie prin intermediul unor
chestionare aplicate consilierilor de probaţiune, fie prin interviuri
derulate cu persoane consumatoare aflate în evidenţă. Scopul
acestor demersuri a vizat surprinderea specificului activităţii de
probaţiune, a pregătirii consilierilor de probaţiune, inclusiv a
instruirii acestora în domeniul adicţiilor, precum și identificarea
profilului persoanelor cărora li se adresează programul.
În etapele următoare au avut loc pilotarea programului de
intervenţie elaborat pe un număr de 101 persoane aflate în
supraveghere în cadrul a cinci servicii de probaţiune pilot,
monitorizarea aplicării programului, iar apoi revizuirea și ajustarea
acestuia prin prisma constatărilor realizate.

254 
 
Programul abordează într-un mod complex comportamentul
de consum, fiind conceput pentru a facilita producerea unor
schimbări majore în viaţa persoanei, aspect ce se explică având în
vedere faptul că, în general, consumul tinde să ocupe o pondere
importantă în activităţile de zi cu zi ale consumatorului și să
interfereze cu diverse domenii ale vieţii acestuia.
Stilul de lucru propus de programul de intervenţie îmbină
metodele activ-participative cu cele expozitive și acordă libertate
facilitatorului de a opta pentru acestea și de a le corela în funcţie
de specificul activităţii din program, de propriul stil de lucru, dar și
de stilul de învăţare al participanţilor la program.

Tulburările legate de consumul de substanţe (TCS) – introducere

În ultimii ani, domeniul dependenţelor de substanţe a


cunoscut o adevărată revoluţie nosologică, o dată cu renunţarea în
DSM V97 (2013) la categoriile tradiţionale de diagnostic - dependenţă
și abuz - și unificarea tuturor formelor de consum problematic într-
o categorie diagnostică unică - tulburarea legată de consumul de
substanţe, cu specificatori de gravitate mică, medie și severă. Nu
același lucru s-a întâmplat în domeniul tratamentului acelorași
tulburări, unde progresele au fost mici, inovaţii, mai degrabă decât
invenţii. Cea mai notabilă dintre acestea ar putea fi dezvoltarea de
programe destinate a ajunge la beneficiari prin intermediul
mijloacelor electronice de comunicare portabile, rezolvând astfel,
fie și parţial, problema extrem de spinoasă a stigmatizării și a
accesului la tratament pentru persoanele dependente.
Prevenirea Recăderilor - PR (Marlatt & Gordon, 1985; Hriscu
& Ioan, 2004, Hriscu & Cișmilianu, 2017) reprezintă o metodă de
intervenţie de inspiraţie cognitiv-comportamentală, adaptată
specificului problemelor cu care se confruntă persoanele care
prezintă un consum problematic de substanţe psihoactive (alcool și
droguri). În prezent, PR este una din cele trei paradigme principale
utilizate în abordarea psihologică a dependenţelor, alături de
tehnicile de creștere a motivaţiei (Interviul motivaţional, Miller &
Rollnick, 2002) și intervenţiile care au la bază filosofia celor 12 pași
apărută pentru prima dată în cadrul grupurilor de Alcoolici Anonimi.
De altfel, cea mai importantă cercetare de eficienţă de până acum,

97Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition, ed. American
Psychiatric Association
255 
 
project Match98 (1998), a confirmat o eficienţă relativ egală pentru
aceste trei forme de terapie psihologică a dependenţelor. Vom
detalia în cele ce urmează specificul acestei intervenţii, locul său în
cadrul arsenalului de modalităţi psihologice de intervenţie în adicţii
și datele de eficienţă disponibile.

Tulburările legate de consumul de substanţe (TCS) – un continuum de


severitate

TCS acoperă un spectru larg de forme de intensitate clinică și


subclinică. Vechiul diagnostic de alcoolic, apărut în secolul al XIX-
lea (WHO99), precum cel și cel mai modern de dependent lăsau să se
înţeleagă că acestea ar sugera o stare, o condiţie: cineva ar putea fi
alcoolic sau nu, dependent sau sănătos, așa cum cineva ar putea să
sufere de tuberculoză sau nu, de exemplu. Această viziune ignora
observaţiile celor care au experienţă în domeniul tratării acestui tip
de probleme, observaţii care arată că, adeseori, oamenii se mișcă
pe un continuum de severitate, trecând spre forme mai grave de
abuz în anumite situaţii (de exemplu, la pierderea unei slujbe sau
după un divorţ) sau revenind la un consum mai puţin problematic în
alte circumstanţe (de exemplu, după un consult medical cu
rezultate neliniștitoare sau după nașterea unui copil). În acest
condiţii, devine mai puţin posibil a vorbi despre entităţi diagnostice
clar delimitate, ci mai degrabă despre o evoluţie adeseori
imprevizibilă în cadrul unui continuum de severitate.
Figura 1 descrie acest continuum, marcând câteva borne în
traseul unei persoane de la neconsumator la dependentul cronic
aflat într-o fază avansată sau posibil și depășită a bolii sale. Astfel,
majoritatea oamenilor fie nu consumă deloc substanţe, fie consumă
într-un mod neproblematic.
Acest lucru este valabil nu doar pentru alcool, cât și pentru
droguri. Dintre persoanele abstinente sau consumatorii
neproblematici, se selectează un procent al căror consum va deveni
riscant - în prezent acestea nu au probleme asociate consumului,
dar este probabil că vor avea în viitor, dacă vor menţine consumul
la același nivel sau la un nivel mai mare.

98 Research Group Matching alcoholism treatments to client heterogeneity: Project


MATCH three-year drinking outcomes, Alcohol Clin, 1998
99 World Health Organization

256 
 
Figura 1. Continuumul de severitate al tulburărilor legate de consumul de
substanţă (Prelipceanu D., Voicu V., eds., 2004).

Pentru aceste persoane, cele mai potrivite ar fi intervenţiile


scurte (Henry-Edwards, 2003), sesiuni oferite de către medicii de
familie sau alt personal medical care activează în serviciile de
medicină primară unde acești consumatori pot să vină pentru
probleme legate sau nu de consumul de alcool și unde gradul de risc
poate fi depistat prin aplicarea de chestionare, de exemplu,
chestionarul AUDIT (Babor, 2001). Intervenţiile scurte sunt sesiuni
de câteva minute în care profesionistul oferă sfat și feedback cu
privire la starea de sănătate a consumatorului și riscurile la care
persoana se expune consumând, și formulează o recomandare de a
reduce sau opri consumul de substanţă.
Din masa consumatorilor la risc se desprinde un contingent
care va evolua spre consumul nociv (consumul care are deja
manifestări clinice și cauzează probleme de sănătate sau în
funcţionarea individului), dependenţă și, în final, un procent redus
de consumatori vor ajunge dependenţii cronici severi, cei care vor
utiliza intens serviciile de sănătate, de asistenţă socială, de ordine
publică, putând ajunge în supravegherea serviciilor de probaţiune
sau chiar în detenţie. Pentru persoanele care prezintă aceste forme
de gravitate sporită a abuzului de substanţă, se recomandă
tratamentul specializat, ambulator sau rezidenţial. Însă pentru unii
dintre dependenţii cronici cu forme severe de dependenţă care se
găsesc în situaţia pacienţilor cu forme depășite de boală, se
recomandă îngrijiri de tip paleativ (de exemplu, administrarea de
257 
 
heroină care este accesibilă în unele ţări consumatorilor cu
dependenţă veche la heroină, fără un răspuns satisfăcător la
numeroase încercări anterioare de tratament).
Una din marile probleme ale tratării dependenţelor este de
adresabilitate: în condiţiile în care serviciile de tratament vizează
mai ales consumatorii cu dependenţă severă, majoritatea eforturilor
(inclusiv financiare) sunt îndreptate spre persoane a căror condiţie
nu îndreptăţește decât un optimism moderat, neglijând formele mai
puţin severe, dar care nu ajung în contact cu serviciile de tratament
(din cauze diverse, cum ar fi stigmatizarea problemelor legate de
consumul de substanţe, dar și faptul că oamenii reușesc să își ducă
propria adicţie „pe picioare”). În acest context, serviciile de
probaţiune se găsesc în situaţia de a fi în contact cu forme de adicţie
cu severitate diferită, de la cei cu o dependenţă veche, cronică, la
consumatori aflaţi la începutul „carierei”, care au un consum nociv
sau o dependenţă ușoară, cu șanse mari de a răspunde favorabil la
intervenţii terapeutice de mai mică intensitate.

Tipuri de intervenţii în TCS

Nu există un tip de intervenţie unic eficace pentru


dependenţe. Totuși, se consideră că, în general, tratamentul
medicamentos singur nu este eficient și că este necesară asocierea
unei forme de tratament/ intervenţie psihosocială.
Tratamentul medicamentos include:
 Tratamentul stărilor acute de sevraj sau supradoză;
 Tratamentul tulburărilor asociate (psihice sau somatice);
 Tratament specific (cum ar fi tratamentul de substituţie în
dependenţa de opiacee sau cea de nicotină sau tratamentul
pentru diminuarea senzaţiei de poftă în dependenţa de alcool).
Tratamentele psihologice dovedite eficiente100 sunt:
 Intervenţiile scurte – menţionate anterior, se bazează pe sfat și
feedback oferite de un profesionist în sănătate și vizează în
special formele de consum la risc și consum nociv, în care
consumatorul păstrează încă un anumit nivel de auto-control;
 Intervenţiile de creștere a motivaţiei (Interviul Motivaţional) –
vizează clarificarea stării de ambivalenţă a consumatorului și
creșterea motivaţiei pentru schimbare;

100 Miller & Wilbourne, 2002. 


258 
 
 Intervenţiile care au la bază filosofia celor 12 pași (modelul
Minnesotta, grupurile de tip Alcoolicii sau Narcoticii Anonimi) sunt
grupuri de auto-ajutor în care consumatorul parcurge o serie de
pași în cadrul unui program cu o puternică tentă spirituală;
 Intervenţiile de tip cognitiv-comportamental (unde se încadrează
și Prevenirea Recăderilor) – vizează construirea de abilităţi,
restructurarea cognitivă și modificări ale strategiilor generale de
auto-conducere (stilul de viaţă).
Intervenţiile sociale sunt diverse și, în funcţie de nevoile
persoanei, pot include facilitarea accesului la un loc de muncă,
asigurarea unei locuinţe sau reintegrarea într-o formă de
învăţământ.
Un alt tip de intervenţii disponibile persoanelor cu TCS sunt
cele de tip harm reduction (reducerea riscurilor). Acestea nu
vizează abstinenţa și nici măcar diminuarea consumului, ci doar
reducerea consecinţelor negative asociate acestuia, atât pentru
consumator, cât și pentru societate. Un exemplu clasic este oferirea
de seringi sterile consumatorilor de droguri injectabile și colectarea
seringilor folosite, pentru reducerea transmiterii HIV.

Prevenirea Recăderilor – concepte cheie

Prevenirea Recăderilor (PR) așază în centrul preocupărilor


sale conceptul de recădere, văzută ca un proces normal, parte a
evoluţiei spre recuperare a persoanei care alege să-și schimbe
comportamentul de consum. În PR, training-ul abilităţilor are drept
scop:
 înţelegerea recăderii ca un proces;
 identificarea situaţiilor de mare risc, identificarea și
punerea în aplicare a strategiilor de a face faţă acestora;
 identificarea și punerea în aplicare a strategiilor de a face
faţă craving-ului (poftei);
 implementarea unor planuri de minimizare a consecinţelor
negative în caz de alunecare (accident);
 rămânerea în forma de tratament aleasă chiar și după
producerea unei recăderi;
 crearea și punerea în practică a unui stil de viaţă mai
sănătos.

259 
 
În acest tip de intervenţie se consideră că dependenţa este
un fenomen învăţat prin:
 Modelare: persoana învaţă să consume prin urmărirea și imitarea
unor figuri semnificative.
 Condiţionare clasică: asocierea repetată dintre anumiţi stimuli și
consumul substanţei crește probabilitatea repetării consumului în
prezenţa acelor stimuli. De exemplu, dacă o persoană consumă
de fiecare dată când iese de la serviciu, se creează o asociere
între terminarea lucrului și consum, asociere care va fi întărită în
timp, prin repetare. Condiţionarea clasică se manifestă și în
alăturările obișnuite pe care consumatorul le face în timp cu
obiecte, locuri și oameni care sunt asociate, în timp, actului
consumului.
 Condiţionare operantă: consumul este întărit prin consecinţele
lui și are beneficii imediate pentru individ, acesta tinzând să-l
repete pentru a reexperimenta efectele plăcute. De exemplu,
dacă o persoană consumă când se simte deprimată sau anxioasă
și descoperă că astfel ajunge să se simtă mai bine, starea de
depresie sau de anxietate ajunge să fie asociată cu consumul care
devine astfel o formă de auto-tratament.
Pentru condiţionarea clasică, evitarea situaţiei poate duce la
slăbirea asocierii (dacă persoana evită să se oprească să consume
după ce a terminat lucrul, după o perioadă nu va mai simţi pofta de
a consuma în acel moment).
În schimb, pentru condiţionarea operantă este necesară
identificarea de strategii active de a face faţă, întrucât nu este
realistă evitarea stările afective negative. De aceea, spunem că
programele de PR promovează atât dezvoltarea de strategii de
evitare a situaţiilor de risc, cât și strategii active (moduri de a face
faţă stărilor emoţionale negative, altele decât consumul de
substanţă).
Un concept central în PR este cel al situaţiilor de mare risc.
Acestea sunt considerate a fi contexte în care apare o stare de
vulnerabilitate și riscul reluării comportamentului iniţial - consumul
de substanţă (Hendershot, 2011). Se estimează că majoritatea
factorilor de risc se asociază cu una din următoarele trei situaţii:
1. Stările emoţionale negative (frustrarea, furia, anxietatea,
tristeţea, depresia, plictiseala);
2. Conflictele interpersonale (în relaţia de cuplu, de rudenie,
de muncă etc.);
3. Presiunea socială (presiunea exercitată asupra unui
consumator pentru a se angaja în comportamentul de
260 
 
consum, acesta răspunzând la influenţa altei persoane sau a
unui grup - cel mai adesea grupul de egali).
Riscul de alunecare și recădere apare în absenţa unor strategii
de a face faţă situaţiilor de risc. Recăderile reprezintă reluarea
consumului de substanţă după o perioadă de atingere și menţinere
a abstinenţei. Acestea diferă de alunecări care reprezentă episoade
scurte de reluare a consumului, după care se revine la abstinenţă.
Numeroase exerciţii și intervenţii folosite în PR sunt dedicate
identificării situaţiilor de mare risc și orientării beneficiarilor către
prevenirea, recunoașterea acestora atunci când se produc și
contracararea lor prin strategii comportamentale și cognitive
eficiente (eventual exersate anterior în cadrul unor jocuri de rol).
Figura 2 descrie conceptualizarea iniţială a situaţiilor de risc ca
punct de cotitură în care consumatorul poate merge fie spre
îmbunătăţirea sentimentului său de auto-eficienţă, prin
desfășurarea cu succes a unor strategii care contracarează situaţia
de risc, fie spre diminuarea acestuia și recădere, prin apariţia unui
prim episod de consum (alunecare) și generalizarea lui în cadrul unei
gândiri de tip „totul sau nimic”, cunoscută și sub numele de efectul
violării abstinenţei („Dacă tot am consumat, pot să continui, pentru
că totul este pierdut”).

Figura 2. Rolul situaţiilor de risc în modelul prevenţiei recăderilor (după


Witkiewitz & Marlatt, 2004)

RĂSPUNS DE CREŞTE SCADE PROBABILITATEA


COPING SENTIMENTUL DE RECĂDERII
AUTOEFICIENŢĂ

SITUAŢIE DE
MARE RISC

SCADE
SENTIMENTU EFECTUL
L DE VIOLĂRII
AUTO- ABSTINENŢ CREŞTE
EFICIENŢĂ EI PROBABILI
ABSENŢA
RĂSPUNSULUI UZ INIŢIAL AL EFECTELE TATEA DE
DE COPING SUBSTANŢEI PERCEPUTE RECĂDERE
AŞTEPTĂRI ALE
POZITIVE SUBSTAN-
DE LA ŢEI
CONSUM

261 
 
Mai nou, modelul a fost îmbunătăţit, pe baza teoriei
sistemelor și ţinând cont de cercetările recente care leagă
recăderea de acţiunea unor factori cu influenţă continuă și stabilă
(cum ar fi particularităţile genetice ale consumatorului, situaţia sa
socială, severitatea sevrajului), respectiv factori cu acţiune
fluctuantă (stările afective, comportamentul de consum, abilităţile
de a face faţă). În acest model, factorii cu influenţă continuă (tonici)
sunt cei care determină cine sunt consumatorii cei mai susceptibili
la recădere, în timp ce factorii cu influenţă fluctuantă (fazici) sunt
cei care determină când și în ce context se produce recăderea.
Aceste modificări nu fac decât să sublinieze faptul că recăderea este
un proces cu determinare complexă, a cărui dinamică face parte
integrantă din evoluţia spre recuperare a consumatorului și nu un
final de etapă, un eșec sau o dovadă de incurabilitate.
Programele de PR includ două tipuri de strategii menite a
readuce consumatorul la o situaţie de recuperare: strategii
specifice, care vizează direct comportamentul de consum și,
respectiv, strategii generale, menite a restructura cadrul mai larg
al felului în care consumatorul își organizează viaţa.
Strategiile specifice includ:
 Identificarea situaţiilor de risc;
 Gestionarea episoadelor de poftă;
 Gestionarea episoadelor de alunecare;
 Identificarea și schimbarea structurilor cognitive care
menţin consumul și produc recăderea.
Strategiile generale vizează schimbări de amploare în viaţa
consumatorului. Acestea pleacă de la observaţia conform căreia
consumul ajunge, după o perioadă mai lungă de timp să devină parte
din stilul de viaţă a consumatorului. El ajunge să facă parte dintr-un
grup, aderă la o anumită cultură, cu un set de valori și reguli, într-
un cuvânt, comportamentul de consum devine parte din identitatea
persoanei care consumă. În acest caz, oprirea consumului pune
persoana în situaţia unei schimbări dramatice în ce privește
structurarea timpului, relaţionarea și valorile personale.
Strategiile generale de a face faţă includ:
 Schimbarea stilului de viaţă și orientarea spre activităţi
benefice pe termen lung;
 Dezvoltarea de abilităţi de rezolvare a problemelor și luare
a deciziilor;
 Gestionarea stresului.

262 
 
Modelul PR folosește o serie de instrumente care ajută
persoana să-și conceptualizeze propria experienţă în legătură cu
consumul și cu ce a funcţionat de-a lungul timpului în reducerea sau
stoparea acestuia. Rolul acestor instrumente este de a stimula
capacitatea de auto-cunoaștere, identificarea propriilor gânduri și
emoţii care devin modalităţi de influenţare și modificare în cele din
urmă a comportamentului de consum. În plus, responsabilizează
persoana și îi transmite un sentiment de auto-eficienţă („Am putut
în trecut, aș putea din nou acum”). De asemenea, contribuie la
personalizarea intervenţiei. Iată câteva dintre instrumente:
 Balanţa decizională: listarea de avantaje și dezavantaje pe
termen scurt și lung ale consumului, în vederea luării unei
decizii de schimbare;
 Jurnalul situaţiilor de risc, în care fie s-a produs consumul,
fie persoana a aplicat cu succes strategii de a face faţă:
implică descrierea situaţiei, a gândurilor și emoţiilor
anterioare episodului de poftă, a comportamentului care a
urmat (consum sau altceva) și cuantificarea intensităţii
episodului de poftă;
 Planul personalizat de urgenţă: un gând, un comportament
și o persoană resursă de apelat în caz de alunecare, pentru
a evita evoluţia spre recădere;
 Jurnalul trebuie versus doresc: descrierea activităţilor
dintr-o zi obișnuită și împărţirea acestora în activităţi pe
care persoana le face cu consum de energie (trebuie) și
cele pe care le face cu câștig de energie (doresc), pentru
a releva dezechilibre în stilul de viaţă.
Programul de tip PR, cunoscut sub denumirea de „Alegerea
mea” care este utilizat de serviciile de probaţiune adaugă la aceste
ingrediente, o serie de elemente menite a-i spori eficienţa și a-l
adapta situaţiei specifice persoanelor aflate în supraveghere, cum
ar fi exerciţiile de:
 dezvoltare a abilităţilor de rezolvare a problemelor;
 evidenţiere a legăturii între comportamentul de consum și
infracţionalitate;
 feedback pozitiv în vederea creșterii stimei de sine.

263 
 
Modalităţi de implementare a programelor de tip PR

Programele de PR pot fi implementate în contexte diverse


(ambulator, rezidenţial), având o structură tematică, modulară.
Deși formatul recomandat de aplicare este cel de grup (cu un număr
optim de participanţi între 8 și 10), rezultate bune pot fi obţinute și
prin aplicarea în ședinţe individuale.
Este recomandată aplicarea în grupuri separate la
consumatori de alcool, respectiv droguri, întrucât există diferenţe
culturale prea mari între consumatorii de substanţe psihoactive
legale versus ilegale.
Persoanele cărora intervenţia le este recomandată sunt
consumatorii problematici de substanţă, cu o severitate medie a
dependenţei, fără probleme grave de sănătate mintală (psihoze,
demenţe, tulburări grave de personalitate) sau somatice (ciroză
decompensată, cancer), stabili din punct de vedere al situaţiei
sociale (au un adăpost și o sursă minimă de venit care să le asigure
subzistenţa) și care posedă un nivel de instruire minim (scris-citit).

Modalităţi de implementare a programului de tip PR „Alegerea mea”


pentru consumatorii de alcool și droguri de către serviciile de
probaţiune

Implementarea programului „Alegerea mea” în serviciile de


probaţiune se face în mod similar cu cea a altor programe de tip PR,
însă comportă o serie de adaptări determinate de specificul
populaţiei aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune. Dat fiind
faptul că diversitatea și situarea într-o permanentă dinamică sunt
trăsături ale grupului căruia i se adresează programul, acesta a fost
proiectat astfel încât să permită ajustarea la situaţiile particulare
identificate de consilierii de probaţiune în activitatea practică.
Deși formatul este al unui program de consiliere de grup, el
oferă posibilitatea de a fi utilizat și ca program de consiliere
individuală, putând fi aplicat integral sau pe module, intensitatea
intervenţiei urmând a fi corelată riscului infracţional prezentat de
persoana supravegheată. Se adresează persoanelor de peste 18 ani
(femei si bărbaţi), cu consum sau istoric de consum de substanţe
diferite (alcool, droguri), cu menţiunea că vor fi construite grupuri
separate pentru consumatorii de alcool, respectiv consumatorii de
droguri.

264 
 
De asemenea, programul poate fi personalizat și
responsabilizează participanţii care fie au obligaţia impusă de
instanţa de judecată să urmeze un astfel de program, fie solicită ei
înșiși participarea, conștientizând consecinţele negative asociate
consumului.
Programul cuprinde în structura sa o întâlnire de evaluare în
vederea includerii în program (derulată de consilierul de probaţiune
- manager de caz), o ședinţă de consiliere individuală preliminară în
vederea creșterii motivaţiei persoanei de a participa (desfășurată de
facilitatorii programului), 12 ședinţe de grup sau individuale (sau 7
ședinţe în varianta scurtă), o ședinţă opţională cu aparţinătorii, iar
la 6 luni de la finalizarea acestuia, evaluarea efectelor parcurgerii
programului (follow-up telefonic sau într-o ședinţă individuală), în
funcţie de disponibilitatea persoanei.
Programul se implementează în serviciile de probaţiune de
către consilieri de probaţiune care au fost formaţi pentru a lucra cu
persoane consumatoare de alcool/ drog.

Date de eficienţă

O trecere în revistă a rezultatelor studiilor de eficienţă a


modelului Prevenirii Recăderilor a extras următoarele afirmaţii
(Hendershot, 2011):
 La 12 luni după întreruperea consumului de substanţă
(nicotină, alcool, droguri), în absenţa unei intervenţii, rata
recăderilor este de 80 - 95%;
 PR este eficientă în reducerea consumului de substanţă și
în îmbunătăţirea funcţionării psihosociale;
 PR este eficientă indiferent de modalitatea de
implementare (de grup sau individual) sau de mediul unde
este oferită (rezidenţial sau ambulator).
O meta-analiză care a inclus 26 de studii, însumând 9.504
participanţi, a conchis că PR este eficientă în reducerea consumului
de substanţă și îmbunătăţirea funcţionării psihosociale (Irvin, 1999).
Programul de tip PR „Alegerea mea” utilizat de serviciile de
probaţiune a fost dovedit ca fiind eficient printr-o cercetare
desfășurată în perioada de pilotare, pe un grup de 101 de persoane
aflate în supravegherea acestora.
Cercetarea efectuată a relevat că acesta a determinat
îmbunătăţiri semnificative (la un prag de semnificaţie mai mic de

265 
 
0,05) în următoarele arii care prezintă relevanţă pentru prevenirea
recăderilor:
 Capacitatea de a rezista presiunii grupului de prieteni (la
finalul parcurgerii programului, respondenţilor le este mai
ușor să refuze prietenii);
 Rezistenţa la frustrare (persoanele declară că sunt
afectate mai puţin atunci când li se face o nedreptate la
sfârșitul parcurgerii programului, faţă de începerea sa);
 Abilităţi de viaţă independentă (în sensul că persoanele
tind, la sfârșitul programului, să acorde încredere
persoanelor noi necunoscute în timp și nu imediat);
 Capacitatea de a rezolva probleme (la finalul programului
participanţii reflectează mai mult atunci când întâlnesc
probleme în viaţa lor decât o făceau la începutul
programului; se remarcă o mai mare rată de reușită în ceea
ce privește planurile pe care persoanele participante la
program le fac și le pun în aplicare la finalul parcurgerii
programului decât la începutul său);
 Gestionarea emoţiilor (rezultatele au relevat faptul că, pe
de o parte, emoţia de tristeţe este resimţită mai rar de
beneficiari la sfârșitul programului decât la începutul său,
iar pe de altă parte că s-a diminuat senzaţia de a fi prins
într-o capcană, ca și cum nu ar fi nicio ieșire, deci a crescut
speranţa că lucrurile pot fi rezolvate; în plus, la finalul
parcurgerii programului, participanţii tind atunci când sunt
furioși să facă mai rar lucruri pe care le regretă ulterior);
 Impulsivitate (respondenţii se gândesc mai mult la
consecinţe la finalul programului decât o făceau înainte de
participarea la program);
 Calitatea vieţii (participanţii au devenit mai mulţumiţi de
viaţa lor la sfârșitul programului, faţă de cum erau la
începutul său).
Concluziile cercetării au fost susţinute și de feedback-ul
pozitiv dat de participanţi care au afirmat că în perioada derulării
programului le-au fost oferite informaţii utile („Au fost atâtea
informaţii utile, încât și să vrei, nu aveai cum să pleci cu capul gol
la terminarea programului”) și strategii individualizate, care le-au
permis să abordeze consumul propriu dintr-o perspectivă nouă
(„Puteam face atâtea care să mă ajute în timpul acesta”, cu referire
la blocajul în care s-a aflat persoana câţiva ani din pricina

266 
 
consumului abuziv de droguri sau „Eu am fost în război, știu cum e
și nu vreau să mai ajung acolo!”).
Astfel, dacă unii dintre participanţi la începutul programului
afirmau că a vorbi despre consum „le trezește pofta de a consuma”,
în ultima ședinţă au recunoscut că contrar temerii iniţiale, au
constatat pe parcurs că a vorbi despre propriul consum „te ajută și
trebuie nu te sperie”. Au fost formulate aprecieri pozitive și de
către participanţii care la prima ședinţă și-au exprimat reticenţa cu
privire la utilitatea programului, dar și de către cei care corelau
implicarea în program doar cu îndeplinirea obligaţiei, de exemplu,
„La început v-am subestimat”, „A fost singura parte bună din tot ce
s-a întâmplat de când m-au prins”, „Am venit la program pentru că
trebuia, însă acum vin pentru că îmi doresc”.

Direcţii de dezvoltare a modelului PR

În ultimii ani, s-au înregistrat evoluţii ale modelului propus


iniţial în anii ’80, printre care:
 Aplicarea PR și în alte domenii decât consumul problematic
de substanţe psihoactive, în lucrul cu cei care au comis
infracţiuni sexuale, în tratamentul depresiei, în lucrul cu cei
care doresc să ţină o dietă sau să urmeze un program de
exerciţii fizice, pentru combaterea efectelor
sedentarismului;
 Adăugarea unei componente de mindfulness, în special în
zona gestionării senzaţiei de poftă (elemente de imagerie
vizuală prin care persoanele consumatoare vizualizează
pofta, de la distanţă, ca un pe val care crește și apoi trece,
fără a se lăsa copleșite de forţa acestuia);
 Identificarea unor factori genetici care pot proteja sau,
dimpotrivă, pot agrava riscul de recădere fie prin afectarea
răspunsului la tratamentul medicamentos, fie prin afectarea
menţinerii abstinenţei (pornind de la o anumită structură
genetică, un consumator abstinent poate să evalueze o
substanţă, de exemplu canabisul, ca având o valoare de
gratificare mai mare decât altul care nu posedă aceeași
structură genetică), fie prin afectarea anumitor trăsături
care pot să influenţeze comportamentele adictive (de
exemplu, impulsivitatea, căutarea noului sau capacitatea de
a exercita auto-control cu ajutorul funcţiilor cognitive).

267 
 
Concluzii

Prevenirea Recăderilor este un model de intervenţie în


tulburările legate de consumul de substanţă, model prezent în
totalitate sau pe componente în oferta de servicii a majorităţii
centrelor de tratament, fapt ce se datorează atât eficienţei sale
dovedite, cât și ușurinţei în aplicare și felului în care răspunde,
personalizat, nevoilor și particularităţilor beneficiarilor.
Modelul a fost îmbunătăţit de-a lungul timpului și i s-au
adăugat componente noi, pentru a-i spori eficacitatea și a ţine cont
de specificul anumitor categorii de consumatori. Acesta este și cazul
programului de PR dezvoltat pentru serviciile de probaţiune care a
inclus pe lângă componentele clasice și intervenţii dezvoltate
special pentru a răspunde problematicii persoanelor aflate în
supraveghere.

Bibliografie
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders (5th ed.). Arlington, VA:
American Psychiatric Publishing.
Babor, T.F., Higgins-Biddle, J. C., Saunders, J.B., Monteiro, M.G.
(2001). AUDIT. The Alcohol Use Disorders Identification Test.
Guidelines for Use in Primary Care. Second Edition, World
Health Organisation.
Hendershot, C.S., Witkiewitz, K., George, W.H., Marlatt, G.A.
(2011). Relapse prevention for addictive behaviors Substance
Abuse Treatment, Prevention, and Policy, 6:17.
Henry-Edwards, S., Humeniuk, R., Ali, R., Monteiro, M., Poznyak, V.
(2003). Brief Intervention for Substance Use: A Manual for
Use in Primary Care (Draft Version 1.1 for Field Testing),
Geneva, World Health Organization.
Irvin, J.E., Bowers, C.A., Dunn, M.E., Wang, M.C. (1999). Efficacy of
relapse prevention: A meta-analytic review. J Consult Clin
Psychol. 67:563-570.
Miller, W. R., Rollnick, S. (2002). Motivational interviewing:
Preparing people for change (2nd ed.). New York: Guilford
Press.

268 
 
Prelipceanu, D., Voicu, V. (eds.) (2004). Abuzul și dependenţa de
substanţe psihoactive. Manual pentru studenţii la medicină
și medicii rezidenţi psihiatri, București: Infomedica.
Project MATCH Research Group (1998). Matching alcoholism
treatments to client heterogeneity: Project MATCH three-
year drinking outcomes. Alcohol Clini Exp Res. 22:1300–11.
Lexicon of Alcohol and Drug Terms, Published by the World Health
Organization. World Health Organization, n.d. Web. 13 Feb.
2017.
Witkiewitz, K., Marlatt, G.A. (2004). Relapse Prevention for Alcohol
and Drug Problems. That Was Zen, This Is Tao. American
Psychologist. 59:4, 224–235.
Witkiewitz, K., Marlatt, G.A., Walker, D. (2005). Mindfulness-Based
Relapse Prevention for Alcohol and Substance Use Disorders.
Journal of Cognitive Psychotherapy. 19:3, 211-228.

269 
 
MENTORATUL – PROCES DE INSERŢIE SOCIALĂ

Steliana Marjan101
Mariana Buceanu102
Ciprian Gavril103
Silvia Stoian104

„Se spune că nu cunoști cu adevărat o naţiune, până nu ai stat într-


una din închisorile ei. O naţiune nu ar trebui să fie judecată după
cei mai sus-puși cetăţeni ai ei, ci după cei mai umili” (Nelson
Mandela)

Introducere

Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate


componentele culturii – limba, religia, miturile, arta, familia cu
regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci
inovaţii. Societăţile, sub presiunea nevoilor, inovează continuu. Ele
se află într-o continuă schimbare (Zamfir, 2009). Temele de
reflecţie socială nu apar, de regulă, în centrul interesului știinţific
ca rezultat al evoluţiei stricte a cunoașterii, într-o filieră cognitivă.
Ele intră în atenţia știinţei doar în momentul în care sunt
conștientizate de către colectivitate ca probleme care trebuie
soluţionate, ca obiect al unui efort colectiv. Ceea ce se rezolvă „de
la sine” nu face, în general, obiectul preocupărilor explicite. De
regulă, temele reflecţiei sociale au explodat mai întâi în interesul
social-politic al colectivităţii. Într-o societate cu cât este mai mare
distanţa dintre mijloacele instituţionale și scopuri cu atât mai mare
este anomia (Merton, 1957). Din această diferenţă apare și se
dezvoltă comportamentul deviant.

101 Consilier de probaţiune – Serviciul de Probaţiune Mureș, Direcţia Naţională de Probaţiune


102 Mentor în cadrul proiectului „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de
probaţiune de a furniza servicii eficiente alternative închisorii”, programul RO 23 „Servicii
corecţionale, inclusiv sancţiuni non-privative de libertate”, finanţat prin Mecanismul
Financiar Norvegian 2009-2014
103 Șef serviciu – Serviciul de Probaţiune Prahova, Direcţia Naţională de Probaţiune
104 Inspector de probaţiune, Direcţia Naţională de Probaţiune 

270 
 
Devianţa, ca fenomen social, este o formă de experimentare
socială a unor noi situaţii105, acestea putând fi iniţiative personale
sau preluarea unor modele de acţiune promovate în mediul proxim,
la o extremă situaţională aflându-se modele de comportament
dezirabil social, iar la o altă extremă, modele de comportament
antisocial. Mentoratul, ca experienţă de învăţare socială, poate fi o
modalitate de depășire a acestui din urmă comportament, prin
schimbarea rolului social, de la negativ, la asumarea unui rol pozitiv.
Descrierea experienţei mentoratului, în acest material, are
ca punct de plecare implementarea mentoratului în sistemul de
probaţiune, cu elemente specific etnice, această particularizare
apărând ca o consecinţă a identificării unui grup de beneficiari
vulnerabili , pentru care această iniţiativă reprezintă o oportunitate
pentru dobândirea și consolidarea unui comportament dezirabil
social.
Activităţile de mentorat desfășurate în cadrul proiectului
„Consolidarea capacităţii sistemului românesc de probaţiune de a
furniza servicii eficiente alternative închisorii” au creat premisele
de promovare a unui model de implementare a acestui tip de
intervenţie și la nivelul altor categorii de beneficiari aflaţi în
evidenţa serviciilor de probaţiune, care pot fi descrise prin alte
aspecte comune decât cele de apartenenţă la un grup etnic
minoritar.
Activitatea serviciilor de probaţiune se desfășoară în interesul
comunităţii, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al
diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracţiuni și al creșterii
gradului de siguranţă în comunitate. Un principiu fundamental de
funcţionare a sistemului de probaţiune se regăsește în Legea nr.
252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, cu modificările și completările ulterioare la articolul 5
care prevede că, orice activitate se desfășoară fără nicio
discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere,
origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel.
Paradigma de lucru în sistemul românesc de probaţiune
promovează o atitudine non-discriminatorie în abordarea unei

105Modul de experimentare poate fi atât antisocial, cât și diferit faţă de o rutină socială,
inovativ, reprezentând o abatere generală de la normele sociale, fără a fi ilegal; sensul
explorat în acest articol, este cel ilicit, de încălcare a normelor legale;
271 
 
diversităţi sociale, reprezentate, într-o proporţie crescută, de
categorii vulnerabile. Mentorii, în calitate de parteneri ai serviciilor
de probaţiune, și beneficiarii consideraţi a fi vulnerabili constituie
grupul ţintă care este implicat în implementarea activităţii de
mentorat, criteriul distinctiv fiind cel al etniei, experienţa trăită
fiind o oportunitate de învăţare instituţională și de externalizare a
unor activităţi, cu scopul facilitării reintegrării în societate.
Abordarea diversităţii, ca dimensiune de integrare a factorilor de
includere în grupul persoanelor vulnerabile social, constituie o
nevoie de formare profesională, specifică la nivel instituţional, dar
raportându-ne la contextul socio-cultural, putem afirma că este un
punct de interes, de asumare a dezvoltării unui comportament
congruent cu normele de conduită general acceptate la nivel social
cu ancorate în specificul cultural.
Activitatea de mentorat se constituie într-un demers de
îmbunătăţire a practicilor de lucru și de adaptare adecvată a
acestora la mediul socio-cultural, având ca deziderat stimularea
dezvoltării personale a beneficiarilor și identificarea oportunităţilor
sociale disponibile în reţeaua comunitară. Astfel, s-a încercat
mutarea centrului de greutate pe capacitatea decizională a
persoanei aflate în dificultate, demers ce a adus în dezbatere
necesitatea stabilirii limitelor de funcţionare ale mecanismelor
instituţionale de aplicare a măsurilor de intervenţie și prevenţie
socială.
Mentoratul a asigurat persoanei, într-un cadru instituţional
optim, condiţii pentru identificarea și utilizarea propriilor resurse,
dar și pentru facilitarea unor alegeri și decizii de viaţă adaptate.
Această activitate a oferit alternative și nu a impus modele, punând
accent pe nevoile și aspiraţiile beneficiarului. Relaţia ce se dezvoltă
între mentor și beneficiar este relevantă atât ca punct de început,
cât și ca factor de susţinere a acestui tip de interacţiune, conţine
două perspective personale, care, reunite, generează o viziune
comună asupra unui orizont de așteptări și scopuri comune de atins.

Parteneriatul instituţional

Mentoratul este o relaţie de sprijin prin care mentorul se


folosește de propriile experienţe de învăţare, pentru a le transmite
mai departe beneficiarilor cu scopul de a-i susţine și îndruma,
dobândind la rândul său, cunoștinţe din această experienţă.

272 
 
Legătura dintre societate și persoanele de etnie romă aflate
în evidenţele sistemului de probaţiune se poate realiza și prin
dezvoltarea mentoratului, coordonat de către un mentor, care
deţine abilităţi și cunoștinţe cheie în realizarea unui proces, mai
facil, de incluziune socială. În acest sens, în cadrul proiectului
implementat pe parcursul anului 2015 în serviciile de probaţiune, s-
a optat pentru identificarea unor mentori ce aparţin aceleiași
minorităţi etnice cu persoanele supravegheate care au fost
angrenate în activitatea de mentorat, cu scopul de a facilita
stabilirea a unor relaţii cât mai eficiente între aceștia, bazate pe
aceeași identitate socio-culturală, lingvistică, precum și pe aceleași
tradiţii și o istorie comună.
Asigurarea unei colaborări intracomunitare și cooptarea de
parteneri instituţionali, recunoscuţi pentru diseminarea de practici
antidiscriminatorii, constituie coordonate principale ale activităţii
de mentorat. Axa vizionară de învăţare – diversitate –
nondiscriminare – dezvoltare profesională a constituit pilonul
acţiunii de mentorat, relevant din perspectiva schimbului de
informaţii care s-a materializat în acţiuni adresate persoanelor de
etnie romă.
Principalul partener în demersul întreprins în cadrul
proiectului finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014,
a fost Agenţia Naţională pentru Romi, instituţie de specialitate a
administraţiei publice centrale, specializată pe problematica
romilor, care are rolul de a elabora politica și strategia guvernului
în domeniul protecţiei drepturilor romilor, coordonarea,
monitorizarea și evaluarea măsurilor sectoriale, cuprinse în
strategie, iniţierea, participarea, promovarea, împreună cu
instituţiile și organizaţiile neguvernamentale specializate, de
acţiuni, programe sectoriale, destinate îmbunătăţirii situaţiei
romilor.
Implicarea reprezentanţilor acestei instituţii s-a concretizat
prin identificarea persoanelor suport și a asistenţei de specialitate
la formarea acestora ca mentori.
Pentru implementarea activităţii au fost selectate 10 servicii
de probaţiune106, ce urmau să deruleze activităţi de mentorat care
să sprijine asimilarea și îmbunătăţirea abilităţilor de dezvoltare
personală și profesională a persoanelor de etnie romă pentru ca

106Serviciile de Probaţiune: Brașov, București, Buzău, Călărași, Cluj, Dâmboviţa, Mureș,


Prahova, Satu Mare, Vrancea;
273 
 
acestea să dobândească capacitatea de a putea face alegeri de viaţă
pozitive care să le faciliteze reintegrarea socială. Criteriile de
selecţie au vizat diversitatea regională, criteriul demografic de
reprezentativitate a grupului etnic minoritar și disponibilitatea
beneficiarilor de a participa la această experienţă, motivaţia
personală fiind primordială pentru cooptarea în program.
Astfel, pilotarea activităţii de mentorat s-a realizat sub
coordonarea unui consilier de probaţiune desemnat la nivelul
fiecăruia din cele 10 servicii de probaţiune, implicând derularea
unor întâlniri periodice, cel puţin bilunare, stabilite de comun acord
de către mentor și beneficiar, pe baza unor planificări prealabile.
Activităţile derulate cu persoanele de etnie romă care au fost
implicate în mentorat au fost diverse și au avut ca scop transmiterea
de informaţii, susţinerea și îndrumarea acestora în procesul de
dobândire și îmbunătăţire a unor abilităţi precum: confecţionarea
unor produse hand-made/ artizanale, familiarizarea cu o serie de
instrumente muzicale, recondiţionarea de mobilier vechi,
dobândirea de cunoștinţe cu privire la demersurile necesare pentru
angajarea în muncă (redactarea unei scrisori de intenţie, a unui CV,
pregătirea în vederea susţinerii unui interviu pentru angajare,
folosirea unui computer personal), familiarizarea cu anumite tehnici
și metode de construcţie/ reparaţie folosite în amenajările
interioare, precum și practicarea unui sport de echipă.
Având în vedere obiectivul general al extinderii acestei
practici și la alte categorii de persoane aflate în evidenţa serviciilor
de probaţiune, ca mentori/ parteneri ai sistemului de probaţiune
pot fi cooptate persoane din comunitate care se bucură de o bună
reputaţie, persoane care au finalizat cu succes termenul de
supraveghere, reprezentanţi ai comunităţii care doresc să activeze
ca model pentru alte persoane, reprezentanţi ai comunităţii care
doresc să sprijine persoanele sancţionate penal aflate în
supravegherea serviciilor de probaţiune prin informare, îndrumare
sau prin oferirea de modele de petrecere a timpului liber într-o
manieră pro-socială, reprezentanţi ai comunităţii care vor să ofere
persoanelor sancţionate penal oportunităţi de angajare și pregătire
pentru angajare pe piaţa muncii.

274 
 
Competenţele mentorilor

Pentru funcţiona optim în societate, individul are nevoie de


atenţie pozitivă, de iubire, căldură, grijă, respect și acceptare. În
perioada copilăriei, iar uneori și în anii următori, individul primește
o privire condiţionată din partea părinţilor și a celorlalţi.
Sentimentul propriei valori se dezvoltă atunci când persoana se
comportă în acord cu dorinţele altora, întrucât acceptarea
condiţionată o va învăţa să se simtă valorizată doar când se va
comporta în acest mod. Astfel, o persoană poate nega sau
distorsiona o percepţie atunci când cineva, de a cărui aprobare
depinde, apreciază situaţia diferit. Așadar, acesta poate fi și cazul
beneficiarului activităţii de mentorat, care prins într-o astfel de
dilemă devine conștient de incongruenţele dintre perceperea de
sine si experienţă. Dacă persoana nu se comportă așa cum doresc
ceilalţi, nu va fi acceptată sau valorizată, dar dacă se conformează,
va deschide o prăpastie între idealul de sine (ceea ce luptă să
devină) și sinele real (ceea ce reprezintă cu adevărat). Cu cât
distanţa dintre acestea este mai mare cu atât mai inadaptată devine
persoana. Pornind de la aceste premise, revine mentorului rolul de
a stabili un climat în care beneficiarul să se simtă liber și încurajat
să exploreze toate aspectele sinelui.
Mentoratul nu este un construct nou, el se manifestă de o
manieră informală în medii diferite, prin relaţiile de apreciere și
admiraţie care se nasc în mod spontan între oameni, ce au la bază
empatia. Personalitatea mentorului îl poate determina pe celălalt
să creadă că poate face și chiar să facă schimbări în bine în propriul
comportament prin interiorizarea de cunoștinţe și abilităţi necesare
pentru a se integra în societate.
Schimbând unghiul de analiză și raportându-ne la misiunea
mentorului în probaţiune, observăm complexitatea acesteia, prin
componentele sale active, respectiv cea socială, morală, dar și de
dezvoltare profesională. Astfel, mentorul este chemat să îl
consilieze, să îl susţină emoţional și moral pe beneficiar, să
contribuie la reintegrarea acestuia în societate, să îl ghideze în ceea
ce privește valorile, normele sociale sau tabuurile, să îl pună în temă
cu privire la posibilele dificultăţi cu care se va confrunta în
societate, spre exemplu, atunci când își va căuta un loc de muncă.
De asemenea, îl poate ajuta pe beneficiar cu informaţii, dar și prin

275 
 
implicarea alături de acesta în realizarea unor proiecte care pot
contribui la formarea și consolidarea unor deprinderi practice.
Anterior demarării activităţilor de mentorat persoanele suport
identificate de serviciile de probaţiune au beneficiat de o sesiune
de formare, ceea ce a contribuit la creșterea eficienţei demersului
lor, așa cum arată studiile de specialitate (Diane Kyle, Gayle Moore
și Judy Sanders, 1999), ce indică necesitatea ca potenţialii mentori
să participe la un program dezvoltare profesională sau personală
pentru a afla mai multe despre procesul de mentorat, despre rolul
pe și-l asumă, dar și de a avea oportunitatea de a dezbate diverse
situaţii și de a identifica alături de alţi mentori posibile soluţii.
Participarea la sesiunile de formare a creat posibilitatea de
constituire a unei reţele de mentori, unii dintre ei cu preocupări sau
competenţe profesionale similare care ulterior au colaborat pentru
identificarea unor soluţii la problemele cu care s-au confruntat
având în vedere că anterior niciunul nu a mai interacţionat cu
persoane condamnate pentru comiterea unor fapte penale. Mentorii
și-au derulat activitatea de mentorat bazându-se pe colaborarea cu
consilierii de probaţiune, cu rol de supervizori în cadrul serviciilor
de probaţiune în care s-a derulat acest program.
Pentru selecţia mentorilor au fost aplicate câteva criterii care
au avut în vedere, pe lângă aptitudinile specifice legate de locul de
muncă, respectul comunităţii faţă de aceștia și dorinţa de a deveni
model pentru un beneficiar, aflat într-un moment de dezvoltare în
care are nevoie de orientare pentru a putea să răspundă cerinţelor
impuse de societate. Timpul este o resursă de care mentorii au
trebuit să beneficieze pentru a putea fi alături de persoana ale cărei
abilităţi au dorit să le dezvolte alături de aptitudini de comunicare,
pentru a putea transmite informaţiile, astfel încât să fie adaptate
nevoilor beneficiarului și pentru a răspunde problemelor cu care
acesta se confruntă.
Mentorii au dat dovadă de răbdare și au evitat oferirea unor
soluţii facile pentru a stimula și a încuraja explorarea mai multor
variante rezolutive, beneficiarii fiind încurajaţi să-și contureze
propriile soluţii și să reflecteze asupra acestora împreună cu
mentorul. Un aspect important luat în calcul în selecţia mentorilor
a fost și posibilitatea ca aceștia să susţină demersul de schimbare
comportamentală și după finalizarea activităţii de mentorat, aspect
realizat în anumite servicii, unde relaţia dintre mentori și
beneficiarii care au fost incluși în proiect a continuat.

276 
 
După cum s-a precizat anterior, mentorul este persoana cu
experienţă de viaţă personală și profesională care sprijină o altă
persoană să dobândească abilităţi de viaţă. Plecând de la realitatea
că romii au comportamente cutumiare, limbă, obiceiuri, port și
ocupaţii specifice, este recomandabil ca mentorii să fie persoane
recrutate din rândul acestei etnii, putând astfel veni cu propria
experienţă în domenii specifice (culturale, meșteșugărești etc.) și
care să aibă o imagine pozitivă și calităţi pe care să le pună în slujba
acestei activităţi. Aceste criterii pot fi extrapolate la orice
procedură de selecţie a viitorilor mentori, aspectele cheie generale
fiind abilităţile care pot fundamenta rolul de mentor și capacitatea
de a transmite informaţiile necesare stimulării activităţii de
învăţare. Mentorii romi au asigurat un cadru de lucru adecvat,
oferind respect, asigurând confidenţialitate, consideraţie,
autenticitate, toate aceste elemente fiind interdependente în
atingerea obiectivelor programului de mentorat.
Un punct de interes a reprezentat prevenirea instalării unei
relaţii de dependenţă a persoanei aflate în evidenţa serviciului de
probaţiune de colaborare cu mentorul. Prin extrapolarea unor
elemente comune existente între experienţa mentoratului și
activitatea de supraveghere a persoanelor sancţionate penal în
comunitate, se constată că, activităţile din sistemul de probaţiune
presupun muncă în echipă, raportarea mentorilor la același set de
atitudini, precum instrumentiștii unei orchestre simfonice, care se
ghidează după aceeași partitură, ceea ce reprezintă primul model
de armonie comportamentală, pe care supravegheatul are șansa să
îl observe, să-i descifreze importanţa, să-l internalizeze și să-l aplice
la propria viaţă. Mentorul poate fi un sprijin pentru beneficiar în
identificarea propriilor resurse în scopul de a dezvolta, integra și
utiliza singur propriile resurse pentru a deveni cât mai pragmatic în
propriile acţiuni. Mentorul facilitează relaţionarea dintre beneficiar
și experţi romi ai administraţiei publice în vederea prevenirii și
combaterii tuturor formelor de discriminare, însă în contextul
absenţei parteneriatelor instituţionale centrale, locale și judeţene
vizând această problematică, efortul mentorului rămâne izolat și
fără continuitate.
Pentru dezvoltarea unei relaţii de mentorat adecvate, mentorii
trebuie să se angajeze:
 să orienteze beneficiarii aflaţi în evidenţa serviciilor de
probaţiune către resursa umană a administraţiei publice

277 
 
locale și centrale, în funcţie de specificul fiecărui caz, pentru
a beneficia de serviciile specializate;
 să utilizeze datele și informaţiile obţinute, referitoare la
grupul ţintă, cu bună credinţă, corectitudine, păstrând
confidenţialitatea acestora;
 să ofere servicii specializate persoanelor menţionate în
grupul ţintă alocate de către serviciile de probaţiune, în
vederea diminuării sau soluţionării nevoilor acestora;
 se aducă la cunoștinţa persoanelor de contact, desemnate de
serviciile de probaţiune, orice problemă, conflict sau
dificultate apărute pe durata colaborării cu beneficiarii,
pentru a se decide modalitatea de soluţionare internă, fără a
se prejudicia interesele persoanei aflate în evidenţa
serviciilor de probaţiune;
 să solicite acordul serviciului de probaţiune pentru orice
declaraţie publică ce dă ca exemplu activitatea de mentorat;
 să se implice în monitorizarea și evaluarea activităţilor
desfășurate;
 să colaboreze cu personalul serviciilor de probaţiune pentru
stabilirea unei relaţii profesionale cu beneficiarii.
În vederea dezvoltării unei relaţii constructive de colaborare
între mentor și beneficiar, este important ca mentorii să fie sprijiniţi
și supervizaţi de către consilierii de probaţiune desemnaţi în acest
scop.
De asemenea, începutul relaţiei de mentorat trebuie să fie
marcat de cunoașterea așteptărilor atât ale beneficiarului, cât și ale
mentorului, așteptări care contribuie la realizarea unei relaţii de
mentorat cu rezultate pozitive.
În acest sens, experienţa activităţilor de mentorat a
evidenţiat o serie de așteptări ale beneficiarului și ale mentorului
ce au facilitat dezvoltarea unei comunicări profesionale adecvate.
Ca așteptări ale beneficiarului, pot fi identificate
următoarele107:
 să fie tratat cu respect ca orice alt individ;
 să beneficieze de cineva care să-l ghideze în direcţia bună;
 să existe cineva receptiv la situaţia sa;
 să existe cineva cu care se poată discuta;
 să fie angajat în activităţi care să conteze și să îl motiveze;

107„Mentoratul Informal – Ghid pentru mentorii voluntari” - Kirsty PATTERSON ” et al”,


2013, pag. 18
278 
 
 să nu se lovească de prejudecăţi;
 să beneficieze de suport informal;
 să fie implicat în activităţi flexibile;
 să beneficieze de întâlniri regulate și de definirea clară a unor
direcţii de acţiune;
 să se păstreze confidenţialitatea discuţiilor.

Mentorul, de asemenea, are o serie de așteptări, atunci când


se implică în astfel de activitate, cum ar fi:
 să promoveze o atitudine de respect în relaţie cu partenerii;;
 să acorde sprijin concret;
 să observe manifestarea interesului de partea beneficiarului
pentru cunoașterea de noi modalităţi de dezvoltare
personală;
 să identifice motivaţia beneficiarului de a participa la
procesul de mentorat din proprie iniţiativă, fără existenţa
unei constrângeri;
 să constate existenţa unei atitudini deschise de comunicare
din partea beneficiarului, prin care acesta să îi comunice
mentorului orice schimbare apărută;
 să beneficieze de demersuri active de suport din partea
consilierului de probaţiune, care coordonează activitatea de
mentorat.

Beneficiarii activităţii de mentorat

Romii din România constituie unul din cel mai numeros grup
etnic minoritar care numără, conform recensământului din 2012,
619.000 persoane, însă aceste date variază, în funcţie de criteriile
utilizate în identificarea acestei etnii. Din perspectivă culturală,
etnia romă prezintă o serie de tradiţii și cutume, esenţiale pentru
cunoașterea acestui grup și pentru promovarea unei comunicări
sociale. Recunoașterea și respectarea tradiţiilor, promovarea
persoanelor din rândul acestui grup etnic, conduce la normalitate,
la dezvoltarea la etnicii romi a stimei de sine și a sentimentului de
apartenenţă la o societate capabilă să le aprecieze valorile și să le
accepte situaţiile concrete în care se află.
Activitatea de probaţiune desfășurată cu persoanele de etnie
romă, a evidenţiat în unele cazuri, preferinţa acestora de a
comunica în limba romani, respectând ierarhia, tradiţia, pe care

279 
 
doresc să le păstreze și să le transmită mai departe propriilor copii
ca valori specifice propriei minorităţi.
Criteriile de selecţie a beneficiarilor pentru activitatea de
mentorat au vizat disponibilitatea partenerilor sociali de a se
implica în rolul de mentori și motivaţia beneficiarilor de a
experimenta această interacţiune social organizată, ca o etapă de
învăţare și dezvoltare personală, mediată de serviciul de
probaţiune, ca verigă instituţională, interesată direct de susţinerea
activităţii de mentorat. Numeric, grupul de beneficiari a fost relativ
proporţional cu numărul de mentori, evitându-se un dezechilibru din
acest punct de vedere, de natură a afecta calitatea programului de
mentorat.
Impactul programului de mentorat se propagă în comunitate,
și dincolo de persoanele direct implicate, demonstrând astfel o
aplicabilitate extinsă, prin dezvoltarea unei reţele de susţinere și de
activare a participanţilor la viaţa socială, prin explorarea
potenţialului pozitiv al acestora de a deveni membri cu o contribuţie
valoroasă la viaţa socială.

Activitatea de mentorat

Așa cum s-a arătat anterior, obiectivele activităţii de mentorat


au vizat asimilarea și consolidarea abilităţilor de comunicare, de
folosire a uneltelor și materialelor de lucru în construcţii, tâmplărie,
de confecţionare de produse hand-made, de practicare a sportului
(fotbal), precum și de cunoaștere a instrumentelor muzicale și a
computerului. Deși activităţile au avut și un caracter aplicativ, prin
exerciţii practice, rolul a fost de stimulare a dezvoltării
profesionale, de asimilare a unor noi cunoștinţe, de creare a unei
relaţii interpersonale centrată pe schimbul de cunoștinţe și
dezvoltarea relaţiei mentor-beneficiar, transformarea acestei
relaţii personale într-o perspectivă de învăţare și stimulare a unor
planuri de viitor, de natură a facilita un rol dezirabil social.
Activitatea s-a repercutat la nivel instituţional, prin crearea unui
model de acţiune și colaborare a serviciilor de probaţiune pentru
dezvoltarea acestei practici de ajutor în lucrul cu beneficiarii.
Activitatea de mentorat reprezintă un instrument de învăţare
socială, asumat într-un cadru organizat, instituţional, cu roluri
asumate și predefinite, această caracteristică fiind necesară pentru
asigurarea unei practici de natură a-și atinge scopurile, atât la nivel

280 
 
individual, prin prisma fiecărui beneficiar, cât și la nivel comunitar,
prin dezvoltarea unui model instituţional.
Activităţile de mentorat experimentate au fost centrate pe o
serie de dimensiuni ale dezvoltării la nivelul abilităţilor de
comunicare interpersonală, cum ar fi tehnici de comunicare
asertivă, exersarea unor contacte cu reprezentanţi din comunitate,
exerciţii de autocunoaștere, de promovare a propriilor capacităţi
profesionale în diverse contexte profesionale, de angajare, de
preformare la locul de muncă, precum și capacitatea de aplicare a
unor principii de gândire critică, prin identificarea unor soluţii
potrivite diferitelor contexte sociale problematice.
Organizarea unor activităţi de asimilare a unor cunoștinţe
tehnice și de aprofundare a unui domeniu de activitate au
reprezentat mijloace de cunoaștere a unor obiecte, situaţii,
experienţe din perspectivă istorică, funcţională, dar și simbolică,
prin valoarea socială promovată în comunitate. Astfel, desfășurând
diferite activităţi, s-a putut crea un cadru de învăţare și cunoaștere
interpersonală (prin modul de transmitere a cunoștinţelor dintre
mentor și beneficiar), dar și de autocunoaștere. Astfel, un
instrument muzical, dincolo de rolul său funcţional, a fost perceput
ca un element cu diverse valori (istorice, de dezvoltare a omului în
domeniul muzical, de perfecţionare a practicării artei muzicale, dar
și de armonie realizată între persoană și instrument, între aceste
două elemente existând o sinergie surprinzătoare).
O altă arie de activitate utilizată ca demers de
autocunoaștere și explorare a spaţiului social a fost cea
reprezentată de confecţionarea unor obiecte hand-made, ca
modalităţi de însușire a cunoștinţelor despre tipurile de materiale,
vopsele, adezivi și culori utilizate pentru bijuterii, combinaţiile
posibile între diverse materiale și accesorii, modul de asociere a
culorilor, precum și cunoașterea elementelor de simbolistică.
Alte activităţi experimentate au fost și cele de tip sportiv,
prin care s-a stimulat crearea unei percepţii sociale asupra jocurilor,
ca modele de lucru în echipă, prin cooperare și susţinere reciprocă,
cele de exersare a abilităţilor de utilizare a calculatorului și de
navigare pe internet, prin care s-au asimilat noţiuni de cultură
generală asupra acestei tehnologii, stabilindu-se o serie de repere
practice și teoretice asupra sistemelor informatice.

281 
 
Concluzii

Proiectul de mentorat a reprezentat o experienţă


instituţională de dezvoltare a unui tipar de acţiune, în cazul de faţă
orientat pe o componentă cu specific etnic, însă activitatea
desfășurată prezintă capacitatea de aplicare generală și asupra altor
categorii de beneficiari ai serviciilor de probaţiune. Rolul de mentor
poate fi asumat atât de persoane care au finalizat cu succes
termenul de supraveghere sau persoane din comunitate care doresc
să sprijine beneficiari din evidenţa serviciilor de probaţiune; astfel,
acest rol mentor nu este un dat, ci reprezintă o capacitare a unei
motivaţii interne, facilitată de către consilierii de probaţiune.
Ambele ipostaze sunt, de fapt, dimensiuni care ne completează
propria persoană, fiecare dintre noi experimentând, direct sau
indirect, conștient sau inconștient, rolul de mentor și persoană
îndrumată, în diverse scenarii de învăţare și adaptare în spaţiul
social în care ne desfășurăm viaţa, fie personală, profesională,
spirituală.

Perspective și recomandări

Experienţa mentoratului în contextul exemplificat, implică


urmărirea unor activităţi în regim de parteneriat instituţional,
precum dezvoltarea unor parteneriate între Direcţia Naţională de
Probaţiune și Agenţia Naţională pentru Romi, între serviciile de
probaţiune și reprezentanţii legali ai romilor din instituţiile locale,
care să faciliteze extinderea rezultatelor bunelor practici
înregistrate în cele zece servicii de probaţiune la nivel naţional.
Totodată, organizarea activităţii de mentorat presupune și
identificarea de parteneriate, acţiuni de voluntariat cu organizaţii
non-guvernamentale, cu instituţii publice, care au experţi în
domeniul asistării persoanelor de etnie romă.
În planul activităţilor profesionale se urmărește dezvoltarea
unor abordări specifice de asistare a persoanelor aflate în evidenţa
serviciilor de probaţiune, care să faciliteze procesul de reintegrare
în societate și identificarea de resurse în vederea multiplicării
activităţilor de mentorat.
Perspectiva explorată în cadrul proiectului a prezentat o
dimensiune de etnicitate axată pe vulnerabilitatea socială,
prezentând anumite particularităţi de implementare a activităţilor

282 
 
de mentorat care au necesitat demersuri de adaptare instituţională
la obiectivele specifice, iar experienţa prezentă constituie un model
pentru viitoare demersuri în această direcţie.

Recomandări pentru actorii cheie

1. Asumarea unor acorduri de colaborare între serviciile de


probaţiune și instituţii locale, judeţene și centrale care oferă servicii
în domeniul educaţiei de tip Șansa a doua și/sau în domeniul formării
profesionale adaptate particularităţilor beneficiarilor.
2. Identificarea existenţei unor mecanisme de prevenire și
combatere a discriminării persoanelor aflate în supravegherea
serviciilor de probaţiune, precum și de susţinere socială a eforturilor
de integrare socială.
3. Evaluarea oportunităţilor de organizare a cadrului
instituţional adecvat activităţii de mentorat destinat persoanelor
aflate în supravegherea serviciului de probaţiune, prin preluarea
unor modele de acţiune și diseminarea de bune practici, recunoscute
în sistemele corecţionale.
4. Studii privind tipurile de vulnerabilităţi asociate
persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune, corelate cu
tipuri de intervenţii destinate sporirii oportunităţilor de reintegrare
socială.
5. Implementarea unor proiecte cu finanţare europeană în
vederea consolidării cooperării interinstituţionale și întăririi
capacităţii de răspuns a reţelei de instituţii implicate în
administrarea justiţiei și administrarea politicilor publice privind
persoanele aflate în risc de excluziune;
6. Organizarea unui grup de lucru care să analizeze
posibilităţile de multiplicare a acestui tip de intervenţie socială
iniţiat de către Direcţia Naţională de Probaţiune.

Încheiem prezentarea acestei experienţe, prin promovarea


unei posibile abordări a mentoratului care poate fi comparată cu
ceea ce spunea Ralph Waldo Emerson „Nu merge unde te duce
drumul, mergi pe unde nu există un drum și lasă o urmă.”
Astfel, împreună, prin mai multe urme, vom construi un drum
… un început … pentru fiecare dintre noi.

283 
 
Bibliografie
Bodewig, C.; Arnhold, N.; Linden, T.; Dulitzky, D.; Kosko, S.;
Torracchi, F. (2010). Roma Inclusion: An Economic
Opportunity for Bulgaria, Czech Republic, Romania and
Serbia - policy note, World Bank, Human Development Sector
Unit, Europe and Central Asia Region.
http://siteresources.worldbank.org/INTROMA/Resources/Roma_Inc
lusion_Economic_Opportunity.pdf, European Commission,
(ny). EU Platform for Roma Inclusion Frequently asked
questions
http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-11-795_en.htm
European Commission (2011)
An EU Framework for National Roma Integration Strategies up to
2020, Communication from the Commission to the European
Parliament, the Council, the European Economic and Social
Committee and the Committee of the Regions,
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM
:2011:0173:FIN:EN:PDF European Commission (2012a).
Durnescu, I. (2008). O istorie a probaţiunii în România, în V.
Schiaucu, R. Canton, Manual de probaţiune. București.
Editura Eurostandard.
Durnescu, I. (2011). Probaţiunea. Teorii, legislaţie și practică, Iași:
Editura Polirom.
Dumitrașcu, H.(coord.). (2012). Consilierea în asistenţa socială. Iași:
Editura Polirom.
Kyle, D., Moore, G., & Sanders, J. (1999). The role of the mentor
teacher: Insights, challenges, and implications, Peabody
Journal of Education, 74(3–4), 109–122.
National Roma Integration Strategies a first step in the
implementation of the EU Framework.
http://ec.europa.eu/justice/discrimination/files/roma_nat_integr
ation_straten.pd
Mărginean, I., Vasile, M., (coord). (2015). Dicţionar de calitatea
vieţii. București: Editura Academiei Române.
Ionescu, M., Stănescu, S. (2014). Politici Publice pentru Romi,
Raport de evaluare a programelor naţionale finanţate UE.
Renton, J. (2009). Coaching and Mentoring: What They Are and How
to Make the Most of Them, New York: Bloomberg Press.
Donaldson, G. (2010). Viitorul predării în Scoţia, Guvernul scoţian.

284 
 
Patterson, K. et al. (2013). Mentoratul Informal – Ghid pentru
mentorii voluntari.
Resurse WEB
http://andagheorghiu.webgarden.ro/panelright/articole-noi/rolul-
mentoratului-n-
http://www.anr.gov.ro/index.php/anr/legislatie/legislatie-
aplicabila
http://www.anr.gov.ro/docs/Site2016/Transparenta/Rapoarte/Ra
poarte2015
http://www.anr.gov.ro/docs/Site2013/Transparenta/Rapoarte/Tra
nsferuri%202013
http://www.anr.gov.ro/docs/Site2014/BibliotecaVirtuala/Publicati
i/Politici
http://anp.gov.ro/programe-si-strategii

285 
 
MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN SISTEMUL DE PROBAŢIUNE DIN
ROMÂNIA

Larry Motiuk108
Octavian Pană109

Fundamente teoretice

Teoria învăţării sociale (Bandura, 1977) postulează că un


comportament infracţional, la fel ca toate celelalte
comportamente, se învaţă. Comportamentul infracţional rezultă
dintr-o interacţiune între factorii personali importanţi și situaţia cu
care persoana se confruntă. Există mai multe condiţii posibile care
formează și susţin comportamentul infracţional, iar căile care pot
duce o persoană către comiterea unei infracţiuni se pot modifica în
timp. Teoria învăţării sociale sugerează că un comportament
infracţional este adesea răsplătit (recompensat), nu numai din cauza
câștigurilor ilicite, ci și din cauza altor factori criminogeni; de
exemplu, comportamentul infracţional poate fi apreciat și încurajat
prin sprijinul social al anturajului infracţional, de emoţia asociată
riscului, prin reafirmarea atitudinilor infracţionale, precum și prin
dobândirea de „competenţe” infracţionale.
Pe plan internaţional, o perspectivă oferită de teoria învăţării
sociale a devenit un cadru de lucru în domeniul evaluării, al
tratamentului și al gestionării persoanelor care comit infracţiuni.
Cercetătorii au extins această perspectivă teoretică într-o psihologie
a comportamentului infracţional și un set de principii bazate pe
cazuri practice pentru intervenţii eficiente - risc, nevoie și
responsivitate (Andrews, Bonta, & Hoge, 1990). În primul rând,
principiul riscului postulează ideea că tratamentul (intervenţia)
trebuie să se potrivească nivelului riscului de recidivă al persoanelor
aflate în supravegherea serviciilor de probaţiune. Faptul că
persoanele care comit infracţiuni sunt împărţite pe grupe (categorii)
în funcţie de nivelul de risc și al intervenţiei psiho-sociale asociate
în vederea reducerii comportamentului infracţional, ne conduc
către un model semnificativ în privinţa evaluării riscului de recidivă
și a intervenţiei. Astfel, reducerea recidivei se produce atunci când

108 Policy assisstant commissioner, Correctional Services of Canada


109 Șef serviciu - Serviciul de Probaţiune Argeș, Direcţia Naţională de Probaţiune 
286 
 
persoanele cu risc de recidivă redus sunt supuse unor intervenţii de
specialitate minime, iar persoanelor cu risc de recidivă mare li se
aplică intervenţii intensive. În opoziţie cu acest proces, ceea ce
poate crește recidiva este o abordare inadecvată, prin care cazul
persoanelor cu risc redus să fie abordat prin intervenţii intensive,
iar persoanele cu risc de recidivă ridicat să fie tratate, în schimb,
cu intervenţii minime.
Managementul riscului. Publicul este preocupat de modul în
care persoanele aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune sunt
supravegheate, aceste servicii fiind considerate responsabile pentru
siguranţa comunităţii. Prin raportare la această atribuţie, cel mai
bun mod de a servi publicul este de a recunoaște importanţa
evaluării riscului prezentat de o persoană care comite infracţiuni și
de a gestiona acest risc de recidivă în vederea diminuării, punând în
practică instrumentele de care consilierii de probaţiune dispun,
precum și de pregătirea lor de specialitate.
Gestionarea eficientă a riscurilor implică faptul că deciziile
cu impact asupra organizaţiei sunt realizate folosind cele mai
adecvate proceduri care sunt în concordanţă cu obiectivele generale
ale sistemului. Aplicarea principiilor de management al riscului în
vederea reducerii probabilităţii de reiterare a comportamentului
infracţional este necesară serviciilor de probaţiune pentru a
dezvolta sau a îmbunătăţi un program eficient de gestionare a
riscului (L. Motiuk, 1995). Aceste principii de management al riscului
includ evaluarea riscului (analiză), schimbul de informaţii
(comunicare), monitorizarea activităţilor (evaluare) și, dacă este
cazul, aplicarea unei intervenţii (program de consiliere). Siguranţa
publică este îmbunătăţită atunci când activităţile de management
al riscului sunt integrate atribuţiilor derulate de persoanele care
realizează supraveghere și control. Mai multe sisteme de probaţiune
au implementat această nouă tehnologie de evaluare și management
al riscului și al nevoilor.
Risc: Incertitudinea rezultatului. În literatura de
specialitate din domeniul criminologiei au existat multe încercări de
a demonstra eficacitatea relativă a procedurilor de gestionare a
riscurilor în îndeplinirea diferitelor obiective corecţionale. Până în
prezent, atenţia s-a concentrat asupra rezultatelor supravegherii,
ca fiind variabilele cele mai relevante pentru luarea deciziilor legate
de justiţia penală (Motiuk, 1997).

287 
 
În mod tradiţional, studiile care abordează tema rezultatelor
supravegherii comunitare au evaluat infractorii în ceea ce privește
recidiva și măsurile luate în caz acestora. Cele mai importante
dintre aceste măsuri au fost arestarea, re-condamnarea și
reîntoarcerea în închisoare. Din perspectiva publicului, recidiva
persoanelor care comit infracţiuni cu violenţă sau de natură sexuală
reprezintă o problemă care necesită a fi abordată având în vedere
impactului negativ al acesteia asupra victimelor. În plus, recidiva
oferă o indicaţie a eficienţei intervenţiilor corecţionale.
Decizia ce trebuie luată în urma soluţionării problemelor
provocate de incertitudinea rezultatelor supravegherii este piatra
de temelie a oricărui program eficient de gestionare a riscurilor.
Această decizie trebuie să ia în considerare și să acorde atenţie
deplină tuturor factorilor de risc relevanţi. În practică, analiza
riscului de recidivă ar trebui să furnizeze informaţii esenţiale care
să structureze luarea deciziilor în ceea ce privește cerinţele
referitoare la intensitatea și durata supravegherii, precum și cele
referitoare la programul de consiliere necesar pentru diminuarea
riscului de recidivă. Prin urmare, nu este surprinzător să găsim
încercări de a proiecta, dezvolta și implementa proceduri obiective
de evaluarea a riscurilor/ nevoilor pentru încadrarea în clase de risc
a persoanelor aflate în supraveghere.
Pe plan internaţional, cea mai mare parte a obiectivelor pe
care le au instrumentele de clasificare a riscului au fost puse iniţial
în aplicare de-a lungul anilor ’90. Pentru a face faţă provocărilor
corecţionale ale noului mileniu este esenţială corelarea procedurilor
de evaluare a riscului cu planul de intervenţie și realizarea unor re-
evaluări sistematice (pentru a avea un impact semnificativ în
managementul riscului). În acest scop, cele mai importante
caracteristici care ghidează proiectarea, dezvoltarea și livrarea
modelelor de evaluare au drept caracteristici validitatea predictivă,
reflectarea realităţii, flexibilitatea, sublinierea raţionamentului
(judecăţii) profesional și atributul de a fi deopotrivă cantitative și
calitative.
Se consideră că evaluarea sistematică în etapa iniţială a unui
condamnat în penitenciar este critică pentru capacitatea de a
analiza cu exactitate riscul pentru fazele ulterioare ale sentinţei,
atunci când se iau decizii cu privire la posibile reduceri ale
controlului și intensităţii intervenţiei. În același timp, este de
remarcat faptul că există modele de succes privind evaluarea

288 
 
riscului pentru infractorii liberaţi condiţionat în comunitate. O astfel
de activitate poate conduce, și chiar a condus, la punerea bazelor
pentru dezvoltarea proceselor de evaluare pentru diferite tipuri de
infractori: violenţi, recidiviști, cei care au comis infracţiuni sexuale
sau orice alte infracţiuni.
Cercetările anterioare (L. L. Motiuk & Porporino, 1989), în
ceea ce privește valoarea predictivă a evaluărilor de risc au condus
la trei concluzii majore: 1) factorii referitori la trecutul infracţional
sunt puternic legaţi de rezultatele liberării; 2) există o corelaţie
consistentă între tipul și numărul de nevoi criminogene pe care
infractorii le prezintă și probabilitatea recidivei acestora; și cel mai
important, 3) evaluarea combinată atât a nivelului de risc, cât și a
nivelului de nevoi poate îmbunătăţi în mod semnificativ capacitatea
de a diferenţia cazurile în funcţie de probabilitatea recidivei.

Sistemul românesc de probaţiune și evaluarea riscului de recidivă

Problematica evaluării riscului de recidivă este una de


maximă importanţă pentru sistemul românesc de probaţiune, având
în vedere faptul că acest tip de evaluare este reglementat expres în
legislaţia penală. În aceste condiţii, cu toate că nu se impune
realizarea unui inventar exhaustiv al temeiurilor legale ale evaluării
riscului de recidivă, este oportun a învedera totuși câteva aspecte
esenţiale în contextul intrării în vigoare a noului Cod penal.
În comparaţie cu vechea legislaţie penală care nu avea o
determinare foarte strictă a activităţii de evaluare a riscului de
recidivă, legislaţia introdusă odată cu reforma penală din anul 2014
este mult mai precisă având temeiuri indiscutabile. Evaluarea
riscului de recidivă este prevăzută ca o activitate specifică a
consilierului de probaţiune atât pentru persoanele cercetate sau
judecate, cât și pentru persoanele condamnate. Articolul 116 din
Codul penal și articolul 506 din Codul de procedură penală
reprezintă temeiul solicitării referatelor de evaluare în cazul
minorilor care au săvârșit infracţiuni de către organele de cercetare
penală sau instanţa de judecată. Legea nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune stabilește
conţinutul acestor referate de evaluare care trebuie să includă
referinţe despre riscul de săvârșire a unor infracţiuni - art. 34 alin.
(1). Aceleași informaţii sunt necesare a fi introduse și în cazul
rapoartelor pentru persoanele inculpate adulte potrivit art. 39 alin.

289 
 
(1) din aceeași lege. În cazul persoanelor condamnate aflate în
supravegherea serviciilor de probaţiune, dacă pe parcursul perioadei
de supraveghere se redactează rapoarte de evaluare, la iniţiativa
consilierului de probaţiune sau a instanţei de judecată, acestea vor
include potrivit art. 44 alin. (2) și „propuneri motivate care să
sprijine instanţa de judecată în luarea unei decizii considerate a fi
oportune din perspectiva reducerii riscului săvârșirii de
infracţiuni”. De asemenea, activitatea desfășurată de consilierul de
probaţiune cu persoanele condamnate se desfășoară în baza unui
plan de supraveghere potrivit art. 55 alin. (1), în al cărui conţinut
este prevăzut un capitol special pentru evaluarea riscului de
recidivă. Și intervenţia consilierului de probaţiune în cazul
persoanelor supravegheate are ca obiectiv direct reducerea riscului
de săvârșire a unor noi infracţiuni - art. 102 alin. (1).
Menţionarea dispoziţiilor legale precizate anterior subliniază
importanţa procesului de evaluare a riscului de recidivă în
activitatea curentă a consilierilor de probaţiune. De altfel, unul
dintre obiectivele majore ale sistemului românesc de probaţiune
este creșterea gradului de siguranţă în comunitate prin reabilitarea
socială a infractorilor și diminuarea riscului de săvârșire a unor noi
infracţiuni, așa cum este prevăzut în art. 2 alin. (2) din Legea nr.
252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune. O practică defectuoasă în ceea ce privește evaluarea
riscului de recidivă poate atrage după sine ratarea misiunii
instituţionale a sistemului de probaţiune.
Orice organizaţie sau instituţie care activează în sectorul
public trebuie stabilească o politică cu privire la riscurile pe care le
poate întâmpina în activitatea proprie, riscuri care o împiedică să-
și atingă obiectivele. Cu atât mai mult, o instituţie care gestionează
persoane cu un comportament dezavuat de societate, cum este
instituţia probaţiunii, trebuie abordeze temeinic managementul
riscului (Kemshall, 2003), deoarece incidentele care pot decurge
dintr-o evaluare defectuoasă a riscului pot avea consecinţe deosebit
de grave atât pentru membrii societăţii, pentru propriii angajaţi,
pentru partenerii implicaţi în derularea activităţilor curente, cât și
pentru imaginea instituţiei ca serviciu public ce are ca scop
creșterea siguranţei publice.
Totodată, evaluarea riscului contribuie la prioritizarea
cazurilor și conștientizarea de către personalul de probaţiune a
gradului de efort intens pe care îl presupune lucrul cu persoanele ce

290 
 
prezintă risc de recidivă crescut prin comparaţie cu gradul de efort
de intensitate moderată/ redusă pe care îl implică lucrul cu cele
care prezintă un risc de recidivă mic.
Există mai multe elemente de risc în cazul persoanelor pe
care le are în evidenţă serviciul de probaţiune. Primul se referă la
riscul de recidivă sau riscul de a săvârși o nouă infracţiune
(înţelegând astfel termenul de recidivă în sens larg, indiferent de
stadiul procesual în care se află persoana - făptuitor, inculpat sau
recidivist). Al doilea tip de risc se raportează la riscul pentru
consilierii de probaţiune care decurge din comportamentul
persoanelor aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune. Astfel,
aceste persoane pot prezenta, la momentul intervenţiei, tulburări
psihice, consum de alcool sau substanţe psihotrope, care pot
influenţa în mod negativ tipul de relaţie profesională. Al treilea tip
de risc se referă la riscul pentru propria persoană (cum ar fi riscul
de sinucidere sau de auto-vătămare) ori pentru apropiaţi.
În evaluarea complexă a persoanelor aflate în evidenţa
serviciilor de probaţiune, consilierii de probaţiune utilizează
cunoștinţe și folosesc abilităţi din domenii diferite pentru a stabili
nivelul riscurilor menţionate mai sus (fie că este vorba de persoane
supravegheate, învinuiţi sau inculpaţi). Aceste evaluări sunt rodul
unei activităţi complexe și a experienţei dobândite în ani de
practică. Ele presupun un însemnat efort de investigaţie. Un
instrument care determină mai rapid și mai obiectiv nivelul riscului
pe care o persoană evaluată îl are la un moment dat este unul care
ajută consilierii de probaţiune atât în privinţa timpului necesar
evaluării, cât și în privinţa obiectivităţii. Instrumentul se poate
completa în câteva minute și poate structura informaţia culeasă de
consilierul de probaţiune în demersurile sale investigative.
Obiectivitatea instrumentului este oferită de patern-urile (modele)
statistice care selectează și indică, în mod direct, corelaţii între
tipuri de comportamente trecute și viitoare.
Evaluarea riscului nu este un subiect necunoscut în cadrul
sistemului românesc de probaţiune, metoda clinică de evaluare a
riscului de recidivă fiind folosită încă din perioada experimentală a
serviciilor de probaţiune (Poledna, 2001). Manualele de probaţiune
(Schiaucu & Canton, 2008) anterioare sau ghidurile de bune practici
(Costandache, Groza & Mihăilă, 2002) pe diverse arii ale activităţii
de probaţiune din România, prezintă modele ce pot ajuta consilierul
de probaţiune în vederea realizării unei evaluări cât mai acurate,

291 
 
printre obiectivele acesteia figurând evaluarea riscului de recidivă
prin metoda clinică ce implică identificarea raportului dintre factorii
statici și factorii dinamici de risc în cazul comportamentului
persoanei evaluate.
Studiile și cercetările de specialitate în acest domeniu relevă
existenţa unor eforturi, mai degrabă disparate și îndepărtate în plan
temporal, de a atrage atenţia asupra acestui subiect și de a aduce o
contribuţie care să fie semnificativă pentru populaţia ţintă a
sistemului de probaţiune. Preocuparea pentru identificarea
factorilor de risc s-a materializat pentru prima dată prin studiul
coordonat de Sorina Poledna și Liviu Bujan (Poledna&Bujan, 2004).
Acest studiu a încercat să prezinte care sunt factorii semnificativi
ce trebuie avuţi în vedere atunci când se evaluează comportamentul
infracţional al minorilor și tinerilor.
Un pas important în cercetarea asupra riscului de recidivă în
context naţional îl constituie crearea Chestionarului privind
evaluarea riscului de recidivă și a nevoilor criminogene, propus în
lucrarea de doctorat a lui Ioan Durnescu, „Fenomenul recidivei în
domeniul criminalităţii patrimoniale” (Durnescu, 2006). Acest
chestionar are un număr de 15 capitole, iar toţi itemii identificaţi în
aceste capitole sunt fundamentaţi pe studii statistice românești și
mai ales internaţionale, fiecare dintre ei având relevanţă din
perspectiva ratelor de recidivă. Itemii incluși în chestionarul
prezentat sunt în mare parte factori de risc, o parte dintre aceștia
fiind factori de risc statici (vârstă, sex, istorie infracţională etc.),
iar alta fiind factori dinamici (consum de alcool, consum de droguri,
nivel de educaţie, sănătate etc.). Fiecare item poate fi luat în calcul
și tratat ca ipoteză de lucru110.
Cele 15 capitole sunt: I. Date introductive, II. Istoria
infracţională, III. Comportamentul instituţional la ultima
condamnare, IV. Date despre fapta pentru care este inculpat sau
condamnat subiectul, V. Date despre familia de origine, VI. Familia
proprie, VII. Situaţia locuirii (în ultimele 6 luni), VIII. Educaţie, IX.
Locul de muncă, X. Sănătatea mentală, XI. Consumul de substanţe,
XII. Situaţia financiară (de la momentul liberării), XIII. Atitudinea
faţă de infracţiune, XIV. Stilul de viaţă (ultimele 6 luni
premergătoare comiterii faptei), XV. Gândire și comportament.

110Durnescu I., op. cit., p. 90 și următoarele - este prezentat în detaliu argumentaţia cu


privire la corelaţia dintre itemii identificaţi și ratele de recidivă în diverse studii de
specialitate.
292 
 
Chestionarul include atât factori de risc, cât și factori protectivi,
lucru care duce atât către o evaluare mai echilibrată, scoţând în
evidenţă aspecte pozitive, cât și la o planificare mai eficientă a
intervenţiei psiho-sociale, identificându-se punctele pozitive în
situaţia clientului, pe care se poate construi astfel intervenţia. Un
beneficiu important în privinţa evaluării riscului se referă la
integrarea aspectelor actuariale cu cele clinice care permit o
abordare individualizată a subiectului. Prin aplicarea protocolului de
evaluare, subiectul nu mai este evaluat doar din perspectiva
comportamentului probabil al persoanelor ce fac parte din același
grup, ci și ca o individualitate ce se manifestă într-un mediu specific.
Acest chestionar a fost testat, atât pe inculpaţi, cât și pe persoane
aflate în supraveghere, pe parcursul anului 2007, în cadrul unui
serviciu de probaţiune local având un succes moderat, principala
critică adusă fiind aceea referitoare la resursele materiale și de timp
ce sunt necesare în realizarea evaluărilor.

Implementarea unui instrument profesional de evaluare a riscului în


sistemul de probaţiune românesc

Iniţierea demersurilor de realizare a unui instrument de


evaluare a riscului de recidivă

Așa cum reiese din cele expuse în capitolul anterior,


problematica evaluării riscului de recidivă a devenit una de prim
plan în noua legislaţie penală implementată în România, începând
cu 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Astfel, demersul privind evaluarea riscului de recidivă a persoanelor
aflate în evidenţa serviciilor de probaţiune devine unul obligatoriu.
Consilierii de probaţiune au acumulat experienţă în domeniul
evaluării riscului de recidivă și folosind, în principal, metoda clinică
(Boboș, Drăgotoiu & Pușcașu, 2002). Indiferent câte măsuri de
prevedere sunt luate pentru ca procesul de evaluare a riscului să
devină obiectiv, metoda de evaluare clinică rămâne totuși criticabilă
pentru gradul mare de subiectivitate pe care îl implică. Astfel, este
nevoie ca în procesul de evaluare a riscului datele culese să fie
analizate în baza unor protocoale folosite frecvent în știinţele
sociale care să elimine pe cât posibil gradul de subiectivitate a
consilierului de probaţiune.

293 
 
Aceste protocoale de analiză au fost introduse în sistemele
corecţionale nord-americane în anii `90 și folosesc pe scară largă
informaţiile de natură statistică puse la dispoziţie de instituţiile
abilitate, precum și rafinarea rezultatelor prin ceea ce se numește
meta-analiză. Relevante pentru sistemul de probaţiune rămân
instrumentele de evaluare a recidivei folosite de Serviciul
Corecţional din Canada (LSI – Level of Service Inventory), care a
inspirat (Mair, 2004) la rândul său multiple utilizări în diverse
sisteme de probaţiune din Europa, cel mai celebru și intens
promovat fiind cel britanic – OaSyS.
Trebuie precizat că astfel de instrumente de evaluare a
riscului de recidivă sunt doar un sprijin pentru consilierul de
probaţiune și nu vin să înlăture decizia acestuia bazată pe judecata
sa profesională. Ele adaugă doar un plus de obiectivitate furnizată
de date statistice procesate cu metode matematice avansate, dar
nu pot acţiona în mod automat și nu stabilesc verdicte executorii.
Consilierul de probaţiune este cel care așază datele obiective
furnizate de diverse instrumente în contextul evaluării unei
persoane cu determinări psiho-fizice și sociale unice. Utilizarea
instrumentelor de evaluare a riscului vine să susţină consilierul în
demersul de evaluare a unei persoane aflate în evidenţa sa prin
furnizarea tuturor datelor relevante, din punct de vedere statistic,
în privinţa riscului. Acest inventar al itemilor relevanţi statistic nu
este niciodată unul definitiv și nici exhaustiv, dar întrunește un grad
mult mai mare de obiectivitate, decât metoda clinică, prin testarea
sa în decursul timpului și prin modificările ce pot fi aduse în vederea
îmbunătăţirii continue.
Ca o concluzie, metoda care întrunește deocamdată gradul
cel mai mare de obiectivitate în evaluarea riscului este folosirea
unui instrument de evaluare testat și validat pe populaţia ţintă prin
metode cunoscute în știinţele sociale la care se adaugă judecata
profesională a consilierului de probaţiune, bazată pe experienţa sa
în domeniu.
Date fiind aceste aspecte, este evident că la nivelul anului
2014 – momentul introducerii reformei penale în România, sistemul
românesc de probaţiune avea nevoie de un instrument profesional
de evaluare a riscului de recidivă, testat și validat pe populaţia din
România, care să fie adaptat nevoilor sale, să fie ușor de utilizat și
să nu consume resurse de timp și personal. În acest context, decizia
de a iniţia un demers care să aibă ca obiectiv crearea unui

294 
 
instrument de evaluare a riscului vine în întâmpinarea unui
deziderat esenţial de dezvoltare a sistemului românesc de
probaţiune. La scurt timp, această decizie avea să se dovedească
salutară, odată cu creșterea în progresie accelerată a cazuisticii în
serviciile de probaţiune locale, de la 20.446 de persoane
supravegheate în 2013 la peste 50.000 în 2016, în contrast cu lipsa
resurselor materiale și, mai ales, de personal. Astfel, prioritizarea
activităţii curente a devenit un obiectiv imediat.
Încă din anul 2011, între Direcţia de Probaţiune și Serviciile
Corecţionale din Canada, s-a luat decizia stabilirii unor modalităţi
bilaterale de cooperare cu intenţia de a dezvolta un instrument
pentru evaluarea riscului de recidivă în cazul persoanelor
condamnate, Canada fiind ţara care a influenţat la nivel mondial
practica evaluării riscului de recidivă. Serviciile Corecţionale
Canadiene s-au oferit să sprijine pro-bono sistemul de probaţiune
din România în procesul de dezvoltare a unui instrumentul de
evaluare a riscului de recidivă. Pentru punerea în practică a unei
astfel de colaborări complexe, s-a stabilit o cooperare mai largă
utilizând resursele umane și materiale ale partenerilor tradiţionali
ai Direcţiei de Probaţiune din sfera societăţii civile. Astfel, în anul
2013, între Ministerul Justiţiei, prin Direcţia Naţională de
Probaţiune, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Fundaţia
Reforma Justiţiei Penale, Asociaţia Transcena și Asociaţia GRADO a
fost încheiat un protocol de colaborare în scopul desfășurării
proiectului „Contribuţie la implementarea legislaţiei penale în
România”, în cadrul căruia s-a stabilit, printre altele, că vor fi
asigurate condiţiile pentru pilotarea, validarea și implementarea
instrumentului de evaluare a riscului în activitatea curentă a
serviciilor de probaţiune, precum și de evaluare a persoanelor care
urmează să se libereze din penitenciare.
Proiectul a fost desfășurat în patru faze și a avut ca obiectiv
principal crearea și validarea unui instrument de evaluare a riscului.
Evaluarea riscului de recidivă este un aspect crucial în cadrul
activităţilor de reintegrare a persoanelor ce comit infracţiuni, dar și
în privinţa managementului de caz al acestor persoane. Decizia
privind nivelul de intervenţie în cazul unei persoane aflate în
evidenţa serviciului de probaţiune trebuie să se raporteze, în mod
direct, la nivelul riscului pe care acea persoană îl prezintă de a mai
comite o nouă faptă penală. Infractorii care prezintă un nivel redus
al riscului de recidivă este necesar să fie incluși în programe de

295 
 
supraveghere cu un nivel scăzut al intervenţiei, în timp ce
persoanele ce prezintă un risc mare de recidivă se impune să fie
incluse în programe de intervenţie intensive. Cele patru stadii ale
proiectului de creare și validare a unui instrument de evaluare a
riscului au fost: 1. Familiarizare și viabilitate, 2. Proiectarea
instrumentului, 3. Testarea, 4. Implementarea.
În prima etapă a proiectului, obiectivul principal urmărit a
fost cunoașterea și stabilirea bazei comune a experienţei practice
pe care se poate fundamenta cooperarea bilaterală. Acest demers a
presupus organizarea unui seminar la care au participat
reprezentanţi ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, ai
Direcţiei Naţionale de Probaţiune de la nivel central și local, și în
care au fost realizate prezentări ale sistemelor corecţionale din cele
două ţări, din perspectiva experienţei relevante în privinţa evaluării
riscului de recidivă. Aprofundarea cunoașterii sistemului de
probaţiune românesc s-a realizat prin participarea expertului
canadian la o vizită de studiu în cadrul Serviciului de Probaţiune
Argeș, ocazie cu care au fost discutate modalităţile concrete de
evaluare a persoanelor aflate în evidenţa serviciului de probaţiune
și au fost analizate documentele care stau la baza acestor evaluări.
De asemenea, o latură importantă a misiunii de familiarizare a avut-
o trecerea în revistă a documentelor ce ţin de activitatea practică a
serviciilor de probaţiune realizată de reprezentanţii din aparatul
central al Direcţiei Naţionale de Probaţiune, împreună cu
reprezentantul Serviciilor Corecţionale Canadiene.
Analiza comparată a celor două sisteme corecţionale a
constituit primul pas în cadrul procesului de concepere a unui
instrument de evaluare a riscului care avea să se deruleze pe
parcursul anului 2014. Ulterior, reprezentanţii celor două sisteme au
creat structura de bază (blueprint-ul) a unui instrument de evaluare
a riscului.
Rezultatul acţiunii grupurilor de lucru l-a constituit prima
formă a Instrumentului de evaluare a riscului de recidivă, denumit
ulterior: Scala de Evaluare Risc/Nevoi (SERN). Prima parte a
instrumentului (partea introductivă) vizează colectarea datelor de
identificare a persoanei ce urmează a fi evaluată, aceasta fiind
urmată de trei secţiuni care cuprind elemente diferite ce contribuie
la evaluarea obiectivă a riscului de recidivă grupate tematic după
cum urmează: secţiunea 1 cuprinde 12 factori de risc statici (cei
care se raportează la istoria infracţională a persoanei), secţiunea 2

296 
 
integrează 18 factori de risc dinamici (care vizează nevoile
criminogene ale persoanei), iar ultima secţiune se raportează la
prezumtive nevoi speciale ale persoanei și realizează o sumarizare
secţiunilor precedente. Pentru a avea o imagine clară a
instrumentului, îl prezentăm integral în cadrul Anexei nr. 1.

Proiectarea instrumentului de evaluare a riscului de


recidivă

Așa cum s-a menţionat deja în primul capitol, studiile


precedente în domeniul reintegrării (Motiuk, 1997) arată că
evaluarea individualizată a nevoilor criminogene și a riscului au o
importanţă capitală în demersurile consilierilor de probaţiune în
vederea reintegrării sociale a persoanelor care comit infracţiuni, iar
această evaluare are un impact direct asupra nivelului (gradului) de
supraveghere și asupra intervenţiei specializate. Instrumentul de
evaluare a riscului conceput în parteneriat româno-canadian se
raportează atât la rezultatele cercetărilor internaţionale de
specialitate în domeniu, cât și la specificitatea modului de lucru și
la abordarea din sistemului românesc de probaţiune.
Prezentăm în continuare informaţii cu privire la instrumentul
de evaluare creat în cadrul grupului de lucru pentru sistemul de
probaţiune românesc. Aceasta, deoarece în cazul sistemului
penitenciar, în cadrul dezbaterilor, a apărut o nouă direcţie de
acţiune, iar în final au fost concepute mai multe instrumente de
evaluare a riscului pentru persoanele private de libertate, fiind
grupate după data realizării evaluării.
Au fost create astfel trei instrumente pentru evaluarea
persoanelor private de libertate: 1. la data intrării în sistemul
penitenciar, 2. la data intrării în comisia pentru schimbarea
regimului de detenţie și 3. la data intrării în comisia pentru liberare
condiţionată (acesta fiind de interes și pentru serviciile de
probaţiune, deoarece o parte din persoanele liberate vor intra,
ulterior liberării, în evidenţa serviciilor de probaţiune).
Instrumentul de evaluare creat pentru uzul sistemului de
probaţiune a purtat iniţial denumirea de Fișă de evaluare
Risc/Nevoi, după care a fost redenumit Scala de Evaluare Risc/Nevoi
(SERN), noua denumire fiind mai apropiată de menirea acestuia.
Așa cum s-a menţionat anterior, acest instrument este
constituit din trei secţiuni inter-dependente: Factori statici de risc

297 
 
(trecutul infracţional), Nevoile criminogene și Nevoile speciale și
Sinteză (Motiuk & Schiaucu 2014).
Secţiunea 1 își propune evaluarea factorilor statici de risc,
care se raportează, în special, la trecutul infracţional al persoanei
evaluate. Estimarea realizată în cadrul acestei secţiuni se bazează
pe analiza sistematică a 12 factori semnificativi referitori la
contactul persoanelor evaluate cu sistemul penal. După completarea
răspunsurilor la toţi cei 12 indicatori, evaluatorul calculează
numărul total al răspunsurilor pozitive corespunzător indexului
pentru Factori statici de risc. Cu cât scorul este mai mare, cu atât
riscul de a comite alte infracţiuni este mai crescut.

Secţiunea 1 - Factori statici de risc


Da Nu Necunoscut
Infracţiune/infracţiuni comise în minorat? ○ ○ ○
Condamnări anterioare? ○ ○ ○
Infracţiune/infracţiuni comise cu violenţă? ○ ○ ○
A mai fost anterior dispusă o sancţiune neprivativă? ○ ○ ○
Revocare ca urmare a încălcării măsurilor / ○ ○ ○
obligaţiilor?
Revocare ca urmare a comiterii unei noi infracţiuni? ○ ○ ○
A mai fost condamnat anterior cu pedeapsa închisorii? ○ ○ ○
Evadare/tentativă de evadare/deplasări neautorizate ○ ○ ○
în general?

Măsuri disciplinare (în penitenciar)? ○ ○ ○


Mai puţin de 6 luni de la ultima încarcerare? ○ ○ ○
A mai comis infracţiuni pentru o perioadă de 1 an sau ○ ○ ○
mai mult?
A fost condamnat alături de alte persoane? ○ ○ ○
Total
Nivelul riscului (general)
Categoria Scăzut Mediu
Crescut
○ ○ ○

Completarea instrumentului de evaluare permite


identificarea nivelului intensităţii supravegherii care are la bază
riscul prin raportare la trecutul infracţional. Calificativele „scăzut”,
„mediu” sau „crescut” rezultă din următoarele aprecieri: 1.
Calificativul „crescut” rezultă atunci când scorurile înregistrate la
Factori statici de risc (trecutul infracţional) indică dacă persoana
298 
 
evaluată a avut anterior un contact considerabil cu sistemul penal
sau dacă a determinat moartea sau vătămări grave ale victimelor.
2. Calificativul „scăzut” este generat atunci când scorurile
înregistrate la această secţiune indică faptul că persoana evaluată
nu a avut niciun contact sau a avut un contact redus cu sistemul
penal. 3. Calificativul „mediu” semnifică faptul că persoana
evaluată nu are, în mod clar, un risc „scăzut” de a comite noi
infracţiuni și nu există suficiente argumente pentru ca riscul să fie
„crescut”.
Secţiunea 2 din SERN are ca scop evaluarea nevoilor
criminogene care se bazează pe identificarea și pe analiza
sistematică a 9 factori semnificativi (Educaţie, Ocupaţie, Istoric
Familial, Relaţionare socială, Abuz de substanţe, Viaţa în
comunitate, Gândire/Comportament, Atitudine infracţională,
Sistem de valori), cu doi indicatori corespunzători pentru fiecare
arie de evaluare. După ce răspunsurile pentru toţi cei 18 indicatori
sunt completate, cu aprecieri privind situaţiile în care factorii
protectivi sunt consideraţi puncte tari, evaluatorul va calcula
numărul total al răspunsurilor pozitive corespunzător indexului
pentru nevoile criminogene. Cu cât scorul este mai mare, cu atât
riscul de a comite alte infracţiuni este mai crescut.

Secţiunea 2 - Nevoi criminogene


Da Nu Necunoscut Factor
protectiv?
1. Educaţie:
Mai puţin de 10 clase? ○ ○ ○
Mai puţin de 12 clase sau ○ ○ ○
echivalent?
2. Ocupaţie:
Șomer? ○ ○ ○
Lipsa deprinderilor / ○ ○ ○
abilităţilor practice?
3. Istoric Familial:
Atașament familial limitat? ○ ○ ○
Membri familiei ce manifestă o ○ ○ ○
conduită infracţională?
4. Relaţionare socială:
Afiliere la grupuri ○ ○ ○
infracţionale?
Amici/ prieteni ce manifestă o ○ ○ ○
conduită infracţională?
5. Abuz de substanţe:
Abuz de alcool? ○ ○ ○
299 
 
Consum de droguri? ○ ○ ○
6. Viaţa în comunitate:
Schimbarea locuinţei frecvent ○ ○ ○
/ lipsa unei locuinţe stabile?
Management financiar ○ ○ ○
defectuos?
7. Gândire/Comportament:
Capacitate redusă de a ○ ○ ○
anticipa consecinţele propriilor
acţiuni?
Slab auto-control? ○ ○ ○
8. Atitudine infracţională:
Atitudine negativă faţă de ○ ○ ○
sistemul legal?
Negarea/ neutralizarea ○ ○ ○
comportamentului infracţional?
9. Sistem de Valori:
Lipsa de respect faţă de ○ ○ ○
persoane și proprietate? ○ ○ ○
Agreează utilizarea violenţei?
Total
Nivelul riscului (general)
Categoria (calificativul) Scăzut Mediu Crescut
○ ○ ○

Clasificarea și evaluarea nevoilor criminogene se corelează cu


intensitatea supravegherii necesară pentru a atinge obiectivele
intervenţiei psiho-sociale și reintegrarea, în timp util, a persoanei
condamnate. Clasificarea se bazează atât pe severitatea
problemelor identificate, cât și pe numărul nevoilor criminogene
existente. Evaluatorul care completează Fișa de evaluare a
nevoilor/riscului va acorda calificativul „scăzut”, „mediu” sau
„crescut” ţinând cont de următoarele consideraţii: 1. Calificativul
„crescut” se atribuie atunci când scorurile înregistrate la Nevoile
criminogene reflectă o nevoie majoră în una din ariile evaluate sau
când se constată multiple nevoi criminogene; 2. Calificativul
„scăzut” se atribuie atunci când nu sunt identificate nevoi
criminogene sau sunt identificate puţine nevoi criminogene, privite
mai mult ca arii de îmbunătăţire; 3. Calificativul „mediu” semnifică
orice combinaţie de nevoi criminogene într-un număr și cu o
severitate care nu se încadrează la calificativul „scăzut” sau
„crescut”.
Pe baza rezultatelor celei de-a doua secţiuni din SERN sunt
specificate pentru fiecare persoană evaluată nevoile criminogene.
300 
 
Evaluatorul va lista toate nevoile criminogene în vederea prioritizării
lor în ordinea importanţei pentru reintegrarea socială a persoanei
evaluate. Primele trei nevoi criminogene identificate vor fi
considerate ca fiind cele mai importante pentru intervenţie, în
ordinea priorităţii lor. Dacă se constatată că nu este nevoie de
intervenţie în vederea acoperirii nevoilor criminogene, se va
menţiona acest fapt.
Secţiunea 3 își propune să releve existenţa nevoilor speciale
ale persoanei evaluate care nu pot fi incluse în niciunul dintre itemii
prezentaţi în celelalte două secţiuni. Una sau mai multe nevoi
speciale pot constitui o provocare pentru evaluarea nevoilor/
riscului și pentru procesul de planificare a intervenţiei, dar și în ceea
ce privește impactul asupra integrării sociale de ansamblu a
persoanelor condamnate. Nevoile speciale includ nevoile fizice,
mentale, de securitate, suicidale sau de autovătămare și/sau alte
nevoi care nu pot fi prevăzute (de exemplu, bariere lingvistice,
dizabilitate fizică).
Intensitatea supravegherii persoanei condamnate este
stabilită în funcţie de calificativul general Nevoi/Risc, care se
determină prin combinarea calificativelor individuale (specifice)
obţinute la secţiunile Factori statici de risc - trecutul infracţional și
Nevoile criminogene. În acest sens, cu cât evaluarea se află în
apropiere de axele colorate în roșu, aceasta ne certifică existenţa
unui risc/nevoie criminogenă crescut.

Relaţia Risc - nevoi Scăzut Mediu Crescut

Scăzut: ○ ○ ○

Mediu: ○ ○ ○

Ridicat: ○ ○ ○

Testarea și validarea instrumentului de evaluare a riscului


de recidivă

În cea de-a treia etapă a proiectului s-a procedat la testarea,


în cadrul serviciilor de probaţiune locale, a instrumentului de
evaluare a riscului (SERN), prezentat anterior,. Această operaţiune
301 
 
își propunea ca obiectiv fundamental familiarizarea consilierilor din
serviciile de probaţiune cu modalitatea de evaluare a riscului
propusă de SERN, precum și testarea acestuia pe o populaţie
românească reprezentativă pentru grupul ţintă căruia îi este
adresat.
Testarea instrumentului de evaluare a riscului de recidivă s-a
realizat în cinci servicii de probaţiune din judeţele Vrancea,
Suceava, Cluj, Argeș și Constanţa. Aceste servicii au fost selectate
în funcţie de numărul de cazuri de supraveghere înregistrate la
finalul anului 2013 și ţinând cont de criteriul geografic. A fost
evaluat un număr de 751 persoane aflate în supraveghere (673
bărbaţi și 78 femei), având următoarea distribuţie pe judeţe:
Constanţa (n=230), Argeș (n=185), Cluj (n=165), Suceava (n=93) și
Vrancea (n=78). Persoanele evaluate aflate în supraveghere de mai
puţin de 6 luni de la data înregistrării, până la data completării
SERN, reprezintă cel mai mare procent din numărul total de cazuri
evaluate (42,9%), în timp ce persoanele care se află în supraveghere
pe o perioadă cuprinsă între 6 și 12 luni sau cele care sunt în
supraveghere de mai mult de 12 luni de la data înregistrării (până la
data completării SERN), reprezintă un procent apropiat (28,5%
respectiv, 28,6%).
Persoanele evaluate au fost din categoria persoanelor
condamnate, atât pentru cele condamnate pe baza dispoziţiilor
vechiului Cod penal, cât și ale noului Cod penal. În cazul persoanelor
condamnate în baza noului Cod penal, au fost avute în vedere cele
care au fost condamnate la o pedeapsă a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, cele pentru care s-a stabilit o
pedeapsă a cărei aplicare a fost amânată, precum și minorii
sancţionaţi cu o măsură educativă neprivativă de libertate. Nu au
fost evaluate persoanele condamnate cu amendă penală
transformată în muncă neremunerată în folosul comunităţii și nici
persoanele liberate condiţionat.
Instrumentul SERN a fost completat doar de către consilierul
de probaţiune responsabil de caz. În completarea SERN, consilierul
de probaţiune a fost îndrumat să utilizeze și să consulte toate
documentele relevante cuprinse în dosarul de supraveghere/
probaţiune, precum și orice altă informaţie care poate lămuri
situaţia celui evaluat. De exemplu, în vederea lămuririi situaţiei
arestărilor preventive sau a pedepselor anterioare executate în
penitenciar, consilierul de probaţiune a avut acces la baza de date

302 
 
EVDET a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru
verificarea declaraţiilor. Totodată pentru verificarea pedepselor cu
suspendare sub supraveghere sau suspendare condiţionată s-au
efectuat verificări în sistemul informatic al instanţelor prin accesul
la platforma ECRIS. După completarea instrumentului, acesta a fost
transmis reprezentanţilor grupului de lucru care au avut ca sarcină
colectare acestor date. Documentul rezultat în urma evaluării a fost
păstrat la dosarul de probaţiune, pentru a fi utilizat în procesul de
supraveghere pentru fiecare persoană evaluată. Datele rezultate au
fost introduse într-o bază de date Excel, pusă la dispoziţia echipei
de cercetare din Canada coordonată de dr. Larry Motiuk.

Rezultate

În continuare sunt prezentate o parte din rezultatele obţinute


în urma datelor transmise de către serviciile de probaţiune pilot, la
finalul etapei de testare a SERN.

Distribuţia cazurilor – gen

Serviciul de Probaţiune Bărbaţi Femei


Argeș (n=185) 87.6% 12.4%
Cluj (n=165) 90.9% 9.1%
Constanta (n=230) 90.4% 9.6%
Suceava (n=93) 87.1% 12.9%
Vrancea (n=78) 92.3% 7.7%

Distribuţia cazurilor – Nivelul Riscului (factori statici)

Serviciul de Probaţiune Mic Mediu Crescut


Argeș
(n=185) 77.8% 20.5% 1.6%
Cluj
(n=165) 57.0% 35.8% 7.3%
Constanţa
(n=230) 65.7% 29.1% 5.2%
Suceava
(n=93) 66.7% 26.9% 6.5%
Vrancea
(n=78) 62.8% 25.6% 11.5%
Total 66.6% 27.8% 5.6%
(N=751) (n=500) (n=209) (n=42)

303 
 
Distribuţia cazurilor – Nivelul factorilor dinamici (Nevoi
Criminogene)
Serviciul de Probaţiune Mic Mediu Crescut

Argeș
(n=185) 69.3% 27.6% 2.7%
Cluj
(n=165) 44.2% 37.0% 18.8%

Constanţa
(n=230) 47.0% 43.0% 10.0%
Suceava
(n=93) 30.1% 60.2% 9.7%
Vrancea
(n=78) 33.3% 52.6% 14.1%
Niv
Total 48.5% 41.0% 10.5%
(N=751) (n=364) (n=308) (n=79)

Evaluarea nivelului Risc/ Nevoi


Distribuţia cazurilor – Nivelul Riscului – Gen

Gen Low- Low- Low Mod Mod- Mod High High High
Low Mod - - Mod - -Low -Mod -
High Low High High
Bărbaţi
(n=673) 42.4% 20.5% 2.2% 5.4% 19.0% 4.6% 0.3% 1.6% 4.0%

Femei
(n=78) 51.3% 26.9% 1.3% 1.3% 11.5% 5.1% 0.0% 1.3% 1.3%

Total 43.3% 21.2% 2.1% 4.9% 18.2% 4.7% 0.3% 1.6% 3.7%
(N=751) n=325 n=159 n=16 n=37 n=137 n=35 n=2 n=12 n=28

304 
 
Distribuţia cazurilor – Nivelul General al Riscului – Servicii de
Probaţiune

Serviciul de
Probaţiune Low- Low- Low- Mod- Mod- Mod- High- High- High-
Low Mod High Low Mod High Low Mod High

Argeș
(n=185) 64.9% 13.0% 0.0% 4.3% 14.6% 1.6% 0.5% 0.0% 1.1%

Cluj
(n=165) 38.2% 15.8% 3.0% 6.1% 20.0% 9.7% 0.0% 1.2% 6.1%

Constanţa
(n=230) 40.0% 22.6% 3.0% 7.0% 18.3% 3.9% 0.0% 2.2% 3.0%

Suceava
(n=93) 25.8% 37.6% 3.2% 3.2% 20.4% 3.2% 1.1% 2.2% 3.2%
Vrancea
(n=78) 33.3% 28.2% 1.3% 0.0% 20.5% 5.1% 0.0% 3.9% 7.7%
Total 43.3% 21.2% 2.1% 4.9% 18.2% 4.7% 0.3% 1.6% 3.7%
(N=751) n=325 n=159 n=16 n=37 n=137 n=35 n=2 n=12 n=28

Aplicarea chestionarelor de evaluare a riscului de recidivă în


sistemul de probaţiune din România a relevat câteva concluzii care
pot constitui un fundament pentru continuarea demersului de
îmbunătăţire și validare a instrumentului:
1. Confirmă faptul că personalul din serviciile de probaţiune,
utilizând SERN poate identifica elemente ale trecutului infracţional,
precum și nevoile criminogene ale persoanelor aflate în evidenţa
serviciilor și poate evalua în mod direct nivelul de risc pe care o
persoană îl prezintă la un momentul dat, atât din perspectiva
factorilor statici (trecut infracţional), cât și a factorilor dinamici
(nevoi criminogene).
2. Surprinde existenţa unei relaţii semnificative între nivelul
de risc identificat prin evaluarea factorilor statici (trecutul
infracţional) și numărul și importanţa nevoilor criminogene
identificate în cazul evaluării unei persoane. Această relaţie între
risc și nevoi este congruentă cu rezultatele altor cercetări de
aceeași natură în domeniul corecţional din literatura de specialitate
efectuate pe continentul nord-american și european.
305 
 
3. Demonstrează prin raportare la genul persoanelor evaluate
o diferenţiere în privinţa tipurilor de nevoi criminogene. Femeile
care au fost evaluate prin aplicarea SERN par să prezinte mai multe
nevoi criminogene în domeniul situaţiei ocupaţionale, precum și în
cel al relaţiilor maritale/ familiale, cele mai importante referindu-
se la anturajul infracţional, relaţiile personale și ocupaţie. Bărbaţii
din grupul ţintă evaluat prezintă, în schimb, nevoi criminogene, mai
degrabă, în domeniul relaţiilor comunitare, trei dintre cele mai
proeminente vizând consumul de alcool/droguri, anturaj și situaţia
angajării.
Pe scurt, rezultatele folosirii SERN în etapa de testare
identifică o variaţie în privinţa diferenţelor pe care le au persoanele
evaluate din perspectiva trecutului infracţional și a nevoilor
criminogene. Aceste diferenţe identificate de instrumentul de
evaluare a riscului joacă un rol esenţial în realizarea unui
management de caz cu rezultate pozitive în vederea diminuării
riscului de recidivă și reintegrării în comunitate. Totuși, doar
rezultatele instrumentului nu sunt îndeajuns pentru a realiza o
evaluare completă, iar, în acest proces, judecata profesională care
implică experienţa și competenţele consilierului de probaţiune
joacă un rol crucial în proiectarea unei intervenţii de succes (Motiuk,
2016).
În încercarea de validare a instrumentului de evaluare a
riscului a fost realizată o evaluare la 6 luni de la data finalizării
etapei de testare pentru a urmări numărul de persoane care au
recidivat. Doar un număr foarte mic, 10 din totalul de 751, au
recidivat în această perioadă. Numărul persoanelor care au recidivat
a crescut în evaluarea realizată la un an de la finalizarea etapei de
testare la 15 cazuri, reprezentând 2% din totalul grupului ţintă. Deși
pentru comunitate este un lucru pozitiv că există o rată atât de mică
de recidivă, în cadrul serviciilor de probaţiune, pentru calibrarea
instrumentului de evaluare a riscului, ar fi fost necesar un număr
semnificativ mai mare al persoanelor care recidivează. În acest sens,
trebuie amintit că doar o singură femeie a recidivat din numărul
total de persoane evaluate, ceea ce face imposibilă orice analiză
statistică. Este totuși de remarcat că persoanele care au recidivat în
timpul perioadei de un an de la data finalizării etapei de testare,
sunt persoane care au fost identificate ca având un nivel crescut de
risc atât în privinţa trecutului infracţional, cât și în privinţa nevoilor
criminogene (scorul obţinut din însumarea indicatorilor pentru cele

306 
 
două categorii de risc fiind unul substanţial pentru fiecare dintre
cele 15 persoane care au recidivat).
Din totalul de 673 de bărbaţi evaluaţi prin intermediul SERN,
doar 5,9% au fost identificaţi ca având un risc crescut din perspectiva
factorilor statici (trecut infracţional). La o analiză a persoanelor
care au recidivat în perioada de un an de la data finalizării etapei
de testare, putem observa că un procent de 64,2% dintre bărbaţii
având un risc crescut (5,9%) au recidivat, ceea ce reflectă un
procent semnificativ din perspectiva identificării indicatorilor
referitori la trecutul infracţional. Astfel, patru dintre acești
indicatori par să joace un rol important prin raportare la cifrele
prezentate mai sus: 1. a fost condamnat alături de alte persoane,
2. a mai comis infracţiuni pentru o perioadă de 1 an sau mai mult,
3. infracţiuni comise în minorat, 4. a mai fost anterior dispusă o
sancţiune neprivativă. Identificarea acestor patru factori de risc ca
fiind de mare importanţă în încercarea de a evalua riscul de recidivă
este în concordanţă cu descoperirile altor studii anterioare privind
recidiva din alte sisteme de probaţiune.
De asemenea, există și factori de risc statici (trecut
infracţional) care nu au contribuit la identificarea riscului în cadrul
populaţiei testate prin intermediul SERN: revocare ca urmare a
încălcării măsurilor/ obligaţiilor, mai puţin de 6 luni de la ultima
încarcerare, evadare/tentativă de evadare/deplasări neautorizate
în general. Dar factorii amintiţi pot avea o importanţă mai mare la
evaluarea ce se realizează la 2 ani de la data finalizării etapei de
testare, și de asemenea, în momentul în care în evidenţa serviciilor
de probaţiune vor fi evaluate și persoanele care se liberează
condiţionat din penitenciar. Rămâne ca aceste aspecte să fie
confirmate de alte teste efectuate în viitor în cadrul sistemului
românesc de probaţiune. În privinţa factorilor dinamici (nevoi
criminogene), rezultatele testării ne indică o incidenţă
semnificativă a tuturor celor 18 factori, iar analiza cifrelor furnizată
de evaluarea ratelor de recidivă, realizată la un un an de zile de la
data finalizării etapei de testare, ne indică o intercorelaţie
puternică a indicatorilor din toate cele nouă domenii (Educaţie,
Ocupaţie, Istoric Familial, Relaţionare socială, Abuz de substanţe,
Viaţa în comunitate, Gândire/Comportament, Atitudine
infracţională, Sistem de valori).

307 
 
Stadiul proiectului. Dezvoltare ulterioară

Implementarea SERN la nivel naţional este a patra și ultima


etapă a proiectului derulat în parteneriat de către Direcţia Naţională
de Probaţiune și partenerii canadieni din cadrul Serviciului
Corecţional (CSC). Această etapă este una complexă și presupune o
responsabilitate crescută atât la nivel central, cât și la nivelul
serviciilor de probaţiune. Implementarea la nivel naţional a SERN
presupune câteva aspecte esenţiale pentru succesul întregului
proiect și valorificarea muncii depuse până în prezent: entuziasmul
personalului de probaţiune în introducerea unei noi tehnologii care
să eficientizeze munca, crearea unei aplicaţii care să permită
utilizarea electronică a SERN, editarea unui manual de utilizare a
SERN, d) furnizarea de instruire pentru personalul de probaţiune,
crearea unor documente de politică internă a instituţiei probaţiunii
care să stabilească pașii de dezvoltare ulterioară a acestei tehnologii
inovative.
De menţinerea entuziasmului și implementarea cu
promptitudine a SERN în toate serviciile de probaţiune depinde, în
mare parte, succesul întregului proiect. Afirmăm aceasta dat fiind
contextul suprasolicitării sistemului de probaţiune din cauza
numărului foarte mare de persoane aflate în supraveghere în
contrapartidă cu lipsa de resurse materiale și, mai ales, lipsa acută
de personal. Este de asemenea de maximă importanţă cooperarea
între nivelul central și cel local, precum și între iniţiatorii proiectului
și personalul de probaţiune, deoarece o distorsionare și o înţelegere
greșită a demersurilor de implementare a SERN poate fi percepută
doar ca o simplă sarcină suplimentară. Astfel, rezultatele proiectului
și modul în care funcţionează acest instrument trebuie comunicate
în așa fel încât să fie percepute la valoarea lor intrinsecă și anume
ca un ajutor în activitatea curentă, prin sistematizarea informaţiei
și prioritizarea obiectivelor în evaluarea unei persoane, în vederea
stabilirii intervenţiei adecvate pe perioada de supraveghere.
Un pas important în crearea unei percepţii pozitive a
personalului de probaţiune din serviciile locale asupra SERN o
constituie utilizarea sa electronică. Astfel următoare etapă o
constituie realizarea unei aplicaţii software, care să stabilească
rapid rezultatul aplicării SERN. Această automatizare a
instrumentului constituie o îmbunătăţire în privinţa utilizării
tehnologiilor moderne în sistemul românesc de probaţiune și

308 
 
constituie primul pas către crearea unei baze de date electronice
care va degreva o parte importantă din activitatea prezentă a
consilierului de probaţiune.
O altă etapă necesară în implementarea SERN la nivel
naţional se raportează la pregătirea personalului, astfel este
necesar ca fiecare serviciu să desemneze un membru care să
participe la cel puţin o sesiune de instruire în utilizarea
instrumentului de evaluare a riscului de recidivă și, care ulterior să
fie formatorul echipei din care provine. În paralel cu aceste
demersuri, se va realiza editarea unui manual de utilizare a
instrumentului.
Toate acestea sunt etape prevăzute deja în strategia de
dezvoltare pe termen scurt a Direcţiei Naţionale de Probaţiune, care
instituie o politică referitoare la necesitatea îmbunătăţirii
instrumentelor în domeniul evaluării riscului. Pentru moment, SERN
se poate dovedi util și eficient pentru stadiul de dezvoltare a
sistemului românesc de probaţiune, dar există elemente care indică
posibilitatea ca, în câţiva ani, acest instrument să fie inadecvat unor
situaţii sau categorii de persoane aflate în supraveghere. Astfel, se
poate descoperi că pentru minori este nevoie de noi cercetări și de
rafinarea unui alt tip de instrument de evaluare a riscului, în timp
ce liberaţii condiţionat care vor intra în evidenţele serviciilor de
probaţiune locale în număr din ce în ce mai mare, vor trebui trataţi
cu mai multă precauţie etc.
După introducerea cu relativ succes a primului instrument
profesional de evaluare a riscului de recidivă în sistemul românesc
de probaţiune, următorul pas ar trebui să îl constituie extinderea
utilizării SERN. Folosind întregul potenţial al instrumentului,
personalul de probaţiune ar putea utiliza instrumentul ca pe o bază
pentru colectarea sistematică a informaţiilor despre clienţii
evaluaţi. De asemenea, identificarea nevoilor criminogene ar trebui
să se coreleze cu identificarea factorilor protectivi în legătură cu
care se construiește intensitatea supravegherii și a intervenţiei
psihosociale specializate. Utilizarea unei aplicaţii electronice care
să genereze rapoarte standardizate sau planuri de supraveghere pe
baza evaluării realizate este doar un pas necesar ce trebuie realizat
în viitorul apropiat.
Toate aceste modalităţi de utilizare a potenţialului unui
instrument de evaluare a riscului de recidivă vor schimba, în mod
etapizat, perspectiva sistemului românesc de probaţiune de la

309 
 
focalizarea asupra evaluării individuale a persoanelor aflate în
evidenţa serviciilor locale la o modalitate profesională, bazată pe
cifre clare, de alocare a resurselor materiale și de personal, în
vederea atingerii scopurilor instituţionale – creșterea gradului de
siguranţă în comunitate prin reabilitarea socială a infractorilor și
diminuarea riscului de săvârșire a unor noi infracţiuni.

310 
 
ANEXA 1 - Scala de Evaluare Risc / Nevoi (SERN)

CNP #: Nume:
Sex: masculin ○ feminin ○ Prenume:
Data nașterii:
Vârsta:
Scop: Etapa supravegherii:
Pre-sentenţial ○ 0 - 6 luni ○
Amânarea aplicării pedepsei ○ 6 - 12 luni ○
Supraveghere ○ 12 + luni ○
Liberare condiţionată ○
Minor ○

Evaluator:
Data evaluării (zi/lună/an):

Secţiunea 1: Factori statici de risc


Da Nu Necunoscut
Infracţiune/infracţiuni comise în minorat? ○ ○ ○
Condamnări anterioare? ○ ○ ○
Infracţiune/infracţiuni comise cu violenta? ○ ○ ○
A mai fost anterior dispusă o sancţiune ○ ○ ○
neprivativă?
Revocare ca urmare a încălcării măsurilor / ○ ○ ○
obligaţiilor?
Revocare ca urmare a comiterii unei noi ○ ○ ○
infracţiuni?
A mai fost condamnat anterior cu pedeapsa ○ ○ ○
închisorii?
Evadare/tentativă de evadare/deplasări ○ ○ ○
neautorizate în general?
Măsuri disciplinare (în penitenciar)? ○ ○ ○
Mai puţin de 6 luni de la ultima încarcerare? ○ ○ ○
Nu a mai comis infracţiuni pentru o perioadă ○ ○ ○
de 1 an sau mai mult?
A fost condamnat alături de alte persoane? ○ ○ ○
Total
Nivelul riscului (general)
Categoria Scăzut Mediu Crescut
○ ○ ○

Observaţii/comentarii:

311 
 
Secţiunea 2: Nevoi criminogene
Da Nu Necunoscut Factor
protectiv?
Educaţie:
Mai puţin de 10 clase? ○ ○ ○
Mai puţin de 12 clase sau echivalent? ○ ○ ○
Ocupaţie:
Șomer? ○ ○ ○
Lipsa deprinderilor / abilităţilor ○ ○ ○
practice?
Istoric Familial:
Atașament familial limitat? ○ ○ ○
Membri au familiei ce manifestă o ○ ○ ○
conduită infracţională?
Relaţionare socială:
Afiliere la grupuri infracţionale? ○ ○ ○
Amici / prieteni ce manifestă o ○ ○ ○
conduită infracţională?
Abuz de substanţe:
Abuz de alcool? ○ ○ ○
Consum de droguri? ○ ○ ○
Viaţa în comunitate:
Schimbarea locuinţei frecvent / ○ ○ ○
lipsa unei locuinţe stabile?
Management financiar defectuos? ○ ○ ○
Gândire/Comportament:
Capacitate redusă de a anticipa ○ ○ ○
consecinţele propriilor acţiuni?
Slab auto-control? ○ ○ ○
Atitudine infracţională:
Atitudine negativă faţă de sistemul ○ ○ ○
legal?
Negarea / neutralizarea ○ ○ ○
comportamentului infracţional?
Sistem de Valori:
Lipsa de respect faţă de persoane și ○ ○ ○
proprietate? ○ ○ ○
Agreează utilizarea violenţei?
Total

Nivelul riscului (general)

Categoria (calificativul) Scă- Mediu Crescut


zut
○ ○ ○

312 
 
Secţiunea 3: Nevoi speciale. Sinteză
Nevoi
speciale:
Fizice: Sănătate Securitate: Suicid: Auto- Altele:
mentală: vătămare:
○ ○ ○ ○ ○ ○
Nevoi
prioritare:
1.
2.
3.

Relaţia
Risc - nevoi: Scăzut: Mediu: Crescut:
Scăzut: ○ ○ ○
Mediu: ○ ○ ○
Ridicat: ○ ○ ○

Nivelul Scăzut: Mediu: Crescut:


motivaţiei
pentru
schimbare:
○ ○ ○

Observaţii/comentarii:

Bibliografie
Andrews, D.A., Bonta, J. and Hoge, R.D. (1990). Classification for
effective rehabilitation: Rediscovering psychology, Criminal
Justice and Behaviour.
Bandura, A. (1977). Social Learning theory. New York: Prentice Hall.
Boboș, D.M., Drăgotoiu M., Pușcașu D., (2002). Referatul de
evaluare, Anul I, nr. 7 București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Cod penal și Cod de procedură penală. (2016). București: Editura
C.H. Beck.
Costandache, C., Florea, N., Groza, R., Mihăilă, P. (2002).
Supravegherea și asistenţa persoanelor condamnate.
București: Editura Didactică și Pedagogică.
Durnescu, I., (2006). Fenomenul recidivei în domeniul criminalităţii
patrimoniale, Lucrare de doctorat, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iași, Facultatea de Filozofie, Catedra de Sociologie și
Asistenţă Socială.
313 
 
Kemshal, l.H. (2003). Understanding risk in criminal justice, Open
University Press.
Mair, G. (2004). What Matters in Probation. Willan Publishing.
Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supraveghere.
(2004). București: Editura Oscar Print.
Motiuk, L.L. (1995). Refocusing the role of psychology in risk
management: Assessment, Communication, Monitoring and
Intervention. In ‘Forensic Psychology: Policy and Practice in
Corrections’. (T. Leis, L.L. Motiuk, & J. Ogloff, Eds.).
Correctional Service Canada.
Motiuk, L.L. (1997). What works in corrections: A blueprint for
action? In Promoting Probation Internationally. Ville, R.,
Zvekic, U., & Klaus, J. (Eds). United Nations Interregional
Crime and Justice Research Institute.
Motiuk, L.L., & Porporino, F.J. (1989). Field test of the Community
Risk/Needs Management Scale: A study of offenders on
caseload. Research Report R-6. Ottawa: Correctional Service
Canada.
Poledna, S. (coord.). (2001). Probaţiunea în România. Cluj: Presa
Universitară Clujeană.
Poledna, S., Bujan, L. (2004). Comportament delincvent, factori de
risc și factori protectivi. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Motiuk, L.L. (2016). The Development and delivery of a Scale for
the Evaluation of Risk-Needs (SERN) in Romanian Probation
Services, Correctional Service of Canada.

314 
 
EVALUAREA PROBAŢIUNII

Conf. univ. dr. Sorina Poledna111


Conf. univ. dr. Petronel Dobrică112
dr. Marian Badea113

I. Introducere în evaluarea intervenţiilor sociale

Evaluarea rezultatelor serviciilor de probaţiune din România,


presupune o analiză structurată în jurul unor concepte precum
eficacitate, utilizarea resurselor, durabilitatea efectelor
programelor de intervenţie. Astfel, dezvoltarea unor modalităţi și
instrumente care să faciliteze evaluarea, reprezintă o condiţie
necesară pentru o dezvoltare articulată a probaţiunii, știut fiind
faptul că „atunci când evaluările sunt utilizate în mod eficient, ele
susţin îmbunătăţirea programelor, generarea de noi cunoștinţe și
responsabilitate” (UNDP, 2009, p. 127).
Trei ani mai târziu, faţă de data înfiinţării (10 noiembrie
1907) Societatea Generală de Patronagiu, filiala din București, își
prezintă public un fel de evaluare a activităţii (Darea de seamă pe
anii 1908-1909, 1909-1910), în care sunt prezentate, în numere și
descrieri ale unor cazuri, reușite privitoare la dimensiunea ocupare
profesională a persoanelor liberate din închisori sau la sprijinul
financiar acordat acestora, dar și unele dificultăţi, precum
„prejudecăţile mediului nostru”, observate în legătură cu foștii
deţinuţi, dar și subfinanţarea instituţiei. În respectivul document,
dimensiunea economică este detaliată, în contul de venituri și
cheltuieli fiind înregistrate donaţii, cotizaţii, subscripţii, subvenţii,
dobânzi și beneficii, venituri extraordinare. Tot un detaliu, dar de
alt tip, atrage atenţia: „Liberatului I.I. care a suferit o pedeapsă
redusă de muncă silnică și care învăţase în închisoare sculptura i s-
a procurat pașaport gratuit pentru străinătate.” (p.17). Este un
exemplu particular, în care se pune accent pe mobilitatea
persoanelor sancţionate – fenomen des întâlnit și în probaţiunea din
zilele noastre.

111 Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea „Babeș‐Bolyai”, Cluj‐Napoca  
112 Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București  
113 Inspector de probațiune, Direcția Națională de Probațiune 

315 
 
În Bulletin de l'Union des sociétés de patronage de France,
nr. 1/1908, la pagina 86, găsim o secţiune de o particularitate cel
puţin echivalentă cazului mai sus menţionat: sub titlul, Gratitudinea
unui liberat, este înregistrat gestul unui liberat, de a trimite, odată
cu o scrisoare de recunoștinţă directorului penitenciarelor, M.C.
Rădulescu, și o donaţie de 10 franci, „din modestul lui salariu”, ca
dovadă de recunoștinţă faţă de Societatea generală de Patronagiu
din București.
Dintre numeroasele demersuri de evaluare structurată a
probaţiunii, considerăm ca un bun reper, studiul rezumat al
sociologului Robert Martinson, „What works? – questions and answers
about prison reform” (1974, pp.33-35 și 44-46), din două motive:
1. În secţiunea Transforming the institutional environment
atrage atenţia asupra analizei situaţionale a intervenţiilor sociale -
din penitenciar, în cazul specific - arătând că pot exista programe
de consiliere care par să funcţioneze, în sine, dar mediul
instituţional nefavorabil le golește de eficacitate;
2. În secţiunea „Treatment effects” vs. „Policy effects” se
introduce încă un element în ecuaţia evaluării intervenţiilor sociale,
anume strategia organizaţiei care administrează intervenţia,
observată în cazul aplicării supravegherii intensive.
Ambele argumente, pot fi regăsite în abordarea recentă,
Transforming Rehabilitation, care definește profunda schimbare a
instituţiilor corecţionale din spaţiul anglo-saxon. Acest proces,
planificat în multe detalii, a fost evaluat din diverse perspective,
unul dintre rezultate fiind acela că este posibilă alterarea identităţii
ocupaţionale a lucrătorilor din probaţiune, prin plasarea în prim-
plan a utilităţii intervenţiilor, în detrimentul compasiunii în relaţiile
interumane, de exemplu (Robinson, 2013).
Dacă rezumatul realizat de R. Martinson în 1974 dezvăluie
tipul de analiză practicată, una având ca obiect întreaga literatură
de limbă engleză privitoare la reabilitare, apărută între anii 1945 și
1967, dintre care au fost selectate 231 studii considerate
acceptabile, evaluarea din 1993, „The Supervison of Offenders –
What Works?”, a lui Cristopher Trotter, este definită de către autor
ca fiind cvasi-experimentală. Ceea ce ne face să privim la studiul lui
C. Trotter, ca la un altfel de reper în evaluare, oferirea unui model
integrat destinat îmbunătăţirii activităţii personalului de
probaţiune, neoprindu-se la simpla constatare a deficienţelor,
pentru că analizează fiecare componentă a modelului, în raport cu

316 
 
rata recidivismului: abordarea pro-socială, rezolvarea de probleme,
empatia și principiul riscului.
Situaţia în care se află probaţiunea, a cărei evaluare o
începem, este definită printr-o profundă schimbare normativă,
pregătită de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor și culminând cu Noile Coduri,
Penal și de Procedură Penală, sistemul de probaţiune fiind într-un
proces de reorganizare și de redefinire a practicilor de lucru. Aceste
elemente considerăm, de la început, că sunt elemente de influenţă
fundamentală asupra rezultatelor probaţiunii.
În demersul nostru privim probaţiunea ca fiind un program
complex de intervenţie socială, „un efort organizat, planificat și în
mod obișnuit continuu, destinat” diminuării riscului de săvârșire a
unor noi infracţiuni de către persoanele supuse acestui tip de
intervenţie sau „îmbunătăţirii condiţiilor sociale” (Rossi & all, p.2)
în care aceste persoane trăiesc.
Astfel, atunci când ne propunem evaluarea probaţiunii
intenţionăm „utilizarea unor metode de cercetare socială pentru a
investiga în mod sistematic eficacitatea” acestui program de
intervenţie socială, utilizare „adaptată mediului politic și
organizaţional” al probaţiunii „și destinată influenţării acţiunii
sociale în sensul îmbunătăţirii condiţiilor sociale” (Rossi & all, p.20).
Dintre cele cinci domenii care în general sunt abordate într-o
evaluare de program (nevoia utilizării programului, modul în care
acesta este conceput, implementarea lui și furnizarea de servicii,
impactul sau rezultatele programului, eficienţa programului),
această evaluare ţintește rezultatele probaţiunii.
Accentul este pus pe evaluarea formativă, pe „activităţi de
evaluare prin care se intenţionează furnizarea de informaţii care vor
ghida îmbunătăţirea” probaţiunii. Vor fi însă adăugate și elemente
de evaluare sumativă, de „activităţi de evaluare prin care se
intenţionează furnizarea unei scurte judecăţi cu privire la anumite
aspecte critice ce ţin de performanţa” probaţiunii, „de exemplu
dacă obiective specifice au fost atinse” (Rossi & all, p.36). Pe de o
parte, ne propunem să contribuim la îmbunătăţirea efectelor
interacţiunii din finalul relaţiei dintre consilierul manager de caz și
persoana aflată în probaţiune, a planificării activităţilor fiecărui
serviciu de probaţiune, în mod adaptat contextului în care lucrează,
și a relaţiei dintre sistemul de probaţiune și partenerii lui. Pe de altă
parte, urmărim identificarea cât mai clară a zonelor în care nu s-a

317 
 
reușit scăderea riscului de a comite noi infracţiuni de către
persoanele din evidenţa serviciilor de probaţiune, precum și oferirea
unor posibile explicaţii.

II. Proceduri de lucru

Manualul destinat monitorizării și evaluării, al UNDP (p.130),


ediţia din anul 2009, cuprinde normele evaluării de programe, pe
care le așezăm la baza cercetării noastre.
Evaluarea trebuie să fie:
 Independentă – Managementul trebuie să nu impună restricţii
privitoare la scop, conţinut, comentarii și recomandări ale
rapoartelor de evaluare. Evaluatorii trebuie să fie în afara
conflictelor de interese.
 Cu intenţii clare – Raţiunea unei evaluări și deciziile care se
vor baza pe ea trebuie să fie clare din faza de proiect.
 Transparentă – Consultarea substanţială cu partenerii este
esenţială pentru credibilitatea și utilitatea evaluării.
 Etică – Evaluarea trebuie să nu reflecte interese personale
sau sectoriale. Evaluatorii trebuie să fie integri profesional,
să respecte drepturile individuale și ale instituţiilor de a
oferi informaţie supusă confidenţialităţii și să fie sensibili la
credinţele și obiceiurile din mediile culturale și sociale
locale.
 Imparţială – Îndepărtarea influenţelor deformatoare și
maximizarea obiectivităţii sunt de importanţă critică pentru
credibilitatea evaluării și pentru contribuţia ei la
dezvoltarea cunoașterii.
 De înaltă calitate – Toate evaluările trebuie să corespundă
standardelor minime de calitate [...].
 Oferită la timp – Evaluările trebuie să fie concepute și
încheiate în așa fel încât să asigure utilitate descoperirilor și
recomandărilor.
 Folosită – Evaluarea este o disciplină a managementului, care
urmărește să furnizeze informaţie folositoare luării
deciziilor bazate pe dovezi. Pentru a spori utilitatea
descoperirilor și a recomandărilor, partenerii principali
trebuie implicaţi în diverse moduri în realizarea evaluării.

318 
 
Conceptul acestei evaluări, conform standardelor de calitate
ale UNDP, este următorul:
1. Detaliile și contextul evaluării
Evaluarea a fost realizată în cadrul activităţii „Stabilirea
unui sistem de evaluare, monitorizare și măsurare a rezultatelor
pentru reabilitarea și reintegrarea infractorilor” derulată în
proiectul „Consolidarea capacităţii sistemului românesc de
probaţiune de a furniza servicii eficiente alternative închisorii”
finanţat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009-2014, prin
raportare la istoricul probaţiunii din România.
Astfel, în dezvoltarea ei recentă, probaţiunea din România a
fost experimentată timp de cinci ani, într-o serie de organizaţii,
începându-și activitatea instituţionalizată din anul 2001; din anul
2002 funcţionează câte un serviciu de probaţiune în fiecare judeţ,
la care s-a adăugat, în anul 2011, Serviciul de probaţiune Ilfov, odată
cu înfiinţarea Tribunalului Ilfov.
Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 252/2013 privind
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune, „prin
activitatea sa, sistemul de probaţiune, ca serviciu public, contribuie
la înfăptuirea actului de justiţie”.
În abordarea noastră, așa cum am definit-o în prima secţiune,
probaţiunea este „un efort organizat, planificat și în mod obișnuit
continuu, destinat” diminuării riscului de săvârșire a unor noi
infracţiuni de către persoanele supuse acestui tip de intervenţie sau
„îmbunătăţirii condiţiilor sociale” (Rossi & all, p.2) în care aceste
persoane trăiesc.
Privind la imaginea evoluţiei numărului de supravegheri, din
perioada instituţională a probaţiunii, observăm câteva puncte de
inflexiune, care sunt reflectarea modificărilor normelor legale cu
puternic impact asupra probaţiunii: Legea nr. 202/2010 privind
unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor și Noile
Coduri, Penal și de Procedură Penală, aplicate din data de
01.02.2014.

319 
 
Evoluţia numărului de supravegheri, în 16 ani
70000
60000
50000
40000
30000
20000
10000
0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

Probaţiunea folosește o combinaţie de mijloace destinate


controlului și programe structurate orientate spre diminuarea
nevoilor, în special a celor de natură criminogenă.
În mod obișnuit, aceste intervenţii de control și de sprijin sunt
calibrate, în funcţie de rezultatele evaluării factorilor statici de risc
și a nevoilor criminogene, care conduc la plasarea fiecărei persoane
din evidenţa serviciului de probaţiune într-o clasă de supraveghere,
dintre cele ordonate de la 1 la 6 în funcţie de severitatea
intervenţiei necesitate.
Până în anul 2007, intervenţiile de sprijin erau punctuale (de
exemplu, însoţirea în identificarea și menţinerea unui loc de muncă)
sau elaborate fără a fi coordonate/ abilitate la nivel central (de
exemplu, programul „RARIS – reducerea riscului de recidivă”,
prezentat în cadrul Centrului Experimental de Probaţiune Iași de
către expertul britanic David Watkins, fundamentat pe teoriile
cognitiv-comportamentale și alcătuit din 18 sesiuni de lucru).

Începând cu anul 2007, o parte dintre consilierii de probaţiune


au fost formaţi pentru aplicarea a nouă programe structurate:

Aplicate din anul 2007:


 One to one - un program de consiliere individuală, de tip
cognitiv – comportamental, preluat din Marea Britanie și
adaptat contextului românesc;
 Stop! Gândește și schimbă - un program de grup, de tip
cognitiv – comportamental, preluat din Marea Britanie și
adaptat contextului românesc;

320 
 
 Dezvoltarea abilităţilor sociale la minori - un program de
grup, preluat de la serviciile de probaţiune din Olanda și
adaptat contextului românesc;
 Dezvoltarea abilităţilor sociale pentru adulţi - un program
de grup, preluat de la serviciile de probaţiune din Olanda și
adaptat contextului românesc.

Aplicate din anul 2010:


 Reducerea Riscului de Recidivă - un program de grup,
destinat pregătirii pentru liberare și asistenţă post - penală a
deţinuţilor.

Aplicate din anul 2014:


 Drink and Drive - un program de grup, în cea mai mare parte,
destinat persoanelor care au comis infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, sub influenţa
alcoolului, preluat de la serviciile de probaţiune din Olanda și
adaptat contextului românesc;
 Aptitudini pentru controlul implicării și dezvoltării
eficace (SEED) – un ansamblu de abordări în lucrul individual,
a cărui testare a fost coordonată de reprezentanţi ai
Universităţii Sheffield, cu implicare a trei servicii de
probaţiune din România;
 Programul de gestionare a furiei (I-MAP) – o intervenţie de
grup care se adresează persoanelor din evidenţa serviciilor de
probaţiune (programul a fost elaborat de experţi din Marea
Britanie, pentru a fi folosit de serviciile de probaţiune din
România, Irlanda și Italia).

Aplicate din anul 2016:


 Programul „Alegerea mea” – o abordare specifică a
persoanelor sancţionate, cu probleme de consum de
substanţe (alcool/drog);
 Programul de educaţie civică – o intervenţie individuală sau
de grup dedicată minorilor prin care se urmărește schimbarea
gândurilor și a atitudinilor ce influenţează comportamentul.

Proporţia cazurilor din supravegherea serviciilor de


probaţiune, în care era prezentă obligaţia de a urma cel puţin un
program de reintegrare socială, din totalul cazurilor înregistrate la

321 
 
data de 31 decembrie, a evoluat de la 6,39%, în 2014, la 21,22%, în
2016.
În mod asemănător, putem observa evoluţia:
 ponderii cazurilor cu obligaţia de a desfășura muncă
neremunerată în folosul comunităţii: de la 10,09%, în 2014, la
43,72%, în 2016
 ponderii cazurilor cu obligaţia de a urma un curs de pregătire
școlară sau formare profesională: de la 9,06%, în 2014, la
12,29%, în 2016.
Încărcătura maximă, a fost de aproximativ 333 cazuri în
responsabilitatea unui consilier, în primele nouă luni ale anului
2016, respectiv de peste 7 întrevederi/ zi/ consilier de probaţiune,
în anul 2015. Numărul total al consilierilor de probaţiune care au
lucrat minimum 6 luni în anul 2015 a fost 319.
Principalii parteneri ai serviciilor de probaţiune sunt cuprinși
în baza de date a instituţiilor din comunitate, actualizată periodic
pe site-ul114 Ministerului Justiţiei.

2. Intenţia evaluării
Această evaluare a fost concepută pentru a îmbunătăţi
modalitatea de măsurare a rezultatelor probaţiunii, și de prezentare
a lor, în termeni de dovezi practice, celor mai importanţi parteneri
ai instituţiei.

3. Scopul și obiectivele evaluării


În termeni cantitativi, sunt avute în vedere:
 Eficacitatea intervenţiilor pe durata supravegherii: prin
analiza comparativă a unor indicatori, precum Expirat /
Successfully Terminated, Încălcare / Pre-release Failure:
Technical, În timpul / Pre-release Failure: New Crime;
 Durabilitatea intervenţiilor, după încheierea intervenţiilor
probaţiunii.

Din punct de vedere calitativ urmărim:


 Structurarea unui plan personal de acţiune pentru perioada
de după încetarea supravegherii, prevăzut în Hotărârea
Guvernului nr. 1079/2013 pentru aprobarea Regulamentului
de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind

114 http://www.just.ro/ 

322 
 
organizarea și funcţionarea sistemului de probaţiune,
consolidată;
 Punerea la dispoziţia serviciilor de probaţiune a unei
modalităţi de planificare ușor de utilizat și adaptată
contextului local.

4. Întrebările evaluării
 Rezultatele sistemului de probaţiune din România sunt
comparabile cu cele din alte sisteme de probaţiune?
 În ce măsură sunt influenţate rezultatele sistemului de
probaţiune de schimbările normative recente?
 Poate fi considerată oportună și eficace abordarea ritualică,
în condiţiile creșterii numărului de cazuri și de atribuţii ale
unui consilier de probaţiune?
 Cum pot fi capitalizate achiziţii, precum intervenţiile
structurate din probaţiune (programele de lucru cu
persoanele sancţionate), pentru structurarea unui model de
plan personal de acţiune pentru perioada de după încetarea
supravegherii?
 Ce elemente de minimă planificare pot fi propuse serviciilor
de probaţiune, în condiţii definite de suprasolicitare severă a
consilierilor de probaţiune și de severă schimbare normativă
și a practicilor?

5. Metodologia
În actuala abordare sunt folosite:
 Analiza unor surse bibliografice, în special a celor care conţin
elemente de evaluare structurată;
 Analiza unor elemente din bazele electronice de date
colectate la nivelul Direcţiei Naţionale de Probaţiune;
 Monitorizarea traiectoriei infracţionale a unora dintre
persoanele care au ieșit din evidenţa serviciilor de
probaţiune;
 Analiza unor documente scrise privitoare la persoane care au
ieșit din evidenţa serviciilor de probaţiune;
 Vizita în teren pentru observarea mediului de viaţă și pentru
intervievarea unor persoane care au ieșit din evidenţa
serviciilor de probaţiune;
 Consultare cu reprezentanţi ai sistemului de probaţiune și cu
parteneri relevanţi ai acestuia;

323 
 
 Focus-groups pentru testarea sistemului de evaluare ce
urmează a fi propus sistemului de probaţiune.

6. Livrabilele evaluării
Activitatea de evaluare va genera:
 sistemul de evaluare, monitorizare și măsurare a rezultatelor
cu privire la reabilitarea și reintegrarea persoanelor care au
comis infracţiuni;
 raportul știinţific de cercetare;
 manualul de implementare/ ghidul practic;
 raportul de cercetare pentru alţi parteneri relevanţi.

7. Alcătuirea echipei
Echipa care a derulat activitatea de evaluare a fost formată
din doi experţi cadre didactice universitare cu experienţă în
domeniul probaţiunii și trei specialiști din cadrul Direcţiei Naţionale
de Probaţiune (unul de la nivel central și doi de la nivel local).
Modalităţile structurate de evaluare și de cercetare știinţifică
utilizate de cei doi experţi, sunt completate cu abordarea știinţifică
a practicii în probaţiune folosită de cei trei reprezentanţi ai
sistemului de probaţiune.

8. Elemente de etică a evaluării


În activitatea de evaluare sunt respectate regulile prevăzute
în:
 Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea
știinţifică, dezvoltarea tehnologică și inovare;
 Ordinul ministrului justiţiei nr. 3172/C/26.11.2004 de
aprobare a „Codului deontologic al personalului de
reintegrare socială și supraveghere”;
 Condiţiile speciale privind confidenţialitatea impuse de
contractul încheiat între Direcţia Naţională de Probaţiune și
experţii selectaţi pentru realizarea evaluării, care prevede că
„experţii au obligaţia de a păstra confidenţialitatea cu
privire la conţinutul materialelor elaborate și de a nu a
utiliza materialele realizate sau elemente din conţinutul
acestora, în folos propriu sau în folosul unor terţe persoane”.

324 
 
9. Detaliile implementării
Responsabilităţile echipei de implementare a evaluării sunt
descrise în cuprinsul activităţii „Stabilirea unui sistem de evaluare,
monitorizare și măsurare a rezultatelor pentru reabilitarea și
reintegrarea infractorilor”.

10. Etapele procesului de evaluare


 Pregătirea cercetării, de către coordonatorul activităţii, prin
identificarea și analiza reperelor bibliografice, prin
colectarea și prelucrarea datelor statistice privitoare la
activitatea serviciilor de probaţiune;
 Vizită pe teren pentru derularea a 40 interviuri cu persoane
care au ieșit din evidenţa serviciilor de probaţiune;
 Analizarea informaţiilor din interviuri;
 Întâlnire de consultare a echipei de cercetare cu
reprezentanţi ai sistemului de probaţiune și întâlnire a
echipei de cercetare cu parteneri relevanţi ai sistemului de
probaţiune;
 Definitivarea schiţei sistemului de evaluare și testarea
acestuia prin metoda focus-group;
 Elaborarea livrabilelor activităţii.

11. Costul
Costul este reprezentat de:
 onorariul fiecăruia dintre cei doi experţi selectaţi, pentru
cele 15 zile de lucru;
 cheltuielile necesare derulării vizitelor pe teren pentru
intervievarea a 40 persoane care au ieșit din evidenţa
serviciilor de probaţiune,
 costuri parţiale generate de organizarea de focus-groups;
 tipărirea livrabilelor.

12. Anexele
Între acestea, pot fi:
 Lista partenerilor relevanţi ai serviciilor de probaţiune;
 Fișe de evaluare;
 Rapoarte statistice;
 Norme juridice relevante.

325 
 
III. Interacţiunea ritualică

III. 1. Când Roland Barthes se întreabă, Prin ce se


caracterizează mitul, cel din zilele noastre, găsește că răspunsul
potrivit este „Prin proprietatea de a transforma un sens în formă.
Cu alte cuvinte, mitul este întotdeauna un furt de limbaj.”
(Barthes, p. 261).
Poate că, înspre redescoperirea sensului, înspre recuperarea
limbajului a pornit și Fergus McNeill („Probation: Myths, realities and
challenges”) atunci când analizează experienţa corecţională din
Scoţia ultimilor 40 de ani, invocând însă și studii din alte zone,
pentru a extrage argumente pentru demitizarea a trei aspecte
devenite adesea locuri comune în discursuri privitoare la probaţiune:
1. Dezvoltarea probaţiunii duce la diminuarea populaţiei din
penitenciare.
Fără a reda imaginile de sinteză ale analizei lui, alăturăm un
grafic care condensează informaţii despre populaţia penitenciară și
cea înregistrată în evidenţele serviciilor de probaţiune din România,
în ultimii opt ani, incluzând deci și anii de aplicare a noilor coduri,
penal și de procedură penală.

Persoane sancționate și aflate în evidența 
serviciilor de probațiune și a unităților penitenciare
100000
80000
60000
40000
20000
0
2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

unități penitenciare servicii de probațiune

Astfel, putem observa predominanţa unui efect de cumulare,


faţă de unul de compensare rezultat din funcţionarea celor două
instituţii, penitenciar și probaţiune. Mai mult, noua legislaţie,
aplicată din februarie 2014 a condus la o dezvoltare explozivă a
sistemului de probaţiune din România (o creștere cu 182,76% a
326 
 
numărului de cazuri din probaţiune, din decembrie 2013, până în
decembrie 2016), fără diminuarea semnificativă a populaţiei
penitenciare (o scădere cu 17,88% a numărului de cazuri din unităţi
penitenciare, din decembrie 2013, până în decembrie 2016).
Ţinând cont de o astfel de comparaţie, probabil că declaraţia
de misiune, precum cea înscrisă în art. 2, alin. (3) din Legea nr.
252/2013 privind organizarea și funcţionarea sistemului de
probaţiune, „Promovarea sancţiunilor și măsurilor comunitare
urmărește reducerea costurilor sociale ale executării sancţiunilor și
măsurilor penale prin diminuarea populaţiei din unităţile
penitenciare…”, poate fi tratată mai degrabă ca o modificare
discursivă, în raport cu dovezile măsurate prin analize mai mult sau
mai puţin extinse, dar și ca o formă de oglindire a celor cuprinse în
declaraţia Organizaţiei Europene a Probaţiunii privitoare la valori și
principii: „Serviciile de probaţiune joacă un rol esenţial în
contribuţia la reducerea populaţiei penitenciare…”115.
2. Făcând probaţiunea mai „severă” și/ sau mai „credibilă”
și/ sau „efectivă” în mai mare măsură și/ sau „profesionistă” în
grad sporit, crește sprijinul public și judiciar.

F. McNeill arată importanţa contextului structural extins și a


modului în care sunt gestionate sentinţele penale, asupra
funcţionării și sprijinirii probaţiunii.
În funcţionarea sistemului de probaţiune din România, putem
observa influenţa politicilor penale, printr-un exemplu recent:
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor, tocmai prin grăbirea fluxului din instanţele
de judecată, a făcut să crească numărul cazurilor soluţionate, dintre
cele considerate ca fiind problematice pentru sistemul de
probaţiune. Astfel, este posibilă contribuţia la explicarea creșterii
de peste trei ori a proporţiei de ieșiri „sistemice” din evidenţele
serviciilor de probaţiune, înregistrată în perioada 2010-2013, adică
a acelor cazuri în care hotărârea judecătorească a fost anulată sau
casată, ori s-a constatat lipsa de competenţă a serviciului de
probaţiune sau alte posibile situaţii de încetare a supravegherii, din
motive neimputabile probaţiunii. Această creștere s-a reflectat în
proporţia cazurilor de „reușită”, care ies din probaţiune

115 http://cepprobation.org/wpcontent/uploads/2015/03/CEP_Statement_on_Probation_

Values_and_Principles_EN.pdf  
 
327 
 
(Successfully Terminated), ea scăzând de la 62,61%, la 54,8%, în
perioada 2010-2013.

INDICATORI INTERNI DE EFICACITATE
Successfully Terminated Pre‐release: Technical Pre‐release: New Crime Systemic

79,17
74,95
69,14
67,79

59,35

55,78

54,80

21,88
18,95
16,82

16,37

16,13
13,32

13,12

12,02
11,64

11,36
10,09
8,36
7,96

6,59

6,54
6,32

5,19

4,80

4,44
3,82

2,93
2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016

3. A fi în probaţiune este mai ușor decât a fi în penitenciar,


pentru persoanele sancţionate.
Este posibilă o supra-reprezentare a studiilor care pun accent
pe avantajele executării pedepsei în comunitate, spune F. McNeill,
dar analize de alt fel aduc în discuţie aspecte mai puţin confortabile
pe care le cunoaște o persoană aflată în probaţiune.
Pentru exemplificare, menţionăm faptul că aproximativ 45%
din persoanele aflate în supravegherea probaţiunii locuiesc în
mediul rural, iar serviciul de probaţiune, unde trebuie să se prezinte
periodic, este situat în municipiul reședinţă de judeţ (uneori, un
astfel de drum depășește 200 km dus-întors). Alături de această
observaţie, mai degrabă întemeiată pe observaţii de ordin statistic
și specifică dezvoltării demografice a României, putem privi la o
situaţie comună tuturor sistemelor de probaţiune, generatoare de
mari costuri, nu doar din partea persoanei sancţionate, ci și din
partea sistemului corecţional: o persoană este condamnată să
execute pedeapsa de un an în penitenciar, dar i se propune
beneficiul suspendării acestei executări, sub supravegherea
probaţiunii, timp de un an și patru luni. După un an, de la începerea
supravegherii în comunitate, persoana este trimisă să execute un an
în penitenciar, pentru că nu a respectat obligaţiile impuse prin
prima sentinţă judecătorească. Având bună purtare, este liberată
condiţionat din penitenciar, după executarea a nouă luni în
328 
 
detenţie, urmând ca trei luni să se afle în supravegherea probaţiunii.
După aceste ultime trei luni, probaţiunea a putut raporta acest caz
ca fiind de succes, dar un simplu calcul arată că persoana
sancţionată a acumulat doi ani de restricţii, dintre care nouă luni
restricţii specifice detenţiei, deși a avut o condamnare iniţială la un
an de executare în penitenciar; pe de altă parte, probaţiunea a
cheltuit pentru un an și trei luni de supraveghere, penitenciarul
pentru nouă luni de detenţie, iar instanţa de judecată pentru încă
cel puţin două decizii judiciare (pentru a doua condamnare și pentru
liberare). Acest ultim exemplu arată, de fapt, cât de mult contribuie
costurile „nereușitelor” la orice calcul financiar privitor la
funcţionarea sistemului corecţional.

III. 2. Dintre studiile care tratează desistarea în domeniul


penal-corecţional, alegem un articol scris de către Shadd Maruna, în
anul 2011, „Reentry as a rite of passage”, tocmai pentru că este
fundamentat pe dezvoltarea teoriei sociale a interacţiunii ritualice,
pe care o considerăm temei oportun și pentru practica sancţiunilor
comunitare.
Deși abordarea este centrată pe grupul de persoane care se
liberează din penitenciare, relevanţa ei constă în claritatea
propunerii de a imagina ritualuri de reintegrare, folosind argumente
de necesitate din care nu lipsesc elemente din „Riturile de trecere
…”, studiul lui Arnold Van Gennep, și nici din studiile durkheimiene.
Sărăcirea de ritualuri a societăţilor moderne se reflectă în
sentimente de înstrăinare, în slăbirea legăturilor comunitare, dar
mai ales în situaţii precum trecerea adolescenţilor spre maturitate,
când apar ritualuri de ei înșiși construite, precum cele de intrare în
bandele de tineri devianţi.
S. Maruna numește condiţia dublă a reintegrării de succes a
unui fost deţinut: acesta trebuie să depună efortul de a se opri din
comiterea de infracţiuni, în timp ce și comunitatea trebuie să-l
accepte. Prin această formulare, se propune înlocuirea
stigmatizării, cu solidaritatea din partea membrilor comunităţii în
care fostul deţinut se întoarce.
Pornind de la cercetările asupra concepţiei lui Durkheim
asupra ritualurilor, S. Maruna extrage următoarele calităţi care ar
trebui să se regăsească în ritualurile de reintegrare:

329 
 
a) Ritualurile de reintegrare ar trebui să fie de natură
simbolică și emoţională.
Invocând exemple din spaţiul religios (ritualurile de
penitenţă) sau din cel al recuperărilor după abuz de
consum (împărtășirea poveștilor personale în cazul
Alcoolicilor Anonimi), S. Maruna se apropie de domeniul
penal-corecţional, atunci când amintește de ceremoniile
de „absolvire” din tribunalele destinate infracţiunilor la
regimul drogurilor („drug court graduation”) sau de
ceremoniile specifice justiţiei restaurative („restorative
justice conferences”). Chiar dacă există un oarecare risc
al asocierii cu ritualurile frivole, dezvoltarea ritualurilor
de reintegrare propune recuperarea și folosirea emoţiilor
pozitive generatoare de entuziasm, încredere, prin natura
lor contagioasă. Această propunere de recuperare a
emoţiilor este cu atât mai remarcabilă, cu cât apare
tocmai în contextul unei crescute abordări „sofisticate în
termeni tehnici și instrumentali” (Maruna, p.14).
b) Ritualurile de reintegrare ar trebui să fie repetate în
mod necesar.
Rolul repetării lor este acela de a întări experienţa
iniţială, știut fiind că odată cu trecerea timpului scade
intensitatea emoţiilor de început. La fel de importantă,
ca repetarea ritualurilor, este tipul mesajului asociat
reintegrării. Tocmai pentru evitarea manifestărilor de
tipul „ceremonii de degradare” (distructive pentru
persoanele denunţate public, practicate cu succes de
purtători de autoritate), pot fi incluși în ritualurile de
reintegrare, oficialii cu rol de întărire a legii (judecători,
poliţiști, consilieri de probaţiune ș.a.).
c) Ritualurile de reintegrare ar trebui să implice
comunitatea.
După cum, ritualurile de pedepsire au ca principal
beneficiar comunitatea, și ritualurile de reintegrare sunt
destinate r