Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
Departamentul învăţământului la distanţă
DISCIPLINA:
LOGICĂ JURIDICĂ
1
CUPRINS
Introducere
5. Structura limbajului.
8. Statutul termenilor.
9. Sistematizarea informaţiilor
2
INTRODUCERE
A. Scopul disciplinei
B. Obiective generale
C. Cerinţe obligatorii
(1). Se impune ca studentul să citească cel puţin parţial bibliografia ataşată, să deţină o
cultură generală, să cunoască bine informaţiile aferente lecţiilor parcurse în primul semestru al
anului universitar şi să acorde fiecărei teme, cu aproximaţie, minim două ore de studiu.
(2). Se cere de asemenea ca ei să manifeste un interes major pentru dezvoltările actuale
caracteristice teoriilor şi practicii juridice româneşti ori străine şi să stăpânească o limbă de
circulaţie universală.
(3). Se recomandă studenţilor de la cursurile ID să studieze cu atenţie lecţiile, să
rezolve problemele şi exerciţiile oferite, să găsească singuri răspunsuri la întrebări, să
înţeleagă corect ideile din textele ataşate fiecărei teme tratate, cu atât mai mult.
3
4. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, Germany, 1989
5. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz
Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
6. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
7. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 1998
8. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,
Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,
2010
9. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
10. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,
USA, 1998
11. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
12. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,
New Jersey, USA, 2003
13. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,
2003
14. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-
ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
15. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11 th Edition, Prentice Hall,
Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
19. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,
USA, 2004
16. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
17. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
18. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New
York, USA, Cambridge, UK, 2008
19. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1975
20. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive
Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
21. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006
22. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,
Holland, 1956
23. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2003
24. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-
shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
25. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New
York, USA, 2006
26. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding
of the National Academy of Science, USA, 2010
27. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Inc.,
New York, USA, 1959
28. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition,
Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
29. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,
USA, 2004
4
30. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies
Inc., New York, USA, 2004
31. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
32. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
33. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,
USA, 2005
34. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
35. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford
University Press, New York, USA, 2002
36. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
37. Tanase Viorel Logica juridica romaneasca. Antologie, Ed. Univers Stiintific,
Bucuresti, 2005
38. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA, 2000
39. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc., New
York, USA, Oxford, UK, 2005
40. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,
No.1/1985
41. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
42. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-
drecht-Holland, Boston, USA, 1976
5
(7) Logica in drept şi funcţiile principale ale limbajului: Funcţii semantice şi funcţii
pragmatice (legate de utilizarea ale limbajului). Trăsăturile de bază ale limbajului.
(8) Statutul termenilor: Cuvânt şi termen. Intensiune, conotaţie, extensiune şi
denotaţie a termenilor. Raporturile extensionale şi intensionale dintre termeni.
(9) Sistematizarea informaţiilor: Structura definiţiilor în cunoaşterea comună şi în
cea juridica. Definirea corectă. Clasificarea în viaţa obişnuită şi în ştiinţă. Regulile clasificării.
Erori de definire şi de clasificare.
(10) Propoziţiile categorice: Structura propoziţiilor categorice. Tipuri de cuantori.
Distincţia dintre propoziţii logice şi enunţuri lingvistice. Raporturi între valoarea de adevăr a
propoziţiilor categorice. Statutul extensional al termenilor.
(11) Logica despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice:
Conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice şi validitatea lor. Combinaţii între
inferenţele imediate cu propoziţii categorice.
(12) Raţionarea silogistică: Scheme silogistice diferite. Restricţii de argumentare
silogistică. Abordarea cognitivistă a argumentării silogistice.
(13) Raţionarea cu propoziţii compuse Propoziţii simple şi compuse. Operatori
propoziţionali. Raţionamente ipotetico-categorice şi cele disjunctiv-categori-ce. Psihologia
raţionării cu propoziţii compuse. Raţionare naturală şi raţionare artificială.
(14) Argumentarea inductivă: Inducţie şi deducţie. Specificul raţionării inductive.
Inducţia incompletă şi cea completă. Inferenţe inductive în viaţa comună şi în ştiinţă. Erorile
inductive.
6
H. Teste de autoevaluare primară
(1). În blocul locuinţelor de serviciu există numai trei apartamente libere, Nr. 1, Nr. 2
şi Nr. 3, iar în bloc locuiesc exclusiv cinci angajate ale firmei: Cornelia, Felicia, Gabriela,
Elena şi Sanda, dar doar trei din ele deţin câte un animal de companie. În această situaţie, cele
cinci locatare ocupă apartamentele disponibile şi respectă neapărat următoarele şase condiţii:
Cerinţă: Care din următoarele enunţuri este sigurul care redă o premisă cerută de
raţionamentul de mai sus ?
(A). De obicei, lipsa empatiei conduce la fapte şi atitudini omeneşti care sunt în
detrimentul unei societăţi civilizate;
(B). Societatea civilizată nu poate exista fără ca în alcătuirea ei să nu fie şi oameni
dispuşi uneori să-şi ignore interesul pentru a-i ajuta pe alţii;
(C). Dacă orice membru al societăţii este dispus să-şi ignore propriul inte-res pentru a-
i ajuta pe alţii, respectiva societate este una civilizată;
(D). În multe societăţi civilizate au apărut coduri de conduită şi reguli mo-rale care
impun oamenilor să-i ajute pe alţii, ignorându-şi interesul lor;
(E). Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore propriul inte-res pentru a-i
ajuta pe alţii.
7
(3). Analizaţi cu atenţie textul de mai jos şi desprindeţi ideile importante la care se
referă autorul lui.
Logica poate fi atât de complicată pe cât doreşti să o faci. Savanţii situaţi în prima linie
a cercetării ştiinţifice sunt ajutaţi substanţial de logică. La fel sunt medicii teoreticieni ori
practicieni, juriştii sau oamenii de afaceri. În mod obişnuit, raţionarea lor este realizată sub
forma unor părţi simple pe care ei le grupează în autentice combinaţii complexe. De pildă,
genele proprii unui om îi determină culoarea părului, înălţimea, specificul amprentelor lui
digitale, tonalitatea vocii sale, înfăţişarea şi orice altă trăsătură biologică caracteristică lui.
Trăsăturile specifice oricărui om au rezultat din numai patru substanţe chimice, simbolizate cu
A. C, G şi T. Felul în care aceste substanţe sunt combinate şi modul în care ele sunt ordonate,
dau naştere la adevărate scheme genetice care includ, posibil, sute de substanţe chimice de
acest tip. În acest fel, substanţele menţionate determină varietatea infinită a trăsăturilor prin
care un om se deosebeşte de oricare din semenii lui.
În mod asemănător, logica este constituită din părţi simple, iar înţelegerea acestora este
cea mai bună cale de perfecţionare a raţionării proprii. Pentru această perfecţionare sunt
necesare asimilarea termenilor, a metodologilor de sistematizare a informaţiilor de profil, a
argumentelor deductive şi inductive, identificarea surselor unor informaţii, descoperirea
cauzelor şi a condiţiilor legate de producerea anumitor efecte, operarea de explicaţii şi
evaluări, stabilirea consecinţelor sau a referinţelor, asumarea unor idei şi o atitudine activă şi
chiar creativă. Înţelegerea şi exersarea operaţiilor presupuse de gândirea critică este în măsură
să uşureze orice fel de activitate practică sau teoretică. Scopul principal pe care trebuie să-l
urmărească cineva este câştigarea abilităţii de a face mai bine un lucru şi nu doar acela de a şti
că el există sau numai acela de a memora diferite idei despre el. (Phil Washburn, The Voca-
bulary of Critical Thinking, 2010, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK)
8
I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE
1. Logica argumentării.
3.4. În matematică.
3.5. În retorică.
9
Pe parcursul părţii A din primul capitol vor fi analizate următoarele subiecte:
1. Ce este logica şi care este rolul ei.
2. Istoria şi stadiul actual al logicii în stiintele juridice.
3. Sensul acordat cuvintelor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.
În prima parte a capitolului dedicat conceptelor introductive, vom analiza câteva probleme
preliminare legate de logică.
În aceste condiţii, pe parcurs vom trata temele din pe paragrafele de mai jos.
10
1. Logica argumentării
Ulterior, la scurt timp după aceea, s-a înţeles că gândirea critică nu poate fi total lipsită
de logica argumentării, care este firească şi normală pentru gândirea umană sănătoasă. Au
apărut astfel, o serie de lucrări datorate unor specialişti reputaţi în cele mai diferite discipline,
care au înţeles bine importanţa gândirii critice fundamentată pe o logică a argumentării
amendată corespunzător câmpului lor de activitate. Pe această linie, s-au înscris savanţi
reputaţi pentru studiile lor în matematică, în epistemologie şi chiar în retorică să trateze în
lucrări de referinţă raţionamentele altfel decât ele erau dezvoltate în ştiinţele formale, fără a
renunţa deloc şi la metodele şi instrumentele proprii ştiinţei pe care o servesc. În consecinţă, o
serie de autori prestigioşi în mai multe ramuri de cercetare ştiinţifică nu au evitat să prezinte
în lucrările lor teoria generală a argumentării, folosind în acest scop diferite simboluri şi
scheme grafice evite iniţial de pedagogi, dar cultivând în general spiritul gândirii critice şi al
noii logici a argumentării. Astfel de lucrări sunt şi cele menţionate aici:
11
Din anul 1989 însă, chiar inteligenţa artificială devine interesată de gândirea critică bazată pe
logica argumentării şi a început să întreprindă studii sub denumirea de „logică ne-
monotonică”, prin care este numit un nou program de operare pentru calculatoarele din viitor.
Deschiderea gândirii critice spre o logică a argumentării adecvată a fost prevăzută şi de
savantul şi demnitarul român Titu Maiorescu, autor al unei cărţi de logică1, care spunea:
Pe scurt, argumentele sunt inevitabile, chiar dacă ele sunt tacite, pentru a stabili cu
ajutorul lor dacă ideile noastre sau cele propuse nouă sunt adevărate, false sau dubitabile ori
trebuie să fie luate în seamă, dacă justificarea acelor idei ori propuneri sau a unui
comportament este corectă şi urmează a stabili ce atitudine decurge din acceptarea sau
respingerea lor.
Cu alte cuvinte, argumentul este unicul instrument teoretic propriu unui om normal
pentru a stabili pe o cale raţională dacă ideile sau atitudinile lui sau cele ce i-au fost propuse
ar fi acceptabile şi trebuie să le urmeze sau, dimpotrivă, ele se ar fi incorecte logic ori moral,
situaţie în care ele trebuie evitate. Atât în situaţiile obişnuite, cât şi în cele mai elevate,
cuvântul „argument” provine în limba română, fie din limba franceză de la „argument”, fie
direct din limba latină de la cuvântul „argumentum”. La nivel general, în gândirea critică
cuvântul „argument” este sinonim cu cel de „raţionament” şi cu cel de „inferenţă”, iar ideea
de demonstraţie este gândită ca un raţionament complex sau ca un autentic şir de inferenţe.
Frecvent, adesea în limba română şi nu exclusiv în ea, ideea de argument ori cea de inferenţă
sau de raţionament este folosită deseori şi cu alte înţelesuri. De exemplu, ideea de
argumentare şi cea de raţionament primeşte semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite în
domenii precum:
Prin argument sau prin inferenţă se înţelege orice fel de idee sau atitudine fizică meni-
tă să impună o aserţiune sau o atitudine. De multe ori, prin argument se înţelege o simplă
dovadă, o întărire sau o sugestie pentru a adopta sau a respinge o poziţie ori o atitudine.
Alteori, prin argument se înţelege un simplu gest sau un comportament fizic prin care se
pretinde că ceva este autentic şi merită atenţie, ori dimpotrivă, este „rău” şi trebuie îndepărtat.
Argumentele sunt considerate deseori drept principala activitate teoretică umană, iar
alteori ca o activitate senzorială. În primul rând, psihologia generală înţelege prin raţionament
faptul că o persoană inteligentă îşi promovează propriile idei ori le combate pe cele ale altora.
1
Alexandru Surdu (ed.) Titu Maiorescu, Scrieri de Logică, 1958, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
12
O astfel de activitate mentală este însă influenţată de diferite alte fapte „psihice” pe fondul
cărora se derulează şi este influenţată de acestea, cum ar fi atenţia, memoria, sensibilitatea
individului şi alte trăsături de personalitate caracteristice lui etc. Pe de altă parte, procesul de
raţionare diferă de la o persoană la alta şi depinde radical de educaţia lui şi de starea de
sănătate a celui care construieşte argumentele. Totodată, psihologia generală consideră că prin
in-termediul argumentelor sale, cineva poate influenţa nu doar concepţiile altcuiva, ci chiar
com-portamentul acestuia.
3. 3. În psihologia cognitivă
3. 4. În matematică
3. 5. În retorică
3. 6. În gândirea critică
Gândirea critică din drept se bazează pe logica argumentării, se inspiră din logica
tradiţională şi apreciază că raţionamentul este o structură ideală proprie minţii umane alcătuită
din două feluri de propoziţii cu rol diferit într-un argument. Astfel, unele din aceste propoziţii
au rolul de premise ale argumentului (cel puţin una) şi au menirea de a o întemeia pe alta, care
va fi concluzia respectivei inferenţe. Gândirea critică bazată pe logica argumentării apreciază
că forţa justificării concluziei depinde radical de puterea altei componente a inferenţei, numită
„relaţie de conchidere”, pe baza căreia premisele argumentului întemeiază concluzia lui.
13
Să presupunem că cineva îi adresează altcuiva întrebarea: „Pe ce te bazezi dumneata
când susţii că limba română este de origine latină?”, iar cel întrebat îi răspunde cu ajutorul
următorului argument:
Din textul încadrat, se observă că în structura acestui argument apar trei componente,
care au un rol diferit în alcătuirea oricărui raţionament.
(a). Mai întâi, este vorba de premisele argumentului, care acum sunt redate de propozi-
ţiile exprimate de enunţurile declarative următoare:
(c). În sfârşit, legătura dintre premise şi concluzie introduce în alcătuirea fiecărui argument,
deci şi a acestuia, o relaţie specială de inferare, numită şi „relaţie de conchidere”, cu ajutorul
căreia din premisele menţionate este derivată concluzia raţionamentului. În cazul nos-tru,
relaţia de conchidere este redată de cuvintele:
Întrucât …, rezultă că …
astfel încât cuvântul „întrucât” introduce premisele argumentului, iar cuvintele „rezultă că”
introduc concluzia acestei inferenţe.
Trebuie precizat că aceste trei elemente caracterizează orice fel de raţionament
indiferent de natura lui, chiar dacă premisele, concluzia sau relaţia de conchidere sunt tacite şi
pot fi redate altfel, dar ele sunt importante pentru discuţia oricărei inferenţe. Dincolo de
această precizare despre înfăţişarea unui raţionament, premisele şi concluzia argumentului nu
apar totdeauna în această ordine ori nu sunt nici ele la fel de explicite ca în inferenţa luată ca
exemplu.
Rezumat
(1). Logica argumentării studiază explicațiile şi argumentele (raţionamentele,
inferenţele) care sunt folosite în ştiinţă ori în viaţa curentă pentru justificarea unor idei.
14
(2). Istoria logicii argumentării a debutat în Grecia antică cu 4 secole î. Hr., a fost
intuită ulterior, iar într-o formă actuală a fost promovată începând de la jumătatea secolului
XX.
(3). În diferite domenii de cercetare şi în viaţa de toate zilele, cuvântul „argument” a
primit şi alte înţelesuri.
(4). Din perspectiva logica argumentării, inferenţa este un proces intelectual prin care
concluzia este justificată ori dovedită pe baza unor premise cu ajutorul unei relaţii de
conchidere.
Cuvinte importante
1. Istoria argumentării critice;
2. Argumentare umană.
3. Inteligenţă Artificială;
4. Argument, inferenţă, raţionament;
5. Premise.
6. Concluzie.
7. Relaţie de conchidere.
Exemple:
15
Unii cred că gândirea critică îi face pe oameni cinici, emoţional-reci, şi le restrânge
drastic creativitatea. Nu există însă nici un fel de temei sănătos pentru aşa ceva. În mod
necesar, gândirea critică nu conduce la cinism. Ea poate suplimenta simţămintele noastre,
ajutân-du-ne să le sortăm. În plus, ea nu ne limitează creativitatea, ci ne ajută să ne
perfecţionăm. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New
York, 2005).
Exerciţii şi probleme
16
III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos, datorate unor renumiţi specialişti în
domeniul logicii, şi stabiliţi apoi principalele idei la care se referă autorii lor.
17
I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B
4. Raţionamentele inductive.
18
Pe parcursul părţii B a primului capitol vor fi analizate următoarele subiecte:
Drept urmare, în a doua parte a capitolului iniţial vor fi luate în considerare temele discutate
pe parcursul primei părţi a acestui capitol introductiv.
De multe ori identificarea unui raţionament este facilitată de prezenţa în textul lui a
unui indicator de argumentare care, după rolul lui în inferenţă, poate fi de mai multe feluri:
(1). Indicator de premise. Exemple: „datorită faptului că ..., de aceea ...,” „deoarece ...,
întrucât ...”, „pentru că ...”, „pornind de la ...”, la care se pot adăuga şi mulţi alţii;
(2). Indicator de concluzie. Exemple: „astfel că ...”, „aşadar ...”, „ca atare ...”,
„conchidem că ...”, „deci ...”, „în concluzie ...”, „prin urmare ...”, „reiese că
19
...”, „rezultă că ...”, etc.
(3). Indicatorul relaţiei de raţionare, Exemple: „întrucât ..., rezultă că ...”, „pornind de
la ...”, „reiese că ...”, „dacă ..., atunci ...” şi mulţi alţii.
De pildă, se poate observa că în argumentul luat ca exemplu de raţionare a fost utilizat
indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, numit şi „indicator de argument”. Raţionamentul iniţial
poate fi însă reformulat şi astfel:
Se poate observa că în cazul acestei reformulări a inferenţei iniţiale, s-au produs două
schimbări: pe primul loc apare acum concluzia acelui raţionament, iar indicatorul de premise
„deoarece”, a substituit indicatorul relaţiei de argumentare „întrucât ..., rezultă că ...” din
exemplul de argument anterior şi indică acum premisele raţionamentului. Această inferenţă
poate fi reformulată astfel încât în alcătuirea ei să apară şi alt indicator:
După cum se poate observa, acest argument a fost reconstruit în maniera în care
proceda Aristotel (383-322 î.Hr.) pentru a formula silogismele, considerat unanim ca fondator
al logicii (Organon, volumul doi, 1958, Editura Ştiinţifică, Bucureşti). În această nouă
reformulare a inferenţei iniţiale s-au produs încă două modificări, pe lângă înlocuirea
indicatorului relaţiei de conchidere. Astfel, premisele argumentului iniţial şi-au schimbat locul
şi cuvântul „iar”, care lega iniţial premisele inferenţei, a fost substituit cu conjuncţia „şi”, care
îndeplineşte aici exact acelaşi rol. Pe de altă parte, în multe manuale de logică se recurge şi la
următoarea reconstrucţie a silogismului aristotelic de mai sus:
în care a apărut o altă schimbare, deşi premisele au fost ordonate la fel ca în raţionamentul
silogistic iniţial. De această dată, relaţia de conchidere (raţionare) a fost substituită de o
simplă linie, ca la adunare, deasupra căreia se află premisele inferenţei şi după care este
inserată concluzia ei.
În multe lucrari de logica argumentării, termenii de bază ai unui raţionament silogistic
ori ai unei alte inferenţe pot fi redaţi simbolic cu ajutorul literelor din alfabetul latin devenite
în acest fel simboluri logice. Procedând astfel, din inferenţa dată se obţine o schemă de
argumentare oarecum formală, iar în această schemă de inferenţă semi-formală, relaţia de
conchidere a fost înlocuită tot printr-o linie, asemănător schemei de inferenţă dată mai sus,
unde este exprimată concret şi semnificaţia termenilor de bază ai acestui silogism. Premisele
lui pot fi inversate pentru a pune în evidenţă tranzitivitatea de la termenii premiselor la cei ai
concluziei, caracteristică unui silogism obişnuit. Adică, putem proceda după următorul model,
20
indicând schema formală de raţionare a silogismului concret dat iniţial şi a schemei sale
semiformale de argumentare:
A este C
C este B
A este B
Deşi exemplele de până acum sunt clare, indiferent dacă ele sunt exprimate prin
expresii lingvistice româneşti sau cu ajutorul unor simboluri din alfabetul limbii latine,
problema descoperirii unui argument în vorbirea obişnuită ori în componenţa unui text scris
este de multe ori extrem de dificilă pentru o persoană obişnuită, pentru că există multe
paragrafe sau expuneri verbale care exprimă un proces de raţionare, dar în alcătuirea lor nu
apar deloc indicatori de argumentare, cum ar fi şi următorul:
În plus, nu trebuie neglijat nici faptul că multe texte care conţin expresii lingvistice
care pot indica o inferenţă, dar care nu conţin de fapt un argument, aşa cum ar fi şi următorul
enunţ:
Acest enunţ vorbeşte despre cauza îmbolnăvirii persoanei care a ieşit neîmbrăcată
pentru vre-mea rece de afară, adică explică de ce a răcit. Deşi el conţine cuvântul „deoarece”,
numit an-terior „indicator de premise”, enunţul nu exprimă o inferenţă, însă în schimb pune în
evidenţă o cauză a stării precare de sănătate.
Mai mult decât atât, întâlnim şi alte construcţii lingvistice care conţin expresii ce redau
un indicator de argument, dar ele exprimă cu totul altfel de structuri sau propoziţii logice, aşa
cum este şi textul:
21
Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela
sau, după schema semi-formală de prezentare specifică argumentului silogistic din textul
încadrat mai sus şi manualelor de logică, din acest argument obţinem următorul raţionament
deductiv tot concret însă în formă clasică:
22
Merele sunt fructe comestibile
Din această nouă formă de redare a unui raţionament indiscutabil corect, în schema de
argumentare concluzia este aşezată sub premise ca la adunare. Mai important este însă faptul
că am obţinut un exemplu de raţionament în care concluzia este sigur o propoziţie adevărată,
în timp ce premisele din care ea a fost derivată au o valoare de adevăr diferită: astfel, dacă a
doua premisă este neîndoielnic adevărată (Perele sunt fructe comestibile), prima din ele este
cert falsă (Merele sunt pere). Acest exemplu de argumentare construit pe fondul unei scheme
simbolice de raţionare corectă ori validă ne probează destul de evident că adevărul concluziei
nu este nici pe departe un temei absolut suficient pentru a pretinde că şi premisele din care a
fost derivată sunt în totalitatea lor sigur propoziţii adevărate. Explicaţia este că argumentele
valide cu premise diferite ca valoare de adevăr pot produce şi o concluzie falsă.
A este C
B este C
A este B
23
în care litera A este un simbol pentru termenul „depresie”, B pentru „tulburare psihică”, iar
cuvântul „disconfort” pentru litera C. Într-o nouă interpretare pentru A, B şi C, această
schemă formală de argumentare ne duce la un alt silogism concret:
Deşi noul silogism are premise adevărate, se poate remarca destul de uşor că el are o
concluzia falsă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”, redă o propoziţie
falsă, întrucât acest exemplu de silogism a fost construit prin valorificarea ultimei scheme
formale de argumentare, care este nevalidă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt
tulburări psihice”, care redă concluzia acestui raţionament deductiv, poate fi transformat fără
a-i modifica înţelesul, într-o construcţie lingvistică standard de felul „Orice durere de cap este
re-zultatul unei boli psihice”, care redă absolut aceiaşi propoziţie falsă ca şi cel despre delfini.
Sub aspectul concludenţei lor, deşi situaţia argumentării de mai sus pare oarecum pa-
radoxală, raţionamentele deductive în general nu sunt numai valide sau nevalide (logic-core-
cte sau logic-incorecte), dar ele sunt şi concludente sau neconcludente, aşa cum rezultă şi din
următorul tabel:
Relaţie de
Inferenţe deductive Premise Concluzie
conchidere
Concludente Adevărate Adevărată
Valide Măcar Necesară
una falsă
Neconcludente Adevărate
?
Nevalide Măcar Nenecesară
una falsă
Altfel spus, în primul exemplu de raţionament deductiv ne-am bazat pe premise adevă-
rate şi am obţinut din ele o concluzie adevărată, iar în al doilea raţionament deductiv am
plecat tot de la premise adevărate, dar am obţinut o concluzie indiscutabil falsă. În această
situaţie în care ambele raţionamentele deductive concrete au valorificat aceleiaşi schemă
formală şi amândouă se bazează pe premise adevărate, dar într-unul am obţinut o concluzie
adevărată, iar în al doilea am derivat o concluzie falsă şi rezultă că schema de raţionare
respectivă este nevalidă, iar concludenţa ei este dubitabilă.
Pentru a întări această aserţiune, să notăm că în ultimele exemple de raţionamente
deductive, relaţia de argumentare nu este necesară şi tocmai această situaţie a făcut ca în
prima inferenţă să obţinem o concluzie adevărată, iar în a doua o concluzie falsă. Prin urmare,
concluzia argumentului deductiv este cu necesitate o propoziţie adevărată numai dacă raţiona-
mentul deductiv satisface următoarele două condiţii:
(1). Argumentul deductiv este clădit pe o schema de conchidere validă;
(2). Premisele inferenţei deductive sunt integral propoziții adevărate.
4. Raționamentele inductive
24
Deseori, suntem obligaţi să folosim inferenţe despre care nu putem pretinde sub niciun
motiv că ar fi valide sau nevalide precum cele deductive. Asemenea inferenţe poartă numele
de „raţionamente inductive”, iar premisele lor conferă totdeauna concluziei derivată din ele un
grad de probabilitate mai mare sau mai mic, fără a o transforma pe acesta într-o certitudine.
Situaţia aceasta se datorează faptului că în argumentele inductive relaţia de conchidere nu este
niciodată necesară cum se întâmplă adesea în raţionamentele deductive, iar aceasta înseamnă
că premisele inferenţelor inductive nu sunt deloc suficiente pentru susţinerea concluziei.
Tocmai această calitate a relaţiei de conchidere din raţionamentele inductive face ca
din premise indiscutabil adevărate să fie derivată o concluzie care ar putea fi adevărată, cel
puţin până la probe contrarii. Iată un argument inductiv ce ar fi datorat, să spunem, unui
împătimit jucător de zaruri:
Acest argument este un prim exemplu simplu de raţionare inductivă în care relaţia de
conchidere este evident nesigură sub aspectul puterii ei logice de a impune concluzia. Cu alte
cuvinte, adevărul concluziei este probabil, deşi ea a fost derivată din premise sigur adevărate.
Din această cauză, chiar dacă relaţia de conchidere ar fi exprimată tot cu ajutorul indicatorul
„întrucât ..., rezultă că ...”, ca şi în situaţia primului exemplului de inferenţă deductivă şi chiar
dacă premisele lui sunt indiscutabil adevărate, concluzia derivată din ele este incert adevărată,
dacă nu chiar falsă, întrucât nu este o certitudine ca în cazul raţionamentelor deductive valide.
Mai exact, niciodată premisele unui argument inductiv nu oferă un temei suficient
concluziei derivată din ele. Explicaţia acestei particularităţi importante a inferenţelor
inductive, probabilitatea valorii de adevăr a concluziei lor, reiese din faptul că concluzia unui
raţionament inductiv depăşeşte cumva premisele adevărate din care a fost obţinută. Acesta
este motivul esenţial pentru care adevărul premiselor unui raţionament inductiv nu justifică
suficient nici adevărul şi nici falsitatea concluziei sale. De fapt, în situaţia argumentelor
inductive relaţia de conchidere care asigură derivarea concluziei din premise este nesigură.
În aceste condiţii, premisele suplimentare adăugate ulterior pot întări încrederea în
adevărul concluziei, dar şi o pot slăbi. Niciodată însă premisele unui argument inductiv nu pot
să facă din adevărul premiselor un temei indubitabil pentru adevărul sau pentru falsitatea
concluziei. Cu alte cuvinte, deşi raţionamentele inductive, indiferent dacă sunt elaborate de un
sa-vant ori de un om obişnuit, nu pot fi valide sau nevalide după modelul celor deductive, însă
inferenţele inductive pot fi totuşi mai puternice ori mai slabe. Să presupunem că o persoană
încearcă să o convingă pe alta de oportunitatea de a merge împreună la schi, cu ajutorul
argumentului inductiv de mai jos:
Rezumat
1. Indicatori de argumentare şi folosirea lor în alte construcţii lingvistice.
2. Schemele formale de raţionare şi calitatea raţionamentelor.
3. Argumente deductive corecte (valide) şi incorecte (nevalide)
4. Raţionarea inductivă şi probabilitatea concluziei lor.
Cuvinte importante
(1). Indicatori de raţionare.
(2). Inferenţe şi explicaţii.
(3). Argumente deductive valide.
(4). Argumente deductive nevalide.
(5). Scheme de conchidere.
(6). Inducţie puternică.
(7). Inducţie slabă.
26
Exemplu de exerciţii şi probleme
Exerciţii şi probleme
II. Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă
sau nevalidă ori un raţionament inductiv.
1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, rezultă că
Adrian este prieten şi cu Dan.
2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se bazează
aproape mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii despre faptele
pe care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un sens activităţilor
27
noastre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formulăm premise şi din ele să
derivăm concluzii.
3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de
persoana care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul recomandat
pacientului de ieri.
4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de
psihoterapeut şi în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul dat şi
remediul recomandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi psihoterapeut.
5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulului este
mai mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic, cu atât acel ceas
va merge mai încet.
6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat despre
bolile psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de o altă editură
conţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detaliilor bolilor psihice,
conchid că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psihologie.
III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi detectaţi ideile pe care le conţine cu privi-
re la argumentare şi explicare:
28
în urechi. Mulţi dintre actualii studenţi petrec echivalentul unei zile din săptămână cu jocuri
online, unele dintre ele fiind atât de complicate încât ei reacţionează într-un fel în care credem
că seamănă cu cele ale unor copii. Mulţi dintre studenţii noştri lucrează în timp ce sunt la curs
sau sunt angajaţi full-time ori part-time într-un serviciu oarecare, fiind torturaţi de ideea de a-
şi acoperi taxa de şcolarizare. Michael Welsch, asistent de antropologie culturală la
Universitatea de Stat din Kansas, a îndrumat un proiect original de cercetare al studenţilor săi,
prilej cu care a descoperit că studenţii petrec mult din timpul lor lucrând cu tastatura
computerului. Oare ei nu înţeleg că orele petrecute majoritar online nu sunt reale, ci doar
virtuale? Studenţii care au lucrat la acest proiect au adunat date referitoare la istoria vieţii
studenţilor care participă rar la orele de curs sau de seminar şi care nu cumpără cărţi de
specialitate ori dacă le cumpără, le citesc numai cel mult pe jumătate. Desigur, studenţii noştri
sunt mai diferiţi decât au fost cei dinaintea lor şi orice rezumat statistic actual nu va reuşi să
captureze ceea ce este esenţial sau este legat în esenţă de viaţa lor extrem de ocupată.
Studenţii noştri sunt tentaţi să-şi schimbe serviciul de şase ori sau să pretindă că
lucrează astăzi în servicii care nu mai există. Ei speră că vor descoperi un fapt cu nu mai mult
de trei click-uri de mouse, dar mai mult decât atât, ei cred că se salvează dacă se arată
întrebători faţă de calitatea celor studiate, iar eu sper că ei se vor opri din asemenea
chestionări. S-a estimat că astăzi există mai multe informaţii în ediţiile săptămânale ale
ziarului New York Times decât numărul mediu al persoanelor care trăiau în secolul al XVII-
lea, pe parcursul în-tregii lor vieţi. Noi suntem avizi azi după întrebările care ar produce un
real pericol dacă am avea toate răspunsurile la ele şi totodată încă nu ştim ce înseamnă fiecare
dintre aceste întrebări. Studenţii noştri vor trebui să soluţioneze problemele create de ei şi care
includ poluarea, terorismul, rasismul, sărăcia, armele nucleare, obezitatea, singurătatea, că să
numim doar câteva. (Diane F. Halpern, Cuvânt Înainte la cartea: Teaching Critical Thinking in
Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)
29
III. IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ
30
În acest capitol, vor fi analizate următoarele probleme:
1. Raţionarea este proprie minţii sănătoase.
2. Generalitatea formelor logice.
3. Conţinut şi formă logică în raţionare.
Gândirea umană sănătoasă presupune structuri logice inerente ei, pe a căror bază omul
este considerat fiinţă raţională. Aceste structuri ideale cunosc inevitabil un nivel ridicat de ge-
neralitate în funcţie de gradul lor de abstractizare şi sunt numite de gândirea critică „forme
logice”, iar unele din cele mai simple forme logice sunt consemnate în următorul tabel:
31
wanvorde is niet permanent
Dincolo de conţinutul enunţurilor şi de limba în care sunt redate, ele au aceiaşi formă
logică. Lăsând deoparte prima coloană din stânga tabelului în care sunt specificate limbile în
care au fost formulate enunţurile de pe fiecare rând, coloana a doua redă numai propoziţii
afirmative, în timp ce a treia coloană a tabelului include doar propoziţii negative. Deşi
enunţurile din aceste coloane sunt formulate în limbi total diferite, ele indică aceleaşi
propoziţii în sensul logic al cuvântului. Cu alte cuvinte, între aceste enunţuri lingvistice există
o anumită identitate de fond din perspectiva propoziţiilor logice exprimate de ele. Mai întâi,
dincolo de limba în care construcţiile lingvistice sunt redate, prin propoziţiile exprimate, toate
enunţurile afirmative din tabel exprimă propoziţii construite pe fondul aceleiaşi forme logice,
ce poate fi
exprimată prin formula:
(1). A este B.
Procedând la fel şi cu enunţurile negative, formei logice redată de acestea i s-ar putea
asocia, cu ajutorul aceloraşi simboluri, formula:
(2). A nu este B.
32
Menţionăm că în conformitate cu logica tradiţională din care s-a inspirat, foloseşte
simbolurile literare A şi B din formulele (1) şi (2), numite „subiect logic” şi, respectiv,
„predicat logic”, după rolul avut de aceşti termeni în structura propoziţiilor categorice aflate
în tabel. În legătură însă cu ideea de formă logică propoziţională ori de un alt tip, concept
fundamental în gândirea critică, trebuie reţinute pentru moment o serie precizări suplimentare.
Astfel, formele logice au o mare diversitate, în funcţie de structura lor, iar literele A şi
B care reprezintă subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor din tabel corespund termenilor,
adică celei mai simple structuri logice. Pe lângă termeni şi propoziţiile categorice alcătuite
numai din termeni, aşa cum au fost şi cele exprimate prin formulele (1) şi (2) de mai sus,
există multe altele utilizate în formularea explicaţiilor şi a raţionamentelor, iar un exemplu ar
fi şi expresia logică:
care corespunde, după cum s-a afirmat, unui condiţional şi în care literele latine p şi q
reprezintă două propoziţii mai simple decât formula încadrată, între ele există o relaţie de
succesiune de la p (antecedentul condiţionalului), la q (consecventul condiţionalului).
În acelaşi timp, se poate susţine că fiecărui raţionament deductiv sau inductiv, indife-
rent de structura lui, îi este proprie o formă logică de inferare. Dacă luăm în considerare alte
structuri formale implicate în inteligenţa noastră şi folosim alte denumiri, se poate susţine că
gândirii umane îi corespund o diversitate de forme logice de nivele diferite de complexitate şi
de profunzime pe care încearcă să le imite inteligenţa artificială. De fapt, formele logice sunt
inerente minţii umane, cam în acelaşi fel în care o gramatică corespunde oricărei limbi
naturale ori formale, sau după cum un anumit genom este propriu tuturor oamenilor sănătoşi
în cali-tatea lor de fiinţe inteligente, indiferent de nivelul lor de pregătire.
Pe de altă parte, deşi formele logice sunt implicate inerent în demersurile teoretice ale
fiecărui om, indiferent de limba naturală folosită de el, ele pot fi afectate chiar structural de
sănătatea psihică a persoanei, ca şi de respectarea integrală ori doar parţială a restricţiilor
impuse de exigenţele logice fundamentale, mai ales când sunt violate cu orice preţ pentru a
promova anumite interese speciale. Explicaţia acestui aspect, constă în aceea că oamenii
obişnuiţi iau în seamă în primul rând de informaţiile redate pe fondul formelor logice şi nu
con-ştientizează structurile logice pe care sunt clădite aceste informaţii.
Astfel, în funcţie de capacitatea lor intelectuală şi de nivelul lor de educaţie oamenii se
descurcă mai bine în chestiuni nemijlocit concrete şi nu în situaţii abstracte. Iată un
experiment care probează acest fapt, imaginat în 1966 de un profesor de psihologie cognitivă
de la University College London. Este vorba de Peter Wason (1924-2003). El a propus
potenţialului subiect patru cartonaşe pe care a scris pe ambele părţi litere din alfabetul latin şi
numere naturale şi pe care le-a ordonat în felul următor 2, două întoarse spre noi cu literele, iar
celelalte două cu cifrele înscrise:
2
. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B. M. Foss, New Horizons in Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds
Worth, Penguin London, UK
33
E C 5 4
şi i-a cerut acestuia să întoarcă numai două din ele în aşa fel încât să decidă astfel dacă este
respectată regula conform căreia dacă pe faţa vizibilă a unui cartonaş se află o vocală, atunci
pe spatele lui se află neapărat un număr impar.
Pentru un subiect apt să opereze cu abstracţii şi să se desprindă de concretul obişnuit,
decizia nu este dificilă, dar unei persoane obişnuită să se descurce exclusiv în situaţii concrete
îi va fi destul de greu să ajungă la decizia corectă. Explicaţia este următoarea. Să ne imaginăm
propoziţia:
Ştim despre (4) că este o propoziţie adevărată, întrucât pe Terra sunt locuite numai marile
întinderi geografice Africa, America, Asia, Australia (cu Oceania) şi Europa. Dacă 5 este
considerat o proprietate a uneia din aceste întinderi geografice, ea nu poate fi o însuşire a
unuia din teritoriile geografice enumerate, întrucât acesta are proprietatea de a fi locuit şi
niciunul din aceste continente considerat individual nu are calitatea de a fi 5. Deci, 5 este o
proprietate a altei proprietăţi, întrucât acest număr exprimă o însuşire a altei însuşiri, respectiv
a aceia de continent locuit, care este mai generală şi mai abstractă decât cele redate de
denumirile Africa, America, Asia, Australia ori Europa, care sunt individualităţi geografice.
Prin urmare, un individ nedotat cu aptitudinea de a lucra cu abstracţii, ci doar cu
obiecte ori cu imagini intuitive care pot fi şi simţite şi nu trebuie neapărat gândite abstract, s-
ar descurca mult mai uşor dacă s-ar confrunta cu situaţie absolut concretă în care s-ar
conserva regula de decizie anterioară. Astfel, să ne imaginăm că subiectul nostru are de decis
acum în situaţia specificată mai jos, în care un părinte însoţit de copilul său intră într-un
restaurant şi îi solicită ospătarului să le servească o băutură. Pe cele patru cartonaşe sunt
înscrise acum băuturile servite şi vârsta consumatorilor după modelul din situaţia anterioară,
Să presupunem de asemenea că ospătarul şi cei doi consumatori respectă o regulă strictă,
conform căreia este to-tal interzis ca minorii să consume băuturi alcoolice.
Prin urmare, că individul nostru are de această dată de decis care două din cele patru
cartonaşe ar trebui să le întoarcă pentru a vedea ce fel de bătură consumă cei doi. Ca atare, pe
faţa şi pe spatele următoarelor patru cartonaşe sunt înscrise băutura solicitată ospătarului şi,
respectiv, vârsta celor doi consumatori:
Coniac Pepsi 35 14
Pentru deplină lămurire, decidentul este obligat să întoarcă numai două cartonaşe şi
mai adăugăm că ospătarul respectă regula care ne spune că este interzis minorilor să consume
băuturi alcoolice. Este evident că în această situaţie stabilirea deciziei corecte este mult mai
uşoară şi este accesibilă oricui om normal.
34
Rezumat
Cuvinte importante
Exemplu de rezolvare
Se dă enunţul:
A nu este B
Exerciţii şi probleme
1. Stabiliţi forma logică pe care sunt clădite enunţurile lingvistice de mai jos:
II. Stabiliţi principalele idei redate de fiecare din textele de mai jos:
1. Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti. Savanţii din prima linie a
investigaţiei ştiinţifice sun angajaţi în gândirea critică. Exemple de acest fel ar fi medicii,
juriştii şi chiar oamenii de afaceri. Gândirea lor este formată din părţi simple care se grupează
în combinaţii complexe. Aceasta se întâmplă în orice alt domeniu. Genele dumneavoastră vă
determină culoarea părului, înălţimea, amprentele digitale, tonalitatea vocii, înfăţişarea şi
orice altă trăsătură biologică ce vă caracterizează. De fapt, genele sunt rezultatul a numai
patru substanţe chimice notate A, C, G şi T. Felul în care ele sunt combinate şi ordonate în
scheme complexe produce infinita varietate a trăsăturilor indivizilor umani.
Asemănător, gândirea critică este alcătuită din câteva părţi simple. Cred că cele
menţionate deja sunt părţile unui tot, iar înţelegerea corectă a acestora este cea mai bună cale
de a vă perfecţiona gândirea. Există de fapt nouă elemente de bază: compararea,
generalizarea, raţionarea, aflarea surselor, descoperirea cauzelor şi a efectelor, operarea
evaluărilor, stabilirea referinţelor, asu-marea responsabilităţilor şi creativitatea. Pe parcurs,
veţi învăţa în detaliu ce înseamnă aceste cuvinte, ca şi multe alte aspecte legate de ele.
Înţelegerea corectă a sensului acestor cuvinte face mult mai uşoară operaţia de aplicare a lor
în situaţii mai complicate. În fond, scopul urmărit este operaţia prin care ceva este mai bine
înţeles, de a descoperi cauzele ce îl produc, de a evalua corect resursele de care dispunem etc.
şi nu doar a şti că acel ceva există ori de a memora câteva ilustrări ale lui. (Phil Washburn,
The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,
2010).
36
trunchiate, „zgomote albe” etc. şi credem că vedem imagini sau auzim sunete reale. Deşi nu
dispunem de forme precise vedem fantome ori diverse imagini neclare, ni se pare că auzim
cântece, cuvinte, gemete, scâncete sau avertismente. De fapt, este posibil să vedem şi să
auzim ceea ce credem să vedem sau să auzim şi nu ceea ce există în realitate. Altfel spus, doar
firava sugestie a ceva pe care ar trebui să-l percepem ne face chiar să-l percepem. Fenomenul
acesta este cunoscut ca o iluzie ce poartă numele de „pareidolia”, adică de „nălucire”. Acesta
este motivul pentru care indivizii umani pretind că aud mesaje satanice dacă în apropiere se
cântă muzică rock, alţii susţin că văd o stâncă gigantică pe planeta Marte în imaginile neclare
văzute cu ochiul liber sau chipuri ale lui Iisus în aburul ce se degajă dintr-o tigaie în care se
prepară o omletă.
Pe de altă parte, venim pe lume fără prejudecăţi, fără valori sau puncte de vedere, iar
ulterior capul este suprasaturat de informaţii. Dacă ai încerca să redai aceste informaţii în
scris, ai fi ocupat tot restul vieţii şi, probabil, ai câştiga titlul de cel mai plictisitor om din
lume. În acelaşi timp, părerile pe care le ai te ajută să-ţi găseşti drumul în viaţă. Aceste idei te
orientează spre eşec ori succes, te fac ignorant sau înţelept, bun sau rău, te paralizează ori îţi
dau putere. Unele din aceste informaţii îţi vor fi utile, iar altele te vor orbi. Unele vor fi
adevărate, iar altele nu vor fi adevărate. În aceste condiţii se pune întrebarea: Care din
informaţii sunt într-un fel şi care sunt altfel? Tocmai acest fel de întrebare despre calitatea
părerilor tale este preocuparea fundamentală a gândirii critice.
Determinarea valorii de adevăr sau a calităţii opiniilor este funcţia principală gândirii
umane, iar gândirea umană care îndeplineşte cel mai bine această sarcină este gândirea critică,
pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Cu alte cuvinte, această calitate a gândirii critice
nu se vizează ce anume gândeşti, ci felul în care gândeşti. (Lewis Vaughn, The Power of Cri-
tical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2005)
4. Forma logică este forma unui raţionament exprimată într-o reprezentare simbolică a
cărei structură învederează procedeul de raţionare adoptat. […] Pentru a reda forma unui
raţionament, este necesar să se dea o reprezentare structurii logice a propoziţiilor ce intră în
alcătuirea lui – să li se atribuie o formă logică. Această reprezentare trebuie, bineînţeles, să
satisfacă cerinţa de a face mai evidente interdependenţele dintre respectivele propoziţii,
deoarece aici interesează să ştim în ce fel adevărul sau falsitatea unora dintre ele afectează
adevărul sau falsitatea altora. (Antony Flew, Dicţionar de Filosofie şi Logică, Humanitas,
Bucureşti, 1996)
5. Cu toate acestea, noţiunea de formă a unei deducţii a fost centrală în dezvoltarea
logicii. Forma este o chestiune de sintaxă: ea depinde de poziţia anumitor cuvinte, cum ar fi
„toţi” şi „unii” şi de a altor termeni din premise şi din concluzie. Ca atare, logica formală este
în esenţă un instrument sintactic pentru a testa dacă forma unui argument este validă sau nu.
Într-adevăr, Leibniz (1666) a visat un sistem universal care ar abilita rezolvarea tuturor
disputelor cu ajutorul unor asemenea calcule propoziţionale. Un pas spre realizarea acestui vis
a fost inventarea, în secolul al nouăsprezecelea, a calculului propoziţional. (Philip N. Johnson-
Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and
London, UK, Hillsdale, USA, 1991)
37
IV. EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE
4. Principiul necontrarietăţii.
38
Pe parcursul acestui capitolul, vom explica următoarele idei:
Conform acestei exigenţe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie folosite
într-un context determinat numai cu sensul cu care au fost introduse în discuţie. Folosind o
39
formulare tradiţională se poate susţine că orice idee nu este nici mai mult şi nici mai puţin
decât ceea ce ea este de fapt. Mai exact, cu ajutorul unei formule obişnuite, în gândirea critică
din psihologie bazată pe logica argumentării, se poate susţine că expresia:
A =id A
care redă tocmai principiul identităţii. În formula de mai sus, A exprimă o formă logică
oarecare sau înţelesul unei idei, iar semnul „=id” se citeşte „este identic”. Această formulă
poate fi citită şi mai simplu, respectiv, „A este A”, dar cu înţelesul că „A este identic cu el
însuşi”.
Prin urmare, cu acest înţeles, citirea formulei de mai sus este perfect justificată pentru
orice fel de activitate teoretică. În multe manuale sau cărţi de logică formală şi chiar în lucrări
de gândire critică mai vechi se consideră că principiul identităţii, indiferent dacă este redat
prin cuvinte sau printr-o formulă, este prea banal pentru a fi luat în discuţie şi poate fi trecut
cu vederea, iar în acest scop se invocă faptul că el este la îndemâna oricui şi este imposibil să
nu fie respectat. Practica argumentării în cele mai diferite domenii arată că lucrurile nu stau
deloc aşa şi că el este greşit înţeles, fapt asupra căruia insistă şi reputaţi savanţi.
Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este acela că fiecare cuvânt scris sau
rostit trebuie gândit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care el a fost
întrebuinţat iniţial, iar orice schimbare de sens trebuie explicit anunţată. Această exigenţă este
impusă şi de faptul că multe cuvinte din vocabularul uzual au mai multe sensuri, fără ca
înţelesul unui cuvânt sau gest din limba naturală să fie unic, iar pentru detalii a se vedea orice
dicţionar explicativ. În aceste condiţii, ni se cere să îl avertizăm pe interlocutor asupra oricărei
schimbări de înţeles, mai ales dacă modificarea lui nu a fost sesizată sau pricepută de acesta şi
dacă cel care emite cuvintele nu are intenţii de a-l înşela pe interlocutorul său.
În condiţii normale, respectarea cerinţelor principiului identităţii în situaţia unui
cuvânt este firească în cazul oamenilor educaţi, mai ales dacă ei împrumută şi denumiri din
limbajul obişnuit, dar cărora le conferă un înţeles parţial nou. De pildă, unul este înţelesul
cuvântului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul acestui cuvânt în fizica
newtoniană şi mai ales în cea relativistă. Desigur, un om normal psihic şi bine intenţionat are
tendinţa de a conserva înţelesul şi particularităţile cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe
parcursul expunerii sau al argumentării lui, dar nimeni nu este „a toate cunoscător” şi total
imun la orice fel de erori logice.
Din acest motiv, pentru orice termen sau cuvânt utilizat în comunicarea interumană
obişnuită ori într-un text ştiinţific, principiului identităţii stipulează necesitatea ca el să
respecte restricţia de a-şi conserva pe întreg parcursul acelui context exact înţelesul cu care
acesta a debutat. De multe ori suntem totuşi obligaţi să schimbăm înţelesul unui cuvânt,
apelând la unul din celelalte sensuri ale sale, iar această schimbare, după cum s-a precizat,
trebuie imediat precizată. În gândirea critică, principiul identităţii nu trebuie niciodată
absolutizat, mai ales în cazul cuvintelor provenite din limba comună. Este imposibil să
consideri că oricărui cuvânt din vocabularul specific vreunei limbi naturale îi este propriu un
înţeles cunoscut vorbitorilor ei sau că oricărui obiect (material sau ideal) îi aparţine o singură
denumire.
Deseori identitatea logică este mai profundă şi nu se referă doar la cuvinte sau
denumiri. În acest sens, considerăm util să analizăm trei exemple de identitate a unor nume
proprii, adaptate după Willard V. O. Quine (1908-2000), care a făcut numeroase intervenţii
filosofice şi logice asupra discursului omenesc, (printre altele, în renumita sa carte Methods of
Logic, Routledge Kegan Paul, London UK, 1970). Să luăm deci în considerare trei
posibilităţi de identitate logică, pentru a clarifica accepţiunea ei în gândirea critică din
psihologie:
40
(1). Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi
(2). Tudor Arghezi =id Gala Galaction
(3). Tudor Arghezi =id Ion N. Theodorescu
Situaţia (1) de aici redă o identitate autentică şi adevărată din perspectivă obişnuită,
dar ea este banală pentru că orice individ normal psihic nu se îndoieşte de faptul că acela care
poartă numele de Tudor Arghezi este în fond chiar persoana poetului şi scriitorului Tudor Ar-
ghezi. Situaţia (2) menţionată este însă falsă şi incorectă, întrucât Tudor Arghezi şi Gala
Galaction sunt pseudonime literare a doi scriitori diferiţi. În schimb, situaţia (3) listată mai sus
este şi adevărată şi de-a dreptul utilă. De fapt, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se nu-
mea în actele lui de identitate sau în Certificatul lui de Botez, Ion N. Theodorescu, dar că el se
numea Tudor Arghezi doar ca pseudonim literar acceptat la Uniunea Scriitorilor, în presă şi de
marele public. În al doilea rând, situaţia (3) este utilă întrucât oricine află din ea că numele
propriu Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al persoanei Ion N. Theodorescu şi de-
ci, această situaţie are cert şi valoare informativă.
Identitatea din situaţia (3) nu vizează persoana fizică, ci gândul pe care îl asociem cu
aceste două nume proprii (Tudor Arghezi şi Ion N. Theodorescu). Ea este legată acum direct
de exigenţa logică de raţionare a identităţii, în sensul că pe fondul situaţiei (3) reiese înţelesul
principiului identităţii: el nu vizează construcţiile lingvistice, deoarece aceste două nume
proprii sunt diferite ca expresii lingvistice. Valoare informativă a situaţiei (3) este aceea că ea
ne arată despre un scriitor că el era cunoscut publicului printr-un pseudonim literar şi că
numele
lui real era de fapt Ion N. Theodorescu.
Principiul identităţii nu trebuie confundat nici cu aplicaţiile lui şi nici nu trebuie redus
la sensurile speciale cu care cuvântul “identitate” este folosit în diferite contexte ştiinţifice sau
comune. În alte cazuri, chiar ştiinţifice, cuvântul “identitate” este utilizat cu alte înţelesuri de-
cât în gândirea critică din psihologie şi în logica argumentării pe care ea se bazează. De exem-
plu, în psihologie se vorbeşte deseori de „identitate socială” sau de „autoidentificare”, iar
unele afecţiuni psihice sunt numite “defecte de identitate”. Psihanaliza, foloseşte expresia
„identitate proiectivă” şi construcţia lingvistică „identitate de gen” pentru a spune că cineva
conştientizează propriului său sex.
În algebră, pentru a indica identitatea a două expresii matematice se foloseşte simbolul
egalităţii (=), care trimite la ceva diferit de identitatea logică, aşa cum reiese şi din următorul
tabel în care menţionăm în prima coloană proprietăţile relaţiilor:
Tocmai în această accepţie, identitatea logică este promovată de gândirea critică din
psihologie bazată pe logica argumentării şi introduce o serie de restricţii fundamentale pentru
explicare şi raţionare corectă.
41
După cum reiese şi din acest tabel, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica
argumentării identitatea logică nu se confundă cu egalitatea matematică, indiferent de semnul
folosit în oricare domeniu de cercetare. Între identitate logică şi egalitate matematică există o
diferenţă esenţială, iar neglijarea principiului identităţii are ca efect gândirea deficitară în
orice câmp teoretic, nu numai în psihologie. Valoarea practică a restricţiilor impuse de
principiului identităţii nu poate fi contestată raţional. Pentru început, iată un exemplu oferit de
profesorii medievali de logică, probabil elevilor lor de atunci:
Legat de acest aspect neplăcut facem câteva precizări privitoare la valoarea practică a
principiului identităţii. Putem remarca, în primul rând, că premisele inferenţei de mai sus, care
este corectă inclusiv formal, au fost integral adevărate, dar concluzia ei este falsă. Explicaţia
acestei situaţii este aceea că în raţionamentul utilizat ca exemplu de logicienii medievali, a
fost încălcat pe linie de conţinut sau al funcţiei gramaticale tocmai principiul identităţii care a
luat forma unei schimbări de funcţie gramaticală şi de înţeles al cuvântului „şoarece” şi a
condus la o concluzie de-a dreptul aberantă, trecând subtil de la numele animalului la funcţia
gra-maticală a acestui cuvânt. Principiul identităţii ne impune să nu confundăm „incluziunea”
unei clase de animale în clasa rozătoarelor cu calitatea de a indica „apartenenţa” unui individ
la clasa respectivă. În acelaşi timp, orice modificare a înţelesului unui cuvânt poate da naştere
la confuzii, la erori (sofisme) logice dacă ea nu este explicită, după cum au arătat şi logicienii
medievali. Respectarea cerinţelor principului identităţii asigură claritatea şi exactitatea
indispensabile demersurilor noastre teoretice, dar şi comunicării interumane.
Deseori se poate constata că două construcţii lingvistice sunt opuse prin propoziţiile pe
care le exprimă, întrucât cele două propoziţii nu pot fi simultan, cel puţin, ambele adevărate.
Ca exemplu, să presupunem că cineva susţine că viteza luminii are o limită şi nu poate depăşi
aproximativ 300.000 Km/sec., iar altcineva îl contrazice şi spune că recent s-a probat într-un
accelerator special de sub Alpi (LHC), că ar exista subparticule capabile să dezvolte viteze şi
mai mari de 300.000 Km/sec. Este evident că declaraţiile celor două persoane sunt opuse şi
ele nu pot fi simultan adevărate.
În principiu vorbind, în activitatea teoretică obişnuită sau elevată există enunţuri care
introduc termeni sau propoziţii care se află în unul sau altul din două raporturi de opoziţie.
Astfel, unele enunţuri se află în opoziţie contrară, ceea ce ne obligă să considerăm că cel puţin
una din construcţiile lingvistice nu introduce o propoziţie adevărată, deşi nu este exclus total
să fie ambele propoziţii să fie false şi în condiţiile respective să fie adevărată o altă propoziţie
diferită de cele două iniţiale.
Pe de altă parte, întâlnim deseori varianta ca opoziţia a doi termeni sau a două
propoziţii să fie maximă, în sensul că nu există acum niciun fel de intermediar între opuşii
iniţiali. Astfel, cineva poate pretinde că noaptea trecută a plouat, iar opozantul lui susţine că
noaptea trecută a fost senin şi nu a plouat absolut deloc. Este clar că declaraţiile ultimelor
două persoane nu pot fi nici ambele adevărate şi nici ambele false. Cu alte cuvinte, declaraţiile
celor doi se află în raport de contradicţie, iar acest fel de opoziţie este maximă, întrucât ea nu
admite niciun fel de intermediar între cei doi opuşi.
42
4. Principiul necontrarietăţii
Cea de a doua exigenţă logică fundamentală vizează un raport de opoziţie între ter-
meni sau propoziţii şi este cunoscut în logica formală şi sub denumirea de „principiu al non-
contradicţiei”, dar această denumire formală generează o serie de confuzii între două tipuri
diferite de opoziţie logică menţionate anterior: contrarietatea şi contradicţia. De exemplu, aşa
cum s-a spus, două propoziţii contrare nu pot fi împreună simultan adevărate, însă nu este
exclus ca ele să fie simultan false, dar dacă două propoziţii sunt contradictorii acestea nu pot
fi, în exact acelaşi timp, nici ambele adevărate şi nici ambele false, pentru că una din ele este
sigur adevărată.
Propoziţiile contrare sunt de fapt logic-incompatibile, pentru că între două propoziţii
contrare care ar fi simultan false, există de regulă cel puţin o a treia propoziţie opusă, contrară
ambelor propoziţii iniţiale, care ar putea fi singura adevărată. Prin urmare, dacă una din cele
două propoziţii contrare iniţiale este redată simbolic cu p, opusa ei contrară ar putea fi
exprimată prin p’, iar această exigenţă a necontrarietăţii poate fi exprimată simbolic cu
ajutorul formulei:
în care, simbolul „” ce se citeşte „nu sunt adevărate”, şi ne spune clar că cele două propoziţii
contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate. Această formulă (4.1) nu exclude însă
eventualitatea ca tocmai o altă propoziţie p*, care ar fi contrara ambelor, adică atât a lui p, cât
şi al lui p’, să fie adevărată.
Pentru a înţelege cât mai exact formula 4.1, ar trebui probabil precizat că simbolul „”
reprezintă la nivel general operatorul propoziţional „negaţie”, dar aşezat în faţa parantezei de
aici el se citeşte şi „este fals că ...”. În aceste condiţii, litera p este acum un simbol ce
corespunde unei anumite propoziţii, iar simbolul p’ redă o altă propoziţie care ar fi contrară
celei exprimate prin intermediul lui p, dar nu este exclus ca ambele să se dovedească false.
Prin urmare, dacă într-un text sau într-o discuţie apar atât p, cât şi p’, se spune că oricare din
aceste două propoziţii contestă ceea ce spune cealaltă şi deci astfel se ştie că ambele propoziţii
nu pot fi adevărate, dar nu este deloc exclus să fie amândouă false. Abaterile de la cerinţele
principiului necontrarietăţii se produc şi în cazul unor formulări deficitare, cum ar fi şi
următorul:
Cel de al doilea raport de opoziţie dintre termeni sau propoziţii, cum s-a şi menţionat,
este un raport de contradicţie care însă împarte universul de discurs exclusiv în două părţi care
se exclud reciproc. Termenii ori propoziţiile con-tradictorii se află într-un raport de opoziţie
maximă astfel încât dacă unul din contradictorii vizează una din părţi, celălalt se referă
exclusiv la orice ceea ce ar fi în afara acestuia.
Prin urmare, în cazul valorilor de adevăr, dacă ar fi autentic unul din ter-menii ori una
propoziţiile contradictorii ar fi adevărată, celălalt termen ar fi ne-autentic sau propoziţia
contradictorie ar fi falsă, iar când unul din contradictorii este termen neautentic ori propoziţia
dată este falsă, celălalt termen este autentic, respectiv, cealaltă propoziţie este indubitabil
adevărată. În această situaţie se poate spune că oricare dintre termenii ori propoziţiile
contradictorii ar reprezenta „complementarul celeilalte”. Cu alte cuvinte, ar însemna că din
per-spectiva gândirii critice fundamentată pe logica raţionării între o propoziţie şi
contradictoria sa nu există de fapt nici un fel de intermediar. Iată deci că opoziţia
contradictorie este o opoziţie logică maximă şi în consecinţă, pentru a exprima simbolic acest
principiu logic, putem recurge la formula:
(2). p V p
în care „p” desemnează orice valoare de adevăr, iar simbolul „V”, care este ales de la latinul
„vel …, vel ..”, indică disjuncţia, iar simbolul „” indică negaţia logică. Într-o situaţie de
acest fel, înţelesul formulei (2) poate fi redat şi cu ajutorul cuvintelor:
Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul terţului exclus poate fi redat în
cuvinte şi printr-o altă citire a formulei (2) şi anume:
Ca atare, având un enunţ declarativ de acest fel, construit corect lingvistic, noi ştim deja că el
poate exprima o propoziţie adevărată sau una falsă, altfel spus, oricare din informaţiile redate
prin p, trebuie socotite ca fiind autentice ori neautentice. Prin urmare, nicio informaţie
cognitivă redată de o propoziţie nu poate fi absolut lipsită de orice fel de valoare de adevăr,
chiar dacă ea nu este ştiută.
În aceste condiţii, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un enunţ de-
clarativ corect lingvistic ar fi undeva dincolo de adevăr ori de fals, adică absolut neutră ca va-
loare de adevăr. Există neîndoielnic şi propoziţii despre care nu ştim pentru moment dacă ele
44
sunt adevărate sau false, dar această situaţie nu ne interzice să raţionăm pe baza lor,
presupunând că ele s-ar putea dovedi cândva fie adevărate, fie false.
Prin urmare, ceea ce trebuie să reţinem este că principiul terţului exclus nu admite ni-
ciun fel de intermediar între opuşii contradictorii şi de aceea el este implicat şi în
demonstraţia prin reducere la absurd. Înainte de a încheia discuţia despre raporturile de
contradicţie, trebuie totuşi reţinut că logica argumentării bazată pe gândirea critică ne obligă
să distingem clar între două restricţii referitoare la raporturile de opoziţie contradictorie între
termeni sau propoziţii:
Această a patra exigenţă logică fundamentală este legată de procesul raţionării umane
autentice şi presupune o justificare corectă a ceea ce susţinem. El ne spune că premisele
oricărei forme de raţionare deductivă corectă reprezintă „raţiunea suficientă” a concluziei.
Această exigenţă logică a fost avută în vedere neîndoielnic şi de Aristotel, dar a fost
prezentată explicit abia mai târziu de către Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716).
Ea introduce restricţii logice, în care expresia „raţiune suficientă” din denumirea
acestui principiu de raţionare înseamnă că premisele inferenţei oferă un temei suficient
concluziei unui argument deductiv. În practica raţionării, calitatea unui temei oferit de pre-
mise concluziei, soluţiei sau explicaţiei, depind de competenţa, de starea psihică a
raţionatorului, de sinceritatea lui, dar şi de faptul că el apelează la raţionamente deductive sau
inductive. Reiese că în practica justificărilor, temeiurile dedicate întemeierii unei concluzii ori
explicaţii pot fi de mai multe feluri. Să presupunem că cineva ar recurge la ideea că:
Este de la sine înţeles că cei doi scriitori nu putea fi prieteni dacă nu erau
contemporani, dar propoziţia (1) este doar un temei necesar nu însă şi suficient pentru a
dovedi adevărul propoziţiei (2). Cu alte cuvinte, propoziţia (1) nu este un temei suficient
pentru a putea atesta indubitabil adevărul lui (2). Pentru a face această explicaţie şi mai clară,
3
Bieltz, Petre, Logici Polivalente, în volumul: Petre Botezatu, Teodor Dima, Petre Bieltz, Sorin Vieru, Gheorghe
Enescu, Direcţii în Logica Contemporană, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
45
să introducem simbolul „p” pentru propoziţia (1) şi simbolul „q” pentru propoziţia (2). În
aceste condiţii, relaţia de la (1) la (2), poate fi exprimată prin formula:
este indubitabil adevărată din perspectiva cerinţelor principiului raţiunii suficiente, întrucât
sensul formulei (5) este de fapt acela că propoziţia (2) este un te-mei suficient pentru
justificarea propoziţiei (1), deşi ea nu este însă şi un temei necesar pentru a pretinde pe
această bază că propoziţia (2) este cert adevărată. Să luăm acum în considerare acum alte
două propoziţii. Să presupunem de această dată că propoziţia (6) şi anume:
sau invers, folosim pe (7) pentru a justifica pe (6). Mai exact, indiferent dacă utilizăm
variabila „p” pentru propoziţia (6) şi pe „q” pentru a indica propoziţia (7) ori procedăm exact
invers, putem susţine fără teama de a greşi că formularea:
este sigur adevărată. Aceasta înseamnă că oricare din propoziţiile (6) ori (7) este deopotrivă şi
un temei suficient şi totodată un temei necesar pentru cealaltă propoziţie. Faptul are o expli-
caţie oarecum specială. Cuvintele „becher” şi „celibatar” au exact acelaşi înţeles, întrucât
ambele cuvinte înseamnă „bărbat necăsătorit” şi provin în limba română din limbi diferite: în
timp ce „becher” provine din limba turcă, cuvântul „celibatar” provine în limba română fie
din limba franceză, fie direct din limba latină (pentru detalii a se vedea Dicţionarul Explicativ
al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
În legătură cu principiul raţiunii suficiente trebuie reţinut că singurele temeiuri care
satisfac integral cerinţele impuse de acest principiu sunt numai cele care sunt suficiente, fără a
46
fi obligatoriu şi necesare sau cele care sunt suficiente şi totodată necesare. Temeiurile numai
suficiente sunt utilizate în multe domenii informale corecte, în timp ce temeiurile suficiente şi
necesare sunt implicate mai ales în ştiinţele formale.
Nu trebuie neglijat totuşi că în diferite situaţii ştiinţifice sau din raţionarea comună şi
mai ales în cele caracteristice dezbaterilor politice, întâlnim deseori argumentări bazate pe
justificări doar necesare şi chiar accidentale pentru a presupune sau pretinde că anumite idei
ar fi sigur adevărate. În cunoaşterea ştiinţifică această situaţie este datorată lipsei de moment a
informaţiilor suficiente, iar în raţionarea comună aceste temeiuri sunt invocate datorită
competenţelor limitate. În politică şi în reclame primează adesea interesele de moment ale
vorbitorului legate de promovarea cu orice preţ a unui punct de vedere sau a unui produs.
Prin urmare, nu trebuie neglijate situaţiile negative de felul celor menţionate, ca şi
existenţa unei afecţiuni psihice care face imposibilă o susţinere co-rectă. În această ordine de
idei, menţionăm că niciuna din cele de mai jos despre Liviu Rebreanu nu reprezintă nici pe
departe un temei cât de cât serios pentru cealaltă:
(8). Liviu Rebreanu a tratat într-un roman al său răscoala din 1907
(9). Liviu Rebreanu a fost martor al răscoalei din 1907.
Rezumat
1. Importanţa exigenţelor logice fundamentale.
2. Restricţiile impuse de principiul identităţii.
3. Principiul necontrarietăţii şi compatibilitatea propoziţiilor.
4. Principiului terţului exclus şi bivalenţa.
5. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea concluziilor.
Cuvinte importante
1. Exigenţe logice fundamentale.
2. Principii logice.
2. Principiul identităţii.
3. Identitate.
4. Opoziţia logică.
5. Contrarietate
6. Contradicţie.
7. Temeiuri.
8. Justificări corecte.
Soluţie: Între afirmaţiile celor doi parteneri în discuţia de mai sus, există un
raport de opoziţie, întrucât două oraşe diferite nu pot fi capitala aceluiaşi judeţ. Dincolo de
realitatea geografică şi administrativă efectivă, din perspectiva gândirii critice în psihologie,
raportul de opoziţie dintre susţinerile celor doi este un raport de contrarietate, deoarece
capitala judeţului menţionat poate fi într-o altă localitate din judeţ. În realitate însă, Deva este
capitala judeţului Hunedoara, iar municipiul Hunedoara este o localitate principală de pe
teritoriul acestui judeţ cu titlul de Municipiu.
Exerciţii şi probleme
II. Stabiliţi diferenţele de înţeles promovate de gândirea critică în psihologie între ur-
mătoarele idei sau principii:
48
III. Mulţi scriitori folosesc încălcarea exigenţelor logice fundamentale cu scopul de a
produce situaţii comice şi a scoate în evidenţă incultura unor personaje, aşa cum au procedat
la vremea lor A. Bacalbaşa şi I. L. Caragiale. Arătaţi care sunt exigenţele logice nerespectate
în situaţiile de mai jos:
(1). - Mâine să iasă jurnalul […] Să dai ordin să-l citească toată compania!
- Da nu ştie toţi carte.
- Ce tot vorbeşti dă carte răcane? […] Carte e jurnalul?
(2). Am fost atacat ziua-n amiaza mare de o ceată de contrabandişti ast’noapte pe la
ora 12.
(3). Nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi până acum.
(4). - Ce datorii ai tu răcane?
- Eu n-am niciuna, trăiţi don căpitan, dar am auzit că don sergent are mai
multe!
(5). Oricine îşi va permite a face contrabandă fără a aviza pe comandantul postului, va
fi omorât prin împuşcare şi apoi va fi dat judecăţii.
(6). Pichetele care observă că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu sunt văzuţi,
au dreptul să-i împuşte pe loc. (Textele de la (1) la (6) au fost selectate din lucrarea: Anton
Bacalbaşa, Moş Teacă şi Alte Povestiri, Biblioteca pentru Toţi, 1955, Editura pentru
Literatură, Bucureşti)
(7). După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani …
(8). Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti, o
dăm anonimă!
(9). Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ori să nu se
revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în părţile esenţiale.
(10). Într-o chestiune publică, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării!
(Conf. Ion Luca Caragiale, Teatru, 2006, Editura Gramar, Bucureşti)
1. Este desigur foarte bine să luăm poziţie într-o anume controversă, dar dacă această
dispută este importantă pentru noi, ne dorim să fim capabili să oferim un suport opiniei
noastre. Aici este locul în care intervin argumentele şi ele conţin suportul de care avem
nevoie. Dacă disputa este simplă, de felul celei în care ne întrebăm dacă cheia va deschide sau
nu broasca, argumentul s-ar baza numai pe faptul că putem face o observaţie relevantă sau că
dispunem de o informaţie solidă dintr-o sursă de încredere. Dar, dacă controversa este mai
complicată, asemănătoare celei referitoare la cauza bolii de care suferă ulmul olandez, cerinţa
este cu mult mai mare. Indiferent de problemă, argumentele sunt cele pe care le folosim
pentru a o rezolva, uneori împreună cu observaţiile directe şi cu informaţii provenite din surse
demne de încredere. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New
York, 2004)
2. Cuvântul „falacios” derivă din latinul „fallax” („înşelător”, „care induce în eroare”)
şi din verbul „fallere” („a minţi”, „a înşela”, „a amăgi”„a deghiza”, „a simula”). Acest concept
este important în viaţa oamenilor, întrucât o mare parte a gândirii umane se amăgeşte singură
dar, în acelaşi timp, îi înșeală şi îi amăgeşte pe ceilalţi. Mintea omenească nu dispune de un
factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar ea nici nu iubeşte în mod natural adevărul.
Ceea ce este pe deplin caracteristic minţii umane este faptul că ea se iubeşte pe sine, că
iubeşte tot ce îi serveşte, tot ce o flatează, că iubeşte acel ceva care îi oferă ceea ce îşi doreşte
şi totodată iubeşte orice loveşte şi distruge tot ceea ce ar constitui o „ameninţare” la adresa ei.
49
Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri diferite. Pe de o parte, el
poate fi abordat în maniera tradiţională: se definesc, se explică şi sunt oferite exemple privind
felurile în care pot fi produse argumentele falacioase şi modalităţile prin care se face în aşa fel
încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul gândirii falacioase poate fi făcut
într-o manieră aprofundată care presupune raportarea la construirea argumentelor eronate în
legătură cu scopul urmărit de autorul lor şi anume, acela de a-şi servi propriile interese şi de a-
şi satisface propriile dorinţe iraţionale. În cazul folosirii primei metode de abordare, cel care
studiază argumentele eronate nu câştigă decât o memorare a denumirilor şi a definiților
erorilor de raţionare. Curând, respectivele denumiri şi definiţii vor fi uitate. Mintea lui va
rămâne complet neatinsă şi, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua metodă de
abordare a erorilor de raţionare face posibilă o achiziţionare de durată a capacităţii de
înţelegere a felului în care mintea lui, dar şi mintea celorlalţi, foloseşte argumente incorecte,
apelează la „înşelăciuni” sau „minciuni” intelectuale pentru a atinge anumite deziderate.
Mintea umană este o minunată mulţime de structuri şi sisteme: ea este centrul şi sursa
acţiunilor noastre. Ea este aceea care ne dă o identitate unică. Ea ne creează o imagine asupra
lumii. Experienţa noastră bogată se naşte din interacţiunea ei cu lumea. Cu ajutorul ei gândim.
Cu ajutorul ei simţim. Cu ajutorul ei dorim. Cu ajutorul ei pătrundem adevărul şi eliminăm
erorile. Cu sprijinul ei ajungem la intuiţii şi tot ea fabrică prejudecăţile. Ea este aceea ce ne
face să credem cu uşurinţă că ceva este fals şi că altceva este adevărat.
Mintea umană dispune de puterea de a realiza frumuseţea unui compor-tament corect,
dar şi de aceea de a dovedi că altceva este flagrant imoral. Cu ajutorul ei putem iubi sau urî.
Ea este aceea care ne face buni sau cruzi. Ea ne permite să avansăm să avansăm pe linia
cunoaşterii sau pe cea a erorilor. Ea ne face să fim îngăduitori intelectual sau intelectual
aroganţi. Ea poate fi empatică sau închistată. Poate fi deschisă sau închisă. Mintea umană are
puterea de a atinge o stare de permanentă extindere a cunoaşterii sau pe aceea de a ne prăbuşi
într-o îngustă ignoranţă. Mintea umană ne face să oferim abilităţi celor care ne privesc cu
încredere, ori dimpotrivă, să insultăm inocenţa şi nobleţea lor printr-o totală lipsă de interes
sau prin cruzime. (Richard Paul, Linda Elder, The Art of Mental Thrickery, The Foundation
for Critical Thinking, Dillon Beach, California, USA, 2006)
4. Noi, oamenii, suntem suficient de inteligenţi pentru a trimite nave cosmice dincolo
de graniţele Sistemului Solar, pentru a combina material genetic cu ajutorul căruia modificăm
diferite varietăţi de viaţă, pentru a construi maşini care îi scot din joc pe marii maeştri ai
şahului, dar, cu toate acestea, comitem frecvent erori logice. În ciuda impresionantelor
realizări ale intelectului uman, oricine se confruntă adesea cu exemple de raţionare greşită, cu
erori, cu o judecare deficitară. Într-un recent sondaj Gallup, 18% din cei chestionaţi credeau
că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Unul din colegii noştri a descoperit că peste o
jumătate din studenţii săi cred că primul om care a păşit pe Lună a fost Lance Armstrong.
50
În timp ce scriam aceste rânduri, a apărut în ziar o istorioară despre o oarecare Robyn
Rouse (din Columbus, Ohio), care a plătit 25$ pentru o pereche de lentile de contact verzi,
procurate dintr-un magazin de legume şi fructe, pentru a le asorta pantofilor ei de sport. Nu
mai târziu decât în dimineaţa următoare a constatat că suferă de o serioasă infecţie oculară ca-
re evoluează rapid. Avem tot dreptul să pariem, cu mari şanse de câştig, că oricare dintre noi
ia din timp în timp astfel de hotărâri, decizii lipsite de informaţii, deficitar gândite, altfel spus,
greşite. Ocazional, astfel de decizii sunt dezastruoase. Acum, Robyn are nevoie de transplant
de cornee şi de un an de tratament costisitor pentru a-şi salva vederea. (Brook N. Moore,
Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)
9. Principiul terţului exclus a fost obiectul multor critici pe baza faptului că ar conduce
la „orientarea bivalentă” care obligă obiectele din univers să fie „albe sau negre” şi care
obstrucţionează realizarea de compromisuri, în ciuda existenţei reale unei gradaţiei absolute,
care ar fi caracteristică vieţii şi gândirii umane. La rândul său, această obiecţie se naşte dintr-o
greşită înţelegere. Desigur, declaraţiile „Acesta este alb” şi „Acesta este negru” – în care
„Acesta” se referă la acelaşi obiect – nu pot fi împreună adevărate. Dar, cu toate că aceste
declaraţii nu pot fi ambele adevărate, ele pot fi amândouă false. „Acesta” poate să nu fie nici
„negru” şi nici „alb”; cele două declaraţii sunt contrare, nu contradictorii. Contradictoria
declaraţiei „Acesta este alb” este declaraţia „Acesta nu este alb” (cu condiţia ca „alb” să fie
folosit în exact acelaşi sens în ambele declaraţii) şi una din ele este cu necesitate adevărată, iar
cealaltă falsă. Principiul terţului exclus este inevitabil.
Tuturor celor trei „legi de gândire” (identitatea, non-contradicţia şi terţul exclus, n.n.)
nu li se poate reproşa nimic atât timp cât ele sunt aplicate la enunţuri care conţin expresii
neambigui, neeliptice şi termeni precişi. Ele nu au doar statutul onorific ce le-a fost atribuit de
unii filosofi, dar sunt neîndoielnic adevărate. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to
Lo-gic. 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)
52
V. STRUCTURA LIMBAJULUI
53
Principalele aspecte discutate pe parcursul acestui capitol sunt legate de ideile:
1. Gândire, sensibilitate şi limbaj.
2. Limbajul ca ansamblu semne verbale sau neverbale
3. Rolul celor trei părţi din care este alcătuit un semn.
4. Distincţia dintre semn şi simptomul stării de fapt.
Drept urmare, în continuare vor fi discutate o serie de idei importante prin care omul se
distinge de alte fiinţe terestre.
54
Această definiţie generală a limbajului este corectă şi întrutotul admisibilă deoarece ea
ne permite evitarea controverselor datorate majoritar perspectivelor diferite asupra limbajului
(lingvistice, filosofice, psihologice etc.) şi permite interpretarea corectă a raporturilor dintre
limbaj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii noastre 4. La nivel general, limbajul uman
este compus din două părţi:
Vocabularul limbajului este format din cuvintele sau gesturile, modificările de mimică etc.,
specifice limbii, iar gramatica lui este formată din regulile de combinare sub formă de
enunţuri a cuvintelor şi a semnelor neverbale ale limbii respective, dar cu acest prilej
precizăm că gramatica oricărei limbi naturale este studiată prioritar de filologii specializaţi în
domeniu. Ca atare, gândirea critică bazată în general pe logica argumentării pe care o avem în
vedere aici, analizează exclusiv elementele vocabularului, gândit ca mulţime de cuvinte şi de
semne neverbale prin care omul îşi manifestă sentimentele, gândurile sau intenţiile lui şi care
alcătuiesc limbajul fiecărui om normal, indiferent dacă el ar fi un individ cu educaţie avansată
sau un individ mediocru.
Indiferent de tipul de limbaj verbal ori neverbal, orice semn are în alcătuirea sa trei
elemente din care el este inevitabil compus:
56
Agresivitatea fizică sau de limbaj; (viii) Agorafobia; (ix) Lătratul câinelui, şi altele de acelaşi
fel.
De pildă, în calitatea lui de efect al uneia sau a mai multor cauze, simptomul unei stări
de fapt se produce de la sine în mod natural, în accepţiunea că face parte dintr-o relaţie
cauzală şi, sub acest aspect, este total independent de voinţa şi de intenţia subiectului de a
comunica a face ceva. Repetarea relativ frecventă a evenimentelor naturale, totdeauna când
sunt îndeplinite anumite condiţii, favorizează confuzia dintre simptomul stării de fapt şi
substratul material al semnului, adică dintre un fenomen posibil material care apare
determinat o cauză independentă de voinţa unei persoane şi un altul tot material care este
instrument uman de comunicare.
În calitatea sa de semn verbal sau neverbal, orice semn participă la constituirea unei
limbi naturale sau artificiale numai dacă el are un sens (un înţeles), adică dacă exprimă o
informaţie pentru cunoscătorii acelei limbi. Se poate susţine deci că sensul unui semn este
componentă indispensabilă a acestuia, chiar dacă algoritmiştii declară că ei operează cu
simboluri şi formule ca simple forme grafice.
Înţelesul unei construcţii lingvistice (al unui semn) coincide cu o idee ori o stare
afectivă asociată substratului material, care s-au născut în mintea celui ce a produs substratul
material al semnului şi în principiu îi corespunde doar acestuia. De regulă, semnele sunt
comunicate altcuiva cu ajutorul substratului material al semnului. Se poate spune că acela care
a înţeles ideea sau starea afectivă care au fost asociate substratului material şi i-au fost
transmise, le-a perceput tot, numai dacă a perceput substratului material cu ajutorul căruia ele
i-au fost comunicate. De aici reiese că sensul este componentă necesară a semnului, întrucât
în lipsa lui nu avem nici semn şi nici limbaj. De exemplu, putem produce aşa numite
construcţii lingvistice asemănătoare celor obişnuite, dar dacă ele sunt total lipsite de sens nu
comunică absolut nimic. De pildă „construcţia lingvistică” de mai jos:
care este cumva specifică gramaticii limbii române, întrucât are subiect gramatical (piroţii) şi
s-ar putea spune că în alcătuirea ei apare şi un predicat gramatical (carulează) sau chiar că în
ea s-ar afla şi un complement gramatical (elatic). Cu toate acestea ea este totuşi o construcţie
lingvistică bizară pentru că ea nu are nici un fel de înţeles pentru orice cunoscător al limbii ro-
mâne sau al altei limbi şi astfel se explică de ce ea nu aparţine limbii obişnuite.
Altfel spus, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, „enunţul declarativ” de mai sus
nu aparţine nici unei limbi cunoscute, indiferent dacă aceasta ar fi naturală sau artificială, iar
această concluzie este impusă cu deplină necesitate de imposibilitatea de a-i asocia orice fel
de înţeles substratului material care aici ar fi un presupus enunţ declarativ. Ca atare, sensul
atribuit unui semn îi conferă acestuia calitatea de a fi numele unui lucru material sau ideal
(obiect, proprietate, relaţie etc.), care ar fi denotatul (referentul) acelui nume.
Mai ales, în cazul limbajului natural, între nume şi denotat nu există o relaţie de felul
„un singur semn – un singur denotat”. Dacă se modifică sensul semnului, se schimbă
obligatoriu şi denotatul său, chiar dacă în această situaţie substratul său material nu s-a
schimbat de-loc. Prin urmare, identificarea corectă a sensului şi înţelegerea exactă a unui
semn este vitală:
57
3.3. Regula de semnificaţie a semnului
Cea de a treia componentă a unui semn, regula lui de semnificaţie, face din acesta un
cuvânt sau un semn neverbal propriu unei limbi, altfel spus semnul unei limbi naturale sau
simbolul unui limbaj formal. Regula de semnificaţie care este proprie oricărui cuvânt sau
expresii a unei limb naturale este deseori tacită în scrierea sau vorbirea curentă, dar ea are
totdeauna forma unei prevederi (norme) care ne obligă să acordăm un anumit înţeles
substratului material emis sau recepţionat de noi. În această accepţie, descoperirea regulii de
semnificaţie a oricărui semn este un instrument necesar pentru a descoperi înţelesului
(sensului) exact al acelui semn. Orice limbaj, artificial ori natural, devine practic inutilizabil
dacă nu putem identifica sau nu putem specifica regulile lui de semnificaţie.
În situaţia unei limbi naturale, iar un caz este şi limba română, semnul specific ei este
folosit incorect ori limba îşi pierde calitatea ei de a mai fi un instrument de comunicare în ab-
senţa regulii de semnificaţie specifică. Trebuie să reţinem totuşi că pe parcursul istoriei
devenirii sale, adică după de felul în care semnele şi regulile de semnificaţie specifice lor s-au
ivit şi sunt folosite, există două feluri de reguli de semnificaţie între care trebuie să distingem:
Substratul material al unui semn şi simptomul unei stări coincid cu expresii lingvistice
care sunt de fapt denumiri pentru fenomene absolut diferite. În această accepţie, simptomul
face parte dintr-o relaţie cauzală, deseori independentă de voinţa umană, iar substratul
material al semnului participă la alcătuirea unui semn, are o anumită intenţionalitate şi face
parte din limbajul uman în calitate de instrument de comunicare. Fenomenele care au statutul
de simptom al unei stări de fapt şi sunt totdeauna exclusiv în ordinea lucrurilor, iar producerea
lor este totdeauna naturală şi de-a dreptul independentă de ideea de comunica ceva, adică
simptomele nu sunt generate de intenţia subiectivă a unei persoane psihic normale sau de
conştiinţa ei, fo-losite pentru a da naştere unui sentiment sau unei idei care ar putea fi
comunicate unui eventual interlocutor. Mai exact, iată câteva exemple de cauze care produc în
calitate de efecte
diferite simptomuri. De pildă, declinul capacităţii de reamintire este efectul unei amenzii,
creşterea temperaturii este efectul unei infecţii, revenirea rândunelelor primăvara este efectul
încălzirii vremii ş. a. m. d.
De aici reiese că în situaţiile în care o persoană a fost implicată în producerea unui
simptom, aceasta nu a făcut-o cu scopul de a comunica o informaţie cuiva, ci doar a produs un
fenomen sesizabil senzorial ca efect al unei cauze. Deseori, asemenea fenomene sunt incorect
numite „semn”, fără ca ele să fie o componentă a limbajului. Simptomul poate să fie de fapt
efectul unei idei sau al unei stări afectivă şi poate fi chiar o cauză care determină absolut
independent de voinţa sau intenţionalitatea noastră un alt fenomen.
Rezumat
59
Cuvinte importante
Exemplu
Problemă: Arătaţi care este răspunsul corect la întrebarea: „Care este structura
limbajului?”
Soluţie: Limba este un fenomen exclusiv omenesc alcătuit din cuvinte şi din
semne neverbale
utilizate în intercomunicare, numite în general „semne”. Semnul este compus din trei
elemente:
(1) Substratul material al semnului, care este accesibil unuia din simţurile omului;
(2) Sensul sau înţelesul semnului, care este un fenomen subiectiv ataşat substratului
material al semnului şi este surprins mental;
(3) Regula de semnificaţie prin care sensul este ataşat de substratul material. Exemple
de cuvinte şi expresii sunt redate explicit în dicţionarul explicativ.
Obs. În situaţia nevăzătorilor, substratul material al semnelor este sesizat de ei prin in-
termediul atingerii senzoriale.
Exerciţii şi probleme
60
I. Explicaţi care este răspunsul corect la următoarele întrebări:
II. Arătaţi dacă următoarele construcţii lingvistice exprimă sau nu propoziţii adevărate:
IV. Analizaţi textele de mai jos şi prezentaţi ideile susţinute în fiecare din ele:
1. Limba este instrumentul prin care ne comunicăm gândurile. Mai mult, este univer-
sal: fiecare societate umană posedă un limbaj şi fiecare fiinţă umană dotată cu inteligenţă
normală învaţă propria limbă maternă pe care o foloseşte fără efort. Dată fiind naturaleţea sa,
se pare că limba nu reclamă nicio explicaţie specială. Nimic nu poate fi însă mai departe de
adevăr. Unii oameni pot citi, alţii nu; unii pot efectua calcule aritmetice, alţii nu; unii pot juca
şah, alţii nu. Cu toate acestea, teoretic vorbind, oricine poate învăţa şi utiliza un sistem
61
lingvistic de o imensă complexitate. Pe de altă parte, în timp ce până şi cele mai sofisticate
computere întâmpină încă dificultăţi serioase în interpretarea vorbirii, în înţelegerea textelor
scrise sau sub aspectul rostirii eficiente a cu-vintelor, marea majoritate a copiilor normali au
capacitatea de a realiza asemenea sarcini lingvistice fără efort. Cauza pentru care lucrurile
stau astfel este una din enigmele fundamentale ale psihologiei umane. (E. E. Smith, S. Nolen-
Hoeksens, B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to Psychology,
Wadsworth, a division of Thomas Learning Inc., Stanford, Connecticut, USA, 2003).
3. Poţi face o mulţime de lucruri cu ajutorul cuvintelor: poţi formula ipoteze, poţi să-ţi
exprimi părerea, poţi presupune şi propune. Poţi amuza sau poţi interpreta un rol. Poţi încerca
să-i influenţezi pe alţii (chiar pe tine însuţi) cu ceva sau să încerci să-i determini să facă ceva.
Folosim cuvintele pentru a ne ruga, pentru a promite, a pretinde sau a promova ceva; pentru a
minţi, a decepţiona, a insulta şi a umili; pentru a te scuza, pentru a te simţi confortabil sau a
ieşi din discuţie şi tot aşa la infinit. (Uneori, folosim cuvintele fără să ştim ce efect vor avea).
Toate aceste situaţii sunt supuse gândirii critice în ceea ce priveşte succesul, eficienţa,
claritatea, completitudinea, legitimitatea, autenticitatea, originalitatea şi a multor alte calităţi.
(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)
4. Un termen ambiguu („echivoc” în limbajul logicii) este acela care are mai mult de
un singur înţeles şi apare într-un context ce nu indică clar care din-tre aceste înţelesuri este cel
intenţionat în situaţia dată. Un semn turistic aflat pe un panou postat la o răscruce de cărări
montane şi pe care scrie: „Atenţie la dreapta” poate fi interpretat în două feluri diferite. Unul
dintre înţelesuri ar fi acela de a-i îndruma pe turişti să meargă spre dreapta şi nu spre stânga.
Să presupunem însă că acela care a amplasat semnul l-a folosit cu sensul opus. El a intenţionat
să-i avertizeze pe turişti să nu meargă pe poteca din dreapta, deoarece riscă să întâlnească în
zonă un urs. Prin urmare, textul folosit de cel care a amplasat semnul turistic a fost lipsit de
grijă şi a lăsat deschisă posibilitatea unor interpretări greşite care ar putea avea consecinţe ne-
fericite. Singura modalitate de a evita ambiguitatea este de a formula textul în aşa fel încât lu-
crurile să fie cât mai explicite: „Nu folosiţi cărarea spre dreapta. În zonă există urşi. Mergeţi
spre stânga!” (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House, New York, USA, 2005)
62
VI. FORMELE LIMBAJULUI
ŞI ALE VOCABULARULUI
3. Tipurile de vocabular.
63
În cel de al şaselea capitol, ne vom ocupa în principal de varietatea limbajului şi a vo-
cabularului său, iar legat de acestea vom aborda următoarele aspecte:
Pe parcurul noului capitol vor explicate următoarele aspecte legate de limbaj (limbă)
şi vocabular, care sunt repartizate pe paragrafele de mai jos.
Din perspectiva substratul material al semnului, deosebim două tipuri de limbaj, după
cum urmează:
Limbaj verbal este principala formă a oricărei limbi naţionale şi este alcătuit din
cuvinte rostite ori scrise, numite în general „semne verbale”, „cuvinte” sau „expresii
lingvistice”, la care se adaugă diferite specificaţii ortografice. Lim-bajul verbal este
caracteristic în principiu unui popor iar cuvintele lui sunt consemnat în dicţionarul explicativ
şi în gramatica corespunzătoare. În situaţia cuvintelor scrise, substratul material al semnelor
coincide cu combinaţii de grafeme, numite şi „litere”, iar în cazul rostirii lor substratul
material constă din sunete dublu articulate, numite „foneme”şi emise cu ajutorul aparatului
fonator sau cu un instrument specializat. Fiecare din aceste sunete luate individual dispune de
o literă care îi corespunde în alfabetul acelei limbi verbale.
64
Pe de altă parte, prin limbaj neverbal înţelegem tipul de limbaj în care substratul
material al semnelor este îndeplinit de diferite fenomene materiale accesibile senzaţiilor
noastre, cum ar fi şi următoarele exemple:
După cum s-a precizat, exemplele de semne neverbale de mai sus nu pot fi unicele po-
sibile, iar multe din ele ţin de o anumită limbă naţională şi de obiceiurile şi tradiţiile poporului
care o foloseşte. De pildă, înclinarea ori clătinarea capului, mişcările mâinilor ori a unui
singur deget nu înseamnă exact acelaşi lu-cru la toate popoarele sau în orice situaţie.
Uneori, semnele neverbale ne trimit la alte semne neverbale (în partiturile muzicale, de
pildă) şi aproape totdeauna la semne verbale (la cuvinte şi chiar la întregi enunţuri) care ar fi
incomod să fie redate pe larg. De aici reiese că limbajul neverbal are o valoare practică
indispensabilă în diferite activităţi şi acţiuni îndeplinite de oameni.
Mai precis, particularităţile limbajului verbal şi a celui neverbal nu sunt mereu ace-
leaşi. Astfel, limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de cuvinte ori combinaţii de
cuvinte, care au în majoritatea lor multiple sensuri. Elementele limbajului verbal se remarcă
de altfel şi printr-o imensă capacitate de nuanţare şi combinare a cuvintelor cu înţeles parţial
diferit. De pildă, limbajul verbal poate fi utilizat inclusiv în descrierea şi analiza limbajului
neverbal.
Din păcate, diversitatea de înţelesuri şi nuanţări proprii folosirii elementelor limbajului
verbal este, totodată, o sursă de încălcare a restricţiilor principiului identităţii prin ambiguităţi
şi confuzii în cazul comunicării. În privinţa limbajului neverbal utilizat în multe activităţi
practice se poate susţine că el este mai sărac decât cel verbal sub aspectul numărului de semne
pe care le conţine şi al diversităţii de înţelesuri pentru fiecare semn în parte. Cu toate acestea,
limbajul neverbal este indispensabil pentru exprimarea exactă a diferite mesaje sau a unor în-
demnuri speciale, întrucât plasticitatea semnelor neverbale poate fi sporită şi cu ajutorul
cuvintelor, mai ales în situaţia în care se pune problema explicării lor. În aceste condiţii,
limbajul verbal şi cel neverbal formează împreună ceea ce se numeşte limbajul natural şi se
mani-festă, de regulă, sub forma unei limbi naţionale.
După sensul semnelor şi după generalitatea acestuia, semnele aflate în structura unei
limbi naţionale vizează situaţii total diferite şi în consecinţă, distingem şi alte tipuri de limbaj.
Astfel, prin limbaj obiect se înţelege un sistem de semne verbale de redusă generalitate
care corespund în mod obişnuit unor denumiri de obiecte, proprietăţi sau relaţii aflate imediat
sensibile. De exemplu, cuvinte ca „blond”, „student”, sau „fratele meu” contează ca denumiri
pentru persoane ori însuşiri care s-ar afla imediat în afara limbajului şi indică un anumit
denotat. Într-un context strict formal, acest fel de limbaj este numit de „limbaj de ordin 0” şi
se diferenţiază de un limbaj mai general în care se vorbeşte despre limbajul de ordinul 0. În
aceste condiţii, un limbaj imediat mai general cu ajutorul căruia cineva se refe-ră enunţurile
limbajului obiect se va numi „limbaj de ordin 1” sau „metalimbaj”.
În raport cu limbajul obiect, metalimbajul este un limbaj mai general prin care ne
raportăm la limbajul obiect considerat. Metalimbajul este caracteristic şi situaţiilor obişnuite
65
în care construim uneori fără să ştim declaraţii despre entităţile iniţiale, despre care vorbeşte
limbajul obiect de toate zilele. Astfel, dacă presupunem că cineva spune simplu:
Plouă
raportându-se evident la vremea de afară. Spusele acestei persoane ţin de limbajul obiect. În
aceste condiţii, dacă o altă persoană, care auzit spusele primei persoane şi eventual a privit pe
fereastră, spune la rândul ei:
ea nu se mai referă la ploaia de afară, ci declară că ceea a fost spus de prima persoană este
adevărat. Spusele acestei a doua persoane fac parte din meta-limbajul imediat superior, prin
care a doua persoană evaluează ceea ce a enun-ţat prima persoană.
Pe de altă parte, Indistincţia dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui poate
conduce imediat la paradoxuri, ce sunt de regulă semantice. Pentru a clarifica această
aserţiune să reluăm un aspect important discutat încă din antichitatea greacă. În această ordine
de idei să presupunem, de exemplu, că o persoană declară „Eu mint”, iar o altă persoană, care
a auzit declaraţia făcută de prima, se întrebă în mod firesc:
Dacă această a doua persoană admite o prima variantă de răspuns, adică admite că
prima persoană a spus un adevăr, rezultă indubitabil că ea minte, iar dacă ea conchide că
prima persoană a enunţat un fals, va rezulta la fel de necesar că prima persoană a spus un
adevăr,
deci n-a minţit.
Un asemenea paradox semantic este însă aparent dacă respectăm diferenţa de generali-
tate dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui, întrucât enunţul „Eu mint” se referă la
un anumit comportament, deci face parte din limbajul obiect (cel de ordinul 0), iar cel
formulat de a doua persoană se raportează la enunţul primei persoane primei persoane pe care
îl evaluează, deci nu se referă la un comportament al cuiva, ci la un enunţ formulat de acesta,
adică a formulat un enunţ mai general decât primul (de ordin 1), respectiv, a construit un
enunţ la nivelul metalimbajului imediat superior.
Cu alte cuvinte, despre comportamentul unor persoane putem susţine că este bun sau
că este rău, iar aceste enunţuri formulate despre o persoană pot fi adevărate sau false. Dar
dacă altcineva se referă la valoarea de adevăr a acestor enunţuri nu se mai referă la
comportamentul persoanei la care ne-am raportat. În concluzie, trebuie să stabilim cât mai
exact sensul şi referinţa enunţurilor pentru a evita pe cât posibil erorile de înţelegere şi de
intercomunicare, făcând o distincţie clară între enunţurile care se referă la fapte (limbajul
obiect) şi cele care se raportează la alte enunţuri şi nu la fapte (metalimbajul).
Luând în considerare ultimul element din alcătuirea unui semn (cuvânt), adică regula
lui de semnificaţie, diferenţiem şi alte două feluri de limbaj, din care unul este utilizat
obişnuit, iar celălalt este specific investigaţiilor ştiinţifice:
66
1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial
Astfel, limbajul natural caracteristic unui popor s-a format treptat pe par-cursul istoriei
comunităţii umane care foloseşte acel limbaj ca mijloc de intercomunicare între componenţii
săi. Regulile de semnificaţie specifice limbajului natural s-au constituit de-a lungul timpului,
asemănător obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor morale proprii comunităţii şi pe baza legăturilor
ei cu alte popoare. Totodată, limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi
naţionale, iar în alcătuirea lui există, după cum s-a precizat, atât semne verbale (cuvinte), cât
şi semne neverbale (gesturi, mimică etc.). În privinţa originii acestor semne verbale şi
neverbale, regulile lor de semnificaţie se pierd în negura timpurilor, iar folosirea lor în
intercomunicare este tacită.
Pe de altă parte, limbajul artificial este caracteristic doar unor comunităţi de specialişti
din poporul respectiv şi poate depăşi limitele acelui popor, el fiind caracteristic celor care au
preocupări aparte, unele din ele dedicate activităţilor practice, iar altele sunt utilizate exclusiv
de savanţi. Limbajele artificiale au fost special inventate de persoane sau instituţii şi sunt
folosite în scopuri speciale, fiecare simbol are o semnificaţie unică în oricare domeniu şi are o
exactitate exemplară în denotare. Limbajele artificiale cunosc o deosebită diversitate, în
funcţie de domeniul în care sunt utilizate.
Unele din aceste limbaje artificiale sunt proiectate pentru activităţi concrete, de
exemplu, limbajul Morse, limbajul Braille, simbolurile muzicale, semnele de circulaţie şi aşa
mai departe, iar altele sunt dedicate unor activităţi ştiinţifice care acordă un loc important
simbolurilor. Ca exemplu, pot fi considerate simbolurile folosite în matematică, în gândirea
critică din psihologie bazată pe logica argumentării sau cele din chimie etc. Limbajele
artificiale practice sau ştiinţifice sunt indispensabile, întrucât în lipsa lor nu poate fi
reglementată, de pildă, circulaţia pe drumurile publice, iar cunoaşterea ştiinţifică nici n-ar
putea progresa fără aceste limbaje.
După cum s-a precizat, limbajele artificiale ocupă un loc aparte în gândirea critică din
logica argumentării specifică ei prin folosirea simbolurilor în redarea schemelor de
argumentare şi a formelor logice. La nivel general, limbajul artificial constă din simboluri
speciale, cum este cel al ştiinţelor, care include un alfabet special, parţial litere şi cuvinte
împrumutate din limbajul obişnuit, dar care au primit o destinaţie şi o utilizare aparte.
Aceste simboluri care constituie vocabularul unui limbaj artificial sunt absolut
necesare pentru redarea exactă a ideilor ştiinţifice şi pentru lucrul cu ele. În fiecare ştiinţă,
chiar în psihologie, s-a conturat un vocabular special care conţine pe lângă cuvinte scheme
grafice şi două tipuri de simboluri, variabile şi constante, unele din acestea provenind şi din
alte domenii ştiinţifice. Variabilele desemnează diferite concepte şi utilizări în demersurile
ştiinţifice formale sau parţial formale cum este şi noua gândire critică, iar constantele indică
operaţii cu aceste simboluri sau paranteze.
De exemplu, literele A şi B utilizate în prezentarea unor scheme de argumentare au
statut de variabile care pot fi înlocuite cu cuvinte din limba obişnuită, iar literele p şi q din
acelaşi alfabet latin au rolul de „variabile propoziţionale” într-un ipotetic condiţional, de pildă.
În prezentarea schemelor de argumentare am utilizat verbul „este”, dar i-am dat statutul de
constantă logică care desemnează în principiu numai apartenenţa proprietăţii B la obiectul A.
În mod analog, cifrele 1 şi 0 sunt constante care semnifică doar valorile de adevăr posibile
pentru propoziţii, expresii ca „toţi ...sunt...”, „unii ... nu sunt ...” şi altele sunt tot constante,
linia care stă pentru relaţia de conchidere dintr-un raţionament este la rândul ei o constantă, iar
relaţia de succesiune dintre p şi q, care a fost redată prin cuvintele „dacă ..., atunci ...” cu rol
de constantă, va fi exprimată în sectoare mai elaborate ale gândirii critice în psihologie bazată
pe logica argumentării cu ajutorul simbolului „”, care este o constantă inventată.
67
Să reţinem totuşi că folosirea constantelor este curentă şi în textele ştiinţifice sau în
cele obişnuite, deoarece şi parantezele utilizate deseori au tot statutul de constante. Limbajul
simbolic folosit şi de gândirea critică şi logica argumentării este absolut necesar, întrucât fără
el este imposibilă o tratare exactă a raţionării umane sau a unor maşini special inventate.
Validitatea raţionamentelor deductive, puterea celor inductive sau analiza raporturilor dintre
ter-meni sau propoziţii devine dificilă şi greu de înţeles fără a apela la simboluri şi scheme
grafice. În absenţa unui limbaj simbolic, realizarea şi discutarea unor operaţii metodologice de
primă importanţă într-un domeniu ştiinţific, aşa cum sunt definirea şi clasificarea, devin
greoaie, obositoare şi chiar imposibile.
Pe scurt, studiul şi progresul ştiinţei contemporane impune în mod nece-sar folosirea
limbajului artificial al simbolurilor. Mai mult decât atât, cercetările psihologice actuale au
dovedit că utilizarea limbajelor simbolice şi a regulilor cu ajutorul cărora sunt manipulate
simbolurile sunt inevitabile în cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, simbolismul este
asimilat de timpuriu odată cu abilităţile de a scrie, de a citi şi a rosti cuvinte. Scrierea sau
vorbirea obişnuită este un tip aparte de folosire a simbolurilor, iar învăţarea scrierii dezvoltă
abilitatea redării diverselor manifestări fizice şi intelectuale. Cu alte cuvinte, scrierea, lectura
şi vorbirea contribuie esenţial la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la
perfecţionarea comportamentului individual şi la integrarea socială a oricărei persoane, mai
ales dacă este psihic-normală.
Spre deosebire de limbajul artificial, cel natural este mult mai bogat ca număr de
semne şi de expresii lingvistice construite din acestea, dar şi ca posibilităţi considerabile de
nuanţare, de flexibilitate şi de sugestibilitate. În această direcţie, semnele verbale (cuvintele)
sunt ajutate substanţial de semnele never-bale proprii limbajului natural (de gesturi, mimica
vorbitorului etc.) şi datorită felului în care s-au constituit, multe cuvinte şi expresii lingvistice
dintr-un limbaj natural pot fi utilizate independent sau dobândesc prin combinaţie cu altele
mai multe înţelesuri, ceea ce poate fi şi un dezavantaj.
Printre aspectele negative ale limbajului natural în literatura specializată sunt de regulă
menţionate multitudinea de înţelesuri pentru un singur cuvânt sau pentru o expresie a
limbajului natural care conduce şi la inexactitate şi chiar la ambiguitate în înţelegere şi în
comunicare, la confuzii în exprimare şi pricepere şi poate avea ca urmare încălcarea
restricţiilor impuse de exigenţele logice fundamentale. Tocmai din această situaţie se
consideră că limbajul natural singur nu se bucură de suficientă acurateţe pentru nevoile
cercetării ştiinţifice, ceea ce impune şi folosirea măcar parţială a limbajului artificial.
În acelaşi timp, limbajul natural are însă şi importante calităţi pozitive în sensul că
majoritatea semnelor din vocabularul lui au o capacitate serioasă de a exprima trăiri şi
sentimente, dar şi pe aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea interumană mai plastică
şi mai influentă prin pronunţarea ori prin scrierea lor. Printre valenţele pozitive ale limbajului
natural, nu le putem neglija deloc pe acelea că toate operele literare semnificative au fost
scrise în limbaj natural cu ajutorul cuvintelor din vocabularului său şi nici pe acela că până şi
lu-crările ştiinţifice riguroase nu pot evita total folosirea limbajului natural.
După cum s-a precizat, limbajul artificial conţine mult mai puţine semne decât
limbajul natural şi totodată este lipsit de nuanţare şi de sugestibilitate, în-să ştiinţa nu este
interesată de asemenea aspecte, întrucât ea exprimă cu deosebită economicitate şi precizie
informaţiile ştiinţifice, iar limbajul ei este adecvat redării gradului înalt de abstractizare
propriu ştiinţelor avansate şi este indispensabil în activităţi speciale şi în rezolvări de
probleme teoretice şi practice.
68
Relativ la utilitatea deosebită a limbajului simbolurilor, un cunoscut logician, C. I.
Lewis (1883-1964), ne atrăgea atenţia că matematicieni celebri din Grecia antică nu au fost în
stare să formuleze o regulă generală pentru împărţirea numerelor întregi, întrucât erau con-
vinşi că cifra „0” nu este un număr5.
Din păcate, există şi persoane care înţeleg prin sintagma lingvistică „limbaj natural”
limbaj verbal, dar acest lucru nu este corect, întrucât limbajul verbal este doar o parte a
limbajului natural. Prin denumirea de „limbaj verbal” se înţelege limbajul cuvintelor şi al
construcţiilor lingvistice alcătuite din cuvinte, adică acelea care sunt trecute în revistă de
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, limbajul natural are în componenţa sa
atât limbajul verbal, cât şi pe cel neverbal al gesturilor, al mimicii, al mişcării mâinilor etc.,
dar toate purtând cu ele un anume mesaj. Prin urmare, limbajul caracteristic popoarelor
avansate pe linia civilizației, există de fapt în două forme de limbaj natural:
Limbaj
natural
Limbaj
verbal
Alături de cuvintele unei limbi naţionale care formează limbajul verbal, în sistemul de
comunicare prin viu grai sau în scris oamenii folosesc în mod curent şi diferite gesturi care
sunt semne neverbale şi prin urmare, numitul „limbaj natural” este alcătuit deopotrivă din
cuvinte care sunt semne verbale şi din semne neverbale, care nu sunt aceleaşi la toţi
cunoscătorii aceluiaşi limbaj verbal.
După cum cuvintele care formează limbajul verbal ţin de o anumită lim-bă naţională şi
după cum obiceiurile principale ale unui popor reflectă constitu-irea sa istorică şi tradiţiile
sale, la fel este şi situaţia semnelor neverbale. La români, de exemplu, înclinarea capului
înseamnă de fapt aprobarea a ceva sau un acord, iar clătinarea capului semnifică un dezacord
sau o îndoială. În schimb, la vorbitorii altor limbi naţionale, chiar destul de apropiaţi ca
teritoriu de români, aceste gesturi au semnificaţii exact inverse.
După cum rezultă şi din schema de mai sus, limbajul verbal constă din cuvinte sau
expresii idiomatice şi există în calitate de cea mai importantă parte a limbajului natural.
Înainte de toate, trebuie precizat că limbajul verbal există de fapt sub forma unei imense
varietăţi de limbi materne, iar specialiştii susţin că ar exista aproximativ 2000 de limbi
naţionale diferite. Principalele semne ale vocabularului limbilor verbale sunt cuvintele şi
denumirile idiomatice construite din cuvinte. Aceste expresii lingvistice sunt inventariate şi
explicate de dicţionarele explicative proprii fiecărei limbi, iar limbajul verbal al majorităţii
5
Lewis I. Clarence, Langford H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Ltd., New York, USA, 1959
69
populaţiilor de pe globul terestru cunoaşte două forme de existenţă şi anume, ca limbaj verbal
scris şi ca limbaj verbal rostit.
Cele mai importante particularităţi ale limbajului verbal scris ar fi aceea că el ia forma
unor combinaţii de litere (grafeme) realizate pe un anumit fel de material (hârtie, lemn, piatră
etc.) cu un instrument de scris adecvat, manual ori automat. Această caracteristică este proprie
inclusiv unor forme speciale ale limbajului verbal scris, aşa cum sunt grafemele Braille.
Forma scrisă a limbajului verbal se bucură de o durabilitate mai mare sau mai mică, în funcţie
de instrumentele folosite şi de materialele pe care literele au fost imprimate. Ca atare, limbajul
verbal în formă scrisă deţine calitatea de a fi un mijloc eficient pentru conservarea informaţii-
lor şi pentru redarea lor clară şi precisă.
Evident, din perspectivă individuală, această ultimă particularitate a limbajului verbal
scris este o realitate atât timp cât persoana implicată ştie să scrie şi să citească. Comparativ,
principalele însuşiri ale limbajului verbal vorbit ar fi acelea că în situaţii normale, substratul
material al cuvintelor este produs cu ajutorul aparatului fonator al emitorului lor sau cu
ajutorul diferitelor aparate electronice de redare a sunetelor. Această formă de redare a
sunetelor este pe-risabilă cu excepţia înregistrărilor şi este sesizabilă cu ajutorul simţului
auditiv, se înţelege cu excepţia persoanelor lipsite de acest simţ. Nu trebuie însă neglijat totuşi
că limbajul verbal rostit este sprijinit substanţial de semnele neverbale care însoţesc în mod
obişnuit pronunţarea cuvintelor, de gesturile vorbitorului, de mimica lui, de tăria sau intonaţia
pronunţării cuvintelor, care sporesc ra-dical plasticitatea şi sugestibilitatea semnelor neverbale
şi fac limbajul rostit im-presionant şi convingător.
Indiferent însă dacă luăm în considerare forma scrisă sau vorbită a limbajului verbal,
vocabularul acestuia înregistrează continuu schimbări. Cele mai importante modificări ale
lexicului limbajului verbal se datorează contactului cu alte limbi naţionale şi influenţei
reciproce dintre acestea, cu excepţia gramaticii lor, care rămâne relativ stabilă. Principalele
schimbări în vocabularul unei limbi naţionale se realizează mai ales pe fondul limbajului
ştiinţific şi sunt deopotrivă ascendente sau descendente, cu prioritatea celor ascendente, dar
ambele modificări vizează atât cuvintele, cât şi înţelesul unora din ele. În limba română a
intrat relativ recent expresia telefon mobil sau arbore de decizie, dar au dispă-rut din limbajul
comun o mulţime de alte cuvinte, cum ar fi cel de calpuzan, ca-re însemna „falsificator” de
bani sau documente şi despre care se presupune că ar proveni în română din limba turcă.
Să reţinem însă că acordarea de sensuri noi cuvintelor sau împrumutul lor din alte
limbi naţionale nu este totdeauna justificat, mai ales când împrumutul acestor înţelesuri nu se
justifică datorită faptului că persoana care l-a preluat nu cunoaşte bine nici limba română şi
nici limba din care a fost împrumutat. Un exemplu de epatare ar fi preluarea verbului
englezesc „to apply” spunând „că aplică” când „face o cerere” sau „solicită ceva”, deşi în
limba ro-mână expresia „a aplica” provine din latină sau din franceză şi înseamnă „a pune
ceva peste altceva” sau „a fixa ceva peste altceva” (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).
Legat de schimbările ascendente sau descendente referitoare la cuvinte sau la
înţelesurile acestora nu trebuie omise nici precizările privind denumiri ce au fost introduse în
limba română datorită legăturilor cu alte state sau descoperirilor ştiinţifice de ultimă oră. Un
exemplu ar fi expresia „sound blaster” importată din limba engleză şi folosită de români
pentru a indica placa de sunet dintr-un calculator. Un alt exemplu ar fi prescurtările, cum ar fi
metoda MRI de scanare a creierului şi a reţelei nervoase, fără consecinţe nocive pentru
organism, dar importantă în înlăturarea psihoterapeutică a alcoolismului şi chiar a unor forme
de schizofrenie, a cărei prescurtare provine tot din limba engleză.
În aceiaşi ordine de idei, este menţionată denumirea de „substanţe psihoactive”
aplicabilă în cazul unor produse halucinogene, iar cuvântul „substanţe” din cadrul acestei
denumiri a dobândit aici un înţeles cel puţin diferit de cel pe care îl are în limba română
obişnuită, despre care se spune însă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române că prin
70
substanţă se înţelege un corp solid constituit din atomi şi molecule, că substanţa este baza
existenţei sau că ea reprezintă miezul unei discuţii.
În ceea ce priveşte modificările în timp ale vocabularului (lexicului) oricărei limbi
naţionale, se va reţine că el este un ansamblu în continuă mişcare. Ca atare, modificările
ascendente ale lexicului au o prioritate absolută în raport cu cele descendente, ceea ce
conduce inevitabil la o amplificare continuă a vocabularului mai ales în direcţia
compartimentelor ştiinţifice şi tehnice ale acestuia şi a dezvoltării relaţiilor internaţionale,
unele dintre acestea fiind legate de practicarea diferitelor activităţii zilnice.
Trebuie totuşi să reţinem că paralel cu asemenea schimbări au loc apari-ţia de noi ter-
meni ori de noi înţelesuri pentru termenii deja existenţi are loc o amplificare a vocabularului,
inclusiv pe fondul ieşirii din uzul curent al unor cuvinte sau a unor sensuri cu care erau
anterior folosite acestea. Avem prin aceste modificări un exemplu de progres al fiecărei limbi
naţionale. Oricum, schimbările ascendente şi cele descendente ale vocabularului individual,
depind însă hotărâtor de cultura personală, de profesiunea şi de profesiunea practicată de
fiecare individ, inclusiv de preocupările sale, de vârsta şi de sănătatea lui mentală. Prin
urmare, indiferent cum este privit, vocabularul general al fiecărei lim-bi naţionale, dar şi cel
individual, este un ansamblu de cuvinte şi expresii dinamic care, în principiu se dezvoltă
continuu.
3. Tipurile de vocabular
În conformitate cu alcătuirea lui, fiecare limbă naţională ori maternă conţine mai multe
feluri de vocabular, care se modifică însă din timp în timp şi între care există un transfer
permanent de cuvinte şi de înţelesuri, chiar dacă nu total. Astfel, oricare limbă naturală
include, în principiu desigur, următoarele feluri de vocabular:
71
Rezumat
Cuvinte importante
1. Limbaj verbal
2. Limbaj neverbal.
3. Limbaj obiect
4. Metalimbaj
5. Limbaj artificial
6. Limbaj formal.
7. Limbaj natural
8. Limbaj verbal.
5. Vocabular general.
6. Vocabular individual.
7. Vocabular obştesc.
8. Vocabular special.
9. Vocabular instrumental.
10. Vocabular comunitar.
11. Vocabular ştiinţific.
Exemplu:
72
Răspuns: Afirmaţia este greşită şi, ca atare, neglijează motivele care urmează:
(a). există numeroase ştiinţe care folosesc, cel puţin parţial, o serie mai mare sau mai
mică de simboluri, iar printre acestea sunt gândirea critică în psihologie şi chiar psihologia
generală actuală;
(b). pe de altă parte, simbolurile sunt folosite şi în cazuri destul de concrete, aşa cum
ar fi partiturile muzicale sau semnele de circulaţie, care includ şi desene ori scheme grafice,
sau socotirea banilor la cumpărături.
Exerciţii şi probleme
3. În limbajul curent sau în cel ştiinţific întâlnim mai multe feluri de vocabular: (1)
Vocabularul general coincide cu totalitatea cuvintelor unei limbi şi de mai numeşte „lexic”:
feluritele influenţe sub care s-au dezvoltat şi sub care s-au transformat vocabularul şi
gramatica (Odobescu); (2) Vocabularul activ este o totalitate de cuvinte pe care un vorbitor le
foloseşte în exprimare şi care va-riază de la o categorie de vorbitori la alta; (3) Vocabularul
pasiv este o totalitate de cuvinte pe care vorbitorul le înţelege, dar el nu le foloseşte decât
foarte rar; (4) Vocabularul de bază (fundamental) este acea totalitate de cuvinte care
reprezintă fondul principal de cuvinte al unei limbi; (5) Vocabularul special este totalitatea de
cuvinte care sunt specifice unui anumit domeniu de activitate, cum ar fi un anumit stil al
limbii sau a celor care sunt proprii unui scriitor, unui vorbitor sau unui grup de vorbitori
specializaţi într-un domeniu. (Text adaptat după: Noul Dicţionar Universal al Limbii Române,
Litera Internaţional, Bu-cureşti, Chişinău, 2006)
4. Unele cuvinte cu rezonanţă arhaică sau (şi) regională au căpătat o foarte mare răs-
pândire. Astfel, de exemplu, tălmăcire e aproape general preferat lui traducere, aducând în
trena sa pe a tălmăci şi, e drept, mai rar, pe tălmăcitor (?).
Astfel, de exemplu, în Talentul … cunoaşterea perfectă a limbii … înţelegerea în
adâncime a … operei de tălmăcit, iată numai câţiva factori … care contribuie la realizarea
unor traduceri cum sunt acelea de care avem nevoie. RL 1971, nr. 8203, p.2/3, tălmăcit e fo-
losit în locul lui tradus (foarte probabil pentru a evita repetiţia – ceva mai jos apare
substantivul traduceri.
Arhaicul tălmăcire este întrebuinţat şi ca echivalent al lui interpretare (înţelegere). Cu
acest sens, a apărut într-un interviu: Care este tălmăcirea d-voastră a dăruirii …? TV 23 VII
1969. (Şi utilizarea lui dăruire are un efect uşor arhaizant.). A tălmăci avea în limba veche
ambele sensuri. De altfel, chiar dacă nu avem în vedere semantica arhaică a termenului, o tra-
ducere presupune în mod necesar şi interpretare, deci de la tălmăcire „interpretare”.
Frecvente sunt, de asemenea, a făuri şi făuritor, împlinire, (ne)asemuit, temei, a vădi
şi multe altele.
A asemui se întrebuinţează frecvent în locul neologicului a compara – cf. În planul li-
teraturii acest proces poate fi asemuit cu tendinţele abstracte în plastică. RL 1971, nr. 8241,
p. 2/2 (deşi a asemui e sinonim mai curând cu a asemăna, şi nu cu a compara). (V. Guţu-Ro-
malo, Corectitudine şi Greşeală, Humanitas, Bucureşti, 2008)
5. Studiul felului în care cuvintele îşi schimbă sensul este fascinant. Pe parcursul
următorului capitol vom avea ocazia să punem în evidenţă unele dintre confuziile produse în
74
filosofia matematicii, generate tocmai de aceea că aceste modificări de înţeles au fost trecute
cu vederea.
Una dintre aceste modalităţi a fost numită „generalizare”. Acelaşi simbol poate să
denote o clasă mai extinsă de obiecte, astfel încât, el nu mai denotă cu aceeaşi acurateţe
obiectele mai speciale pe care le-a simbolizat cândva. În acest fel, cuvântul englezesc „paper”
denota în trecut papirus; ulterior, el a fost folosit pentru a denota un material pe care se scria
şi care era fabricat din articole textile; astăzi el continuă să simbolizeze un astfel de material
produs din textile, dar mai ales unul obţinut dintr-un material lemnos cu ajutorul tratării
chimice. Istoria cuvântului „număr” ilustrează la fel de bine acest proces progresiv de
generalizare. Cândva el denota doar „întregi”, gradual a ajuns să includă printre denotaţii săi
fracţii, numere raţionale, transcendentale, de pildă pe π, şi chiar determinanţi. Acelaşi lucru s-
a întâmplat şi cu alte cuvinte, cum ar fi „forţă”, „energie”, „geometrie” sau „egalitate”.
„Specializarea” este un al doilea mod în care sunt alterate înţelesurile di-feritelor
cuvinte. Acelaşi cuvânt poate deveni mai restrictiv sub aspectul sensului său, întrucât el
ajunge să se aplice la o clasă de obiecte mai mică, să denote particularităţi mai concrete decât
o făcea anterior. Astfel, englezescul „surge-on” denota odată pe indiferent oricine lucra cu
propriile mâini, dar astăzi el şi-a îngustat denotaţia la doar aceia care au o pregătire medicală
specială. Există şi alte cuvinte care ilustrează procesul de specializare al înţelesurilor pe care
le poartă, cum ar fi „ministru”, „internist” şi „artist”. O fertilă şi interesantă sursă de
schimbare a sensurilor unor cuvinte se iveşte în momentul în care aplicaţia lor este lărgită
datorită extensiunii metaforice a înţelesurilor care le sunt proprii. La începuturi, englezescul
„governor” însemna cârmaciul unei ambarcaţiuni, „spirit” însemna suflare, astăzi „cot”
înseamnă îndoitura unei conducte, iar cele două piese care se leagă formând un tot sunt
numite „tată” şi „mamă” şi aşa mai departe. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction
to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, 1964)
75
VII. FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN
76
Pe parcursul acestui capitol, vor fi prezentate următoarele aspecte:
Acest capitol încheie discuţia despre limbaj (limbă) şi le presupune pe cele ante-rioare.
Pe parcursul acestui capitol, vor fi dezoltate paragrafele care în care discutăm rolul
limbajului.
Desigur, discuţia despre rolul limbii presupune în contextul de faţă limbajul natural, în
special cel verbal, şi poate fi transferată asupra celorlalte forme ale limbajului. Trebuie însă să
ţinem seama de faptul că transferul reciproc de cuvinte şi expresii dintre limbajul comun şi cel
utilizat de ştiinţe a propulsat funcţiile limbajului. În acelaşi timp, discutarea raportului dintre
gândire şi limbaj şi a relaţiilor acestora cu afectivitatea şi raţiunea umană este întregită de
analiza funcţiilor limbajului, iar dezvoltarea limbii naturale şi a diferitelor forme de vocabular
a fost influenţată de diferitele funcţii ale limbajelor şi a condus la apariţia de noi cuvinte şi
expresii în vocabularul fiecărei limbi naţionale.
Specialiştii care au discutat despre limbaj şi despre raporturile sale cu ra-ţiunea şi
afectivitatea umană au venit din cele mai diferite domenii de investigaţii (logică şi filosofie,
psihologie, lingvistică sau chiar matematică) şi, în strictă dependenţă de interesul şi
specialitatea fiecăruia, au menţionat mai puţine sau mai multe funcţii ale limbajului. Unii
dintre ei au comasat unele dintre aceste funcţii ale limbajului uman sau au neglijat altele. De
pildă, lingviştii Michael Halle şi Roman Jakobson au propus nu mai puţin de opt funcţii
diferite ale limbajului, Nicholas Rescher a enumerat doar trei funcţii ale limbajului, logicianul
Irving M. Copi a indicat şi analizat cinci funcţii ale limbajului, iar recent într-o altă carte
scrisă împreună cu Carl Cohen a tratat doar trei funcţii ale limbajului, prin comasarea unora
din ele6.
6
Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague, Holland,1956, Rescher
Nicholas, An Introduction to Logic, St. Martin’s Press, New York, USA,1964, Copi M. Irving, Introduction to
Logic, IVth Edition, MacMillan Publishers, London, UK, 1972, Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to
77
Unele din funcţiile enumerate de autorii menţionaţi pot fi desigur comasate, dar pare
total nejustificată confuzia dintre funcţia de informare a limbajului şi calitatea limbii de a fi
unul din cele mai importante instrumente de legătură interumană (Mihai Golu, Bazele
Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002). În accepţiunea de faţă, vom
considera doar două clase distincte de funcţii ale limbii naturale, evidente mai ales în situaţia
limbajului verbal. În prima categorie vom include funcţiile semantice ale limbajului, prin
intermediul cărora vom avea în vedere acele funcţii care ţin de înţelesul termenilor şi cel al
expresiilor lingvistice, de mesajul transmis prin intermediul lor. În a doua clasă vom include
numai funcţiile pragmatice ale limbajului, pe baza cărora cu-vintele şi expresiile sunt dedicate
unui anumit scop sau sunt legate exclusiv de utilizarea limbajului pentru a determina un
comportament sau o acţiune a celui căruia i se adresează mesajul. Astfel, pe linia înţelesului
cuvintelor vom distinge funcţiile semantice diferite ale limbajului privitoare la sensul lui şi
chiar la întrebuinţarea lui, după care vom trece la funcţiile stric practice. Pentru început, vom
explica:
Un astfel de fapt este realizabil doar prin intermediul enunţurilor declarative care
exprimă propoziţii adevărate sau false. Întrucât informaţiile oferite de acele propoziţii despre
însuşiri sau sentimente se mai numesc şi „cunoştinţe”, propoziţiile în cauză se mai numesc
uneori „propoziţii cognitive”. De reţinut totodată că funcţia informativă a limbii este proprie
şi unor construcţii neverbale, iar analiza lor din punct de vedere psihologic este un deziderat
de bază al psihologiei cognitive.
Logic, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
78
Într-o primă situaţie, receptorul B a înţeles total cele spuse ori scrise de A, ceea ce
înseamnă că procesul de comunicare dintre ei a avut un succes deplin. Din păcate, această
primă situaţie este extrem de rară, iar în cea mai mare parte este inexistentă. Într-o a doua
situaţie, rezultatul comunicării dintre cei doi a fost parţial şi cel puţin unul din partenerii
implicaţi în comunicare a înţeles doar o parte din sensul cuvintelor utilizate. În sfârşit, în cea
de a treia situaţie, B nu a înţeles nimic din cele spuse sau scrise de A şi deci, comunicarea
dintre A şi B nu a avut de fapt nici un rezultat.
Din cele trei situaţii prezentate reiese că procesul de comunicare dintre minim două
persoane are frecvent fie un rezultat parţial, fie că ea n-a avut niciun succes. Deseori, în
comunicarea între două persoane se ajunge la rezultate cel puţin parţial neplăcute, iar cauza
acestui fapt poate fi neatenţia unui din partenerii la discuţie ori cunoaşterea greşită a sensului
unor cuvinte sau pur şi simplu totala necunoaştere a sensului cuvintelor folosite. Prin urmare,
motivul înţelegerii eronate ar putea fi în asemenea condiţii:
În cazul ignoranţei a cel puţin unuia din parteneri, a priceperii greşite ori a
neînţelegerii exacte a cuvintelor sau semnelor neverbale utilizate de celălalt, rezultă că fie
emitorul mesajului sau receptorul lui a dat un alt înţeles unora din cuvintele sau semnele
neverbale folosite în intercomunicare, dar situaţia cea mai gravă este aceea în care receptorul
nu a înţeles nimic din spusele emitorului mesajului.
În legătură cu aceste posibilităţi cu rezultat negativ în comunicarea dintre minim două
persoane, este semnificativ să menţionăm că aceste situaţii sunt frecvent întâlnite în
comunicarea obişnuită şi ele conduc la ambiguităţi sau la confuzii, ceea ce reprezentă o
violare a exigenţelor logice fundamentale. Greşita identificare a înţelesului unor cuvinte sau
semne neverbale poate conduce deseori la afectarea negativă a atitudinilor şi a acţiunilor
întreprinse de
persoanele implicate în discuţie.
De aici rezultă că într-o comunicare dintre două sau mai multe persoane este deosebit
de important ca participanţii la discuţie să cunoască cât mai bine înţelesul şi regulile de
semnificaţie proprii cuvintelor şi semnelor neverbale utilizate de ei în procesul de comunicare
sau ca emitentul discursului să precizeze cât mai exact sensul cuvintelor şi al semnelor
neverbale utilizate de el, mai ales dacă ele sunt îndoielnice sau provin dintr-o altă limbă, ceea
ce este de-a dreptul vital dacă înţelesul acestora este neclar pentru ceilalţi participanţi.
În ceea ce priveşte funcţiile pragmatice ale limbii şi ale discursului trebuie să reţinem,
mai întâi, că ele sunt de patru feluri.
Funcţiile pragmatice ale limbajului sunt legate de utilizarea lui cu un anume scop sau
pentru a determina un anume comportament fizic sau intelectual al adresantului. Prima funcţie
pragmatică a limbajului este:
79
care constă în aceea că adeseori limbajul este folosit pentru a ne atrage atenţia asupra unui
eveniment fizic sau psihic sau ne avertizează că un anume fenomen urmează să se petreacă şi
trebuie să adoptăm un anume comportament. Această însuşire este proprie „enunţurilor deon-
tice” care sunt construite cu ajutorul unor expresii particulare, cum ar fi „trebuie să ...”, „este
permis să ...”, „este interzis să ...” etc. numite „moduri deontice” şi care ne obligă sau ne
direcţionează atenţia ori acţiunea spre diferite evenimente sau ne avertizează că trebuie să
avem un comportament ori să facem ceva. În mod obişnuit, enunţurile care au prioritar
această funcţie introduc diferite instrucţiuni, avertismente, norme morale sau juridice, reguli
de joc ori recomandări, exprimă ordine (comenzi), decizii sau hotărâri ale unei autorităţi şi au
în structura lor enunţuri imperative ca: „deschide uşa!”, „scrie următoarele ...”, „să iei numai
note bune!”, „nu cumpăra acest fel de aparat” şi altele de acelaşi fel.
Alte construcţii lingvistice au cu totul alt rol şi anume, lor le aparţine:
care este tot de natură pragmatică. Funcţia expresivă a limbii este caracteristică acelor
construcţii lingvistice care exprimă convingeri personale ori trăiri subiective provocate de
evenimente care ne-au impresionat. În situaţia intenţiilor bune, enunţurile expresive sunt cele
care redau convingeri raţionale sau trăiri subiective conform cărora lucrurile vor sta exact aşa
după cum se spune. În situaţia că cineva ar declara că lucrurile vor sta într-un anumit fel şi ne
ascunde convingerea lui că lucrurile vor sta altfel decât a spus, înseamnă că acea persoană a
minţit, iar minciuna este un fals intenţionat şi a fost determinată de o motivaţie specială pentru
a proteja sau a înşela.
De reţinut că trăirile subiective resimţite instantaneu, generează o construcţie
lingvistică cu funcţie expresivă şi că ele sunt frecvent determinate de diferite acţiuni greşite
neintenţionate. Printre altele, într-o astfel de situaţie se poate cita atingerea întâmplătoare a
unui obiect fierbinte ori ascuţit, o durere subită sau emoţia provocată de o surpriză ieşită din
comun. Enunţurile expresive de acest fel sunt redate de obicei prin exclamaţii sau interjecţii,
printr-o reacţie lingvistică specială, prin strigăte ori prin gesturi sau alte semne neverbale cum
ar fi o grimasă sau mişcarea intempestivă a mâinii ori a corpului şi altele care au de regulă
statutul de simptom, respectiv, sunt efectul unei anumite cauze. Prin urmare, reacţiile fizice
sesizabile sunt simptomul unei stări de fapt care poate fi de natură psihică, iar dacă ele sunt
neîntemeiate impun un diagnostic serios, cu scopul de a stabili ce a provocat-o şi a determina
cât mai exact măsurile ce ar trebui luate ori tratamentul care trebuie prescris.
O altă funcţie pragmatică a limbajului este cea care aparţine enunţurilor care se
remarcă prin rolul deosebit al construcţiilor lingvistice în situaţii speciale pentru a conserva
respectul participanţilor faţă de anume evenimente oficiale, aşa cum ar fi:
3. 3. Funcţia protocolară
La rândul său, funcţia protocolară a limbajului este tot de natură pragmatică şi este proprie
acelor enunţuri speciale produse în situaţia celebrării unor evenimente aparte care ţin de
valorificarea socială a limbajului şi au rolul de sublinia sau omagia acele evenimente. Mai
precis, enunţurile cu funcţia protocolară au o alcătuire specială stabilită prin lege, prin
regulamente sau prin tradiţie şi se dovedesc enunţuri-tip, fiind totdeauna pronunţate numai cu
ocazia evenimentelor cărora le-au fost dedicate şi au mereu doar o anumită alcătuire.
Asemenea enunţuri fac parte din protocolul de inaugurare ori de derulare al di-feritelor
evenimente particulare, ca de pildă, acordarea de denumiri unor străzi ori nave maritime sau
80
fluviale, cu prilejul unor căsătorii, inaugurări, decernări de medalii, decoraţii sau premii etc.
De reţinut că, în derularea protocolului res-pectiv nu sunt admise niciun fel de modificări în
alcătuirea sau pronunţarea enunţurilor protocolare ori a protocolului în cauză, iar rostul
acestor enunţuri este exclusiv acela de a cultiva solemnitatea evenimentelor care au loc şi
respectul participanţilor faţă de aceste evenimente.
3. 4. Funcţia performativă
Ultima funcţie pragmatică a limbii este cea performativă şi aparţine unor construcţii
lingvistice prin care emitorul lor se obligă să realizeze sau să atingă un anumit obiectiv ori să
aibă un anumit comportament. Enunţurile de acest fel, exprimă de asemenea angajamentul
cuiva de a face ceva sau de a merge undeva, de a obţine un anumit lucru şi în mod obişnuit
enunţurile performative au şi alte funcţii, aşa cum ar fi cea expresivă, cea sugeratoare şi chiar
funcţia de informare sau cea de comunicare. Enunţurile protocolare exprimă de regulă o
dorinţă, o promisiune sau un angajament şi conţin în alcătuirea lor aşa numitele „verbe per-
formative”, cum ar fi accept, cer, doresc, ofer, promit, recomand, sugerez etc. În mod
frecvent, construcţiile lingvistice protocolare sunt evaluate ca justificate ori nejustificate, ca
întemeiate sau absurde, ca autentice sau neautentice şi numai în acest sens se spune că ar fi
adevă-
rate ori false.
(1). Limbajul este un fenomen uman: orice componentă a lui (cuvânt sau semn
neverbal) este produsul omului cu educaţie suficientă şi dispune de grai.
(2). Limbajul are materialitatea specifică: componenta lui obiectivă poate fi percepută
cu ajutorul unuia din simţurile noastre.
81
(3). Limbajul are şi o idealitate proprie: sensul semnului este fapt de conştiinţă, iar el
este accesibil numai intelectului ori sensibilităţii omeneşti.
(4). Limbajul dispune şi de intenţionalitate: oricărui cuvânt îi este specifică o regulă de
semnificaţie.
(5). Limbajului îi corespunde un rol deosebit: el este instrument de exteriorizare sau de
mascare a gândurilor sau a sentimentelor noastre.
(6). Limbajului are totodată rolul de a fi convenţional şi prescriptiv: regula
de semnificaţie intră în componenţa oricărui semn.
(7). Limbajul dispune de asemeni de un caracter social: este un fenomen social şi
funcţiile sale semantice au avut un rol esenţial în evoluţia omului şi în progresul comunităţilor
umane.
(8). În sfârşit, limbajul este instrument stimulator al progresului şi se manifestă prin
faptul că orice persoană normală are capacitatea de a abstractiza şi a generaliza, iar progresul
ştiinţific ori practic presupune obligatoriu utilizarea unei forme de limbaj.
(9). Limba este instrumentul cunoaşterii din ce în ce mai profundă a mediului de
existenţă al omului şi i-a permis acestuia să facă noi descoperiri şi invenţii şi i-a permis
omului o dezvoltare teoretică şi senzorială în raport cu alte fiinţe terestre, fiind instrumentul
esenţial al permanentei sale perfecţionări şi a mediului său de viaţă.
Rezumat
Cuvinte importante
Exerciții şi probleme
1. Intenţia multor discursuri este de a servi dintr-o dată două sau mai multe funcţii ale
limbajului. În asemenea cazuri, fiecare aspect ori funcţie a textului dat depinde de propriile
sale particularităţi. Un fragment de text care are funcţie informativă posedă posibil un aspect
ce urmează a fi evaluat ca adevărat ori fals. Acelaşi text poate servi şi funcţiei direcţionare,
83
caz în care el va conţine aspecte evaluabile ca proprii sau improprii, ca drepte sau nedrepte.
Dacă însă acel fragment de text serveşte şi funcţiei expresive, respectiva componentă poate fi
evaluată ca sinceră sau nesinceră, ca demnă de a fi luată în seamă sau altfel. Pentru a evalua
corect un paragraf sau un fragment de text se impune cu necesitate cunoaşterea funcţiei sau a
funcţiilor limbajului pe care el este menit să le servească. (Irving M. Copi, Carl Cohen,
Introduction to Logic, 11th Edition, Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey,
USA, 2002)
3. Ideea acestui capitol nu trebuie luată în sensul că singurul lucru important pe care îl
putem face cu ajutorul cuvintelor este acela de a emite pretenţii ori de a lua poziţie în legătură
cu diferite aspecte. Cu ajutorul cuvintelor poţi face o mulţime de alte lucruri: poţi exprima
ipoteze, conjecturi, presupuneri şi propuneri. Poţi amuza sau conversa. Poţi încerca să-i
influenţezi pe alţii (sau pe tine însuţi) în legătură cu ceva sau poţi încerca să-i aduci în situaţia
de a face ceva. Folosim cuvintele pentru a ne ruga, a promite, a lăuda, a ne exprima admiraţia
şi a face publicitate, pentru a minţi, pentru a decepţiona, pentru a insulta ori pentru a umili;
pentru a formula scuze, pentru a ne simţi confortabil, pentru a declanşa un curent de opinii sau
o acţiune. Toate aceste aspecte sunt supuse gândirii critice pentru a stabili dacă au sau nu
succes, eficienţă, integralitate, legitimitate, autenticitate, originalitate şi multe alte calităţi.
Oricum, ne vom concentra mai întâi asupra funcţiilor limbajului de a reda pretenţii, susţineri
şi argumente, iar pe scurt asupra funcţiilor limbajului de a construi ipoteze şi conjecturi.
(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, USA,
2004)
B C
unde A poate însemna eu (sau noi), B – tu (sau voi) şi C – el (sau ei, adică o co-lectivitate).
Frecvent se confundă ceea ce înţelege A cu ceea ce înţelege B printr-un termen sau ceea ce
înţelege C. Dacă cred că ceea ce înţeleg eu prin „X” (cuvânt) înţelegi şi tu prin el, există
84
probabilitatea ca să nu fie adevărat şi deci să confund termenul meu cu termenul tău sau
termenul lui. Voltaire spunea „înainte de a discuta cu mine defineşte-ţi termenii”. Dacă noi
folosim aceleaşi cuvinte, dar noţiuni diferite, termenii sunt diferiţi şi nu ne putem înţelege sau
nu putem cădea de acord. Şi noi, ca şi grecii antici, folosim cuvântul „atom”, dar ei aveau o
altă noţiune – înţelegeau prin „atom” particula absolută indivizibilă, în timp ce noi înţelegem
prin „atom” doar ceea ce este indivizibil (în mod relativ) în raport cu proprietăţile chimice.
(Ghe-orghe Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)
6. Întocmai după cum ritualul vieţii sociale reclamă o anumită croială a hainelor,
anumiţi paşi şi anumite gesturi, exagerări de convenienţă, el solicită de asemenea expresii
acreditate indiferent de adevărul lor. Astfel, la chinezi şi la alte popoare regulile de curtoazie
impun totdeauna gazdei să spună că propria casă este „sărăcăcioasă”, că oaspetele său este
„distins” şi că acesta îi oferă „o onoare deosebită” şi aşa în continuare. Chiar şi aceia care nu
dau acestor expresii sensul lor autentic ar fi neplăcut impresionaţi dacă ele s-ar îndepărta de
convenţiile sociale. Rolul expresiilor ceremoniale în forma lor de creatoare de convingeri este
important în viaţa socială, în jocurile copiilor ca şi în situaţia comunităţilor primitive. Viaţa
socială dintr-o comunitate rurală din Anglia poate fi văzută ca un joc care, printre altele
impune localnicilor să vorbească despre tezaurul, flota şi Armata Majestăţii Sale (cu toate că
ei ar trebui să se raporteze la „naţiune”), iar actualilor lideri ai guvernului britanic le impune
să declare că ei „o sfătuiesc” pe regină, în condiţiile în care respectivii lideri nu sunt supuşii
casei regale. În mod similar, este o modă în Statele Unite a vorbi despre democraţie şi despre
faptul că legea este făcută de reprezentanţii cetăţenilor sau că ea exprimă voinţa acestora, cu
toate că sunt destul de puţini aceia care ştiu ce legi sunt construite în acel moment ori aceia
care deţin un control mai mare asupra celor ce produc legile.
85
În situaţiile în care cuvintele nu sunt intenţionate pentru a înşela, ci pentru a exprima
eufemistic adevărul, expresiile ceremoniale sunt adesea atacate sub pretextul că ar fi numai
minciuni convenţionale. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scien-
tific Method, Routledge&Kegan Paul, London, UK, 1964).
86
VII. STATUTUL TERMENILOR
87
În capitolul opt, pe ale cărui idei ne vom baza ulterior, vom dezbate temele:
Ca urmare a temelor specificate mai sus, în continuare vom analiza următoarele aspecte
privitoare la termeni şi la raporturile dintre ei.
Prin urmare, vom discuta despre termeni în paragrafele de mai jos cu scopul de a
sistematiza informaţiile şi a altor operaţii metodologice importante.
Denumirea de „termen” se aplică celei mai simple forme logice care, iar datorită
acestui fapt termenii au existenţă prin alte forme logice şi se exprimă prin construcţii
lingvistice listate într-un dicţionar explicativ sau sunt folosiţi în diverse operaţii metodologice,
cum ar fi definiţia şi clasificare. De pildă, datorită maximei lor simplităţi, termenii apar în
mod obişnuit ca elemente fundamentale în structura propoziţiilor categorice, cum ar fi, să
spunem, următoarea expresie:
Toţi A sunt B
în care literele A şi B sunt simboluri corespunzătoare pentru cei doi termeni care apar în stru-
ctura propoziţiei categorice redată de această formulă.
Mai mult decât atât, se poate spune că fiecărui obiect ori fenomen considerat ca izolat
de oricare altele, fiecărei proprietăţi a acestuia şi fiecărei relaţii dintre acest fel între obiecte
sau însuşiri îi corespunde în planul activităţii noastre teoretice cel puţin un termen, care în
logica tradiţională era numit „noţiune”, iar la nivel general sau în filosofie i se mai spune şi
„idee”, „categorie” ori „concept”. Deci, termenii sunt abstracţii ideale şi reprezintă achiziţii
ale minţii umane la care s-a ajuns printr-un efort de cunoaştere. Sub aspect cognitiv, termenul
88
este un construct ideal produs în mintea umană în calitate de reproducere ideală a unui obiect,
a unei însuşiri sau relaţii ce a devenit o achiziţie a noastră şi la care am ajuns prin efortul de
cunoaştere, cu alte cuvinte o imagine ideală despre acestea.
Denumirea de „termen” dată acestei forme logice, atât de simplă încât în activitatea
teoretică simplă şi chiar în cea elevată nu apare în mod izolat, cu excepţia dicţionarelor, vine
din limba latină de la cuvântul „terminus”, prin care se înţelegea un hotar ori o limită dincolo
de care, aşa cum s-a precizat, nu există alte elemente sau forme logice mai simple 7. De
precizat însă că noi vom folosi ideea de termen pentru a indica faptul că un obiect material ori
ideal sau o proprietate oarecare a acestora a intrat în conştiinţa noastră şi care este numită prin
intermediul limbajului printr-un cuvânt izolat sau printr-o construcţie lingvistică aparte căreia
îi revine de cele mai multe ori fie funcţia gramaticală de denumire printr-un substantiv, fie
prin cea de adjectiv al unui enunţ declarativ.
În loc de noţiune sau termen, o anumită concepţie din psihologia cognitivă foloseşte
denumirea de „model mental”, care în contextul cunoaşterii obişnuite corespunde obiectul
ideal care pe plan mintal exprimă obiectul ori calitatea la care se referă mintea umană, în
principiu parţial. În accepţiunea gândirii critice din psihologie şi a logicii argumentării pe care
se bazează, vom discuta despre termeni prin care înţelegem un obiect ideal, respectiv o formă
logică simplă, exprimată explicit printr-o construcţie lingvistică de care este greu de separat.
În aceste condiţii, termenul sau modelul mental sunt „fapte” ideale, în timp ce denumirea care
îi corespunde şi îl pune în evidenţă nu este decât un construct lingvistic, adică un fapt material
perceptibil prin care sunt comunicate printr-o construcţie lingvistică unui ipotetic interlocutor.
De pildă, să considerăm un enunţ declarativ care exprimă o propoziţie categorică din cele mai
simple, reprezentată de altfel prin formula anterioară:
în care cuvântul „pisica” şi denumirea lingvistică „animal domestic” exprimă din acest punct
de vedere termenii aflaţi în alcătuirea acestei propoziţiei categorice. Ca atare, propoziţia
categorică exprimată de acest enunţ declarativ poate fi redată şi prin formula:
(2). A este B
în care litera A substituite cuvântul „pisica”, iar simbolul B denumirea de „animal domestic”.
În aceste condiţii, literele A şi B exprimă totodată termenii din propoziţia categorică redată de
enunţul (1), iar cuantorul „Toţi” a fost acum subînţeles.
În calitatea sa de formă logică de maximă simplitate, termenul este alcătuit totuşi din
două elemente constitutive şi numai pe baza acestora el participă la un discurs sau la un
raţionament oarecare. Deseori intensiunea unui termen este numită „conţinut al noţiunii” şi ea
cuprinde însuşiri, numite la rândul lor „note”, pe care le poate pune în evidenţă utilizatorul
când i se cere să explice înţelesul cuvântului (expresiei lingvistice) folosite de el pentru a-l
7
Pentru detalii, a se vedea: Guţu, Gheorghe. Dicţionar Latin-Român, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
89
indica sau a-l explica. Aceste note sau însuşiri sunt importante pentru constructul mental al
individului, care apelează la ele pentru a produce definiţii, clasificări, explicaţii, sau
raţionamente. De exemplu, un specialist ne-ar putea spune că intensiunea termenului pisică
este alcătuită din însuşiri precum: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt,
corp acoperit cu blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.
Intensiunea unui termen trebuie considerată ca fiind cu totul altceva decât conotaţia
respectivului termen, deşi în principiu conotaţia unui termen este legată de intensiunea lui.
Mai exact, prin „conotaţia unui termen” se înţelege în mod obişnuit doar calitatea acelui
termen de a trimite sau de a sugera numai anumite note (însuşiri) din intensiunea acelui
termen. Prin urmare, se susţine că intensiunea unui termen este cunoscută integral de
specialiştii în domeniu, iar conotaţia lui este ştiută de un individ obişnuit în funcţie de nivelul
lui de cunoaştere.
În această situaţie, conotaţia unui termen depinde de personalitatea, de competenţa şi
chiar de subiectivitatea individului care foloseşte termenul doar cu însuşirile obiectului
cunoscute de el. De pildă, doi indivizi diferiţi pot folosi exact acelaşi termen cu conotaţii
diferite, ceea ce înseamnă că intensiunea unui termen coincide cu conotaţia dată de fiecare
individ termenului. Ca atare, distingem între cel puţin trei feluri de conotaţie, pentru exact
acelaşi ter-men.
Astfel, conotaţia de bază a termenului este un reper relativ unic pentru folosirea lui
într-un discurs general şi este mai mult sau mai puţin apropiată de intensiunea lui precizată în
dicţionarul explicativ al fiecărei limbi naţionale apărut la un moment dat. În schimb,
conotaţia specială a aceluiaşi termen coincide cu înţelesul dat lui într-un domeniu ştiinţific
aparte şi de-pinde deseori de competenţa savantului care îl foloseşte, mai ales dacă acest
termen este exprimat printr-un cuvânt împrumutat dintr-un vocabular special ori din
dicţionarul vreunei alte limbi naţionale. De pildă, termenul identitate este folosit în gândirea
critică din psihologie şi în logica argumentării cu înţelesul de exigenţă logică fundamentală,
însă el a fost împrumutat de anumiţi psihologi care i-au dat o conotaţie specială. În acest fel a
procedat pe fondul unei anumite interpretări psihanalitice, citată anterior, de Erik H. Erikson
(1902-1994), într-una din lucrările sale8.
Pe de altă parte, conotaţia subiectivă a unui termen ţine de faptul că deseori, mai ales
la oamenii obişnuiţi, constatăm că folosirea unui termen are o puternică încărcătură subiectivă
în mintea utilizatorului. De multe ori însă, vorbim de conotaţie subiectivă în accepţiunea că ea
depinde de personalitatea, de pregătirea sau de preferinţele persoanei şi tocmai aşa se explică
de ce un iubitor de animale utilizează termenul pisică cu o încărcătură subiectivă pozitivă, în
timp ce una care urăşte animalele va folosi acest termen cu reţinere ori cu un sentiment
negativ. Dacă totuşi se dovedeşte că această deviere de la înţelesul de baza al cuvântului este
datorată unei boli psihice, ea trebuie luată în considerare de către un psihoterapeut.
În logica tradiţională este preferat numele de „sferă” pentru clasa obiectelor care
posedă însuşirile aflate în intensiunea unui termen, iar gândirea critică din psihologie bazată
pe logica argumentării foloseşte în acelaşi scop denumirea de „extensiune”. Vom spune de
asemenea că extensiune termenului coincide totalitatea de obiecte despre care crede un
8
Erikson, Erik H., Youth and Conflict, 1968, W.W. Norton & Company, New York, USA
90
individ că ar avea însuşirile din intensiunea acelui termen, altfel spus, care corespund
modelului mental propriu lui.
Cu alte cuvinte, pentru un individ oarecare, clasa obiectelor care au însuşirile
considerate de el reprezintă denotaţia termenului. La nivelul cunoaşterii în general,
extensiunea oricărui termen coincide cu totalitatea obiectelor din clasa ideală existentă la
nivel ştiinţific, dar la nivelul cunoaşterii comune extensiunea aceluiaşi termen coincide cu
denotaţia termenului fo-losit de individ şi coincide cu modelul său mental. De exemplu, dintr-
o perspectivă ştiinţifică extensiunea termenului pisică, menţionat anterior, vizează totalitatea
felinelor de un anumit fel, iar în cunoaşterea comună, în sfera aceluiaşi termen intră numai
acele animale domestice cu blană care au însuşirile reţinute de individ în funcţie de
subiectivitatea sa.
Ca şi derivatele sale, cuvântul „denotat” provine în română din limba latină, de la
„denotare”, cum ne spune Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Internaţional,
Bucureşti, 2006, iar filologii pun în evidenţă folosirea lui diferită. Astfel, prin „denotat” se
înţelege deseori „denumit” sau „semnificat”, iar uneori denumirea unui obiect trimite la un
concept. Pe de altă parte, prin „denotaţie” se înţelege şi sensul stabil al unui cuvânt considerat
în afara contextului lingvistic din care el face parte. Oricum, există şi unii care consideră că
prin „denotaţie” se înţelege totalitatea indivizilor la care se aplică un cuvânt şi nu mai disting
între sfera şi conţinutul lui (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009). Faptul esenţial
este că intensiunea şi denotaţia termenilor sunt confuze ori nu au încărcătura acordată lor de
gândirea critică din psihologie.
Dincolo de toate acestea, se consideră că intensiunea termenului îi determină
extensiunea lui, dar aceste două componente constitutive ale oricărui termen se influenţează
reciproc, întrucât ele sunt elemente duale, ceea ce devine evident din compararea
următoarelor definiţii:
Pentru a identifica cele mai importante feluri de termeni, vom lua în con-siderare, pe
rând, componentele duale din alcătuirea fiecărui termen de bază, respectiv, extensiunea şi apoi
9
Bieltz, Petre, Principiul Dualităţii în Logica Formală, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
91
intensiunea fiecărui termen. În consecinţă, mai întâi după extensiunea lor, vom diferenţia
următoarele perechi de termeni:
4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi
De reţinut că termenii vizi, mai sunt numiţi şi „nereferenţiali”, iar termenii vizi nu au
în extensiunea lor niciun fel de individ, motiv pentru care filologii îi şi numesc „termeni
nereferenţiali”. De reţinut, că unii termenii vizi s-au născut în urma unor deficienţe de
cunoaştere. De pildă, termenul perpetuum mobile. Alţii au luat naştere ca o consecinţă a
nerespectării exigenţelor logice. Dacă este vorba de încălcarea restricţiilor impuse de
principiile necontrarie-tăţii sau de cele ale terţului exclus, se spune că s-a produs o
„contradicţie logică”, iar asemenea exemple ar fi termenul pătrat rotund ori termenul bolnav
sănătos. Există însă şi termeni vizi care se justifică prin prezentarea explicită a unor şiruri
infinite, cum ar fi enunţul conform căruia cel mai mare număr nu există. De notat însă, că
termenii nevizi, sau „referenţiali” cum îi numesc filologii, au în alcătuirea extensiunii (sferei)
lor cel puţin un obiect sau, cu alte cuvinte, numele lor denotează cel puţin un individ. În
aceste condiţii, termenii nevizi sunt de mai multe feluri.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea în
De precizat că în extensiunea unui termen individual se află doar un singur obiect, aşa cum ar
fi cazul şi cu termenul satelitul natural al Pământului, iar comparativ cu termenii individuali,
în extensiunea unui termen general se află cel puţin două elemente individuale, de exemplu
termenul redat de cuvântul „student”.
Să notăm totodată că despre un termen oarecare se susţine că este precis numai dacă
extensiunea lui este exact şi clar delimitată sau el este astfel folosit.
Prin urmare, în cazul termenilor precişi se spune cu deplină exactitate dacă un obiect
oarecare face sau nu face parte din extensiunea lui, iar astfel de termeni sunt utilizaţi frecvent
în cunoaşterea exactă, cum este şi termenul număr natural din matematică. În schimb, un
termen care nu îndeplineşte această condiţie, indiferent dacă este folosit în ştiinţă sau în
cunoaşterea comună, este considerat termen vag sau imprecis. Tocmai aşa stau lucrurile cu
termeni ca tânăr ori major în cunoaşterea comună, iar cunoaşterea ştiinţifică sau nevoile
practice o impun, termenii tânăr sau major sunt transformaţi artificial din termeni vagi în
termeni precişi.
La nivel general, raporturile dintre termeni sunt exprimate prin cercuri, formă grafică
inventată de Leonhard Euler (1707-1783), iar extensiunea unui termen imprecis ar putea fi
exprimată explicit în felul următor:
Nucleu
92
După cum se observă din această schemă grafică euleriană, extensiunea termenului imprecis
este alcătuită din două părţi. Cercul exterior redat print-o linie întrerupă, reprezintă aşa numita
„margine” unde lucrurile sunt greu de decis, iar cea indicată aici de cercul interior coincide cu
zona „precisă” sau cu „nucleul” extensiunii termenului vag. Mai precis, în zona din margine
există incertitudine cu privire la faptul dacă, de exemplu, o persoană ce a trecut relativ recent
de vârsta de 30 de ani mai poate fi considerată ca vârstă o persoană tânără, mai ales dacă luăm
în calcul şi activitatea, starea de sănătate ori comportamentul ei. Pe de altă parte, nu avem nici
un fel de ezitare pentru a încadra în zona precisă a extensiunii unui termen vag pe cel care a
împlinit 23 de ani, chiar dacă acest fapt s-a petrecut cu ceva timp în urmă.
Există discipline, socio-umaniste, psihologia ar fi una din ele, care operează frecvent
cu termeni imprecişi, dar nu fac excepţie nici multe ştiinţe ale naturii. De fiecare dată când se
operează cu asemenea termeni vagi este necesară conservarea restricţiilor logice în special în-
tr-o întreprindere ştiinţifică, iar pentru moment termeni vagi sunt trataţi ca şi cum ei ar fi
precişi. Aşa procedează psihologia dezvoltării, de exemplu, când studiază etapele de vârstă.
La fel, legislaţia juridică din fiecare ţară introduce prin lege limite de vârstă pentru o persoană
normală sub aspectul discernământului ei, pentru beneficia de anumite drepturi legale.
O altă clasificare a termenilor ar fi aceea între:
Distincția între termeni divizivi de termeni nedivizivi, numiţi uneori „termeni colectivi”, este
mai dificilă datorită faptului că limbajul prin care sunt redaţi termenii generali ori cei
individuali nu ţine seama explicit de felul în care se formează extensiunea unui termen nevid
şi nici de denotaţia sa ori de faptul că această clasificare a termenilor antrenează şi intensiunea
lor. Dar, înainte de toate, să lămurim sensul cuvintelor „diviziv” şi „colectiv”. Explicaţia este
aceea că există termeni generali care sunt folosiţi predominant diviziv, iar un exemplu de
acest fel ar fi termenul general student. Există şi termeni utilizaţi frecvent doar ca termeni
nedivizivi, cum ar fi şi cel redat prin cuvintele „grupă de studenţi”. Această situaţie se explică
prin aceea că în mod firesc pronunţarea sau citirea cuvântului „student” ne obligă să aplicăm
însuşirile din intensiunea acestui termen fiecărui student individual în parte, dar când ne
gândim la însuşirile termenului grupă de studenţi, acestea nu pot fi aplicate decât întregu-lui
ca totalitate şi nu fiecărui individ care face parte dintr-o grupă de studenţi.
Să luăm acum ca exemplu termenul pădure care poate fi utilizat în două contexte
lingvistice total diferite din perspectiva gândirii critice din psihologie şi al logicii
argumentării, iar confuzia dintre aceste utilizări diferite se poate solda cu erori de raţionare
deosebit de grave, datorate în special neglijării distincţiei dintre gândire şi limbaj. Deseori se
întâmplă ca o expresie lingvistică să introducă un termen diviziv, iar alteori aceiaşi construcţie
lingvistică exprimă de fapt un termen nediviziv, întrucât de această dată vizează o colectivitate
numai ca întreg. Astfel, în enunţul declarativ:
se vorbeşte despre fiecare insectă, întrucât fiece insectă are şase picioare şi deci, acum
cuvântul „insectele” exprimă un termen diviziv.
Explicaţia este aceea că enunţul declarativ „Insectele sunt hexapode” ne spune că în
intensiunea termenului diviziv insecte se află şi însuşirea de a avea şase picioare, care aparţine
fiecărui exemplar individual de insectă. În schimb, prin următorul enunţ declarativ:
93
Insectele reprezintă 4/5 din vieţuitoarele Terrei
ni se spune că însuşirea de a fi 4/5 din vieţuitoare nu aparţine fiecărei insecte, ci unei întregi
colectivităţi, adică numai insectelor considerate exclusiv ca specie de vieţuitoare. Prin urmare,
termenul insectă din acest al doilea enunţ a fost utilizat pentru o clasă de vieţuitoare ca
totalitate, ceea ce înseamnă că în acest enunţ termenul insectă este folosit ca termen nediviziv.
Distincţia dintre termenii divizivi şi termeni colectivi (nedivizivi) se referă la termenii
generali, dar şi la termenii individuali corespunzători, desigur în dependenţă de contextul
lingvistic în care ei sunt folosiţi. De exemplu, în construcţia lingvistică „pădurea Băneasa”
cuvântul „pădure” poate fi înţeles ca redând un termen individual în raport cu termenul
general pădure care ar fi diviziv, dar înţelegând prin pădure o denumire a unui ansamblu de
copaci, cuvântul „pădure” redă un termen nediviziv (colectiv).
Tocmai de aceea, analiza raportului dintre gândire şi limbaj devine deosebit de
importantă, tocmai pentru a evita confuzia între folosirea extensiunii şi a denotaţiei aceluiaşi
termen în accepţiune divizivă versus în accepţiune colectivă (nedivizivă) în cadrul unui
anumit enunţ sau a mai multora. Această confuzie este destul de frecventă la nivelul simţului
comun lipsit de cunoştinţe în domeniul gândirii critice şi al logică argumentării, pentru că ea
este o sursă sigură de erori logice (sofisme formale ori neformale), chiar în cazul oamenilor
sănătoşi psihic, dar lipsiţi de suficientă educaţie logică.
Luând acum în considerare intensiunea termenilor, adică cel de al doilea element din
structura lor, vom diferenţia alte patru perechi de termeni care le completează pe cele
desprinse din perspectiva extensiunii lor. Fiecare din aceste noi perechi de termeni are o
importanţă specială în folosirea termenilor în alcătuirea propoziţiilor categorice şi în raţionare
cu scopul de a evita pe cât posibil încălcarea exigenţelor logice fundamentale. Prin urmare,
deosebim între:
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, între
aceşti termeni există o deosebire importantă. În situaţia neglijării acestei distincţii termenii
folosiţi primesc adesea o interpretare total greşită la nivelul unei educaţii deficitare. A pretinde
corect că un termen este concret, înseamnă a susţine că se consideră că însuşirile din in-
tensiunea lui aparţin unui anumit individ ori unei relaţii, indiferent dacă acestea sunt reale sau
ideale. De exemplu, în situaţia enunţului declarativ de mai jos:
94
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul propoziţiei exprimată de următorul enunţ
declarativ aflat, de pildă, într-o carte de psihologie:
în care acelaşi cuvânt „atenţia” este folosit acum pentru a reda un termen abstract întrucât de
această dată se vorbeşte despre o calitate a atenţiei în general, deci este vorba acum despre
conceptul abstract de atenţie şi, ca atare, nu se discută despre o proprietate concretă care ar
aparţine cuiva sau unor anumiţi indivizi.
La nivel comun, calităţile de a fi termen concret sau termen abstract sunt gândite cu
totul altfel. Se consideră, de pildă, că un termen oarecare ar fi concret numai dacă el este
priceput de cel căruia îi este adresat, iar dacă el nu este accesibil persoanei în cauză se
apreciază că acel termen este abstract. Astfel, persoanele lipsite cu educaţie minimă nu pricep
distincţia reală dintre termenii concreţi şi cei abstracţi şi apreciază ca termeni concreţi numai
pe aceia care ei i-au înţeles sau au impresia că i-au înţeles. De exemplu, conform exigenţelor
promovate de gândirea critică în psihologie şi de logica argumentării, termenul matematic
număr iraţional este termen concret, dar la nivelul simţului comun el este un termen abstract.
Orice termen este absolut numai în situaţia în care el corespunde unor însuşiri de
indivizi sau colecţii de obiecte, considerate ca independente faţă de oricare altele. În această
situaţie se află termeni ca psiholog sau fruct, ale căror însuşiri transformă aceste concepte în
termeni absoluţi, ceea ce înseamnă că aceşti termeni pot fi folosiţi într-un discurs ca fiind total
independenţi de alţii.
Dimpotrivă, orice termen va fi apreciat ca relativ, doar dacă el trimite explicit sau tacit
la un alt obiect decât acela pe care îl reprezintă direct, astfel încât el nici nu poate fi înţeles
complet fără a lua în considerare legătura lui cu aceste alte obiecte. De exemplu, termeni ca
prieten, căsătorit sau sinonim şi mulţi alţii, sunt de fapt termeni relativi. A spune, de pildă, că
un om „este prieten” constituie un nonsens fără a preciza cu cine este el prieten. În această si-
tuaţie, distincţia dintre termeni absoluţi şi termeni relativi este esenţială în gândirea critică din
psihologie, iar logica argumentării pe care ea se bazează are în vedere această distincţie
tocmai pentru a evita încălcări grave ale exigenţelor logice fundamentale, începând cu
principiul identităţii şi continuând, probabil, cu nerespectarea celor care vizează opoziţia.
Explicaţia acestui fapt este următoarea: când se întâmplă să neglijăm diferenţa dintre
termenii absoluţi şi termeni relativi şi când un termen relativ este tratat ca termen absolut,
comitem automat şi o eroare gramaticală în cazul declinării substantivelor şi chiar al
interpretării lor. De pildă, în enunţul lingvistic „cartea mea” cazul genitiv introduce
proprietatea economică sau juridică a cuiva asupra cărţii în cauză, însă în sintagma „mama
mea”, construită cam în acelaşi fel din punct de vedere gramatical, utilizarea pronumelui
„mea”, se introduce în situaţia dată o relaţie de rudenie.
95
Mai precis, intensiunea a doi termeni independenţi este de o asemenea natură încât
însuşirile unuia nu atrag după sine niciuna din proprietăţile celuilalt. Altfel spus, pe linia
intensiunii lor, relaţia dintre doi termeni independenţi este de aşa natură încât ei satisfac
următoarele două condiţii:
(a) înţelesul oricăruia din cei doi termeni nu depinde sub niciun fel de înţelesul
celuilalt termen;
(b) fie afirmarea, fie negarea unuia din cei doi termeni nu atrage după sine nici
afirmarea şi nici negarea celuilalt termen.
Conform acestor două condiţii, cuvinte precum „astenie”, „memorie” sau „senzaţie”,
introduc termeni independenţi, întrucât fiecare dintre ei poate fi definit, explicat ori înţeles
separat de oricare celălalt. Pe de altă parte, grupurile formate din două cuvinte „absolut-re-
lativ”, „cauză-efect” sau „bun-rău” exprimă, fiecare în parte, perechi de termeni corelativi. A
neglija legătura dintre termenii reciproc corelativi, înseamnă obligatoriu producerea de
definiţii sau explicaţii circulare care violează exigenţele logice fundamentale. De pildă, nu
putem susţine separat despre „cauză” că ea este fenomenul care produce cel puţin un „efect”,
pentru că am fi obligaţi apoi să definim sau să explicăm „efectul” ca fenomenul produs de o
„cauză”, iar astfel am comite o circularitate, care ne arată că aceste două fenomene se
presupun reciproc. Ultima distincţie de care trebuie să ţinem seama în utilizarea termenilor
este aceea dintre alte două categorii de termeni şi anume:
96
poate introduce în alte contexte un termen pozitiv, măcar dintr-un anumit punct de vedere, dar
şi un cuvânt lipsit de un prefix privativ, care avansează în mod obişnuit un termen negativ,
introduce într-un context diferit un termen pozitiv. Astfel, cuvântul „orb” poate fi considerat
că exprimă în principiu un termen negativ, dar în enunţul declarativ „orb în faţa unor pretenţii
dubioase” cuvântul „orb” exprimă un termen pozitiv, iar în alt enunţ declarativ, de exemplu, în
enunţul „prin orb se înţelege un nevăzător”, acelaşi cuvânt redă un termen negativ. Acest
exemplu confirmă destul de clar diferenţa dintre relativa independenţă a limbajului faţă de
gândire, dar ne arată totodată că nu toate cuvintele care exprimă termeni negativi au în
alcătuirea lor un prefix negativ.
Decalajul dintre gândire şi limbaj şi mai ales folosirea limbii obişnuite de toţi
vorbitorii ei, indiferent de competenţele lor, are ca efect nu doar polisemia cuvintelor, ci şi
folosirea aceluiaşi cuvânt pentru a reda termeni total diferiţi, fapt care probează decalajul
relativ al limbajului faţă de gândire. În medicină şi în psihopatologie prin „afagie” avem un
termen negativ prin intensiunea căruia se înţelege deteriorarea regiunii hipotalamice din creier
care conduce la absenţa nevoii de hrană. În cazul educaţiei precare, cuvântul „afagia”
corespunde unui termen pozitiv prin intensiunea căruia se înţelege că este benefic să fi cât mai
slab posibil.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de raporturile dintre termeni care vor fi tratate din
perspectiva extensiunii şi a denotaţiei termenilor luaţi în considerare, fără a neglija total
intensiunea şi conotaţia acestor termeni. În această ordine de idei, este însă necesar să facem
câteva precizări. Astfel, fiecare raport dintre termeni pe linia extensiunii lor va fi alcătuit
numai din doi termeni notaţi cu simbolurile A şi B, iar prezentarea raporturilor dintre ei se va
face sub forma cercurilor euleriene, cu menţiunea că în aceste raporturi vom detecta
exigenţele logice tratate anterior. Să mai reţinem că raporturile dintre extensiunile termenilor
se vor dovedi importante pentru analiza alcătuirii propoziţiilor categorice şi pentru raporturile
dintre ele. În această situaţie, se va spune că un raport de concordanţă între A şi B înseamnă că
în extensiunile lor există o suprapunere şi ele conţin cel puţin un obiect comun ambelor
extensiuni. Raporturile de concordanţă dintre termeni presupun însă că A şi B nu sunt termeni
vizi. Cu aceste precizări să notăm că între extensiunile termenilor A şi B ar putea exista, mai
întâi, o relaţie de felul următor:
A, B
97
Pentru a avea un exemplu, să presupunem că litera A corespunde termenului auto-
hipnoză, iar B stă aici ca simbol pentru termenul hipnoză autoindusă şi, ca atare, această
schemă grafică poate fi tradusă sub forma unei propoziţii, după cum urmează:
care seamănă întrucâtva cu situaţia (3) de la discuţia despre principiul identităţii (în care
Tudor Arghezi era comparat cu Ion N. Theodorescu), cel puţin pentru că ne spune că
extensiunii lui A îi corespunde perfect extensiunea lui B şi invers, iar în acest fel raportul de
identitate dintre termeni are valoare informativă. Cu toate acestea ar fi o simplă banalitate ca
pe baza schemei grafice de mai sus să susţinem adevărul propoziţiei:
pentru că deşi este sigur adevărată, simpla repetare a aceluiaşi despre acelaşi este o identitate
banală, care nu ne oferă niciun fel de informaţie şi ne reaminteşte de banalitatea prin care s-ar
spune că „Tudor Arghezi este Tudor Arghezi”.
După cum reiese din această reprezentare euleriană, toţi indivizii care aparţin extensiunii lui A
fac parte, fără nici un fel de excepţie şi din extensiunea lui B, dar în extensiunea lui B există şi
indivizi care nu provin din extensiunea lui A şi aparţin exclusiv extensiunii lui B.
În conformitate cu schema grafică de mai sus, la nivel general, se spune că termenul
subordonat lui B este un gen al lui A sau că A este una din speciile lui B. De exemplu, dacă A
este un simbol pentru agorafobie, această afecţiune psihică este specie a genului tulburarea
anxioasă reprezentată aici prin simbolul B, care însă conţine, pe lângă A, şi alte specii, de pil-
dă, diferitele tipuri de tulburare anxioasă, dintre care putem exclude stresul, panica, obsesia
etc. (pentru amănunte, a se consulta Andrew M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology,
Oxford University Press, UK, 2003).
98
Pe de altă parte, raportul gen-specie dintre doi termeni este tot un raport de dualitate,
ca o consecinţă a celui dintre extensiunea şi intensiunea unui termen, iar pentru a ne convinge
să luăm în considerare definiţiile lor:
Oricare din aceste definiţii este duala celeilalte şi ea se transformă în cealaltă prin
substituţia reciprocă a elementelor duale din construcţia ei. Raportul dintre gen şi specie şi
dintre extensiune şi intensiune este diferit de acela din simetria clasică şi de cel dintre întreg
şi parte şi corespunde posibilităţii minţii umane de a generaliza şi determina în funcţie de
necesităţile şi de posibilităţile de moment. În fiecare epocă a umanităţii există limite relative
ale generalizării şi determinării din ştiinţe, adică există praguri până la care se întinde
cunoaşterea omenească. Raportul termenilor gen şi specie se înscrie pe un plan ascendent şi
reflectă progresul cunoaşterii umane, iar acest raport complex poate fi redat printr-o schemă,
care exprimă totodată anumite limite caracteristice cunoaşterii umane:
D
C
B
După cum se vede, raportul de dualitate dintre genul şi specia cunoscute la un moment
dat, poate fi exprimat printr-o schemă grafică în care termenilor le corespund cercuri în care,
ca şi până acum, cercul fiecărui termen mai puţin general este subordonat unuia mai general
decât el, desigur în anumite limite, care de fapt sunt graniţele cunoaşterii umane la momentul
respectiv. Schema grafică de mai sus care exprimă această succedare de termeni sub forma
unei serii de termeni din ce în ce mai generali, exprimă lapidar nivelul atins de cunoaşterea
umană la un moment dat. De precizat că operaţia mentală prin care se trece de la A spre E se
numeşte în gândirea critică generalizare, iar cea inversă prin care se coboară de la E spre A
poartă numele de determinare a termenilor, dar aceste două operaţii sunt diferite în ştiinţă faţă
de nivelul atins de oamenii lipsiţi de educaţie.
99
Cu alte cuvinte, se mai spune că între extensiunile lui A şi B există un raport de
încrucişare extensională sau de intersecţie extensională, care poate fi redat cu ajutorul
cercurilor euleriene în felul următor:
A B
După cum rezultă şi din această schemă grafică, raportul de intersectare extensională a
doi termeni, fiecare din aceşti termeni conţine câte două zone, una prin care cei doi termeni se
suprapun în sensul că ei au exact aceleaşi elemente şi o altă zonă specifică numai unuia din ei
prin care termenul respectiv se diferenţiază de celălalt. De exemplu, dacă în locul simbolului
A am avea termenul obsesie, iar în locul lui B am considera că se află termenul fobie, aceste
două afecţiuni psihice au ca element comun teama, dar fiecare din ei conţine şi elemente prin
care nu se confundă cu celălalt. De reţinut că în cazul raportului de încrucişare între
extensiunile a doi termeni, în cele trei zone menţionate în schema euleriană trebuie să existe
cel puţin un element.
În situaţia exemplului invocat, de pildă, în extensiunea lui A se află persistenţa
bolnăvicioasă a gândurilor nedorite, care nu intră şi în extensiunea lui B, iar în extensiunea
lui B apare evitarea maladivă a spaţiilor publice, care nu apare şi în extensiunea lui A, dar
teama este elementul comun al ambilor termeni şi este un fel de gen logic al acestora.
Între doi termeni nu sunt posibile decât două feluri de raporturi de opoziţie care, într-
un anumit fel, antrenează deopotrivă extensiunea şi intensiunea respectivilor termeni. Primul
dintre raporturi de opoziţie este oarecum mai slab decât cel de al doilea şi, prin aceste urmare,
el este un:
A B
100
După cum reiese din această schemă grafică, A şi B sunt termeni contrari, iar termenul
suplimentar cu simbol neprecizat se află însă la exact acelaşi nivel de generalitate cu A şi B.
Prin intensiunea lui termenul nespecificat, se înrudeşte cu A şi B şi face parte din aceiaşi
extensiune mai largă. De reţinut totuşi că termenul neprecizat este contrar ambilor termeni A
şi B. În aceste condiţii, raportul de opoziţie contrară dintre termenii A, B şi cel nespecificat
este reglementat de principiul necontrarietăţii.
Ca atare, rezultă şi din schema dată mai sus, niciun obiect din extensiunea lui A nu
face parte din extensiunea lui B şi invers, niciun element al extensiunii lui B nu aparţine şi lui
A, dar acest obiect poate face parte numai din aria termenului neprecizat. Cu alte cuvinte,
există obiecte individuale care lipsesc atât din extensiunea lui A, cât şi din cea a lui B, pentru
că se află în extensiunea termenului nespecificat. Un exemplu elocvent de acest fel ar fi şi
următoarele reacţii emoţionale, respectiv, a fi vesel şi a fi furios, caz în care zona nespecificată
a schemei grafice de mai sus ar putea corespunde stării psihice de a fi reţinut sau calm faţă de
evenimentele avute în vedere. Ca atare, în situaţia termenilor contrari A şi B din această
schemă grafică, există cel puţin o variantă de interpretare pentru regiunea încă nespecificată
din cercul eulerian de mai sus.
Ultimul raport de opoziţie între A şi B este maximă şi el este:
A A
De multe ori, raportul de contradicţie dintre doi termeni există într-un domeniu strict
determinat, să spunem specific celui al fiinţelor vii, de pildă, cum era considerat de biologi
raportul dintre vertebrate şi nevertebrate. Acest fel de raport de contradicţie include în
categoria vieţuitoarelor atât un anumit ter-men A, cât şi pe contradictoriul său A, ceea ce
înseamnă că raportul de contradicţie dintre cei doi termeni poate fi redat şi printr-o variantă a
schemei grafice de mai sus:
A A
101
caz în care s-ar putea spune că A coincide cu B, iar această nouă schemă grafică reprezintă
un câmp aparte de investigaţii ştiinţifice sau de abordări comune, dar de această dată A ori B
va fi complementarul lui A.
Raportul de contradicţie dintre doi termeni este guvernat de principiul terţului exclus
şi, prin urmare, niciun individ din extensiunea lui A nu se află în extensiunea
complementarului său, iar dacă descoperim un obiect care nu face parte din extensiunea lui A,
atunci este ab-solut sigur că el aparţine extensiunii complementarului lui, adică face parte din
extensiunea lui A. Un exemplu de doi termeni opuşi în mod contradictoriu într-un domeniu
determinat ar fi om sănătos psihic comparativ cu cel de om bolnav psihic sau termenii de
individ alfabetizat şi individ analfabet, fiind absolut clar că între perechile de termeni
contradictorii nu există de fapt niciun fel de intermediar.
Cu alte cuvinte, termenii aflaţi în opoziţie contradictorie împart universul de discurs în
două părţi diametral opuse. În situaţia că A ar fi un termen vag, raportul de opoziţie maximă
dintre el şi complementarul lui se manifestă numai la nivelul nucleului termenilor imprecişi.
Rezumat
Cuvinte importante
1. Conotaţie.
2. Contradicţia termenilor.
3. Contrarietatea termenilor.
4. Denotaţie.
5. Extensiune.
6. Gen
7. Intensiune.
8. Model mental.
9. Specie
10. Termeni absoluţi sau relativi.
11. Termeni concreţi sau abstracţi.
12. Termeni divizivi sau nedivizivi (colectivi)
13. Termeni independenţi sau corelativi.
14. Termeni individuali sau generali.
102
15. Termeni pozitivi sau negativi.
16. Termeni precişi sau vagi.
17. Termeni vizi sau nevizi.
Ilustrări de soluţionări:
Rezolvare:
(i) termenul este o formă logică de minimă complexitate care apare sub forma
componentelor unei propoziţii categorice şi îi corespunde o construcţie lingvistică listată în
dicţionarul explicativ al limbii naturale sau când sunt invocate exemple de obiecte, însuşiri ori
relaţii;
(ii) prin intermediul cuvântului (expresiei lingvistice) care îi corespunde pe planul lim-
bii verbale, poate fi înţeles şi recepţionat de altcineva;
(iii) orice termen poate fi doar gândit şi „exprimat” lapidar prin limbajul intern al unui
individ normal;
(iv) datorită independenţei relative a limbii faţă de gândire, construcţia lingvistică are
o anumită autonomie faţă de termen, ceea ce se soldează cu faptul că întâlnim construcţii ling-
vistice care nu redau niciun fel de formă logică şi, ca atare, ele sunt lipsite de sens.
Exemplul 2: Arătaţi dacă următoarea susţinere este adevărată sau falsă:
Între denumirile „termen” şi „denumire lingvistică”
nu există nicio deosebire importantă
103
Exerciţii şi probleme
1. Explicaţi care din următoarele construcţii lingvistice exprimă termeni şi care din ele
nu exprimă această formă logică de minimă complexitate:
(a) carte de psihologie; (b) roman psihologic; (c) desigur; (d) înainte mergător; (e)
misiune; (f) încercare; (g) întrucât; (h) introducere; (i) pronume; (j) pentru că; (k)
omniprezenţă; (l) după; (m) câteva; (n) lucrare literară; (o) disimulare; (p) afecţiune psihică.
2. Explicaţi pe larg raportul dintre un termen şi o construcţie lingvistică.
3. Precizaţi ce se înţelege prin termen în gândirea critică din psihologie şi idee simplă.
4. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa dintre
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
5. Luaţi un exemplu de termen şi arătaţi câte feluri de conotaţie îi sunt proprii.
6. Precizaţi de câte feluri pot fi termenii vizi şi explicaţi care sunt cauzele ce conduc la
apariţia termenilor vizi.
7. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi
cea strict psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau a distribuirii
lor în clasele termeni individuali sau termeni generali.
8. Precizaţi ce diferenţă există între termen şi model mental.
9. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între
extensiunea termenului şi denotaţia lui.
10. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între intensi-
unea şi conotaţia termenului.
11. Arătaţi ce se înţelege prin conotaţia subiectivă a termenului.
12. Precizaţi de câte feluri poate fi conotaţia unui termen.
13. Explicaţi de câte feluri sunt termenii vizi.
14. Explicaţi cauzele apariţiei termenilor vizi.
II. Precizaţi dacă următoarele enunţuri declarative redau propoziţii adevărate sau false:
104
(16) Între calitatea unui termen de a fi absolut ori relativ şi aceea de a fi au-tonom sau
corelativ nu există nicio diferenţă;
(17) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;
(18) Termenii relativi sunt termeni singulari;
(19) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;
(20) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de
contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.
III. Analizaţi textele de mai jos şi precizaţi ideile dezvoltate de autorul sau autorii lor şi
specificaţi fond psihologic calitatea termenilor cuprinşi în acest texte:
2. În logica tradiţională se distinge între două feluri de termeni: relativi şi absoluţi. Ca-
racteristica unui termen relativ este aceea că el descrie doar lucruri ca fiind legate de alte
lucruri care, la rândul lor, sunt de asemenea specificate. În acest fel, „tată”, ca în „tatăl lui
Isac” şi „nord” ca în „la nord de Boston”, este un termen relativ. Cei discutaţi în §12 sunt însă
termeni absoluţi. În mod obişnuit, cuvintele capabile să se comporte ca termeni relativi pot fi
tot-odată folosite ca termeni absoluţi, prin intermediul a ceea ce ar fi în context o cuantificare
existenţială tacită; astfel, se poate spune în mod absolut că Abraham este tată, înţelegând tacit
că există cineva în raport cu care Abraham este tată.
În limba engleză, pentru a marca convenabil folosirea înţelesului relativ al unui termen
este adăugată particula „of” (prepoziţie genitivală precum „lui”, „al lui”, „a” „ale”, n.n.), sau se
recurge la un pronume posesiv al cărui sens nu este acela de deţinere în proprietate. Astfel,
„tatăl lui Isac” sau „tată al lui Isac” n-au nimic de a face cu faptul că Isac ar fi deţinut în
proprietate ceva, ci semnifică numai faptul că „Isac este element al unei relaţii”. Trebuie să
luăm în considerare distincţia dintre „al meu” posesiv şi „al meu” relativ, amintindu-ne ce i-a
spus Dio-nysodorus lui Chrisippos în legătură cu câinele ultimului: „… câinele este tată şi este
al tău; prin urmare, câinele este tatăl tău” (Platon, Euthidemos).
Asemănător unui termen absolut, termenul relativ poate să apară indiferent ca substantiv,
adjectiv sau verb. În „x oferă ajutor lui y” folosim un substantiv, în „ajutor dat lui y” sau putem
folosi un adjectiv eventual substantivizat, iar în „x ajută pe y” folosim un verb; din punct de
vedere logic, nu este nevoie să facem vreo distincţie între aceste expresii. Ceea ce este
105
important din punct de vedere logic cu privire la termenii relativi este faptul că ei sunt adevăraţi
despre perechi de elemente. În timp ce „om” este adevărat despre Cezar, Socrate etc.,
consideraţi unul câte unul, termenul relativ „ajută” este adevărat despre Iisus şi Lazăr ca o
pereche (sau, este adevărat despre Iisus prin raportare la Lazăr). (Willard V. Orman Quine,
Methods of Logic, Routledge & Kegan Paul, London, UK, 1970)
3. Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă suntem de acord să o
suprapunem pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Cercetând deosebirea dintre noţiunile de
lucruri şi noţiunile de proprietăţi am constatat că procesul de abstractizare este mai intens,
conţinând o treaptă mai mult, în cazul noţiunilor-proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi
detaşată de lucrul căruia îi aparţine pentru a o putea constitui ca noţiune. Iar la noţiunile de
relaţii intervine o a treia treaptă de abstractizare. Se poate deci conveni că noţiunile de lucruri
sunt concrete, iar noţiunile de proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.
Acest punct de vedere se loveşte însă de rezistenţa simţului comun care invocă existenţa
unor obiecte abstracte, cum sunt entităţile matematice, şi a diferite proprietăţi concrete, cum
sunt calităţile senzoriale. Ne este greu să admitem că, de exemplu, noţiunile de albastru, de
rece sau de aspru sunt abstracte, pe când noţiunile de grup, de latice, de ecuaţie ar fi concrete.
Cu toate aceste dificultăţi în determinarea unui criteriu clar distinctiv, deosebirea dintre
concret şi abstract se perpetuează datorită importanţei sale teoretice şi practice. Dar ea
transcende domeniul logicii formale, aparţinând de fapt psihologiei şi teoriei cunoaşterii. (Petre
Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)
4. Cazul opoziţiei este cel mai interesant. Aşa cum s-a arătat mai sus, există două feluri
de opoziţie: contrarietatea şi contradicţia. În cazul contrarietăţii, noţiunile nu pot fi aplicate
simultan şi sub acelaşi raport unui lucru. Exemple: „alb” şi „negru”, „forţă centrifugă” şi „forţă
centripetă”, „atracţie” şi „respingere”. Fiecare dintre ele este într-un anumit sens inversul
celeilalte: „albul” şi „negru” se definesc în raport cu absorbţia sau respingerea tuturor
lungimilor de undă. Corpul alb respinge tot spectrul, iar cel negru absoarbe tot spectrul.
Noţiunile contrarii au intermediari, ele fiind extremele unui şir de noţiuni. Între „alb” şi
„negru” se află toate culorile, de ex. cele notate mnemotehnic cu ROGVAIV.
Noţiunile contradictorii sunt astfel că ele nici nu pot fi aplicate simultan nici nu pot fi
respinse simultan. Ele se subordonează raportului dintre pozitiv şi negativ (A şi non-A), una
fiind determinată în mod negativ de cealaltă. Acest raport are loc numai în condiţiile în care,
dacă universul este limitat, presupunem că el există sau în condiţia în care universul lui non-A
este considerat nelimitat. Noţiunile „adevăr” şi „fals” au sens numai în universul propoziţiilor
cognitive, „falsul” definindu-se negativ în raport cu adevărul, adică propoziţie care nu
corespunde realităţii. Faptul că „neadevărul” este numit „fals” ne face să credem că avem
noţiuni contrarii, ceea ce nu e cazul. Prin definiţie, orice propoziţie corespunde realităţii sau nu
corespunde. În logica modernă, această dihotomie (împărţire în două) este considerată ca un caz
limită, căci în mod real există grade de corespondenţă (propoziţia poate să corespundă în mod
aproximativ). Necesitatea introducerii gradelor de corespondenţă se simte în special în cazul
propoziţiilor de măsură, unde adevărul ar corespunde cu noţiunea absolut exact, iar falsul cu
noţiunea total inexact. Totuşi, dacă „falsul” este luat pur şi simplu ca „neadevărat” (ca absenţă a
corespondenţei totale), atunci dihotomia revine şi avem simplă contradicţie între adevăr şi fals.
La fel stau lucrurile şi cu noţiunile imprecise (vagi), „tânăr”, „grămadă”, „cârd”. (Gheorghe
Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)
106
IX. SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR
2. Structura definiţiei.
7. Operaţia de clasificare.
8. Structura clasificării.
9. Tipurile de clasificare.
107
9.1. Clasificări naturale sau pragmatice.
108
Prezentul capitol are un caracter metodologic şi va analiza teme legate de următoarele
subiecte:
Pentru a clarifica temele anunţate mai sus, în cele ce urmează vor fi prezentate ideile cuprinse
în paragrafele de mai jos.
2. Structura definiţiei
109
Prima operaţie metodologică pe care o vom lua în considerare este defi-niţia
termenilor, iar ea vizează intensiunea unui termen sau la extensiune termenului definit. În
alcătuirea oricărei definiţii eficiente întâlnim obligatoriu trei elemente:
Obiectul definiţiei este numit tehnic definit, iar în limba latină i se spune „definien-
dum”. Precizăm că în cele ce urmează, definitul sau obiectul definiţiei va fi indicat prin
simbolul A. Pe de altă parte, definitorul, pe care logicienii medievali de limbă latină îl numeau
„definiens” şi pe care în cele ce urmează îl putem numi „definitor”, coincide cu un text şi va fi
exprimat în continuare cu ajutorul simbolului B. În sfârşit, relaţia de definire, care va apare ca
o legătură între definit şi definitor, va fi redată cu ajutorul simbolurilor „=df”, dar adesea este
redată în situaţiile obişnuite prin verbul „este”.
Drept urmare a denumirilor introduse, în gândirea critică din psihologie bazată pe
logica argumentării, în care nu se face excepţie de la notarea obişnuită din logică, oricărei
definiţii, în calitatea ei operaţie de sistematizare a informaţiilor, îi va corespunde formula:
A =df B
iar ca un prim exemplu pentru această formulă să luăm în considerare următorul text în care
verbul „este” a luat locul simbolului „=df” din formula de mai sus, percepţia este definitul,
simbolizat în formula de mai sus prin A, iar textul „proces complex de cunoaştere senzorială a
unor însuşiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simţ cu acestea” re-
dă definitorul simbolizat în formula de mai sus prin litera B. Acest exemplu poate fi
considerat un prim tip de definiţie.
Relaţia de definire („=df”) este prezentă în orice definiţie, indiferent dacă este
exprimată sau nu şi prin ce este exprimată, însă ea vizează, deopotrivă, intensiunea sau
extensiunea definitului. Această relaţie este o particularizare a principiului identităţii, iar
pentru a o deosebi de alte relaţii cu care ea ar putea fi confundată, să considerăm următorul
tabel:
Proprietăţile
relaţiilor Echivalenţa Identitatea Definirea
Reflexivitate Da Da Nu
Simetrie Da Nu Nu
Tranzitivitate Da Nu Da
110
din care reiese că relaţia de definire, în sens algoritmic, este o relaţie de ordine în sensul strict
al unei mulţimi de termeni. În acelaşi timp, trebuie precizat că definitul şi definitorul unei de-
finiţii, ca şi intensiunea sau extensiunea lor, sunt considerate în fond principalele criterii pen-
tru descoperirea şi clasificarea celor mai importante feluri de definire corectă.
În această ordine de idei, după obiectul definiţiei, care altfel spus este un model mental
al oricărui obiect ideal sau fizic de care este preocupată persoana care operează operaţia de
definire, trebuie să distingem exact, înainte de toate, dacă urmează a fi definit chiar obiectul în
cauză ori numai denumirea lui lingvistică. Astfel avem înainte de toate:
pentru că ea are în vedere o afecţiune psihică şi nu felul în care această maladie este numită în
tratatele de psihologie sau în cele de psihoterapie. Ca atare, definiţiile reale sunt rezultatul
standardului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă în mod lapidar ce se ştie
despre acesta, iar ca autentice propoziţii cognitive ele pot fi evaluate ca adevărate sau false. Pe
de altă parte, definiţia nominală:
din care se observă că spre deosebire de cele reale, definiţiile nominale se raportează la
denumirea lingvistică a unui obiect ideal sau fizic şi explică înţelesul acestei construcţii
lingvistice. Dar, aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, spre deosebire de definiţiile reale
cele nominale vizează numele dat unei disfuncţii psihice. La o analiză mai atentă, se observă
că această a doua definiţie nominală se referă indirect la acelaşi obiect al definiţiei ca şi cea
anterioară, deşi ea se referă de fapt explicit la denumirea lingvistică a afecţiunii psihice care a
fost obiectul primei definiţii. Din acest motiv, această a doua definiţie are ca obiect
indiscutabil un nume sau o componentă a limbajului şi de aceea obiectul ei, adică cuvântul
„afazie”, este pus în ghilimele, iar ea se vizează direct la înţelesul cuvântului „afazie” în
neuropsihologie şi în psihologie. S-ar putea deci spune că a doua definiţie nu mai vorbeşte
despre o afecţiune psihică
care reprezintă o disfuncţie de limbaj, ci vizează direct denumirea ei.
Oricum trebuie reţinut, după cu se va vedea şi din cele care urmează, că definiţiile
nominale sunt de mai multe feluri, în strictă dependenţă de finalitatea şi de alcătuirea lor.
Astfel de definiţii nominale, pot fi şi de două feluri:
111
3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative
Definiţiile nominale caracterizate ca definiţii lexicale sunt cele în care definitorul trece în
revistă toate înţelesurile dintr-o limbă naţională ce revin la un moment dat unei denumiri şi
sunt incluse în dicţionarul explicativ al limbii respective, aşa cum ar fi şi definiţia:
112
Legat de acest fapt, pe de altă parte, există o serie de definiţii stipulative ce selectează,
din mai multe înţelesuri ale unei construcţii lingvistice, un anumit înţeles cu care obiectul
definiţiei va fi folosit într-un domeniu aparte, eventual chiar precizând acest fapt:
Mai precis, prescurtarea „LSD” provine de la „lysergic acid dietihylamide” din limba
engleză şi corespunde unui drog folosit mai ales în anii 60 ai secolului XX, care era un
compus chimic sintetic. Asemenea definiţii abreviative sunt folosite frecvent în ştiinţa
contemporană, inclusiv în diferite ramuri ale psihologiei contemporane şi deseori sunt
transferate în limbajul comun. Acest fapt indiscutabil implică analiza definiţiilor şi în gândirea
critică din psihologie, realizată până în prezent după obiectul definiţiei.
Pe primul loc, dat fiind rolul lor deosebit în diferitele domenii în care sunt posibile,
luăm în considerare mai întâi:
care sunt cunoscute ca având o mare valoare de cunoaştere şi chiar practică. Aceste definiţii
sunt folosite în viaţa de toate zilele, în manuale şi relativ frecvent în ştiinţă, iar următorul
exemplu este edificator:
După cum se vede, definiţiile de acest fel introduc prin definitorul lor genul proxim al
definitului, redat aici de expresia „structură cerebrală” care corespunde unui termen imediat
supraordonat definitului. În al doilea rând, în structura definitorului, imediat după genul
proxim, apare şi diferenţa specifică alcătuită din expresia „situată sub cortexul cerebral
implicată în consolidarea amintirilor”. Genul proxim şi diferenţa specifică prezintă însuşiri
113
esenţiale din intensiunea termenului definit, importante pentru identificarea precisă a
obiectului definit.
În condiţii cu totul speciale, poate fi însă utilizat în locul genului proxim al definitului,
un termen mai îndepărtat de acesta pe linia generalizării, aşa cum ar fi cazul şi cu următoarea
definiţie:
În această definiţie, termenul animal, folosit aici ca gen proxim, este destul de depărtat pe
linia generalizării termenilor de scopul definiţiei, însă diferenţa specifică exprimată de
cuvintele „inteligent dotat cu vorbire articulată” pare totuşi suficientă, cel puţin pentru
moment, pentru a identifica precis obiectul definit. Această diferenţă specifică pare suficientă,
în primul rând pentru că se apreciază că inteligenţa naturală şi vorbirea articulată sunt însuşiri
de excepţie ale fiinţei umane şi permit identificarea relativ precisă a obiectului definit. Din
păcate însă, definiţiile corecte prin gen proxim şi diferenţă specifică nu pot fi utilizate în toate
situaţiile în care avem nevoie de definiţii, iar în acest caz putem recurge la:
care sunt un al doilea fel de definiţii prin care dezvăluim diverse experimente, probe,
simptomuri, condiţii etc., ce sunt îndeplinite numai de exemplarele individuale din
extensiunea definitului şi sunt considerate suficiente pentru identificarea obiectului definiţiei
sau cel puţin a unor exemplare edificatoare ale acestuia. Astfel, definiţia:
Anxietate =df maladie psihică în care cel afectat este torturat de ideea
că este lipsit de succes în tot ce face ori este dominat de disconfort
şi de faptul că are dificultăţi imposibil de depăşit în tot ce face
sau trăieşte intens teama că este mereu expus unui pericol grav.
După cum se observă din acest exemplu de definiţie operaţională, aceste definiţii sunt
legate de investigaţiile experimentale din psihologie sau de cele din viaţa cotidiană. Definiţiile
operaţionale se folosesc în psihologie şi în medicină şi trec în revistă simptome caracteristice
maladiei despre care vorbeşte obiectul definiţiei. În psihologie şi în alte ştiinţe, ele se
dovedesc extrem de folositoare pentru a explica şi chiar pentru a trata diferite afecţiuni
psihice. Acest fel de definiţii fac parte în principiu din categoria definiţiilor intensionale, dar
deschid posibilitatea unor definiţii prin excelenţă extensionale. De reţinut pentru moment că
definiţiile extensionale trec în revistă elemente semnificative strict concrete proprii unor
indivizi din al-cătuirea clasei definitului, dar nu reuşesc să epuizeze totalitatea acestor
indivizi.
În al treilea rând, menţionăm şi un alt fel de definiţii, oarecum înrudite cu cele
operaţionale şi anume:
care fac parte din cele mai importante definiţii extensionale. Definitorul lor tinde să treacă în
revistă totalitatea căilor, operaţiilor, proceselor etc. prin care au luat naştere indivizii din
114
extensiunea nevidă a definitului. Un exemplu de acest fel, pot fi definiţiile din tratatele sau
manualele de statistică, cum ar fi şi următoarea definiţie:
La nivel general, definiţiile genetice epuizează indivizii din definit şi vizează oarecum indirect
proprietăţi ale acestora, deşi explicit ne dezvăluie doar posibilitatea de a le genera. O altă
categorie de definiţii extensionale se apropie cumva cele operaţionale, ar următoarele:
care încearcă să treacă în revistă toţi indivizii din extensiunea definitului, fără a ne relata
nimic despre felul în care aceştia s-au născut sau despre proprietăţile lor, aşa cum procedează
şi definiţia:
Aceste definiţii enumerative nu relatează nimic, după cum s-a spus, despre proprietăţile
definitului, dar permit în cazul unui specialist să sesizeze la ce anume se referă obiectul
definiţiei, dar sunt posibile în cazul în care numărul indivizilor este limitat.
Evident, cele mai slabe definiţii extensionale sunt acelea care nici nu enumeră toţi
indivizii din extensiunea definitului, aşa cum este şi următorul tip:
Asemenea definiţii enumerative parţiale se produc în special în situaţia în care, dintr-un motiv
sau altul, este imposibil de trecut în revistă absolut toţi indivizii care aparţin extensiunii
definitului şi, în consecinţă, sunt citaţi numai câţiva indivizi consideraţi reprezentativi sau
edificatori pentru a înţelege ce este obiectului definiţiei:
Este clar că aici avem de a face cu o definiţie extensională, dar eficienţa ei depinde
vital de cunoştinţele celui care o citeşte sau îi este adresată. Valoarea de cunoaştere redusă a
acestei definiţii este explicabilă şi datorită faptului că ea mai mult îi sugerează potenţialului
utilizator cam care ar putea fi elementele individuale din extensiunea definitului şi nu se
referă la niciun fel de însuşiri ale acestora. Mai mult decât atât, asemenea definiţii sunt de
115
regulă produse în situaţii precare de cunoaştere a obiectului definiţiei, ele fiind mai degrabă o
simplă aproximare a extensiunii acestuia.
Probabil că definiţiile care se mulţumesc să ofere nişte exemple care nu sunt cunoscute
oricui au o valoare de cunoaştere şi mai slabă. Într-o astfel de situaţie se apelează la sinonime
motiv pentru care ele sunt:
este total greşită, cu toate că în general vorbind, ea este o propoziţie adevărată şi permite o
încadrare a definitului într-un domeniu, dar este total eronată pentru că domeniul este prea
larg şi permite confuzia între psihologie şi alte ştiinţe, cum ar fi istoria, etica, estetica,
sociologia şi multe altele.
Pe de altă parte, următoarea definiţie, propusă de un presupus psiholog:
116
este şi ea greşită, dar pentru motiva parţial diferite. Definiţia dată senzaţiei este prea restrânsă
psihologic şi biologic, întrucât ea încalcă principiul raţiunii suficiente şi este prea îngustă în
sensul că definitorul nu acoperă întreg definitul. Mai precis, definitorul ei nu acoperă toate
elementele aflate în extensiunea obiectului definit, întrucât sensibilitatea umană conţine şi alte
simţuri în situaţia unei persoane normale, iar definitorul a omis, de pildă, simţul mirosului la
care face apel un celebru personaj literar creat de François Rabelais (1494-1553).
Considerat din perspectivă psihologică ori didactică, acest enunţ despre percepţie este
perfect adevărat, dar el nu poate fi considerat o definiţie a cărei principală menire este să ne
spună ce este obiectul definiţiei şi nu să ne spună ceea ce el nu este. Mai mult decât atât, din
moment ce există o infinitate de obiecte ideale sau materiale, această definiţie este total
inutilă, este de-a dreptul ineficientă şi ea poate genera confuzii. O altă regulă de definire este
următoarea:
cu toate că este o propoziţie adevărată. În fond, această definiţie greşită nu este decât un caz
banal de identitate circulară de tipul repetării aceluiaşi despre acelaşi (vezi exemplul cu Tudor
Arghezi de la analiza principiul identităţii). Faptul cel mai important este însă că definiţia care
încalcă regula 6.3 de mai sus nu ne permite să aflăm exact ce este definitul.
De fapt, într-o definiţie corectă obiectul definiţiei nu devine propriul lui definitor.
Încălcarea acestei restricţii se produce, de regulă, în situaţia în care încercăm să definim
separat unul termenii corelativi, cum ar fi cauză-efect. Prin urmare, niciunul din termenii
corelativi nu poate fi definit corect dacă el ar fi separat de celălalt, ceea ce înseamnă că
următoarele două definiţii sunt ambele incorecte şi încalcă tocmai regula 6.3:
117
Menţionăm că acest aspect a fost precizat cu prilejul discuţiei despre tipurile de
termeni.
Chiar dacă aceste două definiţii pot fi considerate cu o oarecare îngăduinţă ca propozi-
ţii adevărate, niciuna din ele nu este o definiţie autentică, întrucât considerate împreună ele
produc o circularitate inacceptabilă. Înainte de toate, din aceste două definiţii nu aflăm exact
nici ce este cauza şi nici ce este efectul. Cauza şi efectul sunt termeni care pot fi definiţi doar
împreună, definiţia acestor termeni corelativi vizând în fond relaţia (legătura) dintre cauză şi
efect. Pe de altă parte, în definire trebuie respectată şi următoarea regulă:
Prin urmare, definitorul trebuie alcătuit numai din termeni precişi, capabili să exprime
exact ce este obiectul definit. În această situaţie următoarea definiţie este inacceptabilă, mai
ales că ea se află într-un manual sau într-un dicţionar de psihologie generală:
Această definiţie conţine în alcătuirea definitorului său două expresii total nefericite
prin caracterul lor vag. Termenii redaţi de construcţiile lingvistice „asemănătoare somnului” şi
„pe alte căi” nu sunt precişi şi din aceste expresii nu aflăm exact ce sunt aceşti termeni sau
care este sensul precis al acestor expresii. Cu alte cuvinte, expresia „asemănătoare somnului”
este imprecisă, mai ales într-o lucrare ştiinţifică, pentru că starea asemănătoare somnului
poate fi obţinută şi prin anestezie sau prin administrarea unor somnifere, iar sintagma „pe alte
căi” este atât de imprecisă încât nu se ştie dacă aici „cale” înseamnă „fel” sau „drum”. În
sfârşit, trebuie respectată şi următoarea regulă:
Dacă definiţia anterioară este total inacceptabilă, gândirea critică în psihologie care se
fundamentează pe logica argumentării subliniază că enunţurile strict retorice nu reprezintă
nici pe departe definiţii autentice, chiar dacă cineva ar susţine contrariul. Construcţii precum
cea de mai jos:
sau următoarea:
Deşi s-ar spune că simbolul „=df” din alcătuirea lor a fost înlocuit cu verbul „este”,
aceste construcţii lingvistice impresionante sau retorice nu sunt definiţii. Cu toate că
enunţurile retorice au capacitatea de a produce o impresie subiectivă plăcută sau dezagreabilă,
118
ele nu deţin calitatea de operaţie metodologică într-o întreprindere ştiinţifică, care oricum nu
sunt un text pur poetic sau retoric nici măcar în situaţia popularizării.
Trebuie menţionat orice definiţie corectă şi eficientă care respectă integral cele cinci
reguli trecute în revistă este teoretic relativă. În primul rând, multe din definiţiile propuse la
un moment dat de ştiinţe se pot modifica ulterior în urma unor noi descoperiri, iar ipotezele
ştiinţifice nu pot fi considerate definiţii autentice. În al doilea rând, în niciuna din limbile
naţionale vorbite pe glob nu pot fi definite toate expresiile lingvistice aflate în dicţionarul
explicativ propriu ei. În acest fel ar fi încălcată regula circularităţii în definire, care stipulează
că o definiţie ar fi adevărată, dar ineficientă şi de-a dreptul banală, iar orice limbă naţională
este în continuă dezvoltare. În sfârşit, în al treilea rând, se va reţine totuşi că folosirea de
metafore în ştiinţă nu este total exclusă, deşi o regula de definire interzice folosirea de
expresii imprecise în alcătuirea definitorului. Totodată, în situaţia unor informaţii incomplete
de care dispunem pentru moment, putem accepta şi definiţii ori explicaţii provizorii, sub
rezerva completării lor ulterioare, dar ele nu intră în structura definiţiilor şi a explicaţiilor
ştiinţifice ferme şi sigure.
Cea de a doua operaţie metodologică folosită frecvent în ştiinţă ori în viaţa cotidiană,
dar prezentă în majoritatea manualelor, are denumirea de „clasificare” şi ia forma amplasării
obiectelor individuale sau mai puţin generale, după anumite criterii, în extensiunile unor
termeni din ce în ce mai generali. Această operaţie metodologică are o mare importanţă în
ştiinţă, iar în anumite domenii este numită uneori “taxonomie”, înţelegând însă prin această
denumire ştiinţa regulilor după care se realizează ordonarea sau clasificarea obiectelor
specifice unui domeniu ştiinţific. În biologie, de exemplu, prin „taxonomie” se înţelege de
fapt clasificarea lor, iar denumirea acestei operaţii este împrumutată din limba greacă de la
taxis (aranjare) şi de la nomos (lege). Pe scurt, taxonomia înseamnă „ordonare” prin
repartizarea obiectelor individuale în clase de obiecte. Deci, cu alte cuvinte, taxonomia este
tot o clasificare, cuvânt care provine din limba franceză de la classifier (DEX sau Noul
Dicţionar Universal al Limbii Române).
8. Structura clasificării
119
sigură treaptă, clasificarea este simplă şi are un singur criteriu de clasificare sau este multiplă
dacă are mai multe trepte succesive şi foloseşte criterii diferite pe fiecare din ele. Iată un
exemplu de clasificare cu o singură treaptă:
Teorii psihologice
contemporane
Exemplul de clasificare simplă prezentat era numit tradiţional „diviziune”, dar este im-portant
faptul că el conţine o singură treaptă de clasificare, iar exigenţele logice fundamentale impun
unei clasificări corecte şi eficiente, unicitatea criteriului de clasificare pe fiecare treaptă a ei.
Să luăm deci o altă clasificare, cea a sistemului nervos uman:
Sistem nervos
Central Periferic
care presupune două trepte, iar criteriile de clasificare sunt diferite pe fiecare din cele două
trepte.
Astfel, în cazul primei trepte a acestei clasificări, principalul criteriu folosit a fost
locaţia şi alcătuirea tipurilor de sistem nervos uman. Pe a doua treaptă a clasificării am apelat
la două criterii, în aşa fel încât diferenţierea între creier şi măduva spinării a apelat la criteriul
sistemului osos care le protejează, iar în cazul distincţiei dintre formele sistemului nervos pe-
riferic am apelat la criteriul că ele au un rol şi un mod diferit în asigurarea integrării şi
reglării funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Mai precis, sistemul somatic gestionează
controlul voluntar al mişcărilor şi al muşchilor scheletici, iar sistemul nervos autonom, numit
şi „vegetativ”, asigură inconştient respiraţia şi bătăile inimii.
9. Tipuri de clasificare
120
În situaţia unei clasificări naturale, criteriul de clasificare coincide cu proprietăţi de fond al
elementelor din domeniul şi care au efect asupra celor care alcătuiesc rezultatele clasi-
ficării. Astfel, criteriul de clasificare naturală constă din informaţii de fond asupra
proprietăţilor elementelor din domeniul de clasificare. În această ordine de idei, clasificările
naturale au valoare de cunoaştere şi conduc în mod firesc la o înţelegere mai explicită a
indivizilor din domeniul clasificării şi chiar a varietăţii acestora. Cele două exemple de
clasificare oferite anterior, cea referitoare la teoriile psihologice şi cea despre varietăţile
sistemului nervos, sunt exemple de clasificări naturale.
În schimb, clasificările pragmatice se deosebesc de cele naturale, în primul rând, prin
faptul că apelează la un criteriu de clasificare ce este ales în funcţie de un anumit scop, fără a
coincide neapărat cu proprietăţi de fond ale indi-vizilor din domeniul sau rezultatul
clasificării. Prin urmare, criteriul de clasificare are valoare practică de moment şi permite
sistematizarea unui domeniu în vederea explicitării şi înţelegerii cât se poate de clar a
elementelor din domeniul clasificării respective. În acest fel, clasificarea pragmatică
facilitează o prezentare de idei şi o acţiune organizată sau în funcţie de sarcinile actuale.
Clasificările pragmatice nu sunt definitive şi nu oferă, decât cel mult indirect şi
fragmentar, informaţii despre intensiunea obiectelor implicate în clasificare. De exemplu,
clasificarea după alfabet a cuvintelor în dicţionare, a elevilor în cataloage etc. sunt exemple de
clasificări pragmatice prin care este facilitată o anume activitate practică. Tocmai din acest
motiv, clasificările pragmatice cu-nosc o mare varietate inclusiv după scopul urmărit pentru
valorificarea lor. De pildă, clasificarea absolvenţilor după ponderea mediilor finale în
categorii diferite după notele obţinute pe parcursul şcolarizării este tot o clasificare
pragmatică, iar ele pot avea valoare orientativă în diferite faze ale cercetărilor inductive, în
stabilirea eşantioanelor (grupuri ţintă, de control etc.), în proiectarea testelor ori a
experimentelor psihologice etc. sau în sistematizarea datelor culese prin intermediul lor.
În al doilea rând, după rezultatul obţinut prin aplicarea criteriilor de clasificare,
deosebim şi alte tipuri ale acestei operaţii metodologice.
Într-o clasificare dihotomică avem un criteriu pe baza căruia ajunge în final la doi termeni-
rezultat, iar termenii obţinuţi sunt într-un raport de opoziţie logică contrară sau contradictorie.
Pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos, avem o clasificare dihotomică, întrucât
termenii sistem nervos central şi sistem nervos periferic se află în raport de opoziţie.
Clasificările politomice ating uneori un grad ridicat de complexitate, de exemplu,
următoarea clasificare a drogurilor aflate în atenţia medicilor, a psihoterapeuţilor şi a poliţiei:
Prin clasificare ascendentă se înţelege că fiecare obiect este repartizat într-o clasă de
elemente asemănătoare lui, dar mai generală. De exemplu, psihoterapeuţii încadrează amnezia
cronică în clasa superioară a afecţiunilor psihice. Comparativ cu clasificarea ascendentă, în
gândirea critică din psihologie se vorbeşte despre clasificarea descendentă, conform căreia
indivizii aflaţi într-o clasă generală sunt repartizaţi în subclase din ce în ce mai particulare. De
pildă, durerile produse de leziunile celulare pot fi de două feluri: cele fazice care sunt de
scurtă durată şi se diminuează rapid şi cele tonice care sunt constante şi de durată.
Aceste două tipuri de clasificare sunt corelative. Privite de sus în jos pe linia determi-
nării termenilor, exemplul de clasificare descendentă invocat, poate fi privit invers pe linia
generalizării termenilor ca o clasificare ascendentă. Să ne reamintim totodată că în cărţile şi
manualele tradiţionale de logică, clasificarea descendentă era numită „diviziune”.
conform căreia pe fiecare din treptele clasificării, se utilizează numai un criteriu exact. Deci,
criteriul de clasificare nu trebuie să fie vag sau evaziv şi trebuie să conţină proprietăţi
compatibile precise şi relativ uşor de identificat.
În acelaşi timp, distingem o a doua exigenţă a clasificării corecte şi eficiente:
122
10.3. Clasele-rezultat de pe aceeaşi treaptă sunt în raport de opoziţie logică
Această ultimă regulă ne spune că, pe fiecare treaptă a unei clasificări corecte, elementele af-
late în fiecare extensiune a termenilor-rezultat trebuie să se afle exclusiv obiecte care au
aceleaşi proprietăţi sau asertează că între elementele fiecărui termen-rezultat nu trebuie să
existe diferenţe substanţiale.
Aceste patru reguli de clasificare se presupun reciproc, iar nerespectarea unora din ele
atrage în mod obişnuit violarea altora. De pildă, o clasificare corectă a populaţiei dintr-o
localitate după cetăţenie şi în acelaşi timp după sex este deficitară pentru că ea ar încălca
următoa-
rele reguli de mai sus:
(a) În primul rând, este nerespectată regula unicităţii criteriului de clasificare, întrucât
pe aceeaşi treaptă a clasificării ar fi folosite simultan două criterii diferite (cetăţenia şi sexul),
iar primul din ele nici nu este suficient de precis.
(b) Pe de altă parte, această clasificare ar încălca prevederile regulii referitoare la
opoziţia dintre termenii-rezultat, întrucât clasele derivate nu pot fi nici măcar reciproc
contrare. Automat, într-o asemenea situaţie ar exista elemente care aparţin extensiunilor a cel
puţin doi termeni-rezultat. De pildă, cei care au dublă cetăţenie sau acelaşi sex ar fi regăsiţi în
cel puţin doi termeni-rezultat;
(c) În sfârşit, acest fel de clasificare populaţiei ar încălca şi regula omogenităţii inten-
sionale a fiecărui termen-rezultat. Explicaţia acestui fapt nedorit ar fi aceea că dacă după
criteriul cetăţeniei extensiunea unui termen-rezultat ar fi omogenă, ea va fi neomogenă după
criteriul sexului, întrucât ar include, deopotrivă, şi bărbaţi şi femei.
Rezumat
Cuvinte importante
1. Sistematizare.
2. Termeni.
3. Informaţii.
4. Metodologie.
5. Proprietăţi.
6. Definiţie.
7. Relaţie de definire.
8. Definit.
9. Definitor.
10. Lexical.
11. Stipulativ.
12. Gen proxim.
13. Diferenţă specifică.
14. Operaţional.
15. Genetic.
16. Enumerativ.
124
17. Erori metodologice.
18. Obiect.
13. Criteriu.
20. Clasificare.
21. Natural
22. Pragmatic.
23. Protocolar.
24. Dihotomic.
25. Politomic.
26. Ascendent.
27. Descendent.
Ilustrări de rezolvare
Exerciţii şi Probleme
II. Analizaţi propoziţiile de mai jos şi stabiliţi dacă ele dispun de o justificare:
125
1. Clasificare are o importanţă metodologică majoră.
2. Între calificarea pragmatică şi clasificarea artificială nu există diferenţe.
3. Între clasificare şi diviziune nu există diferenţe de principiu.
4. Între clasificare naturală şi clasificare pragmatică există diferenţe.
5. Memorarea ideilor şi reţinerea mecanică este clasificarea corectă a metodelor de în-
văţare.
6. Erorile de clasificare pot fi remediate.
III. Analizaţi clasificarea de mai jos şi dacă nu este corectă specificaţi erorile comise şi
încercaţi să o remediaţi:
Studenţii anului întâi sunt de următoarele feluri: femei, bărbaţi, absolvenţi ai altor
facultăţi, absolvenţi de liceu, persoane tinere sau mai în vârstă, persoane care fac prima
facultate, persoane care au serviciu, persoane care fac a doua facultate şi persoane care mai
fac o facultate, persoane care doresc să se angajeze, persoane care doresc să-şi câştige noi
competenţe şi alţii.
IV. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:
1. Calea cea mai eficientă de evitare a vaguităţii şi a ambiguităţii din discursul logic este
de a defini termenii folosiţi. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea ce definim sunt
obiectele la care se referă termenii sau cuvintele. Procesul definirii, mecanismul său este felul
în care legăm un obiect particular (obiectul ce urmează a fi definit) de alte obiecte şi prin
aceasta îi oferim o „localizare” precisă. În definirea unui termen sau a unui cuvânt îl legăm pe
acesta cât mai precis cu putinţă de obiectele la care el se referă. Există două beneficii practice
imediate ale definirii cu grijă a termenilor. Propriile noastre idei sunt clarificate şi, ca rezultat,
le putem comunica mai eficient altora. Termeni precum „justiţie”, „frumuseţe” şi
„înţelepciune”, care
tind spre vaguitate, au nevoie stringentă de definiţie.
Definiţia logică a termenilor este un proces în doi paşi. Primul pas: plasăm termenul de
definit în propriul său „gen proxim”. Pasul al doilea: identificăm „diferenţa specifică” a
termenului.
Genul proxim este acea clasă de obiecte mai extinsă căreia îi aparţine obiectul pe care
dorim să-l definim, întrucât el împarte cu ceilalţi membri ai acestei clase aceeaşi natură.
Definiţia clasică dată de Aristotel omului este de a fi „animal raţional”. În această definiţie,
„animal” este genul proxim: cea mai apropiată clasă căreia îi aparţine „omul”. De ce? Deoarece
omul împarte natura sa cu ceilalţi membri ai acestei clase. Aristotel nu a ales o clasă precum
„organism viu”, „substanţă fizică” sau „lucru”, întrucât acestea ar fi prea extinse. „Omul” pe
care el a dorit să-l definească ar fi fost grupat alături de o totalitate de obiecte cu care nu
împărţea o natură comună.
Să luăm în considerare un sortiment de jucării dintr-o cutie mare amplasată într-o came-
ră dintr-o casă aflată în oraşul Lansing din statul Iowa. Am putea spune că jucăriile se află în
cutie, în cameră, în casă sau în oraşul Lansing din statul Iowa. Toate aceste enunţuri ar fi
adevărate. Jucăriile ar trebui însă să fie comparate cu genul lor proxim. Există diferite feluri de
jucării, dar întrucât acestea sunt totalitatea jucăriilor, jucăriile din cutie se află printre ele.
Aceasta este „clasa” proprie lor.
Diferenţa specifică este caracteristica (sau caracteristicile) care fixează obi-ectul pe care
dorim să-l definim, ca separat de celelalte obiecte din genul său. În definiţia dată de Aristotel
omului este citată o singură caracteristică, raţionalitatea, ca diferenţiindu-l de toate celelalte
animale. Diferenţa specifică literalmente specifică; aceasta înseamnă că identifică speciile
particulare şi le fixează ca separate de celelalte specii din genul său. Când definim ceva,
încercăm simplu să-l identificăm cât mai precis – mai întâi, grupând-ul cu alte obiecte care sunt
126
în general similare lui, şi apoi, notând ceea ce este unic pentru el (diferenţa sa specifică) în
comparaţie ce celelalte obiecte din grup. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House Trade
Paper-backs, New York, USA, 2005)
2. Ultimul tip de raţionare este mai puţin obişnuit, dar este la fel de important. După
cum s-a văzut, unele enunţuri prin care susţinem ceva stabilesc definiţia unui cuvânt sau a unei
expresii. Deseori, trebuie să oferim justificări definiţiilor noastre, fie pentru că există o îndoială
larg răspândită referitoare la ele, fie că încercăm să-i stabilim o semnificaţie particulară într-un
context dat. Iată un exemplu: „Într-o democraţie autentică, toată puterea politică se
fundamentează pe oameni, dar constituţional vorbind, în situaţia unei monarhii, ceva din
puterea politică se bazează măcar în mod teoretic pe hotărârea monarhului. Ca atare, o
monarhie nu este democratică”.
Acum, în general vorbind, multe monarhii (cum ar fi şi aceea din Australia) sunt
democratice; argumentul dat stabileşte însă, în conformitate cu consti-tuţionalitatea şi dincolo
de acest caz particular, că monarhiile se definesc ca ne-democratice. În timp ce această
definiţie ar putea să pară neobişnuită şi chiar irelevantă pentru viaţa cotidiană din ţări ca
Australia, ea are realmente utilitate în interiorul unui context particular bine delimitat. Suntem
tentaţi a spune că, prin natura sa, raţionarea definiţională este un fel de raţionare deductivă.
(Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, London, UK,
Melbourne, AUS, 2006)
3. Clasificarea, după cum este în general înţeleasă, nu implică doar o singură repartizare
a obiectelor în grupuri separate, ci şi diviziuni ulterioare ale fiecărui grup în subgrupuri sau
subclase ş.a.m.d. Această schemă este familiară celor mai mulţi dintre noi, dacă nu din studiile
şcolare, atunci probabil din angajarea noastră în vechiul joc „Animale, Plante sau Minerale”,
mult mai frecvent numit „Cele Douăzeci de Întrebări”. Clasificarea este o trebuinţă universală.
Popoarele primitive erau obligate să clasifice rădăcinile şi seminţele ca fiind consumabile sau
otrăvitoare, animalele ca periculoase sau blânde şi celelalte triburi ca amici sau inamici. Toţi
oamenii tind să facă distincţii care sunt de importanţă practică pentru ei şi să le nege pe acelea
care nu joacă imediat un rol important în preocupările lor. Un fermier va clasifica grânele şi
legumele cu grijă şi cu amănunţime, dar el s-ar putea să califice florile drept „complicaţii
inutile”, în timp ce florarii care le comercializează le clasifică cu cea mai mare grijă, dar sunt
tentaţi să aşeze toate recoltele fermierului în categoria „produse”.
Există două motive de bază care ne conduc la clasificarea lucrurilor. Unul este practic,
celălalt teoretic. Având numai trei sau patru cărţi, cel în cauză le-ar cunoaşte pe toate dintr-o
privire, astfel încât n-ar fi nevoie să le clasifice. În schimb, într-o bibliotecă în care sunt mii de
volume situaţia este diferită. Dacă aici cărţile n-ar fi clasificate, bibliotecarul s-ar putea să nu le
găsească pe cele de care ai nevoie, iar din punct de vedere practic colecţia bibliotecii ar fi
inutilă. Cu cât este mai mare numărul obiectelor, cu atât este mai mare nevoia de a le clasifica.
Aceasta iese în evidenţă cu deosebire în cazul bibliotecilor, muzeelor, caselor de discuri muzi-
cale de un fel sau altul.
Când luăm în considerare dezideratul teoretic al clasificării, este necesar să realizăm că
adoptarea unei anume clasificări sau a unei scheme alternative de clasificare nu este o chestiune
de felul adevărat sau fals. Obiectele pot fi descrise în moduri diferite, din diferite puncte de
vedere. Schema de clasificare adoptată depinde de scopurile sau interesele clasificatorului.
Cărţile, de exemplu, vor fi clasificate diferit de bibliotecar, de legătorul de cărţi şi de către un
bibliofil. Bibliotecarul le va clasifica în conformitate cu conţinutul sau subiectul lor, legătorul
de cărţi în raport cu felul în care sunt legate, iar bibliofilul în raport cu data tipăririi sau cu
raritatea lor. Prin urmare, posibilităţile de clasificare nu sunt limitate, desigur: cel care
împachetează căr-ţile le va împărţi în conformitate cu forma şi dimensiunea lor, iar persoanele
127
animate de alte in-terese le vor clasifica diferit, în raport cu interesele lor. (Irving M. Copi, Carl
Cohen, Introdu-ction to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)
4. Clasificarea nu este prin ea însăşi o finalitate a cunoaşterii, ea este mai degrabă un in-
strument menit să ne ofere mai multe informaţii. Rezultatele clasificării trebuie să fie alese
având totdeauna în vedere faptul că sunt bine selectate doar în măsura în care ele sunt apte să ne
ofere un punct de plecare spre informaţii aflate dincolo de cele deja deţinute. A clasifica
cuvântul englezesc „probity” ca substantiv este informativ în ceea ce priveşte rolul său
lingvistic, dar calificându-l drept cuvânt alcătuit din şapte litere nu ne oferă nici o informaţie
suplimentară. O clasificare realizată astfel încât, prin gruparea pe care o face, rezultatele ei nu
reuşesc să ne ofere informaţii suplimentare va fi cu necesitate acuzată ca nespecifică, chiar dacă
ea este proiectată bine din toate celelalte privinţe. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St.
Martin Press, New York, USA, 1964)
X. PROPOZIŢIILE CATEGORICE
128
Prezentarea raționamentelor deductive directe cu propoziţii categorice presupune
discutarea următoarelor subiecte:
Pentru a pricepe aceste idei de mai sus este necesară o cunoaştere temeinică a informaţiilor
conţinute în capitolele anterioare.
Propoziţiile categorice fac parte din raţionamentele deductive şi ele au fost descoperite
acum mai bine de 2000 de ani de către Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii
ca teorie a argumentării. Cum s-a menţionat anterior, el a analizat aceste propoziţii şi şi-a
consemnat realizările sale într-o masivă lucrare numită de continuatorii săi „Organon” care
însemnă „instrument”. Propoziţiile categorice şi inferenţele imediate cu acest fel de propoziţii
129
au fost folosite de Aristotel pentru a verifica validitatea argumentelor deductive mediate,
numite „silogisme”.
Logicienii din Evul Mediu, care în marea lor majoritate se considerau aristotelicieni,
au propus patru formule şi patru vocale pentru propoziţiile categorice care îndeplinesc rolul de
premisă şi de concluzie într-o inferenţă deductivă imediată cu astfel de propoziţii, iar vocalele
şi formulele prin care ei au numit aceste propoziţii au făcut o veritabilă carieră. Mai ales vo-
calele aflate între subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor categorice, ne spun care este ca-
litatea şi cantitatea fiecărei propoziţii categorice implicată în orice fel de inferenţă deductivă,
dar şi care este extensiunea fiecărui termen. Tocmai pe acest fond şi cu notaţiile respective, în
cele ce urmează ne vom opri asupra alcătuirii propoziţiilor categorice şi a raporturilor dintre
ele sub aspectul influenţării valorii de adevăr proprie unei propoziţii de către valoarea de
adevăr a altei propoziţii care are acelaşi subiect şi predicat logic.
10
Se pare că logicienii medievali au folosit primele vocale din cuvintele latine „affirmo” şi „nego” pentru a
indica simbolic propoziţiile categorice.
130
reprezentate de aceste expresii şi formule sunt standard, iar formulele, simbolurile şi
denumirile din tabel au fost preluate şi de gândirea critică în psihologie.
Astfel se spune că simbolul A din formulele aflate în coloana doi, indică subiectul
logic al unei propoziţii categorice, în timp ce B îndeplineşte rolul de predicat logic al
respectivei propoziţii. Exemplele de propoziţii categorice vor fi exprimate prin diferite
enunțuri declarative specifice limbii române. Pe lângă aceşti doi termeni, propoziţiile
categorice conţin obligatoriu şi operaţii logice, respectiv, afirmaţia corespunzătoare
apartenenţei însuşirilor din in-tensiunea predicatului logic la indivizii din extensiunea
subiectului logic sau negaţia care exprimă neapartenenţa respectivelor însuşiri la aceste
elemente individuale.
În plus, propoziţiile categorice standard mai conţin cuantorii, operaţii logice care apar
de regulă în faţa subiectului logic şi indică câţi indivizi din extensiunea lui A posedă sau nu
posedă însuşirea redată prin B. Astfel, cuantorii plasaţi în faţa subiectului logic şi ne spun da-
că afirmaţia sau negaţia predicatului logic vizează toţi indivizii aflaţi în extensiunea
subiectului logic ori numai o parte din ei. În cazul cuantorilor standard din tabelul de mai sus,
trebuie precizat că prezenţa cuantorului „unii” în propoziţiile categorice particulare, nu
înseamnă că ar exclude eventualitatea ca:
4.1. Cuantorul plurativ, care este redat prin cuvinte ca „aproape toţi”, „aproape
niciunul”, „cei prezenţi/absenţi”, „mulţi”, „puţini” ş.a.
Asemenea cuantori speciali sunt oarecum fireşti în exprimarea obişnuită. Astfel,
printre o serie de cuantori nonstandard ar fi:
4.2. Cuantorii restrictivi, care sunt de felul numai unii sau de felul numai, amplasaţi de
regulă în faţa subiectului logic Întâlnim de pildă propoziţii categorice enunţate printr-o
construcţie lingvistică de forma
şi este clar că într-o formă specială au fost formulate propoziţii categorice particulare, care
pretind că propoziţiile categorice particulare şi spun că particulara opusă este falsă. În schimb,
dacă în faţa lui A apare doar „Numai”, enunţul respectiv admite automat două şi numai două
131
interpretări, respectiv:
Numai A este B
se transformă automat într-o propoziţie categorică universal afirmativă, dar în care termenii A
şi B şi-au schimbat reciproc rolul şi locul, ceea ce înseamnă că devine:
Toţi B sunt A
Numai A nu este B
Niciun A nu este B
De reţinut că în situaţia în care în exprimarea obişnuită a unei propoziţii universale nu
apare niciun fel de cuantor, subiectul ei logic este exprimat printr-un substantiv articulat. În
concluzie, din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie fundamentată pe logica
argumentării, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reductibili la cei standard.
132
care există între propoziţiile categorice universale de calitate diferită, adică între AaB şi AeB,
şi este reglementat de principiul necontrarietăţii. Acest raport de opoziţie contrară permite să
deducem falsitatea unei propoziţii universale din adevărul celeilalte propoziţii categorice
universale, dar el nu exclude posibilitatea ca ambele propoziţii categorice universale să fie
false. Prin urmare, raportul de contrarietate dintre AaB şi AeB este un raport de opoziţie supus
explicit restricţiilor promovate de principiul necontrarietăţii.
există între două perechi de propoziţii categorice, care formează un cuplu dintr-o propoziţie
categorică universală şi una particulară, care sunt de calitate diferită. Mai exact, raportul de
contradicţie dintre propoziţiile categorice există între AaB şi AoB, iar pe de altă parte, între
propoziţiile AeB şi AiB. Pentru fiecare pereche de propoziţii categorice de acest fel, raportul
de contradicţie permite două inferenţe sigure: din adevărul uneia din ele decurge automat
falsitatea celeilalte, iar din falsitatea uneia din ele decurge obligatoriu adevărul celeilalte.
Această situaţie se explică pe scurt prin faptul că raportul de contradicţie dintre propoziţiile
categorice menţionate este reglementat de restricţiile logice impuse de principiul terţului
exclus.
În sfârşit, între valorile de adevăr ale propoziţiilor categorice există şi un altfel de
raport logic care nu este un raport de opoziţie între propoziţiile categorice şi anume:
Acest raport există între propoziţiile categorice universale şi cele particulare de aceeași
calitate, adică între perechile formate din propoziţii categorice afirmative sau de cele negative
de cantitate diferită, adică formate dintr-o universală şi particulara corespunzătoare ei, cu
condiţia ca subiectul lor logic, respectiv A, să fie un termen nevid.
Prin urmare, raportul de subalternare ne permite două inferenţe deductive sigure
pentru fiecare pereche de propoziţii categorice: din adevărul universalei rezultă cert adevărul
particularei de aceeaşi calitate cu ea şi totodată, din falsitatea particularei rezultă cert falsitatea
propoziţiei universale de aceiaşi calitate cu ea. Pe scurt, cele patru raporturi dintre propoziţiile
categorice standard pot fi exprimate, în condiţiile specificate, printr-o schemă geometrică de
forma celei de mai jos, în care subalternarea este marcată printr-o săgeată.
133
Contrarietate
AaB AeB
Contradicţie
AiB AoB
Subcontrarietate
Schema grafică de mai sus, este cunoscută sub denumirea de „Pătrat Logic” şi a fost
inventată de Severinus Boethius (c.475-525), astfel încât se mai numeşte şi „pătratul lui
Boethius”. În această schemă sunt prezente toate felurile de raporturi logice dintre valoarea de
ade-văr a propoziţiilor categorice. Specificul acestor raporturi dintre cele patru tipuri standard
de propoziţii categorice constă în aceea că din valoarea de adevăr a unora din ele poate fi
stabilită cu certitudine valoarea de adevăr a altei propoziţii categorice sau a altor propoziţii
categorice, care au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic.
Inferenţele deductive de acest fel nu sunt însă sigurele pentru orice fel de propoziţii
categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei categorice particulare putem deriva cu
necesitate falsitatea propoziţiei categorice universale de calitate opusă şi invers, dar pe baza
adevărului propoziţiei particulare, după cum s-a precizat, nu putem stabili dacă propoziţia
categorică universală de aceeaşi calitate cu ea este tot adevărată ori este falsă.
Pe de altă parte, dintr-o anume propoziţie categorică utilizată ca premisă putem deriva
deductiv direct sau indirect o altă propoziţie categorică, iar pentru a opera corect o astfel de
inferenţă deductivă cu propoziţii categorice şi nu cu doar cu valoarea lor de adevăr este
obligatoriu să ţinem seama de extensiunea subiectului logic şi a predicatului logic din toate
felurile de propoziţii categorice.
134
subiectul logic al propoziţiei categorice. De altfel, orice fel de inferenţă deductivă cu
propoziţii categorice este obligată să ţină seama de extensiunea termenilor din premise pentru
a deduce corect concluzia sau, cu alte cuvinte, inferenţele deductive cu propoziţii categorice
ţin seama de distribuirea lui A şi B. Astfel, distribuirea subiectului logic ţine seama de
cuantorul care îl afectează după următoarele două reguli:
in schimb
în timp ce:
Această lege de raţionare decurge direct din principiul identităţii şi principiul raţiunii
suficiente şi se aplică în orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice, cu excepţia
celor din pătratul logic unde deducţia vizează doar valoarea de adevăr a propoziţiilor
categorice.
Pentru a respecta distribuirea termenilor care are valoare numai în cazul conversiunii
şi în alte inferenţe deductive cu propoziţii categorice, cum ar fi silogismele, iată un tabel
explicativ legat de acest aspect al distribuirii termenilor, în care „+” spune că termenul este
dis-tribuit, iar „-” corespunde unui termen nedistribuit:
Distribuirea termenilor
135
Tipul propoziţiei Formula Subiectul Predicatul
categorice propoziţiei
categorice
Universal afirmativă AaB + -
Particular afirmativă AiB - -
Universal negativă AeB + +
Particular negativă AoB - +
După cum se desprinde din acest tabel şi după cum s-a asertat (a se vedea regulile de la
(1) la (4) de imediat de mai sus), subiectul logic este termen distribuit doar în propoziţiile
categorice universale şi este termen nedistribuit în propoziţiile categorice particulare, iar
predicatul logic este termen distribuit exclusiv în propoziţiile categorice negative şi este
termen nedistribuit în propoziţiile categorice afirmative. În concluzie subliniem încă odată că
validi-tatea oricărei inferenţe deductive cu propoziţii categorice depinde vital de respectarea
regulii distribuirii termenilor, enunţată anterior.
Rezumat
Cuvinte importate
1. Afirmaţia.
2. Contradicţia propoziţiilor categorice.
3. Contrarietatea propoziţiilor categorice.
4. Cuantori plurativi.
5. Cuantori restrictivi.
6. Cuantori standard.
7. Formule ale propoziţiilor categorice.
8. Inferenţe imediate.
136
9. Logicieni medievali.
10. Legea distribuirii termenilor.
11. Negaţia.
12. Pătratul logic.
13. Propoziţii categorice afirmative.
14. Propoziţii categorice negative.
15. Propoziţii categorice particulare.
16. Propoziţii particulare universale.
17. Predicat logic distribuit.
18. Predicat logic nedistribuit.
19. Simboluri.
20. Subalternă.
21. Subcontrară.
22. Subiect logic distribuit.
23. Subiect logic nedistribuit.
Ilustrări
(1). Propoziţia Toate plantele sunt carnivore, care este de forma AaB, este neîndoielnic
falsă;
137
(2). Valoarea de adevăr a propoziţiei Nicio plantă nu este carnivoră, care este de forma
AeB şi a propoziţiei Unele plante sunt carnivore, care este de forma AiB, este nesigură, iar
valoarea lor de adevăr nu poate fi stabilită sigur doar pe această bază.
Răspuns:
Exerciţii şi probleme
1. Arătaţi care sunt propoziţiile categorice redate de mai jos, care este cuantorul aflat
în construcţia lor şi reformulaţi aceste propoziţii într-o formă standard:
138
(19). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;
(11). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.
(12). După cum se ştie, doar oamenii sensibili sunt muzicali.
(13). Cine seamănă vânt, culege furtună.
(14). Nu toate adevărurile sunt evidente pentru oricine.
2. Fiind date enunţurile de mai jos, pentru fiecare propoziţie categorică exprimată de
ele, stabiliţi, după caz, subalterna, contradictoria, contrara şi subcontrara:
3. Arătaţi care din cuvintele sau expresiile din următoarele construcţii lingvistice
exprimă termeni ai următoarelor propoziţii categorice, funcţia logică a acelui termen şi dacă el
este un termen distribuit sau un termen nedistribuit:
(Acest text şi schema distribuirii subiectului şi a predicatului logic din propoziţiile categorice
este preluat din: Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th. Edition, Pearson
Education Inc., 2002, New Jersey USA).
140
În prezentul capitol, vom analiza prioritar următoarele idei:
Pentru a expune aceste idei şi pentru înţelegerea lor corectă este necesară o cunoaştere
temeinică a informaţiilor conţinute în capitolul anterior, în special problema distribuirii
termenilor.
Teoria aferentă acestui capitol este repartizată în paragrafe distincte, care trebuie citite
şi înţelese în ordinea prezentării lor.
141
1. Conversiunea propoziţiilor categorice
Explicaţia este simplă: deoarece în premisă ambii termeni sunt distribuiţi ei pot fi şi în
concluzia conversiunii tot termeni distribuiţi. Regula distribuirii termenilor este respectată şi
în situaţia conversiunii propoziţiei categorice particular afirmative unde ambii termeni sunt
nedistribuiţi, iar propoziţiile particular afirmative de forma AiB se convertesc tot simplu în
propoziţii BiA, întrucât nici în cazul lor nu poate fi vorba de vreo extensiune nepermisă a
termenilor. Acestea sunt singurele feluri de conversiune acceptate fără echivoc de gândirea
critică în psihologie care se bazează pe noua logică a argumentării umane.
Să reţinem totuşi că în cazul anumitor propoziţii categorice universal afirmative, în
care A şi B ar fi termeni identici intensional şi extensional, există posibilitatea convertirii lor
tot în universal afirmative, dar acest fapt se bazează pe interpretarea concretă a termenilor şi
nu pe structura acestor propoziţii categorice. Desigur, uneori două propoziţiile categorice
universal afirmative au termeni identici, dar conversiunea lor nu este realizată pe baza regulii
ex-tensiunii termenilor, ci pe fondul conţinutului expresiilor din premisă ce corespund
termenilor care au rolul de subiect şi de predicat logic. De pildă, dacă premisa este o
142
propoziţie categorică în care termenii ei sunt în raport de identitate, ca în următoarea
propoziţie categorică:
dar ea este independentă de propoziţia anterioară, chiar dacă conţine în mare aceleaşi cuvinte.
Mai precis, nu se poate pretinde că a doua propoziţie particula negativă a fost derivată
prin conversiune din propoziţia categorică anterioară ei şi de aceea ea este adevărată.
Raţionarea obişnuită greşeşte fundamental pentru că termenul tineri din presupusa premisă
este nedistribuit ca subiect logic de particulară, dar a devenit în pretinsa concluzie termen
distribuit, în calitate de predicat de negativă. Nu negăm totuşi faptul că ambele propoziţii
categorice sunt adevărate, ci acela că niciuna din ele nu poate fi derivată din cealaltă prin
143
conversiune, iar la o analiză mai atentă se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii se
referă la situaţii diferite. În concluzie, conversiunea de orice fel a particularei negative este
total greşită.
144
2.2. Propoziţiile categorice AiB, duc concluzii de forma AoB.
145
Am constat ulterior că orice propoziţie particulară negativă poate fi în schimb obver-
tită şi deci, din această propoziţie particular negativă considerată ca premisă, poate fi derivată
concluzia de forma:
care este propoziţie particula afirmativă în care predicatul logic iniţial redat de termenul
cămașă albastră a fost înlocuit de termenul cămaşă nealbatră, dar subiectul logic a rămas
acelaşi în ambele propoziţii. Între termenii corespunzători predicatelor logice din ultimele
două propoziţii categorice – cămaşă albastră şi cămaşă nealbastră – există cel puţin un raport
de contrarietate şi, ca atare, afirmarea unuia dintre ei presupune cu necesitate negarea
celuilalt. Drept urmare, rezultă că termenul cămaşă nealbastră este negaţia termenului
cămaşă albastră. Cu toate acestea, aşa cum de altfel s-a susţinut, ultimele două propoziţii au
acelaşi înţeles.
Pe de altă parte, cea de a doua propoziţie, este particular afirmativă şi deci, ea suportă
o conversiune simplă, ceea ce înseamnă că din ea poate fi dedusă cu deplină necesitate urmă-
toarea propoziţie particula afirmativă:
Astfel, dacă redăm deducţia prin obversiune a celei de a doua propoziţii categorice din prima
şi deducţia prin conversiune simplă a celei de a treia din a doua putem utiliza în acest lanţ de-
ductiv formulele acestor propoziţii categorice particulare, fapt practicat şi de gândirea critică
în genere, nu doar de cea din psihologie.
Prin urmare, putem pretinde că din formula AoB, care corespunde primei propoziţii de
aici (Unii tineri nu poartă cămaşă albastră), rezultă prin obversiune expresia A i B, iar din
aceasta obţinem prin conversiune simplă formula B i A, dar mai putem face încă un singur
pas deductiv şi putem deriva printr-o nouă obversiune formula B o A, care ne spune că:
Să notăm că toate aceste propoziţii derivate prin obversiuni şi conversiuni repetate din pro-
poziţia categorică particular negativă iniţială sunt echivalente cu propoziţia iniţială, în
accepţia că toate propoziţiile categorice spun exact acelaşi lucru, dar în mod diferit.
Ceea ce este interesant de reţinut, este că gândirea critică în general, nu numai în cea
din psihologie, fapt preluat din logica aristotelică şi tratat pe larg de logicienii medievali, este
acela că această succesiune de obversiuni şi conversiuni repetate nu poate fi folosită în cazul
oricărei propoziţii categorice în ordinea folosită mai sus. De pildă, dacă propoziţia iniţială ar
fi de forma:
care este o particula afirmativă, iar ei îi aplicăm mai întâi o obversiune, din ea deducem
imediat propoziţia particulară:
care este o propoziţie particular negativă care ar trebui în continuare convertită, dar ştim din
cele anterioare că propoziţiile particular negative nu pot fi convertite, datorită faptului că în
orice inferenţă deductivă cu propoziţii categorice trebuie să respectăm restricţiile impuse de
legea distribuirii termenilor, ceea ce înseamnă că deducţia imediată se blochează aici.
Această situaţie este în mare parte diferită în cazul în care premisa iniţială este o
propoziţie categorică universală. De exemplu, să presupunem că premisa iniţială ar fi
următoarea propoziţie universal afirmativă:
Prin obversiune, din această premisă obţinem o concluzie de forma unei universal negative de
forma:
iar din ea, deducem imediat tot printr-o nouă obversiune propoziţia universal afirmativă:
Să reţinem că toate propoziţiile universale derivate până acum sunt identice ca înţeles
cu premisa iniţială de la care s-a pornit, dar dacă continuăm cu o nouă conversiune vom
obţine corect numai o concluzie particular afirmativă şi anume:
147
care nu mai poate fi identică ca înţeles cu niciuna din propoziţiile categorice universale ante-
rioare ei.
Desigur, şirul inferenţelor deductive imediate cu propoziţii categorice universale poate
fi şi altul numai dacă premisa de la care se porneşte este o universal negativă şi inversăm
ordinea obversiunii şi a conversiunii, dar şirul acestor inferenţe deductive imediate şi al
echiva-lenţelor dintre premise şi concluzii se va bloca în clipa în care ajungem la o concluzie
care es-te propoziţie categorică particulară.
După cum s-a văzut din combinarea repetată a conversiunii cu obversiunea propoziţii
lor categorice, există o diferenţă importantă între premisa şi concluzia acestor inferenţe
deductive imediate. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru raţionare, în special legată de
folo-sirea independentă sau împreună cu obversiunea, a conversiunii prin accident a
propoziţiilor categorice. Mai exact, din premisa conversiunii prin accident rezultă pe deplin
valid (logic co-rect) din concluzia ei, dar relaţia inversă nu mai poate fi susţinută, deoarece
concluzia conversiunii prin accident nu rezultă corect din premisa din care ea a fost obţinută.
În privinţa conversiunii simple aplicată propoziţiilor categorice particular afirmative şi
a celor universal negative, premisa şi concluzia acestui fel de conversiune pot fi derivate una
din cealaltă şi se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii simple spun cu cuvinte
diferite exact acelaşi lucru. Spre deosebire de conversiunea propoziţiilor categorice în general,
obversiunea lor se aplică la toate tipurile de propoziţii categorice, iar în situaţia obversiunii
există totdeauna un raport de identitate de înţeles, nu însă şi de formă, între premisa şi
concluzia obversiunii, ca de altfel şi în cazul conversiunii simple. În această situaţie, premisa
şi concluzia unei inferenţe imediate cu propoziţii categorice nu spune decât cu alte cuvinte
ceea ce a spus cealaltă. Acest lucru, după cum s-a văzut, se aplică aidoma şi în şirul de
conversiuni şi obversiuni prezentate în paragraful anterior. Cu alte cuvinte, atunci când în şirul
acestor inferenţe imediate urmează o conversiune prin accident, concluzia şi premisa nu mai
sunt propoziţii categorice care spun exact acelaşi lucru cu expresii lingvistice diferite. Drept
urmare, în utilizarea acestor inferenţe deductive imediate pentru probarea validităţii
silogismelor este obligatoriu să ţinem seama de aceste deosebiri între convertirea propoziţiilor
categorice.
Rezumat
148
Cuvinte importante
Ilustrări
Exemplu 1: Poate fi convertită simplu propoziţia categorică exprimată prin enunţul:
„Triunghiurile echilaterale au toate laturile egale”
Exerciţii şi probleme
1. Stabiliţi care este valoarea de adevăr a propoziţiilor care derivă prin conversiune şi
obversiune din propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite.
2. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după
caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:
3. Formaţi toate perechile posibile din propoziţiile de mai jos şi stabiliţi raporturile
logice dintre ele, iar apoi, verificaţi dacă vreuna din ele poate fi dedusă direct din cealaltă:
6. Explicaţi ce anume spun enunţurile de mai jos şi dacă din propoziţiile redate de ele
pot fi deduse prin inferenţe imediate alte propoziţii:
150
XII. RAŢIONAREA SILOGISTICĂ
151
Pe parcursul prezentării raţionării deductive umane cu silogisme vor fi expuse
următoarele idei:
Se presupune că acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea umană cu silogisme cunoaşte
deja bine chestiunile legate de termeni şi cele care au urmat acestora.
152
Cunoştinţele elementare despre silogisme sunt redate pe parcursul următoarelor
paragrafe.
au rolul de premise ale inferenţei silogistice citate, iar cel de concluzie este îndeplinit de
propoziţia categorică:
153
În principiu, deşi fac parte din categoria inferenţelor deductive mediate, în accepţiunea
conform căreia concluzia unui silogism reclamă două premise, argumentele silogistice sunt
frecvent utilizate în viaţa cotidiană de persoane care nu cunosc prea bine structura lor şi nici
exigenţele logice pe care se bazează corectitudinea şi eficienţa raţionării silogistice. Mai
exact, premisele silogismului sunt propoziţii categorice ca şi concluzia lui, ceea ce face ca
aceste inferenţe deductive mediate să fie uşor de folosit în susţinerea părerilor, fapt ce poate fi
ilustrat şi cu ajutorul unui exemplu:
În acest exemplu de raţionament silogistic, care a trezit un interes major în gândirea critică din
psihologie, premisele şi concluzia sunt exclusiv propoziţii categorice universal afir-mative.
Orice argument uman, deci şi acest silogism concret, poate fi redat, după cum se ştie,
printr-o schemă grafică de raţionare, care se va dovedi utilă pentru stabilirea corectitudinii ar-
gumentului deductiv. De exemplu, raţionamentului silogistic de mai sus îi putem asocia una
din următoarele două scheme de conchidere, pe baza căreia îi vom verifica corectitudinea (va-
liditatea), adică faptul conform căruia acest silogism este apt să producă din premise
adevărate o concluzie sigur adevărată, care a fost menţionat deja:
Astfel, prin litera C din schemele formale de mai sus este redat termenul mediu al
silogismului. Acest termen important în raţionarea silogistică apare exclusiv în premise şi el
face legătura dintre A şi B, consideraţi termenii extremi ai silogismului. Această legătură
dintre A şi B va fi redată explicit şi în mod direct de concluzia silogismului.
În funcţie de ordinea termenilor în premisele silogismului, în argumentarea silogistică
sunt implicate patru figuri silogistice, denumire preluată din logica tradiţională a argumentării
şi de gândirea critică în psihologie, a căror corectitudine este dependentă de anumite exigenţe
logice. Cele patru figuri silogistice pot fi prezentate sub forma a patru scheme de raţionare
deductivă:
154
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
A-C A-C C-A C-A
C-B B-C C-B B-C
A-B A-B A-B A-B
(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este
distribuit);
155
(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o extensiune mai mare de-
cât în premisa din care provine;
(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;
(4) Totdeauna când o premisă este negativă şi concluzia derivată din pre-mise este
negativă (concluzia nu poate fi afirmativă);
(5) Când ambele premise sunt afirmative, concluzia derivată din ele este tot afirmativă
(concluzia nu poate fi negativă);
(6) Cel puţin una dintre premisele silogismului este o propoziţie categorică universală;
(7) Totdeauna când una din premise este propoziţie particulară, concluzia dedusă din
premise este obligatoriu propoziţie categorică particulară (ea nu va fi propoziţie categorică
universală). Aceste restricţii sunt cunoscute şi ca „legi speciale de raţionare silogistică”.
Aşa cum s-a afirmat, frecvent, în locul unui argument complet este formulată o entimemă şi
de pildă este formulată explicit doar concluzia argumentului:
156
Convingerea subiectivă este o iluzie, iar ideea
câştigului la loterie este o convingere subiectivă
Desigur există şi alte forme de entimeme în cazul silogismelor, de pildă, se exprimă numai
una din premise şi concluzia argumentului, adică se spune:
fără a exclude situaţia ca raţionamentele silogistice formulate deseori de cineva să fie de-a
dreptul incorecte.
5. Verificarea silogismelor
(i). AaB
Ca atare, această premisă a silogismului analizat poate fi redată simbolic prin formula:
(ii). CaA
Simbolul C din formula (ii) nu poate exprima decât termenul mediu al silogismului
care corespunde expresiei lingvistice „guvern demn de respect”, întrucât A este subiect logic
al concluziei, iar B îndeplineşte rolul de predicat logic al concluziei. De acest fapt ne
convingem din formula (i) de mai sus şi întrucât termenul „guvern demn de respect” apare şi
în cealaltă premisă a silogismului analizat, care ne spune că:
(iii). CaB
Prin urmare, schimbând ordinea în care au fost numerotate propoziţiile categorice, re-
iese că silogismul iniţial este construit după următoarea schemă de inferenţă corespunzătoare
celei de a treia figuri silogistice şi anume:
CaA
CaB
AaB
Pe baza acestei scheme de raţionare realizăm că argumentul silogistic dat iniţial este
logic-incorect sau nevalid, întrucât el încalcă cea de a doua lege de raţionare silogistică din
cele enumerate mai sus. Într-adevăr, restricţia de raţionare privind distribuirea termenilor,
valabilă şi în cazul inferenţelor deductive imediate, este nerespectată, pentru că A, în calitate
de subiect logic al concluziei, apare ca termen distribuit, dar A provine din prima premisă în
158
care el a fost termen nedistribuit. În concluzie, putem susţine că silogismul analizat este logic-
incorect ori nevalid, iar aceasta înseamnă că deşi nu este exclus ca premisele lui să fie
adevărate din ele a fost dedusă o concluzie care nu este implicată cu necesitate de aceste
premise, iar această concluzie nu este exclus să fie chiar o propoziţie falsă.
Desigur, concluzia de forma AaB de aici ar putea fi dovedită cu ajutorul altor premise,
într-o altă figură silogistică, dar acum, în această figură silogistică, ea n-ar putea fi decât o
concluzie de forma AiB, adică o propoziţie categorică particular afirmativă de următorul fel:
Rezumat
Cuvinte importante
Test de autoevaluare
159
Exemplu: Evaluaţi următorul silogism şi stabiliţi dacă este o inferenţă deductivă
corectă:
şi ele nu au nici un termen distribuit. Ca atare, termenul mediu care apare doar în premise şi
este redat aici de cuvântul „germani” nu este distribuit în niciuna din ele. Drept urmare, silo-
gismul acesta, care ne spune că ar rezulta concluzia luteranismul este o formă de catolicism,
este de fapt incorect şi ajunge la o concluzie falsă din două premise adevărate. De fapt, acest
silogism încalcă pe puţin două legi speciale de raţionare silogistică, legea (1) şi legea (6).
Exerciţii şi probleme
I. Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau un silogism, iar dacă răspunsul
este afirmativ, verificaţi dacă silogismul este corect sau nu:
(1). Toate drumurile duc la Roma şi toate autostrăzile sunt drumuri. Prin urmare, unele
autostrăzi duc la Roma.
(2). Nicio persoană decentă nu consumă sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care con-
umă asemenea sandvişuri sunt persoane emotive. Deci, rezultă că persoanele decente nu sunt
emotive.
(3). Diferite persoane cu afecţiuni psihice manifestă agorafobie, iar cei ce sunt afectaţi
de agorafobie beneficiază de asistenţă psihologică. Ca atare, multe persoane cu afecţiuni
psihice beneficiază de asistenţă psihologică.
(4). Generozitatea unei persoane se justifică prin aceea că orice persoană care
manifestă umanism în relaţiile lui cu alţii este un om generos.
160
(5). Numai oamenii sensibili se simt dezavantajaţi când cineva trece cu vederea
părerea lor, dar oamenii sensibili sunt muzicali şi prin urmare conchid că oamenii muzicali se
simt deranjaţi când părerea lor este nesocotită.
(6). Dacă dumneavoastră negaţi că aptitudinile practice ale cuiva sunt in-compatibile
cu inteligenţa, iar eu susţin că ele sunt inseparabile, putem fi ambii de acord că există oameni
inteligenţi care au aptitudini practice.
(7). Nici un fel de afecţiune psihică produsă de mediul de lucru nu este ereditară
întrucât multe afecţiuni psihice sunt dobândite în activitatea cotidiană. Reiese clar că multe
disfuncţii psihice pot fi produse de tipul de activitate.
(8). Cei care au putinţa de a face chiar fac ceva. Cei care nu fac nimic, dau sfaturi. Prin
urmare, cei care dau sfaturi nu fac nimic.
(9). Ori de câte ori creşte rata sinuciderilor înseamnă că viaţa oamenilor s-a înrăutăţit.
Aşa stând lucrurile, deoarece în vremea din urmă s-a diminuat rata sinuciderilor, cred că viaţa
oamenilor a înregistrat un declin.
(10). O căsătorie care este plină de ieşiri nervoase reciproce din partea soţilor este o
căsătorie nefericită şi trebuie căutată o soluţie. Prin urmare, când soţii sunt nefericiţi este mai
mult ca sigur că vor ajunge la divorţ sau la psihoterapeut.
(11). Numai cei sensibili pot fi oameni de artă şi întrucât numai oamenii muzicali sunt
sensibili, am convingerea că oamenii de artă sunt muzicali.
(12). Cei tăcuţi lucrează bine şi cu spor, dar a lucra bine şi cu spor înseamnă să meriţi
laude din partea celor din jur. Prin urmare, cei lăudaţi de cei din jurul lor sunt oameni tăcuţi.
(13). Nici un ipocrit nu este apreciat, deoarece toţi ipocriţii sunt mincinoşi şi nici un
om apreciat nu este mincinos.
(14). Nicio boală produsă de mediu nu este ereditară, iar unele disfuncţii psihice nu
sunt nu sunt ereditare. Reiese că unele disfuncţii psihice sunt produse de mediu.
(15). Toţi oamenii calculaţi sunt mai mult ca sigur interesaţi şi întrucât nu există
oameni calculaţi care să fie generoşi, rezultă că oamenii calculaţi nu sunt generoşi.
(16). Deduceţi printr-un silogism concluzia „Unele inferenţe deductive nu sunt valide”
şi verificaţi apoi corectitudine logică a acelui silogism.
(17). Nicio persoană care preţuieşte adevărul nu este politician pentru că toţi
politicienii promovează interese partizane şi prin urmare, cei ce promovează interese
partizane nu preţuiesc adevărul.
(18). Multe din filmele difuzate la posturile TV nu sunt făcute după opere literare de
real succes. Dar operele literare de real succes sunt valori inconte-stabile de unde reiese clar
că multe din filmele difuzate la TV nu sunt valori in-contestabile.
(19). Toate autostrăzile fac legătura directă între oraşe, dar destule drumuri nu sunt
autostrăzi şi ca atare, multe drumuri nu fac legătura între oraşe.
(20). În preajma alegerilor politicienii sunt angajaţi în campanie electorală, însă cei
angajaţi în campanii electorale sunt doritori de bani mulţi, de unde reiese că politicienii îşi
doresc bani mulţi.
II. Analizaţi spusele autorilor din textele de mai jos şi încercaţi să explicaţi ideile la
care ei se referă:
1. Până în secolul 19, logica a coincis în întregime cu silogistica scolastică, iar până în
ultima parte a celei de a doua jumătăţi a acestui secol psihologia ra-ţionării a urmat-o
îndeaproape. Un silogism conţine două premise, fiecare dintre acestea conţinând câte un
singur
cuantor; de exemplu:
161
Unii atleţi se ocupă cu pregătirea lor fizică
Toţi cei care se ocupă de pregătire fizică sunt sportivi
Unii atleţi sunt sportivi
162
XIII. RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ
CU PROPOZIŢII COMPUSE
2. Operatori propoziţionali.
5. Argumentarea ipotetico-categorică.
163
6. Argumente deductive disjunctivo-categorice.
164
Drept urmare a subiectelor anunţate, acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea cu
propoziţii compuse trebuie să ştie bine chestiunile legate de argumentarea umană deductivă
analizate până acum
În cazul inteligenţei naturale sunt folosite adesea raţionamente alcătuite din propoziţii
compuse, care sunt alcătuite din propoziţii mai simple decât ele. Valoarea de adevăr a
propoziţiilor compuse rezultă din cea a propoziţiilor mai simple aflate în alcătuirea lor, dar şi
de proprietăţile operatorului propoziţional care le leagă. Primele cercetări asupra acestor
raţionamente au fost datorate învăţaţilor antici, care au trăit aproximativ un secol după
Aristotel şi au constituit şcoala megarico-stoică din Grecia Antică. Cercetările şi rezultatele
obţinute de megarico-stoici au fost uitate iniţial, iar studiul lor a fost reluat independent de ele
abia în plin Ev Mediu şi mai ales mai târziu în secolul al XIX-lea de cei preocupaţi să elimine
anumite dificultăţi din raţionarea deductivă algoritmică a vremii. Asemenea propoziţii
compuse sunt folosite actualmente şi de inteligenţa artificială.
2. Operatorii propoziţionali
165
adevăr a propoziţiei compuse pe care o produce. De pildă, dacă avem o propoziţie simplă
falsă, să spunem propoziţia 2+2 = 5, negaţia ei, respectiv:
este evident o propoziţie compusă adevărată în care cuvintele „nu este adevă-rat că …”
exprimă operatorul propoziţional negaţie care a transformat falsitatea propoziţiei simple 2+2
= 5 în adevărul propoziţiei compuse produse de el. Desigur, lucrurile stau cu totul altfel, dacă
am pleca de la o propoziţie mai simplă adevărată, de pildă, de la propoziţia 2+2 = 4. În aceste
noi condiţii, acelaşi operator propoziţional ar transforma adevărul acestei propoziţii simple în
falsitatea propoziţiei compuse căreia el i-a dat naştere:
Gândirea critică din psihologie studiază prioritar aceşti şase operatori propoziţionali şi
preia din logica formală simbolurile numerice pentru adevăr şi fals, denumirea de „funcţii de
adevăr” pentru propoziţiile compuse, cel de „variabile” pentru propoziţiile elementare din al-
cătuirea lor şi denumirea de „tabele de adevăr” pentru definiţiile propoziţiilor compuse. În
tabelul de adevăr de mai sus sunt redate definiţiile acestor şase operatori propoziţionali,
despre care gândirea critică în psihologie consideră că sunt implicaţi cel mai adesea în
argumentarea umană obişnuită sau în cea a profesioniştilor în ştiinţe umaniste, dar cu ajutorul
cărora pot fi traduşi oricare din ceilalţi operatori propoziţionali.
Înainte de a trece mai departe precizăm că, aşa cum rezultă şi din acest tabel, cu
excepţia negaţiei care este operator propoziţional de un singur element, toţi ceilalţi operatori
reţinuţi sunt binari, ceea ce înseamnă că ei produc o propoziţie compusă (funcţie de adevăr)
din minim două propoziţii mai simple (din două variabile propoziţionale). Mai mult decât atât,
din tabelul de mai sus reiese că, la nivel general, fie că este vorba de situaţii obişnuite, fie de
166
cele legate de cunoaşterea ştiinţifică, întâlnim în discuţii sau în texte două feluri de disjuncţie,
neexclusivă şi exclusivă, care au definiţii diferite în tabelul de mai sus. De reţinut însă că în
limbile contemporane, inclusiv în limba română, nu mai există cuvinte ori expresii
corespunzătoare pentru aceste feluri distincte de disjuncţie, iar în română ambele sunt redate
prin expresii ca „sau …, sau …”, „fie …, fie …”, „ori …, ori …, deşi limba latină dispunea de
expresii total diferite: „vel …, vel …” pentru disjuncţia neexclusivă şi „aut …, aut … pentru
cea exclusivă11. În aceste condiţii, pentru a diferenţia între aceste două feluri diferite de
disjuncţie este important să înţelegem exact despre ce este vorba într-un text disjunctiv. De
pildă, în următorul enunţ:
în care, aceleaşi cuvinte „sau …, sau …” exprimă o disjuncţie exclusivă, deoarece nici un
individ nu poate fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. Este desigur presupus că niciunul din
cuvintele „sau” nu a fost folosit altfel în aceste expresii decât cu înțelesul său fundamental.
Logica formală are totuşi meritul de a fi arătat că disjuncţia exclusivă poate fi tradusă
şi exprimată ca negaţie a unei conjuncţii formată din două disjuncţii neexclusive, în care unul
din termeni negat. Definiţia disjuncţiei exclusive a fost preluată şi de gândirea critică în
psihologie, iar ea arată în felul următor:
în care echivalenţa este redată prin semnul „” şi ea poate fi tratată şi ca un condiţional
reciproc:
11
Pentru detalii a se consulta: Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983
167
La rândul său, condiţionalul, poate fi redat fie prin negaţia unei conjuncţie în care
consecventul condiţionalului iniţial este negat:
fie poate fi exprimat şi prin intermediul unei combinaţii între alţi doi operatori propoziţionali,
adică printr-o negaţiei şi o disjuncţia neexclusivă:
Din definiţiile de mai sus reiese evident că la nivelul gândirii critice în psihologie şi al
logicii argumentării, discutarea raţionării umane cu propoziţii compuse, poate recurge
frecvent la numai trei operatori propoziţionali, respectiv, la negaţie, conjuncţie şi disjuncţie
neexclusivă, iar referinţele la alţi operatori logici pot fi făcute numai în limita unor nevoi
speciale. Acest fapt este desigur de un real ajutor nu doar pentru logica formală şi pentru
gândirea critică în psihologie, ci şi în cazul unei raţionări nespecializate în domeniu, dar de
care trebuie să ţină seama inclusiv gândirea critică în psihologie. Explicaţia este simplă,
întrucât indiferent dacă el este competent sau nu, orice om normal psihic apelează şi la
raţionamente cu propoziţii compuse, nu doar la silogisme.
Raţionarea deductivă, dar nici cea inductivă nu face excepţie, apelează adesea la
raţionamente în care una din premise este o propoziţie compusă în care apare un alt operator
propoziţional decât negaţia, conjuncţia ori disjuncţia. Acest alt operator propoziţional poate fi
redus cu ajutorul definiţiilor (1) – (5) numai la aceşti trei operatori propoziţionali negaţie ,
conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, cu precizarea că în formulele rezultate pot apărea diferite
feluri de paranteze, chiar altele decât cele de mai sus.
Trebuie reamintit acum că psihologia cognitivă, care iniţial s-a ocupat numai de
raţionarea silogistică, a trecut chiar mai demult la un studiu al argumentării deductive cu
propoziţii compuse, despre care reputaţi psihologi apreciază că ar fi inevitabilă în cazul
oamenilor normali psihic preocupaţi de activităţile lor zilnice simple, dar mai ales în situaţia
celor care se
ocupă de activităţi mai complicate sau ştiinţifice.
Înainte de a ne ocupa de raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai
complicate, dilema este unul din acestea, precizăm că cele mai frecvente argumente deductive
au maxim două premise, din care doar una este o propoziţie compusă, iar cealaltă este o
propoziţie categorică. Inferenţele deductive de acest fel sunt relativ simple. Ele sunt folosite în
cele mai diverse cazuri, inclusiv de oamenii obişnuiţi, întrucât ei se află într-o situaţia în care
nici nu pot folosi alte feluri de argumente. De reţinut că există asemenea argumente care sunt
inevitabile şi nu sunt absolut ireproşabile din perspectiva gândirii critice în psihologie. Acesta
este un motiv extrem de serios care impune evaluarea acestor raţionamente deductive cu
propoziţii compuse şi stabilirea pe cât posibil a rolului şi a locului lor în raţionarea umană.
168
5. Argumentarea ipotetico-categorică
După cum se observă, acest argument deductiv ipotetico-categoric conţine o a doua premisă
care este propoziţie categorică afirmativă ca şi concluzia lui. Mai exact, a doua premisă preia
antecedentul condiţionalului din premisa iniţială a inferenţei, în timp ce concluzia ei susţine
de fapt consecventul acestui condiţional. Din punctul de vedere al gândirii critice în
psihologie, dar şi din cel al logicii argumentării, această inferenţă ipotetico-categorică poate fi
exprimată prin următoarea schemă de raţionare:
pq
p
q
169
corespunde respingerii, cu ajutorul negaţiei, a consecventului din condiţionalul anterior ei.
Astfel,
noului argument ipotetico-categoric îi corespunde schema de raţionare de mai jos:
pq
q
p
Insistăm asupra faptului că cea de a doua premisă a acestei inferenţe nu este altceva
decât negaţia afirmaţiei făcută de consecventul condiţionalului iniţial, ceea ce se observă clar
din schema lui de raţionare. Încă din medievală logica era cunoscut acest argument, iar
schema lui de raţionare este numită de atunci „schemă de argumentare ipotetico-categorică
modus tollens”. Raţionamentul modus tollens, în limbajul obişnuit, „modul negativ”, este în
fond o modalitate de respingere a antecedentului condiţionalului iniţial, prin negarea
consecventului care îi urmează.
Aşa cum subliniază gândirea critică în psihologie care se inspiră din logica
argumentării, raţionamentele ipotetice modus tollens sunt frecvent utilizate în dispute sau
controverse de idei, cu scopul respingerii de aserţiuni, ipoteze, opinii ori păreri avansate sau
propuse de un eventual interlocutor. Cercetările de psihologie cognitivă dedicate utilizării
argumentelor ipotetice modus tollens au scos în evidenţă dificultăţile cu care se confruntă
raţionarea umană obişnuită în legătură cu folosirea acestor argumente deductive.
pVq
p
q
170
Din păcate, se probează că această schemă de argumentare disjunctivo-categorică este
nevalidă, dacă prima lui premisă ar fi o disjuncţie neexclusivă. Deci, dacă „sau” din prima
premisă reprezentat aici de simbolul „V” exprimă o disjuncţia neexclusivă, cum a fost folosit
iniţial acest simbol, argumentul deductiv este incorect. Mai mult, în situaţia în care prima pre-
misă a inferenţei deductive ar fi o disjuncţie neexclusivă, ambele variante prezentate în prima
premisă ar putea fi adevărate, iar în acest caz n-ar fi deloc exclus ca pacientul suspectat de an-
xietate să sufere de ambele afecţiuni psihice, adică el să sufere şi de obsesie şi de compulsie.
Întrucât în acest fel raţionamentul deductiv ponendo-tollens este nevalid el este în
acelaşi timp periculos pentru cei care nu realizează acest lucru, deoarece dacă aceştia sunt
impresionaţi numai de conţinutul lui, nu este exclus ca inferenţa disjunctivo-categorică de mai
sus să ne conducă de la premise adevărate la o concluzie falsă. Cum se explică nesiguranţa
acestui argument folosit nu numai în raţionarea obişnuită, dar utilizat şi în cea sistematică?
Răspunsul cerut constă în următoarele.
Să presupunem că medicul psihiatru sau psihoterapeutul au stabilit deja că starea
psihică deficitară a pacientului anxios se datorează exclusiv nevrozei obsesive şi că el nu
prezintă absolut niciunul din simptomele specifice nervozităţii complusive. Deci, medicul este
astfel îndreptăţit să formuleze premisa care coincide cu propoziţia categorică Pacientul anxios
nu suferă de compulsie, care însă ne conduce la un alt fel de argument disjunctivo-categoric.
Pe această baza, din prima premisă a raţionamentului de mai sus, care este propoziţie
disjunctivă şi din a doua premisă, care este o propoziţie categorică negativă care respinge una
din variantele disjunctive iniţiale, psihiatrul ori psihoterapeutul este îndreptăţit să recurgă la
un raţionament deductiv tollendo-ponens de felul următor,
pVq
q
p
care deşi porneşte de la o disjuncţie neexclusivă, este fără dubii un argument deductiv valid.
Se va reţine deci că argumentele deductive care debutează cu o premisă care este
disjuncţia neexclusivă sunt nevalide în varianta modus ponendo-tollens („afirmativo-
negativ”), dar sunt valide în situaţia argumentelor disjunctive tollendo-ponens (negativo-
afirmative). În acest fel, gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării
presupune valorificarea unor informaţii suplimentare bine stabilite şi produce chiar o
modificare a calităţii şi a structurii unor schemelor formale de argumentare. De aici, rezultă că
practicarea dezinteresului total faţă de schemele de raţionare concrete prezintă un pericol real
pentru psihologi.
Spre importanţa aceloraşi informaţii suplimentare ne conduce şi dispariţia anunţată a
indistincţiei strict lingvistice dintre particulele lingvistice ce redau o disjuncţie neexclusivă
sau una exclusivă. Această situaţie a limbajului actual implică o înţelegere cât mai exactă a
înţelesului cuvintelor şi al enunţurilor, pentru a stabili exact raportul dintre cuvintele
importante aflate în construcţia strict lingvistică a exprimării variantelor disjunctive. Astfel,
reamintim ideea că disjuncţia exprimată de enunţul următor:
171
indică o disjuncţie exclusivă, întrucât cuvintele „sănătos” şi „bolnav” introduc termeni opuşi
cel puţin în mod contrar. Niciun om şi nici un organism viu nu poate fi în exact acelaşi timp şi
din acelaşi punct de vedere şi sănătos şi bolnav.
Pe baza acestei propoziţii, putem formula un raţionament disjunctivo-categoric concret
de următorul fel:
pWq
p
q
pWq
q
p
Deşi în acest al doilea caz nu mai are importanţă din punctul de vedere al diferenţierii între
disjuncţia neexclusivă şi cea exclusivă, disjuncţia exprimată de prima premisă a
raţionamentului disjunctivo-categoric de mai sus a fost redată prin semnul „W” prin care am
simbolizat iniţial disjuncţia exclusivă, cu toate că orice fel de inferenţă disjunctivo-categorică
este logic-corectă. Pentru a distinge totuşi dacă prima premisă a inferenţei disjunctivo-
categorice redă o disjuncţie exclusivă ori una neexclusivă, trebuie totuşi să ţinem seama şi de
informaţiile suplimentare disponibile pentru a soluţiona corect problema validităţii oricărui
raţionament disjunctivo-categoric.
Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe noua logică a
argumentării, trebuie să luăm în considerare faptul că raţionamentele propoziţionale deductive
172
va-lide, indiferent de simbolul utilizat, ne pot conduce la concluzii sigur adevărate cu condiţia
să fi pornit de la premise adevărate, dar concluziile acestor inferenţe se pot modifica uneori
radical în urma dobândirii ulterioare şi a unor informaţii suplimentare, care nu schimbă în nici
un fel corectitudinea structurilor logice prin care au fost obţinute concluziile iniţiale. Acest
lucru este perfect valabil indiferent dacă este vorba de raţionarea obişnuită sau de cea savantă
şi in-diferent dacă într-o situaţia sau alta au fost utilizate schemele de raţionare disjunctivo-
catego-rice analizate sau cu totul altele.
De exemplu, există tipuri de argumente cu premise compuse mai complexe decât cele
analizate, care îşi combină premise de tipul celor anterioare şi sunt folosite într-un domeniu
științific sau obişnuit. Să considerăm o dilemă constructivă simplă căreia îi corespunde
schema următoare:
A sau B
A C
BC
C
şi să cităm şi un exemplu:
AVB
A C
B C
C
În viaţa de toate zilele sau în ştiinţă sunt folosite adesea şi dileme mai complicate, dar şi
diferite raţionamente deductive cu propoziţii compuse diferite, cum sunt şi cele două de
următorul fel:
Această explicaţie a raţionării umane este datorată în special lui Martin D. S Braine
încă din 1978, însă la ea au contribuit şi alţi renumiţi psihologi cognitivişti ca Jonathan St. B.
T. Evans (1980), Steve E. Newstead (1980), Lance J. Rips (1983), David P. O’ Brien (1994)
sau Ira A. Noveck (1998), iar mulţi dintre ei au încercat modelarea pe calculator a raţionării
umane.
În cazul argumentelor ipotetico-categorice de tipul ponens, mintea ome-nească, ne
spune Martin D. S Braine, dispune chiar prin natura ei de o regulă de raţionare de următorul
fel:
iar raţionatorul nu cunoaşte logica formală şi nici gândirea critică în psihologie, el va parcurge
următorii paşi până va ajunge să descopere concluzia.
(1). Mai întâi, el va raţiona după regula argumentării ipotetico-categorice care se află
în mintea lui şi din moment ce este dat că:
9.4. B şi non-B
174
(3). Din moment ce a ajuns la această contradicţie logică, argumentatorul va considera
în final că rezultă:
Intuită încă din 1943 de Kenneth J. Craik (1914-1945), teoria modelelor mentale
dedicată explicării psihologiei raţionării propoziţionale a fost dezvoltată ulterior de Ned Block
în 1981, Deidre Genter şi Allison L. Stevens în 1983, Teun A. van Dijk tot în 1983, la care s-
au adăugat Philip N. Johnson-Laird (1983), Walter Shaeken (1990), Walter Kinsch (1998),
Ruth M. J. Byrne (2002). Stephanie C. Payne (2003) şi a fost prezentată cu amendamente noi
datorate lui Philip N. Johnson-Laird (2006).
Conform acestei teorii cognitiviste despre capacitatea umană de a argumenta
propoziţional, raţionatorul construieşte în minte anumite modele mentale specifice lumii
„reale” cu care el se confruntă sau despre care este obligat cumva să relateze. Această lume
este descrisă de premisele argumentului său, dar fără a reda prin ele absolut toate informaţiile
pe care le-ar deţine. Astfel, în fiecare situaţie de argumentare, cel care raţionează dă expresie
prin intermediul modelului mental propriu premiselor numai informaţiei pe care o consideră
ca indispensabilă pentru promovarea concluziei, iar restul informaţiilor despre lucrurile la
care se referă premisele rămân tacite în mintea lui.
În aceste condiţii, modelul mental implicat în premisele raţionamentului său este doar
o reprezentare ideală proprie lui şi care este asemănătoare stării reale pe care o are în vedere.
Deşi ea păstrează însuşiri considerate de raţionator ca esenţiale pentru starea de fapt pe care o
caracterizează, conţinutul modelului metal propriu ei este flexibil şi poate integra ulterior noi
informaţii. În acelaşi timp, modelul mental al raţionatorului este specific câmpului său de
cunoştinţe şi poate fi relativ restrâns, întrucât reprezintă opiniile argumentatorului despre
fenomenele materiale sau ideale cu care el intră în contact, iar imaginea lui despre situaţia
vizată de premise poate fi fragmentară în raport cu realitatea. De exemplu, să presupunem că
pe o tablă se află desenate două figuri geometrice, iar dacă raţionatorul nu are cunoştinţe de
geometrie iar în mintea lui apare pe respectiva tablă un model mental care include două figuri
geometrice simultane, adică, de exemplu, un model mental de forma:
175
Prin urmare, el va realiza că pe tablă se află un cerc şi un triunghi şi, posibil, va formula
propoziţia:
care ne-ar spune că pe tablă există o conjuncţie între negaţia unui cerc şi afirmarea unui
triunghi, iar în figura de imediat mai sus simbolul „” prin care am redat anterior negaţia
logică în calitate de operator logic propoziţional, exprimă acum inexistenţa cercului. În
schimb, dacă raţionatorul realizează situaţia redată de propoziţia:
Prin urmare, raţionarea umană normală preia sub forma modelelor mentale, în multe
cazuri inconştient, trei operatori propoziţionali, respectiv, negaţia, conjuncţia şi disjuncţia,
despre care s-a arătat anterior că au capacitatea să-i traducă pe toţi ceilalţi operatori
propoziţionali puşi în evidenţă de logica bivalentă formală, operatori preluaţi şi de gândirea
critică în psihologie. Ca atare, se poate susţine că teoria psihologică a modelelor mentale
acoperă absolut orice fel de raţionare umană indiferent de propoziţiile compuse cu care
operează.
Trebuie însă reţinut că teoria modelelor mentale a făcut şi o serie de precizări
importante referitoare la raţionarea umană, specifice argumentării obişnuite. Se consideră
astfel că:
176
(1). Procesarea mentală umană este dominată de un principiu fundamental conform că-
ruia se cere
şi, drept urmare, în cazul argumentului disjunctiv tollendo-ponens despre care am discutat,
raţionatorul va formula de regulă explicit numai concluzia lui:
177
PC
este sigur adevărată, iar simbolul „” reprezintă aici deducţia calculatorie. Acum să mai
presupunem că la antecedentul lui , care ar reprezenta un raţionament valid, mai adăugăm
alte idei tot adevărate a căror mulţime o reprezentăm prin S. Din punct de vedere algoritmic se
va spune că şi următoarea formulă exprimă tot o implicaţie formală de felul următor:
(S & P) C
Aceasta înseamnă că din punct de vedere algoritmic, C este implicată de orice fel de
combinaţii de propoziţii adevărate.
Cu alte cuvinte, în cazul gândirii algoritmice adăugarea la premisele iniţiale de
informaţii noi adevărate nu transformă un argument care anterior s-a dovedit deductiv-valid
într-un raţionament nevalid. Fără a respinge total raţionarea algoritmică, gândirea critică în
psihologie fundamentată pe logica argumentării, pledează prioritar pentru raţionarea
nemonotonică, iar acest fel de raţionare depăşeşte aspectele clasice de tip formal anterioare
ale distincţiei rigide între deducţie şi inducţie, dar fără a neglija diferenţele principiale dintre
aceste două feluri de raţionamente privitoare la validitate.
Mai mult decât atât, gândirea critică în psihologie subliniază că concluziile anterioare
eronate nu infirmă validitatea raţionamentelor deductive. Greşelile de raţionare pot fi
rezultatul firesc al lipsei de competenţe a raţionatorului privind argumentele folosite. În
consecinţă, ea insistă asupra faptului că deseori respingerea autenticităţii unei concluzii ori
înlocuirea ei cu alta poate fi urmarea câştigării ulterioare de informaţii şi nu a faptului că ea n-
ar fi fost derivată valid din premisele iniţiale. În această ordine de idei, gândirea critică în
general nu doar cea din psihologie nu respinge faptul că lipsa unor informaţii suficiente sau în
absenţa unor competenţe, a presiunii exercitată asupra raţionatorului de diferite interese,
neatenţia lui sau diferitele sale afecţiuni psihice etc., pot fi cauza unei raţionări deficitare din
punct de vedere formal sau chiar al gândirii critice în psihologie.
După cum s-a precizat, raţionarea nemonotonică este acum specifică şi unor specialişti
în construcţia de calculatoare şi sisteme de operare inedite. Această construcţie are în zilele
noastre denumiri ca „raţionare firească”, „normală”, „provizorie”, „amendabilă” etc. şi nu este
caracteristică argumentării tradiţionale, adică raţionării deductive strict formale din logica cla-
sică şi din calculul algebric algoritmic.
Raţionarea nemonotonică este specifică argumentelor studiate de gândirea critică din
psihologie şi de noua logică a argumentării. Ea este proprie raţionării naturale şi nu celei
artificiale de până acum, fiind specifică şi cercetătorilor elevaţi din multe alte domenii,
inclusiv persoanelor fără o educaţie superioară. De reţinut însă că gândirea critică indiferent
de domeniul în care este folosită nu infirmă corectitudinea logică a schemelor de inferenţă
studiate, dar ţine seama de progresele ştiinţifice confirmate.
Pentru a clarifica această aserţiune, să luăm ca exemplu, două propoziţii categorice
adevărate care ar fi invocate ca premise ale unui silogism:
(1) Tom este câine
(2) Toţi câinii percep ultrasunete
178
din care este derivată deductiv, ireproşabil din punct de vedere silogistic, concluzia care este
la rândul ei o propoziţie categorică adevărată pe baza premiselor:
Raţionamentul deductiv prin care a fost obţinută concluzia (3) este un silogism valid
(absolut corect logic), care satisface integral restricţiile şi exigenţele logice fundamentale
specificate. Logicienii medievali, care au studiat amănunţit raţionarea umană, au conferit
denumiri speciale modurilor silogistice valide şi l-au numit pe acesta Barbara. Să reţinem că
acest silogism este o inferenţă deductivă ireproşabilă logic şi extrem de puternică din prima
figură silogistică, căruia îi este proprie următoarea structură sau schemă de raţionare:
A este C
Toţi C sunt B
A este B
în care A înlocuieşte numele propriu Tom, litera B a luat locul cuvintelor animale care percep
ultrasunete, iar C este un simbol pentru câinele din exemplul de mai sus. Se ştie încă de la
Aristotel că acest silogism este un raţionament deductiv extrem de sigur, ceea ce înseamnă că
în condiţiile în care premisele lui sunt propoziţii adevărate, este indiscutabil că şi concluzia
derivată din ele este tot o propoziţie categorică adevărată.
Din perspectiva gândirii critice în psihologie şi a logicii argumentării transformată de
ea, problema care se pune este dacă nu cumva ar exista informaţii suplimentare relevante
pentru premise sau pentru concluzie care ne-ar obliga să punem la îndoială adevărul vreuneia
din ele, deşi raţionamentul este ireproşabil, iar propoziţiile categorice invocate sunt sigur
adevărate. De exemplu, informaţia suplimentară obţinută ulterior construcţiei acestui
silogism, conform căreia Tom este surd din naştere ne obligă să renunţăm la ideea că Tom
percepe ultrasu-netele, adică ne impune să renunţăm la adevărul propoziţiei categorice
derivată drept concluzie şi să ne îndoim de faptul că absolut Toţi câinii percep ultrasunetele.
Să continuăm şi să mergem mai departe. Să admitem, de pildă, ideea că propoziţia
categorică:
Mamiferele nu zboară
este adevărată. Ulterior aflăm însă că un animal oarecare, să spunem X, este mamifer. Pe baza
acestor două informaţii despre care ştim că sunt adevărate, putem construi următorul silogism
concret:
179
A este C
Nici un C nu este B
Nici un A nu este B
Rezumat
180
(1). Istoria argumentării cu propoziţii compuse şi actualitate ei.
(2). Interdefinirea operatorilor propoziționali.
(2). Tipuri de raţionamentele deductive cu propoziţii compuse.
(3). Teorii psihologice despre raţionarea cu propoziţii compuse.
(4). Raţionarea umană şi cea artificială.
(5). Raţionare algoritmică şi nealgoritmică, cea naturală şi cea artificială.
(6). Efectul informaţiilor suplimentare în raţionarea deductivă.
Cuvinte importante
1. Megarico-stoici
2. Propoziţii compuse.
3. Operatori propoziţionali.
4. Operatori de bază.
5. Funcţii de adevăr.
6. Variabile propoziţionale.
7. Tabele de adevăr.
8. Disjuncţie exclusivă.
9. Disjuncţie neexclusivă.
10. Condiţional.
11. Echivalenţă.
12. Reducerea operatorilor.
13. Validitatea inferenţelor ipotetice.
14. Validitatea inferenţelor disjunctive.
15. Ipotetic sau disjunctiv.
16. Dilema.
17. Dilema constructivă.
18. Dilema destructivă.
19. Logică mentală.
20. Modele mentale.
21. Raţionare monotonică.
22. Raţionare nemonotonică.
23. Algoritmic şi nealgoritmic.
Testare preliminară
Exemplu: Arătaţi care sunt principalele diferenţe între o propoziţie categorică şi o
propoziţie compusă.
181
Rezolvare: Propoziţiile categorice sunt forme logice de maximă simplitate,
iar cele compuse sunt alcătuite din alte propoziţii cu ajutorul unor operatori propoziționali,
fapt care are următoarele consecinţe:
- adevărul sau falsitatea proprii propoziţiilor categorice se stabileşte pe baza unui
raport cu situaţia la care ele se referă;
- adevărul sau falsitatea propoziţiilor compuse se stabileşte în funcţie:
(a) de adevărul sau falsitatea propoziţiilor din componenţa acelei propoziţii compuse.
(b) de particularităţile operatorului propoziţional prin care a luat naştere propoziţia
compusă.
Exerciţii şi probleme
III. Stabiliţi dacă în textele de mai jos apare sau nu apare un raţionament cu propoziţii
compuse:
182
primele trei zile calendaristice n-au ezitat în absenţa Soarelui sau explicaţia cosmogonică
antică privind naşterea Soarelui este eronată.
2. Tudor a venit de la Timişoara fie prin Craiova, fie prin Piteşti. Dacă însă a venit prin
Piteşti, a făcut o întrerupere şi a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni. Dar el n-a vizitat
fabrica de autoturisme din Mioveni, de unde conchid că a venit de la Timişoara prin Craiova
direct la Bucureşti.
3. Mihai a ajuns acasă după ora 10 seara pentru că a fost la un spectacol muzical,
convins de prietenii săi să meargă, dar n-a avut ce regreta pentru că a ascultat melodiile care îi
plac mult şi a avut ocazia să-l asculte pe unul din cei mai cunoscuţi solişti din Europa.
IV. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi identificaţi ideile la care se referă autorii
lor:
183
XIV. RAŢIONAREA INDUCTIVĂ
185
Înţelegerea şi cunoaşterea exactă a informaţiilor din acest ultim capitol presupu-ne în mod
necesar parcurgerea capitolelor anterioare şi stăpânirea informaţiilor redate pe parcursul lor.
Acest argument este un prim exemplu de inferenţă inductivă a cărui concluzie nu este
mai generală decât premisele din care a fost derivată, dar ea totuşi extrapolează faţă de
premisele invocate, cel puţin pentru că se referă la o situaţie particulară viitoare. Dintr-o
perspectivă oarecum elevată, altcineva ar putea construi următorul raţionament inductiv:
Este însă evident că de această dată concluzia raţionamentului inductiv deşi este mai
generală decât premisele din care a fost obţinută, pentru că premisele lui se referă la câţiva
filosofi, dar concluzia acestui argument inductiv se referă la toţi filosofii, ceea ce înseamnă că
ea este sigur mai generală decât premisele pe care se fundamentează. Mai exact, în primul
186
exemplu de argument inductiv adevărul sau falsitatea concluziei lui se va stabili în urma celei
de a şasea aruncări a zarului, deci pe baza unui fapt concret. Concluzia acestui al doilea
raţionament inductiv s-ar dovedi o propoziţie falsă, iar pentru a proba acea-sta este nevoie
numai de descoperirea unui filosof care nu au avansat prin operele sale idei cu conţinut
psihologic. În această situaţie pot fi citaţi printre alţii Bertrand Russell (1872-1970) şi Ludwig
Wittgenstein (1889-1951) care erau filosofi şi nu au avansat idei cu conţinut psihologic. Pe
baza acestor exemple se construieşte o demonstraţie prin reducere la absurd a falsităţii
concluziei ultimului argument inductiv.
Mai ales în cazul oamenilor obişnuiţi lipsiţi de educaţie avansată şi în general psihic-
normali, probabilitatea relaţiei de conchidere este subiectivă, pentru că raţionamentul lor in-
ductiv valorifică prioritar părerile, opiniile subiective şi chiar prejudecăţile raţionatorului.
Spre deosebire de această probabilitate subiectivă, în ştiinţa autentică există o probabilitate
obiectivă a relaţiei de conchidere, întrucât raţionamentele inductive din ştiinţă nu se bazează
pe părerile subiective ale argumentatorului, ci se sprijină pe dovezi experimentale şi pe
interpretări teoretice anterioare şi ulterioare.
Mai mult decât atât, descoperirea de probe experimentale ulterioare şi a unor dovezi
favorabile concluziei inductive, deseori de-a dreptul surprinzătoare, conduc firesc la
187
consolidarea relaţiei de conchidere şi a explicaţiei oferite de un raţionament inductiv, inclusiv
ca efect diminuării probabilităţii subiective a raţionamentului inductiv, sau altfel spus, prin
scăderea ei. Dincolo de dinamica probabilităţii relaţiei de conchidere proprie raţionamentului
inductiv, progresul autentic al cunoaşterii umane, presupune cu deplină necesitate o cooperare
laborioasă, adesea tacită, între raţionarea deductivă şi cea inductivă.
Aceste două feluri de scheme de raţionare sunt inerente minţii umane normale şi chiar
dacă ele sunt tacite se completează şi se sprijină reciproc, în ciuda acelor pedagogi şi
psihologi care consideră greşit că oamenii, mai ales cei fără educaţie, raţionează exclusiv
inductiv sau nu posedă nici un fel de scheme de raţionare. Aceşti specialişti confundă
raţionarea deductivă amendabilă (ne-monotonică) cu o raţionare inductivă şi absolutizează
faptul că oamenii obişnuiţi şi lipsiţi de educaţie elevată se bazează în argumentarea lor doar pe
premise factuale care exprimă informaţii ce pot fi uşor infirmate. În fond, întrucât structurile
de raţionare sunt inerente minţii umane, nici un om normal psihic, indiferent de nivelul lui de
educaţie, nu poate evita raţionarea deductivă şi cooperarea permanentă între deducţie şi
inducţie, fapt ce este de-a dreptul evident în cunoaşterea ştiinţifică autentică.
Separarea absolută şi total incorectă între raţionare deductivă şi inductivă este
nerelevantă din perspectiva cunoaşterii umane şi ea este profesată şi de logica formală
algoritmică, care nu diferenţiază deloc între punctul de vedere pur formal şi raţionarea umană
reală proprie minţii omeneşti asupra căreia insistă gândirea critică în psihologie şi noua logică
a argumentării. Desigur, raţionarea umană stric formală şi nemijlocit algoritmică a condus la
rezultate notabile în calculul algebric şi în alte ramuri ale logicii formale, inclusiv în alte
discipline bazate pe aceste tipuri de calcule. Eroarea absolutizării perspectivei algoritmice ca
o caracteristică de excepţie a ştiinţei i-a condus pe mulţi autori să scrie cărţi de logică în care
nu există nici un capitol dedicat raţionării inductive.
După cum s-a afirmat, inferenţele inductive sunt folosite frecvent, indiferent dacă est
vorba de viaţa de zi cu zi sau de o preocupare mei elevată. Principalele caracteristici ale
acestor argumente inductive sunt acelea că au o concluzie mai generală decât premisele din
care a fost derivată, iar relaţia de conchidere este probabilă. Tocmai acesta este motivul pentru
care de multe ori concluzia unei inferenţe inductive este calificată drept ipoteză în sensul
autentic al acestui termen. Forma cea mai facilă de raţionare inductivă este analogia.
Cel mai simplu raţionament inductiv este cunoscut sub numele de „analogie” şi el este
frecvent utilizat în cunoaşterea comună, dar şi în cea ştiinţifică, întrucât aceste inferenţe se ba-
zează pe o operaţie de raţionare extrem de simplă şi accesibilă absolut oricui, numită
„comparaţie”. Comparaţia presupusă de raţionamentul inductiv prin analogie implică
stabilirea însuşirilor prin care se aseamănă două obiecte sau fenomene şi pe identificarea
acelor proprietăţi prin care obiectele se deosebesc.
În condiţiile în care, există o prevalenţă netă a asemănărilor între obiectele sau
fenomenele studiate, se consideră că o proprietate importantă care a fost identificată numai la
unul din elementele comparate ar aparţine şi celuilalt. Oricum, întrucât operaţia mentală de
comparare se bazează pe o simplă asemănare între obiecte sau fenomene, relaţia de
conchidere dintr-un raţionament inductiv prin analogie are un grad de probabilitate foarte
redus, chiar dacă este vorba de o probabilitate obiectivă. La acest lucru contribuie şi faptul că
operaţia de comparare, chiar neafectată de subiectivitate, este extrem de simplă şi de intuitivă.
Pe de altă parte, când sunt realizate raţionamente inductive prin analogie, se caută cât
mai multe asemănări între elementele comparate, iar când vreuna din aceste însuşiri este
identificată la unul din ele şi este importantă, se conchide prin analogie că ea îi aparţine şi
188
celuilalt, fapt perfect valabil şi în ştiinţă. De exemplu, se ştie că maladia Alzheimer se
caracterizează prin pierderi de memorie, incapacitate de orientare spaţio-temporală, anomalii
de limbaj etc. În urma unor verificări temeinice, s-a constatat că excesul anormal de amiloidă
β în creierul oamenilor şi al animalelor de experienţă bolnave de Alzheimer coincide cu
formarea unui excedent de compuşi proteici în zonele neuronale responsabile de deficienţele
specifice maladiei Alzheimer. Ca atare, specialiştii au considerat că reducerea excesului de
amiloidă β ar conduce la vindecarea bolii sau măcar la ameliorarea simptomelor maladiei
Alzheimer la om. Ca o adevărată surpriză, s-a constatat că un medicament numit „Gleenvec”
şi care era folosit la oameni în alte scopuri medicale, conduce inevitabil la animalele de
experienţă bolnave de maladia Alzheimer la scăderea cu circa 50% a excesului nociv de
amiloidă β. Drept urmare, s-a desprins prin analogie concluzia că acest medicament Gleenvec
poate fi folosit şi la om pentru vindecarea maladiei Alzheimer ori cel puţin pentru ameliorarea
simptomelor acestei afec-ţiuni la om (Conform revistei: „Scientific American”, numărul din
septembrie 2003).
În gândirea comună se recurge deseori la argumente inductive prin analogie destul de
slabe şi iată un exemplu de astfel de raţionament inductiv făcut de componenţii unei echipe
sportive angajată într-o competiţie oarecare:
Din acest exemplu de raţionament inductiv prin analogie foarte slab, datorat sigur unei
persoane lipsită de competenţe de gândire critică şi de logica argumentării în psihologie,
reiese destul de clar că pentru o gândire normală lipsită de cultura necesară, relaţia de
conchidere din acest argument inductiv prin analogie este extrem de fragilă, ceea ce face ca
adevărul concluziei lui să fie îndoielnic. Acest tip de raţionament inductiv este destul de des
utilizat în cunoaşterea obişnuită, iar schema de inferenţă specifică raţionamentului inductiv
prin analogie ar putea fi redată în felul următor:
A (p1 … pn)
B (p1 … pn)
A (pn+1)
B (pn+1)
În această schemă de argumentare inductivă, literele A şi B sunt simboluri care stau aici
pentru obiectele, fenomenele, situaţiile etc. comparate, iar A (pi) şi B (pi), unde 1 i n, arată
că A şi B se bucură de proprietatea „pi”.
Se pare că raţionarea inductivă prin analogie este o formă de argumentare extrem de
răspândită şi ea este utilizată cu scopul de obţine relativ uşor concluzii printr-o simplă
comparare între cel puţin două obiecte, atitudini sau comportamente care ni se par similare.
Calitatea concluziei prin analogie este îndoielnică în toate cazurile, pentru că ea se bazează pe
o asemănare, care poate fi doar aparentă, dar care este atât de simplă şi de impresionantă încât
este fo-losită în cele mai diferite situaţii. De exemplu, Aristotel, care s-a ocupat la vremea sa
şi de psihologie şi a fost iniţiator al asociaţionismului psihologic, remarca inevitabilitatea
raţionării prin analogie şi afirma:
189
Dacă două obiecte sunt asemănătoare, gândul despre unul
din ele va declanşa automat gândul despre celălalt. Dacă ne gândim
la unul din gemeni, este dificil să nu ne gândim şi la celălalt.
Un paricid, adică fiul care îşi ucide tatăl, este asemenea unui stejar tânăr
faţă de stejarul-părinte, din ghinda căruia s-a născut. Stejarul cel tânăr
creşte, îl acoperă şi îl sufocăm pe stejarul-părinte. Ucigându-şi astfel
părintele, stejarul tânăr nu are nicio vină. De aici rezultă că nici paricidul
nu are nici un fel de vină prin faptul că şi-a ucis tatăl.
Acest pretins argument inductiv prin analogie are mai multe defecte, ceea ce înseamnă
că el încalcă mai multe reguli de raţionare inductivă şi de fapt este vorba aici de o falsă
analogie. Pentru a ne convinge de acest fapt să luăm în considerare următoarele defecte:
190
(a). Numărul asemănărilor dintre paricid şi stejarul cel tânăr este extrem de mic, iar în-
suşirile prin care ele diferă sunt esenţiale pentru definirea separată a fiecăruia din aceste
elemente;
(b). Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar acestea au
o importanţă aparte pentru caracterizarea fiecăruia;
(c). Asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt total irelevante pentru concluzia
acestui pretins argument inductiv prin analogie;
(d). Concluzia aşa-zisului raţionament inductiv prin analogie reprezintă o exagerare
autentică în raport cu informaţia redată de premisele din care se spune că ea ar deriva.
Ca urmare a defectelor enumerate, nu se poate vorbi în această situaţie de un argument
inductiv prin analogie şi nici măcar de o simplă asemănare.
a1,…, an sunt toţi indivizii din extensiunea lui A. S-a constatat însă
că toţi aceşti indivizi au proprietatea B şi, prin urmare, se poate
conchide deci, că toţi A sunt B
Exemple pentru acest fel raţionare întâlnim în viaţa cotidiană la indivizi lipsiţi de com-petenţe
în domeniul gândirii critice în psihologie şi mai ales la cei care nu au deloc cunoştinţe de
logica raţionării. Să considerăm un exemplu de astfel de argumentare şi deci, să presupunem
că a1,…, an sunt toţi domnitorii din secolul al XIV-lea din Ţara Românească şi că ei au făcut
fără excepţie parte din familia Basarabilor. Pe această bază am putea deriva concluzia:
Acest fel de raţionare inductivă este folosit frecvent în viaţa obişnuită, dar şi în ştiinţă.
Aşa cum s-a afirmat, concluzia inducţiei prin simplă enumerare, care este totdeauna parţială în
sensul că dacă premisele din care a fost obţinută sunt certe, ea este probabilă şi, cu alte
cuvinte, concluzia este considerată o autentică ipoteză.
Cu acest prilej însă, trebuie să diferenţiem între raţionarea inductivă comună şi cea
ştiinţifică, altfel spus, în deplină cunoştinţă de cauză. Astfel, la nivelul cunoaşterii obişnuite,
inducţia prin simplă enumerare ia forma unei:
prin care oamenii obişnuiţi nu caută să descopere neapărat anumite relaţii esenţiale şi posibile
relaţii necesare între termenii concluziei. Din această cauză, probabilitatea relaţiei de
conchidere a inducţiei vulgare este foarte redusă. Precizăm cu această ocazie că termenul
vulgar este folosit acum cu înţelesul pe care îl avea în limba latină vulgaris12 de la care
provine şi care este total diferit de folosirea lui în alte contexte.
De pildă, mulţi oameni obişnuiţi raţionează deseori printr-o inducţie incompletă de
acest fel, cam în felul următor:
Din această schemă de argumentare se observă destul de clar că premisele inducţiei prin
enumerare se referă numai la câteva elemente individuale din A, în timp ce concluzia lui
vorbeşte despre orice individ din extensiunea lui A. Deşi este o formă de raţionament inductiv
prin simplă enumerare, în forma lui vulgară el a ajuns la anumite concluzii, care au fost
preluate de cunoaşterea ştiinţifică, desigur într-o formă modificată, aşa cum ar fi:
12
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
192
sau aceea că:
folosită într-un exemplu de antici şi citată în multe cărţi actuale de gândire critică în
psihologie şi logica argumentării.
În principiu, ca schemă de argumentare specific umană, inducţia vulgară nu se
deosebeşte de cea specifică altei forme de inducţie prin enumerare limitată:
Astfel spus, în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi utilizează adesea inferenţa prin inducţie prin
simplă enumerare într-o manieră vulgară, iar cele două cazuri de mai jos stau mărturie pentru
această aserţiune. De pildă, în trecut, mai precis înainte de fi descoperită Australia, europenii
erau convinşi că este adevărată propoziţia redată de enunţul de mai jos, obţinută prin inducţie
incompletă prin simplă enumerare şi realizată pe baza experienţei lor cotidiene:
Toate lebedele sunt albe, întrucât n-au fost văzute lebede de altă culoare
Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a fost eficientă
Altfel spus, este vorba tot de inducţii prin enumerare, dar realizate ca inducţii vulgare, care nu
exclud posibilitatea de a confunda o simplă succesiune cu cauzalitatea necesară sau cu
condiţionarea de acest fel.
Tocmai de aceea o persoană care se angajează într-o inducţie incompletă prin simplă
enumerare trebuie să ţină seama de anumite restricţii de raţionare care decurg şi aici din
exigenţele logice fundamentale. Iată câteva restricţii logice de raţionare inductivă de care
gândirea obişnuită nu ţine seama, dar care sunt luate în considerare de inducţia ştiinţifică.
(1). Proprietăţile descoperite până acum nu sunt suficient de relevante şi importante
pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(2). Numărul însuşirilor detectate deja nu reprezintă un nici măcar temei necesar
pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;
(3). Informaţiile redate de concluzie depăşesc prea mult probabilitatea şi nesiguranţa
informaţiilor din premise, iar concluzia este prea cutezătoare.
193
Studiate de mult, iar asupra lor au insistat şi logicienii medievali, restricţiile raţionării
inductive prin enumerare nu sunt deloc simple şi sunt esenţiale. Nerespectarea exigenţelor lo-
gice fundamentale generează obligatoriu erori de raţionare inductivă, iar cele mai importante
sunt subliniate de orice manual care tratează inducţia prin simplă enumerare:
(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea, este numită „populaţie-ţintă” sau
„grup-ţintă”;
(2) Indivizii supuşi investigaţiei prin instrumente cum ar fi experimentele, interviurile
ori chestionarele aplicate etc., sunt numiţi în manieră obişnuită „membri-eşantion” sau cu un
singur cuvânt, „eşantioane”;
(3) Caracteristica asupra căreia se concentrează cercetarea se numeşte de regulă
„proprietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”.
La nivel general, folosirea acestor denumiri este specifică oricărui tip de cercetare
ştiinţifică concretă, nu numai celei din psihologie. Dar, pe de altă parte, inducţia ştiinţifică
presupune ca necesară evaluarea sistematică a repetărilor de evenimentele şi fenomenele
cercetate pentru a determina dacă aceste repetări sunt simple succesiuni sau relaţii de
cauzalitate. Pentru aceasta, fiecare domeniu recurge la metode şi strategii proprii de
investigaţie pentru a culege datele relatate de premise şi pentru verificarea acestora şi a celor
exprimate de concluzie, totdeauna în raport cu cele existente în premise.
În acest sens cercetarea inductivă în orice specialitate, apelează sistematic la metodele
de cercetare a legăturilor cauzale propuse de logica inductivă şi de gândirea critică. Cercetarea
194
ştiinţifică inductivă elevată, indiferent de domeniu este imparţială şi nu favorizează niciunul
din punctele de vedere subiective aflate în competiţie pentru explicarea „faptelor” investigate,
dar se ocupă în schimb de verificarea atentă a acestora.
În acelaşi timp, investigaţia inductivă ştiinţifică, indiferent de domeniu, se
caracterizează prin deplină obiectivitate, ceea ce înseamnă că verifică diferite observaţii şi
repetă experimentelor anterioare pentru a stabili dacă pot fi obţinute aceleaşi rezultate atât
pentru concluzie, cât şi pentru premise. În acest sens, cercetarea inductivă ştiinţifică
presupune o diferenţiere clară între cauzele care provoacă efectiv un fenomen şi condiţiile
care favorizează sau blochează apariţia lui. Pentru a distinge între cauzele unui fenomen şi
condiţiile ce însoţesc apariţia sau dispariţia lui, ştiinţa recurge sistematic la „inducţie prin
eliminare”, înlăturând însă cu prudenţă aşa zisele fenomene „lipsite de relevanţă” ca şi pe cele
despre care investigatorul ştie sigur că nu sunt implicate în relaţia cauzală studiată.
În cazul metodelor inductive de cercetare a legăturilor cauzale, folosirea inducţiei prin
eliminare presupune înlăturarea soluţiilor neadecvate sau dovedite ca nerelevante în raport cu
scopurile cercetării inductive care nu pot fi cauza căutată, întrucât în lipsa lor respectivele efe-
cte tot se produc. De asemenea sunt eliminate din cercetare acele fenomene care sunt
presupuse drept cauze, dar presupusul lor efect apare şi când ele sunt prezente şi când ele sunt
absente. Sunt eliminate astfel drept cauze fenomenele constante sau cele ce suferă alt tip de
schimbări decât cele înregistrate de fenomenul studiat şi sunt totodată eliminate evenimentele
despre care este stabilit că sunt cauzele altor fenomene decât cele studiate şi nu au nici un fel
de relevanţă pentru fenomenul studiat.
Folosirea oricărei metode de cercetare ştiinţifică presupune construirea unui plan ori a
unui proiect de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă că planul adoptat satisface o serie de
restricţii, cum ar fi:
195
În fond, pe această bază, o cercetare ştiinţifică în psihologie presupune o valorificare
serioasă a prescripţiilor gândirii critice în general şi ale logicii argumentării, ceea ce înseamnă
de fapt că ea recurge la cel puţin patru etape:
Rezumat
1. Între inferenţele inductive din viaţă şi cele din ştiinţă există o diferenţă importantă.
2. Relaţia inductivă de conchidere este totdeauna probabilă, iar concluzia inducţiei nu
este niciodată o certitudine.
2. Analogia este un raţionament inductiv simplu accesibil tuturor oamenilor normali,
dar cunoaşte variante, iar ştiinţa presupune obligatoriu regulile analogiei.
4. Inducţia completă este o formă de deducţie „băbească” şi nu este o inducţie propriu-
zisă, deşi ea este uneori folosită şi în ştiinţele empirice.
5. Inducţia prin enumerare cunoaşte în principiu două variante, din care una este
vulgară, iar cealaltă este folosită în ştiinţă.
6. În gândirea comună, inducţia este deseori victima unor erori inductive.
7. Cercetarea inductivă în ştiinţă presupune cu necesitate o verificare atentă a rezultate
lor obţinute şi posibilitatea repetării lor.
Cuvinte importante
1. Inducţia obişnuită.
2. Premise inductive.
3. Concluzii inductive.
4. Inducţie şi adevăr
4. Probabilitatea relaţiei de conchidere.
5. Ipoteză.
196
6. Teorie.
7. Deducţie şi inducţie.
8. Analogie.
9. Modele.
10. Fabule.
11. Modestia concluziei.
12. Analogii false.
13. Vulgar.
14. Succesiune.
15. Cauzalitate.
16. Condiţionare.
17. Generalizare pripită.
18. Populaţie ţintă.
19. Membrii eşantion.
20. Eşantioane.
21. Investigaţie inductivă.
22. Metode inductive.
Test de evaluare
Exemplu: Să presupunem că cineva spune:
„Toţi cei care conduc autoturisme mari de teren au venituri
mari, deoarece asemenea autoturisme costă mult şi
consumă o cantitate mare de combustibil”
Exerciţii şi probleme
197
(1). Există vreo regulă de raţionare ce poate modifica probabilitatea concluziei prin
analogie?
(2). Există oare o interferenţă între raţionarea deductivă şi inductivă?
(3). Este posibil să raţionăm inductiv în orice situaţie?
(4). Inducţia vulgară este o formă a inducţiei incomplete?
(5). Inducţia completă este o formă de argumentare umană?
III. Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau un argument deductiv sau unul
inductiv şi de ce fel este acesta. Atenţie: Dacă argumentul este deductiv, specificaţi dacă el
este logic-corect (valid) sau nu, iar în situaţia că ar fi o inferenţă inductivă, arătaţi de ce fel
este şi dacă este puternică sau slabă.
(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care n-
au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative
(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care îşi
reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie.
IV. Arătaţi dacă următoarele texte exprimă un argument inductiv, indicaţi de ce tip este
argumentul inductiv descoperit şi specificaţi care este structura acestuia:
(1). Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negrii, tracii declară că zeii lor au ochi
albaştrii şi părul roşu. Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile lor să
zugrăvească şi să producă picturi aşa cum fac oamenii, cu siguranţă că boii ar zugrăvi figuri
de zei asemănătoare boilor, caii ar zugrăvi zei cu figuri de cai, iar leii le-ar zugrăvi în aşa fel
încât să arate ca leii. (Xenophanes)
(2). Dacă nu există un început în timp pentru Pământ şi pentru Cer şi ele sunt veşnice,
de ce oare alţi poeţi ce i-au precedat lui Homer să nu fi cântat despre acestea, care au fost
anterioare războiului cu Troia. (Lucretius)
(3). Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de oameni, întrucât
deseori ei povestesc pisicilor fel de fel de lucruri.
(4). Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi ispiteşte pe
oameni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut).
(5). Lipsa banilor este o dovadă clară de nechibzuinţă, pentru că orice expert financiar
îţi poate proba că este de-a dreptul iraţional să cheltuieşti în neştire, pentru că mai devreme
sau mai târziu vei ajunge la lipsă de bani.
(6). Furnicile nu-şi fac drum niciodată printr-un depozit de grâu gol. Nimeni nu-şi vi-
zitează prietenul care şi-a pierdut averea. (Ovidius).
(7). Lui A i-a fost prezentat un prieten al lui B despre care prietenii lui B spun că este
pasionat de pictură. Prin urmare, el a conchis că prietenul lui B este pictor.
(8). Lipsa resurselor băneşti nu permite cumpărături scumpe. Prin urmare, oamenii cu
mai puţini bani se gândesc temeinic când cumpără ceva.
(9). În arbori hrana urcă de la rădăcini, prin tulpină şi crăci până la frunze. Sunetul tre-
ce prin ziduri şi străbate înăuntru în case. Frigul aspru te pătrunde şi-l simţi cum te frige în oa-
se. De n-ar fi goluri care îngăduie aceste treceri, spune-mi şi mie cum s-ar împlini toate
acestea. Hrana se împrăştie în corpul fiinţei în viaţă prin golurile ce le are trupul său.
(Lucretius)
(10). Întrucât A şi B sunt prieteni buni şi au cunoştinţe comune şi deoarece A are un
nou prieten, rezultă că noul prieten al lui A, va fi prieten şi cu B.
(11). În luna decembrie a nins totdeauna în România. Ca atare, vom avea zăpadă în lu-
na decembrie din anul acesta.
198
(12). Diversitatea cărţilor şi numărul lor mare din biblioteca lui, arată că el este un om
care citeşte mult.
(13) Celebrul medic antic Claudius Galenus (130-210 e.n.) a ajuns la concluzia că una
din pacientele sale era îndrăgostită de un dansator celebru din vremea aceea, deoarece de câte
ori era pronunţat numele dansatorului, pulsul pacientei sale creştea simţitor.
(14). Presiunea şi densitatea aerului este condiţie esenţială a propagării sunetului,
întrucât o sonerie care funcţionează în vid, nu poate fi auzită.
(15). Culoarea verde a vegetaţiei este legată de lumina solară, întrucât orice secţiune a
frunzei arată că această culoare apare numai pe partea frunzei expusă la lumina Soarelui.
(16). Dacă steaua sub care s-a născut un om este cauza destinului său, atunci toţi
oamenii care s-au născut sub aceiaşi stea au exact acelaşi destin. Dar sub aceiaşi stea s-au
născut însă stăpâni şi sclavi, regi şi cerşetori (Pliniu cel Bătrân, 23-79 e. n.)
(17). Hiero, care în secolul III î. Hr. era regele Siracuzei, i-a cerut lui Arhimede să ve-
rifice dacă coroana sa era confecţionată numai din aur pur, fără a face nici un fel de modificări
coroanei. Arhimede a cufundat coroana lui Hiero în apă şi pe această bază i-a confirmat
regelui că aceasta era făcută numai din aur. Puteţi spune dacă Arhimede a ajuns la această
concluzie raţionând deductiv sau inductiv?
199
invers: pro-gresul ştiinţific este o chestiune de sporire a complexităţii, întrucât într-o lume
complexă teoriile supra-simple s-au dovedit invariabil de nesusţinut. (Nicholas Rescher,
Epistemic Logic, University of Pittsburgh Press, Pa, USA, 2005)
3. Cu privire la fizică, Niels Bohr – laureat al Premiului Nobel – a făcut următoarea
afirmaţie: „Este dificil să faci declaraţii ferme, în special când vorbim despre viitor”. În
psihologie situaţia este similară: nu există vreun temei pentru a gândi că vom fi cândva
capabili să facem predicţii cât de cât precise cu privire la comportamentul viitor al vreunei
persoane sau referitoare la actele sale ulterioare, indiferent dacă ea ar fi de sex feminin sau
masculin. Asemenea predicţii nu pot fi un scop în sine, a cărui realizare să fie urmărită,
desigur, cu excepţia unor circumstanţe limitate. În schimb, explicarea unor fapte care s-au
petrecut anterior – aşa-numitele postdicţii – sunt deopotrivă posibile şi larg acceptate de către
psihologi. Referitor la cazuri sau evenimente trecute pot fi descrise mai multe aspecte. De
pildă, în lingvistică: specialiştii în domeniu întreţin teorii formale şi explică cu ajutorul lor, să
spunem, diferite schimbări în fonologie, dar asemenea explicaţii sunt ulterioare producerii
efective a respectivelor modificări. Medicina este o altă disciplină care, în mod fundamental,
nu este predictivă, ci dimpotrivă, medicina este esenţialmente un domeniu postdictiv, întrucât
nu este posibil a spune cu exactitate când şi cum va muri o anumită persoană, dar medicii
competenţi pot explica destul de precis cum s-au petrecut lucrurile şi care a fost motivul
pentru care cineva a murit. Pentru a dispune de capacitatea de a face previziuni este nevoie să
pricepem şi să ştim ceea ce urmează să se producă şi trebuie de asemenea să deţinem un
control suficient de sigur legat de cele mai relevante variante viitoare; a vorbi despre ceea ce
s-a întâmplat deja presupune desigur cu necesitate o înţelegere temeinică a faptelor petrecute,
dar nu implică deloc un control asupra faptelor din viitor. Adevărata finalitate a ştiinţei este
prioritar aceea de a ne oferi o bu-nă înţelegere a ceea ce s-a petrecut şi nu este neapărat aceea
de a face predicţii certe.
Precizarea a ceea ce s-a produs – postdicţia – se poate baza pe teorii formale în aceeaşi
măsură în care predicţiile se fundamentează pe astfel de teorii. Ca atare, deosebirea dintre şti-
inţe formale şi informale nu este între nivelul lor diferit de formalizare şi rigurozitate. Pentru
psihologie, rigoarea este o finalitate pe larg dorită şi la care ea poate ajunge, deşi, strict
vorbind, predicţiile psihologice nu pot fi realizate. (Simon Dennis, Walter Kintsch, Evaluating
Theories, în Robert J. Sternberg, Henry L. Roediger III, Diane F. Halpern, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)
BIBLIOGRAFIE
200
4. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin,
Heidelberg, Germany, 1989
5. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz
Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
6. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988
7. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 1998
8. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,
Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,
2010
9. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
10. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,
USA, 1998
11. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994
12. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,
New Jersey, USA, 2003
13. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,
2003
14. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-
ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,
15. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11 th Edition, Prentice Hall,
Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002
19. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,
USA, 2004
16. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003
17. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
18. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New
York, USA, Cambridge, UK, 2008
19. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 1975
20. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive
Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012
21. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006
22. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,
Holland, 1956
23. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, USA, 2003
24. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-
shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991
25. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New
York, USA, 2006
26. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding
of the National Academy of Science, USA, 2010
27. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Inc.,
New York, USA, 1959
28. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition,
Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994
29. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,
USA, 2004
201
30. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies
Inc., New York, USA, 2004
31. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence
Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996
32. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
33. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,
USA, 2005
34. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997
35. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford
University Press, New York, USA, 2002
36. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in
Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007
37. Tanase Viorel Logica juridica romaneasca. Antologie, Ed. Univers Stiintific,
Bucuresti, 2005
38. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA, 2000
39. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc., New
York, USA, Oxford, UK, 2005
40. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,
No.1/1985
41. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920
42. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-
drecht-Holland, Boston, USA, 1976
202