CRIMINOLOGIE

Conf. univ. dr. Alexandru Măgureanu

CURS 3
Teoriile comportamentului criminal
Cauzele crimei ca act individual

-infractor, infracţiune şi delict din perspectivă criminologică;

-personalitatea criminală;
-mecanismul trecerii la at

1. Personalitatea
Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în care aceştia să poată fi
încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este predispus la crimă şi cine nu va comite
niciodată o astfel de faptă. După unii cercetători nu există o diferenţă semnificativă între
psihologia criminalului şi cea a non-criminalului. Există unele probleme privind măsurarea
IQ-ului, din cauza limitărilor unei astfel de măsurători. Aceasta este afectată mai ales de
diferenţele culturale, de specificul unei anumite zone (spre exemplu eşecul în măsurarea IQ-
ului în anumite zone din Africa). Un IQ scăzut are un rol scăzut sau nu are nici un rol în
producerea comportamentului deviant. Nu doar o inteligenţă sub medie poate fi un factor
care să împiedice integrarea socială şi să se constituie astfel într-un factor criminogen, ci şi
o inteligenţă peste medie poate duce la acelaşi efect. William James Sidis (1898-1944) este
considerat cel mai inteligent om care a trăit vreodată, cu un IQ situat între 250-300 (cu toate
că există unele controverse privind această cifră). Copil-minune, cu abilităţi excepţionale,
mai ales în domeniul ştiinţelor exacte, Sidis a fost acceptat la universitatea Harvard la vârsta
de 11 ani. Se pare că ar fi cunoscut mai mult de 40 de limbi şi chiar că ar fi inventat o nouă
limbă (pe care a denumit-o Vendergood). La vârsta de 17 ani a devenit preparator universitar
la Harvard, ocupaţie la care a renunţat însă după un an. Ulterior a avut ocupaţii ce nu
presupuneau o pregătire deosebită şi care, cu siguranţă, erau sub capacităţile sale. În 1919 a
fost arestat pentru că a participat la o manifestaţie socialistă, în Boston şi a fost condamnat
la 18 luni închisoare. Întreaga sa viaţă a fost un introvertit şi a încercat să se îndepărteze de
societate.
Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic, o variantă
a speciei umane, ci ca un „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”1.
Jean Pinatel arăta că este inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, întrucât orice
om, în circumstanţe excepţionale poate deveni delincvent. Personalitatea criminală nu
trebuie privită nici ca o structură statică, ea fiind caracterizată prin dinamism, mai ales dacă
este analizată pe perioade mai îndelungate de timp.
Personalitatea infractorului noţiunea psihosocială şi noţiunea juridico-penală a
infractorului (criminalului). În raport de aceste premise definim personalitatea criminalului
ca reprezentând ansamblul trăsăturilor bio-psihosociale specifice şi stabile pentru acel om
care cu vinovăţie a săvârşit o faptă din domeniul criminalităţii prevăzute ca atare de legea

1
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 161
penală2. Personalitatea umană reprezintă sinteza interacţiunilor fireşti, legice, dintre factorii
exogeni şi factorii endogeni, respectiv ansamblul caracteristicilor organizării interne a
omului. Astfel conceptul modern de personalitate a criminalului este reprezentat de un tot
unitar, de sinteza elementelor endogene şi exogene, respingându-se astfel teoria criminalului
înnăscut3.
Noţiunea de personalitate a infractorului prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte
prevenirea anumitor fapte, dar şi pentru înţelegerea crimei şi pentru crearea unor profiluri
psihologice ce permit identificarea făptuitorului (tehnici profiling). Spre exemplu, un loc al
crimei organizat denotă capacitatea făptuitorului de a se pregăti, atenţia la detalii,
posibilitatea ca acesta să fie recidivist, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei etc.
Toate aceste trăsături, dacă sunt identificate corect pot contribui la crearea unui profil
psihologic. Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica şi interpreta anumite detalii
poate oferi indicii asupra tipului de personalitate implicată, în determinarea profilului mintal
al persoanei care ar fi putut comite crima. În mod cert sunt legături între aspectul psihologic
al criminalului şi indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei4.
Societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere
al motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării
acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute5.
-Personalitate şi contradicţie- deosebirea între omul care, într-un proces contradictoriu
achiziţionează o personalitate criminală păşind în domeniul criminalităţii reale, de omul
neinfractor nu constă în particularităţile biopsihice şi nici în acţiunile de scurtă durată
(întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al criminogenezelor specifice drumului criminal pe
care individul îl parcurge până în momentul săvârşirii infracţiunii6.
-Personalitate şi înstrăinare- factorii endogeni şi exogeni determină apariţia în societate a
unei personalităţi umane discordante, care reprezintă una din formele tipice de manifestare a
fenomenului de înstrăinare în raport cu modelul socio-uman general admis (factorii
criminogeni analizaţi la secţiunea anterioară pot determina înstrăinarea).
-Personalitatea infractorului şi mediul psihosocial –doctrina modernă recunoaşte
importanţa deosebită a mediului psihosocial în formarea personalităţii infractorului, influenţă
care nu trebuie însă exagerată.

1. Vârsta şi criminalitatea
Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general, adolescenţa şi tinereţea sunt
caracterizate în multe situaţii ca fiind perioade ale vieţii căror le sunt specifice acţiunile
periculoase, acţiuni bazate pe forţa fizică sau pe risc. Perioada maturităţii presupune deja o
altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care încearcă să elimine riscurile, dând
o mai mare importanţă raţiunii, calculelor şi analizei.
Există un consens general că între creşterea în vârstă şi săvârşirea de infracţiuni există o
legătură invers proporţională. Indiferent de statutul economic, marital, de rasă, sex ş.a.m.d.,
2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, 1993, p. 121
3
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia….pp.123-133
4
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 4-
5
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 13
6
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1992, p. 82
tinerii comit infracţiuni mai des decât cei vârstnici. Dacă în criminologia generală s-a
demonstrat existenţa unei curbe a criminalităţii legate de vârsta făptuitorului, conform căreia
oamenii mai tineri comit mai multe infracţiuni, această afirmaţie nu poate fi susţinută în cazul
criminalităţii gulerelor albe, datorită specificului acestui tip de criminalitate, care de cele mai
multe ori reclamă încrederea celorlalţi şi acces la anumite fonduri7. Infracţiunea care face
parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care are un statut
socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau de altă
natură referitoare la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a
credulităţii altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior
descoperirea.
Cu toate că până acum se considera că în cazul tinerilor există predispoziţia de a comite
crime în grup –încurajaţi fiind de anturaj-, studiile mai recente demonstrează că cel mai mare
număr de infracţiuni comise de tineri nu sunt comise în participaţie.
Predispoziţia la crimele comise cu violenţă oscilează de-a lungul timpului. Un studiu
realizat în SUA demonstrează că deşi tinerii cu vârste sub 18 ani reprezintă aproximativ 6%
din populaţia totală, comit în jur de 25% din infracţiunile grave. În general, vârsta la care se
comit cel mai des infracţiuni împotriva proprietăţii este în jur de 16 ani, iar în ceea ce priveşte
violenţa 18. În acelaşi timp, adulţii cu vârste de peste 45 de ani, care reprezintă o treime din
populaţie comit 7% din infracţiuni. Rata criminalităţii persoanelor mai în vârstă a rămas stabilă
de-a lungul ultimilor 45 de ani (în timp ce delincvenţa juvenilă a crescut în mod semnificativ).
Motive: creşterea „prestigiului” în cercul de prieteni, colegi; o dată cu creşterea în vârstă se
dezvoltă capacitatea de a întârzia gratificarea şi de a amâna câştigul imediat în favoarea unui
câştig viitor; creşte tendinţa de a adera la moravurile convenţionale, căsătoria, formarea unei
familii şi crearea de legături de lungă durată; existenţa unui cumul de factori (psihilogici şi
sociali) care determină o tendinţă de scădere a asumării de riscuri.
2. Sexul şi criminalitatea
În general rata criminalităţii este mult mai ridicată în rândul bărbaţilor. O statistică
demonstrează că peste 80% din crimele grave, crimele săvârşite cu violenţă sunt comise de
bărbaţi. Totuşi în ultimul deceniu se constată o creştere cu 9% a criminalităţii săvârşite de
femei. Teoria lui Lombroso –ipoteza masculinităţii –femeile care comit infracţiuni au trăsături
masculine –crimele erau legate de sexualitate, femeile, în opinia lui Lombroso, fie sunt naive,
fie manipulează bărbaţii pentru a obţine câştiguri. Astfel de teorii nu mai pot fi susţinute de
criminologia modernă. Criminalitatea femeilor a fost de multe ori mascată, justiţia refuzând
să ia măsuri împotriva femeilor, tendinţă legată de aspectele culturale de protecţie a femeilor.
Astfel de teorii sunt respinse în prezent, însă nu în totalitate. Există teorii (nedemonstrate)
conform cărora o cauză a comiterii infracţiunilor ar reprezenta-o hormonii androgeni. O teorie
mai credibilă este aceea conform căreia socializarea ar fi responsabilă pentru diferenţele dintre
criminalitatea comisă de bărbaţi şi de femei. În primii ani de viaţă nu există diferenţe
semnificative de violenţă, dar fetele sunt socializate, crescute să fie mai puţin agresive şi sunt
supravegheate mai îndeaproape de către părinţi. Diferenţe mai notabile apar între vârstele de
3 şi 6 ani, când copii iau contact pentru prima dată cu mediile sociale. Băieţii sunt mai dispuşi
7
Todd R.Clear, prefaţă la David O. Friederichs, Trusted criminals. White collar crime in contemporary society, Ed.
Wadsworth, 2010, S.U.A., p. XIX
spre agresiune fizică, în timp ce fetele manifestă o agresivitate pasivă, o tendinţă de excludere
a celor nedoriţi prin mijloace ce pun presupun violenţă fizică (de ex. prin critică) dar care nu
exclud violenţa psihică. În cazul băieţilor agresivitatea este văzută ca o cale de a câştiga status
social şi putere, fie prin intermediul unor grupuri deviante, fie prin practicarea unor sporturi
violente. Fetele capătă aptitudini sociale care le ajută să rezolve conflictele fără a recurge la
violenţă. Psihologii au subliniat şi alte diferenţe: fetele sunt superioare în abilităţile de
conversaţie, în timp ce băieţii au o mai mare capacitate de a vizualiza în spaţiu. Fetele învaţă
să vorbească mai repede şi să pronunţe mai corect şi sunt mai puţin predispuse la probleme cu
cititul.

3. Minorităţile şi criminalitatea
Unele statistici din S.U.A. arată că afro-americanii reprezintă 12% din populaţie dar comit
40% din crimele violente şi 30% din crimele împotriva proprietăţii. O posibilă explicaţie ar
reprezenta-o tratamentul inegal din partea justiţiei, polarizarea culturală şi socială. De multe
ori accesul minorităţilor la resurse şi oportunităţi este unul mai redus. Afirmaţia este valabilă
şi în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei, mai ales având în vedere tendinţa pe care o au
oamenii de a-şi compara reuşitele cu cei din imediata apropiere.

4. Ereditatea
Una dintre problemele cele mai dezbătute în criminologie o reprezintă procentul în care
criminalitatea este influenţată de factorii ereditari. Deşi în criminologia recentă erau în general
respinse teoriile lui Cesare Lombroso şi ale lui Enrico Ferri, o cercetare recentă, prin care s-a
realizat o corelare a tuturor studiilor publicate cu privire la gemeni, în ultimii 50 de ani, (studiul
aplicându-se la peste 14 milioane de perechi de gemeni) s-a arătat că trăsăturile biologice
moştenite ar fi în proporţie de 49% (Polderman şi alţii, 2015). Prin urmare, influenţa factorilor
de mediu ar fi de 51%. Ştiinţa modernă încă mai caută gena criminală, iar în unele studii (între
anii 1960-1970, dar şi mai recente) se afirmă chiar că ar fi fost identificată o astfel de genă.
Chiar dacă o astfel de genă ar fi identificată cu precizie, credem că ea singură nu poate
determina, în mod necesar, un comportament criminal. Criminalul nu trebuie şi nu poate fi
perceput ca o fiinţă captivă a destinului biologic; aceasta ar însemna că însăşi fundamentul
tragerii la răspundere penală lipseşte, întrucât fără libertate de voinţă şi acţiune nu poate fi
vorba despre responsabilitate penală, iar mecanismul trecerii la act ar fi o noţiune lipsită de
importanţă.
Ereditatea face parte din cadrul larg al factorilor criminogeni endogeni proprii personalităţii
criminalului. Criminalitatea reală reflectă şi contribuţia unor anomalii (lacune) morfo-
funcţionale înnăscute sau survenite care, fără a fi patologice, interacţionează în procesul
săvârşirii actului. Unele dintre persoanele care suferă traumatisme cranio-cerebrale şi
encefalopatii (afecţiuni sau boli ale creierului) ajung să se automarginalizeze, acţiune din care
poate rezulta slăbirea inhibiţiei, rezistenţă redusă la frustrări, incapacitatea autocontrolului.
Simpla existenţă a ascendenţilor sau descendenţilor nu este o dovadă certă a eredităţii
criminalităţii deoarece este posibil ca mediul individului să fie factorul determinant şi cum nu
se poate stabili exact contribuţia eredităţii şi a mediului social este greu de precizat care anume
are o contribuţie mai mare, însă nu este exclus ca în anumite cazuri ereditatea să aibă o
preponderenţă mai însemnată (cazul copiilor proveniţi din părinţi infractori şi care au fost
încredinţaţi spre adopţie sau plasaţi în instituţii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind
delincvenţi)8. Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă existenţa unei distincţii clare
între gemenii monozigoţi (proveniţi dintr-un singur ovul fecundat –identici) şi cei dizigoţi.
Majoritatea indivizilor împart 99% din genele lor, gemenii dizigoţi împart 99,5% iar cei
monozigoţi pot împărţi chiar 100% din gene. Johannes Lange a stabilit, în urma unui studiu
realizat pe 12 perechi de gemeni monozigoţi adulţi de sex masculin că dacă unul dintre ei avea
dosar penal, şi celălalt a avut un astfel de dosar, în 77% din cazuri. În acelaşi timp, într-un grup
de 17 gemeni dizigoţi, procentul a fost de 12%; într-un grup de 214 perechi de fraţi de vârste
apropiate procentul a fost de 8%. Într-un alt studiu, realizat pe 32 perechi de gemeni identici,
ce au fost despărţiţi la scurt timp după naştere au fost evidenţiate importante asemănări.
Malformaţiile corporale, prin ele însele nu pot determina comportamentul criminal, însă
pot influenţa comportamentul individului, îngrădind participarea la viaţa socială, creând
complexe de inferioritate ce împing individul spre retragere şi comportament deviant9.

5. Personalitatea infractorului
Personalitatea nu se poate dezvolta din materialul genetic în absenţa factorilor de mediu10.
Între factorii exogeni caracteristici mediului social global şi factorii endogeni fiziologici,
biologici, psihologici există infracţiuni fireşti, acestea din urmă având un rol determinant în
producerea actelor din domeniul criminalităţii11.
Aşa cum s-a arătat în doctrină12, noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca
un tip antropologic, o variantă a speciei umane, ci ca un „un instrument clinic, o unealtă de
lucru, un concept operaţional”. Jean Pinatel arăta că este inutilă încercarea de a separa oamenii
în buni şi răi, întrucât orice om, în circumstanţe excepţionale poate deveni delincvent.
Personalitatea criminală nu trebuie privită nici ca o structură statică, ea fiind caracterizată prin
dinamism, mai ales dacă este analizată pe perioade mai îndelungate de timp. Deosebirea între
omul care, într-un proces contradictoriu achiziţionează o personalitate criminală păşind în
domeniul criminalităţii reale, de omul neinfractor nu constă în particularităţile biopsihice şi
nici în acţiunile de scurtă durată (întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al criminogenezelor
specifice drumului criminal pe care individul îl parcurge până în momentul săvârşirii
infracţiunii (Bulai, 1992, p. 82). Noţiunea de personalitate a infractorului prezintă importanţă
şi în ceea ce priveşte prevenirea anumitor fapte, dar şi pentru înţelegerea crimei şi pentru
crearea unor profiluri psihologice ce permit identificarea făptuitorului (tehnici profiling). Spre
exemplu, un loc al crimei organizat denotă capacitatea făptuitorului de a se pregăti, atenţia la
detalii, posibilitatea ca acesta să fie recidivist, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei
etc. Toate aceste trăsături, dacă sunt identificate corect pot contribui la crearea unui profil
psihologic.

8
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă, Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pp. 214-215
9
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 216-217
10
Romeo Zeno Creţu, Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, p.
51
11
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1990, p. 128
12
V. Cioclei, op. cit., 2011, p. 161
 În criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât cea
juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a
comis o faptă prevăzută de legea penală exprimând totodată interrelaţia dintre individualitatea
persoanei şi esenţa socială a acesteia. Personalitatea infractorului este definită ca o sinteză a
trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a
comis o infracţiune. Considerăm că în criminologie analiza persoanei bolnave (alienatul
mintal) care comite o crimă prezintă o importanţă redusă, dat fiind atât faptul că aceste
persoane trebuie analizate în alte circumstanţe dar şi faptul că o boală psihică ce anihilează
voinţa umană (inclusiv voinţa juridică şi prin urmare şi răspunderea juridică) face ca actele
săvârşite să devină imprevizibile, ilogice şi prin urmare greu de abordat, date fiind elementele
variabile.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea din mai multe
puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de ce anumite grupuri de indivizi comit
mai multe fapte decât alte grupuri (explicaţii sociologice). Teoriile sociologice şi cercetarea
empirică ignoră de multe ori factori precum cei biologici sau personalitatea umană, aproape
ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se concentrează de cele mai multe ori pe
individ, acordând mai puţină atenţie faptului că, deşi fiecare dintre noi avem anumite
predispoziţii înnăscute, intrăm în contact cu alţi indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne
influenţează comportamentul13.
Conceptul de personalitate criminală conduce la concluzia că şi infracţiunea este o faptă
omenească iar infractorii sunt oameni ca toţi ceilalţi numai că între ei există deosebirea
esenţială de „trecere la act” ceea ce reprezintă „diferenţa de grad”. Prin urmare, între
personalitatea infractorului şi a non-infractorului există o diferenţă cantitativă nu calitativă14.
În domeniul criminologiei, conceptul de personalitate trebuie să fie pus în legătură cu cel de
situaţie, ca ansamblu de împrejurări subiective şi obiective ce preced actul criminal cu o
participare directă şi nemijlocită a personalităţii15. În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte
un individ cu o anume personalitate, acesta trebuie să-i dea un răspuns. Răspunsul dat, în unele
situaţii, este actul infracţional16. Studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită,
permiţând o mai bună cunoaştere a criminalului, relevarea unor trăsături ale acestuia şi chiar
posibilitatea de a realiza un prognostic, de a prevede conduita viitoare.
Nu este exclusă posibilitatea ca, în viitor să avem acces la tehnologii care să ne permită
diferenţierea clară între criminal şi non-criminal sau chiar între criminalul potenţial şi cel care
nu este dispus la crimă. O astfel de noţiune însă, aceea de „criminal potenţial” ce începe deja
să fie folosită prezintă un uriaş pericol şi credem că astfel de noţiuni trebuie să fie respinse
indiferent de evoluţia descoperirilor ştiinţifice. Etichetarea unei persoane ca fiind criminal
poate avea loc numai după comiterea faptei, iar astfel de etichetări, dat fiind profundul impact
asupra personalităţii, nu pot avea la bază probabilităţi ci certitudini.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea din mai multe
puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de ce anumite grupuri de indivizi comit

13
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer, Criminology, 1995, p. 78
14
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, op. cit., p. 86
15
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, Criminologie, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 35
16
Ibidem, p. 36
mai multe fapte decât alte grupuri (explicaţii sociologice). Teoriile sociologice şi cercetarea
empirică ignoră de multe ori factori precum cei biologici sau personalitatea umană, aproape
ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se concentrează de cele mai multe ori pe
individ, acordând mai puţină atenţie faptului că, deşi fiecare dintre noi avem anumite
predispoziţii înnăscute, intrăm în contact cu alţi indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne
influenţează comportamentul17.

Formarea personalităţii infractorului. Personalitatea nu este o structură statică, ci una

dinamică, ce se formează până în jurul vârstei de 25 ani şi continua să evolueze în timp, într-
un ritm care depinde de factori exogeni. Unele teorii acordă prioritate factorilor individuali
(endogeni) altele factorilor externi, mediului sociale (exogeni). Conceptul de personalitate a
infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi predestinate pentru crimă, între
delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad, cu
determinare multicauzală J. Pinatel). Personalitatea orientată anti-social se formează în
aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală, microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi
personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi
valoarea acordată acestora. Informaţia perturbantă este acea informaţie care îl împiedică pe
individ să asimileze sistemul de norme şi valori promovat de societate. Un individ cu trăsături
negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături
care, în timp devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii.
Tipuri de personalitate
-sangvin –puternic, echilibrat, mobil, extrovert şi stabil. Are o mare capacitate de muncă şi
fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. Îşi dozează foarte bine, economicos chiar,
energia de care dispune, alternând perioadele de activitate cu cele de refacere.
-flegmatic –puternic, echilibrat, inert, stabil şi introvertit. Are putere de muncă, dar fiind
inert, are un ritm foarte lent. Este neobişnuit de calm şi are reacţii lente care denotă aparent
indiferenţa. Când se angajează într-o activitate este foarte meticulous.
-coleric –puternic, neechilibrat, instabil şi extrovertit. Are un sistem nervos puternic, mare
capacitate de muncă, dar neechilibrat şi deci inegal în manifestări
-melancolic –tip nervos slab, introvertit şi instabil –astenie, pessimism

Temperamentul
De temperament ţin însuşiri ca: rezistenţa generală la solicitări neuropsihice, mobilitatea,
încordarea, relaxarea afectivă, iritabilitatea sau calmul, impulsivitatea, stăpânirea de sine etc18.
Este posibil ca o persoană fără orientări antisociale să săvârşească un act din domeniul
criminalităţii, dar pentru aceasta este nevoie ca factorii criminogeni exogeni să exercite o
influenţă hotărâtoare, impunându-i subiectului o variantă de comportament pe care, în lipsa
unor asemenea factori criminogeni n-ar fi adoptat-o (spre ex. furtul săvârşit în condiţiile unor
acute lipsuri materiale sau chiar provocarea –raţiune pentru care săvârşirea faptei sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei

17
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer (1995), Criminology, p. 78
18
Victor Ursa, Criminologie, Cluj, 1986, p. 286
vătămate, produsă prin violenţă sau atingere gravă adusă demnităţii persoanei constituie,
conform art. 75 C. pen., circumstanţă atenuantă).
Din perspectivă criminologică, caracterul este studiat sub două aspectea a) tendinţe; b)
structura intelectiv-voliţională.
a) se exprimă prin scopurile pe care le urmăreşte persoana
b)în unele cazuri fapta antisocială reprezintă rezultatul lipsei de voinţă sau al slabei voinţe.
Lupta de motive are loc nu numai înainte ci şi în timpuli realizării soluţiei adoptate, influenţând
conduita omului, determinând rezultatul final19. Însuşirile volitive sunt organic contopite cu
particularităţiile concepţiilor despre lume şi orientarea individului şi tocmai această
interacţiune se manifestă în conduita concretă antisocială20.

Tulburări de personalitate
Tulburările de personalitate nu conduc în mod necesar la un comportament deviant sau
criminal dar pot contribui în mod decisiv.
(R. Zeno Creţu, 2010, pp. 194-201)
-Tulburarea narcisistă –idei de grandoare (fie la nivel fantasmatic, fie transpuse în
comportament), nevoie de admiraţie din partea celorlalţi şi lipsă de empatie faţă de ceilalţi –
persoana se consideră îndreptăţită să ia sau să primească orice doreşte, indiferent de costuri
pentru alţii sau pentru societate, au un comportament manipulativ şi un stil relaţional
superficial;
-Tulburarea histrionică – afişarea unei emoţionalităţi excesive şi căutarea atenţiei, nevoia
de a fi observat de ceilalţi şi de a primi feed-back pozitiv; în prezenţa unor persoane de sex
opus manifestă comportamente seductive sau de atragere a atenţiei; intră în competiţie sau
conflict cu persoane de acelaşi sex;
-Tulburarea dependentă – nevoia ca alte persoane să îşi asume responsabilitatea pentru
majoritatea deciziilor majore din viaţa sa; alege să adopte o atitudine servilă în cadrul relaţiei;
slăbiciune, deficienţă şi inadecvare personală, corelate cu nevoia de a fi protejat şi îngrijit de
ceilalţi, evită situaţiile ce presupun iniţiativă şi acţiune independentă.
-Tulburarea evitantă –(sociofobie) inhibiţie în contexte sociale, inadecvare,
hipersensibilitate la evaluări negative; evită să se angajeze în activităţi/profesii care presupun
contacte interpersonale , din cauza temerii de a fi criticat, dezaprobat sau respins; teamă de a
vorbi în public (mai ales în faţa unui auditoriu într-un amfiteatru); credinţa că lumea este
nedreaptă, critică, umilitoare
-Tulburare obsesiv-compulsivă –preocuparea excesivă pentru ordine, perfecţiune, control
mintal şi interpersonal, cu preţul pierderii flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei social-
profesionale; devin stresaţi atunci când evaluează sau se gândesc la cerinţele unei persoane
autoritare sau la o relaţie apropiată sau sunt în situaţii în care aşteptările sunt neclare, se
activează caracteristicile obsesionale; responsabilitate excesivă a persoanei, astfel încât să
evită comiterea de erori

Motivul
19
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, p. 149
20
Ion Gheorghiu Brădet, op. cit., p. 131
 Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei -o cauză–internă a propriei conduite; motivaţia este alcătuită din
structurarea tuturor motivelor. La baza motivaţiei stă principiul homeostaziei, potrivit căruia
organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificările
mediului; când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii
lui. Dezechilibrele se traduc pe plan psihic prin apariţia unei trebuinţe: nevoia de hrană, apă,
căldură etc21. În ştiinţele penale mobilul reprezintă impulsul ce generează hotărârea
infracţională şi care poate lua forma unor sentimente, a unor pasiuni sau resentimente
(reprezentat în general de gelozie, lăcomie, răzbunare, egoism, invidie etc.).

Clasificarea criminalilor22
Aşa cum fiecare crimă este unică, şi între criminali există o mare diversitate, fiecare putând
fi caracterizat prin trăsături ce îi sunt specifice. Totuşi, este posibilă o împărţire în categorii,
în baza anumitor trăsături comune ale anumitor tipuri de criminali, împărţire impusă de altfel
şi de dreptul penal (infractori majori, infractori minori, infractori primari, infractori recidivişti
etc.). Tipologiile criminale trebuie să fie înţelese ca modele, categorii generice ce îi reprezintă
pe cei care au trăsături asemănătoare. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, dar nici
nu reprezintă numai concretul sau cazul singular; el este undeva la mijloc, la nivel intermediar,
însă necesar în procesul cunoaşterii23.

Yablonski realizează o clasificare: criminali ocazionali şi criminali de carieră.

Criminalul situaţional –caracteristici:
-individul a fost confruntat cu o situaţie ccare a solicitat acţiunea;
-individul a ales acţiunea care constituia violarea legii;
-persoana a fost prinsă, judecată, condamnată, primind statutul de criminal;
-până la comiterea infracţiunii criminalul s-a supus sistemului judiciar al societăţii
Criminalul “de carieră”
Criminalul de carieră se caracterizează prin antisocialitate, inadaptabilitate socială şi
preocuparea de a-şi organiza metodic actul criminal
Yablonski –crima este principalul mijloc de asigurare a traiului, deşi uneori acesta poate să
aibă slujbe convenţionale, ca urmare a presiunilor venite din partea familiei, a unor oficiali sau
reprezentanţi ai sistemului judiciar, crima fiind mijlocul de asigurare a existenţei, el comite cu
predilecţie crime contra proprietăţii –nefiind de regulă implicat în crime comise cu violenţă;
-deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune care să-i uşureze comiterea infracţiunilor contra
proprietăţii;
- îşi dezvoltă aptitudini favorabile comiterii de infracţiuni şi tind să vadă organele judiciare
ca fiind corupte, lipsite de onestitate;
-majoritatea debutează în calitate de copii delincvenţi
-se aşteaptă să fie prins şi sa petreacă o perioadă de timp în închisoare

21
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 219
22
Georgeta Ungureanu, Criminologie, Ed. Stema, Bacău, 2002, pp. 145-180
23
I. Oancea, op. cit., p. 99
 -este de regulă normal psihologic, neexistând caracteristici care să îl diferenţieze de non-
criminal, alegerea crimei ca ocupaţie este pentru el una raţională
Într-o altă clasificare24 au fost identificaţi patru tipuri de criminali:
-cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional crescut- tipul considerat cel mai
periculos prin aceea că indivizii sunt aparent bine înzestraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase,
pozând în oameni oneşti. Sunt greu de depistat tocmai din cauza prestigiului de care se bucură;
-cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional ridicat, este mai puţin periculos
decât tipul anterior din cauza faptului că indivizii din acest tip atrag atenţia asupra lor şi sunt
permanent ţinuţi sub observaţie, supravegheaţi (cazul recidiviştilor şi a complicilor acestuia);
- tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional scăzut este mai
puţin periculos decât tipul anterior, aceşti indiviz fac parte din societate, dar trăiesc undeva la
limita ei şi, cu toate că prezintă un potenţial infracţional scăzut, se apreciază că din rândul lor
mulţi ajung să încalce legea;
- tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional scăzut prezintă
cel mai mic pericol social. În general aici se încadrează infractorii ocazionali sau accidentali.
Pot totuşi comite infracţiuni deosebit de grave, din cauza reacţiilor emoţional explozive.
Şi în cadrul acestora se produce o specializare, în sensul că unii dintre aceştia devin
profesionişti. Sunt numeroase exemplele de criminali sau grupări criminale ce acţionează în
mod organizat, dând dovadă de disciplină şi o deosebită capacitate de planificare. Începând cu
anul 2006 şi până în 2011, o grupare de hoţi a folosit aspiratoare de mare putere pentru a fura
din magazinele Monoprix din Franţa. Cu toate că seifurile magazinelor erau foarte sigure, banii
erau livraţi în acestea printr-un sistem de tuburi pneumatice. Hoţii au aspirat banii direct din
aceste tuburi. Surpinzător este că administratorii lanţului de magazine nu au schimbat acest
sistem de-a lungul anilor, chiar dacă suma furată depăşea un milion de euro. Unii analişti
estimează că schimbarea sistemului ar fi costat mai mult decât valoarea sumei ce a fost furată.
Hoţii nu au fost prinşi niciodată. Tot în Franţa, în 2010 a avut loc un furt din cutiile de valoare
ce se aflau în subsolul băncii Credit Lyonnais. Valoarea prejudiciului este greu de estimat, dat
fiind că nu se ştie exact ce valori conţineau respectivele cutii. Probabil cel mai cunoscut
spărgător de bănci, Carl Gugasian a spart bănci vreme de 30 de ani până să fie prins. În opinia
lui R. Garofalo şcoala nu este distrugătoare crimei, ci, dimpotrivă instrucţia poate determina
specialităţi criminale. În unele situaţii afirmaţia se doveşte reală, având în vedere nivelul foarte
ridicat de specializare la care pot ajunge unii criminali.

Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază criminalii de
non-criminali25. Trecerea la act se bazează pe procese mentale conştiente sau inconştiente, pe
fapte care pentru unii indivizi au devenit obişnuite chiar dacă într-o mare măsură sunt vagi.
Aceste elemente sunt determinate de anumite reguli de acţiune sau de anumite obişnuinţe care
dirijează comportamentul individului în anumite circumstanţe pentru a obţine anumite
rezultate26. În unele situaţii (în cazul multor dintre infracţiunile economice, de pildă) trecerea

24
Georgeta Ungureanu, op. cit., p. 152
25
Nistoreanu, Păun, 1996, p. 173
26
Tănăsescu, 2010, p. 114
la act este o acţiune lucidă, conştientă şi premeditată. Autorul pune în balanţă eventualul câştig
şi riscul, acceptând sau pregătindu-se chiar pentru posibilitatea de a fi prins. Trebuie să
remarcăm că există şi acte criminale care nu se realizează prin intermediul acestui „mecanism”
şi care sar peste etapele pe care le vom drescrie în continuare (mai ales actele ce se săvârşesc
sub impulsul unui puternic stimul de moment, o stare emoţională foarte puternică, atunci când
ideea realizării actului este una din pasiunile dominante ale vieţii făptuitorului etc.).
Un autor27 arăta că 99,9% din viaţa criminalilor este similară cu cea a celorlalţi oameni, dar
că modul în care creierul acestora funcţionează ar fi unul diferit. Astfel, în urma studiilor
realizate pe 41 de persoane condamnate pentru infracţiuni de omor, scanările tomografice28 au
indicat diferenţe semnificative, atunci când au fost comparate cu cele ale unor persoane
„normale”. Chiar în grupul ţintă au fost sesizate diferenţe, între criminali şi criminali în serie
(tomografia unui ucigaş în serie din grupul ţintă, Randi Kraft29 arată o funcţionare foarte bună
a zonei prefrontale). Diferenţele au fost observate mai ales în modul de funcţionare a zonei
cortexului prefrontal, care la criminali a avut o activitate mai redusă în timpul testării. O
posibilă explicaţie a acestor diferenţe, oferită de autorul lucrării indicate30 ar avea la bază
următoarele elemente (cu rezerva că, având în vedere complexitatea violenţei ca fenomen,
disfuncţiile prefrontale nu pot explica fiecare caz în parte):
-la nivel emoţional, funcţionarea redusă a zonei prefrontale duce la pierderea controlului
unor părţi mai primitive ale creierului, aşa cum este sistemul limbic, care generează emoţii
primare, ca furia;
-la nivel comportamental, aceste deficienţe pot conduce la tendinţa de a încălca reguli şi în
cele din urmă la comportament violent;
-la nivelul personalităţii pot conduce la o gamă largă de modificări ale personalităţii, la
impulsivitate şi incapacitatea de a reprima unele porniri;
-la nivel social pot duce la imaturitate şi lipsă de abilităţi sociale;
-la nivel cognitiv pot duce la pierderea flexibilităţii intelectuale şi la o mai slabă capacitate
de rezolvare de probleme.
Chiar dacă am accepta că în cazul unor persoane există o predispoziţie biologică în
comiterea actului criminal, aceasta nu înseamnă însă, aşa cum am mai arătat, că este necesară
înlăturarea răspunderii. Agresiunea este un act voluntar prin care individul renunţă la o
rezolvare raţională a conflictului, la conceptele juridice, la influenţele educative31.
Mecanismul trecerii la act poate fi observat atât în cazul actelor criminale comise cu
agresiune, cât şi în cazul celor săvârşite împotriva patrimoniului. Nu există un astfel de
mecanism în cazul faptelor săvârşite din culpă.
O primă etapă32 a trecerii la act ar reprezenta-o depăşirea reţinerilor generate de oprobiul
social, proces denumit „autolegitimare subiectivă” şi care, aşa cum arăta Pinatel, este asigurat
de egocentrism. Obstacolele materiale ce pot împiedica executarea crimei sunt învinse prin

27
Raine, 2013 p.66
28
Ibidem, p. 238
29
Randi Kraft a fost condamnat pentru uciderea a 16 persoane între anii 1972 şi 1998, dar se pare că ar mai fi
ucis 51 de tineri.
30
Ibidem, pp. 67-68
31
C. Păunescu, 1994, p. 15
32
G. Ungureanu, op. cit., 2002, p. 215
agresivitate. O a doua etapă ar reprezenta-o starea de „indiferenţă afectivă” moment în care
făptuitorul nu este reţinut de sentimentul că produce un rău aproapelui său. În sfârşit, cea de-a
treia etapă o reprezintă trecerea efectivă la act, fiind relevante aici atât modul de comitere cât
şi acceptarea sau preconizarea rezultatelor faptei. Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare
etapă, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, ce pot fi eventual stimulate de împrejurări
externe33.
Autolegitimarea faptei presupune evaluarea (uneori subconştientă), punerea în balanţă a
valorilor sociale la care făptuitorul a aderat în trecut şi a eventualelor consecinţe ale actului
criminal. Este o etapă a contradicţiilor, în care invidiul conştientizează, de cele mai multe ori,
că fapta îl va scoate în afara societăţii, în afara normelor. Justificarea aparentă pe care şi-o
însuşeşte diferă în funcţie de natura actului criminal. Este de multe ori o luptă îndelungată între
argumente pro şi contra, mai ales dacă este vorba despre indivizi care nu au un trecut criminal.
Este posibil ca în această etapă decizia de a comite fapta să fie luată cu ajutorul unui eveniment
accidental sau cu ajutorul anumitor substanţe (alcool, narcotice etc.).
În cea de-a doua etapă o importanţă covârşitoare o are personalitatea criminală, fiind vorba
aici despre impactul pe care îl are o situaţie concretă asupra personalităţii. La nivel general,
societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al
motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării
acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute34. De multe ori ştiinţele
juridice ignoră personalitatea reală (cu unele excepţii, spre exemplu în cazul individualizării
pedepsei), punându-se accentul nu atât pe structura interioară a persoanei cât pe conformarea
faţă de normă. Considerând situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei,
rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării
antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a acestei
diferenţe de grad35. Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în care
aceştia să poată fi încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este predispus la crimă şi cine
nu va comite niciodată o astfel de faptă. Tocmai de aceea şi modul în care individul ajunge la
la starea de indiferenţă faţă de gravitatea faptei şi a rezultatelor sale, este unul diferit.
Momentul comiterii faptei a fost puţin analizat din perspectivă criminologică. Chiar dacă
majoritatea autorilor vorbesc despre mecanismul trecerii la act şi despre etapele acestuia,
trecerea efectivă la act este în general ignorată, fiind mai degrabă analizată prin paradigma
altor stiinţe penale. Trecerea efectivă la act se poate realiza chiar şi în lipsa unei deliberări,
situaţie în care este probabil ca fapta să fie comisă într-o manieră improprie sau să eşueze. Aşa
cum am mai arătat, drumul crimei se poate opri în oricare dintre aceste etape sau pot exista
situaţii atipice în care fapta este comisă fără respectarea acestor etape. Ca şi în cazul
personalităţii, în modelul de trecere la act factorul afectiv joacă un rol esenţial 36. Declanşarea
emoţională foarte puternică influenţează decisiv modul de comitere a faptei (spre exemplu
poate determina încadrarea faptei la omor calificat, atunci când este săvârşită prin cruzimi).
Faptele violente comise în urma unei îndelungi deliberări criminale pot duce la o stare de

33
V Cioclei V., Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 169
34
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, 1996, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 13
35
Nistoreanu, Păun, op. cit., 1996, p. 174
36
G. Ungureanu, op. cit., p. 213
eliberare, la un sentiment de împlinire, de succes pe care îl simte autorul. După această stare
de tranziţie pot apărea eventuale regrete sau teamă ca fapta să nu fie descoperită. Se pune
întrebarea dacă o faptă lipsită de relevanţă penală ar putea avea o relevanţă din punct de vedere
criminologic. În opinia noastră conceptul de criminalitate îl cuprinde pe cel de infracţiune dar
nu poate fi redus la acesta. Există situaţii când, deşi au fost parcurse etapele mecanismului
criminal, cu privire la faptă există o cauză de nepedepsire penală (spre exemplu desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului). Totuşi, astfel de fapte au relevanţă din punct de vedere
criminologic, fiind vorba despre un individ capabil nu doar să planifice ci şi să pună în
executare un act. Nu orice act de devianţă trebuie să fie însă privit ca un act de natură criminală.
În literatura de specialitate37 s-a arărat că Infractorul care îşi premeditează crima are, de
obicei, inteligenţă peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie plăsmuite. Este probabil genul de persoană care are maşina bine înţreţinută. Crima este
de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate
şi călătoreşte mai mulţi kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt
importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care ei îl consideră tipul
„corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu are
are ceva trăsături comune38. De multe ori el urmăreşte reportajele de ştiri privind crima şi
frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi
evenimentul sau pentru a-şi continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său şi poate
declanşa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în
scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa şi de obicei îşi aduce propria armă. Cadavrul
este de cele mai multe ori mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a
lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc
unde poate fi bine ascuns39.
Infractorul care nu îşi premeditează crima are de obicei, inteligenţa sub medie, este
singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului
crimei40. El are dificultăţi în a stabili relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social.
Infractorul acţionează impulsiv sub stres şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă
geografică. El nu posedă un vehicul şi evită oamenii, în general. Este, de obicei, descris ca un
incompetent din punct de vedere sexual şi nu are relaţii sexuale în adevăratul sens al
cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat. Utilizează stilul de atac „fulger”, luându-şi victima
prin surprindere. Această acţiune este spontană, agresorul acţionând brusc în afara fanteziei
sale nu are un „plan de joc”, nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei,
îşi depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Alte acte sexuale
sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Arma crimei este adeseori lăsată la locul
faptei41.

37
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 41
38
Ibidem
39
Ibidem
40
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 41
41
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 42