CURTEA CONSTITUŢIONALĂ DIN ROMÂNIA.

CONTROLUL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ŞI ALTE ATRIBUŢII

Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la:

1. Structura şi rolul Curţii Constituţionale. Natura politico-jurisdicţională;

2. Atribuţiile Curţii Constituţionale;
2.1. Controlul constituţionalităţii legilor, ca acte juridice emise Parlament;
2.2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale;
2.3. Controlul constituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului;
2.4. Controlul constituţionalităţii Ordonanţelor Guvernului;
2.5. Verificarea respectării procedurii pentru alegerea preşedintelui României şi
confirmarea rezultatelor sufragiului;
2.6. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
2.7. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;
2.8. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a preşedintelui României;
2.9. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
preşedinte al României;
2.10. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative de către
cetăţeni, precum şi verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
2.11. Verificarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmarea rezultatelor acestuia;
Actele emise de Curtea Constituţională.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

Conţinut

1. Structura şi rolul Curţii Constituţionale. Natura politico-jurisdicţională

Structura şi rolul Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este o instituţie publică care garantează supremaţia Constituţiei. Ea este
singura autoritate de jurisdicţie constituţională din România, care asigură o formă de control
centralizat.
Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi nu se înscrie în
ierarhia instanţelor judecătoreşti, având statutul său propriu.
Curtea Constituţională este alcătuită din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu
poate fi reînnoit sau prelungit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei sunt numiţi de Senat şi trei de Preşedintele
României. Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte prin hotărâre, cu votul majorităţii membrilor săi,
la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător,
persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.
Preşedintele României numeşte prin decret ceilalţi trei judecători.
Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecători din trei în trei ani.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret de către judecătorii Curţii, pentru o
perioadă de trei ani, cu majoritatea voturilor acestora.
Preşedintele Curţii Constituţionale este egal în grad cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale, cu vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Constituţia condiţionează posibilitatea de fi judecător al Curţii Constituţionale de existenţa unei
pregătiri juridice superioare, de o înaltă competenţă profesională, de o vechime de cel puţin 18 ani în
activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.
Judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului și nu pot fi traşi la răspundere pentru
voturile exprimate în adoptarea soluţiilor. De asemenea, aceştia sunt inamovibili.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:
a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea
de la vot nefiind permisă;
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau
propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei
lor.
Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu
aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după
caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Încuviinţarea, anterior menționată, se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curţii
Constituţionale, după ascultarea judecătorului în cauză.
Pentru infracţiuni săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, urmărirea penală şi trimiterea în
judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa
de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii
Curţii Constituţionale pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, procurorul general informându-l de îndată
pe preşedintele Curţii Constituţionale.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia plenului Curţii
Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curţii Constituţionale. În cazul unei
decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul
de judecător al Curţii Constituţionale încetează de drept. În caz de achitare, suspendarea încetează.
Mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează:
a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor
electorale, de excludere de drept ori de deces;
 b) în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai
mult de 6 luni;
c) în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie,
republicată, respectiv în caz de pierdere a cetățeniei române, în cazul lipsei domiciliului în
România, în cazul înscrierii într-un partid politic sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor
stabilite de lege.
Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile prevăzute de art. 146 din Constituţie şi în
condiţiile stabilite de Legea nr. 47/1992 . În virtutea supremaţiei Constituţiei competenţa Curţii
Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Curtea hotărăşte în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, dacă legea nu stabileşte altfel.
Cvorumul pentru plenul Curţii este de două treimi din numărul judecătorilor. În adoptarea actelor
Curţii Constituţionale, judecătorii trebuie să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, nu este permisă
abţinerea de la vot.
Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, plenul
hotărăşte şedinţă secretă.
Etapele judecăţii sunt dezbaterea şi deliberarea.
Etapele judecăţii sunt dezbaterea şi deliberarea. În Regulamentul Curţii se precizează:
„deliberarea se face în secret şi la ea vor fi prezenţi judecătorii care au participat la dezbatere...”.
Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de către judecătorii care au
participat la şedinţă şi de magistratul-asistent. Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie
separată. Cu privire la motivarea deciziei, se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după
caz, cea concurentă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Natura politico-jurisdicţională
Curtea Constituţională are o natură politico-jurisdicţională. Caracterul politic rezultă, pe de o
parte, din modul de desemnare a membrilor acesteia, întrucât sunt numiţi de organe politice (Camera
Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României). Totuşi judecătorii sunt independenţi în exerciţiul
funcţiei lor, se bucură de inamovibilitate şi nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile exprimate. De
asemenea, ei nu pot face parte din partide politice, iar dacă înainte de numire au fost încadraţi politic,
sunt obligaţi să demisioneze din acestea. Caracterul politic rezultă şi din unele atribuţii ale Curţii
Constituţionale, care sunt de natură politică, cum ar fi de pildă urmărirea respectării procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României, contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic
şi alte atribuţii care au intervenit după revizuire.
De asemenea, caracterul politic este şi o consecinţă a controlului prealabil al constituţionalităţii
legilor, care este un control politic, din moment ce subiectele sesizării Curţii sunt exclusiv autorităţi
politice, iar controlul prealabil se efectuează în procesul elaborării legii.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională are o natură jurisdicţională. Membrii acesteia sunt jurişti
de profesie, iar odată desemnaţi dobândesc prerogative de judecători.
Tot un argument în sprijinul naturii jurisdicţionale a acestei autorităţi publice este dat de
procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii şi care au, în mare parte, trăsăturile procedurilor
judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili.

2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

2.1. Controlul constituţionalităţii legilor, ca acte juridice ale Parlamentului

Curtea Constituţională efectuează un control al constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea

lor de către Preşedintele ţării, şi un control posterior.
 a) Controlul prealabil sau anterior promulgării legilor
Acesta se realizează în intervalul dintre adoptarea legilor de către Parlament şi promulgarea lor de
către Preşedintele, care validează astfel intrarea lor în vigoare. Controlul are loc prin obiecţia de
neconstituţionalitate.
Iniţiativa sesizării Curţii o pot avea Preşedintele României, Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin
50 de deputaţi sau 25 de senatori. Sesizarea se face în scris şi motivat.
Curtea Constituţională nu se sesizează din oficiu, cu excepţia iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei. Se consideră că nu sunt constituţionale prevederile care încalcă dispoziţiile sau principiile
Constituţiei. Curtea nu modifică sau completează prevederile legale supuse controlului. Aceasta nu se
referă la modul de interpretare şi aplicare a legii, ci asupra înţelesului contrar constituţiei. Subliniem
totuşi faptul că, din punct de vedere al constituţionalităţii i se atribuie competenţa să interpreteze atât
dispoziţiile, cât şi principiile Constituţiei.
Dezbaterea constituţionalităţii unor legi sau a unor prevederi legale are loc în plenul Curţii, pe
baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite de la autorităţile prevăzute de lege. În
urma deliberării cu votul majorităţii judecătorilor, se adoptă o decizie care se publică în Monitorul
Oficial al României.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora,
Parlamentul este obligat sa reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii Constituţionale.
b) Controlul posterior promulgării legilor
Acest tip de control are loc după ce legea a intrat în vigoare, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate. Excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial în contextul unui proces declanşat pentru soluţionarea unei
cauze. Ele pot fi ridicate la cererea unei părţi sau de către instanţă din oficiu.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, sub forma unei
sesizări scrise, motivate.
Prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită prin control prealabil promulgării sau
cele care au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale nu pot
face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de
neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia
instanţei asupra excepţiei şi care va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia poate fi ridicată
fie de instanţă, din oficiu, fie de părţi.
Dacă una dintre părţi ridică excepţia de neconstituţionalitate, instanţa poate să o respingă,
considerând-o inadmisibilă printr-o încheiere motivată, fără să mai sesizeze Curtea Constituţională.
Instanţa ia această decizie dacă soluţionarea cauzei nu depinde de prevederile legale considerate
neconstituţionale sau dacă Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra lor cu ocazia controlului
prealabil sau posterior.
În cazul în care Curtea Constituţională primeşte o încheiere de la o instanţă, o va comunica
preşedinţilor celor Camere ale Parlamentului şi Guvernului, indicându-le data până la care pot să
trimită punctul lor de vedere, şi va desemna un judecător raportor, care este obligat să ia măsurile
necesare pentru administrarea probelor la data judecăţii.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a
încheierii prin care a fost sesizată Curtea Constituţională, a punctelor de vedere prezentate de
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi de Guvern, a probelor administrate, a susţinerilor
părţilor, cu citarea acestora şi a Ministerului Public.
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei dispoziţii dintr-o lege este
definitivă şi nu poate fi supusă recursului.
 Deciziile sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial şi produc efecte
numai pentru viitor. Parlamentul nu mai poate să revină asupra Deciziilor Curţii, ci este obligat să
pună în concordanţă legile sau prevederile neconstituţionale cu acestea.