Cursul nr.

1Probatiunea in lume si in Romania

Prima definitie a probatiunii
 eliberarea infractorilor sub o formă de supraveghere ca alternativă la pedeapsă s-a aplicat pentru prima
dată în SUA, mai precis în statul Massachusetts.
 Potrivit Legii Massachusetts din 1878, primarul din Boston putea să angajeze un ofiţer de probaţiune ce
era supervizat de către şeful poliţiei.
 Legea permitea ofiţerului de probaţiune să investigheze cazuri şi să recomande probaţiune pentru cei
care „puteau fi reformaţi fără a fi pedepsiţi” (Abadinsky, 2000, p.102).
 Din punct de vedere al sistemului sancţionator, aşa numitul model american prevedea ca, în cazul în care
considera potrivit, judecătorul să suspende aplicarea pedepsei şi să îl pună pe infractor sub asistenta unui
ofiţer de probaţiune.
 The Probation of Offender Act 1907 – rolul ofițerului de probațiune “advice, assist and befriend
“ - UK
Caracteristici ale probatiunii in “preistorie”
 In loc de pedeapsa
 Suspendarea aplicarii pedepsei
 Asistarea infractorului de catre o persoana/institutie de incredere (simbolistica)
 Daca infractorul respecta – fapta nu a existat
Harris
Probation ‘is not a ‘‘thing’’ to be taken or left but a set of ideas and possibilities to be used creatively and
strategically to solve local problems of criminal justice . . . a framework into which locally feasible and
desirable solutions may be fitted’ ( Harris, UNICRI 1998, p.12).
Pe continent
 Discutii doctrinare
 Sursi – Franta, Belgia, Germania
 Caracteristici:
 Ca modalitate de executare a pedepsei
 In doua trepte: inchisoare, suspendarea executarii
 Recunoaste recidiva

Dupa al doilea razboi mondial – elementul de supraveghere – masuri si obligatii (sursis avec le mis a l’epreuve
– 1958, Franta)
Evoluţia sistemului de probaţiune în România
1997-2000 – Fază experimentală
- 11 centre experimentale de probaţiune.
- minori şi tineri,
- referate de evaluare
- supraveghere semi-voluntară
- sprijin internaţional (Dfid/UK)
Graficul 1: O paradigmă a înfiinţării sistemului de probaţiune din România

1
2001-2009 – Fază de consacrare organizaţională
- OG nr. 92 / 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare
socială şi supraveghere (aprobată prin Legea 129 / 2002)
- H.G. 1239 / 2000 de aplicare a O.G. 92 / 2000 cu
modificari ulterioare
- Legea nr. 211 privind unele măsuri de protecţie a
victimelor infracţiunilor
- înfiinţarea serviciilor de probaţiune în toate judeţele
- angajarea unui număr de 182 de consilieri de probaţiune
- consolidare instituţiona (legea statutului personalului, legea de salarizare şi alte
drepturi, suplimentarea numărului de consilieri cu 142 de posturi ) – total 300 de posturi ocupate
Principale atribuţii:
 Întocmirea referatelor de evaluare la solicitarea instanţelor sau a organelor de urmărire penală (discuţie
art. 482 din fostul Cod Procedură Penală)
 Supravegherea modului în care condamnaţii respectă măsurile şi execută obligaţiile
 Oferirea la cerere a serviciilor de asistenţă şi consiliere
 Derularea unor programe de resocializare și pregătire pentru liberare în penitenciare
 Consilierea psihologică a victimelor infracţiunilor (a victimelor infracţiunilor cu violenţă: viol, tentativă
de omor, vătămare corporală etc.)
Codul penal român actual
Măsuri şi sancţiuni comunitare:

1. Libertatea supravegheată

2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Libertatea supravegheată
Art. 103 - Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an,
sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a
înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune
încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei
rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanţa pune în vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea îndeaproape
asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze
instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori
a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
2
 c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între
50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
ART. 86^1
Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile
când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;
c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că
pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul
nu va mai săvârşi infracţiuni.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în cazul concursului de infracţiuni,
dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi
c).
ART. 86^2
Termenul de încercare
Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul
pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.
Dispoziţiile art. 82 alin. 3 se aplică în mod corespunzător.
ART. 86^3
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de
instanţă;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care
depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Obligatii
Instanţa poate sa impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligaţii:
a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;
b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în
condiţiile fixate de instanţă;
c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă conform alin. 3 lit. a) - f) se face de organele
prevăzute în alin. 1 lit. a) şi aceleaşi organe sesizează instanţa în caz de neîndeplinire a obligaţiilor pentru luarea
măsurilor în condiţiile art. 86^4 alin. 2.
Evoluția statistică a volumului de activitate

3
Evolutia numarului de supravegheri

Evolutia numarului de persoane care au solicitat asistenta

Numarul de victime care au beneficiat de consiliere psihologica

 2007 – 66
 2008 – 51
4
  2009 - 78
Proporţiile: pedepse cu închisoarea cu executare şi suspendări sub supraveghere 1999-2009.
Sursa: Consiliul Superior al Magistraturii (nepublicat)

După 2011 – Consacrare legislativă

- noul Cod penal – extinderea măsurilor şi sancţiunilor comunitare (amânarea

pronuntarii scutirea de pedeapsă, măsurile educative la minori etc.)
- supravegherea persoanelor liberate condiţionat
- 2011
Noul Cod penal
1. Renunțarea la aplicarea pedepsei
Art. 80. – (1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse,
mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare,
instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra
persoanei acestuia
2. Amânarea aplicării pedepsei
Art. 83. – (1) Instanţa poate dispune amânarea aplicări pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42
lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare,
instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Amânarea aplicării- măsuri de supraveghere:
 a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
 b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
 c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi
întoarcerea;
 d) să comunice schimbarea locului de muncă;
 e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă

5
Amănarea aplicării – obligații
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în
condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta
această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune
sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea
sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii.

3. Suspendarea sub supraveghere

 Pedeapsa aplicată până la 3 ani
 Aceleasi măsuri si obligatii dar si:

Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii

pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. (art. 93 alin.3)

4. Liberarea condiționată
 Automat în supraveghere cei care au un termen de liberare mai mare de 2 ani
 Aceleasi masuri si obligatii
5. Minoritatea
Art. 115. – (1) Măsurile educative sunt neprivative de
libertate sau privative de libertate.
1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.

2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.

Curs 2. What Works. What doesn’t. What is promising.

Care credeți că sunt intervențiile corecționale care ar putea reduce recidiva?
Istoria ideilor despre reabilitare
• ‘salvarea sufletelor’ – sec. XIX
• modelul medicalist – anii 50-60

6
 • ‘nothing works’ – Martinson, 1974
• what works – după 1995
What works
• de la McGuire (1995) What Works: Reducing Reoffending. Wiley
• meta-analize care au demonstrat că unele interventii au un oarecare impact asupra recidivei în cazul unor
persoane.
Lipsey (1992, 1995) meta-analiză asupra a 400 studii:
– ‘Focus treatment around behavioural, training or skills issues appropriate to the
clientele using concrete, structured approached as much as possible. Assemble
treatment in appropriate multimodal packages, possibly including psychologically
oriented elements in the package.
– Monitor, supervise and implement the treatment well. Have a treatment plan and
maintain fidelity to that plan in the service delivery so that the intended treatment
is actually delivered to each intended client.
– Provide a sufficient amount of service, preferably 100 or more total contact hours,
delivered at two or more contacts per week over a period of 26 weeks or more’
(1995: 77-78)
• Diferență în rata recidivei de 10% după 6 luni (cei care au participat la program - 45%)
What Works - RNR
• Andrews & Bonta (2010) The psychology or criminal conduct
– modelul RNR (risk/need/responsivity) - dezvoltat inca din 1990 (Andrews, Bonta, Hoge, 1990).
– principii:
– respect pentru persoană și context
– fundamentarea interventiilor pe teorii verificate empiric - teoria personalității și
învățării social-cognitive
– încurajarea serviciilor să reducă victimizarea
– introducerea serviciilor umane în sistemul justiției (nu deterence, restoration etc.)
– țintirea nevoilor criminogene (cele 7 domenii)
– principiul responsivității - utilizarea tehnicilor comportamentaliste, cognitiviste, din
învățarea socială, dezvoltarea de abilități,
– responsivitatea specifică - adaptarea demersului la individ, la motivația sa, la varsta
etc.
– intervenție multimodală
– utilizarea punctelor tari
• evaluare structurată – bazată pe instrumente validate si abordare integrată a evaluării cu
intervenția
• utilizarea atentă a discretiei profesionale
• preferarea contextului comunitar, dar și în instituții
• aplicarea programelor de către un personal competent. Consilierii trebuie să dețină
abilități înalte de:
– construirea relației de lucru: ‘respectful, caring, enthusiastic, collaborative, and
valuing of personal authonomy’ (2010, 1350-1360)
– de structurare: ‘prosocial modeling, effective reinforcement and disapproval,
skills building, problem-solving, effective use of authority, advocacy/brokerage,
cognitive restructuring, and motivational interviewing’ (2010, 1350-1360)
– management – selectare, pregătire si supervizarea staff-ului în conf. cu principiile
RNR și introducerea monitorizării, a feedback-ului
RNR
• Cele ma importante principii:
– Risc
7
 – Nevoi
– Responsivitate
Principiul riscului
• Corelarea nivelului riscului cu nivelul și frecvența intervențiilor.
• Necorelarea are efecte negative, chiar și în cazul risc mic-interventie intensivă.
Experimentul Newfoundland:

1. Infractorii au fost împărţiţi în două categorii de risc: unii cu risc ridicat, alţii cu risc scăzut de recidivă.
2. Apoi au fost expuşi la două tipuri de programe: unul minimal şi altul foarte intensiv ( 4 întâlniri pe
săptămână).
Concluziile au fost:
1. Infractorii cu risc de recidivă scăzut incluşi în programul minimal – rată de recidivă 15%
2. Infractorii cu risc de recidivă scăzut incluşi în programul intensiv – rată de recidivă 32 %
3. Infractorii cu risc de recidivă ridicat incluşi în programul minimal – rată de recidivă 51%
4. Infractorii cu risc de recidivă ridicat incluşi în programul intensiv – rată de recidivă 32 %.
O bună corespondenţă între nivelul riscului de recidivă şi intensitatea programului poate duce la o reducere a
ratei de recidivă de până la 10 %.
IINTENSITATEA PROGRAMULUI ŞI FRECVENŢA ÎNTREVEDERILOR TREBUIE SĂ CORESPUNDĂ
CU NIVELUL RISCULUI !!!
Principiul nevoilor criminogene
• Nevoi sau factori dinamici de risc ca, dacă sunt modificate, duc la modificarea riscului de recidivă.
• Central Eight (Andrews and Bonta, 2010):
– Big Four
• Istoria comportamentului infracțional
• Personalitate anti-social – impulsiv, aventuros, în cătare de plăcere, agresiv, agitat,
neinteresat de ceilalți, non-traditionalist, fără repere morale, fără control, non-reflexiv,
ostil, disprețuitor, gelos etc.
• Cogniție antisocială – atitudini, valori, credințe, raționalizări și identitate personală
favorabile infracțiunii. Stările cog-emoționale asociate infracțiunii sunt: furie, iritare,
răzbunare.
• Asociați antisociali – prieteni sau rude cu activitate infracțională, izolare față de prieteni
cu orientare prosocială.
• Moderate Four
- Circumstanțe maritale/familiale
- Școală/loc de muncă
- Timp liber
- Abuz de substanțe
Principiul responsivității
• folosirea tehnicilor de învățare socială și specifice teoriilor cognitiv-comportamentaliste:
– modelare,
– întărire,
– joc de rol,
– construirea abilităților,
– modificarea gândurilor și emoțiilor prin restructurare cognitivă,
– exersarea unor comportamente prosociale alternative aplicabile în situații de risc.
Eficacitate
• Andrews & Bonta, 2010:
– În general tratamentul a dus la diminuarea cu 8 % a recidivei,
– Intervențiile care nu aderă la principiile RNR au dus la o ușoară crestere a recidivei – cu 2%,
– Intervențiile care aderă la măcar un principiu au dus la scăderea recidivei cu 2%,
8
 – Tratmentul care aderă la toate principiile a dus la reducerea recidivei cu 26%
Trotter, 1996 – după training in prosocial modeling, empatie si problem solving – după 4 ani de la training (93
clienți) – recidivă 53,8% (gr. experimental), 64% (gr. de control).

Concluzie: aplicarea corectă a principiilor What Works poate să ducă la o reducere a recidivei între 10-25%.
What doesn’t
• Intervențiile ce au ca țintă nevoi non-criminogene: stima de sine, anxietatea etc.

• Intervențiile bazate pe deterence: prevenire generala sau specială (Death of deterence, Priestley, 1995)
What is promising?
• Drug courts
• Programele educationale,
• Locul de muncă
• Supravegherea intensiva la minori
• Day fine

Cursul nr. 3 Metode de lucru la nivel individual-Interviul

Istorie
• discuţie/dezbatere
• Intreviul jurnalistic şi cel de culegere a datelor
• Intreviul clinic
Clasificari ale intreviului
• În funcţie gradul de structurare a interviului, acesta se împarte în
• interviu structurat,
• semistructurat şi
• nestructurat.
Interviul structurat
Interviul structurat sau directiv nu permite operatorului nici un grad de autonomie sau iniţiativă. Întrebările sunt
clar formulate, iar succesiunea acestora este prestabilită. De cele mai multe ori, şi libertatea de mişcare a
intervievatului este limitată prin existenţa unor palete limitate de răspunsuri din care acesta trebuie să aleagă pe
cel care i se potriveşte. Uneori, în cazul interviului structurat, răspunsurile sunt doar de tipul da/nu.
Semistructurat
• Interviul semistructurat este acel interviu în care întrebările sunt formulate general, în prealabil, însă
succesiunea lor este lăsată la discreţia intervievatorului, care, astfel, va avea libertatea să calibreze
întrebările în funcţia de percepţia sa şi dinamica discuţiei.
• Acest tip de interviu este cel mai frecvent întâlnit în practica de asistenţă socială, iar informaţiile oferite
mai jos sunt relevante cu deosebire pentru acest tip de interviu.
Nestructurat
Interviul nestructurat este interviul aparent informal ce se înscrie într-un cadru general de discuţie sau într-o
anumită temă, urmând ca cei doi protagonişti să discute ţinând seama de aceste limite. Atitudinile şi întrebările
asistentului social se ghidează în acest caz după „dinamica interacţiunii şi fluxul conversaţional”
După scop
Fiecare interviu are un scop şi o serie de obiective specifice. Într-o clasificare a interviului în funcţie de scopul
său, acesta poate fi:
• de diagnostic,
• de explorare şi
• terapeutic.
Regulă
9
Interviul trebuie să fie condus astfel încât să încurajeze interacţiunea şi să consolideze relaţia profesională
Etapele interviului
Toate interviurile au trei părţi:
• Faza de început,
• Faza de mijloc sau a lucrului împreună şi
• Sfârşitul.
Pregătirea interviului
• În vederea pregătirii interviului, asistentul social are următoarele sarcini:
• 1) pregătirea mediului în care se va desfăşura interviul,
• 2) planificarea conţinutului interviului şi
• 3) armonizarea celor două sarcini anterioare.

• Înaintea oricărui interviu, asistentul social trebuie să pregătească condiţiile fizice de desfăşurare a
acestuia. Dacă interviul se va desfăşura în birou, asistentul social trebuie să organizeze spaţiul astfel
încât să încurajeze interacţiunea. Astfel, va aranja scaunele pe acelaşi nivel, fără ca vreun obiect să se
interpună între ele, va anunţa să nu fie întrerupt la telefon sau la uşă, va pregăti aparatele de înregistrat
etc. În mod excepţional, între asistent social şi client poate exista o masă în cazul în care asistentul social
trebuie să îşi noteze mai multe informaţii (în special, în cazul interviului exploratoriu în care asistentul
social trebuie să noteze numele clientului, vârsta etc.)
• O atenţie deosebită se acordă timpului de desfăşurare a interviului, astfel încât nici clientul şi nici
asistentul social nu se vor grăbi, iar interviul nu va dura la nesfârşit
• Dacă interviul se desfăşoară în afara biroului, asistentul social trebuie să găsească un loc în care discuţia
să nu poată fi ascultată de către alte persoane şi să nu fie deranjaţi.
• Ideal este ca mediul în care se desfăşoară interviul să fie confortabil, dar să nu aibă prea multe elemente
decorative care ar putea să distragă atenţia clientului.
• În planificarea conţinutului interviului, asistentul social trebuie să ţină seama de scopul şi obiectivele
acestuia. Planificarea se realizează în vederea identificării sarcinilor concrete şi a informaţiilor necesare
înainte ca interviul să înceapă. Asistentul social va trebui să revadă notiţele interviurilor anterioare şi
planificarea iniţială a intervenţiei.
• Vor fi stabilite structura şi întrebările interviului. Aceasta se realizează pentru a oferi interviului o formă,
un sens şi o “consistenţă”. În desfăşurarea interviului, asistentul social trebuie să fie flexibil, adaptând
interviul la nevoile clientului (în cazul interviului semi sau non-directiv).
• În armonizarea celor două sarcini anterioare, asistentul social trebuie să ţină seama şi de nevoile pe care
clientul le-ar putea avea, astfel încât acesta să primească răspunsurile de care are nevoie.
Recomandări
• În vederea unei formulări optime a întrebărilor, Nills şi Rime (2002) recomandă următoarele:
– să se evite întrebările care sugerază răspunsurile;
– întrebările să fie formulate urmând mai degrabă stilul limbajului vorbit, decât pe cel al limbajului
scris;
– să se evite termenii din argou, jargon sau cei tehncir;
– să se evite negaţiile duble;
– să se evite dublele întrebări (ex. „sunteţi multumit de condiţiile de detenţie şi de comportamentul
cadrelor?”);
Tot cu privire la întrebări, Robson (2002) oferă următoarele sugestii:
– ascultă mai mult decât vorbeşte;
– pune întrebările direct, clar şi într-o manieră non-ameninţătoare;
– evită întrebările cu răspunsul sugerat;
– crează o atmosferă relaxată şi fă să pară (măcar!) că îţi place ceea ce faci.
Faza de început

10
 • Faza de început debutează cu momentul în care asistentul social ia numele clientului şi încearcă să-l facă
pe client să se simtă confortabil. Asistentul social trebuie să reducă tensiunea şi să discute orice
manifestare de ostilitate, astfel încât să se asigure participarea deplină a clientului la procesul de
intervievare. Observarea acestor posibile obstacole se realizează prin interpretarea comportamentului
non-verbal şi prin întrebări legate de starea de spirit sau de ultimele evenimente sau situaţii prin care a
trecut clientul.
• Clarificarea rolurilor
• De asemenea, în aceeaşi fază asistentul social va negocia cu clientul scopul întâlnirii şi durata
interviului.
Scopul interviului trebuie să fie important pentru client, numai astfel avem siguranţa că se va implica în relaţia
terapeutică !
Faza de mijloc
• Faza de mijloc începe atunci când clientul este pregătit să discute despre ce a fost stabilit în faza iniţială.
Conţinutul acestei faze este diferit în funcţie de sarcinile interviului. Asistentul social trebuie să
orienteze sau să reorienteze, concentreze discuţia sau să renegocieze scopul interviului atunci când
împrejurările o cer. O atenţie deosebită va fi acordată calităţii comunicării între asistentul social şi client.
• Se întâmplă, uneori, ca, în timpul interviului, să avem sentimentul că subiectul ar dori sau ar avea mai
multe de spus dar nu o face. Pentru a-l încuraja, avem la dispoziţie o serie de tactici cum ar fi: tăcerea,
ridicarea sprâncenelor, repetarea sau sumarizarea celor spuse până atunci. De asemenea, mai putem să îi
adresăm întrebarea: „aţi mai avea ceva de adăugat?”.
Faza de sfârşit
• Când timpul alocat interviului se apropie de sfârşit, asistentul social sumarizează cele discutate în timpul
interviului apoi, împreună cu clientul, elaborează un plan pentru întâlnirile următoare, stabileşte
responsabilităţile fiecăruia şi timpul şi locul viitorului interviu.
• Dacă este ultimul interviu, clientul trebuie ajutat să spună “La revedere” şi să i se dea permisiunea să
revină atunci când mai are dificultăţi.
Abilităţi de construire a relatiei de lucru
În special cu clientii involuntari !!

• Clarificarea rolurilor
• Empatie
• Auto-dezvăluire
• Umor
• Optimism
Clarificarea rolurilor
• De ce suntem aici ?
• Rolul dual – control/asistență
• Ce este negocialbi si ce nu.
• Confidentialitatea sau cine are acces la informatii.
• Casework v. case manager
• Asteptarile clientului
• Ce inseamna o relatie profesionala
• Care sunt asteptarile organizatiei.
Interviul în probațiune
• Intervenția eficientă trebuie să includă următoarele elemente ( Effective Correctional Treatment,
Andrews si Kiessling, 1980):
1.Utilizarea eficientă a autorității,
2. Modelare anti-infracțională și întărire pro-socială,
3.Abordare bazată pe rezolvarea de probleme,
4. Utilizarea eficientă a resurselor comunitare,
11
5. Calitatea relației cu clientul.
• Raynor, Ugwudile, Vanstone (2009) – The Jersey Supervision Interview Checklist:
1. Organizarea interviului –asigurarea confidențialității, a mediului corespunzător, proximitate adecvată.
2. Calitatea comunicării non-verbale – contact vizual, fata-n fata, postura deschisa, atentie, relaxare.
3. Calitatea comunicării verbale – mai multe intrebari deschise, nu intrebari inchise, consilierul
demonstreaza ca a inteles, dialog entuziast, politete, respect, umor, optimism cu privire la schimbare,
existenta unei legaturi mutuale.
4. Utilizarea eficienta a autorității – nu confruntational, abordare colaborativa a procesului de luare a
deciziei, mai multe comentarii pozitive decat negative, ‘ferm dar just’, clarifica
rolurile/responsabilitățile.
5. Utilizarea interviului motivational – parafrazeaza, face comentarii empatice, evita confruntarea, foloseste
reflectarea/ dezvoltă discrepantele, identifica comentariile auto-motivante,se adapteza la faza schimbarii in care
se afla clientul, clientul de vine mai putin rezistent.
6. Modelarea pro-socială – foloseste intarirea pro-sociala si descurajeaza atitudinile/valorile/comportamentele
antisociale, foloseste adecvat confruntarea.
7. Folosirea abordarii bazate pe rezolvarea de probleme – identifica nevoile criminogene, se concentreaza
asupra definirii problemei de catre client, foloseste abordarea evaluare, planificare, actiune, optiuni, discutii
libere, concentrare pe solutie, optimism, identifica posibile resurse I comunitate si le acceseaza.
8. Utilizarea restructurarii cognitive – identifica gandirea infractionala, sugereaza alternative la acest still
cognitiv, modeleaza noul stil de gandire, incurajeaza clientul sa foloseasca gandirea alternativa, discuta costurile
comportamentului anti-social si avantajele stilului pro-social.
9. Structura generală a interviului – rezumarea sesiunii aterioare, obiectivele interviului sunt evidente, exista un
inceput, mijloc si sfarsit, clientul este angajat in interactiune, consilierul foloseste sumarizarea, ofera feedback,
este planificata urmatoarea intrevedere, sunt stabilite sarcinile ce vor fi realizate pana la urmatoarea intrevedere,
o relatie buna in general.
De citit:
Trotter, C. (2009) ‘Pro-social modeling’ in European Journal of Probation, 1 (2), pp. 124-134 (disponibil:
www.ejprob.ro)

Cursul nr. 4 Tehnici de construire a relatiei

Tehnici de construire a relatiei (Trotter, 2009, www.ejprob.eu)
In special cu clienții involuntari
• Clarificarea rolurilor
• Empatie
• Auto-dezvăluirea
• Umor
• Optimism
Clarificarea rolurilor
• ‘de ce suntem aici?’
• Rolul dual – control-asistenta
• Ce este negociabil si ce nu
• Confidentialitatea
• Casework vs. manager de caz
• Asteptarile clientilor
• Ce este o relatie profesionala
• Care sunt asteptarile institutiei
Empatie
• Reflectati continutul si sentimentele
12
 • Nu este suficient sa intelegeti, trebuie sa si reflecati
• Folositi ascultarea activa: sumarizarea, parafrazarea, reflectarea
• Ineficienta daca se foloseste fara modelarea pro-sociala
Auto-dezvaluirea
• Delicat,
• Nu abuza,
• Numai in situatii dificile,
• Pentru a-l ajuta pe client sa dezvaluie informatii/experiente intime sau delicate
Optimism
• PO – crede in schimbare
• Client – are incredere că poate – self-efficacy
Umor
• Rar
• Situational si nu bancuri
• Nu amenintator
• Umanizeaza relatia si detensioneaza
Modelarea pro-sociala – Definitie si studii
• Recompenseaza comportamentele pozitive si sanctioneaza pe cele negative
• Cercetari: clientii PO pregatiti in prosocial-modeling au recidivat in proportie de 50% mai putin decat
cei ai PO nepregatiti in prosocial-modeling chiar si dupa 4 ani (Trotter, 1996)
• Din teoriile invatarii: comportamentul se mentine daca este recompensat.
• Recompensa trebuie sa fie: imediata, proportionala, justa etc.
Cum se aplica in practica?
• Identifica comportamentele pe care vrei sa le incurajezi,
• Incurajeaza acele comportamente
• Fii tu insuti un model
• Sanctioneaza comp. negative
Identifica comportamentele dezirabile
• Gandeste-te la ce comportamente te astepti de la client
• Ex. sa vina la intrevedere la timp, sa nu vina sub influenta alcoolului, sa isi caute o slujba, sa dea dovada
de responsabilitate fata de copii etc.
Recompenseaza
• Recompensa sau intarire
• Lauda
• Trebuie sa fie directa si specifica
• Trebuie sa fie autentica
• Atentie sa nu intariti comportamente nedorite (ex. Sa scadeti frecventa intrevederilor la clientii dificili)
• Alte recompense: scrisori, recomandari pentru un loc de munca, reducerea frecventei etc.
Fii un bun model
• Fii un bun exemplu
• Respecta programul intrevederilor, trateaza cu respect, fii de incredere, fa ceea ce ai spus ca vei face etc.
Sanctioneaza comportamentul negativ
• Comportament = atitudini, valori, credinte, rationalizari etc. care incurajeaza un comportament anti-
social.
• Atentie la limbajul non-verbal !!
• Mesajul este: Inteleg, dar nu aprob ceea ce faci, spui.
• Folosire atenta:
• Nu la inceputul relatiei,
• Regula 4-1 (Keissing, 1982)
• Nu amenintator, ci suportiv
13
Joc de rol
Modelarea pro-sociala

Cursul nr. 4 Referatul de evaluare

Principalele activităţi de probaţiune
1. La instanţă
2. În comunitate
3. În penitenciar
Scopul activităţii la instanţă este de a asista instanţa în procesul de individualizare a sancţiunilor penale prin
informarea acesteia cu privire la caracteristicile personale şi sociale ale celor trimişi în judecată precum şi prin
estimarea perspectivelor de reintegrare socială a acestora.
Această informare a instanţei se realizează prin intermediul referatelor de evaluare care reprezintă principala
cale prin care serviciul de probaţiune comunică cu instanţa.
Cine solicită şi de ce ?
 Întocmirea acestor referate se realizează la solicitarea instanţei sau a organelor de urmărire penală.
Discuţie art. 482 CPP
Câteva dintre motivele care stau la baza solicitării acestor referate de evaluare sunt:
 aşa prevede legea.
 instanţa consideră că datorită unor anumite circumstanţe sau dificultăţi personale, infractorul are nevoie
de supraveghere şi asistenţă,
 când consideră că o sentinţă neprivativă de libertate este posibilă,
 când are nevoie de mai multe informaţii pentru a stabili gradul de responsabilitate a infractorului.
Responsabilitatea acestuia poate fi influenţată de anumite circumstanţe, factori sociali, psihologici etc.
 Într-o perspectivă sintetică, sala de judecată este spaţiul în care se întâlnesc mai multe rivalităţi
profesionale (ex. procuror/avocat), frustrări şi nemulţumiri legate de condiţiile de muncă sau de volumul
de muncă (ex. număr de dosare pe şedinţă) şi în care toţi participanţii încearcă să-şi maximizeze
influenţa sau puterea în determinarea sentinţelor. Accesul la informaţie, la cunoştinţe tehnice, la
persoane sau spaţii, posibilitatea de a accelera sau încetini procedura etc. sunt doar câteva din mijloacele
pe care participanţii la acest “ceremonial” le pot utiliza în exercitarea puterii lor.
 Pentru consilierul de probaţiune acest spaţiu poate să însemne plictiseală şi stress în cazul în care
judecătorul a cerut prezenţa sa în sala de judecată. A aştepta până îţi vine rândul sau să răspunzi la
întrebările uneori maliţioase ale procurorilor sau avocaţilor nu poate fi plăcut. De asemenea, uneori
poate fi frustrant atunci când concluziile unui referat de evaluare bine întocmit şi fundamentat sunt
respinse de către instanţă.
 Pe această scenă, rolul consilierului de probaţiune poate fi privit ca fiind unul de importanţă medie de
aceea el poate fi atras de unul din rolurile mai puternice, poate fi ignorat sau chiar exclus din procesul de
luare a deciziei.
 De aceea este important ca fiecare consilier de probaţiune să ştie cu precizie care este rolul său, care sunt
pârghiile de care se poate folosi în anumite împrejurări şi care sunt aşteptările celorlalţi actori.
 Reprezentarea instanţei în raport cu rolul consilierului de probațiune poate varia pe o grilă de la “slujitor
al instanţei” până la “profesionist independent”.
 Această reprezentare se poate construi în timp şi este determinată de responsabilităţile stabilite de lege,
relevanţa şi utilitatea informaţiilor puse la dispoziţie de către serviciul de probaţiune, pregătirea
profesională a personalului, rezultatele obţinute cu cei condamnaţi precum şi ţinuta şi prestanţa acestui
în instanţă.

14
  Un principiu din domeniul relaţiei cu publicul spune: „Întotdeauna, orice din ceea ce faci, spui sau scrii,
oriunde, probabil, va afecta imaginea probaţiunii!“.
Potrivit legislaţiei actuale (OG. 92 / 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială şi
supraveghere), aşteptările instanţei în raport cu referatul de evaluare pot fi prezentate după cum urmează:
– instanţa se aşteaptă să obţină opinia expertului,
– o evaluare obiectivă a inculpatului, a situaţiei care a condus la comiterea infracţiunii, a
impactului pe care diferite sentinţe le-ar putea avea asupra comportamentului individual,
– Uneori, să sugereze (nu să propună!) sentinţele cele mai eficiente posibil,
– să se ţină seama de victimă, de reglementările legale şi de interesul public.
Care sunt prevederile legale ?
Art. 6 - (1) Referatul de evaluare întocmit de serviciul de reintegrare socială şi supraveghere ... este un referat
scris, cu caracter consultativ şi de orientare, având rolul de a oferi instanţei de judecată date privind persoana
inculpatului sau, după caz, persoanele menţionate în art.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000, nivelul
instrucţiei şcolare, comportamentul, factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală, precum şi
perspectivele reintegrării în societate.
(2) Referatul de evaluare trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar şi coerent.
Art. 7- (1) Referatul este întocmit de consilierul de reintegrare socială şi supraveghere în baza uneia sau mai
multor întrevederi cu persoana pentru care instanţa a solicitat referatul de evaluare.
(2) Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va solicita
autorităţilor competente desemnarea unor specialişti în vederea întocmirii referatului de evaluare. Aceşti
specialişti pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alţi specialişti a căror opinie este
considerată necesară.
(3) Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va contacta, după caz, membrii familiei, şcoala sau
unitatea la care persoana îşi desfăşoară activitatea, precum şi orice alte persoane care ar putea oferi informaţii
utile pentru întocmirea referatului de evaluare.
(4) În cazul în care persoana cu privire la care se întocmeşte evaluarea nu colaborează la realizarea acesteia,
consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va menţiona în referat refuzul de cooperare.
Procedură

Art. 8 - Consilierul de reintegrare socială şi supraveghere desemnat să întocmească referatul de evaluare:

a) stabileşte de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile de la data primirii solicitării instanţei de judecată, locul, data şi
ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul. Prima întrevedere cu persoana pentru care
s-a solicitat referatul trebuie să aibă loc în termen de 7 zile de la data primirii solicitării instanţei de judecată. În
cazul minorilor, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere stabileşte locul, data şi ora întrevederii sau
întrevederilor cu minorul, precum şi cu părinţii, cel care l-a adoptat, tutorele, sau, după caz, cu persoanele sau
reprezentanţii instituţiilor cărora le-a fost încredinţată supravegherea minorului;
b) contactează persoanele şi instituţiile care ar putea furniza informaţii utile despre persoana evaluată, nivelul
instrucţiei şcolare, comportamentul acesteia, mediul social şi familial;
c) consemnează, cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare şi utile pentru întocmirea referatului;
d) propune şefului serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, atunci când consideră necesar, luarea
măsurilor prevăzute la art.7 alin.2 din prezentul regulament;
e) întocmeşte referatul de evaluare pe baza informaţiilor obţinute şi îl supune spre analiză şi semnare şefului
serviciului;
f) înaintează referatul de evaluare instanţei de judecată în termenul de 14 zile de la primirea solicitării.
Părţile referatului de evaluare
Art. 9 – (1) Referatul de evaluare cuprinde următoarele părţi :
- introducere;
- sursele de informaţii utilizate la întocmirea referatului;
- date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul;
- factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul;
15
 - perspectivele de reintegrare în societate.
(2) Referatul de evaluare va purta pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul serviciului de reintegrare
socială şi supraveghere, iar în colţul din dreapta sus, menţiunea “strict confidenţial după completare”.
(3) Fiecare pagină scrisă a referatului de evaluare va purta în colţul din dreapta jos ştampila şi semnătura şefului
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere.
(4) Modelul referatului de evaluare, cu elementele pe care le cuprinde, este prezentat în anexa nr.1 la prezentul
regulament.
(5) După completarea datelor cuprinse în introducere, celelalte părţi ale referatului de evaluare vor fi prezentate
pe scurt, într-o formă narativă, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau exprimări
care ar face dificilă înţelegerea conţinutului referatului.
(6) În cazul în care în conţinutul referatului de evaluare rămân pagini sau spaţii libere, acestea se vor bara după
întocmirea referatului de evaluare.
Sursele de informaţii
Art. 10 – (1)Sursele de informaţii care au fost utilizate la întocmirea referatului vor fi prezentate sintetic,
avându-se în vedere atât persoanele cu care au avut loc întrevederi, cât şi eventualele documente consultate.
(2)Sursele de informaţii vor cuprinde următoarele precizări: numărul de întrevederi avute şi, după caz, refuzul
de cooperare sau eventualele îndoieli privind acurateţea informaţiilor, prezentate motivat;
b) sursele de informaţii la care nu a fost posibil accesul.
Date despre persoana inculpatului
Art. 12 - (1) În cazul inculpaţilor, datele privind persoana acestora se referă la:
 trecutul infracţional;
 mediul familial şi social;
 nivelul instrucţiei şcolare şi al pregătirii profesionale;
 comportamentul persoanei înainte şi după comiterea faptei;
 factorii care au favorizat comportamentul infracţional;
 dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligaţiile stabilite de instanţa de judecată.
(2) În cazul inculpaţilor minori, datele privind persoana acestora vor privi şi condiţiile în care a crescut şi
trăit, precum şi modul în care părinţii, cel care l-a adoptat sau tutorele îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin.
(3) Atunci când consideră necesar, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va include în referatul de
evaluare date privind starea fizică şi mintală, precum şi dezvoltarea intelectuală şi morală a inculpatului,
furnizate de specialişti desemnaţi în acest scop.
Date despre persoana inculpatului teorie
 este de fapt o verificare a diferitelor teorii criminologice pentru identificarea factorilor care pot fi
corelaţi cu infracţiunea.
Indicatori relevanţi în acest sens pot fi:
 istorie personală – boală psihică, eşecuri semnificative, pierderi (părinţi, bunici), dificultăţi de învăţare,
impulsivitate.
 familie – relaţii din familie, tip de disciplinare, ataşament, izolare socială, satisfacţie maritală etc.
 condiţii de locuit, venituri, vecinătate etc.
 dependenţă – alcool, drog, jocuri de noroc.
 şcoala – succes sau eşec, abandon.
 prieteni – modele de comportament,
 stil de viaţă – îşi asumă riscuri, contact cu persoane deviante, petrecerea timpului liber.
 locul de muncă – stabilitatea la locul de muncă, satisfacţie, calificări etc.
Factorii care influenţează sau pot influenţa

16
Art. 14 - (1) Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei pentru care a fost
solicitat referatul se referă atât la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracţional, cât şi
la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestuia.
Perspectivele de reintegrare
Art. 15- (1) Perspectivele de reintegrare în societate vor fi estimate după analiza tuturor datelor cuprinse în
referatul de evaluare şi vor fi prezentate pe scurt, obiectiv şi motivat.
(2) În cazul inculpaţilor, nu se vor face propuneri sau recomandări instanţei de judecată privind soluţia ce
urmează a fi dată în cauză.
(3) În cazul persoanelor prevăzute la art.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000, dacă se constată că şansele de
reintegrare în societate sunt reduse, se va face doar menţiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau
recomandări instanţei de judecată privind măsura ce trebuie luată.
Cum se procedează în practică ?
 Solicitarea instanţei pentru întocmirea referatului de evaluare este transmisă şefului serviciului
competent.
 Acesta desemnează un consilier responsabil cu întocmirea referatului de evaluare.
 Acesta din urmă va contacta inculpatul (care se poate afla în libertate sau în arest) precum şi alte
persoane care pot oferi informaţii relevante.
 În cazul în care consilierul consideră că este nevoie şi de o opinie a unui alt specialist, va trebui să
sesizeze şeful de serviciu.
 După întocmirea referatului de evaluare, consilierul va supune documentul spre avizare la şeful de
serviciu şi, apoi, îl va depune în termenul legal stabilit la registratura instanţei care l-a solicitat.
(mecanism de asigurare a calităţii)
Fazele întocmirii
Fazele întocmirii referatului de evaluare pot fi:
 Contact - prezentarea numelui şi rolului cât mai clar - atenţie la reacţia către autoritate.
- atenţie la crearea unei relaţii optime, suportive,
- adunarea unui minim de informaţii necesar stabilirii următoarelor surse de informaţii (familie, şcoală, loc de
muncă, victimă etc.)
 Culegerea de informaţii relevante de la celelalte surse posibile. Evaluarea potenţialului de susţinere sau
descurajare a schimbării comportamentale din partea familiei (capacitate, motivaţie) a prietenilor etc.
 A doua întâlnire cu inculpatul – explorarea în detaliu a persoanei şi a comportamentului acestuia,
– verificarea informaţiilor neclare
 Redactarea referatului – atenţie la limbaj (este important a se evita jargonul sau argoul precum şi
exprimările stereotipe sau limbajul discriminatoriu) – referatul trebuie să fie simplu, coerent, scurt (2/3
pagini ), cu concluzii pertinente şi care decurg din conţinutul referatului.
 Verificarea calităţii referatului – se poate realiza de către colegi sau şeful serviciului. Referatul de
evaluare reprezintă punctul de vedere al serviciului, nu al unui consilier de reintegrare socială şi
supraveghere.
 Predarea lui la instanţă – are loc în termenul stabilit de lege.
Riscuri
 Unul dintre riscurile cele mai importante constă în anticiparea de către consilierul de reintegrare socială
şi supraveghere a reacţiei instanţei şi, în consecinţă, va sugera la perspectivele de reintegrare în societate
condiţii similare. În acest mod se va asigura că sugestiile sale vor fi incluse în sentinţă ceea ce înseamnă
succes în multe dintre serviciile de probaţiune din lume.
 Un alt risc este cele de exprimare stereotipă sau discriminatorie. Uneori nu doar anumite cuvinte (ca:
ţigan, şomer etc.) presupun judecăţi de valoare sau prejudecăţi, ci şi raţionamente. Un astfel de exemplu
este şi nerecomandarea muncii în folosul comunităţii pentru cetăţenii de etnie romă. Se prezumă că ei nu
vor munci sau că nu au abilităţile necesare.

17
  În experienţa mea de inspector am avut ocazia să evaluez referate de evaluare care prezentau o situaţie
extrem de dificilă, un risc de recidivă deosebit de ridicat, dar perspectivele de reintegrare în societate
erau foarte optimiste. Atenţie, deci, la coerenţa prezentării!!!
Atenţie !!!
 În referatul de evaluare trebuie să se facă distincţie între fapte şi opinii exprimate de către consilierul
de probaţiune. Opiniile exprimate în referatul de evaluare trebuie să fie argumentate factual.
 Referatul de evaluare este instrumentul care îl ajută pe judecător să ia legătura cu lumea concretă a
inculpatului.
 Există riscul ca pentru o mai bună protejare a publicului consilierul de probaţiune să subestimeze
perspectivele de reintegrare. Atenţie la argumentaţia aflată în spatele unei astfel de aprecieri !!!
Trucuri
+ referatele de evaluare pot fi uneori mai bine puse în valoare de către avocat,
+ un limbaj corect şi o utilizare corespunzătoare a jargonului juridic poate întări credibilitatea unui referat de
evaluare,
+ instanţa trebuie să fie informată periodic cu privire la modul cum decurge activitatea în cadrul serviciului de
probaţiune (după principiul: familiaritatea creşte favorabilitatea) etc.

Cursul nr. 6 Interviul motivaţional

Interviul motivaţional
• Este o continuare a consilierii non-directive şi are ca scop identificarea şi dezvoltarea motivaţiei pentru
schimbare.
• Miller şi Rollnick (1991) definesc interviul motivaţional ca fiind o abordare eficientă şi efectivă de
depăşire a ambivalenţei care împiedică oamenii să facă schimbările dorite în viaţa lor.
• Dincolo de aspectele tehnice ale metodei, interviul motivaţional este un stil de comunicare ce
presupune o anumită viziune asupra clientului şi un anumit stil motivational al asistentului social.
• Esenţial în utilizarea acestei metode este credinţa în puterea de schimbare a oamenilor.
• Interviul motivaţional, ca metodă, s-a născut în urma unor dezbateri la care au participat psihologi
norvegieni specialişti în problema abuzului de alcool (Miller, 1983).
• Ulterior acelor dezbateri au fost identificate numeroase aplicaţii clinice ale metodei în Canada, Olanda,
Marea Britanie şi Statele Unite.
• Metoda s-a dovedit eficientă în special cu persoanele care nu doresc schimbarea sau care au
sentimente ambivalente cu privire la aceasta. Fuller şi Taylor (2003) sunt de părere că, pentru a
întreprinde o acţiune, oamenii au nevoie să fie pregătiţi, să dorească acea acţiune şi să fie capabili să
desfăşoare acea acţiune (ready, willing şi able). Interviul motivaţional este o tehnică ce dezvoltă primele
două aspecte: dorinţa de schimbare şi pregătirea individului pentru aceasta.
Caracteristici
• este o strategie mai mult de convingere decât de coerciţie,
• presupune mai mult suport şi sprijin decât argumentaţie,
• îl ajută pe client să recunoască şi să facă ceva pentru a-şi rezolva problemele,
• este o metodă care vizează motivaţia intrinsecă a clientului,
• clientul este cel care găseşte argumente pentru schimbare şi nu asistentul social.
• Interviul motivaţional crează atmosfera propice pentru schimbare şi se adresează în exclusivitate
motivaţiei şi nu modului cum schimbarea se va produce.
• În consecinţă, tehnicile de provenienţă cognitiv-comportamentalistă (modelarea prosocială, antrenarea
etc.) vor fi utilizate complementar, numai după construirea unei motivaţii puternice de schimbare.
18
 • (ciclul schimbării)
Prochaska şi DiClemente (1986) Cercul schimbării
• Acest model este relevant în special din două motive:
• în primul rănd ne ajută să identificăm stadiul sau nivelul motivaţiei pentru schimbare
• în al doilea rând, ne poate sugera strategii diferite de intervenţie, în funcţie de stadiul
schimbării în care se află clientul.

Recădere Precontemplare „Am o

problemă, dar
nu ştiu dacă
„Continui să am vreau să mă
noul comportament schimb”
”
Menţinere Contemplare

„Am început să schimb

„Vreau să schimb
...”
acest
comportament!”
Schimbare Decizie

Precontemplare
• Principalele strategii de creştere a motivaţiei de schimbare sunt: crearea relaţiei de lucru, ascultare
activă, reflectarea discrepanţelor, accentuarea punctelor tari.
• Scopul interviului motivaţional în cazul în care clientul se află în faza de precontemplare este de
accentuare a îndoielilor. La sfârşitul acestei etape, clientul ar trebui să nu mai fie aşa de sigur că nu are o
problemă.
• Principalele greşeli ce pot fi făcute în această etapă sunt: să încercaţi să convingeţi clientul să se
schimbe, să intraţi în discuţii contradictorii cu clientul, să judecaţi clientul sau să vă folosiţi autoritatea
pentru a-l forţa pe client să se schimbe
Contemplare
• Scopul interviului motivaţional este ca deţinutul să recunoască că are o problemă, să devină preocupat
sau îngrijorat cu privire la aceasta şi să înceapă să îşi dorească schimbarea.
• Strategiile cele mai eficiente în această etapă sunt: explorarea ambivalenţei, explorarea problemei şi
accentuarea discrepanţelor între problemă şi scopurile clientului.
• Strategiile mai puţin inspirate în această fază sunt: oferirea de sfaturi, încercarea de a rezolva problema,
autodezvăluirea, utilizarea întrebărilor închise şi folosirea punctelor tari şi ignorarea punctelor slabe.
Decizie
• Scopul asistentului social în această etapă este de a-l ajuta pe client să devină optimist cu privire la
schimbare.

19
 • Strategiile recomandate sunt: să se discute atât aspectele negative, cât şi cele pozitive cu privire la
schimbare, să se verifice toate aspectele legate de decizie, să se identifice beneficiile comportamentului
nedorit, să se găsească soluţii pentru a face faţă la pierderea acestora, încurajarea clientului cu privire la
capacitatea lui de schimbare, identificarea şi promovarea punctelor tari ale clientului etc.
• Greşelile cele mai frecvente în această etapă par a fi: oferirea de sfaturi, rezolvarea problemelor,
implicarea în discuţii contradictorii şi prezumarea că ambivalenţa dispare odată cu decizia de schimbare.
Acţiunea
• În această etapă clientul, împreună cu asistentul social trebuie să elaboreze un plan de acţiune, cu sarcini
şi termene concrete.
• Cele mai utile strategii de realizare a acestui deziderat sunt: ascultarea activă, folosirea întrebărilor
deschise, feedback, modelare prosocială, învăţarea graduală a noului comportament, îndepărtarea
barierelor, acordarea de ajutor, identificarea celor care subminează decizia şi acţiunea etc..
• În această etapă este nerecomandat să se folosească reflectarea în cazul în care clientul cere ajutor sau să
se ofere „pe tavă” soluţiile.
Menţinere
• Pentru a menţine schimbarea, asistentul social trebuie să: fie conştient că este posibil ca deţinutul să mai
aibă nevoie de suport, să ofere feedback pozitiv la progrese, să dezvolte capacitatea clientului de a se
exprima asertiv etc.
• Riscurile pe care ar trebui să le evite în această etapă ar fi să încheie relaţia profesională prea devreme
sau să dezvolte dependenţa clientului faţă de asistentul social.
Recăderea
• clientul poate să experimenteze două stări: pe de o parte, poate să îşi aminească de ce şi-a dorit
schimbarea şi să reia procesul schimbării, iar, pe de altă parte, poate să intre din nou în faza de
ambivalenţă, adică în precontemplare sau contemplare.
• Este foarte important ca asistentl social să exploreze într-o manieră suportivă, împreună cu clientul,
motivele care au stat la baza recăderii. Probabil că este nevoie de o nouă abordare sau de alte resurse
care să conducă la producerea şi menţinerea schimbării.
• Trebuie ştiut că recăderea se poate produce în orice etapă. Tentaţia de a reveni la comportamentul
anterior, mult mai stabil în setul de comportamente personale, este foarte mare.
• În aces caz, asistentul social trebuie să utilizeze întrebările deschise şi ascultarea activă pentru a
identifica şi ce a învăţat clientul din această experienţă.
• Cel mai grav pentru asistentul social este să considere că munca lui a fost în zadar sau să eticheteze
clientul ca fiind un „ratat”.
• În cazul fericit în care nu se produce recăderea, asistentul social trebuie să se asigure că deţinutul are un
sistem de suport pentru noul comportament şi să îl ajute pe acesta să se desprindă, să spună „la
revedere”.
Principii generale Miller (1983)
• exprimarea empatiei,
• dezvoltarea discrepanţelor,
• evitarea disensiunilor,
• depăşirea rezistenţelor,
• dezvoltarea încrederii în sine.

1. Exprimarea empatiei
• Empatia, căldura şi ascultarea activă sunt principalele ingrediente ale interviului motivaţional. La baza
tuturor acestor elemente se află ceea ce am denumit anterior „acceptarea”. Toate acestea îl ajută pe
asistentul social să înţeleagă sentimentele şi perspectiva clientului fără a-l blama, judeca sau critica.
Empatia înseamnă a comunica clientului că înţelegi cum este să fii în acea situaţie. Înţelegerea clientului
20
 poate veni atât din ceea ce el declară, cât şi din ceea ce noi observăm sau aflăm din terţe surse. În
ultimele două cazuri se impune o verificare a informaţiilor împreună cu clientul pentru a ne asigura că
am înţeles bine.
• Atenţie!! Acceptarea nu însemnă aprobarea.
• Mecanismul acceptării este unul aparent paradoxal deoarece acceptarea clienţilor aşa cum sunt îi
eliberează pe aceştia şi îi ajută să accepte schimbarea, de vreme ce, non-acceptarea creează rezistenţă şi
ostilitate. Acceptarea şi non-judecarea îi încurajează pe clienţi să se înţeleagă mai bine, să se exploreze
mai profund şi, în final, să aibă mai mult curaj în a aborda schimbarea.
• De asemenea, acceptarea contribuie la consolidarea alianţei de lucru, a relaţiei cu clientul şi dezvoltă
stima de sine a clientului, atât de necesară unei schimbări. Un client cu stimă de sine joasă nu va fi
capabil să ducă la bun sfârşit o schimbare. Poate nici nu va încerca sub imperiul fricii de eşec.
2. Dezvoltarea discrepanţelor
• Are ca obiectiv crearea şi amplificarea în mintea clientului a unor discrepanţe dintre
comportamentul problemă şi scopurile generale de viaţă ale acestuia. Comportamentul problemă este
privit în ansamblul lui compus din comportamentul explicit, precum şi din gândurile şi sentimentele
asociate acestuia.
• Miller (1983) numea aceste discrepanţe ca fiind „disonanţe cognitive” şi pot fi sintetizate simplu ca
fiind diferenţe între ceea ce doreşte clientul să devină şi ceea ce este. Principalul mecanism de subliniere
a acestei discrepanţe este conştientizarea costurilor pe care le presupune actualul comportament atunci
când se află în conflict cu speranţele clientului (să aibă o familie, să aibă un loc de muncă etc.).
• Un exemplu ar fi când clientul îşi doreşte o familie dar comportamentul său violent îl împiedică să aibă
o relaţie de lungă durată cu o femeie din mai multe motive: comportamentul violent se manifestă uneori
împotriva acesteia, agresivitatea l-a determinat de multe ori pe acesta să între în conflicte care au generat
condamnări cu privare de libertate, deci departe de casă etc.
• Aceste discrepanţe pot fi identificate şi amplificate până când depăşesc ca intensitate
ataşamentul faţă de comportamentul problemă. Decât să accentueze motivaţii extrinseci, cum ar fi
ameninţarea cu o condamnare sau presiunile din partea soţiei, interviul motivaţional presupune
clarificarea aşteptărilor sau scopurilor de viaţă ale clientului şi, apoi, explorarea consecinţelor sau a
potenţialelor consecinţe atunci când comportamentul problemă intră în conflict cu acestea.
• Când este bine realizat, interviul motivaţional conduce la schimbarea percepţiei şi a perspectivei fără ca
deţinutul să se simtă sub presiune.
• Rezultatul constă în găsirea motivelor de schimbare de către clientul însuşi şi nu de către asistentul
social.
3. Evitarea disensiunilor
• Cea mai nefericită situaţie este aceea în care asistentul social încearcă să îl convingă pe client că
are o problemă şi că trebuie să facă ceva în această privinţă în timp ce clientul se apără şi declară că
procedează aşa cum consideră de cuviinţă. În astfel de situaţii, se consolidează comportamentul
problemă, ca rezultat al rezistenţei.
• Unul din principiile esenţiale ale interviului motivaţional este de a evita abordările care trezesc
rezistenţa clientului. Atunci când totuşi apare rezistenţa, asistentul social trebuie să schimbe strategia.
• Un alt aspect important este cel al etichetării unui anumit comportament ca fiind: infracţional, de
alcoolic, de violent etc. În practică, s-a constatat că etichetarea este inutilă şi nu face decât să crească
rezistenţa clientului la schimbare sau ca eticheta atribuită să fie asumată în mod activ.
4. Depăşirea rezistenţei
• Într-o comparaţie uşor forţată, acest procedeu s-ar putea numi „judo psihologic” adică preluarea
forţei şi energiei rezistenţei şi utilizarea lor în avantajul terapeutului.
• În descrierea realităţii, clientul se foloseşte de o seamă de percepţii care au la bază informaţii şi
cunoştinţe anterioare. În intervenţia sa, asistentul social poate să ofere informaţii suplimentare sau
cunoştinţe teoretice ori noi perspective fără însă a le impune clientului. Principiul de bază este cel
21
 conform căruia clientul îşi ia din cele oferite de către consilier ceea ce are nevoie. Aceasta este o ofertă
greu de refuzat.
• Un alt mod de a depăşi rezistenţa este de a reformula problema şi de a o prezenta spre rezolvare
clientului. Astfel, clientul este implicat direct în rezolvarea propriilor probleme ceea ce ar putea să îi
consolideze sentimentul că este capabil să depăşească singur toate obstacolele.
5. Dezvoltarea încrederii de sine
• Acest principiu este strâns legat de ceea ce am descris mai sus şi provine din constatarea mai multor
cercetători (Bandura, 1977; Roger & Mewborn, 1976 etc.) care susţin că o încrederea în forţele proprii
reprezintă un bun predictor al succesului unei schimbări.
• Încrederea în sine poate fi dezvoltată prin mai multe procedee printre care amintim:
• exprimarea convingerii asupra capacităţii de schimbare a clientului,
• transmiterea de către asistentul social a mesajului „dacă vrei, eu te pot ajuta să te
schimbi” şi nu „eu te voi schimba !”,
• utilizarea exemplelor de succes, prezentarea sau invitarea unor foşti deţinuţi care s-au
reintegrat cu succes să le vorbească celor care se pregătesc de liberare etc.

Concluzie
• Interviul motivaţional este, deci, mai mult o tehnică a consilierii sau o cale de a fi cu clientul.
• Este o modalitate de a debloca clientul şi de a începe procesul de schimbare.
• În continuare, schimbarea poate fi foarte rapidă şi fără a necesita asistenţă sau poate solicita o gamă
largă de intervenţii de sprijin.

Cursul nr. 6 Asistenţa şi consilierea

Principiile eficienţei în reintegrarea infractorilor
Andrews şi alţii (1990) sugerează că în lucrul cu infractorii există patru principii de eficienţă:
1. Principiul nevoilor – programele ar trebui să se focalizeze asupra nevoilor criminogene – ex. abilităţi
sociale, managementul furiei etc.
2. Principiul responsivităţii – programele ar trebui să fie desfăşurate în funcţie de stilul de învăţare al
beneficiarilor.
3. Principiul profesionalismului – programele ar trebui desfăşurate de către un personal bine pregătit şi
motivat.
4. Principiul riscului – infractorii cu risc ridicat de recidivă ar trebui să fie incluşi în programe intensive,
iar infractorii cu risc scăzut de recidivă ar trebui să fie incluşi în programe cu intensitate scăzută.
Antonowicz şi Ross ( 1994 )
In analiza lor, au identificat şi alte principii specifice programelor performante:
• Utilizarea ca model conceptual a teoriilor cognitiv-comportamentaliste. 75 % din programele
performante analizate de către cei doi cercetători canadieni aveau un astfel de model conceptual.
Celelalte modele ( psihodinamic, sociologic etc. ) nu au obţinut rezultate la fel de bune.
• Abordarea sistemică – 70 % din programele performante utilizau o perspectivă holistă. Hollin ( 1998 )
a identificat ca înalt performante programele multimodale care aveau ca elemente cheie: rezolvarea de
probleme, abilităţile sociale, managementul emoţiilor şi educaţia morală.
• Cele mai eficiente tehnici s-au dovedit a fi jocul de rol şi modelarea. Ross şi Fabiano ( 1985 ) susţin că
aceste tehnici sunt adecvate în special exerciţiilor empatice, rezolvării de probleme şi consolidării
abilităţilor sociale.
Gill McIvor ( 1990 )
Enunţă caracteristicile generale ale unui program de reabilitare performant, astfel:
• se adresează nevoilor clientului din perspectiva rezolvării de probleme,
22
 • se adresează celor care prezintă un risc de recidivă ridicat,
• asigură o intervenţie variată – metode diverse,
• oferă servicii concrete – nu face psihoterapie dacă clientul nu are locuinţă.
Structural
Un program trebuie să :
• aibă scopuri şi obiective clare, concrete, măsurabile,
• să se deruleze într-un mediu receptiv,
• să promoveze schimbări simple,
• să fie derulat de un personal profesionist şi motivat,
• să aibă adeziunea participanţilor.
Scopul AC în România
Art. 45 – (1) Asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate şi minorilor sancţionaţi cu măsura educativă
a libertăţii supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranţă
socială şi prevenirea săvârşirii din nou a unor infracţiuni.
Ce înseamnă asistenţă şi consiliere?
(2) Asistenţa şi consilierea se va realiza pe baza unui plan de asistenţă adaptat nevoilor individuale ale
persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp şi măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite
numai prin intervenţia serviciului de reintegrare socială şi supraveghere ori în colaborare cu organizaţii
neguvernamentale, instituţii publice şi/sau private ori cu persoane fizice sau juridice.
(3) În derularea acestei activităţi, serviciile de reintegrare socială şi supraveghere urmăresc:
a) corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minori sau persoane condamnate a
faptei săvârşite, a consecinţelor acesteia şi asumarea responsabilităţii pentru fapta comisă;
b) motivarea minorului sau persoanei condamnate în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei;
c) elaborarea şi derularea unor programe eficiente de asistenţă şi consiliere a persoanelor condamnate sau a
minorilor, în funcţie de nevoile identificate ale acestora;
d) sprijinirea condamnatului sau minorului în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educaţie,
pregătire profesională, loc de muncă, locuinţă sau alte asemenea nevoi.
(4) Ori de câte ori instanţa de judecată dispune supravegherea unei persoane condamnate sau a unui minor de
către serviciul de reintegrare socială şi supraveghere, cu ocazia primei întrevederi cu persoana supravegheată, i
se va face cunoscută posibilitatea de a solicita asistenţă şi consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i-
se modalităţile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării în societate.
(5) Pentru a beneficia de serviciile de asistenţă şi consiliere, persoana supravegheată depune o cerere scrisă la
serviciul de reintegrare socială şi supraveghere.
(6) Cererea persoanei supravegheate prin care solicită asistenţă şi consiliere se depune la dosarul de reintegrare
socială şi supraveghere.
Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere
Art. 46– (1) Pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistenţă şi consiliere se întocmeşte un dosar
de reintegrare socială şi supraveghere.
(2) Dosarul de reintegrare socială şi supraveghere cuprinde:
• cererea scrisă de asistenţă şi consiliere;
• planul de reintegrare socială şi supraveghere, care va cuprinde, pe lângă capitolele prevăzute în art. 22
din prezentul regulament, un capitol distinct privind descrierea activităţii de asistenţă şi consiliere;
• referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, atunci când este cazul;
• referatul de evaluare solicitat de către instanţă pe perioada supravegherii, mai înainte de a se fi solicitat
asistenţă şi consiliere de către persoana supravegheată, atunci când este cazul;
• referatele periodice de reintegrare socială şi supraveghere, care conţin pe scurt informaţii cu privire la
rezultatele înregistrate de către persoana asistată şi consiliată, şi care se întocmesc cel puţin o dată la
şase luni sau ori de câte ori se înregistrează o evoluţie pozitivă ori negativă în procesul de reintegrare a
persoanei respective.

23
 • concluziile consilierului de reintegrare socială şi supraveghere, care fac obiectul unui referat de
reintegrare socială şi supraveghere final, întocmit la expirarea perioadei de asistenţă şi consiliere,
precizând în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a reintegrat în societate.
Procedură
Art. 47 – (1) În termen de 20 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate
prin care aceasta solicită asistenţă şi consiliere, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va lua măsurile
necesare includerii acesteia într-un program specializat, stabilit în funcţie de nevoile identificate ale persoanei
respective.
(2)Activitatea prevăzută la alin.(1) se poate desfăşura pe baza unui protocol de colaborare cu instituţii sau
organizaţii care desfăşoară activităţi de reintegrare socială.
(3) Protocol de colaborare va cuprinde:
• părţile semnatare;
• obiectul protocolului, care constă în colaborarea părţilor în iniţierea şi derularea planurilor de reintegrare
socială şi supraveghere, avându-se în vedere reintegrarea socială a persoanelor asistate şi consiliate de
către serviciile de reintegrare socială şi supraveghere;
• tipul de servicii specializate de care pot beneficia persoanele asistate şi consiliate;
• durata protocolului;
• obligaţiile părţilor;
• data încheierii protocolului;
• semnătura părţilor.
Asistenţa şi consilierea în penitenciar
Art. 48 – (1) Activitatea de asistenţă şi consiliere se va desfăşura şi în unităţile penitenciare, includerea în astfel
de programe a persoanelor condamnate fiind posibilă numai cu acordul acestora.Modif in HG 747/2008 –
numai cu 6 inainte de liberarea conditionata.
(2) Fiecare serviciu de reintegrare socială şi supraveghere de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie se
află una sau mai multe unităţi penitenciare poate încheia un protocol de colaborare cu administraţia sau
administraţiile penitenciare, în vederea stabilirii de comun acord a categoriilor de persoane condamnate care pot
fi incluse în programe de resocializare, precum şi a conţinutului şi duratei acestor programe.
(3) În activitatea de asistenţă şi consiliere se acordă o atenţie deosebită condamnaţilor minori şi tineri,
persoanelor condamnate care întâmpină dificultăţi în menţinerea legăturilor cu familia, precum şi
pregătirii pentru liberare a persoanelor condamnate.
Încetarea
Art. 49 - Activitatea de asistenţă şi consiliere încetează în următoarele cazuri:
• la cererea persoanei asistate şi consiliate;
• urmare a lipsei de cooperare sau a comportamentului neadecvat al persoanei asistate şi consiliate;
• la expirarea duratei asistenţei şi consilierii.
Întrebare
În ce măsură conţinutul şi procedura asistenţei şi consilierii corespund principiilor eficienţei ?

Cursul nr. 8 Supravegherea în comunitate

Probațiune
 Supraveghere
 Asistență
 Instanță
Competenţa
Art. 16 - (1) Îndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţa de judecată în sarcina persoanelor menţionate în art.1
din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 este supravegheată de către serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere.

24
- Competent serviciul de la domiciliul persoanei condamnate
Procedura
Art. 21 - (1) La primirea hotărârii instanţei de judecată, şeful serviciului desemnează de îndată un consilier de
reintegrare socială şi supraveghere responsabil cu supravegherea executării obligaţiilor şi/sau măsurilor stabilite
prin hotărârea judecătorească.
(2) În cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea hotărârii instanţei de judecată, consilierul de probatiune
desemnat va întocmi un plan de supraveghere al cărui conţinut va fi în concordanţă cu obligaţiile şi/sau măsurile
impuse de instanţă. Modificat – la a doua intrevedere.
(3) Planul de supraveghere va fi adus de îndată la cunoştinţa persoanei supravegheate, căreia i se va înmâna o
copie de pe acesta, făcându-se menţiune într-un proces-verbal, care va fi semnat de consilier şi de persoana
supravegheată.
(4) Planul de supraveghere se întocmeşte în scris şi va fi revizuit ori de câte ori este necesar. Dispoziţiile alin.(3)
se aplică în mod corespunzător.
Planul de supraveghere
Art. 22- (1) Planul de supraveghere va conţine în introducere:
a) numele, prenumele, data şi locul naşterii persoanei condamnate sau ale minorului;
b)infracţiunea săvârşită şi numărul hotărârii instanţei;
c)sancţiunea aplicată şi măsurile şi/sau obligaţiile impuse de instanţa de judecată;
d)perioada de supraveghere, menţionându-se data începerii şi încetării acesteia;
e)numele şi prenumele consilierului de reintegrare socială şi supraveghere.
(2) Fiecare plan de supraveghere va include un capitol distinct privind nevoile sau problemele identificate ale
persoanei supravegheate şi riscul săvârşirii din nou a unor infracţiuni sau al punerii în pericol a siguranţei
publice. La evaluarea riscului se ţine cont şi de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului
constituie o activitate permanentă, orice modificări intervenite fiind consemnate în dosarul de supraveghere de
către consilierul responsabil de caz. Discuţie raportată la termenul de 5 zile !!
(3) În cazul minorilor sancţionaţi cu măsura educativă a libertăţii supravegheate cărora li s-a impus obligaţia de
a presta o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public, planul de supraveghere conţine descrierea
activităţii, locul de executare a acesteia şi programul de lucru al minorului.
(4) Planul de supraveghere trebuie să precizeze natura şi frecvenţa întrevederilor dintre consilier şi persoana
supravegheată, pe durata supravegherii. Discuţie din circulara DP !!!
(5) În planul de supraveghere se vor menţiona metodele utilizate de consilierul de reintegrare socială şi
supraveghere pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în sarcina persoanei
supravegheate. Aceste metode se pot referi la colaborarea cu familia, voluntarii comunitari şi reprezentanţii
societăţii civile, precum şi cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale în vederea iniţierii şi derulării
unor programe de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanentă cu persoanele şi instituţiile care ar
putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare,
precum şi a celor de calificare sau recalificare profesională.
(6) Metodele de supraveghere se determină în funcţie de gradul de risc identificat, precum şi de numărul sau
natura măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată, nevoile sau problemele identificate ale
persoanei supravegheate şi durata supravegherii.
Dosarul de supraveghere
Art. 18 - (1) În cazul în care instanţa a dispus supravegherea persoanelor arătate în art.17, se întocmeşte pentru
fiecare persoană un dosar de supraveghere a executării obligaţiilor stabilite de instanţă, denumit în continuare
dosar de supraveghere.
(2) Dosarul de supraveghere va conţine:
 hotărârea instanţei de judecată, în copie, sau un extras de pe aceasta;
 planul de supraveghere;
 referatul de evaluare întocmit înainte de pronunţarea hotărârii judecătoreşti, atunci când este cazul;
 referatul de evaluare solicitat de către instanţă pe perioada supravegherii, atunci când este cazul.

25
(3) Indiferent de numărul şi frecvenţa referatelor de evaluare întocmite la solicitarea instanţei pe durata
supravegherii, dosarul de supraveghere va conţine şi rapoarte privind desfăşurarea supravegherii, cu referire la
modul de îndeplinire a măsurilor şi/sau obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată. Aceste rapoarte se vor
întocmi periodic, cel puţin o dată la şase luni, urmând ca la încheierea perioadei de supraveghere să se
întocmească un raport final ce va cuprinde concluzii referitoare la modul de îndeplinire a obligaţiilor stabilite de
către instanţa de judecată. Modificat în noua metodologie – nu mai este periodic, ci la solicitarea instantei.
Aspecte birocratice-formale
Art. 23 – (1) Planul de supraveghere va purta pe prima pagină, în colţul din stânga sus, antetul serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere.
(2) Fiecare pagină scrisă a planului de supraveghere va purta în colţul din dreapta jos ştampila serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere şi semnătura consilierului responsabil de caz.
(3) Modelul planului de supraveghere este prezentat în anexa nr.2 la prezentul regulament, cuprinzând
formularul tipizat al introducerii.
(4) După completarea formularului tipizat al introducerii, celelalte capitole ale planului de supraveghere vor fi
prezentate pe scurt, într-o formă narativă, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau
exprimări care ar face dificilă înţelegerea conţinutului acestuia.
Art. 24 – (1) În cazul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute în art.11 alin.(1) lit.a)-c) din Ordonanţa Guvernului
nr.92/2000 serviciul de reintegrare socială şi supraveghere are obligaţia de a verifica dacă s-a întocmit sau nu un
referat de evaluare anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti.
(2) În cazul în care se constată existenţa unui astfel de referat, datele pe care le conţine vor fi avute în vedere la
întocmirea planului de supraveghere.
(3) Atunci când se constată că referatul de evaluare a fost întocmit de către un alt serviciu de reintegrare socială
şi supraveghere, serviciul căruia i s-a încredinţat supravegherea va solicita de îndată transmiterea unei copii de
pe referat.
Cazuri de supraveghere
Art. 34 - (1) În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze anumite locuri stabilite de
instanţă, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere verifică periodic şi ori de câte ori este sesizat de alte
persoane, dacă persoana supravegheată respectă interdicţia.
(2) Consilierul responsabil de caz păstrează o legătură permanentă cu reprezentanţi ai autorităţilor locale,
organelor de poliţie, precum şi cu orice persoane fizice şi juridice care ar putea oferi informaţii privind
frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicţiei.
(3) Atunci când consilierul de reintegrare socială şi supraveghere constată prezenţa persoanei supravegheate în
locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertisment scris, procedându-se la
explicarea verbală a conţinutului acestuia. În această situaţie se va încheia un proces verbal semnat de către
consilierul responsabil de caz şi persoana supravegheată.
(4) Obligaţia este considerată neîndeplinită atunci când, după înmânarea a două avertismente, consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau
locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
Art. 35 - (1) În cazul în care persoana condamnată are obligaţia de a nu intra în legătură cu anumite persoane
stabilite de instanţa de judecată, consilierul responsabil de caz trebuie să ia măsurile necesare în vederea
identificării şi contactării persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în cazul respectiv, colaborând cu
organele de poliţie şi cu alte instituţii însărcinate cu asigurarea ordinii şi liniştii publice.
(2) Consilierul responsabil de caz efectuează vizite inopinate la domiciliul şi locul de muncă ale persoanei
supravegheate şi colaborează cu familia acesteia în vederea respectării obligaţiei stabilite.
Munca neremunerată în folosul comunităţii
Art. 42 – (1) În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere încheie în cel mai scurt timp un
protocol de colaborare cu instituţia de interes public şi autoritatea publică interesată.
(2) Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va stabili, prin protocol:
- consilierul de reintegrare socială şi supraveghere care să fie responsabil de caz;
26
- intervalele de timp la care se exercită controlul, în vederea evaluării modului de îndeplinire a obligaţiei
stabilite de instanţă;
- modalităţile concrete de menţinere a unei legături permanente cu persoana sau persoanele desemnate cu
supravegherea activităţii minorului.
Art. 43 – (1) Serviciul de reintegrare socială şi supraveghere transmite instituţiei de interes public formularul
tipizat privind evidenţa orelor de activitate neremunerată.
(2) Formularul tipizat privind evidenţa orelor de activitate neremunerată într-o instituţie de interes public este
prezentat în anexa nr.3 la prezentul regulament.
Art. 44– (1) În cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de zece zile lucrătoare de la punerea în executare a libertăţii
supravegheate, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere va lua măsurile necesare pentru ca minorul să
înceapă executarea activităţii în baza protocolului prevăzut în art. 42 din prezentul regulament.
(2) În cazul neîndeplinirii de către minor a obligaţiei stabilite de instanţă, consilierul responsabil de caz va
înştiinţa de îndată şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere. Acesta din urmă înştiinţează, de
îndată, persoana sau persoanele cărora li s-a încredinţat supravegherea minorului şi instanţa de judecată.
(3) Pe durata executării obligaţiei, serviciul de reintegrare socială şi supraveghere menţine o legătură strânsă cu
părinţii minorului, tutorele, cel care l-a adoptat, şi, după caz, cu persoana sau instituţia legal însărcinată cu
supravegherea acestuia, pentru a analiza în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de
resocializare a acestuia.
Care sunt principalele metode de supraveghere ????

Cursul nr. 9 Estimarea riscului de recidivă

Originea conceptului de “risc”
- de la riesgo (spaniol) sau risco (italiană) însemnând ceva care taie – referitor la stâncile din apele oceanelor ce
reprezentau un risc pentru vapoare.
- Mai târziu aplicarea conceptului s-a extins la toate riscurile asociate cu transportul.
- O altă explicaţie – din latinescul rixicare care înseamnă luptă sau agresiune.
- Indiferent de originea termenului, acesta are conotaţii negative şi nedorite.
- În prezent, termenul este folosit şi în industria financiară sua de asigurări (cultură a riscului).
Dar …“riscul” este un concept obiectiv sau subiectiv ?
Ce este mai riscant: să conduci sau să zbori cu avionul?
Ce este mai riscant: să bei coca cola sau să bei cafea?
Ce este mai riscant: să locuieşti lângă o centrală nucleară sau lângă un aeroport?
Prima întrebare
Date statistice:
- Numai în anul 2000, în lume, un număr de 1.2 milioane de oameni au decedat în accidente rutiere (United
Nations Statistics, 2000),
- In ţările UE, anual mor 45.000 de oameni în accidente rutiere ( dimensiunea unui stat ca Monte Carlo).
- După cel de-al doilea război mondial numărul accidentelor aeriene este de 3155, iar numărul morţilor
este de 69.930 de oameni. Numărul mediu de victime ale catastrofelor aeriene este 1 110 pe an.
Concluzie:

Chiar dacă, statistic, riscul de a fi victimă a unui accident rutier este mai mare decât cel a unei catastrofe
aeriene, călătoria cu avionul este resimţită mai dramatic. Există, deci, o supraestimare a anumitor riscuri şi o
subestimare a altora.
De ce ?
Concluzie
Riscul este perceput de fiecare dintre noi într-o manieră subiectivă.
27
Oamenii reflectă realitatea ca o oglindă distorsionată.
Unii economişti vorbesc chiar despre o “aversiune a riscului” sau de “teamă de risc”. Se observă că economiştii
tind să maximizeze riscul şi să folosească “cel mai negativ scenariu” atunci când fac predicţii cu privire la
estimarea bugetului sau la asigurări de viaţă.
De este important riscul în activitatea cu infractorii?
Andrews şi alţii (1990) sugerează că în lucrul cu infractorii există patru principii de eficienţă:
1. Principiul nevoilor – programele ar trebui să se focalizeze asupra nevoilor criminogene – ex. abilităţi
sociale, managementul furiei etc.
2. Principiul responsivităţii – programele ar trebui să fie desfăşurate în funcţie de stilul de învăţare al
beneficiarilor.
3. Principiul profesionalismului – programele ar trebui desfăşurate de către un personal bine pregătit şi
motivat.
4. Principiul riscului – infractorii cu risc ridicat de recidivă ar trebui să fie incluşi în programe intensive,
iar infractorii cu risc scăzut de recidivă ar trebui să fie incluşi în programe cu intensitate scăzută.
Ce spun cercetările despre principiul riscului ?
Experimentul Newfoundland:
1. Infractorii au fost împărţiţi în două categorii de risc: unii cu risc ridicat, alţii cu risc scăzut de recidivă.
2. Apoi au fost expuşi la două tipuri de programe: unul minimal şi altul foarte intensiv ( 4 întâlniri pe
săptămână).
Concluziile au fost:
1. Infractorii cu risc de recidivă scăzut incluşi în programul minimal – rată de recidivă 15%
2. Infractorii cu risc de recidivă scăzut incluşi în programul intensiv – rată de recidivă 32 %
3. Infractorii cu risc de recidivă ridicat incluşi în programul minimal – rată de recidivă 51%
4. Infractorii cu risc de recidivă ridicat incluşi în programul intensiv – rată de recidivă 32 %.
O bună corespondenţă între nivelul riscului de recidivă şi intensitatea programului poate duce la o reducere a
ratei de recidivă de până la 10 %.
IINTENSITATEA PROGRAMULUI ŞI FRECVENŢA ÎNTREVEDERILOR TREBUIE SĂ CORESPUNDĂ
CU NIVELUL RISCULUI !!!
Alte cercetări:
Unul dintre cele mai cunoscute cercetări privind cariera infracţională este:
Cambridge Study of Delinquent Development (Farrington, 1991, 1997).
- au fost monitorizaţi 400 de băieţi din Londra de la vârsta de 8 ani până când au împlinit 32 de ani.
- au fost identificaţi mai mulţi factori de risc ce erau în corelaţie cu comportamentul infracţional sau cu recidiva.
Factori de risc
Factorii de risc - sunt acei factori anteriori care măresc probabilitatea ca un eveniment să se producă.
Unii factori de risc sunt individuali (ex. impulsivitatea, absenţa abilităţilor sociale, inteligenţă scăzută, abizul de
substanţe etc. )
Alţi factori ţin de familie (ex. părinţi cu istorie infracţională, părinţi fără abilităţi de creştere şi educare a
copiilor, metode de disciplinare inadecvate, lipsa supravegherii etc. )
Iar alţii sunt de sorginte socială (ex. cartier rău famat, şomaj, lipsa oportunităţilor de petrecere a timpului liber
etc.)
Mai mult …
Unele cercetări au demonstrat existenţa unor corelaţii între anumite variabile independente cu variabile
dependente.
De exemplu:
1. Dacă vârsta la prima condamnare este între 10 şi 13 ani, cariera infracţională este probabil că va dura 9,9
ani. Dacă vârsta de debut în cariera infracţională este de peste 13 ani, cariera infracţională va dura
probabil 5,8 ani.
2. Probabilitatea de a fi condamnat creşte cu 0,54 % după prima condamnare, cu 0,65 % după a doua
condamnare, cu 0,72 % după a treia condamnare, cu 0,80 % după a patra condamnare etc.
28
Instrumente de estimare a riscului de recidivă
Bonta (1996) a structurat instrumentele de estimare a riscului de recidivă după 4 generaţii, în funcţie de:
I. Dacă sunt structurate
II. Dacă sunt subiective
III. Dacă au bază statistică
IV. Dacă au în vedere şi nevoile criminogene
Prima generaţie
Studiu de caz:

Vasile are 15 ani şi a fost condamnat pentru tâlhărie. Nu are antecedente penale, însă este cunoscut de poliţie ca
fiind un “scandalagiu”. A comis infracţiunea împreună cu alţi 3 prieteni după ce a băut mai multe beri. Vasile
nu are tată şi a abandonat şcoala. Mama sa este îngrijorată şi îi acordă toată susţinerea ei.

1. Sarcină:
a. Sunteţi consilieri de probaţiune trebuie să întocmiţi un referat de evaluare.
b. Indicaţi nivelul riscului de recidivă (scăzut, mediu, ridicat)
c. Aduceţi argumente cu privire la punctul dvs. de vedere.
d. Care sunt limitele acestei modalităţi de estimare a riscului?
Aveţi 10 min.
Limitele acestei prime generaţii de instrumente:
1. Prea subiective. Persoane diferite estimează nivele diferite.
2. Decizia este greu de argumentat. Unele variabile pot fi importante decât altele.
A doua generaţie
Primul instrument de generaţia a doua a fost elaborat de Burgess (1928). El a studiat 3000 de liberaţi
condiţionat şi a identificat 21 de factori care diferenţiau recidiviştii de non-recidivişti.
Cei mai importanţi factori au fost: natura infracţiunii, numărul de participanţi, naţionalitatea tatălui, statutul
părinţilor, statutul marital, statul în care a comis infracţiunea, istoria infracţională etc.
Alt instrument de generaţia a doua este Offender Group Reconviction Scale (OGRS) dezvoltat în UK.
Cea de-a doua generaţie
I. Avantaje:
- Foarte structurat
- Asigură unitatea practicii
- Este foarte acurat
- Oferă specialistului un instrument obiectiv de măsurare.

II. Dezavantaje & Critici:

- Se bazează pe o analiză statistică a unui grup de foşti deţinuţi şi decelează în cadrul acelui grup care este
procentul celor care, întrunind condiţii identice, vor recidiva şi care nu, fără a preciza care sunt indivizii
care vor recidiva şi care nu.
- Se bazează doar pe factori statici ce nu pot fi modificaţi: vârsta la prima condamnare, număr de
condamnări etc.

A treia generaţie de instrumente de estimare a riscului de recidivă.Evaluare risc-nevoi

Primul instrument de generaţia a treia
- LSI – Canada.
- A fost adaptat în context britanic şi utilizat de către serviciile de probaţiune – LSI-R
- Vezi scan.
LSI-R
Principalele avantaje:

29
 1. Include şi factori de risc dinamici – adică acei factori ce pot fi modificaţi (consumul de substanţe, locul
de muncă, relaţia cu sexul opus etc. )
2. Oferă direcţii de intervenţie.
Principalele dezavantaje:
1. Este actuarial – adică statistic – vezi generaţia a doua
2. Include numai factori de risc, nu şi factorii protectivi.
A patra generaţie de instrumente OeSys
- Dezvoltat în UK.
- Utilizat de către serviciile de probaţiune şi de către penitenciare.
- Estimează nu numai riscul de recidivă, dar şi alte forme de risc: riscul de suicid, riscul pentru alţii, riscul
pentru sine, riscul comiterii de infracţiuni grave etc.
- Vezi prezentare.
Avantaje:
1. Oferă o anliză actuarială, dar şi una clinică.
2. Foloseşte principiul: cel mai bun predictor al comportamentului vitor este comportamentul trecut.
3. Include perspectiva victimei,
4. Acoperă o multitudine de nevoi criminogene,
5. Estimează şi alte riscuri decât cel de recidivă.
Limite:
1. Utilizează în special factori de risc şi nu şi factori protectivi.
2. Este foarte complex (completarea lui ar trebui să dureze 40 min. ?),
O a patra generație estimare risc/puncte tari ?
Cursul nr. 10 Lucrul cu grupul
Originea
► În anii ’50 în cadrul mişcării “human potential movement” din psihologie.
► Iniţial, grupurile terapeutice aveau ca membri doar alcoolici şi nevrotici însă, ulterior, aria problemelor
cărora li se putea adresa această metodă a fost semnificativ lărgită.
Avantajele metodei
► grupul oferă suport mutual persoanelor cu nevoi şi experienţe asemănătoare – sentimentul că nu este
singur în acea situaţie,
► oferă posibilitatea fiecărui participant să – şi exprime punctul de vedere şi să-şi exerseze abilităţile de
comunicare,
► participanţii învaţă să ofere feedback pozitiv,
► fiecare membru al grupului învaţă despre sine şi despre ceilalţi,
► se creează cadrul schimbării atitudinale prin intermediul schimbului de idei şi opinii, S-a constatat că,
de obicei, schimbarea atitudinilor se produce în sensul valorilor şi atitudinilor majoritare şi a celor care
sunt încurajate de lider ( asistentul social ).
► grupul are o dinamică care poate încuraja sau facilita schimbarea comportamentală, prin observarea,
asimilarea şi exersarea unor noi comportamente,
► grupul contribuie la creşterea stimei de sine a participanţilor,
► în grup, fiecare membru este un potenţial terapeut,
► potrivit celor mai multor opinii, grupul este cea mai eficientă metodă de a lucra pentru rezolvarea de
probleme,
► grupul poate oferi un sentiment de apartenenţă şi poate construi o reţea socială de suport,
► lucrul în grup poate să consolideze abilităţile participanţilor de a lucra în echipă,
► în termeni de costuri şi timp, grupul este, în general, o metodă eficientă, cuprinzând în acelaşi timp mai
mulţi clienţi.
Dezavantejele metodei
► grupul poate produce o conformare contraproductivă la autoritate sau comportament anti-social,
► atitudinile de discriminare pot fi consolidate,
30
 ► unii membri se pot simţi excluşi sau ignoraţi,
► membrii grupului primesc mai puţina atenţie în exclusivitate,
► confidenţialitatea nu poate fi garantată în totalitate.
Dezavantajele prezentate mai sus pot să apară în cazul în care grupul nu este bine condus sau au fost comise
greşeli în procesul de selecţie a membrilor.
Tipuri de grupuri

Grupurile pot fi clasificate în funcţie de scopurile lor în :

► grupuri de remediu – sau de promovare a schimbării,
► grupuri de întâlnire – cu scopul de a oferi membrilor un cadru optim pentru a-si exprima sentimentele
şi gândurile. Un astfel de grup este cel întâlnit în centrele de zi pentru persoanele de vârsta a treia.
► grupuri cu scop social – cele care se constituie pentru rezolvarea unei probleme comune. Un exemplu
de astfel de grup este asociaţia de proprietari a unui bloc.
Dinamica grupului
► scopul grupului,
► interacţiunea dintre membri,
► modul de conducere a grupului,
► caracteristicile si numărul participanţilor – personalităţi, abilităţi, motivaţii, poziţii în grup etc.
► stilul de învăţare al participanţilor,
► caracteristicile grupului - coeziune, valori, mărime, structura.
► calitatea relaţiilor dintre membri
► structura psihologica a grupului – relaţii de putere, roluri, norme, libertatea alegerii etc.
Stiluri de învăţare în grup

Kolb ( 1997 ) consideră că stilurile de învăţare pot fi clasificate în patru categorii:

► Activistul – este o persoană căruia îi place să fie activ. Este motivat în special de experienţele imediate
şi se poate plictisi în activităţi care solicită planificare şi etape multiple. Aceste persoane pot fi descrise
ca spontane şi orientate “ aici şi acum “.
► Reflexivul – preferă să planifice activităţile înainte de a trece la acţiune. De obicei, culeg informaţii şi le
analizează înainte de a trage concluziile.
► Teoreticianul – este o persoană care nu va acţiona decât după ce a înţeles pe deplin situaţia. Poate fi
descris ca “ analitic”, “ logic “ etc.
► Pragmaticul – este motivat de rezultat. Îi place să acţioneze şi poate chiar să facă compromisuri în
slujba scopului. Este descris ca “realist “.
Această tipologie prezintă ideal-tipuri, ele neexistând izolat. Nu există o persoană care să fie doar reflexivă sau
doar pragmatică. Există totuşi o dominantă, o strategie preferată de a învăţa sau de a rezolva problemele.
Criterii de selecţie
În 1954, L. Wolberg constata ca unele categorii de clienţi nu trebuie incluse în grup pentru ca atitudinile lor nu
sunt de natură să promoveze lucrul în comun. Astfel de categorii de clienţi pot fi:
► cei cu personalităţi psihopatice,
► cei cu depresii acute,
► cei cu halucinaţii,
► cei cu comportamente necontrolate,
► cei cu tendinţe paranoide şi
► cei cu inteligenţă scăzută.
► Bach ( 1988 ) sugera că cei cu un slab contact cu realitatea şi cei din subculturile puternic deviante nu
trebuie incluşi în terapii de grup.
► Hobbs ( 1988 ) excludea din grupuri clienţii cu personalităţi ostile sau agresive şi pe cei psihotici pe
motiv că aceştia nu vor contribui la construirea unei atmosfere de acceptare şi siguranţa necesară
grupului.
31
Compatibilitatea de grup
► Problema omogenităţii sau a eterogenităţii grupului a fost o altă provocare pentru practicieni. Atât prima
opţiune, aceea de a forma grupuri omogene din punct de vedere al caracteristicilor individuale ( vârsta,
sex, clasa sociala etc. ), cât şi promovarea principiului eterogenităţii grupurilor ca premisă a
dinamismului în grup, aduc cu sine o serie de avantaje şi dezavantaje.
► Acest fapt a condus la un nou concept, cel al “compatibilităţii de grup“. Acest nou concept
încorporează două elemente principale: cooperare si interacţiune. În selectarea membrilor unui grup,
asistentul social va trebui să anticipeze modul în care aceştia vor interacţiona unii cu ceilalţi.
Exemplu
► Pentru aceasta cel mai util este ca înainte de a începe de fapt selectarea participanţilor, asistentul
social să imagineze un profil ideal al participantului. De exemplu, profilul ideal pentru un grup pentru
victimile violenţei domestice ar fi:
► suficient de recuperată de la ultimul atac,
► interesată şi motivată să găsească soluţii la problema sa,
► capabilă să aibă întâlniri săptămânale.
Selecţia în funcţie de stadiul schimbării
Prochaska si Di Clemente ( 1984 ) au dezvoltat un model al schimbării în patru stadii:
► Precontemplare – în care clientul nu consideră că a comite infracţiuni este o problemă şi că nu este
nevoie de schimbare.
► Contemplare – începe să înţeleagă că are o problema şi conştientizează nevoia de schimbare.
► Determinarea sau decizia– este stadiul în care clientul dispune de motivaţia necesară adoptării deciziei
de schimbare.
► Acţiune – în care clientul încearcă să schimbe comportamentul indezirabil.
► Menţinerea – în care clientul conservă schimbarea produsă. Este o etapă în care riscul de reiterare a
comportamentului nedorit este mare. În ceea ce priveşte comportamentul infracţional pentru menţinerea
schimbării este necesară şi modificarea stilului de viaţă ( crime – free lifestyle ).
► Reiterarea sau recăderea– faza în care clientul recidivează. In acest caz, ciclul schimbării trebuie reluat
până când recidiva nu se va produce.
Principiu
► asistentul social va trebui să ţină seama de stadiul în care se află clientul şi abia apoi, după ce toţi clienţii
au fost pregătiţi în sesiuni individuale, astfel încât toţi să fie în acelaşi stadiu.
► Un singur client aflat în faza de precontamplare poate vicia atmosfera din grup.
Tipul de leadership
► parabola prăjirii unui peşte: prea puţină atenţie din partea coordonatorului grupului şi peştele se va lipi
de tigaie, prea multă atenţie şi peştele va fi strivit.

1. Coordonatorul directiv controlează şi îşi asumă întreaga responsabilitate pentru atingerea obiectivelor
grupului. Principalele “ instrumente " ale coordonatorului directiv sunt: sfaturile, sugestiile şi instrucţiunile.
2. Coordonatorul non-directiv este mai preocupat de modul în care procesul de învăţare se derulează şi nu de
găsirea “răspunsurilor corecte “. Accentul cade mai mult pe experienţa pe care o are fiecare participant, iar rolul
coordonatorului seamănă cu un arbitru, asigurându-se că regulile grupului sunt respectate, că activităţile
grupului sunt orientate spre atingerea rezultatelor etc.
Fazele grupului
Tuckman si Jenson ( 1998 ) au identificat cinci stadii de dezvoltare ale unui grup:

► Formarea – este primul stadiu în care membrii grupului sunt preocupaţi în principal de ideea de a fi
acceptaţi şi de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Este caracterizată de politeţe şi de comportamente inhibate. In
această fază rolul liderului este deosebit de important, el fiind cel aflat în centrul atenţiei. (joc 10 min.)
► Furtuna – odată cu creşterea maturităţii grupului apar primele preocupări cu privire la relaţiile de
putere. Această fază este caracterizată prin competiţie, ostilitate şi confruntare.
32
 ► Faza normativa – în care se stabileşte un consens cu privire la roluri norme şi proceduri. In această
etapă creşte coeziunea grupului. (Durkheim- aplicare fără echivoc)
► Faza centrată pe activităţi – în care preocupările legate de structura grupului se diminuează iar
membrii grupului se concentrează asupra activităţilor.
► Faza finală – în care membrii grupului se pregătesc să se despartă unii de ceilalţi. Scopul grupului a fost
atins sau a fost abandonat. Rolul consilierului de probaţiune este de a pregăti această despărţire şi de a
facilita recapitularea celor realizate de grup.
Aceste stadii sunt prezentate liniar din considerente didactice însă este important de menţionat că un grup poate
să progreseze, dar să şi involueze. De asemenea, nu toate grupurile trebuie să treacă prin toate aceste stadii.
Hartford ( 1998 ), referindu-se şi la rolul celui care va conduce grupul, a propus următoarea evoluţie a grupului:
► Faza de planificare
► Faza de mijloc
► Faza finală.
In faza de planificare, asistentul social va contacta fiecare membru al viitorului grup şi îi va pregăti pentru
experienţa de grup. In această fază vor fi schiţate scopul şi obiectivele grupului şi vor fi identificate spaţiile şi
toate cele necesare pentru funcţionarea optimă a grupului.
In faza de mijloc, are loc integrarea membrilor în grup până la momentul în care grupul se simte ca …. grup.
Este faza în care membrii grupului sunt centraţi pe sarcini şi activităţi. Rolul asistetului social este de a facilita
activităţile grupului pentru a atinge scopurile propuse.
Ultima fază este marcată de iminenta separare a participanţilor. Asistentul social trebuie să pregătească această
fază astfel încât participanţii să nu simtă ca un şoc această “ pierdere “.
Mecanismele grupului
Lucrul în grup este o metodă eficientă în atingerea a unor obiective de terapie comportamentală în măsura în
care în interiorul grupului funcţionează optim o serie de mecanisme:
► Acceptare. Acest mecanism poate fi descris ca sentiment al apartenenţei la grup în care fiecare
participant se simte egalul celorlalţi şi că înseamnă ceva pentru ceilalţi. Ca sinonimi pot fi utilizaţi
termenii: identificare cu ceilalţi, mediu prietenos, unitatea grupului etc.
► Ventilare. Ventilarea este descrisă ca eliberare emoţională a participanţilor de tensiuni nervoase
conştiente sau inconştiente. Aceste defulări sunt posibile prin intermediul verbalizărilor şi a comunicării
eficiente. Acest aspect al lucrului în grup este în primul rând pregătitor al unei activităţi şi nu un
instrument terapeutic în sine.
► Testarea realităţii. În cadrul grupului se pot recapitula experienţe de interacţiune în familie sau
situaţii conflictuale rezolvate greşit. Toate aceste reevaluări pot funcţiona ca un feedback al realităţii.
Hill spunea că problema multor subculturi este că “ ele nu au contact cu elemente ale culturii dominante
“ şi, deci, au această nevoie de a testa realitatea şi din alte puncte de vedere.
► Transferul. Este un fenomen care se produce ca un ataşament puternic dintre terapeut şi client. Efectull
terapeutic al transferului derivă din faptul că el promovează relaţii de încredere între cei implicaţi.
► Intelectualizarea. Este un mecanism prin care membrii grupului conştientizează o serie de conflicte sau
rezistenţe prin reevaluarea “ simptomelor “ sau interpretare. Unii terapeuţi numesc acest mecanism “
insight “.
► Interacţiunea. Este un alt mecanism prin care participanţii interacţionează unii cu ceilalţi sau cu liderul
grupului. Prin intermediul acestui mecanism se realizează contagiunea membrilor grupului în sens
constructiv.
► Universalizarea. Este procesul prin care participanţii conştientizează că nu sunt singuri într-o anumită
situaţie ( sentimentul de “ a fi în aceeaşi barcă “).
► Altruism. Este un alt mecanism care exprimă posibilitatea ca fiecare participant sa fie terapeut şi să-i
ajute pe ceilalţi fie şi numai cu un sfat. Acest proces al oferirii de ajutor are o funcţie terapeutică
deoarece conduce la consolidarea încrederii de sine a membrilor grupului.

33
 ► Terapia spectacolului – aşa cum o numea Moreno, reprezintă o modalitate de participare pasivă a
clientului la experienţa celorlalţi. Prin observarea celorlalţi şi interpretarea sau evaluarea unor acţiuni
fără a se teme de consecinţe, clientul poate să-şi explice multe din dificultăţile din trecut.
► Stilul liderului. Prin stilul liderului se înţelege modalitatea prin care liderul abordează relaţia cu
participanţii la grup. După cum anticipam mai sus, acesta poate varia de-a lungul unui continuum de la
autoritar la stilul lasair-fair şi nu este întotdeauna acelaşi: in momente diferite liderul poate adopta stiluri
diferite
Posibile dificultăţi
Câteodată se poate întâmpla ca în cadrul grupului să apară probleme. Ele pot fi fie legate fie de participarea prea
activă a unor membri – monopolizarea discuţiei, impunerea unor puncte de vedere etc. – fie de retragerea unor
membri din “ viaţa “ grupului, deci o participare redusă a unor membri.

Aceste dificultăţi pot fi concretizate în următoarele situaţii:

► unul sau mai mulţi participanţi sunt tăcuţi sau retraşi,
► în grup sunt vorbăreţi compulsivi – cărora le place sunetul propriei voci,
► manifestări agresive între membrii grupului,
► contestarea coordonatorului de grup,
► preluarea rolului de leader de către un participant,
► ceartă în grup etc.

Câteva soluţii
În cazul unor conflicte:

► nu te panica. De cele mai multe ori acestea se rezolvă de la sine

► lasă grupul să rezolve aceste situaţii. Presiunea grupului asupra părţilor “ beligerante“ poate să
liniştească atmosfera.
► discută în particular cu fiecare parte implicată.
► dacă nu se poate remedia situaţia amiabil, poţi cere unuia dintre “ beligeranţi “ să părăsească grupul
pentru o vreme sau pentru totdeauna ( Priesley & McGuire, 1983 ) .
► aproape întotdeauna dispoziţia grupului este mai bună la întâlnirea următoare. Dacă totuşi problema
persistă, înseamnă că ceva chiar nu este în regulă şi atunci trebuie ca aceasta să fie discutată cu grupul.
Poate că a apărut plictiseala şi atunci trebuie să “pui mai multă sare şi piper “. Poate unele jocuri sau
exerciţii pot înviora atmosfera !!

Curs 11.Care sunt actorii principali în domeniul probaţiunii ?

Actori:
Tradiţional:
1.Furnizori de clienţi
2.Furnizori de servicii

34
 Poliţia

Parchetul Serviciul de
probaţiune Instanţa

Penitenciarele

Furnizorii de clienţi

Furnizorii de servicii:

ONG-urile

Autorităţile
Alţii ? locale

Serviciul de
probaţiune
Agenţiile de Serviciile
muncă şi sociale
ocupare

Agenţia
Serviciile
Antidrog
medicale

35
Serviciul de probaţiune în postmodernism:
Noi stakeholders:
1. Politicieni
2. Universitari
3. Organizaţii de drepturile omului
4. Organizaţii de protecţie a victimelor
5. Experţi internaţionali
Care sunt suporterii probaţiunii?
1. Care sunt superterii ?
2. Cine nu este suporter al probaţiunii ? De ce ?
3. Cum îi putem transforma în suporteri ?

36