978-606-751-626-5 Economia Sectorului Public

Liviu Radu
ECONOMIA SECTORULUI
PUBLIC
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Liviu Radu
Economia sectorului public

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-626-5
CUPRINS
Introducere ......................................................................................................................................... 9
Obiectivele cursului ......................................................................................................................... 10
Competenţe conferite ....................................................................................................................... 10
Structura cursului ............................................................................................................................ 11
Evaluarea studenților.................................................................................................................... 12
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. STUDIU INTRODUCTIV ÎN DOMENIUL ECONOMIEI
SECTORULUI PUBLIC ................................................................................................................. 13
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 13
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 13
1.3. Definirea conceptuală a economiei sectorului public ........................................................... 13
1.4. Elementele constitutive ale sectorului public ........................................................................ 15
1.5. Economia sectorului public în evoluţia ştiinţei economice .................................................. 17
1.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................... 20
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 21
1.8. Rezumat ................................................................................................................................. 22
1.9. Bibliografie ............................................................................................................................ 22
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. STATUL ŞI ROLUL SĂU ECONOMIC................................ 24
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 24
2.3. Statul vector activ al vieţii economice .................................................................................. 24
2.4. Perspectiva conceptuală şi analiza metodologică a funcţiilor statului .................................. 26
2.5. Ponderea sectorului public în dinamica economiilor moderne ............................................. 29
2.6. Implicarea statului în economie ............................................................................................. 34
2.7. Locul sectorului public în cadrul doctrinelor politice ........................................................... 35
2.8. Modele specifice al dezvoltării sectorului public în economiile contemporane ................... 36
2.9. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 37
2.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 37
2.11. Rezumat ............................................................................................................................... 38
2.12. Bibliografie .......................................................................................................................... 39
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. BUNURILE PUBLICE ŞI EŞECUL PIEŢEI ........................ 40
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 40
3.3. Definirea şi clasificarea bunurilor publice ............................................................................ 40
3.4. Cererea şi oferta de bunuri publice. Mecanismele generatoare de eşecuri ale pieţei............. 43
3.5. Producţia în sectorul public ................................................................................................... 46
3.6. Eşecurile pieţei, cauzele acestora şi teoria bunăstării ............................................................ 48
5
3.8. Test de autoevaluare a cunoștințelor ..................................................................................... 50
3.9 Rezumat .................................................................................................................................. 51
3.10. Bibliografie .......................................................................................................................... 52
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. ROLUL ŞI FUNCŢIILE SECTORULUI PUBLIC ............... 53
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 53
4.3. Activitatea sectorului public şi importanţa sa economică..................................................... 53
4.4. Principalele funcţii ale sectorului public............................................................................... 57
4.5. Conducerea sectorului public ................................................................................................ 59
4.6. Noi tendinţe în conducerea sectorului public........................................................................ 64
4.9. Teme de control ..................................................................................................................... 69
4.10 Rezumat ................................................................................................................................ 69
4.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 70
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SFERA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR
SECTORULUI PUBLIC ................................................................................................................. 71
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 71
5.3. Dezvoltarea sectorului public pe baza bugetului de stat ....................................................... 71
5.4. Bugetul central al administraţiei de stat ................................................................................ 76
5.5. Bugetul administraţiilor locale .............................................................................................. 78
5.6. Bugetul asigurărilor sociale .................................................................................................. 81
5.7. Evoluţii bugetare şi fiscale în România ................................................................................. 82
5.10. Rezumat ............................................................................................................................... 87
5.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 87
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. ÎNTREPRINDERILE SECTORULUI PUBLIC ................... 88
6.1. Obiective ................................................................................................................................ 88
6.3. Tipologia specifică întreprinderilor publice.......................................................................... 88
6.4. Rolul economic al întreprinderilor publice ........................................................................... 89
6.5. Administrarea preţurilor prin intervenţia publică ................................................................. 91
6.6. Determinarea preţului bunurilor şi serviciilor publice ........................................................... 93
6
6.9. Teme de control ..................................................................................................................... 99
6.10 Rezumat ................................................................................................................................ 99
6.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 99
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. DEZVOLTAREA REGIONALĂ .......................................... 101
7.1. Obiective .............................................................................................................................. 101
7.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 101
7.3. Strategia politicii regionale ................................................................................................. 102
7.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale ......................................................... 105
7.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale................................................. 107
7.6. Politica zonelor defavorizate................................................................................................ 108
7.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 111
7.8. Rezumat ............................................................................................................................... 111
7.9. Bibliografie .......................................................................................................................... 112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. CENTRALIZAREA ŞI DESCENTRALIZAREA
SECTORULUI PUBLIC ............................................................................................................... 113
8.1. Obiective .............................................................................................................................. 113
8.3. Conceptul şi formele centralizării şi descentralizării sectorului public ............................... 113
8.4. Necesitatea obiectivă a descentralizării sectorului public ................................................... 117
8.5. Teorii economice privind centralizarea şi descentralizarea ................................................. 118
8.6. Evoluţia politicilor de descentralizare ................................................................................. 121
8.7. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) ............................................................ 122
8.9. Rezumat ............................................................................................................................... 124
8.10. Bibliografie ........................................................................................................................ 124
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. EXTERNALITĂŢILE ŞI MEDIUL ECONOMIC.............. 126
9.1. Obiective .............................................................................................................................. 126
9.3. Conceptul şi formele externalităţilor ................................................................................... 126
9.4. Analiza externalităţilor şi comportamentul agenţilor economici ......................................... 131
9.5. Echilibrul economic cu externalităţi .................................................................................... 132
9.6. Nivelul optim de externalitate şi deciziile factorilor politici ............................................... 135
9.7. Controlul externalităţilor prin intervenţia publică ............................................................... 137
9.8. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 140
9.10 Rezumat .............................................................................................................................. 142
9.11. Bibliografie ........................................................................................................................ 143
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. TEORIA ALEGERII PUBLICE ......................................... 144
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 144
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 144
10.3. Elementele opţiunii publice ............................................................................................... 144
10.4. Alegerea publică folosind analiza cost-beneficiu .............................................................. 147
10.5. Decizii bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii .................................................... 149
10.6. Alegerea privată în raport cu alegerea publică................................................................... 152
10.7. Factorii determinanţi ai alegerii publice ............................................................................ 158
10.8. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 160
10.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 160
10.10 Rezumat ............................................................................................................................ 161
10.11. Bibliografie ...................................................................................................................... 162
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. SISTEMUL SECURITĂŢII SOCIALE ............................. 163
11.1. Obiective ............................................................................................................................ 163
11.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 163
11.3. Securitate şi insecuritate socială ........................................................................................ 163
11.4. Problema inegalităţii veniturilor în societate ..................................................................... 167
11.5. Sărăcia şi societatea contemporană .................................................................................... 169
11.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 171
11.7. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 171
11.8. Teme de control ................................................................................................................. 173
11.9 Rezumat .............................................................................................................................. 173
11.10. Bibliografie ...................................................................................................................... 173
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .................................................................................................... 174
8
Introducere
Modulul „Economia sectorului public” se adresează studenţilor Facultăţii de Relaţii
Internaţionale şi Administraţie, specializarea Administraţie Publică forma de învăţământ la distanţă,
anul II.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze
interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la
rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de învăţare. Fiecare dintre unităţile de învăţare
reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din
punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei
disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional
respectiv. Unitatea de învăţare reprezintă o componentă omogenă din punct de vedere al
conţinutului, caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite
printr-un efort continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de
învăţare. Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii, astfel că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul
apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul
se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a
unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai,
sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii
cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau lucrările practice
propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme sau referate pentru studii de caz.
9
Obiectivele cursului
Acest modul are ca obiectiv familiarizarea studenţilor de la învăţământul la distanţă cu
conceptele, principiile şi funcţiile sectorului public în viaţa economică.
Prin însuşirea conţinutului modulului, studenţii vor dobândi următoarele competenţe
generale şi specifice:
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
 Capacitate de analiza şi sinteză
 Capacitatea de analiză şi sinteză a fenomenelor economice, juridice şi
administrative
 Capacitatea de organizare şi planificare în administraţia publică, centrală şi
locală
 Cunoştinţe de bază necesare profesiei de funcţionar public
 Deprinderea unui limbaj economic, juridic şi administrativ
 Voinţa de a asigura promovarea şi respectarea legalităţii
 Capacitatea de a aprecia deontologia funcţionarului public european, comunitar
şi naţional
 Capacitatea de a avea un comportament etic şi de respectare a
regulilor deontologiei profesionale
 Capacitatea de a lucra in echipa
 Capacitatea de evaluare si autoevaluare a rezultatelor sau performanţelor
 Capacitatea de a înţelege mecanismele de funcţionare a structurilor
administrative
 Capacitatea de a se adapta procesului de integrare europeană şi de armonizare a
legislaţiei
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei sectorului public
 Înţelegerea contextelor specifice economiei sectorului public
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz)
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicare unor situaţii concrete la nivel organizaţional ale economiei sectorului
public
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor sectorului public în diverse
situaţii
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare):
 Evaluarea performanţei la nivel organizaţional - metode
 Evaluarea calităţii la nivel organizaţional; standardele de calitate
 Instrumente de investigare a eficienţei organizaţionale a sectorului public
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
10
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
 Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.)
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

precum şi de material publicat pe platform E-lis sub formă de sinteze, teste de
autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi
teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt
folosite toate mijloacele şimetodele interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi abordarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Acest modul este structurat în 12 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
Acest modul este structurat în 11 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
- Unitatea de învăţare 1
Studiu introductiv în domeniul economiei sectorului public după parcurgerea
căreia veţi fi familiarizaţi cu obiectul de studiu, cu structura şi cu noţiunile de bază ale
economiei sectorului public, veţi înţelege rolul acestuia în viaţa economico-sociala
- Unitatea de învăţare 2 Statul şi rolul său economic după parcurgerea căreia veţi fi
familiarizaţi cu noţiunea şi conţinutul noţiunii de stat, cu funcţiile şi importanţa
acestuia, cu modalităţile de intervenţie a statului în economie, ponderea acestuia în
economiile contemporane, principalele elemente de doctrină economică ce vizează
implicarea statului în fenomenul economic şi modele de dezvoltare a sectorului public.
- Unitatea de învăţare 3 Bunurile publice şi eşecul pieţei studiază bunurile publice
şi clasificarea acestora, cererea şi oferta asociată bunurilor publice, mecanismele
generatoare de eşec al pieţei, modalităţile de producere a bunurilor publice şi eşecul
pieţei şi cauzele acestuia.
- Unitatea de învăţare 4 Rolul şi funcţiile sectorului public pe parcursul căreia vă
veţi familiariza cu rolul şi funcţiile sectorului public, cu activitatea sectorului public şi
importanţa sa economică, cu structura de conducere a sectorului public şi cu
principalele tendinţe de îmbunătăţire a acesteia.
- Unitatea de învăţare 5 Sfera veniturilor şi cheltuielilor sectorului public în care
veţi studia dezvoltarea sectorului public pe baza bugetului public, repartizarea
bugetelor locale şi centrale, principalele evoluţii bugetare şi fiscale în România.
- Unitatea de învăţare 6 Întreprinderile sectorului public pe parcursul căreia vă
veţi familiariza cu tipologia specifică întreprinderilor publice, cu rolul economic al
acestora, cu modalităţile de determinare a preţului bunurilor şi serviciilor publice.
- Unitatea de învăţare 7 Dezvoltarea regională în care veţi studia dezvoltarea
regională, principalele politici regionale, modalităţile de abordare a acestora,
instrumentele folosite de politicile regionale.
- Unitatea de învăţare 8 Centralizarea şi descentralizarea sectorului public, în
care vă veţi familiariza cu conceptul şi formele centralizării şi descentralizării
sectorului public, veţi studia necesitatea descentralizării, teoriile economice aferente
acesteia, principalele evoluţii ale politicilor privind descentralizarea.
- Unitatea de învăţare 9 Externalităţile şi mediul economic, analizează
conceptul şi formele externalităţilor, comportamentul agenţilor economici generatori
11
de externalităţi, nivelul optim de externalitate şi deciziile factorilor politici necesare
controlului externalităţilor prin intervenţie publică.
- Unitatea de învăţare 10 Teoria alegerii publice. Ca urmare a parcurgerii acestei
unităţi veţi putea să înţelegeţi elementele opţiunii publice, veţi putea a să familiarizaţi
cu modalităţi de alegere publică folosind analiza cost-beneficiu, să înţelegeţi deciziile
bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii, diferenţele dintre alegerea publică şi
cea privată, principalii factori ce determina alegerea publică.
- Unitatea de învăţare 11 Sistemul securităţii sociale analizează conceptul de
securitate socială, problema inegalităţii veniturilor în societate şi problema sărăciei în
societatea modernă.
Cerinţe preliminare
Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de micro

si macro economie, cat si de management general si introducere in stiintele juridice
(teoria generala a dreptului).
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili

să urmeze cursurile de managementul institutiilor publice, drept public si investitii
publice.
Durata medie de studiu individual
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
• ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
• ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.
12
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. STUDIU INTRODUCTIV ÎN DOMENIUL
ECONOMIEI SECTORULUI PUBLIC
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Definirea conceptuală a economiei sectorului public
1.4. Elementele constitutive ale sectorului public
1.5. Economia sectorului public în evoluţia ştiinţei economice
1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.8. Rezumat
1.9. Bibliografie
1.1. Obiective
Unitatea de învăţare 1 - Studiu introductiv în domeniul economiei sectorului public
după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu obiectul de studiu, cu structura şi cu
noţiunile de bază ale economiei sectorului public, veţi înţelege rolul acestuia în viaţa
economico-socială.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 Înţelegeţi conceptele economiei sectorului public;
 Definiți proprietate publică şi de interes public;
 Înţelegeți modului de constituire a sectorului public;
 Precizați principalele evoluţii doctrinare ale economiei sectorului public.
Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.
1.3. Definirea conceptuală a economiei sectorului public
Economia sectorului public este constituită ca o ramură distinctă a ştiinţei

economice. Economia sectorului public studiază sfera acţiunii statului în cadrul
00:00 societăţii prin intermediul instrumentarului şi metodologiei specifice ştiinţei economice.
Acest fapt se reflectă în abordările economiei sectorului public care vizează:
 analiza teoretică a funcţiilor statului la nivelul societăţii concretizate în
procesul de alocare a resurselor prin intermediul acţiunii guvernului;
 analiza empirică a acelor domenii care ţin de sectorul public şi cuprind
educaţia, cercetarea, sănătatea, cultura etc.
În lumina acestor argumente economia sectorului public include în aria de
analiză manifestarea rolului şi funcţiilor statului aşa cum se reflectă acestea în activitatea
politicienilor şi funcţionarilor, actori ai actului guvernării.
Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă
proprietatea de stat şi proprietatea publică. În prezent atât economiştii cât şi juriştii
realizează o demarcaţie clară între proprietatea de stat şi proprietatea publică chiar în
cadrul textelor constituţionale. Astfel, se menţionează proprietatea de stat de domeniul
privat diferită de proprietatea de stat de domeniul public. Conceptul de proprietate
publică într-o interpretare unanimă ar însemna „proprietatea tuturor” – termen foarte
ambiguu. Cetăţenii nu au dreptul să-şi vândă părţile lor din proprietatea publică,
deoarece nici nu pot decide în legătură cu această proprietate şi nici nu posedă titluri
asupra acesteia.
13
În realitate, proprietatea publică este proprietatea statului, odată ce oficialii
guvernamentali sunt singurii care pot stabili o destinaţie pentru bunurile în cauză. În
argumentarea acestor afirmaţii stau anumite condiţii politice, cum ar fi dictatura, în care
proprietatea statului se apropie de sistemul proprietăţii private, deoarece economia
naţională este condusă ca o imensă corporaţie.
Proprietatea publică sau proprietatea de stat de domeniul public reprezintă acea
formă de proprietate care semnifică apartenenţa obiectului ei fie de partea statului, fie de
cea a unităţilor administrativ teritoriale. În mod concret, conform Constituţiei
României 1:
proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale;
bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică,
fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice;
bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date
în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică.
Conceptul de interes public sau strategic se caracterizează prin numeroase dispute şi
chiar imposibilităţi logice. Astfel, el ar desemna ceva deosebit de important pentru
societate. Dacă ar fi aşa, statul ar trebui să se retragă din multe domenii pe care le
monopolizează, deoarece monopolul legal nu reprezintă un avantaj pentru cetăţenii
cărora li se adresează. În prezent, în numeroase economii de piaţă dezvoltate, distincţia
piaţă – stat este permanent reevaluată, prin privatizarea unor domenii tradiţionale ale
statului (sectorul energetic, transportul feroviar etc.). Cel mai elocvent exemplu din
istoria modernă fiind cazul Franţei, unde firme sau activităţi au făcut obiectul unor acte
succesive (în condiţiile date şi pe baza unor decizii cu caracter naţional) de naţionalizare
şi de privatizare
Proprietatea de stat de domeniul privat 2 reprezintă o formă a proprietăţii de stat, al cărui
obiect este gestionat şi utilizat pe baza criteriilor de eficienţă şi raţionalitate economică,
caracteristice oricărei societăţi comerciale. În funcţie de opţiunile politice, obiectul
proprietăţii de stat de domeniul privat poate fi trecut în proprietatea privată a unor
persoane fizice sau juridice, prin vânzare – cumpărare. Bunurile ce fac obiectul acestei
forme de proprietate sunt alienabile.
Înţelegerea şi interpretarea celor două forme de proprietate se explică cel mai
bine atunci când obiectul proprietăţii îl reprezintă pământul. Proprietatea funciară este
reprezentată de domeniul public şi de cel privat în care sunt cuprinse terenuri de utilitate
publică şi de interes strategic naţional sau local. Terenurile domeniului public nu fac
obiectul circuitului civil iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.
Domeniul privat cuprinde toate terenurile care aparţin statului, comunelor, oraşelor,
judeţelor şi sunt supuse dispoziţiilor de drept comun.
Subiecţii celor două categorii de proprietate ale statului (de domeniu public şi
privat) sunt ministerele, organismele guvernamentale, societăţile comerciale şi
întreprinderile publice şi de stat care produc bunuri publice şi private. Altfel spus
administrarea proprietăţii statului intră sub incidenţa celor două entităţi economice, pe
de-o parte regiile autonome iar pe de altă parte administraţia publică centrală şi locală.
Regiile autonome reprezintă forma de organizare şi de funcţionare a agenţilor
economici-persoane juridice, având ca obiect folosirea şi valorificarea în scop lucrativ a
unor bunuri aflate în proprietatea statului. Ca persoană juridică ce funcţionează pe
1
Constituţiei României (2003) - Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003
2
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.356
14
principii economice, regia autonomă are independenţă patrimonială, întocmeşte buget de
venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierdere, poate contracta credite
şi beneficia de subvenţii de la bugetul de stat sau de la cele locale. Regiile autonome se
organizează şi funcţionează în ramurile de interes strategic naţional.
Sectorul administraţiei publice este format din administraţia centrală şi
administraţiile locale. Administraţia centrală reuneşte unităţi sub forma organelor şi
organismelor publice care produc şi oferă o mare gamă de servicii nonmarfare fără a se
limita la aceasta, termenul ca atare evidenţiază cu pregnanţă că în cadrul economiei
sectorului public au loc tranzacţii diferite de cele din cadrul pieţei 3. Aceste servicii pot fi
individualizabile, cuantificabile în mod individual, cum ar fi învăţământul, asistenţa
sanitară ş.a. sau servicii colective pure care sunt prestate în beneficiul colectivităţii în
ansamblul ei cum ar fi apărarea naţională, procuratura, justiţia, urbanismul etc.
Administraţia locală cuprinde unităţi formate din organe şi organisme a căror
competenţă publică se extinde pe o parte a teritoriului naţional. În cazul ţării noastre
aceasta se manifestă în judeţe, municipii, oraşe sau comune.
Economia publică studiază impactul acţiunii statului atât în cadrul economiei
naţionale, cât şi pe plan internaţional, şi modul în care se repercutează acesta asupra
bunăstării cetăţenilor săi.
Aşadar, într-o viziune integratoare, obiectul economiei publice conţine
problematica specifică a optimului, bunăstării, alegerii sociale sau justiţiei economice,
precum şi concepte economice privind domeniul social.
Majoritatea specialiştilor consideră că economia publică examinează în mod
concret originea, forma şi consecinţele economico-sociale specifice următoarelor
activităţi publice:
 totalitatea serviciilor pe care sectorul public le pune la dispoziţia colectivităţilor
prin diverse prestaţii, fără ca acestea să fie realizate în mod necesar de către stat;
 diversele intervenţii ale statului cu caracter financiar şi de reglementare a unei
mai eficiente justiţii sociale în vederea promovării şi ameliorării bunăstării
generale la nivel social;
 adoptarea în principal prin sistemul de fiscalitate a politicii de finanţare,
împrumuturi şi tarifări a activităţilor specifice sectorului public;
 repartiţia surselor de finanţare şi stabilirea judicioasă a responsabilităţilor între
diferitele niveluri şi structuri administrative.
Definiţi economia sectorului public şi abordările sale.

Care sunt, conform Constituţiei Romîniei, caractersticile proprietăţii publice?
1.4. Elementele constitutive ale sectorului public
Indiferent de regimul politic existent într-un stat, sectorul public este constituit
din ansamblul organizaţiilor în care prevalează modul de decizie politică asupra
colectivităţii. Aceste organizaţii constitutive ale sectorului public sunt pe de-o parte
00:50
nivelele de structurare a administraţiilor publice (guvernele naţionale, regionale sau
locale), noţiuni anterior definite, cât şi diversele organisme de securitate socială, care se
preocupă de sistemul pensiilor (pentru limită de vârstă, a pensiilor de invaliditate şi de
asigurările de sănătate). Sistemul securităţii sociale reprezintă o stare percepută de
populaţie, care conferă confort moral, demonstrând capacitatea societăţii de a răspunde
într-o anumită măsură la solicitările tot mai stringente ale necesităţilor sociale.
Securitatea socială apare la intersectarea nevoii sociale cu resursele financiare necesare
satisfacerii acesteia. Altfel spus, securitatea socială poate fi definită ca fiind răspunderea
3
Alina Profiroiu – Economia sectorului public, Ed. Economică, 2001, p.16
15
societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei. În acest context, securitatea socială
este o formă de angajament social pe termen lung, angajament privit prin prisma
multidimensionalităţii lui. De ce au nevoie oamenii de protecţie din partea societăţii? Nu
oamenii formează ansamblul societăţii? Iată câteva întrebări la care trebuie să
răspundem, apelând la cunoştinţele economice. Oamenii în activitatea lor sunt
determinaţi de interese deosebit de variate şi divergente. De cele mai multe ori aceste
interese pot leza activitatea, integritatea sau chiar moralitatea altor cetăţeni, membrii şi
ei ai aceleiaşi societăţi. Acţiunile oamenilor sunt conştiente dar nu neapărat şi eficiente.
O acţiune prezentă poate afecta însăşi decidentul ei în timp. De aceea, securitatea socială
cuprinde un ansamblu de reglementări juridice pentru garantarea drepturilor populaţiei,
precum şi redistribuirea de ordin financiar, care urmăreşte două categorii de măsuri:
reparatorii şi de prevenire a riscurilor sociale. Securitatea socială este o componentă şi în
acelaşi timp cel mai evident criteriu de apreciere a statului bunăstării.
Legat de problematica securităţii sociale se naşte întrebarea: Care dintre
sistemele economice: cel public sau cel privat va asigura mai bine alocarea eficientă a
resurselor economice? Problema economică fundamentală atât la nivelul teoriei
economice generale cât şi la nivelul economiei sectorului public constă în răspunsul la
următoarele întrebări: „Ce să se producă ?”, „Cât să se producă?”, „Cum să se
producă?”, şi „Care este destinatarul producţiei?”. Răspunsul la aceste întrebări este
strâns legat de modul de alocare eficientă a resurselor atât la nivelul pieţei cât şi la
nivelul statului.
În acest context, sectorul public poate fi privit într-o dublă ipostază:
sectorul public – agent economic. Sectorul public, în acest caz se află în ipostaza de
producător de bunuri publice, care se confruntă cu problematica preţurilor, cererii,
ofertei, externalităţilor, poluării şi a circulaţiei informaţiilor.
sectorul public – reglator al vieţii economice. În această situaţie rolul sectorului public
este de a interveni în reglementarea pieţei, în atenuarea efectelor negative ale
dezechilibrelor economice, în realizarea politicilor macroeconomice şi în mod special în
acţiuni legate de politica fiscală, datoria publică şi distribuţia veniturilor.
Organizaţiile în care prevalează modul de decizie politică asupra colectivităţii
poartă denumirea de întreprinderi publice şi conform normelor contabilităţii naţionale
pot fi clasificate astfel:
Prima categorie este formată din întreprinderile de drept privat, în care capitalul este în
întregime sau majoritar de stat. În aceste condiţii, chiar dacă puterea publică poate
exercita un control asupra acestor întreprinderi, acestea la rândul lor, se bucură de
autonomie, fiind asimilate firmelor private, întrucât ele pot vinde bunuri şi servicii
private, urmărind cu prioritate obţinerea de profit.
A doua categorie cuprinde întreprinderi de drept public şi privat, care produc bunuri sau
servicii cu caracter colectiv, fiind finanţate în principal de stat prin participaţii la capital,
împrumuturi şi/sau subvenţii.
În secolul al XX-lea au apărut şi au cunoscut o dezvoltare amplă, organizaţiile
private, fără scop lucrativ, care realizează, pe bază de voluntariat, servicii ce satisfac şi
răspund unor nevoi colective. În această categorie de organizaţii se încadrează
organizaţiile nonguvernamentale şi cele nonprofit, exprimând prin dimensiunea
activităţii lor, nivelul de dezvoltare a societăţii civile din statul respectiv. Cu toate
acestea, statul modern recurge frecvent la diverse reglementări pentru orientarea
dezvoltării ramurilor economice şi pentru a constrânge afacerile agenţilor economici în
concordanţă cu obiectivele politice ale guvernanţilor aflaţi la putere.
În concluzie, analizând atent constatăm că economia publică ne apare într-o
triplă ipostază:
economia publică cuprinde mulţimea tuturor faptelor,fenomenelor şi proceselor de
natură economică, ce au ca rezultat bunurile şi serviciile publice;
16
economia publică cuprinde administraţiile şi întreprinderile publice dar şi
01:20 întreprinderi de drept privat care produc bunuri sau servicii cu caracter colectiv. La
acestea se mai adaugă şi organizaţiile private, fără scop lucrativ care produc, pe o bază
voluntară, servicii ce răspund unor nevoi colective ale unor categorii de populaţie 4;
economia publică este o ştiinţă având ca obiect analiza economică a deciziilor publice.
Complexitatea problematicii supusă deciziilor publice comportă abordări
interdisciplinare utilizând metodologii specifice ştiinţelor sociale. Astfel economia
publică ne apare ca „o teorie economică a interacţiunii sociale"5.
Cele trei ipostaze se suprapun, analiza sistemică evidenţiind caracteristicile
esenţiale ale sistemului economiei publice, ca subsistem al economiei naţionale.
Studiul economiei publice are drept scop evidenţierea modalităţilor prin care
teoria microeconomică poate fi extinsă şi adoptată de analiza economică a
intervenţiilor publice, fie ele de nivel guvernamental sau al autorităţilor publice locale.
Principalele categorii de activităţi economice ce fac obiectul acţiunilor publice
sunt:
• Reglementarea: autorităţile centrale reglementează şi adoptă acte normative
referitoare, printre altele, la obţinerea şi garantarea dreptului de proprietate;
• Fixarea preţurilor se realizează direct, prin intermediul taxelor, a impozitelor sau
subvenţiilor;
• Producerea de bunuri şi servicii publice, de la lege şi ordine până la educaţie şi
apărare.
Cele trei categorii de acţiuni publice au cel puţin două consecinţe economice
foarte importante: modificarea veniturilor şi a subvenţiilor publice. Structura veniturilor,
respectiv a cheltuielilor publice este relevată de această afirmaţie. Astfel:
veniturile publice sunt reprezentate de suma următoarelor elemente: impozite şi taxe,
venituri din capital, venituri provenite din bunurile aflate în domeniul privat al statului şi
din împrumuturi;
cheltuielile publice sunt reprezentate de suma următoarelor elemente: transferuri,
cheltuieli realizate pentru susţinerea politicilor publice, dobânzi şi cheltuieli de capital.
1.5. Economia sectorului public în evoluţia ştiinţei economice
Apariţia şi dezvoltarea economiei publice ca ştiinţă (aşa cum am arătat mai sus)
reflectă contribuţia gânditorilor care au analizat şi studiat cerinţele dezvoltării
01:50 economice şi social – politice ale epocii istorice respective. Analiza sectorului public din
punct de vedere al abordării teoretice, nu poate face abstracţie de influenţa economiei
politice ca ştiinţă şi de sfera valorilor promovate de filozofia politică într-o societate
determinată.
Economia sectorului public îşi are baza teoretică în sistemul conceptual al
economiei politice, fiind o disciplină particulară a acesteia.
Economia publică s-a născut într-un context de libertate individuală în secolul XVII-
lea, asociind liberalismul şi individualismul.
Marie-France Jarret şi François Régis Mahieu (1998) consideră „acest mod de
gândire reprezintă, până în secolul al XVII-lea, evoluţia radicală faţă de conservatorismul
monarhic şi religios" 6.
4
Alina Profiroiu – op.cit., p. 14
5
Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses, Paris, p. 4
6
Jarret, M.F., Mahieu (1998), F.R., - op.cit., p. 4
17
Teoria economică a sectorului public a cunoscut mai multe etape istorice de
dezvoltare, începând cu fondatorii economiei politice ca ştiinţă, respectiv Adam Smith şi
David Ricardo.
1. Concepţia clasicilor economiei politice
În condiţiile afirmării liberalismului economic din Anglia, Adam Smith 7 s-a

preocupat de schimbul de mărfuri pe piaţă şi de miracolul aşa-zisei „mâini invizibile”,
care regla acest schimb fără intervenţia nemijlocită a statului. Astfel, Smith considera că
există un regim politic, ce poate fi numit cel mai bun şi care ar satisface scopurile naturii
umane, identificate, de altfel, de el. În acelaşi timp, Smith critică societăţile care nu-i
acordă individului posibilitatea de a-şi afirma deciziile. În acest context, respectivul
autor aprecia că efectul combinat al autocontrolului, socializării, educaţiei adecvate şi
urbanizării conduce la formarea unui popor care, în general, este onest, punctual,
independent, care respectă legea şi în acelaşi timp, liniştit, harnic, prudent, circumspect,
moderat şi politicos. Cu toate acestea, A. Smith a conştientizat de la început faptul că
desfăşurarea unei libere exprimări a intereselor particulare pe piaţă, poate intra la un
moment dat în contradicţie cu bunăstarea colectivă în cazul inexistenţei unui mediu
instituţional şi legislativ de organizare şi funcţionare a schimburilor. La rândul
său, David Ricardo 8 a fost preocupat de buna funcţionare a sistemului fiscal,
considerând că o judicioasă determinare a impozitelor trebuie să fie independentă de
stabilirea cuantumului cheltuielilor. De altfel, referitor la sfera cheltuielilor, statul
trebuie să aibă responsabilităţi limitate cu privire la acoperirea necesităţilor sectoarelor
de apărare, justiţie, educaţie etc.
O poziţie mai radicală în acest sens, exprimă Jean-Baptiste Say 9 care consideră
cheltuielile publice drept o sursă de risipă, apreciind că statul trebuie să-şi limiteze
influenţa doar la protecţia individului.
2. Precursorii economiei publice
O dată cu creşterea ofertei de prestaţii publice care absoarbe resurse mari

productive, se intră de fapt în concurenţă cu sectorul privat. După cum aprecia
cunoscutul economist Paul Samuelson10 a fost necesară o perioadă lungă de timp pentru
7
Adam Smith (1723 - 1790) a fost un economist, om politic şi filozof scoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în
Europa. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai
bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus in economie conceptul de mâna invizibilă.
8
David Ricardo (1772 - 1823) - economist englez, reprezentant al Şcolii clasice de economie.
9
Jean-Baptiste Say (1767-1832) a fost un economist francez, reprezentant al Şcolii clasice.
10
P. A. Samuelson, Economics, X-th edition, McGro-Hill books Company, 1977, p. 41
18
a conştientiza că principiul non-intervenţiei în economie este greşit 11. De la sfârşitul
secolului al XIX-lea, chiar în aproape toate ţările industriale, funcţiile guvernamentale
au crescut în viaţa economică. Pornind de la analiza acestui fenomen, unii cercetători
italieni s-au preocupat de înţelegerea caracterului de indivizibilitate al serviciilor
colective, fiind influenţaţi mai ales de teoria marginalistă. Gânditorii italieni avansau
ideea conform căreia atât sectorul public cât şi cel privat trebuie să se ghideze în
activitatea lor după cerinţele şi dorinţele consumatorilor.
Dintr-o altă perspectivă, Knut Wicksell lansa ideea opţiunilor politice în materie
de finanţe publice, considerând că votarea unui nou capitol de cheltuieli publice trebuie
însoţită simultan de votarea veniturilor necesare acoperirii noilor cheltuieli stabilite 12.
3. Promotorii afirmării economiei publice
În perioada interbelică, pentru înlăturarea consecinţelor crizei mondiale din anii

1929-1933, John Maynard Keynes 13 elaborează cunoscuta teorie prin care punea în
evidenţă rolul bugetului public în vederea realizării echilibrului macroeconomic.
Analiza macroeconomică keynesistă introduce în teoria şi practica economiei de
piaţă un nou agent economic, statul, şi dezvoltă teoria multiplicatorului (de investiţii,
de consum, de economii, de cheltuieli bugetare). Teoria lui J, M. Keynes stă la baza unor
noi politici macroeconomice, care au ca obiectiv prevenirea sau atenuarea crizelor
economice, combaterea şomajului, înfăptuirea creşterii economice, respectiv asigurarea
sporirii produsului social şi a venitului naţional, ca o tendinţă fermă şi de perspectivă14.
Keynesismul şi-a dovedit viabilitatea în politica New Deal promovată de
Franklin Delano Roosevelt 15, care a asigurat prosperitatea economică a S. U. A.
New Deal (Noua orientare) a fost o politică tipică pentru primele două mandate
prezidentiale (1932-1936; 1936-1940) ale lui Franklin Delano Roosevelt. New Deal a
urmărit amplificarea rolului statului în economia americană, susţinerea de către stat a
categoriilor sociale defavorizate, protejarea acelor bănci care erau considerate sănătoase,
deci viabile din punct de vedere financiar, refacerea creditului, relansarea producţiei
11
Paul Anthony Samuelson (născut la 15 mai, 1915) este un economist american cunoscut pentru munca sa în multe
domenii ale economiei. El a fost medaliat cu Medalia John Bates Clark în 1947 şi a primit Premiul Nobel pentru
Economie în 1970.
12
Wicksell, K., (1896), A New Principle of Just Taxation, in Musgrave, R. and Peacock, A. (eds), (1958), Classics in
the Theory of Public Finance, MacMillan, London, p. 317 - 319
13
John Maynard Keynes (1883 - 1946) s-a născut, a studiat şi a predat în Cambridge. Principalele sale scrieri sunt: The
Economics Consequences of the Peace - Consecinţele economice ale păcii (1919), A Treatise on Money - Tratat despre
bani (1930), dar este cunoscut mai ales pentru cartea sa The General Theory of Employment, Interest and Money -
Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor (1936), care a revoluţionat ştiinţa economică susţinând
finanţarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capăt Marii Crize din perioada 1929-1933. El oferă soluţii sub
forma creşterii cheltuielilor publice
13
E. Prahoveanu, Fundamente de teorie economică, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, p. 38
14
Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945 ), a fost cel de-al treizeci şi doilea preşedinte al
Statelor Unite ale Americii în perioada1933 - 1945.
19
americane. Toate aceste obiective erau îndreptate spre ştergerea efectelor crizei
declanşate în 1929 şi revenirea S.U.A. în prim plan economic.
Sectorul public cunoaşte, de asemenea, o dezvoltare rapidă după 1950, în
majoritatea ţărilor occidentale. În perioada respectivă un rol important l-a jucat teoria
privind bunurile publice, elaborată de Paul Samuelson, la care trebuie să adăugăm
lucrările altor autori din domeniul finanţelor publice. Kennet Arrow, Paul Samuelson şi
Richard Musgrave au încercat să integreze statul în schema analitică a economiei
bunăstării pe baza individualismului metodologic.
În perioada anilor '60 a secolului XX, mai mulţi economişti de orientare
marxistă au enunţat o teorie neoclasică în care se insistă asupra ambiguităţii rolului
statului într-o societate aflată în stare de conflict. O parte dintre aceştia au făcut referiri
stricte la teoria marxistă, alţii au încercat să remodeleze gândirea economică pentru a
ţine cont de evoluţia statului social-democrat, care, în opoziţie cu poziţia lui Marx,
ameliora situaţia resurselor umane.
Şcoala alegerilor publice sau colective, s-a impus în cursul anilor '70, reunind mai
mulţi economişti printre care enumerăm pe James M. Buchanan 16 şi Gordon Tullock 17.
Aceştia au adoptat o poziţie diferită de aceea a economiei bunăstării, având acelaşi
cadru de referinţă. Această şcoală încercă să demonstreze că răul public este mai grav
decât răul privat, şi că, doar piaţa cu concurenţă pură şi perfectă permite prevenirea sau
eliminarea răului. Intervenţia publică este deci criticată, într-o primă instanţă, iar, ulterior,
este respinsă.
În această perioadă (anii 1970), corespunzător unei creşteri puternice a
produsului naţional brut (PNB) în diferite ţări industrializate în corelaţie cu
intervenţii puternice ale statului (statul - providenţial) apare la orizont criza economică
(crizele petroliere din anii 1973 şi 1978) iar fundamentul intervenţiilor politice este tot
mai des dezbătut. Numeroşi autori insistă asupra faptului că statul nu are întotdeauna
capacitatea sau voinţa de a lua decizii bune, iar dezbaterile publice pot fi superioare
dezbaterilor private.
În ultimul deceniu al secolului trecut, după o fază de dereglementare şi de
reducere a intervenţiilor publice, ţările puternic industrializate au intrat într-o
perioadă de reanalizare a rolului intervenţiilor publice. Aceste intervenţii au fost axate
în special pe modul de descentralizare a deciziilor publice şi pe o susţinere indirectă
a dezvoltării, susţinând în special lupta împotriva şomajului şi a sărăciei. Acestei
reanalizări din ultima perioadă a intervenţiilor publice în viaţa economică îi
corespunde o reînnoire a economiei publice.
Descrieţi pe scurt evoluţia teoriei economiei sectorului public şi contribuţia principalilor
promotori ai acesteia.
.................................................................................................................
............................................................................................................................................
1.6. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)
1. Elementele constitutive ale sectorului public.
16
James M. Buchanan Jr. este un economist american, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1986 pentru
contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare
a deciziilor politice şi economice. Prin metode specifice economiei, Buchanan, a analizat comportamentul alegerilor
publice ale votanţilor, ale liderilor de partid, ale funcţionarilor. Buchanan este considerat fondatorul şcolii alegerilor
publice. Importantă atât pentru ştiinţele economice cât şi pentru cele politice această şcoală a deschis noi perspective în
analiza instituţională.
17
Gordon Tullock (născut la 13 februarie 1922 în Rockford, Illinois) este profesor de analiza economică a dreptului la
George Mason University din Arlington, Virginia.A publicat, în 1962, împreună cu James M. Buchanan The Calculus
of consent Calculul consensului: Fundamente logice ale democraţiei constituţionale, tradusă în limba română de Paul
Fudulu (Bucureşti: Editura Expert, 1995). Aceasta este una dintre cărţile fundamentale pentru teoria instituţiilor.
20
2. Economia publică în evoluţia ştiinţei economice.
3. Economia publică versus economia privată.
4. Interesul public în perioada posbelică

(timp necesar: 20 min.)
Descrieţi modul în care participaţi, ca cetăţean, la veniturile şi cheltuielile publice.

02:30 .................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
....................................................................................................................................
Alegeţi răspunsul corect
1. Economia sectorului public este constituită:

a) ca o ştiinţă a schimbului de mărfuri;
b) ca o ştiinţă a conducerii centralizate;
c) ca o ştiinţă a alegerilor eficiente;
d) ca o ramură distinctă a ştiinţei economice.
2. Abordările economiei sectorului public:

a) vizează schimbul de mărfuri şi comerţul mondial;
b) vizează analiza teoretică şi empirică a funcţiilor statului;
c) vizează sectoarele de interes general;
d) vizează sectorul public în interacţiune cu cel privat.
3. Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care :

a) se manifestă proprietatea de stat şi proprietatea publică ;
b) acţionează doar proprietatea publică la nivel local ;
c) se întrepătrund toate formele de proprietate în acţiunea lor;
d) consumatorul alege ce să se producă, pentru cine să se producă şi cât să se
producă.
4. Reprezintă o limită a intervenţiei statului în economie:

a) diviziunea socială a muncii;
b) libera iniţiativă a agenţilor economici;
c) proporţia proprietăţii publice în totalul formelor de proprietate;
d) nevoile economice.
5. New Deal (Noua orientare) a fost o politică promovată de:

a) Franklin Delano Roosevelt;
b) John Maynard Keynes;
c) John Fitzgerald Kennedy;
d) John Adams.
6. Concepţiile privind rolul statului în sectorul public sunt conturate de:

a) abordarea individualistă şi abordarea constrângerii;
21
b) teoria economiei de piaţă;
c) gândirea economică a lui Adam Smith;
d) reglementari economice si sociale.
7. Principiul “laissez faire, laissez passer” este specific:

a) liberalismului;
b) mercantilismului;
c) keynesismului;
d) neoliberalismului.
Raspunsuri:1. d; 2. b; 3. a; 4. b; 5. a; 6. a; 7. a.
1.8. Rezumat
Economia sectorului public este constituită ca o ramură distinctă a ştiinţei

economice. Economia sectorului public studiază sfera acţiunii statului în cadrul
societăţii prin intermediul instrumentarului şi metodologiei specifice ştiinţei
economice;
Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă proprietatea
de stat şi proprietatea publică.;
Proprietatea publică sau proprietatea de stat de domeniul public reprezintă acea
formă de proprietate care semnifică apartenenţa obiectului ei fie de partea statului,
fie de cea a unităţilor administrativ teritoriale;Proprietatea de stat de domeniul privat
02:50 reprezintă o formă a proprietăţii de stat, al cărui obiect este gestionat şi utilizat pe
baza criteriilor de eficienţă şi raţionalitate economică, caracteristice oricărei societăţi
comerciale. În funcţie de opţiunile politice, obiectul proprietăţii de stat de domeniul
privat poate fi trecut în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice, prin
vânzare – cumpărare. Bunurile ce fac obiectul acestei forme de proprietate sunt
alienabile;
Subiecţii celor două categorii de proprietate ale statului (de domeniu public şi
privat) sunt ministerele, organismele guvernamentale, societăţile comerciale şi
întreprinderile publice şi de stat care produc bunuri publice şi private;
Economia publică studiază impactul acţiunii statului atât în cadrul economiei
naţionale, cât şi pe plan internaţional, şi modul în care se repercutează acesta asupra
bunăstării cetăţenilor săi;
Studiul economiei publice are drept scop evidenţierea modalităţilor prin care teoria
microeconomică poate fi extinsă şi adoptată de analiza economică a
intervenţiilor publice, fie ele de nivel guvernamental sau al autorităţilor publice
locale;
Economia sectorului public îşi are baza teoretică în sistemul conceptual al
economiei politice, fiind o disciplină particulară a acesteia.Economia publică s-a
născut într-un context de libertate individuală în secolul XVII-lea, asociind
liberalismul şi individualismul.
1.9. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
 Liviu Radu - „Investiţii publice” ediţia a III-a, Editura Universităţii „Nicolae
Titulescu”, Bucureşti, 2014;
 Profiroiu Alina – Economia sectorului public, Ed. Economică, 2001;
 ***Constituţiei României (2003) - Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
767 din 31/10/2003;
22
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
II. Bibliografie facultativă

 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstarii generale,
Ed.Ankarom,1997;
 Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses, Paris;
 Platis Magdalena – Economia sectorului public, Ed. Universităţii din Bucureşti,
2002;
 Prahoveanu E. - Fundamente de teorie economică, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999;
 Samuelson P. A., Economics, X-th edition, McGro-Hill books Company, 1977;
 ***The Dictionary of Modern Economics, Mac Millan Reference Books, 1981;
23
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. STATUL ŞI ROLUL SĂU ECONOMIC
Cuprins
2.1. Obiective
2.3. Statul vector activ al vieţii economice
2.4. Perspectiva conceptuală şi analiza metodologică a funcţiilor
statului
2.5. Ponderea sectorului public în dinamica economiilor moderne
2.6. Implicarea statului în economie
2.7. Locul sectorului public în cadrul doctrinelor politice
2.8. Modele specifice al dezvoltării sectorului public în
economiile contemporane
2.9. Test de evaluare a cunoştinţelor
2.11. Rezumat
2.12. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 - Statul şi rolul său economic după parcurgerea căreia veţi
fi familiarizaţi cu noţiunea şi conţinutul noţiunii de stat, cu funcţiile şi importanţa
acestuia, cu modalităţile de intervenţie a statului în economie, ponderea acestuia în
economiile contemporane, principalele elemente de doctrină economică ce vizează
implicarea statului în fenomenul economic şi modele de dezvoltare a sectorului
public.
 Însuşiți conceptele privind rolul statului în economie;
 Definiți funcţiile statului;
 Apreciați ponderea în economie a sectorului public;
 Analizați implicarea statului în viaţa economic;
 Analizați sectorul public şi principalele doctrine politice.
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
2.3. Statul vector activ al vieţii economice
Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de

frontiere, din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Statul este titular al
00:00 suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Din punct de vedere
social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în conducerea socială.
O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri
despre natura, formele, funcţiile statului existând şi astăzi în cercurile specialiştilor
din variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează şi
analizează viaţa socială.
Din punct de vedere organizaţional, statul este privit ca o sumă de instituţii
de guvernare şi are cinci caracteristici principale şi anume: 18
1. Statul este un ansamblu de instituţii distinct de restul societăţii, care creează
18
Patrick Dunleavy,; Brendan O'Leary, - Teoriile statului, Chişinău, 2002, p.13
24
sfere publice şi sfere private.
2. Din punct de vedere al autorităţii, statul este o putere supremă şi suverană,
precum şi legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-şi putea exercita aceste
forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forţei.
3. Statul îşi exercită puterea printr-un aparat birocratic.
4. Statul ca entitate se distinge de funcţionarii care ocupă anumite funcţii la un
moment dat în aparatul său birocratic şi, din acest punct de vedere, statul are
suveranitate şi asupra acestora. Prin funcţionari se înţelege orice demnitar,
inclusiv preşedintele, prim-ministrul, miniştrii, etc.
5. Statul are puterea de a impune şi de a colecta taxe de la populaţie.
Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele, mai ales dacă avem în
vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care trebuie
menţionat este că prin definirile organizaţionale nu este urmărită aprecierea
legitimităţii statului sau a instituţiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor
despre o eventuală legitimitate a statului.
Statul ca agent economic autonom încearcă să reglementeze în mod
democratic mecanismele economice de funcţionare generală, să codifice
comportamentele tuturor unităţilor social-economice dintr-o ţară indiferent de tipul
de proprietate. Este unanim acceptat faptul că economia reprezintă o activitate
dominată de interesele participanţilor. Însă, dacă aceste interese individuale s-ar
manifesta nestingherit, s-ar ajunge la permanente tensiuni sociale şi la haos. Din
totdeauna s-a căutat un compromis între diferitele interese, iar acest lucru a fost
întotdeauna în atenţia statului. Aprecierea rolului statului în cadrul economiei de
piaţă se poate susţine prin faptul că acesta se implică în mecanismele şi structurile
economiei de piaţă atât în mod direct, ca proprietar de factori de producţie, ca
achizitor principal al unor bunuri pe pieţele private, ca întreprinzător public etc., cât
şi în mod indirect, ca prestator de servicii sociale nonmarfare de interes natural 19.
Statul reprezintă, în acelaşi timp, şi o organizaţie politică care are drept
caracteristică esenţială puterea de constrângere. Nu putem realiza o analiză a
sectorului public precum şi a implicaţiilor sistemului politic asupra avuţiei fără a
explica în prealabil acţiunea guvernului în societate. Relaţia existentă între
guvernarea statului şi respectarea drepturilor de proprietate este una complexă.
Instituţiile care structurează sistemul economic sunt de asemenea, corelate cu
anumite aranjamente ale puterii politice. În acest context, sunt relevante următoarele
situaţii posibile:
1. acţiunea umană nu este constrânsă de existenţa instituţiilor legale, cu alte
cuvinte nu există reguli şi nici agenţi care să definească şi să aplice drepturile de
proprietate. În acest caz nu există comunitate sau societate ci doar o stare de
anarhie.
2. există reguli şi instituţii care specifică drepturile cetăţenilor, cum de asemenea
există corp legislativ şi curte de justiţie. Nu există în schimb, dimensiunea
executivă a guvernului, concretizată în forţa şi puterea de coerciţie a acestuia în
societate. Este o societate fără stat.
3. societatea în care guvernul face regulile, arbitrează disputele şi aplică
drepturile populaţiei. Este o societate în care autoritatea politică deţine monopolul
legislativ şi care asigură capacitatea puterii politice de a impune taxe şi impozite.
Majoritatea economiştilor consideră că relaţia existentă între stat şi ceilalţi
agenţi economici se bazează, în mare parte, pe ideea că statul este tot un agent
economic care participă la viaţa economică a unei societăţi şi intră în concurenţă cu
ceilalţi agenţi economici. În fapt, prezenţa statului în economie trebuie nuanţată
19
25
deoarece statul stabileşte regulile jocului economic şi în acelaşi timp participă ca
jucător în cadrul propriilor reguli. Acest fapt face ca statul să nu poată fi considerat
ca un agent economic oarecare. Organismele statului sunt finanţate din taxe şi
impozite ceea ce înseamnă că în cazul concurenţei cu alţi agenţi economici statul nu
va afla niciodată în pierdere.
În calitate de vector activ al vieţii economice, statul şi-a manifestat prezenţa
la nivel economic şi social prin acţiuni sub un dublu aspect:
• pe de o parte, statul a oferit şi furnizat întregii colectivităţi o gamă diversificată
de prestaţii, în multiple domenii de activitate, cum ar fi: securitatea, apărarea,
asigurările medicale şi sociale, educaţia, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică,
transporturile, energia, comunicaţiile, protecţia mediului etc.;
• iar, pe de altă parte, statul a intervenit în mecanismele economiei de piaţă prin
intermediul unor reglementări legislative, care să corecteze unele deficienţe,
aplicând totodată politici de finanţare adecvate menite să stimuleze producţia şi
schimburile comerciale.
Intervenţiile statului, atât de ordin legislativ cât şi financiar au reglementat
mai unitar modificarea distribuţiei veniturilor, sau au stimulat acţiunile mai eficiente
de relansare a economiei prin intermediul creşterii cheltuielilor publice.
Prin funcţiile lui, statul utilizează în activitatea economică diverse resurse,
mai ales factori de producţie, bunuri sau servicii produse de sectorul privat 20 al
economiei.
În funcţie de aceste condiţii în care se manifestă activitatea statului, au apărut
şi se ridică mai multe întrebări, printre care menţionăm:
• Ce sarcini trebuie conferite statului?
• În ce condiţii pot fi şi ar trebui privatizate întreprinderile publice?
• Oare trebuie reduse sau sporite reglementările legislativ – financiare care
vizează activităţile private?
• Pot fi vândute prestaţiile publice?
• Care sunt limitele de încadrare a îndatoririi publice?
Răspunsurile la aceste întrebări le aflăm în politicile iniţiate de guvernanţi în
domeniul economiei publice, ca de altfel în întreaga sferă a vieţii economice, politici
orientate de valorile dominante ale doctrinelor politice şi de interesele diverselor
grupuri de presiune.
Definiţi statul şi relaţia existenta între acesta şi ceilalţi agenţi economici.
Care sunt, din punct de vedere organizaţional, caracteristicile statului ?
Să ne reamintim...
caracteristică esenţială puterea de constrângere. Nu putem realiza o analiză a
sectorului public precum şi a implicaţiilor sistemului politic asupra avuţiei fără
a explica în prealabil acţiunea guvernului în societate. Relaţia existentă între
guvernarea statului şi respectarea drepturilor de proprietate este una
complexă. Instituţiile care structurează sistemul economic sunt de asemenea,
corelate cu anumite aranjamente ale puterii politice.
2.4. Perspectiva conceptuală şi analiza metodologică a funcţiilor statului
Se consideră, în principal, drept funcţii ale statului (fără însă a ne limita

la acestea) următoarele:
00:30 1. alocarea optimă a resurselor economice în vederea creşterii standardului de
20
Alina Profiroiu – op. cit, p.12
26
bunăstare a colectivităţii;
2. distribuirea echitabilă a venitului şi averii naţionale între indivizi, generaţii
sau regiuni şi zone geografice;
3. echilibrarea macroeconomică pin măsuri de stabilizare a fluctuaţiilor
creşterii economice;
4. funcţia de reglementare a comportamentelor membrilor societăţii.
Analiza economică a sectorului public se bazează pe o serie de metode, cum ar
fi:
metoda descriptivă care se rezumă la simpla prezentare şi descriere a faptelor
fără să se explice sorgintea şi consecinţele faptelor economice analizate;
metoda pozitivă implică o înţelegere aprofundată, cu o explicaţie a faptelor şi
fenomenelor constatate în viaţa economică;
metoda normativă propune, pe baza datelor cunoscute, soluţii de abordare a
unor fenomene în evoluţia viitoare a dezvoltării economice.
Privite prin prisma metodei normative, funcţiile statului cunosc în
actualitate o regândire a aprecierii lor în raport de dinamica evoluţiei viitoare
a vieţii economice.
Rolul statului în viata economica a fiecărei ţări se schimbă permanent,
în funcţie de dezvoltarea economică şi socială a acesteia, cât şi de contextul
internaţional.
Viata economică suferă de imperfecţiuni care determină apariţia unor
fenomene negative, cum ar fi: poluarea, şomajul, inechităţile fiscale
generatoare de inechităţi sociale, sărăcia şi bogăţia extremă etc. În economiile
moderne, statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile
apărute în mecanismele de funcţionare a pieţei. Astfel, se simte nevoia unor
„reglementari economice si sociale” cât mai clare, precise şi la modul imperativ,
ca o condiţie esenţiala pentru ca întreaga economie naţională să funcţioneze cât
mai bine şi în cadrul unor „standarde de siguranţă”.
Referitor la rolul statului în sectorul public, până în prezent, s-au
conturat două concepţii distincte de abordare:
1. Concepţia abordării individualiste unde statul se află în serviciul
cetăţeanului. Această abordare porneşte de la dominaţia suveranităţii
consumatorului, admiţând că prestaţiile publice trebuie să reflecte preferinţele
individuale ale consumatorilor.
2. Abordarea constrângerii vizează concepţia prin care deciziile politice pot să
nu reflecte preferinţele cetăţenilor, dar pot fi impuse acestora.
În aceste condiţii personalitatea statului joacă un rol deosebit ceea ce îi permite
să-şi stabilească obiective proprii pe care urmăreşte să le realizeze.
Concepţiile de abordare a rolului statului în sectorul public:

........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
............................................................................................................................
27
Tabelul 1- Caracteristicile întreprinderilor private în raport cu cele publice 21
Translatarea
Caracteristici ale
Caracteristici ale caracteristicilor
întreprinderilor
întreprinderilor private sectorului privat în
publice
sectorul public
Competiţia Monopolul garantat
Posibilă, exceptând
- ajustarea la cerere, - ofertă discreţionară,
bunurile publice pure şi
- reacţii la preţ, - discriminări de preţ,
funcţiile tradiţionale ale
- alegeri multiple ale -“captivitatea
statului.
consumatorilor. consumatorilor”.
Stimulente individuale Securitatea colectivă
- recompense pentru - durabilitatea locului de În forme intermediare în
performanţe, muncă, funcţia publică, totală în
- inovare, - încadrarea în sistem, întreprinderile publice.
- motivaţii. - satisfacerea rutinei.
Stimulente
Blocaje organizaţionale
organizaţionale Nerelevantă în funcţia
- securitate financiară,
- riscul falimentului, publică şi producţia
- perpetuarea status quo-
- decizii în favoarea infrastructurii publice,
ului,
schimbărilor, fezabilă în restul
- alocare ineficientă a
- alocare eficientă a activităţilor.
resurselor publice.
resurselor.
Statele, după funcţiile şi rolurile avute în decursul evoluţiei istorice, pot fi

clasificate în patru tipuri fundamentale 22:
1. statul protector – având la bază principiul laissez-faire 23, principiu ce

susţine minimizarea intervenţiei statului în activitatea economică a sectorului
privat, statul având doar rolul de a stabili cadrul legal de desfăşurare a activităţilor
economice pe baza liberei concurenţe. Statul protector a fost tipic fazelor iniţiale a
societăţii capitaliste, iar caracteristica esenţială constă în asumarea numai a unor
sarcini tradiţionale, cum sunt apărarea naţională, ordinea internă, relaţiile
diplomatice etc. Deoarece economia funcţiona, având la bază autoreglarea
mecanismelor sale, în virtutea legităţilor specifice economiei de piaţă, statul nu
trebuia să intervină în desfăşurarea activităţilor economice, considerându-se că
orice intervenţie a sa ar avea efecte dereglatoare Statul era considerat un
administrator mai puţin eficient al resurselor decât agenţii economici privaţi , iar
eventuala implicare a statului în viaţa economică, inclusiv prin mobilizarea şi
redistribuirea de resurse financiare, devenea o sursă de ineficienţă economică. În
fazele iniţiale ale dezvoltării economiei de piaţă, pentru finanţele statului problema
principală era limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar asigurării
funcţionării normale a instituţiilor statale. Cheltuiala publică era considerată un
consum nerecuperabil de produs social, având impact nefast asupra dezvoltării
economice şi sociale. Fără a contesta ipostazele statului de creator şi
21
Vasile Isan, Vasile Cocris, Sectorul public-iluzia bunăstarii generale, Ed.Ankarom,1997, p.121
22
Aurel Iancu – Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, Bucureşti,1998, p. 164-170
23
Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea în ideile liberalismului economic, prefaţat prin
lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici, Adam Smith şi David Ricardo. Concepţia lor asupra societăţii
în general şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui
meme” ("Să faci şi să treacă, lumea se duce de la sine!") se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă
după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Aceasta concepţie a fost consacrata de ei prin doua
principii esenţiale: libera concurenţă şi libera iniţiativă.
28
supraveghetor al aplicării regulilor de conduită, care făceau din cheltuielile
publice, un rău necesar, finanţelor publice li se rezervă un rol relativ minor.
Funcţionând ca stat protector, acesta trebuia să asigure, deci, cadrul organizatoric
adecvat desfăşurării activităţilor economice şi sociale, protejând şi agenţii
economici faţă de eventualii factori perturbatori. De aceea, aproape totalitatea
utilităţilor de bunuri şi servicii trebuiau produse şi consumate în variantă privată,
sub protecţia statului. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, de domeniul asigurării
ordinii şi protejării cetăţenilor, iar în raport cu economia era chemat doar să
stabilească regulile jocului economic şi să supravegheze respectarea acestora,
acest tip de stat a fost numit şi stat jandarm.
2. statul productiv – presupune intervenţia statului în problemele economice

pentru a putea fi contracarate neajunsurile mecanismelor de piaţă. Apropiat
doctrinei neoliberale acestui tip de stat îi revine rolul de a adopta seturi de politici
economice, politici care pot realiza scopurile politice esenţiale ale neoliberalilor –
libertate individuală, eficienţă economică şi echitate socială. Stat care colectează
impozite de la cetăţeni şi foloseşte resursele financiare astfel obţinute pentru
furnizarea de bunuri publice. Acest stat productiv nu mai este izolat de indivizi şi
îşi pierde astfel caracterul neutru. În acest rol, guvernul este interior comunităţii,
iar deciziile politice semnificative pot fi derivate numai din valorile individuale,
aşa cum au fost ele exprimate în momentul deciziei sau opţiunii. Formula lui
Lincoln „by the people” reprezintă o descriere adecvată a procedurilor curente de
conturare a acestor opţiuni. Statul productiv reprezintă, în opinia lui Buchanan,
decât un instrument care permite realizarea unor schimburi complexe între
indivizi.;
3. statul negociator (corporatist) – apropiat de viziunile social democrate

este angajat activ în medierea şi coordonarea compromisurilor în domeniul
economic, cu scopul declarat de a realiza justiţia şi pacea socială în cadrul
sistemului economiei de piaţă. Doctrinele social democrate pun accent pe
dezvoltarea unui puternic sector public în scopul sporirii producţiei şi distribuţiei
de bunuri controlate de stat, precum şi creşterea volumului de venituri redistribuite
în scopuri sociale;
4. statul birocratic – stat implicat direct în viaţa economică, având la bază

teoriile marxiste, ce militează pentru generalizarea proprietăţii publice în condiţiile
organizării conducerii economice pe principii piramidale, prin planificarea
economică centralizată a economiei naţionale.
Principalele tipuri de state şi caracteristicile lor:
........................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
........................................................................................................................................
......................................................................................................................................
........................................................................................................................................
......................................................................................................................................
2.5. Ponderea sectorului public în dinamica economiilor moderne
Sectorul public a cunoscut o amplă expansiune de-a lungul secolului trecut şi

mai ales după al doilea război mondial când a crescut ponderea cheltuielilor publice
în ansamblul P.I.B. Volumul total al cheltuielilor publice raportat la produsul intern
01:00 brut a crescut în ultimele decenii de trei sau de patru ori, ceea ce exprimă măsura
29
concretă a expansiunii acestui sector.
La ora actuală, problema extinderii sectorului public în raport cu cel privat
reprezintă spaţiul unor dispute şi confruntări cu o puternică încărcătură de factură
ideologică. În timp ce adepţii liberalismului de tip clasic susţin cu vehemenţă
extinderea sectorului privat şi totodată restrângerea drastică, mergând până la
eliminarea ponderii sectorului public, argumentând că astfel se asigură libertatea
individuală şi eficienţa economică. La polul opus liberalismului clasic se situează
socialiştii de orientare tradiţionalistă care invocă necesitatea generalizării sectorului
public în economie în vederea realizării judicioase a echităţii sociale 24.
Problema raportului dintre sectorul public şi cel privat necesită o analiză
ştiinţifică care îşi dovedeşte actualitatea şi importanţa cel puţin din patru
considerente motivate astfel:
a) explicarea cauzelor principale ale extinderii sectorului public în
economiile de piaţă;
b) stabilirea criteriilor obiective, argumentate ştiinţific pe baza cărora să fie
dimensionat sectorul public;
c) definirea structurii şi mecanismelor de funcţionare a sectorului public;
d) descoperirea şi sesizarea efectelor negative şi mai ales relevarea
ineficienţei sectorului public atunci când acesta depăşeşte limitele raţionale ale
extinderii.
Pentru Richard Musgrave reprezintă o preocupare semnificativă stabilirea
unei proporţii adecvate a sectorului public, care în viziunea acestui economist se
constituie mai ales într-o problemă tehnică decât în una de factură ideologică.
În cadrul teoriei economice s-a impus prin tradiţie în caracterizarea celor
două tipuri de sectoare, următoarele ipoteze globale de abordare:
1) Sectorul privat reprezintă sistemul de asigurare a pieţei concurenţiale şi
de realizare a unei eficienţe economice maxime;
2) Sectorul public reprezintă sistemul ce se constituie prin intervenţia
statului în viaţa economică prin care se încearcă asigurarea egalităţii şi echităţii
sociale 25.
În ultimii 150 de ani, în virtutea acestor ipoteze globale, pur teoretice, s-a
elaborat şi popularizat o importantă literatură de specialitate, care a stat la baza unor
orientări şi cerinţe doctrinare de ordin economic şi politic. După cum se ştie, unele
partide politice îşi fundamentează programele lor doctrinare tocmai pornind de la
aceste ipoteze, urmărind finalizarea dezideratelor politice prin dezvoltarea unuia sau
altuia dintre cele două sectoare menţionate.
Evoluţia istorică evidenţiază că fundamentarea orientării generale a politicii
economice doar pe considerarea celor două ipoteze teoretice şi globale, reprezintă o
eroare majoră. Efectele pozitive sau negative asupra economiei şi vieţii sociale legat
de extinderea sau restrângerea sectorului privat în raport cu cel privat poate fi
demonstrat în mod satisfăcător în condiţiile analizării fiecăruia dintre elementele
componente ale celor două sectoare. Ambele sectoare trebuie analizate atât prin
prisma aspectelor tehnice şi economice ale bunurilor şi serviciilor produse şi livrate
(în raport cu relaţiile de piaţă), cât şi prin prisma angrenajelor instituţionale (în
raport de mecanismele de funcţionare a economiei).
Numai în condiţiile efectuării unei analize obiective a structurii interne şi a
funcţionalităţii reale a sectorului public în raport cu cel privat, vom putea evalua
corespunzător efectele pozitive şi/sau negative pe care le-ar avea schimbarea
elementelor lor componente (bunuri, servicii şi instituţii), asupra sistemului
24
Aurel Iancu – op. cit, p. 185
25
Nu trebuie neglijat rolul domeniul privat al statului, cu utilităţile publice pe care le creează sectorului privat.
30
economic şi a mecanismelor de funcţionare a economiei în ansamblu. Din
perspectiva unei asemenea analize obiective a celor două sectoare – privat şi public –
putem răspunde cu mai multă precizie la următoarele întrebări ce se degajă ca atare:
 în ce măsură este sau nu avantajoasă extinderea sectorului public?
 care elemente sunt adecvate sectorului public şi care elemente sunt
adecvate sectorului privat?
 care sunt limitele extinderii acestor sectoare?
 care sunt formele intermediare între sectorul public şi cel privat?
 Ce combinări de elemente şi instituţii pot da naştere la noi forme de
organizare?
Majoritatea economiştilor evaluează în literatura de specialitate dimensiunea
sectorului public în mod frecvent, prin prisma cheltuielilor guvernamentale (inclusiv
pentru programele de asistenţă socială) în P.I.B. În timp ce primul indicator referitor
la volumul cheltuielilor guvernamentale, reflectă extinderea funcţiilor de
redistribuire şi de asigurare a stabilităţii şi ordinii sociale a statului, al doilea
indicator al ponderii în P.I.B., reflectă extinderea funcţiilor de alocare şi de control a
pieţelor.
Graficul 1 - Evoluţia cheltuielilor guvernamentale în diferite state OECD 26
Cheltuieli guvernamentale 1985-1991
70
% din P.I.B.
60
50
40
30
20
10
0
Ţara
1980 1986
Australia 22.1 37.2
Austria 32.1 51.6
Belgia 30.3 57.2
Canada 28.9 46.3
Danemarca 24.8 60.9
Elveţia 17.2 32.4
Finlanda 26.7 43.6
Franţa 34.6 52.7
Germania 32.5 51.3
Grecia 17.4 40
Irlanda 28 58.2
Islanda 28.2 35.8
Italia 30.1 54.1
Japonia 18.3 36.2
Luxemburg 30.5 54.8
Marea Britanie 32.6 48.4
26
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizaţie internaţională a acelor naţiuni
dezvoltate care acceptă principiile democraţiei reprezentative şi a economiei de piaţă libere. Organizaţia îşi are originile
în anul 1948, sub numele de Organisation for European Economic Co-operation (OEEC), Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucţia Europei după Cel de-al
Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru statele din afara Europei, iar în 1961 s-a
reformat luând numele de Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD), franceza: Organisation
de coopération et de développement économiques.
31
Norvegia 29.9 49.2
0 20 40 60 80
Olanda 33.7 62
Australia
Portugalia 17 44.8
S.U.A. 27.6 38.9
Belgia
Spania 18.8 36
Suedia 31.1 66.8
Danemarca
Turcia 18 0.1
MEDIA 26.3 48.2 Finlanda
Germania
Irlanda
198
0
198
Italia 6
Luxemburg
Norvegia
Portugalia
Spania
Turcia
Sursa: OECD Economic Outlook
La sfârşitul anilor '80, în România, sectorul de stat era cvasi-majoritar, sectorul

privat deţinând, în 1989, numai 12,8% din produsul intern brut.
Procesul de privatizare a început în 1990, şi s-a dovedit a fi mult mai complex
şi dificil decât estimau la vremea aceea specialiştii. În perioada de început, privatizarea
a avut un ritm lent, caracterizat de absenţa voinţei politice, de mentalitatea forţei de
muncă, de probleme instituţionale, de o instituire lentă a cadrului legal necesar etc.
În evoluţia sectorului public în raport cu cel privat în economia românească se
disting câteva etape:
 Anul 1996 sectorul privat devine majoritar la realizarea produsului intern brut
cu 55%. In ceea ce priveşte structura capitalul social din economie, ponderea
capitalului social privat a fost redusă, fiind consecinţa unui capital social mic
necesar la înfiinţarea unei societăţi comerciale, în timp ce societăţile cu capital de
stat au pornit din start cu o valoare ridicată a capitalului social. O altă caracteristică a
acestei perioade o reprezintă faptul că volumul investiţiilor străine directe a fost unul
foarte mic, nivelul acestora în întreg intervalul 1991-1996 (aproximativ 1 miliard
euro) reprezentând circa 93% din fluxul net al anului 1997;
 Perioada 1997-2000 s-a caracterizat printr-o evoluţie mai lentă a
sectorului privat în produsul intern brut, dar şi printr-o accelerare a
transferurilor de capital din sectorul de stat în cel privat. Dacă în anul
2000 ponderea sectorului privat în PIB era cu circa 10 puncte
procentuale mai mare faţă de 1996, numai în trei ani, ponderea
capitalului social integral privat creşte de la circa 8% la aproape 42%.
Corelând cele două evoluţii, rezultă că accentul a fost pus pe
privatizarea de societăţi cu contribuţie mai mică la valoarea adăugată
brută;
 După anul 2000 nu mai apar salturi mari, de la un an la altul, ale
sectorului privat în produsul intern brut. Referitor la capitalul social
majoritar privat, evoluţia este ascendentă, an de an, ajungând la peste
32
77% la sfârşitul anului 2006, ca rezultat al nivelului ridicat al
investiţiilor străine, mai ales după 2004.
Prin corelarea programelor de privatizare cu estimarea nivelului şi dinamicii
investiţiilor private, se apreciază că în anul 2010 ponderile sectorului privat se vor situa
la:
• 79% din produsul intern brut;
• 87% din capitalul social din economie;
• 92% din cifra de afaceri.
Graficul 2 - Ponderea capitalului social integral privat şi integral de stat

(%)
Caracterizaţi evoluţia sectorului privat în economia românească.

.................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.....................................................................................................................................
33
2.6. Implicarea statului în economie
Statul se implică în mecanismele economiei de piaţă în mod direct şi indirect.

Statul s-a implicat în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, în mod indirect,
01:30
prin crearea cadrului instituţional şi legislativ, respectiv juridic, de exercitare a activităţii
economice, de stabilire a condiţiilor liberei iniţiative şi de protejare a proprietăţii private.
Statul a susţinut de-a lungul timpului economia de piaţă prin măsuri legislative, de
interes general, sau pe domenii de activitate.
În cea de a doua jumătate a secolului XX, implicarea statului în economia de
piaţă capătă şi un caracter direct. Formele implicării directe a statului sunt:
 crearea de întreprinderi publice, în diverse activităţi economice, aflate
în proprietate publică şi administrate nemijlocit de către stat;
 efectuarea directă de investiţii în domenii de interes naţional;
 folosirea fiscalităţii pentru redistribuirea unei părţi însemnate din
venituri care devin surse de consum şi de investiţii;
 prin achiziţii şi comenzi, a unor cantităţi însemnate de bunuri şi
servicii;
 crearea de surse de venituri, deci de cerere, etc.
Prin toate aceste forme de intervenţie statul devine un agent economic major
în economia de piaţă modernă, care se implică direct în agregarea fluxurilor
din activitatea macroeconomică: venituri, consum, investiţii.
Teoria keynesiană sesizează necesitatea şi importanţa acestei implicări directe
pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său. Acest lucru reiese
foarte clar din felul în care Keynes concepea circuitul economic modern.
Fig. 1 - Circuitul economic al lui Keynes 27
VENITURI
AGENŢI GOSPODARIILE
ECONOMICI POPULAŢIEI
(ÎNTREPRINDERI) (MENAJE)
CHELTUIELI
INVESTIŢII ECONOMII
Implicarea statului în economia de piaţă se face, de regulă, nemijlocit de către
27
Prahoveanu, E., (2002), Economie. Fundamente teoretice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 278
34
organele executive (guvernul), cu aprobarea, de principiu, a organelor legislative.
Fiind implementate, în primul rând şi direct de guvern, politicile economice ale
statelor poartă denumirea generică de politici publice.
Pentru a fi eficiente, politicile publice la nivel macroeconomic sunt corelate cu
instrumente corespunzătoare. Având în vedere natura politicii, scopul urmărit şi
instrumentele folosite, politicile publice în sfera macroeconomică se concretizează în:
a) politici monetare şi de credit – ce au ca instrumente; rata dobânzii,
condiţiile de creditare şi masa monetară în circulaţie. Aceste politici
se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte
economia naţională în evoluţia ei ciclică.
b) politici de cheltuieli publice - folosesc, drept pârghii, achiziţiile,
comenzile de stat şi investiţiile, în mod diferenţiat, tot în funcţie de
activitatea economică.;
c) politici fiscale – au ca pârghii, impozitele şi taxele.
Cel mai frecvent însă, aceste politici se combină şi alcătuiesc politica
economică a unui guvern pentru perioada în care exercită funcţia executivă
Comentaţi circuitul economic al lui Keynes.

.................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.............................................................................................................................
2.7. Locul sectorului public în cadrul doctrinelor politice
Politica economică are la bază realităţi social – economice specifice,

caracterizate de anumite principii de funcţionare a mecanismelor economice şi de
02:10 structurare a pieţelor, de ponderea şi capacitatea organizatorică a diverselor categorii
şi grupuri sociale şi de valorile culturale dominante existente în societate.
În societatea contemporană, partidele politice aleg şi-şi dozează în
programele lor diverse politici economice şi sociale, în funcţie de scopurile esenţiale
de a accede la guvernare, după cum urmează:
1. Adepţii neoliberalismului contemporan optează pentru un sistem
instituţional şi legislativ bazat pe garantarea proprietăţii private, pe respectarea
principiilor şi valorilor democratice şi asigurarea unui sistem de drepturi şi obligaţii
ale individului în societate, care să stimuleze competiţia şi eficienţa în activitatea
socială. De altfel, doctrinarii neoliberalismului consideră că numai în condiţiile unui
regim democratic autentic pot fi înlăturate fenomenele birocratizării vieţii social –
economice. În programele neoliberale actuale politicile lor economice şi sociale
dozează, mai mult sau mai puţin, intervenţia statului în soluţionarea acelor probleme
economice şi sociale pe care piaţa nu le poate rezolva, mai ales legat de înfăptuirea
justiţiei sociale.
2. Comparativ cu neoliberalii, creştin–democraţii acceptă aplicarea unor
precepte şi valori creştine în politicile economice şi sociale, susţinând în programele
lor politice principiul solidarităţii specific doctrinei creştine de a veni în sprijinul
celor defavorizaţi şi lipsiţi de mijloace de existenţă.
Adepţii doctrinei creştin – democratice resping existenţa şi manifestarea dintre
diverse grupuri de interese.
În vederea înlăturării confruntărilor şi presiunilor de ordin economic şi
social, creştin– democraţii promovează cu prioritate pe plan politic, dialogul şi
negocierea dintre grupurile de interese reprezentate de patronat şi sindicate, în
35
scopul realizării păcii sociale. În concepţia lor, statul joacă rolul de mediator al
armonizării intereselor şi al aplatizării stărilor conflictuale din societate, în limitele
asigurării eficienţei şi evitării extensiunii sistemului birocratic.
3. În cadrul doctrinelor contemporane, social–democraţia ocupă un loc
special în accentuarea laturii sociale în desfăşurarea proceselor economice,
încurajând şi extinzând rolul statului în soluţionarea aspectelor economice şi sociale
şi, mai ales, în realizarea problemei distribuţiei veniturilor. Din acest punct de vedere
social–democraţii încurajează extinderea sectorului public al economiei, sporesc
cheltuielile bugetare, ceea ce generează creşterea poverii impozitelor şi taxelor
percepute, afectând de regulă, eficienţa şi dezvoltarea economică. Pentru realizarea
păcii sociale, adepţii social–democraţiei mizează în politicile lor pe creşterea rolului
instituţiilor corporatiste moderne, prin care preconizează medierea dintre guvern şi
diverse grupuri de interese reprezentate de sindicate şi patronat. În strategia social–
democrată se asigură relaţia tripartită (agenţia guvernamentală–sindicat–patronat)
prin care se desfăşoară negocierile de parteneriat. Prin natura lor, relaţiile de
parteneriat preconizate de doctrina social–democratică, permit sporirea viabilităţii
unor forme de dialog social, consultanţă, participare la luarea unor decizii la nivel
local, sectorial, zonal şi naţional.
În concluzie, în ciuda unor aspecte care despart cele trei grupuri doctrinare,
acestea constituie o seamă de elemente comune, care le unesc în acţiunea politică în
vederea soluţionării problemelor economice şi sociale fundamentale circumscrise
interesului general. În raport de interesul general, cele trei direcţii doctrinare
menţionate mai sus, îşi află numitorul comun în ceea ce numim spaţiul de consens
politic specific pluralismului şi pluripartitismului într-o societate democratică.
Să ne reamintim...
În societatea contemporană, partidele politice aleg şi-şi dozează în programele lor
diverse politici economice şi sociale, în funcţie de scopurile esenţiale de a accede la
guvernare
2.8. Modele specifice al dezvoltării sectorului public în economiile
contemporane
În societatea contemporană se constată o creştere accentuată, practic

02:20 generalizată, a ponderii cheltuielilor guvernamentale în P.I.B., ceea ce justifică pe
deplin sintagma lansată şi explicată de Paul Samuelson a unei „mixed economy”.
Evident sintagma ca atare ne spune foarte puţin despre producţia de bunuri şi servicii
publice.
Din analiza comparativă a cheltuielilor guvernamentale ale diferitelor ţări
constatăm că unele state (Suedia, Canada, Danemarca şi Olanda) au niveluri ridicate
ale cheltuielilor publice, aici sectorul privat deţine o pondere de peste 90% din P.I.B.
În timp ce în alte state (Franţa, Spania, Italia, Portugalia) nivelul cheltuielilor publice
este mai scăzut, iar ponderea sectorului privat în P.I.B. este mai mică (aproximativ
70%), comparativ cu prima categorie de ţări menţionată.
Fără îndoială, o analiză cât mai completă a ponderii sectorului public al
economiei necesită luarea în considerare a mai multor aspecte de ordin calitativ
referitoare la climatul politic şi mediul de afaceri, capacitatea instituţională şi nivelul
culturii politice, structura şi puterea organizaţională a sindicatelor etc. Raportându-
ne la aceste aspecte, se poate aprecia că dimensiunea sectorului public a depăşit, în
ţările dezvoltate ale lumii, suficient de mult pragul considerat de unii economişti
„critic” pentru eficienţa economică şi funcţionalitatea sistemului monetar, în
condiţiile paradigmatice ale marii schimbări de reglementare şi restructurare a
pieţelor libere. Ponderea dimensiunii sectorului public, prin prezentarea volumului
procentual în P.I.B., ca singură măsură de apreciere, nu ne permite o formulare
36
pertinentă din punct de vedere a eficienţei economice.
La o privire superficială putem concluziona că, de regulă, ţările bogate şi
dezvoltate economic pot întreţine un sector public mult mai extins, comparativ cu
ţările în curs de dezvoltare, unde distorsiunile economice ar putea fi explicate prin
extinderea sectorului public.
În ultimele decenii nu putem omite realităţile din ţările care au înregistrat
cele mai remarcabile performanţe pe calea dezvoltării economice (Taiwan, Hong-
Kong, Coreea de Sud, Singapore, Chile ş.a.) care au avut sectoare publice extrem de
restrânse. Acest model probabil poate fi relevant şi în cazul ţărilor foste socialiste, în
condiţiile tranziţiei lor la economia de piaţă. De altfel, unul din cei mai autorizaţi
cercetători ai tranziţiei, Jeffry Sachs observa cu justeţe că „Europa centrală
condamnă singură mai mult de două-trei generaţii la sărăcie, dacă nu reduce
cheltuielile guvernamentale, nu face reforme instituţionale şi ale pensiilor şi nu
întreprinde măsuri pentru a spori semnificativ economisirea şi investiţia internă”.
Incontestabil, statul deţine în toate ţările est- şi central europene, o funcţie
hipertrofiată în redistribuirea veniturilor, a cărei menţinere ar putea fi justificată
politic prin necesitatea de compensare a costurilor sociale generate de reformele de
restructurare economică.
Funcţia tradiţională motivată de redistribuire a venitului naţional se
completează cu tentaţia modelului comunitar de protecţie socială promovat în multe
state din spaţiul european.
În prezent, sistemul comunitar de protecţie socială este pe cale de a fi
abandonat în ţările foste socialiste din Europa, deoarece reglementările impuse
decenii de-a rândul asupra preţurilor şi salariilor ca şi îngrădirile fiscale substanţiale
în veniturile private, au determinat rigiditatea pe piaţa muncii şi încetinirea ritmului
de creştere economică. Diferenţa dintre un sector public excesiv şi un sector public
îngust este echivalentă cu diferenţa dintre o rată de creştere economică de 3% şi una
de 7% anual.
Bogăţia naţională, cu alte cuvinte, deşi permite ca o parte importantă să fie
protejată prin criterii extra-economice pe termen lung, înseamnă că generaţiile
viitoare devin treptat tot mai sărace.
1. Statul – agent economic.

2. Tipuri de stat şi modul în care acestea privesc viaţa economică.
3. Proporţia sectorului public în economiile moderne.
4. Dezvoltarea sectorului privat versus sectorul public.
5. Locul sectorului public în cadrul doctrinelor politice contemporane.
6. Modele specifice al dezvoltării sectorului public în economiile
contemporane.
2.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor
(timp necesar : 20 minute)
Care este în viziunea doctrinelor politice rolul sectorului public?

.................................................................................................................
........................................................................................................................................
02:30 ........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
37
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
....................................................................................................................................

1. Diferenţa între doctrina liberală şi neoliberală constă în:
a) libertatea de acţiune a oamenilor şi întreprinderilor;
b) modul în care se efectuează schimbul de mărfuri;
c) intervenţia statului în economie;
d) modalitatea de îmbogăţire a comercianţilor.
2. Statul productiv:
a) presupune intervenţia statului în problemele economice pentru a putea fi
contracarate neajunsurile mecanismelor de piaţă;
b) participă activ la producţia tuturor bunurilor şi serviciilor de pe piaţă;
c) este apropiat de viziunile social democrate ;
d) militează pentru generalizarea proprietăţii publice.
3. Dimensiunea sectorului public este exprimată:

a) de diferenţa dintre P.N.B. şi P.I.B.;
b) de reducerea funcţiilor de redistribuire şi de asigurare a stabilităţii şi ordinii
sociale a statului;
c) prin diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului;
d) prin prisma cheltuielilor guvernamentale (inclusiv pentru programele de
asistenţă socială) în P.I.B.
4. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este:

a) o organizaţie internaţională a acelor naţiuni dezvoltate care acceptă
principiile democraţiei reprezentative şi a economiei de piaţă libere;
b) o parte componentă a organizării Uniunii Europene;
c) o componentă a NATO;
d) o organizaţie ce cuprinde o parte din statele europene.
5. Statul se implică în mecanismele economiei de piaţă :

a) în mod direct şi indirect ;
b) prin impunerea legislaţiei ;
c) pe baza prevederilor constituţionale, atunci când este nevoie ;
d) prin crearea de întreprinderi publice şi private.
Răspunsuri
Alegeţi răspunsul corect 1. c; 2. a; 3. d; 4. a; 5. a.
2.11. Rezumat
Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de frontiere,

din populaţie, şi dintr-o putere instituţionalizată. Statul este titular al
02:50 suveranităţii şi personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Din punct de
vedere social statul este o instituţie a societăţii, dar şi un instrument în
conducerea socială;
38
Statul ca agent economic autonom încearcă să reglementeze în mod
democratic mecanismele economice de funcţionare generală, să codifice
comportamentele tuturor unităţilor social-economice dintr-o ţară indiferent de
tipul de proprietate;
caracteristică esenţială puterea de constrângere;
Prin funcţiile lui, statul utilizează în activitatea economică diverse resurse, mai
ales factori de producţie, bunuri sau servicii produse de sectorul privat al
economiei;
Sectorul privat reprezintă sistemul de asigurare a pieţei concurenţiale şi de
realizare a unei eficienţe economice maxime;
Sectorul public reprezintă sistemul ce se constituie prin intervenţia statului în
viaţa economică prin care se încearcă asigurarea egalităţii şi echităţii sociale;
Statul se implică în mecanismele economiei de piaţă în mod direct şi indirect;
Implicarea statului în economia de piaţă se face, de regulă, nemijlocit de către
organele executive (guvernul), cu aprobarea, de principiu, a organelor
legislative. Fiind implementate, în primul rând şi direct de guvern, politicile
economice ale statelor poartă denumirea generică de politici publice;
În societatea contemporană, partidele politice aleg şi-şi dozează în programele
lor diverse politici economice şi sociale, în funcţie de scopurile esenţiale de a
accede la guvernare.
2.12. Bibliografie

 Dunleavy Patrick,; O'Leary Brendan, - Teoriile statului, Chişinău, 2002;
 Iancu Aurel – Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck,
Bucureşti,1998;
Ed.Ankarom,1997;
 ***The Dictionary of Modern Economics, Mac Millan Reference Books,
1981;
767 din 31/10/2003;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti,
2001;
 *** OECD Economic Outlook
39
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. BUNURILE PUBLICE ŞI EŞECUL PIEŢEI
Cuprins
3.1. Obiective
3.3. Definirea şi clasificarea bunurilor publice
3.4.Cererea şi oferta de bunuri publice. Mecanismele generatoare de eşecuri ale pieţei
3.5. Producţia în sectorul public
3.6. Eşecurile pieţei, cauzele acestora şi teoria bunăstării
3.9. Rezumat
3.10. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 Bunurile publice şi eşecul pieţei studiază bunurile publice
şi clasificarea acestora, cererea şi oferta asociată bunurilor publice, mecanismele
generatoare de eşec al pieţei, modalităţile de producere a bunurilor publice şi eşecul
pieţei şi cauzele acestuia
 Definiți conceptele privind bunurile publice şi clasificarea acestora;
 Analizați mecanismele formării cererii şi ofertei de bunuri publice;
 Aprofundați conceptele privind producţia sectorului public;
 Înţelegeți problematica privind eşecul pieţei şi a cauzelor acestuia.
3.3. Definirea şi clasificarea bunurilor publice
În economie nu se produc anumite bunuri şi servicii pentru că preţul

00:00 concurential nu poate acoperi costul în totalitatea sa. Pentru asigurarea producerii
lor, statul intervine fie prin crearea şi administrarea sectorului public, fie prin
acordarea de subvenţii sau prin efectuarea de plaţi de la bugetul de stat în favoarea
producatorilor. În aceste categorii de bunuri şi servicii se includ, de exemplu,
mijloacele de aparare nationala, anumite bunuri publice cum sunt apa, gazele,
sistemul public de învăţământ, sistemul de sanatate publică, sistemul de cercetări
teoretice şi aplicative de interes general s.a. Bunurile şi serviciile publice sunt
produse, de regulă, în unităţi aflate în proprietate publică. Există unele bunuri şi
servicii publice care se produc în unităţi private. În acest caz, statul foloseşte diferite
sisteme contractuale, inclusiv sistemul subvenţiilor pentru acoperirea tuturor
costurilor. În concluzie, bunurile publice nu sunt oferite în mod obligatoriu numai de
sectorul public, fiind şi sectorul privat implicat în producerea lor.
Bunurile economice în marea lor majoritate sunt supuse rivalităţii şi
excluziunii. Există rivalitate în utilizarea unei resurse economice în următoarea
situaţie: un consumator preia respectiva resursă şi diminuează cantitatea rămasă din
aceasta în defavoarea celorlalţi consumatori. Majoritatea resurselor se
caracterizează prin această proprietate de rivalitate în consum. Există excluziune în
utilizarea unor bunuri economice atunci când acestea se află în proprietatea unei
persoane iar această persoană poate împiedica pe toţi ceilalţi consumatori să
40
folosească aceste bunuri fără acordul său. Distincţia între bunurile exclusive şi cele
nonexclusive este legată de drepturile de proprietate şi costurile protejării
proprietăţii. Din acest punct de vedere, putem clasifica bunurile economice în bunuri
publice şi în bunuri private.
Bunurile publice sunt bunuri economice caracterizate prin nonexclusivitate
şi nonrivalitate.
Bunurile private sunt opusul bunurilor publice. Principalele caracteristici
ale acestora sunt: exclusivitatea şi rivalitatea. Bunurile private urmăresc aproape în
exclusivitate obţinerea unui profit.
Nonexclusivitatea este proprietatea unui bun public de a fi utilizat
(consumat) simultan de mai mulţi indivizi. În situaţia în care un bun public este
asigurat pentru un consumator, atunci el devine disponibil pentru toţi ceilalţi
consumatori. Excluderea de la utilizarea unui bun public a unor potenţiali
consumatori este imposibilă, chiar daca aceştia nu au contribuit de loc la producerea
respectivului bun.
Proprietatea de nonrivalitate a unui bun public se explică prin faptul că
pentru oricare consumator adiţional costul social marginal este nul. Oferta totală a
unui bun public nu se modifică daca bunul respectiv face obiectul consumului
individual sau colectiv. Un bun public poate asigura beneficii individuale egale
indiferent de numărul consumatorilor.
Cele două caracteristici acţionează simultan doar în cazul bunurilor publice
pure (apărarea naţională, iluminatul stradal ş.a.) Bunurile cvasipublice îndeplinesc
doar una din cele două caracteristici mai sus definite (posturile T.V., instituţiile de
învăţământ). Aceste bunuri cvasipublice pot fi confundate adesea cu bunurile
economice, bunurile private sau externalităţiile.
Tabel 2 - Bunurile şi caracteristicile lor

Bunuri Exclusive Nonexclusive
Bunuri private pure (haine, Bunuri mixte sau de folosinţă
alimente, articole de folosinţă comună (animale şi plante
îndelungată, autoturisme etc.) sălbatice, păduri şi păşuni aflate în
Aceste bunuri prezintă proprietate comună, parcuri publice,
următoarele caracteristici: etc.).
 costurile de excluziune Caracteristici:
sunt scăzute;  sunt bunuri ale căror beneficii
Rivale
 sunt produse de firme sunt consumate în mod colectiv;

particulare şi sunt  sunt produse de firme private
distribuite prin sau de sectorul public şi sunt
intermediul pieţei; distribuite direct prin piaţă sau
 producerea lor este prin intermediul bugetului
finanţată din veniturile public;
obţinute din vânzare.  sunt finanţate din veniturile
obţinute prin vânzare sau din
impozitele pe venituri.
41
Bunuri mixte ce produc Bunuri publice pure (resurse
externalităţi (sisteme de naturale aparent inepuizabile cât şi
transport, servicii de sănătate, iluminatul stradal, apărarea
soft-uri, servicii de naţională, televiziunea naţională).
televiziune prin cablu etc.) Aceste bunuri prezintă următoarele
Caracteristici: caracteristici:
Nonrivale  în marea lor majoritate  costuri ridicate de excluziune;
sunt produse de firme  sunt produse direct de câtre
private; guvern sau de firme private
 sunt distribuite pe piaţă aflate sub contract
dar însoţite de subsidii sau guvernamental;
impozite corective;  sunt distribuite doar prin
 sunt finanţate din bugetul public şi sunt finanţate
veniturile obţinute din din impozitul pe venit.
vânzare.
În contextul actualei economii mondiale, marcată de fenomenul globalizării,

se poate vorbi despre un nou tip de bun public - bun public global - care are
următoarele trei proprietăţi:
• se caracterizează prin nonrivalitate. Consumul acestui bun de către cineva nu
reduce cantitatea necesară altor agenţi;
• se caracterizează prin nonexcluziune. Este imposibil ca cineva să fie oprit de
la consumul acelui bun;
• este disponibil pe întreg mapamondul.
Nu trebuie făcută confuzie între bunurile publice şi bunurile cu titlu public.
Bunurile cu titlu public cuprind toate proprietăţile statului în timp ce
bunurile publice pot fi produse şi puse la dispoziţia publicului de către stat sau la
comanda statului, de către sectorul privat.
Bunurile publice pot fi opţionale sau nu. Emisiile de programe TV sunt
bunuri opţionale în timp ce apărarea naţională este un bun public neopţional, pentru
că inevitabil se proporţionează aceeaşi cantitate a ei tuturor cetăţenilor ţării, oricare
ar fi interesul lor în acest sens.
Bunurile colective (sau bunurile sociale) sunt definite în economie ca bunuri

publice care pot fi livrate ca bunuri private, dar care sunt însă livrate de guvern
pentru diferite scopuri (de obicei pentru politică socială) şi sunt finanţate din fonduri
publice, cum ar fi taxele şi impozitele. Într-o definiţie mai largă, termenul „bun
colectiv“ descrie bunul general al tuturor oamenilor dintr-o comunitate anume.
Dacă un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul său nu este
complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică
imperfect. Educaţia este exemplul cel mai uzual. În principiu, faptul că un student în
plus (faţă de mărimea standard a grupei) asistă la cursuri nu duce la diminuarea
educaţiei primite de ceilalţi studenţi. Deci, nu există rivalitate în consum. Este
adevărat însă, că cea ce este valabil pentru un individ nu poate fi valabil în cazul în
care unitatea de învăţământ măreşte nejustificat numărul cursanţilor ce revin
aceluiaşi cadru didactic. În acest caz se produce o diminuare evidentă a calităţii
procesului de predare.
Există o categorie aparte de bunuri economice (publice sau private) ce pot fi
analizate prin prisma preferinţelor consumatorului individual în raporturile cu
aprobarea sau dezaprobarea socială a consumului acestor bunuri. Sunt bunuri pe care
de cele mai multe ori societatea în ansamblu nu este conştientă că trebuie sau nu să
le utilizeze. În această situaţie se află bunurile de merit care sunt recomandate a fi
42
utilizate (centura de siguranţă, învăţământul obligatoriu, un minim de asigurări
contra calamităţilor etc.). Opusul acestor bunuri sunt bunurile de nemerit, nocive,
pe care guvernul nu le încurajează a fi consumate şi pe care acesta le taxează
suplimentar prin intermediul accizelor (băuturile alcoolice, ţigările).
Definiţi bunurile publice şi bunurile private.

Care sunt principalele caracteristici ale bunurilor publice şi a celor private?
3.4. Cererea şi oferta de bunuri publice. Mecanismele generatoare de eşecuri

ale pieţei
00:30 În cadrul analizei sectorului public şi a interdependenţei existente între acesta şi

viaţa economică se pune accentul pe tratarea cererii şi ofertei de bunuri publice.
Modalităţile de manifestare a cererii şi ofertei în sectorul public sunt total diferite
faţă de cele din sectorul privat deoarece aşa cum am arătat, bunurile publice
reprezintă o categorie specială de bunuri economice. Dacă în sectorul privat se
cunoaşte comportamentul consumatorului manifestat prin preferinţa pentru preţuri
reduse generatoare de creşteri ale cererii, în domeniul public bunurile specifice nu se
cumpără. Aici consumatorul nu apare în situaţia de cumpărător al bunului public
contra bani ci de beneficiar al acestui bun. În această situaţie nu putem vorbi de un
individ ci de o cerere agregată care se manifestă identic în anumite perioade
(ciclurile electorale). În acelaşi context James M. Buchanan 28 consideră că deciziile
asupra cererii şi ofertei de bunuri publice sunt făcute de consumatorul votant prin
instituţiile politice şi nu prin cele ale economiei de piaţă. Acelaşi autor consideră că
relaţiile de piaţă ale sectorului public au nevoie de un algoritm special de calcul
privind cererea oferta şi costurile marginale.
Mecanismele caracteristice ale cererii şi ofertei de bunuri publice în raport cu
cele private sunt următoarele 29:
 separarea completă a beneficiilor reprezentând consumul bunurilor
publice de contribuţia la costurile generate de producerea acestora.
Această separare este evidentă numai când este privită ca un proces unic
al cererii şi ofertei şi când nu se aplică principiul excluziunii, specific
bunurilor private;
 organizaţiile publice îşi atrag propriile venituri de la buget (central sau
local) prin impozite, taxe, donaţii şi alte surse diferite faţă de preţul
produselor. Opus faţă de acestea, amintim faptul că, organizaţiile private
îşi atrag veniturile în principal din vânzarea producţiei;
 principiile nonexcluziunii şi nonrivalităţii fac imposibil de măsurat în
mod obiectiv outputurile şi beneficiile bunurilor publice;
 valoarea outputurilor date de sectorul public este reprezentată chiar de
costul inputurilor folosite pentru producerea lor. Cu alte cuvinte, nu
există o posibilitate de a calcula nivelul minim de eficienţă şi posibilitatea
limitării cheltuielilor publice. Nici cererea, nici oferta de bunuri publice
nu iau în calcul criterii de eficienţă care să limiteze producţia bunurilor
publice (a se vedea pragurile de rentabilitate pentru întreprinderile
private, la care nivelul producţiei aduce profit maxim până la limita
egalităţii dintre veniturile marginale şi costurile marginale).
Mecanismul cererii şi ofertei la cele două categorii de bunuri publice şi
28
James M. Buchanan, The Demand and Supply of Public Goods, Rand McNally, Chicago, 1968, p.5-6
29
Iancu Aurel – op.cit., p.216-217
43
private funcţionează după două modele diferite, astfel:
1. în condiţiile bunurilor private apar doi decidenţi: gospodăriile (familiile) şi
firmele între care se realizează schimbul şi se efectuează plăţi pentru transferul
drepturilor de proprietate asupra bunurilor. În aceste condiţii, bunurile nu pot fi
folosite decât de cel care plăteşte (principiul excluziunii şi rivalităţii).
2. în condiţiile bunurilor publice 30 apar patru categorii de decidenţi: consumatorul
votant, guvernul administraţia publică şi producătorii. În modelul bunurilor
publice este prezent principiul de nonexclusivitate a consumatorului. În acelaşi
timp, plata producătorului se face din impozite şi taxe de la bugetul de stat. În
aceste condiţii, cele patru categorii de decidenţi caută să-şi maximizeze propria
utilitate după cum urmează:
a) consumatorul votant caută satisfacerea maximă a trebuinţelor fără limită
bugetară proprie, precum şi folosirea dreptului de vot pentru alegerea
partidului care îi oferă (sau promite) cele mai mari avantaje;
b) guvernul alege acele acţiuni care să-i aducă, în ultimă instanţă, cel mai
mare număr de voturi;
c) administraţia publică (în special cea locală) urmăreşte obţinerea unei
alocări bugetare maxime;
d) producătorul urmăreşte obţinerea unui venit maxim indiferent de nivelul
de eficienţă la care se produc bunurile şi serviciile publice.
Având în vedere cele de mai sus, se poate spune că bunurile şi serviciile
publice pe care le primeşte sectorul privat au fost plătite de acesta, în avans, prin
impozite şi taxe. De asemenea, cererea şi oferta bunurilor publice şi private au
caracteristici comune cum ar fi: existenţa cererii şi a ofertei precum şi reacţiile
diferite la evoluţia cererii şi ofertei.
Formarea cererii de bunuri publice ţine cont de următoarele două
caracteristici:
 pe de o parte, în cazul bunurilor publice, neexistând nici obligaţia din
partea consumatorului de a plăti producătorului şi nici piaţă prin care să
se facă cunoscute preferinţele consumatorului, atunci relaţiile dintre
consumator şi producător se desfăşoară prin intermediul instituţiilor
administraţiei publice;
 pe de altă parte, comportamentul consumatorului este orientat spre a lua
în considerare doar beneficiul şi de a neglija costul bunurilor publice,
precum şi a existenţei unei unanimităţi privind dorinţa de procurare a
bunurilor publice. În această situaţie se ajunge la o supradimensionare a
cererii şi la o reevaluare a ofertei în termeni administrativi.
30
Bruno S. Frey – Modern Political Economy, Martin Robertson, Oxford, 1980, p.116
44
Figura 2 - Cererea optimă de bunuri publice 31
În graficul de mai sus, se descrie relaţia existentă între curba cererii, costurile
marginale şi cantităţile de bunuri publice aflate în următoarele trei ipostaze:
1) când se iau în calcul curba bunăvoinţei marginale a individului de a plăti
(preţul marginal al bunului public) şi curba costului marginal real: la
intersecţia acestor două curbe, indicând egalitatea celor două valori, se
realizează cererea optimă de bunuri publice notată cu Q. Este o situaţie
ipotetică dată de concurenţa perfectă;
2) când se ia în considerare doar o parte din preţ (p1) restul fiind suportat de
către stat prin subvenţii (s) adică p1 este diferenţa dintre p şi s. În acest caz,
cererea de bunuri publice (Q1) are un caracter politic datorită intervenţiei
guvernamentale prin acordarea de subvenţii;
3) când preţul este egal nul cererea cantităţii de bunuri publice are un caracter
pe deplin politic (Q2).
Din interpretarea grafică reiese că cererile politice Q1 şi Q2 sunt mai mari
decât cererea optimă (Q). Aceasta apare ca o tendinţă generală de formare a cererii
în cazul bunurilor publice.
În concluzie, dacă guvernul 32 respinge creşterea cererii în scopul de a se
încadra în resursele disponibile, aceasta înseamnă că va pierde o parte din masa de
votanţi. Pe de altă parte, dacă guvernanţii acceptă cererile consumatorilor, el nu va
dispune de resurse financiare necesare, ceea ce va determina sporirea impozitelor şi
taxelor (presiune fiscală).
Pentru a satisface cererea majorităţii consumatorilor, guvernul întreprinde
activităţi în sprijinul ofertei de bunuri publice, activităţi care presupun costuri
importante ce vor fi suportate de aceeaşi consumatori prin impozite şi taxe 33. Bruno
S. Frey consideră că pentru asigurarea ofertei de bunuri publice costul devine
dominant în timp ce beneficiile îşi diminuează importanţa deoarece de acestea se
31
Paul Samuelson – The Pure Theory of Public Expenditure, Review of Economics and Statistics, 36, November, 1954,
p.387-389
32
Anthony Downs – The Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers, New York, 1956, p.51
33
Bruno S. Frey – op.cit., p.119
45
bucură oricine, indiferent de contribuţia sa la costurile producerii de bunuri publice.
Acest fapt va determina în timp o creştere a numărului celor care se sustrag de
contribuţia pentru susţinerea costurilor bunurilor publice, fapt care va duce la
reducerea surselor de finanţare a producţiei de bunuri publice, deci o diminuare a
ofertei de bunuri publice. În raport cu o cerere exagerată de bunuri publice, oferta
efectivă apare mult diminuată determinând măsuri drastice din partea guvernelor,
care vor recurge la împrumuturi publice şi vor determina în timp apariţia şi
amplificarea dezechilibrelor economice. În acest sens, economiştii consideră 34 că
oferta de bunuri publice include germenii eşecurilor înregistrate de funcţionarea
sectorului public. Aceste eşecuri ale pieţei bunurilor publice sunt explicate prin:
 dificultatea definirii şi măsurării outputului şi a evaluării calităţii
acestuia;
 singularitatea producătorului de bunuri publice;
 incertitudinea tehnologiilor de producţie şi efectele produse de acestea;
 lipsa unui prag minim de performanţă economică şi a mecanismului de
realizare a unui asemenea prag.
În concluzie, putem afirma, că politicile guvernamentale nu pot stăpâni şi
raţionaliza oferta de bunuri publice. Soluţia acestei probleme ar putea să constea în
revizuirea critică a compoziţiei producţiei de bunuri publice făcând ca aceasta să se
debaraseze de alte categorii de bunuri şi servicii care sunt proprii sectorului privat.
Astfel, s-ar impune o strictă clasificare a bunurilor din cele două sectoare,
identificarea bunurilor publice pure şi analizarea priorităţii producerii acestora.
Care sunt cauzele eşecului pieţei:

........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
...................................................................
Să ne reamintim...
Politicile guvernamentale nu pot stăpâni şi raţionaliza oferta de bunuri publice.
Soluţia acestei probleme ar putea să constea în revizuirea critică a compoziţiei
producţiei de bunuri publice făcând ca aceasta să se debaraseze de alte categorii de
bunuri şi servicii care sunt proprii sectorului privat.
3.5. Producţia în sectorul public
O firmă privată nu ar putea să-şi asume responsabilitatea administrării şi furnizării

de bunuri şi servicii publice deoarece ea nu poate să dispună de aparatul tehnic
01:10 necesar controlului tuturor utilizatorilor. De exemplu, oferta serviciului apărare
naţională nu îşi poate individualiza consumatorul plătitor. În plus, în absenţa
drepturilor de proprietate clar precizate, nu se pot face negocieri ale tranzacţiilor şi
mai mult de atât, nu poate exista o piaţă bine definită a bunurilor şi serviciilor
publice.
Dacă s-ar lăsa exclusiv pe seama iniţiativei firmelor private aprovizionarea
cu bunuri publice, acestea ar fi oferite într-o cantitate foarte mică în raport cu
cantitatea cerută pentru asigurarea eficienţei sociale. Cum producerea acestor bunuri
are un cost, dar nu poate exclude nici un consumator de la folosirea sa chiar dacă nu
au plătit pentru asta, iniţiativa privată nu ar putea percepe veniturile necesare pentru
compensarea costului producţiei. Teoria economică consideră că preţul unui bun sau
34
Charles Wolf Jr. – Markents or Governments, Chossing Between Imperfect Alternatives, M.I.T. Press, Cambridge,
Mass, 1988, p.51-63
46
serviciu trebuie să fie egal cu costul marginal pentru ca producţia să fie eficientă
(condiţia de maximizare a profitului) şi cererea să fie deplin satisfăcută
(maximizarea utilităţii). Dar, indivizibilitatea factorilor de producţie în cazul
producţiei de bunuri publice (imposibilitatea alocării resurselor în unităţi mici de la
bugetul statului), presupune un consum mare de factori de producţie care generează
costuri fixe pe durată scurtă. Intervenţia statului, ce se ocupă direct de producţie şi
subvenţionează întreprinderile private, este soluţia care poate garanta administrarea
suficientă a bunurilor publice. Dar aceasta intervenţie ridică două probleme: a
determina care este rezerva optimă, în ce cantitate pot fi administrate şi a determina
asupra cui se repercutează costurile şi în ce cantitate.
Este necesară reflectarea adevăratelor preferinţe ale consumatorilor pentru a
putea estima cantitatea optimă de bunuri şi servicii publice ce trebuie să fie
gestionată. Dar chiar dacă acest lucru se face gratuit, consumatorii vor fi tentaţi să-şi
falsifice preferinţele, exagerându-le, pentru a-şi satisface cu mai mare probabilitate
necesităţile. Este cazul unei infrastructuri feroviare care se construieşte în reţea,
integrat şi necesită investiţii extrem de costisitoare. Nu este concepută pentru a
deservi un utilizator sau doi, ci o mulţime considerabilă dintr-un spaţiu dat. Pe
termen scurt, dar şi pe termen lung, reţeaua de cale ferată nu poate opera doar într-o
lungime de câţiva kilometri pentru a crea profitul necesar unei firma private.
Furnizarea eficientă a serviciului de transport feroviar, evident în limite spaţial
definite, implică totuşi operarea unui singur agent economic 35.
Producţia prioritară de bunuri publice, în special bunuri publice pure, implică
soluţionarea unei probleme de decizie colectivă prin două modalităţi de obţinere a
fondurilor necesare:
1) o primă cale sugerată de specialişti 36 este modelul de schimb voluntar prin
care se consideră că fiecare bun public ar trebui să fie susţinut financiar
printr-o fiscalitate distinctă şi cunoscută, ceea ce ar presupune acordul tuturor
membrilor societăţii pentru plata taxelor şi impozitelor. Prin aceasta s-ar
putea reglementa într-o oarecare măsură oferta de bunuri publice în situaţia
în care fiecare individ ar plăti un impozit egal cu utilitatea marginală pe care
o oferă consumul unui bun public.;
2) impozitarea obligatorie, ceea ce presupune că toate persoanele fizice şi/sau
juridice care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit
gen de avere să participe prin impozite la constituirea fondurilor generale ale
statului. Prin această măsură s-ar putea reglementa cererea totală de bunuri
publice deoarece s-ar stabili un nivel minim de preţ pe care societate ar fi
dispusă să-l plătească pentru fiecare unitate de bun public..
Eficienţa producerii de bunuri publice şi posibilitatea finanţării acestora la
nivelul costurilor aferente producţiei poate fi obţinută prin următoarele modalităţi:
1. pentru bunurile rivale ce nu permit excluderea (bunuri mixte sau de folosinţă
comună), producţia revine în responsabilitatea sectorului public, finanţarea
având la bază bugetul public (ex. străzi, parcuri etc.);
2. pentru bunurile publice pure ce sunt caracterizate de nonrivalitate şi
nonexcludere producţia revine doar sectorului public având la bază fondurile
guvernamentale centrale sau locale. În această situaţie producţia privată este
nefezabilă.
3. pentru bunurile nonrivale ce permit însă excluderea consumatorilor (bunuri
mixte ce produc externalităţi) pot exista trei abordări:
 producţia să fie realizată de sectorul privat, implicarea acestuia
permiţând excluderea celor ce nu plătesc (spectacole, concerte şi
35
Vasile Isan, Vasile Cocris – op.cit, p.35
36
The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, London, 1981, p. 450
47
evenimente sportive de un interes public mai scăzut);
sectorul public să ofere bunuri publice contra unei sume simbolice ce

permite accesul la aceste bunuri (biblioteci publice şi grădini
publice);
 oferta de bunuri să fie realizată de sectorul public în mod gratuit
consumatorilor care plătesc pe alte că decât impozitele. Exemplu
televiziunile comerciale ce acordă spaţiu publicitar, veniturile astfel
colectate acoperind costul de emisie. Consumatorul cumpără
produsele la care se face reclamă şi contribuie indirect şi la emisia
postului de televiziune.
4. pentru bunurile private la care există atât rivalitate cât şi excludere în consum
producţia revine în mod evident sectorului privat ce poate produce eficient
aceste bunuri.
În concluzie, eşecul pieţei bunurilor publice este determinat de o multitudine
de factori a căror soluţionare nu poate fi căutată decât, poate, în nivelul de educaţie
civică a fiecărui popor.
Producţia de bunuri publice şi problema eficienţei:

.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
.....................................................................
3.6. Eşecurile pieţei, cauzele acestora şi teoria bunăstării
Existenţa unei incertitudini în definirea bunurilor publice şi a celor mixte cum de

altfel, existenţa bunurilor produse, comercializate şi valorificate doar prin sistemul
01:30 public pot genera, alături de alţi factori, imperfecţiuni în funcţionarea eficientă a
economiei de piaţă. Aceste imperfecţiuni sunt cunoscute sub denumirea generică de
eşec al pieţei.
Eşecul pieţei desemnează situaţia în care pieţele libere nu conduc la o alocare
eficientă a resurselor, generând fie intervenţia corectoare a statului, fie crearea unei
pieţe care să absoarbă deficitul de piaţă.
Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în
afara schimbului drepturilor de proprietate astfel: când piaţa asigură o alocare eficientă
a resurselor, se pot valorifica la maxim posibilităţile de schimb al drepturilor de
proprietate asupra bunurilor, pe de altă parte, când piaţa generează alocări ineficiente
ale resurselor, anumite posibilităţi de schimb avantajos rămân nevalorificate.
Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a
resurselor, sunt:
1). Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:
a) excluziunii imperfecte care apare:
 atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către
un singur agent economic, ci de un grup de agenţi foarte mare,
excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor
individuale de proprietate;
 atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent
economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun, excluziunea
imperfectă priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.
b) gradului redus de transferabilitate - este caracteristic situaţiilor în care
drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavând
posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului
asupra utilizării bunurilor respective.
2) Existenţa unor costuri de tranzacţie foarte mari pentru realizarea
48
schimburilor dintre agenţii economici. Agenţii economici efectuează cheltuieli pentru
căutarea partenerilor, pentru observarea calităţii bunului ce face obiectul schimbului
etc. Costurile tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea
schimburilor şi alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.
3) Eşecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb - atunci când
agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul nu
mai are loc.
Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt: externalităţile, bunurile publice,
monopolul şi resursele de folosinţă comună.
A. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile practicate pe piaţă nu
reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.
Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei, au un
caracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci unei terţe
părţi. Externalităţile se caracterizează prin două elemente: derivă din activitatea unui alt
participant şi nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct, deci, nu influenţează echilibrul
concurenţial.
Externalităţile pot fi grupate în două categorii:
a) externalităţi pozitive care se concretizează în niveluri de producţie şi de
consum mai mici decât cele care corespund alocării eficiente a resurselor;
b) externalităţi negative care generează costuri pentru terţe părţi, în acest caz costurile
private sunt mai mici decât cele sociale.
Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilor externe
în preţul pieţei, prin internalizare costul marginal privat creşte la nivelul costului
marginal social, producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurile externe ale
activităţii lor.
B. Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror delimitare
se face cu două caracteristici: non-excluziunea generată de indivizibilitatea cererii
pentru bunurile publice şi non-rivalitatea generată de indivizibilitatea ofertei.
Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate se numesc
bunuri publice pure, la polul opus aflându-se bunurile private pure, care nu se
caracterizează prin nici una din proprietăţi. Spre deosebire de bunurile publice pure,
bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate.
C. Monopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia
acestuia poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs ducând la
diminuarea, de multe ori, voluntară a producţiei, în acest caz statul poate acţiona
în direcţia încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau a
facilitării intrării pe piaţă a firmelor străine.
Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, prin care guvernele intervin
asupra pieţelor libere, amintim:
1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;
2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţi
pozitive;
3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul
celor sociale;
4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemenea
efect.
D. Resursele de folosinţă comună reprezentate de resurse naturale care nu se
află în proprietatea unui singur agent economic, ceea ce determină utilizarea
serviciilor de producţie în comun.
Concluziile rezultate din analiza situaţiilor de eşec al pieţelor se încadrează în
teoria economică a bunăstării – dezvoltată ca fundament al unor recomandări privind
intervenţia guvernamentală în funcţia pieţelor. Teoria economică a bunăstării
49
demonstrează că eşecurile pieţelor conduc la alocări ineficiente ale resurselor care, la
rândul lor, sunt sursa unor pierderi de bunăstare.
Conform teoriei bunăstării, societatea trebuie să decidă, prin alegere publică
în cadrul instituţional al procesului politic, asupra modalităţilor de corectare a
externalităţii şi asupra căilor de asigurare a unei oferte corespunzătoare de bunuri
publice. Aprecierea pierderilor sociale ca urmare a alocării ineficiente a resurselor
reprezintă un obiectiv major al teoriei bunăstării. Pentru o externalitate negativă
pierderea socială se calculează ca diferenţă dintre consum marginal social şi
beneficiul marginal. Teoria bunurilor se bazează pe o viziune optimistă aspra
eficacităţi alegerii publice şi a intervenţiei guvernamentale în funcţionarea pieţelor.
Faptul că lucrurile nu sunt atât de simple derivă din faptul că există şi teorii care
privesc alegerea publică luând în considerare doar dificultăţile procesului de alegere
socială, precum şi eşecurile intervenţiei guvernamentale în funcţionarea pieţelor.
Descrieţi factorii ce determină eşecul pieţelor libere.
.................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
1. Bunurile publice şi producţia acestora în sectorul public.

2. Bunurile publice versus bunurile private.
3. Producţia publică a bunurilor private şi problema performanţei.
Caracteristici ale mecanismului cererii şi ofertei bunurilor şi serviciilor
publice.
5. Bunurile mixte şi interferenţa acestora cu bunurile publice.


01:40
1. Politicile publice în sfera macroeconomică se concretizează în:
a) politici monetare şi de credit;
b) politici de cheltuieli publice;
c) politici fiscale ;
d) politici combinate: monetare, de credit, fiscale şi politici ce implică achiziţiile,
comenzile de stat şi investiţiile.
2. Bunurile şi serviciile publice sunt produse, de regulă :

a) în firme cotate la Bursa de Valori Bucureşti ;
b) în unităţi aflate în proprietate publică ;
c) în agenţii guvernamentale ;
d) în unităţi economice cu calital mixt.
3. Bunurile economice în marea lor majoritate:

a) sunt acordate cu titlu gratuit;
b) sunt produse de firme rezidente;
50
c) sunt produse în funcţie de cerere şi oferta anuală;
d) sunt supuse rivalităţii şi excluziunii.
4. Bunurile publice sunt bunuri economice care:

a) sunt produse doar de sectorul public;
b) sunt caracterizate prin exclusivitate şi nonrivalitate;
c) sunt caracterizate prin nonexclusivitate şi nonrivalitate;
d) sunt caracterizate prin nonexclusivitate şi rivalitate.
5. Bunurile private sunt bunuri economice care:

a) sunt similare bunurilor publice;
b) sunt caracterizate de exclusivitate şi rivalitate;
c) urmăresc uneori obţinerea unui profit;
d) sunt caracterizate prin exclusivitate şi nonrivalitate;
6. Nonexclusivitatea este proprietatea unui bun public:

a) de a fi utilizat (consumat) simultan de mai mulţi indivizi;
b) de a se afla în proprietate mixtă:
c) de a satisface o cerinţă socială de interes general;
d) de a fi utilizat (consumat) simultan de consumatorii plătitori.
7. Proprietatea de nonrivalitate a unui bun public se explică prin faptul că:

a) pentru oricare consumator adiţional costul privat marginal este nul;
b) pentru oricare consumator adiţional costul social marginal este nul;
c) pentru oricare consumator adiţional costul mediu este minim;
d) pentru oricare consumator adiţional beneficiul social marginal este nul.
8. Un bun public poate asigura beneficii individuale:

a) egale pentru majoritatea consumatorilor;
b) doar pentru contribuabili;
c) egale indiferent de numărul consumatorilor;
d) egale pentru consumatorii individuali.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. d; 2. b; 3. d; 4. c; 5. b; 6. a; 7. b; 8.
c.
3.9 Rezumat
În economie nu se produc anumite bunuri şi servicii pentru că preţul

concurential nu poate acoperi costul în totalitatea sa. Pentru asigurarea
producerii lor, statul intervine fie prin crearea şi administrarea sectorului public,
fie prin acordarea de subvenţii sau prin efectuarea de plaţi de la bugetul de stat
în favoarea producatorilor;
Bunurile economice în marea lor majoritate sunt supuse rivalităţii şi excluziunii;
Bunurile publice sunt bunuri economice caracterizate prin nonexclusivitate şi
51
nonrivalitate;
Bunurile private sunt opusul bunurilor publice având Principale caracteristici
exclusivitatea şi rivalitatea. Bunurile private urmăresc aproape în exclusivitate
obţinerea unui profit;
01:50 Bunurile cu titlu public cuprind toate proprietăţile statului în timp ce bunurile
publice pot fi produse şi puse la dispoziţia publicului de către stat sau la
comanda statului, de către sectorul privat;
Bunurile şi serviciile publice pe care le primeşte sectorul privat au fost plătite de
acesta, în avans, prin impozite şi taxe. Cererea şi oferta bunurilor publice şi
private au caracteristici comune cum ar fi: existenţa cererii şi a ofertei precum şi
reacţiile diferite la evoluţia cererii şi ofertei;
Eşecul pieţei desemnează situaţia în care pieţele libere nu conduc la o alocare
eficientă a resurselor, generând fie intervenţia corectoare a statului, fie crearea
unei pieţe care să absoarbă deficitul de piaţă;
Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt: externalităţile, bunurile publice,
monopolul şi resursele de folosinţă comună.
3.10. Bibliografie

Bucureşti,1998;
Ed.Ankarom,1997;
 Samuelson Paul – The Pure Theory of Public Expenditure, Review of

Economics and Statistics, 36, November, 1954;
 Wolf Charles Jr. – Markents or Governments, Chossing Between Imperfect
Alternatives, M.I.T. Press, Cambridge, Mass, 1988;
1981.
52
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. ROLUL ŞI FUNCŢIILE SECTORULUI
PUBLIC
Cuprins
4.1. Obiective
4.3. Activitatea sectorului public şi importanţa sa economică
4.4. Principalele funcţii ale sectorului public
4.5. Conducerea sectorului public
4.6. Noi tendinţe în conducerea sectorului public
4.9. Teme de control
4.10. Rezumat
4.11. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 Rolul şi funcţiile sectorului public pe parcursul căreia vă
veţi familiariza cu rolul şi funcţiile sectorului public, cu activitatea sectorului public
şi importanţa sa economică, cu structura de conducere a sectorului public şi cu
principalele tendinţe de îmbunătăţire a acesteia.
 Înţelegeți activitatea sectorului public;
 Însuşiți principalele funcţii ale sectorului public;
 Însuşiți fundamentele organizatorice ale conducerii sectorului public;
 Înţelegeți problematica noilor tendinţe în conducerea sectorului public.
4.3. Activitatea sectorului public şi importanţa sa economică
Sectorul public a fost considerat, mult timp, că nu aparţine pieţei, fapt ce a

exclus concurenţa liberă cu repercusiuni negative asupra calităţii bunurilor şi
00:00 serviciilor publice şi asupra gestionării resurselor utilizate în cadrul acestui sector.
Cu toate acestea, nivelul tot mai sporit al nevoilor publice ca şi dificultăţile frecvente
de acoperire a acestor nevoi au impus transformări esenţiale atât în modalitatea de
asigurare a bunurilor şi serviciilor publice, cât şi în finanţarea organizaţiilor şi a
instituţiilor care le realizează.
În acest caz se impunea o schimbare în vederea urmăririi eficienţei în
sectorul public. Transformările produse au constat în renunţarea statului la
monopolul asupra activităţilor din acest sector. Admiterea agenţilor economici
privaţi ca furnizori de bunuri şi servicii de interes public a deschis calea competiţiei,
a performanţei în sectorul public.
Rolul sectorului public în economia de piaţă modernă se manifestă atât
la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic, prin factorii care determină
acţiunile guvernului şi prin implicaţiile economice, sociale şi politice ale acestora.
Economia de piaţă presupune existenţa acţiunii agenţilor economici, care în
permanenţă trebuie să se regăsească în diferite ipostaze ale pieţei în calitate de
vânzători sau cumpărători de bunuri sau servicii, de intermediari între furnizori şi
beneficiari etc. Simplificând reprezentarea sferei activităţii economice constatăm că,
53
în principal, se regăsesc două categorii esenţiale de agenţi economici, respectiv
producători şi consumatori. Legăturile dintre producători şi consumatori pe piaţă se
exprimă prin intermediul fluxurilor materiale (fizice) şi cele monetare (băneşti), în
consecinţă piaţa factorilor de producţie şi piaţa mărfurilor şi serviciilor.
Economia ca sistem, generează un ansamblu de relaţii şi fluxuri care pot fi
disociate în două subsisteme: economia de schimb şi economia publică. Din punctul
de vedere al finalităţilor, cele două componente ale sistemului economic au funcţii
diferite. Economia publică are ca funcţie definitorie satisfacerea nevoilor publice
prin proceduri de prelevare şi alocare a resurselor financiare, fiind plasată în afara
mecanismului pieţei. Ajustarea nevoilor şi a resurselor se realizează prin decizia de
constrângere a autorităţilor publice.
Circuitul fluxurilor economice reale şi monetare este dat de totalitatea operaţiilor şi
tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei
economii naţionale.
Figura 3 - Fluxurile economice: reale şi monetare 37
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic

trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al
fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează.
În figura 3 se poate evidenţia, pe de o parte, fluxul resurselor şi al bunurilor
economice şi, pe de altă parte, fluxul veniturilor şi al cheltuielilor.
În calitate de ofertant şi solicitant, producătorul cere materii prime, materiale,
forţă de muncă, elemente de capital, oferind pe piaţă diverse mărfuri şi servicii. De
asemenea, orice consumator apare atât în ipostaza de ofertant de diverse resurse, cât
37
Lucia Matei – Sectorul public şi provocările europenizării în Economie teoretică şi aplicată, Bucureşti, 2006, p.32
54
şi de primitor de bunuri economice. În timp ce producătorul urmăreşte profitul
maxim, consumatorul, în schimb, vizează satisfacţia maximă.
Economiştii recunosc rolul sectorului public în viaţa economică, acesta
complicând şi totodată, simplificând funcţionalitatea economiei de piaţă.
După cum se cunoaşte, integrarea sectorului public în activitatea economică
facilitează o derulare mai eficientă şi echilibrată a fluxurilor economice, reflectate
prin apariţia altor circuite economice, conform schemei din figura 4. Schema din
figura 4 reflectă diversele corelaţii statornicite dintre producători-sector public şi
dintre consumatori-sector public.
Figura 4 - Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici 38
Analizând schema din figura 4 constatăm că, în fluxul 1 guvernul obţine

venituri din activitatea diverşilor agenţi economici producători. Aceste venituri ale
guvernului îmbracă forma impozitelor pe profit şi alte taxe percepute în calitate de
plăţi publice, specifice taxelor de parcare sau plăţilor pentru utilităţi.
În fluxul 2 observăm că sectorul public mai obţine venituri şi din
activitatea diverşilor agenţi economici consumatori. Sunt incluse în acest caz,
impozitele pe venituri ale menajelor. În această situaţie, statul asigură în calitate de
ofertant pe piaţa privată unele bunuri şi servicii din care obţine venituri la buget.
Fluxul 3, evidenţiază existenţa legăturii dintre stat şi agenţii economici,
prin intermediul sectorului financiar sau al pieţei de capital. În urma tranzacţiilor pe
piaţa capitalurilor, statul obţine venituri, împrumutându-se şi intrând în relaţii
concurenţiale cu ceilalţi participanţi la schimburi. Pentru fondurile obţinute statul
plăteşte dobândă similar oricărui debitor.
Fluxul 4 evidenţiază că sectorul public participă direct la schimburile de pe
38
adaptare după Magdalena Platis– Economia sectorului public, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002; p. 21
55
piaţa factorilor de producţie întocmai ca un agent privat, atrăgând şi cumpărând
resursele necesare, atunci când acţionează în calitate de producător.
Fluxul 5, statul se găseşte în ipostaza unui cumpărător de bunuri,
participând la schimburile efectuate pe piaţa mărfurilor şi serviciilor. În vederea
plăţii acestor bunuri, statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau
împrumuturi. Bunurile cumpărate de stat sunt destinate atât direct unor consumatori
menaje sau firme, cât şi indirect, activităţilor de producţie publică.
În fluxul 6 guvernul se implică prin transferul plăţilor în economie (de ex.
prin sistemul asigurărilor sociale).
Observăm că toate fluxurile economice creează o conexiune ce apare în mod
evident între sectorul public şi cel privat. În condiţiile în care statul intervine pe piaţa
factorilor de producţie a mărfurilor şi serviciilor în calitate de cumpărător, acţiunea
statală influenţează, prin deciziile de preţ şi producţie, fie activitatea de producţie a
agenţilor privaţi, fie şi sistemul de preţuri pe piaţă. În situaţia când politica fiscală se
manifestă prin practicarea unor impozite mici, activitatea investiţională privată este
încurajată şi creşte stimularea la muncă. În schimb, impozitele mari descurajează
după cum se cunoaşte, activitatea privată.
În final trebuie subliniate următoarele aspecte:
1. Statul poate interveni în viaţa economică în două situaţii distincte: a) ca
agent economic obişnuit şi b) prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei.
În calitate de agent economic, statul poate fi producător, consumator,
partener în operaţii de schimb. În cea de-a doua situaţie, statul realizează emisiune
monetară, fiind din punct de vedere legislativ principalul realizator al protecţiei
sociale în calitate de responsabil al exercitării bugetului;
2. Statul se implică în viaţa economică la ambele nivele: microeconomic şi
macroeconomic. La nivelul domeniului microeconomic, statul reglementează
activitatea agenţilor economici prin: stabilirea unor preţuri; fixarea unor limite
minime sau maxime de preţ; determinarea salariului minim şi mediu; gestionarea şi
administrarea proprietăţii publice; acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte
de muncă; acordarea de ajutoare etc.
La nivelul sferei macroeconomice, statul se implică prin adoptarea unor
măsuri care vizează eliminarea sau înlăturarea unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi
şomajul circumscrise sub forma unor politici macroeconomice, respectiv: politica
fiscală; cheltuielile publice; monetară; bugetară etc.
Implicarea statului în ambele nivele este însă delimitată, deoarece între
microeconomie şi macroeconomie există o corelaţie şi interdependenţă. În cazul unui
conflict de muncă, conflict care aparent este un aspect microeconomic, implicarea
statului, de pildă, în medierea acestuia nu se face decât în condiţiile extinderii
problemelor de muncă în ansamblul economiei, afectând un sector sau ramură
economică. Implicarea statului nu se justifică în cazul unui conflict de muncă
generat de lipsa comunicării dintre patronat şi sindicat la nivel microeconomic,
neafectând desfăşurarea activităţii economice în ansamblu. În fixarea unor limite de
preţ, de asemenea, implicarea statului şi stabilirea de preţuri administrate este o
necesitate numai dacă piaţa produsului nu asigură un nivel de preţ conform legii
cererii şi ofertei, considerat satisfăcător producătorului şi consumatorului.
3. Caracterul limitat al intervenţiei statului este impus de următoarele aspecte
sociale:
• existenţa autonomiei organelor administrative ale statului, prezentând o
limită în ceea ce priveşte acţiunile instituţiilor acestora;
• manifestarea liberei iniţiative a agenţilor economici specifică economiei de
piaţă, unde se aplică aceleaşi reglementări nediscriminatorii;
• raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului se află pe
56
aceleaşi poziţii de influenţare a deciziei publice a guvernanţilor.
Atunci când guvernarea revine unor forţe politice care se pronunţă pentru o
implicare mai accentuată a statului într-o economie de piaţă, se constată că
intervenţia acestuia are totuşi o anumită limită. Limita de acţiune a statului decurge
comparativ cu celelalte două aspecte, respectiv autonomia organelor statului şi libera
iniţiativă, care nu pot fi încălcate, deoarece sunt reglementate prin legi juridice,
consecinţă nemijlocită a intervenţiei statului în sfera economiei.
Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici se caracterizează prin:
4.4. Principalele funcţii ale sectorului public
Ameliorarea performanţelor sectorului public reprezintă un obiectiv care are

un rol important în agenda politică a tuturor ţărilor industrializate. Performanţele
00:20 sectorului public sunt în general strâns legate de performanţele economice globale
ale diferitelor ţări 39.
La nivelul macroeconomic, sectorul public îndeplineşte (aşa cum am văzut în
primul capitol) câteva funcţii importante:
1- Funcţia de alocare;
2- Funcţia de distribuţie a veniturilor;
3- Funcţia de stabilizare.
1. Funcţia de alocare presupune implicarea statului în mecanismele pieţei în
scopul stabilirii tipului şi calităţii serviciului public şi a posibilităţii creşterii
veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor generate de prestarea acestuia.
În condiţiile existenţei unei pieţe care asigură utilizarea eficientă a resurselor,
se ştie că intervenţia statului este minoră, iar implicarea sa constă mai ales în acţiuni
de încurajare a concurenţei şi a liberului schimb pe piaţă. În schimb, atunci când nu
există o competiţie eficientă pe piaţă, manifestându-se realitatea unor preţuri de
monopol sau externalităţi, intervenţia statului devine necesară pentru reglementarea
publică a activităţii economice.
Intervenţia statului se realizează atât prin producţie publică directă, cât şi prin
sprijinirea firmelor private în adoptarea unor decizii referitoare la tipul, cantitatea şi
calitatea producţiei. De regulă, economiştii fac distincţie între producţia directă de
stat, unde întreaga activitate de realizare a unui produs (bun) se asigură de sectorul
public şi producţia publică indirectă în care produsul (bunul) se realizează de firme
private pe baza unor comenzi publice, ca în cazul realizării şi furnizării unor
echipamente militare pentru armată.
2. Funcţia de distribuţie a veniturilor presupune implicarea statului pe

piaţă prin intermediul măsurilor de ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din
diverse tranzacţii economice efectuate. Din analiza economică a politicilor fiscale şi
a cheltuielilor publice nu rezultă cu claritate indicii cu privire la corectitudinea
repartiţiei veniturilor şi nici care au fost principiile de echitate, justiţie socială de
reglementare a avuţiei de la baza politicilor adoptate.
În practica economică, distribuţia veniturilor se asigură de regulă, prin
sistemul impozitelor progresive aplicate în raport de mărimea veniturilor obţinute.
39
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Cadrul de analiză a performanţelor sectorului public în Economie teoretică şi
aplicată, Bucureşti, 2005, p.41
57
Pe această bază, sectorul public acumulează fonduri care pot fi utilizate în vederea
acordării de bonuri sau bilete de masă celor cu venituri mici, fie pentru acordarea de
locuinţe ieftine din fondul locativ al statului.
3. Funcţia de stabilizare a sectorului public reprezintă modalitatea prin care
se creează un cadru legal asigurării şi protejării tranzacţiilor economice publice şi
private. În sfera politicilor macroeconomice, obiectivele principale vizează mărirea
gradului de ocupare a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, funcţionalitatea
eficientă şi armonioasă a tuturor sectoarelor economice.
Gradul de ocupare a forţei de muncă reprezintă un proces complex legat de ponderea
şomajului existent şi de eficienţa politicilor de diminuare a acestui fenomen la
nivelul societăţii.
Referitor la stabilizarea preţurilor, aceasta constituie o cerinţă firească a unei
economii viabile de piaţă, care asigură prosperitate prin controlul inflaţiei sub
incidenţa unor măsuri eficiente de diminuare corespunzătoare a tendinţelor
inflaţioniste. Creşterea economică – obiectiv esenţial la nivel macroeconomic –
reprezintă un proces complex, fiind consecinţa logică a consolidării economiei,
aceasta reflectă în mod sintetic creşterea producţiei globale care generează sporirea
produsului naţional brut.
Exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi stabilitate ce presupun
implicarea statului în economie vizează corelarea armonioasă şi constantă a
acţiunilor şi deciziilor întreprinse în sfera publică, deoarece uneori pot apărea
disfuncţionalităţi şi chiar contradicţii între obiectivele cu finalitate de interes public.
Între funcţia de distribuţie şi de alocare a veniturilor apare o relaţie conflictuală în
condiţiile ineficienţei şi aplicării excesive a unei impozitări progresive, care poate
genera o scădere a stimulării investiţiilor şi a muncii. Funcţia de stabilizare a
sectorului public poate fi influenţată şi de unele prevederi legislative care pot
conduce la stări conflictuale rezultate din interpretări confuze şi din norme
metodologice de aplicare cu întârziere a actelor legale. Uneori stabilizarea poate
avea efecte de descurajare a unor agenţi economici, prin favorizarea unor categorii
sociale, fiind încălcat adesea şi principiul distribuţiei veniturilor. În consecinţă,
implicarea statului în economie nu conduce automat la realizarea echităţii sociale şi
la asigurarea eficienţei economice. Cu toate aceste neajunsuri, nu se poate elimina
rolul sectorului public în înlăturarea unor dezechilibre ce se manifestă în viaţa
economică.
Rolul şi funcţiile sectorului public în implicarea sa în economie pot fi
reprezentate schematic prin elementele principale ce se desprind din analiza figurii
5.
58
Figura 5 - Implicarea sectorului public în economie 40
Comentaţi funcţiile statului şi implicarea acestuia în viaţa socio-economică.

Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte pornind de la afirmaţia: „Statul
este un rău cap de familie, un industriaş, agricultor, comerciant puţin competent, un
rău angajator şi distribuitor de resurse, un regulator al producţiei, al schimburilor şi
al consumului incompetent, un administrator prost al provinciei şi al comunei,
filantrop fără discernământ, director incompetent al artelor frumoase, al ştiinţei,
educaţiei şi cultelor.”(Hippolyte Taine - Originile Franţei contemporane, 1884)
4.5. Conducerea sectorului public
Într-o societate modernă, activitatea administraţiei publice este organizată şi

00:45 se desfăşoară prin intermediul funcţionarilor publici, numiţi în funcţie de
conducătorul instituţiei publice respective. Conducerea sectorului public este
organizată, în România, pe mai multe nivele de funcţionare, de conducere şi execuţie
după cum rezultă din Statutul funcţionarului public nr. 188/1999 41 modificată şi
completată prin Legea nr 251/ 2006. Funcţionarului public i s-a acordat statutul de
manager public. prin Ordonanţa de urgenţă nr. 92/2008 (ca modificare la O.U.G.
nr.56/2004, aprobată prin Legea nr. 452/2004) publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Nr. 484 din 30 iunie 2008 Principalele segmente ale
sectorului public sunt grupate, după cum urmează:
 în aparatul Guvernului şi Parlamentului;
 în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale,
 în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din
40
adaptare după Magdalena Platis – op. Cit., p. 27
41
Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007 cu modificările şi completările ulterioare
59
unităţile administrativ-teritoriale;
 în aparatul de lucru al prefecturii şi al autorităţilor administraţiei publice
locale.
Funcţiile publice sunt clasificate în clasificate în două categorii: funcţii
publice generale şi funcţii publice specifice.
Funcţiile publice generale sunt structurate în trei categorii distincte, conform
reglementărilor în vigoare:
 funcţii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
 funcţii publice de conducere;
 funcţii publice de execuţie.
Funcţiile publice specifice sunt structurate, de asemenea, în trei categorii
distincte:
 funcţii publice de conducere;
 funcţii publice de execuţie;
 alte funcţii publice specifice.
În categoria funcţiilor publice specifice, prin introducerea funcţiei de
manager public şi expert în tehnologia informaţiilor şi telecomunicaţiilor se
urmăreşte eficientizarea raporturilor între administraţia publică centrală şi locală,
crearea unui sistem informaţional integrat, având ca obiectiv final coerenţa actului
administrativ şi perfecţionarea managementului în administraţia publică.
Reforma administraţiei publice impune aşadar adoptarea şi implementarea
unor măsuri concrete de îmbunătăţire a randamentului, a formelor de organizare, a
personalului şi a metodelor manageriale şi dezvoltarea unui corp al funcţionarilor
publici profesionist şi orientat spre performanţă, stabil şi neutru politic, urmărindu-se
separarea funcţiilor politice de cele administrative şi îmbunătăţirea responsabilităţii,
eficienţei şi independenţei profesionale a funcţionarului public.
În prezent, în România, instituţiile responsabile pentru reforma funcţiei
publice sunt: Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici – pentru managementul
funcţiei publice şi Institutul Naţional de Administraţie – pentru formarea continuă a
funcţionarilor publici.
60
Figura 6:
Figura 7:
61
II. Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general, secretar general adjunct
2. Director general, inspector de stat şef
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector şef
5. Director adjunct, inspector şef adjunct
6. Şef serviciu, sef sector, şef birou.
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector.
III. Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din
unităţile administrativ-teritoriale
1. Director general, inspector şef
2. Director general adjunct, inspector şef adjunct
3. Director, director adjunct.
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
4. Referent.
Precizăm că funcţiile publice specifice unor autorităţi sau instituţii publice
centrale ori ale unor instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor respective, cu acordul autorităţilor ierarhic superioare şi
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
IV. Aparatul de lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice

locale
1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general al
prefecturii
2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei
3. Şef departament
4. Arhitect şef, arhitect şef adjunct
5. Director general, director general adjunct
6. Director, director adjunct
7. Şef serviciu, şef birou, şef sector

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III
3. Inspector, referent
4. Inginer agronom
5. Medic veterinar
6. Perceptor Agent agricol
62
Observaţii:
1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin
ordin al acestuia, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autorităţilor administraţiei
locale se stabilesc la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a
primarului, prin hotărâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Ocuparea şi încadrarea funcţionarilor publici pe post, se realizează
corespunzător categoriilor profesionale, a gradelor şi claselor de pregătire.
Categoriile profesionale şi activităţile corespunzătoare funcţionarilor publici
sunt cuprinse în figura 8.
Figura 8 - Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici 42
În vederea ocupării unei funcţii publice de conducere sau execuţie,

candidaţii care se înscriu la concurs trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
• Candidatul trebuie să aibă un dosar profesional clar, cuprinzând toate
documentele obligatorii de numire, depunerea jurământului şi evaluarea anuală;
• Candidatul trebuie să cunoască drepturile şi obligaţiile ce-i revin prin fişa
postului.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, constituită în subordinea
Guvernului şi având personalitate juridică, are sarcina de a ţine evidenţa funcţiilor
publice şi a funcţionarilor publici care le ocupă.
Organigrama Agenţiei cuprinde pe Preşedintele său numit de primul
ministru, doi vicepreşedinţi, un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în
subordine. Rolul principal al Agenţiei este de a elabora şi aplica strategia şi politicile
Guvernului în domeniul managementului public.
Ministerul Funcţiei Publice are o funcţie complexă de a aplica strategia şi
42
Magdalena Platis – op. Cit., p. 31
63
politicile Guvernului în domeniul administraţiei publice centrale şi locale
coordonând întreaga activitate de elaborare a strategiei şi politicilor legate de buna
funcţionare a funcţiilor publice. Prin Hotărârea privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31 ianuarie 2000, au fost stabilite atribuţiile
administraţiei publice centrale, locale şi a funcţiilor publice respective.
Să ne reamintim...
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, constituită în subordinea Guvernului şi
având personalitate juridică, are sarcina de a ţine evidenţa funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici care le ocupă.
Comentaţi organizarea sectorului public în România.
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
...................................................................
4.6. Noi tendinţe în conducerea sectorului public
Dezvoltarea conducerii nu este o problemă recentă şi nici una caracteristică

exclusiv sectorului public. Conducerea este o componentă esenţială a bunei
guvernări publice, o temă majoră de lucru pentru statele moderne. Guvernarea poate
01:00 fi descrisă pe scurt ca fiind modul în care valorile fundamentale ale unei naţiuni sunt
„instituţionalizate". Aceasta include aspecte formale precum separarea puterilor,
verificări şi bilanţuri, mijloace de transferare a puterii, transparenţă şi răspundere.
Totuşi, pentru ca aceste valori să fie în conformitate cu cerinţele actuale, ele
trebuie să îndrume acţiunile funcţionarilor publici în cadrul sistemului. Trebuie să fie
incorporate într-o cultură a administraţiei 43.
Cel mai important rol al conducătorilor sectorului public este să rezolve prob-
lemele şi provocările cu care se confruntă într-un anumit mediu. Acest deziderat se
realizează cu oameni care pot să promoveze adaptări instituţionale în interesul
public, în acest sens, conducerea nu este neutră în raport cu valoarea. Este o afirmare
activă a nevoii de promovare a anumitor valori fundamentale, ce pot fi numite spirit
public. În acelaşi timp, conducerea este o variabilă importantă, esenţială, care duce la
creşterea capacităţii de administrare şi la performanţa organizaţională. Accentul pus
pe conducere joacă, de asemenea, un rol integrator între diversele componente ale
Administrării Resurselor Umane, incluzând recrutarea şi selecţionarea, pregătirea şi
perfecţionarea, administrarea performanţei, etica administrării publice şi
planificarea succesiunii.
Strategiile de dezvoltare a conducerii în ţările industrializate cunosc o gamă
istorică şi culturală foarte largă. La un capăt se află un nivel înalt de intervenţie cen-
trală, în care viitorii conducători sunt identificaţi şi pregătiţi din faza iniţială, printr-
un proces centralizat de selecţie, formare şi administrare a carierei. Prin contrast, un
număr crescând de ţări adoptă abordări de piaţă ale pregătirii şi asigurării conducă-
torilor publici, între aceşti doi poli, există diverse combinaţii ale celor două abordări.
Multe ţări au desemnat calitatea de membru al clasei „Senior Executive Services" - cu
diverse grade de intervenţie centrală.
Multe ţări îşi extind programele actuale de dezvoltare a administrării pentru a
include dezvoltarea conducerii. De exemplu, un program de dezvoltare a conducerii
din Finlanda include crearea unui nou program de dezvoltare a administrării ca
urmare a re-evaluării celui anterior.
Nu există un model ideal pentru crearea de viitori conducători, întrucât
43
Le Secteur Public au XXIe siecle: repenser le leadership – OECD, 2001
64
fiecare ţară trebuie să-şi susţină propriile sale valori unice în privinţa sectorului
public iar sistemele de administrare diferă de la un stat la altul, în ciuda diversităţii
strategiilor şi abordărilor adoptate de ţările membre OECD. Din experienţa acestor
ţări, pot fi extrase câteva tendinţe generale şi comune în ceea ce priveşte pregătirea
viitorilor conducători.
Principalele tendinţe ce se evidenţiază sunt:
 Definirea unui profil de competenţă pentru viitorii conducători: De exemplu în
Marea Britanie şi Statele Unite, primul pas în pregătirea viitorilor
conducători a fost definirea profilului lor de competenţă. Această abordare se
bazează pe ideea că în realitate competenţele cerute viitorilor conducători pot
să fie diferite de cele necesare conducătorilor de azi în ce priveşte
responsabilitatea, capacitatea şi rolul. Din acest motiv, este esenţial să se
prevadă ce forme va lua sectorul public în viitor şi cu ce provocări se va
confrunta, în vederea identificării şi pregătirii unor conducători adecvaţi
mediului respectiv.
 Identificarea şi selecţionarea unor potenţiali conducători: odată stabilit cadrul
de competenţă pentru viitorii conducători, pasul următor este adesea
identificarea şi selecţionarea unor potenţiali astfel de oameni. Aceasta
implică opţiunea dacă viitorii conducători publici să fie aleşi din afară sau să
fie pregătiţi în interiorul sectorului public. Dacă o ţară pune un accent mai
mare pe prima metodă decât pe a doua, trebuie de asemenea să trateze
problema modului de recrutare a candidaţilor în concurenţă cu alte sectoare.
 încurajarea îndrumării şi formării: odată identificaţi şi selecţionaţi potenţialii
conducători, pasul următor constă în formarea lor continuă, în acest scop,
unele ţări au înfiinţat o instituţie specială destinată dezvoltării conducerii.
Altele pun un accent mai mare pe conducere în cadrul programelor existente
şi crearea de noi cursuri de formare pentru conducătorii executivi de la vârf
sau directorii generali.
 Asigurarea unei dezvoltări susţinute a conducerii: pregătirea viitorilor
conducători durează mult timp, este foarte important ca dezvoltarea con-
ducerii să fie susţinută, în acest scop, elaborarea unui program cuprinzător
din perspectiva întregului guvern este esenţială pentru pregătirea viitorilor
conducători. Alocarea a mai mult din timpul directorilor pentru pregătirea
conducătorilor şi acordarea de stimulente pentru performanţa în
îmbunătăţirea conducerii sunt esenţiale pentru succesul programelor de
dezvoltare a acesteia.
Din experienţa ţărilor puternic industrializate se remarcă unele capcane în
strategiile de dezvoltare a conducerii, cărora trebuie să li se acorde o atenţie specială,
în primul rând, dezvoltarea unor cadre de elită în domeniul conducerii prezintă multe
avantaje. Totuşi, pot apărea şi unele pericole atunci când conducerea este dezvoltată în
acest mod. Dacă un grup de conducători încep să-şi urmărească interesele
personale mai degrabă decât pe cele naţionale, ţara poate avea de suferit. Un astfel
de grup poate să devină un grup închis şi să nu reacţioneze suficient de bine la
schimbările mai largi din societate. De aceea, noile probleme ale agendei actuale
privesc modul cum se pot construi cadre de conducere care să reacţioneze mai bine şi
să fie mai reprezentative şi cum pot fi reorientate şi reformate cadrele existente, dacă
au început să piardă pasul cu societatea pe care o reprezintă.
În al doilea rând, multe state membre găsesc în întărirea conducerii soluţia
pentru provocările sectorului public la nivel naţional. Felul în care abordează
conducerea, însă, trebuie analizat în contextul tipurilor de probleme cu care se
confruntă. Este important ca strategiile de conducere să fie bazate pe un diagnostic
clar al provocărilor naţionale cărora trebuie să li se facă faţă şi pe caracteristicile
65
curente ale culturii sectorului public - încercarea de a dezvolta „conducerea" în
absenţa acestui diagnostic şi a acestei strategii va fi foarte probabil ineficace.
În al treilea rând, orice strategie de succes privind conducerea implică o
schimbare în cultura administrativă. Ştim că schimbarea culturii este foarte dificilă şi
că, chiar atunci când are loc, durează o lungă perioadă de timp şi constituie reacţia la o
serie de presiuni puternice. Pentru a întări eforturile OECD în această arie este evident
că avem nevoie de informaţii de o mai bună calitate privind gradul în care strategiile
vechi de promovare a conducerii în sectorul public au modificat cu adevărat modelul
comportamental. Pe această bază, ţările vor putea diagnostica mai bine problemele
curente şi vor putea formula strategii mai eficace.
Studii de caz privind noile tendinţe remarcate în conducerea sectorului public
Marea Britanie
În Marea Britanie, Administraţia Publică cunoaşte din 1999 o reformă
majoră, care se estimează că va dura câţiva ani. Guvernul se află în proces de
definire a calităţilor de conducere necesare pentru secolul 21, în vederea elaborării
unor programe care să asigure faptul că sunt obţinute şi menţinute, în acest scop, au
fost instituite două proiecte care urmăresc definirea conducerii: a) Identificarea unei
serii de competenţe de bază şi b) Proiectul privind Conducerea în cadrul „Senior Civil
Service" (Administraţia Publică Superioară). Pentru a dezbate opiniile şi a stabili para-
metrii acestor proiecte au fost organizate seminarii şi ateliere de lucru pe tema conduc-
erii cu participarea majorităţii funcţionarilor publici superiori. Funcţionarul Public
Superior al Secolului 21 trebuie să capete calităţi noi; el/ea trebuie să aibă perspicaci-
tatea şi abilitatea de a comunica o viziune mai largă, să fie receptiv/ă şi
înţelegător/oare cu personalul şi să fie deschis/ă la schimbare şi învăţare.
Statele Unite
În Statele Unite dezvoltarea conducerii a fost supravegheată de Oficiul de
Administrare a Personalului (Office of Personnel Management), înfiinţat cu peste 20 de
ani în urmă. Una dintre primele sale strategii a fost să elaboreze o listă de Calificări
de Bază pentru Conducerea Executivă (Executive Core Qualifications - ECQ) care sunt
permanent monitorizate şi ajustate pentru a corespunde cerinţelor curente.
Programele de formare se bazează, pe aceste ECQ, care sunt menite să încurajeze
gândirea creativă, abilitatea de a negocia, de a relaţiona cu personalul, de a mânui
tehnologia informatică din ce în ce mai complexă, să îmbunătăţească perspicacitatea în
domeniul afacerilor şi să ajute la recunoaşterea unor talente speciale ale angajaţilor,
etc. Oficiul de Administrare a Personalului a înfiinţat Oficiul de Dezvoltare a
Conducerii Executive şi Administrative (Office of Executive and Management
Development) destinat să organizeze programe de evaluare, seminarii de pregătire şi
oportunităţi de formare continuă. Acest oficiu intră, de asemenea, în parteneriate
cu agenţii şi departamente din cadrul Administraţiei Federale, pentru a examina şi
îmbunătăţi calităţile de conducere în funcţie de cerinţele specifice ale acestora. Un alt
serviciu, Oficiul de Administrare a Resurselor, oferă, de asemenea, simpozioane şi
seminarii pe tema conducerii în scopul creării de reţele şi schimbului de idei.
Germania
În scopul furnizării unei administrări publice mai eficiente şi mai orientate
spre cetăţean, aproape toate ministerele şi departamentele din cadrul
Administraţiei Federale Germane şi-au formulat strategii proprii de dezvoltare şi
îmbunătăţire a conducerii. Noii angajaţi în administraţia publică iau parte la
programe obligatorii de introducere şi inducere în domeniu, organizate de Academia
Federală de Administrare Publică. Această Academie a fost înfiinţată în 1968 cu
66
scopul precis de a pregăti personalul din administraţia publică superioară. Ea oferă,
de asemenea, formare continuă în timpul primilor trei ani pe post. Administraţia
publică germană de azi favorizează generaliştii şi are din ce în ce mai multă nevoie
de conducători cu calităţi internaţionale şi competenţă în problemele europene.
Controlul asupra conducerii este menţinut prin dialoguri privind performanţa
organizate cel puţin o dată pe an, prin criterii instituite de evaluare a numirii şi
avansării şi printr-o nouă tehnică introdusă recent: evaluarea performanţei de către
propriul personal. Această tehnică a fost recomandată de un grup de lucru înfiinţat
de guvernul federal pentru a administra dezvoltarea şi implementarea programelor
referitoare la conducere pentru viitor.
Suedia
În Suedia majoritatea deciziilor privind recrutarea şi programele de formare
în domeniul administrării sunt luate de directorii agenţiilor. Acest lucru conferă o
mai mare flexibilitate departamentelor individuale în privinţa politicilor de personal,
însă guvernul central îşi păstrează controlul prin faptul că numeşte directorii
agenţiilor, îşi păstrează controlul şi prin politica formală de recrutare, adoptată la
mijlocul anilor 90, care a identificat şase aspecte cheie:
1. Recrutarea profesională: fiecare post necesită un program scris iar candidaţii
sunt căutaţi din sectorul economic, din consiliile municipale şi judeţene şi
din guvern.
2. Mai multe femei în poziţii de administrare: recomandă includerea
femeilor pe listele scurte.
3. Programe de inducere bune: se acordă o atenţie specială programelor de
inducere în administraţia publică suedeză, organizate atât individual
pentru noii numiţi cât şi în grupuri.
4. Dezvoltarea permanentă a calităţilor directorilor: formarea în domeniul
conducerii este disponibilă atât pentru directorii noi cât şi pentru cei
experimentaţi. Sesiunile în grup permit directorilor să îşi împărtăşească şi
să îşi rezolve problemele cu colegii.
5. Dialogurile privind performanţa: acestea sunt organizate anual între
şeful agenţiei şi ministerul responsabil cu numirea lui.
6. Mobilitatea dintre numiri: aceasta este privită ca un avantaj şi este încu-
rajată prin limitarea perioadei numirilor. Un director cu o experienţă mai
vastă aduce calităţi suplimentare departamentului său.
Norvegia
Direcţia Administraţiei Publice, agenţie subordonată Ministerului Muncii şi
Administraţiei Guvernamentale, poartă responsabilitatea principală pentru dez-
voltarea conducerii în Norvegia. Recent a elaborat o strategie detaliată pentru directori
şi administrare. Prin aceasta se confirmă calităţile şi pretenţiile mai mari care se cer
unui conducător în actuala societate, mai diversă şi mai avansată tehnologic. Formarea
continuă a directorilor este recunoscută ca fiind la fel de importantă ca şi pregătirea
iniţială, iar directorul zilei de azi este ajutat prin intermediul seminarilor şi atelierelor
de lucru să relaţioneze cu personalul şi să capete calităţi de încurajare a muncii în
echipă, viziune şi stimulare. Prezenţa din ce în ce mai mare a femeilor în funcţiile de
director este de asemenea privită ca o prioritate.
67
Să ne reamintim...
Nu există un model ideal pentru crearea de viitori conducători, întrucât fiecare ţară
trebuie să-şi susţină propriile sale valori unice în privinţa sectorului public iar sis-
temele de administrare diferă de la un stat la altul, în ciuda diversităţii strategiilor şi
abordărilor adoptate de ţările membre OECD.
1. Importanţa activităţii sectorului public in contextul economiei naţionale.

2. Principalele funcţii ale sectorului public.
3. Reforma administraţiei publice din România.
4. Conducerea sectorului public – abordări contemporane.
5. Reforma funcţiei publice în România.
6. Funcţii de conducere şi execuţie în administraţia britanic

Comentaţi principalele tendinţe ale evoluţiei conducerii sectorului public pe plan

internaţional:
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
01:30 ...................................................................

1. Economia ca sistem, generează un ansamblu de relaţii şi fluxuri care pot fi
disociate în două subsisteme:
a) economia de schimb şi economia publică;
b) economia privată şi cea naturală;
c) economia publică şi economia mondială;
d) economia mixtă şi cea de piaţă.
2. Circuitul fluxurilor economice reale şi monetare este dat de:

a) totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii
bancari care aparţin unei economii naţionale;
b) totalitatea tranzacţiilor desfăşurate de către şi între întreprinderile publice;
c) totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii
economici care aparţin unei economii naţionale;
d) totalitatea tranzacţiilor desfăşurate de către şi între întreprinderile
generatoare de profit.
3. Statul poate interveni în viaţa economică în două situaţii distincte:

a) ca agent economic obişnuit şi prin exercitarea atributelor sale de reglator al
pieţei;
b) ca legiuitor şi prin exercitarea atributelor sale de formator al pieţei;
c) doar ca reglator al pieţei;
d) doar exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei.
68
4. În calitate de agent economic, statul poate fi:
a) producător şi consumator;
b) producător, consumator, partener în operaţii de schimb;
c) producător şi partener în operaţii de schimb;
d) simplu consumator de resurse pentru oferirea de bunuri publice.
5. Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii importante:

a) funcţia de alocare, de distribuţie a veniturilor şi de stabilizare ;
b) funcţia de alocare şi de distribuţie a veniturilor ;
c) funcţia de stabilizare şi realocare ;
d) funcţia de reglementare şi negociere a raporturilor sociale.
6. Funcţia de stabilizare a sectorului public reprezintă modalitatea prin care:

a) se creează un cadru legal tranzacţiilor economice publice;
b) se creează un cadru legal asigurării şi protejării tranzacţiilor economice
private;
c) se creează un cadru legal asigurării şi protejării tranzacţiilor economice
publice şi private;
d) se realizează tranzacţii economice publice şi private.
7. Ocuparea şi încadrarea funcţionarilor publici pe post, se realizează:

a) corespunzător categoriilor profesionale, a gradelor şi claselor de pregătire;
b) corespunzător gradelor şi claselor de pregătire;
c) corespunzător categoriilor profesionale şi claselor de pregătire;
corespunzător recomandărilor eşalonului superior şi claselor de pregătire.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. c; 3. a; 4. b; 5. a; 6. c; 7. a.

Redactati un referat la alegere din temele enuntate la sfarsitul fiecarei unitati de
invatare.
Referatele se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) pana la data
ultimului tutorial.
4.10 Rezumat
Rolul sectorului public în economia de piaţă modernă se manifestă atât la

nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic, prin factorii care
determină acţiunile guvernului şi prin implicaţiile economice, sociale şi
politice ale acestora;
Legăturile dintre producători şi consumatori pe piaţă se exprimă prin
intermediul fluxurilor materiale (fizice) şi cele monetare (băneşti), în
consecinţă piaţa factorilor de producţie şi piaţa mărfurilor şi serviciilor;
Economia ca sistem, generează un ansamblu de relaţii şi fluxuri care pot fi
disociate în două subsisteme: economia de schimb şi economia publică.;
01:50 Circuitul fluxurilor economice reale şi monetare este dat de totalitatea
operaţiilor şi tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii economici care
aparţin unei economii naţionale;
Statul poate interveni în viaţa economică în două situaţii distincte: a) ca agent
economic obişnuit şi b) prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei.
Statul se implică în viaţa economică la ambele nivele: microeconomic şi
69
macroeconomic;
La nivelul macroeconomic, sectorul public îndeplineşte (aşa cum am văzut în
primul capitol) câteva funcţii importante: 1- Funcţia de alocare; 2- Funcţia de
distribuţie a veniturilor; 3- Funcţia de stabilizare;
Activitatea administraţiei publice este organizată şi se desfăşoară prin
intermediul funcţionarilor publici, numiţi în funcţie de conducătorul instituţiei
publice respective;
Conducerea este o componentă esenţială a bunei guvernări publice, o temă
majoră de lucru pentru statele moderne. Guvernarea poate fi descrisă pe scurt ca
fiind modul în care valorile fundamentale ale unei naţiuni sunt
„instituţionalizate".
4.11. Bibliografie
Ed.Ankarom,1997;
 Platis Magdalena – Economia sectorului public, Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2002;
 Profiroiu Alina, Profiroiu Marius – Cadrul de analiză a performanţelor
sectorului public în Economie teoretică şi aplicată, Bucureşti, 2005
 Buchanan James M., The Demand and Supply of Public Goods, Rand
McNally, Chicago, 1968;
 Frey S. Bruno – Modern Political Economy, Martin Robertson, Oxford,
1980;
 Samuelson Paul – The Pure Theory of Public Expenditure, Review of
Economics and Statistics, 36, November, 1954;
 Wolf Charles Jr. – Markents or Governments, Chossing Between Imperfect
Alternatives, M.I.T. Press, Cambridge, Mass, 1988;
1981.
 ***Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007 cu
modificările şi completările ulterioare
 ***Le Secteur Public au XXIe siecle: repenser le leadership – OECD, 2001
70
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SFERA VENITURILOR ŞI
CHELTUIELILOR SECTORULUI PUBLIC
Cuprins
5.1. Obiective
5.3. Dezvoltarea sectorului public pe baza bugetului de stat
5.4. Bugetul central al administraţiei de stat
5.5. Bugetul administraţiilor locale
5.6. Bugetul asigurărilor sociale
5.7. Evoluţii bugetare şi fiscale în România
5.10. Rezumat
5.11. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 Sfera veniturilor şi cheltuielilor sectorului public în care
veţi studia dezvoltarea sectorului public pe baza bugetului public, repartizarea
bugetelor locale şi centrale, principalele evoluţii bugetare şi fiscale în România.

 Înțelegeți conceptele de venituri şi cheltuieli publice;
 Definiți principiile bugetare;
 Înţelegeți structura bugetului public naţional;
 Analizați principalele evoluţii bugetare şi fiscal.
5.3. Dezvoltarea sectorului public pe baza bugetului de stat
Sfera veniturilor şi cheltuielilor la nivelul oricărei economi se reflectă prin

intermediul bugetului public. Bugetul este un concept important în microeconomie şi
00:00 ilustrează schimbul între două sau mai multe bunuri economice. Bugetul
guvernamental este o însumare sau un plan al veniturilor şi cheltuielilor planificate
de guvern. Procedura stabilirii bugetului diferă de la o ţară la alta. Astfel, în Statele
Unite ale Americii, bugetul este stabilit de puterea legislativă, în alte ţări acesta este
stabilit de guvern. În Marea Britanie bugetul este stabilit de către ministrul de
finanţe, membru al guvernului aflat pe locul doi ca importanţă, urmând să fie votat
de parlament.
Pentru realizarea unei strategii politice de stabilizare a economiei, statul are
nevoie de resurse financiare considerabile pe care le obţine prin vânzarea unor
prestaţii şi prin sistemul de fiscalitate, iar atunci când cele două surse se dovedesc
insuficiente, se apelează la împrumuturi 44.
Tendinţa creşterii continue a nevoilor financiare ale sectorului public ca
urmare a dezvoltării sale, cât şi conştientizarea că un sistem fiscal împovărător are
consecinţe negative asupra economiei private, au generat o nouă perspectivă de
soluţionare a problemei resurselor financiare legate de necesităţile sectorului public.
44
Alina Profiroiu, op. cit., p. 113.
71
Bugetul public este un instrument complex folosit de către stat prin care se
proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.
Prin bugetul public 45 se stabileşte un raport între veniturile publice, care sunt,
în principal, impozite şi taxe şi nevoile sociale, urmărindu-se evitarea inechităţii în
repartiţia sarcinilor fiscale asupra membrilor societăţii. Printr-un buget bine alcătuit,
riguros fundamentat, Parlamentul şi Guvernul pot avea o imagine de ansamblu,
clară, asupra raportului dintre valoarea bunurilor materiale şi nemateriale create în
economie şi valoarea eforturilor făcute pentru realizarea lor. În mod similar,
organele locale ale puterii şi administraţiei de stat pot avea o astfel de imagine la
nivel macroeconomic.
Ponderea sectorului public în cadrul economiei naţionale este prevăzută prin
bugetul de stat care are o bază juridică a plafonului de venituri şi cheltuieli, aprobate
prin act legislativ adoptat de parlamentul ţării respective.
La nivel macroeconomic, bugetul de stat se constituie ca plan financiar pe
termen scurt (un an) şi/sau pe termen mediu (3-5 ani), prevăzând cuantumul de
venituri şi cheltuieli publice, inclusiv cuprinzând un program distinct de cheltuieli
publice în domeniul investiţiilor.
În economia de piaţă, bugetul statului este actul juridic (legea) care înscrie,
de regulă pe timp de un an, plafonul veniturilor şi cheltuielilor probabile ale statului.
Parlamentul fiecărei ţări aprobă legea bugetului de stat care are un caracter
obligatoriu.
Conform nevoilor sociale, bugetul de stat exprimă relaţiile economice ce se
constituie în procesul repartiţiei produsului intern brut pe timp de un an, în sensul
stabilirii fondurilor publice de resurse băneşti şi de repartizare cât mai adecvată a
acestora. Prin bugetul statului se asigură din punct de vedere financiar şi economic
mobilizarea şi dirijarea resurselor financiare prin utilizarea funcţiilor statului, în
scopul realizării politicii economice şi sociale a guvernului. De altfel, guvernul prin
politica de impozitare, taxare, subvenţionare şi utilizarea altor cheltuieli publice, le
întrebuinţează drept pârghii economico-financiare de stimulare a diferitelor activităţi
economico-sociale publice şi private. Bugetul statului reprezintă de fapt documentul
financiar previzional al veniturilor şi al cheltuielilor statului. Orice buget reflectă
evoluţia economiei naţionale în ansamblul său. În ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, bugetul economic cuprinde la nivelul economiei naţionale, pe lângă
formarea şi utilizarea resurselor bugetare ale statului, şi informaţii previzionale
referitoare la producţia, repartiţia şi consumul produsului intern brut din fiecare ţară
pe o perioadă de un an.
În fiecare an, bugetul de stat cuprinde o structură şi un volum de venituri şi
cheltuieli în funcţie de dezvoltarea economică a ţării respective, având în vedere nu
numai condiţiile social-politice interne, ci şi conjunctura economică existentă pe
plan internaţional. Din această perspectivă, sursele de venituri şi modalităţile de
efectuare a cheltuielilor publice ca pârghii economico-financiare, au rolul de a
influenţa, direct şi indirect, anumite activităţi publice sau private, de a dezvolta sau
restrânge producţia sau consumul anumitor mărfuri şi servicii, de a încuraja
economic anumite categorii sociale în efectuarea unor acţiuni şi iniţiative în care
statul este implicat şi interesat economic şi social.
Bugetul statului trebuie să cuprindă cât mai fidel şi în mod real toate
veniturile şi sursele ce pot fi mobilizate şi cheltuite, astfel încât la sfârşitul anului
bugetar să permită compararea şi analiza judicioasă a tuturor surselor de venituri şi
cheltuieli publice efectuate, ţinând seama de principiile clasice bugetare (fig.9):
45
Moşteanu T. - Buget şi trezorerie publică, Ed.a II-a, revizuită şi completată, Ed. Style, Bucureşti, 2000, p.13
72
Figura 9 - Principii bugetare clasice
unicitatea bugetară
Principii universalitatea
bugetare bugetului
clasice
anualitatea bugetului
echilibrul,
specializarea bugetară
şi publicitatea
bugetului
Menţionăm că aceste principii bugetare se aplică în mod diferit de la o ţară la

alta şi de la o perioadă la alta.
A) Unicitatea bugetară presupune că toate veniturile şi cheltuielile publice

să fie înscrise într-un singur document care se numeşte bugetul statului. Acest
document oferă posibilitatea cunoaşterii în orice moment a volumului resurselor
statului şi a destinaţiei acestora, a provenienţei surselor de venituri şi a direcţiilor de
utilizare a cheltuielilor publice.
Pe baza unui buget unitar pot fi analizate şi comparate judicios veniturile
cu cheltuielile, echilibrul dintre aceste două părţi esenţiale ale bugetului, excedentul
sau deficitul de resurse bugetare.
După cum se cunoaşte, în practica financiară curentă acest principiu nu este
respectat întocmai ad literam. De regulă, pe lângă bugetul ordinar al statului se
elaborează şi alte bugete, cum sunt: bugetele autonome, bugetele extraordinare,
bugetele anexe şi conturile speciale de trezorerie.
Bugetele autonome sunt întocmite de unităţile administrative locale şi de
întreprinderile publice cu personalitate juridică şi autonomie de gestiune. În practica
din unele ţări se elaborează bugete autonome de către serviciile publice care dispun
de personalitate juridică, cum sunt: serviciile sociale, financiare, culturale şi de
educaţie.
Bugetele extraordinare sunt bugetele în care se înscriu, distinct de cele
ordinare, cheltuielile excepţionale datorate unor situaţii deosebite cum sunt:
calamităţi naturale, înarmările, purtarea de războaie sau situaţiile provocate de unele
crize economice. Veniturile corespunzătoare acoperirii acestor cheltuieli pot să
provină din impozite special aprobate de Parlament, din împrumuturi sau emisiune
monetară.
Bugetele anexe se întocmesc distinct de bugetul ordinar, dar se anexează la
acesta şi se votează separat de Parlament. În bugetele anexe se regăsesc veniturile şi
cheltuielile unor instituţii publice sau întreprinderi publice care nu au personalitate
juridică. De exemplu, în Franţa, întocmesc bugete anexe Poşta şi Telecomunicaţiile,
Imprimeria Naţională, prestaţiile social-agricole, etc. Aceste bugete sunt corelate cu
bugetul ordinar prin soldul dintre veniturile şi cheltuielile acestora, sold pozitiv sau
negativ, în funcţie de modul cum variază respectivele venituri şi cheltuieli.
Conturile speciale de trezorerie cuprind numai încasări ce nu reprezintă un
73
venit propriu zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter nerambursabil
definitiv. Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor pentru bugetul statului se
realizează în unele ţări prin sistemul conturilor speciale de trezorerie.
Tezaurul public are numai o funcţie contabilă şi deci, nu are personalitate
juridică. Contabilitatea tezaurului public degrevează bugetul statului de unele
operaţiuni financiare cu caracter temporar.
Operaţiile conturilor speciale de trezorerie pot fi după cum urmează:
 depuneri de sume drept garanţie de către funcţionarii publici care
gestionează bani şi alte valori publice;
 înregistrarea contabilă a avansurilor acordate de stat unor firme
particulare, care urmează să se deconteze pe măsura livrării
furniturilor sau bunurilor comandate de stat, în special comenzile
armatei;
 achiziţionarea la preţuri avantajoase a unor bunuri necesare
statului, care urmează să fie decontate din resursele bugetare, din
bugetele următorilor ani.
De exemplu, în practica financiară se folosesc mai multe categorii de conturi
speciale de trezorerie, cum sunt: conturi de comerţ, conturi de reglementare cu
guvernele altor ţări, conturi de avans şi conturi de operaţii monetare, după cum
urmează:
• Conturile de comerţ cuprind operaţii comerciale cu ocazia

cumpărării de bunuri sau prestări de servicii de către stat pentru
nevoile unor instituţii publice.
• Conturile de reglementare cu guvernele altor ţări se deschid în
virtutea unor acorduri internaţionale la finanţarea unor cheltuieli
militare sau la consolidarea datoriei publice externe.
• Conturile de operaţii monetare înregistrează în fapt pierderile sau
beneficiile din operaţiuni efectuate cu Fondul Monetar Internaţional,
Banca Mondială, etc.
• Conturile de avans evidenţiază volumul avansului acordat de
Ministerul Finanţelor unor unităţi administrativ-teritoriale sau altor
colectivităţi locale, în limita creditelor bugetare aprobate, până la
încasarea impozitelor şi taxelor prevăzute în bugetele locale
respective.
B) Universalitatea este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile se
găsesc în bugetul public naţional în sume globale sau totale. Pe această bază, se
oferă Parlamentului posibilitatea să cunoască mai bine atât veniturile totale ce se vor
încasa în anul bugetar respectiv, cât şi destinaţia acestor venituri.
Cerinţele acestui principiu, în practica financiară, nu se mai respectă decât în
mod parţial. În locul bugetelor brute, care includ totalul veniturilor şi cheltuielilor, s-
a trecut la elaborarea unor bugete mixte, unde veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale în buget, iar altele numai cu soldurile.
Astfel, veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul general numai cu soldul
sunt următoarele:
veniturile de la întreprinderile publice sau subvenţiile către acestea;
relaţiile pe linia transferurilor de fonduri pentru echilibrare dintre bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale şi bugetul public naţional;
subvenţiile primite în completarea surselor proprii ale unor instituţii publice
(universităţi, spitale, teatre etc.) de la bugetul public naţional, etc.
74
C) Anualitatea bugetului
La baza acestui principiu au stat şi stau considerente de natură politică şi
tehnică. Raţiunile de ordin politic ale acestui principiu, iniţial vizau creşterea
eficienţei controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului, care nu
putea fi apreciată just şi în mod real decât în condiţiile alcătuirii unui nou buget pe o
perioadă determinată de timp, respectiv pe un an calendaristic.
Previziunile privind veniturile şi cheltuielile statului, din punct de vedere
tehnic evidenţiază necesitatea reală ca bugetul să fie cuantificat pe o perioadă relativ
scurtă, de regulă de un an. În fiecare an, examinarea proiectului de buget se face în
paralel cu analiza modului în care s-au realizat veniturile şi s-au efectuat cheltuielile
bugetului aprobat pentru anul precedent. În general, anul bugetar poate să coincidă
sau nu cu anul calendaristic. De pildă, în Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania,
România, etc., anul bugetar coincide cu anul calendaristic, în timp ce în Marea
Britanie, Canada, Japonia, etc., anul bugetar începe la 1 aprilie şi se sfârşeşte la 31
martie în anul următor. În alte ţări, anul bugetar cuprinde intervalul 1 iulie-30 iunie,
cum este cazul Australiei, Italiei şi Suediei, iar în cazul S.U.A., anul bugetar este
cuprins în perioada 1 octombrie-30 septembrie.
Diversitatea datei referitoare la începerea anului bugetar este determinată de
următorii factori:
caracterul economiei naţionale cu industrie sau agricultură dezvoltate;
tradiţiile istorice în elaborarea bugetului;
durata şi numărul sesiunilor parlamentare în care are loc discutarea proiectului
bugetului pe anul următor, etc.
Referitor la perioada în care se execută bugetul, aceasta poate coincide sau
nu cu intervalul de timp pentru care a fost aprobat.
D) Echilibrul, specializarea bugetară şi publicitatea bugetului

Prin echilibrul bugetar se înţelege, de regulă, acoperirea integrală a
cheltuielilor din veniturile curente ale bugetului de stat. Echilibrul bugetar se referă
atât la perioada de întocmire a bugetului, cât şi la perioada de execuţie a acestuia.
Realitatea din ţările dezvoltate din punct de vedere economic consemnează
că bugetele lor se întocmesc şi se încheie frecvent cu deficit.
Această situaţie se explică prin dinamica creşterii rapide a cheltuielilor
publice din aceste ţări de la o perioadă la alta. Deficitul bugetar, de regulă, este
acoperit prin apelarea la venituri extrabugetare ce provin din emisiune monetară
sau/şi împrumuturi de stat. Existenţa deficitului bugetar este caracteristică nu numai
ţărilor dezvoltate, ci şi ţărilor în curs de dezvoltare. În situaţia ţărilor în curs de
dezvoltare, deficitul bugetar este acoperit din: sporirea cotelor de impozitare
existente sau prin introducerea unor noi impozite, emisiune monetară, împrumuturi
interne şi externe, etc.
Specializarea bugetară constă în aceea că veniturile bugetare trebuie să fie
înscrise în buget şi aprobate de către Parlament prin menţionarea surselor de
provenienţă, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se
înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată de Parlament, până la
care se pot efectua plăţi în contul prevăzut la „cheltuieli aprobate”.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o
anumită ordine şi pe baza unor criterii (administrative, economice, etc.) precis
determinate. Clasificaţia bugetară este astfel concepută încât să grupeze veniturile
după provenienţa lor, iar cheltuielile să fie menţionate în funcţie de destinaţia lor
efectivă.
Legea adoptării bugetului de stat şi contul privind încheierea exerciţiului
bugetar, pe anul precedent celui în curs, sunt publicate în Monitorul Oficial sau în
75
culegeri de legi. Cifrele bugetului referitoare la venituri şi cheltuieli sunt date
publicităţii în presă, precum şi la radio şi televiziune.
Procesul bugetar în România este reglementat prin Constituţia în vigoare şi
prin Legea Finanţelor Publice. De altfel, Legea Finanţelor Publice reglementează
modul de întocmire, aprobare, executare şi încheiere a bugetului public naţional.
Bugetul public naţional prezintă în structura sa următoarele elemente:
 bugetul administraţiei centrale de stat;
 bugetele locale;
 bugetul asigurărilor sociale de stat.
Menţionăm faptul că ponderea elementelor componente ale bugetului public
se prezintă diferit de la o ţară la alta în funcţie de gradul de centralizare sau
descentralizare administrativă existent.
Enumeraţi principiile bugetare clasice şi explicaţi trăsăturile lor:
5.4. Bugetul central al administraţiei de stat
De la început trebuie să precizăm că gradul de centralizare administrativă şi

fiscală diferă mult între ţările lumii, inclusiv între ţările dezvoltate economic.
00:40 În timp ce ţări precum SUA, Germania, Spania, Elveţia, Canada, Australia,
Italia şi Belgia sunt ţări cunoscute ca având o descentralizare tradiţională, fiindu-le
caracteristic federalismul fiscal, alte ţări au tradiţia unui centralism administrativ şi
fiscal cum sunt Franţa, Marea Britanie şi ţările nordice.
În ultimă instanţă, dimensiunea sectorului public sau mai exact, mărimea
relativă a cheltuielilor publice este mai puţin legată de tradiţia istorică a
administraţiei, cât mai ales de viziunea ideologică predominantă, de politicile
economice stabilite şi de doctrina juridică prevalentă în ţara respectivă.
Dincolo de tipul sistemului administrativ şi de regimul de fiscalitate, în
majoritatea ţărilor occidentale sunt rate similare ale impozitului pe venituri, pe
proprietate şi bunuri, dar prezintă simililarităţi structurale şi în privinţa cheltuielilor
publice.
Din acest punct de vedere unele ţări dezvoltate acordă importanţă impozitului
pe venituri personale şi profituri (Australia, Canada, Danemarca, Finlanda, Japonia
şi Noua Zeelandă), iar altele pun accentul pe contribuţia la asigurările sociale (Franţa
şi Olanda) şi, în fine, un alt grup de ţări pun accentul pe impozitul pe proprietate
(Japonia, SUA şi Marea Britanie). După cum se constată, ţările vest-europene şi în
special cele din Uniunea Europeană au o rată mai ridicată a contribuţiei la asigurările
sociale decât este media OECD. Analizând veniturile fiscale, rezultă că ele nu
constituie întreaga imagine a resurselor bugetului de stat. Dacă punem în balanţă
resursele din impozite cu cheltuielile publice, observăm că apar decalaje destul de
importante, deci de fapt, deficite bugetare care pot oscila între 2,6% din PIB din
SUA şi până la 9% din PIB din Grecia, toate aceste deficite bugetare au fost
acoperite prin datorie publică.
Pe termen scurt, deficitele bugetare nu ridică probleme deosebite pentru
economie, mai ales că este nevoie de stabilizare şi de măsuri anti-ciclice.
Atât din punct de vedere teoretic cât şi practic, politica fiscală aplicată în
toate ţările dezvoltate se bazează pe aşa-zişii „stabilizatori” automaţi (ajutorul de
şomaj, impozitul de venituri şi bunuri).
Se constată că aceşti stabilizatori fiscali tind să genereze deficite bugetare în
cursul unei recesiuni economice, chiar şi atunci când bugetul este echilibrat pe
76
ansamblul ciclului de afaceri.
Complicaţiile apar în plan economic atunci când deficitele bugetare trenează
timp îndelungat deoarece prezintă următoarele consecinţe:
• datorită pieţelor financiare integrate internaţional, deficitele bugetare
ridicate, mai ales cele existente de-a lungul mai multor ani, ca şi datoriile
publice, au consecinţe nefavorabile atât asupra stimulării investiţiilor, cât
şi asupra creşterii economice. În consecinţă pare plauzibilă existenţa unei
corelaţii strânse şi pozitive între nivelul datoriei publice şi ratele reale ale
dobânzii;
• Deficitele bugetare şi sarcinile împovărătoare ale datoriei publice
determină influenţe negative asupra deciziilor de politică economică şi,
în ultimă instanţă, afectează nivelul bunăstării sociale. În vederea
consolidării bugetare, politica fiscală poate să nu fie agreată ca un
instrument de stabilizare şi de aceea uneori se suprasolicită politica
monetară menită să îndeplinească atunci mai multe obiective în sfera
economică;
• Cheltuielile publice ridicate pot să includă semnale microeconomice şi
unele stimulente incorecte reducând astfel rata de creştere economică
durabilă, ca în cazul unor subvenţii. Această politică sugerează crearea
unui cerc vicios, dacă cheltuielile guvernamentale sunt mari, atunci
rezultă un deficit bugetar şi mai mare, care conduce în consecinţă la
creşterea impozitelor, afectând stimulentele investiţionale şi reducând
outputul.
Existenţa unui deficit bugetar persistent are drept rezultat o creştere a datoriei
publice, care în condiţiile unei economii normale nu poate fi susţinută pe o perioadă
îndelungată.
După cum se ştie, sustenabilitatea datoriei publice depinde de rata dobânzii,
de rata de creştere economică şi de raportul dintre soldul bugetar, excedentar sau
deficitar şi P.I.B. Această caracteristică a datoriei publice este descrisă în teoria
macroeconomică prin ecuaţia:
Dp = [(r – g) / (1 + g)] Do – ( S B) / ( P I B ),
unde: Dp = modificarea ponderii datoriei publice în PIB;
( S B ) / ( P I B ) = raportul între soldul bugetului (fără plăţile de dobânzi la
datoria publică) şi Produsul Intern Brut (PIB);
r = rata nominală a dobânzii pentru datoria publică şi
g = rata de creştere a PIB.
În condiţiile în care rata dobânzii la datoria publică depăşeşte rata de creştere

economică, datoria publică va tinde să crească mai repede decât produsul intern brut,
mai ales dacă ţara respectivă nu înregistrează un excedent iniţial al exerciţiului
bugetar (înainte de plata dobânzii). Deci, rezultă că dacă diferenţa între rata dobânzii
şi rata de creştere economică nominală, este cât mai mare, cu atât va fi mai mare
excedentul bugetar iniţial necesar pentru a stabiliza raportul: datorie publică / PIB.
Dacă ne raportăm la SUA, în mod tradiţional, au fost considerate servicii
publice de interes naţional (federal) apărarea naţională, transportul interstatal şi
infrastructura aferentă, protecţia mediului ambiant, asigurarea stabilităţii veniturilor
agricultorilor, rezervaţiile naţionale, asigurarea unor servicii minime de sănătate,
educaţia primară şi securitatea socială, în general toate aspectele care implică funcţia
de redistribuire a veniturilor exercitată de guvernul federal. De altfel, o discuţie
asupra modului administrativ optimal, din punct de vedere economic şi fiscal,
comportă în mod firesc mai multe variabile decât simpla identificare a celui ce
decide şi a celui ce colectează impozitele.
77
Pentru ţările aflate în tranziţie, sursele de venituri fiscale ale administraţiilor
centrale sunt relativ diferite comparativ cu situaţia din ţările dezvoltate. Deşi
majoritatea ţărilor cu economii aflate în tranziţie au aplicat reforme fiscale începând
chiar din 1990 (Polonia), situaţia sectorului public nu s-a schimbat esenţial
comparativ cu perioada anterioară. Evident, avem în vedere nu sectorul
întreprinderilor de stat, ci doar acele activităţi care reprezintă funcţii
guvernamentale. De altfel, în ţările foste comuniste este dificil să delimităm sectorul
administrativ de sectorul întreprinderilor de stat productive.
Chiar dacă presupunem că am putea opera o asemenea delimitare, nu apare
cu claritate dacă sectorul de stat productiv nu influenţează semnificativ veniturile şi
cheltuielile guvernamentale.
Pentru ţările foste comuniste, un exemplu bun de urmat îl reprezintă faptul
că, în perioada creşterii economice rapide a ţărilor occidentale, cheltuielile publice
nu depăşeau 15% din PIB, iar investiţiile publice efectuate atunci, n-au mai atins
niciodată acelaşi nivel.
Analizând situaţia ţărilor Central şi Est-Europene aflate în perioada tranziţiei,
constatăm următoarele concluzii:
• ponderea veniturilor fiscale în PIB, deşi înregistrează fluctuaţii, are tendinţa
de reducere pentru toate ţările luate în calcul;
• se constată o diminuare a ponderii impozitului pe profit, în ceea ce priveşte
sursele de venit, fapt explicabil prin facilităţile fiscale acordate noilor afaceri
private şi prin dificultăţile financiare pe care le cunosc întreprinderile de stat;
• caracteristic pentru ţările aflate în tranziţie este accentuarea importanţei
impozitului pe salarii, precum şi a impozitelor indirecte, respectiv pe
consum, TVA şi accize.
În principal, cheltuielile publice ale ţărilor în tranziţie au avut următoarea
destinaţie: bunuri şi servicii publice; plăţi de dobândă; securitate socială; cheltuieli
de capital; alte cheltuieli curente.
Să ne reamintim...
În condiţiile în care rata dobânzii la datoria publică depăşeşte rata de creştere
economică, datoria publică va tinde să crească mai repede decât produsul intern brut,
mai ales dacă ţara respectivă nu înregistrează un excedent iniţial al exerciţiului
bugetar (înainte de plata dobânzii). Deci, rezultă că dacă diferenţa între rata dobânzii
şi rata de creştere economică nominală, este cât mai mare, cu atât va fi mai mare
excedentul bugetar iniţial necesar pentru a stabiliza raportul: datorie publică / PIB.
Care sunt principalele consecinţe ale deficitului bugetar:
5.5. Bugetul administraţiilor locale
Teoria economică bugetară defineşte sursele de venituri locale ca fiind

reprezentate de:
01:10  impozite;
 taxe, venituri nefiscale prelevate la nivel local;
78
 transferuri de la bugetul de stat;
 împrumuturi etc..
Tabelul 3 ilustrează cota-parte a fiecărei surse de finanţare în veniturile totale
pentru administraţiile locale ale ţărilor europene. Remarcabil este faptul că pentru
majoritatea ţărilor europene principala sursă de finanţare a bugetelor locale sunt
transferurile, care deţin în mediu peste 50% din veniturile totale.
Tabel 3 - Sursele de finanţare ale administraţiilor locale (%)
Impozite, Servicii
locale
Ţara excluzând
contra Transferuri Împrumuturi Altele
taxele locale plată
Austria 15 19 35 8 23
Belgia 32 5 40 13 10
Bulgaria 1 10 78 2 9
Cipru 25 33 30 12 0
Republica Cehă 16 12 45 11 16
Denemarca 51 22 24 2 1
Estonia 0,1 0,9 91 2 6
Finlanda 34 11 31 3 21
Franţa 36 2 26 10 26
Germania 19 16 45 9 11
Grecia 2 22 58 6 12
Ungaria 4 8 66 4 18
Islanda 12 16 53 5 14
Irlanda 18 10 57 2 13
Italia 18 11 38 9 24
Letonia 6 1 68 0 25
Luxemburg 31 29 37 3 0
Malta 0 0 98 0 2
Olanda 5 13 60 19 3
Norvegia 42 16 33 7 2
Polonia 21 7 60 0 12
Portugalia 20 19 38 6 17
România 5 16 79 0 0
San Marino 0 0 31 69 0
Slovacia 10 9 39 5 37
Slovenia 5 9 67 1 18
Spania 31 16 37 10 6
Suedia 61 8 19 1 11
Elveţia 46 24 18 3 9
Turcia 7 1 56 0 36
Marea Britanie 11 6 77 0 6
Sursa: Raportul Comitetului Principal pentru Autorităţile Regionale şi Locale despre finanţele
locale în Europa
Între cheltuielile locale, inclusiv cele municipale şi cheltuielile general-
guvernamentale, există o strânsă interdependenţă. Această relaţie poate fi urmărită şi
în ţările europene (tabelul 4). Astfel, cheltuielile municipale în Belgia alcătuiesc
10,9% din cheltuielile guvernamentale generale, în Norvegia - 60%, în Ungaria –
53%, în Suedia – 38%, în Polonia – 21,6%, în România – 16,9%.
Relaţia cu cheltuielile guvernamentale generale ajută la structurarea
cheltuielilor statului şi la descentralizarea funcţiilor între nivelurile central şi local.
Pentru majoritatea ţărilor europene ponderea cheltuielilor municipale în
cheltuielile guvernamentale generale este între 20-30%, doar pentru Ungaria,
Lituania, Norvegia acest indice este cuprins între 50-60%.
79
Tabel 4 - Cheltuielile municipale în relaţie cu PIB şi cheltuielile guvernamentale
generale
Ţara %PIB % CGG Anul
Austria 12,71 20,18 1993
Belgia 4,90 10,90 1993
Bulgaria 9,00 20,00 1994
Cipru 1,40 4,10 1993
Republica Cehă 9,30 20,90 1994
Denemarca 19,90 31,28 1994
Estonia 7,10 17,60 1994
Finlanda 18,00 29,50 1993
Franţa 5,54 27,22 1992
Germania 8,12 28,69 1993
Grecia 3,33 5,60 1989
Ungaria 17,00 53,00 1994
Islanda 9,10 22,30 1994
Irlanda 4,90 13,80 1994
Italia 7,00 13,00 1993
Letonia 12,45 24,00 1994
Lituania 13,10 58,80 1993
Luxemburg 9,92 32,30 1993
Malta 0,34 0,63 1995
Olanda 13,30 23,10 1994
Norvegia 18,90 60,00 1994
Polonia 7,00 21,60 1994
Portugalia 4,60 9,70 1993
România 3,50 16,90 1993
Slovacia 4,79 11,78 1994
Slovenia 4,40 10,10 1995
Spania 4,87 12,17 1994
Suedia 27,50 38,00 1994
Elveţia 10,80 28,90 1993
Marea Britanie 11,00 27,00 1994
Sursa: Consiliul Europei, 1997
În România, cadrul legal care reglementează funcţionarea administraţiei

publice locale şi finanţelor publice locale pe tema bugetelor locale include
următoarele legi 46:
 Constituţia României (1991), revizuită în anul 2003;
 Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare;
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice
locale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.108/2004;
 Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001;
 legile anuale de adoptare a bugetului de stat.
Din analiza veniturilor şi cheltuielilor administraţiilor locale se degajă câteva
concluzii semnificative:
1) asupra gradului de autonomie locală, mărime reflectată în ponderea

veniturilor fiscale şi a altor venituri proprii în veniturile totale ale bugetelor locale.
Autonomia locală este un concept larg, privit şi denumit sub diferite forme.
46
Emilia Stoica – Finanţe publice locale, curs master, Universitatea din Bucuresti, Bucuresti, 2005, p.54
80
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de autonomie ca fiind
„drept al unui stat, al unei regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi
naţionale de a se administra singur în cadrul unui stat condus de puterea centrală" 47.
Autonomia locală reprezintă dreptul unui teritoriu reprezentat prin autorităţile
administrativ-teritoriale de a se administra aşa cum acestea consideră că este mai
bine, în limitele legislaţiei statului din care fac parte. Autonomia teritorială
presupune în acelaşi timp libertate în desfăşurarea acţiunilor întreprinse la nivelul
teritoriului de către organele care-l administrează, în sensul că acestea nu sunt
subordonate total nici unui organism situat pe o treaptă superioară, fiind
răspunzătoare pentru deciziile lor doar faţă de cei care le-au ales. Carta Europeană 48
defineşte conceptul de autonomie locală astfel: „dreptul colectivităţilor locale să
reglementeze şi să se administreze în cadrul legii, pe propria lor răspundere, şi în
profitul populaţiei respective, o parte importantă a treburilor publice”.
2) asupra ponderii serviciilor publice de interes local, mărime ce se
reflectă în distribuţia cheltuielilor.
Cele două aspecte sunt inseparabile, întrucât autonomia administrativă şi
fiscală a unităţilor teritoriale şi numărul serviciilor publice de interes local constituie
un element de bază al economiilor moderne. Sub aspect financiar există motivaţia
tratamentului separat al veniturilor şi cheltuielilor publice ale administraţiilor locale,
deoarece finanţarea cheltuielilor publice locale din transferuri şi subvenţii nu
constituie în mod necesar reflectarea unui centralism administrativ. De exemplu, în
SUA o bună parte din necesarul de finanţare publică locală se acoperă din transferuri
de la bugetul federal şi din bugetele statale, însă administraţiile locale dispun de o
putere decizională quasi-absolută.
Referindu-ne la administraţia publică şi de gestionare bugetară a ţărilor
occidentale, tradiţional, s-a afirmat principiul subsidiarităţii, care conferă
latitudinea decizională puterilor locale, în toate problemele, asupra cărora se
consideră că acţiunea directă a guvernului central nu le-ar putea soluţiona la fel de
bine, sau că acel guvern ar fi pus în imposibilitatea de alegere conformă cu
preferinţele reale ale cetăţenilor.
Principalele impozite datorate bugetului de stat sunt şi sursele semnificative
de venituri fiscale provenite din impozitul pe profit, impozitul pe veniturile
personale şi TVA, acestea sunt într-o proporţie mică şi în competenţa administraţiei
locale. Administraţiile locale beneficiază de o pondere scăzută a „fiscalităţii
transferate”. De pildă, în anul 1990 impozitele locale reprezentau între 20% şi 50%
din veniturile locale ale comunităţilor locale.
Comentaţi rolul bugetelor locale în dezvoltarea comunitară.
5.6. Bugetul asigurărilor sociale
Bugetul asigurărilor sociale de stat este un document care se întocmeşte distinct faţă
01:50 de bugetul de stat. Bugetul asigurărilor sociale de stat se aprobă de Parlamentul ţării
printr-o lege separată, fiind administrat şi gestionat, în cazul României, de către
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
47
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 364
48
Carta Europeană "Exerciţiul autonom al puterii locale", Strasbourg, 1985, redactată din iniţiativa Conferinţei
permanente a autorităţilor locale şi regionale din Europa, art. 3
81
Bugetul asigurărilor sociale de stat este o componentă a sistemului bugetului
public, ce reflectă constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii
pensionarilor, salariaţilor, mamelor cu copii mici în îngrijire, anumitor categorii de
refugiaţi şi membrilor familiilor lor. Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot
fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin
prevederile bugetului respectiv 49.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugetele pentru realizarea
asigurărilor sociale de la nivelul direcţiilor de muncă şi protecţie socială judeţene şi
direcţia generală a municipiului Bucureşti şi din bugetul asigurărilor sociale, elaborat
de organele de resort din Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, care cuprinde
veniturile şi cheltuielile cu caracter centralizat.
Bugetele celorlalte autorităţi autonome de asigurări sociale se aprobă de
organele de conducere proprii, cu avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale
şi al Ministerului Finanţelor Publice.
Comentaţi rolul bugetelor locale în dezvoltarea comunitară.
5.7. Evoluţii bugetare şi fiscale în România
În ianuarie 2005 România a lansat un proces major de reformă în domeniul

impozitării. Impozitul pe profit a fost redus de la 25% la 16%, iar impozitul unic de
02:15 16% pe venitul personal a înlocuit sistemul precedent de impozitare progresivă, pe 5
tranşe cuprinse între 18 şi 40%.
În esenţă, reforma a vizat înlăturarea exceptărilor sau a regimurilor speciale
discreţionare, care au contribuit în trecut la creşterea arieratelor în sectorul public şi
în cel privat. Referitor la lărgirea bazei de impozitare, trebuie menţionate eliminarea,
în mare măsură, a exceptărilor şi deducerilor promovate de legislaţia anterioară,
inclusiv posibilitatea deducerilor cheltuielilor cu amortizarea cu până la 20% din
valoarea de intrare a activului fix, deducerea asigurării private de sănătate şi a
diferenţelor favorabile de valoare a titlurilor de
participare. Mai mult, impozitul pe dividende, câştiguri de capital şi din dobânzi a
fost crescut la nivelul impozitului unic de 16 la sută, contribuind la creşterea
transparenţei şi la crearea unui mediu de afaceri nediscriminatoriu.
Noul Cod Fiscal ce a intrat in vigoare de la 1 ianuarie 2007 (actualizat apoi în
ianuarie 2008), prin adoptarea Legii nr.343/2006, introduce noi reglementari în
domeniul fiscal, în vederea armonizării cu reglementările şi directivele Uniunii
Europene, care vor genera venituri mai mari la bugetul statului.
Principalele măsuri ‚ adoptate prin noul Cod Fiscal din 2007 au vizat:
1. Impozitul pe profit. Baza de impozitare a fost extinsă, sistemul fiind
simplificat prin preluarea reglementărilor comunitare, anume: eliminarea
categoriilor de rezerve deductibile pentru profitul impozabil al companiilor
bancare şi de asigurări, prin eliminarea categoriilor specifice ce nu se
regăsesc la celelalte categorii de contribuabili; eliminarea facilităţilor fiscale
pentru cooperativele agricole şi pentru investiţiile în zonele de munte, ce sunt
reglementate prin legi speciale dar se consideră neconforme cu principiile
UE; introducerea sistemului de plăţi anticipate începând cu anul 2008, cu
excepţia sectorului bancar în care se va aplică din 2007; adoptarea
prevederilor referitoare la regimul fiscal comun aplicat companiilor mamă şi
49
Emilia Stoica – Finanţe publice locale, curs master, Universitatea din Bucuresti, Bucuresti, 2005, p.40
82
sucursalelor pe care acestea le au în diferite state membre ale Uniunii
Europene pentru distribuirea dividendelor în conformitate cu prevederile
Directivei 90/435/CEE, precum şi regimul aplicabil fuziunilor, divizărilor,
divizărilor parţiale, transferurilor de active şi schimburilor de acţiuni în care
sunt implicate companii stabilite în diferite state membre, în conformitate cu
Directiva 90/434/CEE.
2. Impozitarea microîntreprinderilor. Noile cote de impozitare ce se vor
aplica în anii următori sunt:
 2% aplicată asupra volumului veniturilor pentru anul 2007;
 2,5 % aplicată asupra volumului veniturilor pentru anul 2008;
 3% aplicată asupra volumului veniturilor pentru anul 2009.
Microîntreprinderile sau persoanele juridice impozabile care în cursul unui an fiscal
realizează venituri mai mari de 100 de mii de euro sau ponderea veniturilor realizate
din consultanta sau management in veniturile totale este de peste 50 la suta inclusiv
vor plăti impozit pe profit, conform OUG Nr. 110/2006.
3. Impozitul pe venitul personal. În acest domeniu principalele măsuri
prevăzute de noul Cod Fiscal ce se vor aplica din 2007 sunt:
 standardizarea cotei unice de 16% pentru toate tipurile de venituri cu
excepţia jocurilor de noroc şi transferul proprietăţilor imobiliare;
 schimbarea modalităţii de calcul si administrare a impozitului pe
câştigurile din tranzacţiile cu valori mobiliare;
 modificarea procedurii de calcul a impozitului pentru veniturile din
tranzacţiile cu valori imobiliare;
 eliminarea scutirilor fiscale pentru câştigurile obţinute din transferul
proprietăţilor imobiliare dobândite fie prin schimb fie prin moştenire;
 implementarea Directivelor UE 48/2003, 49/2003 şi 77/1999
referitoare la impunerea persoanelor nerezidente şi la schimbul de
informaţii.
TVA-ul. Baza impozabilă pentru TVA a fost majorată prin eliminarea tuturor
scutirilor rămase care erau incompatibile cu legislaţia comunitară (cercetare şi
dezvoltare, activităţi specifice ale posturilor de radio şi TV, spectacole culturale,
tratamente balneo-climaterice). O altă măsură importantă negociată cu Comisia
Europeana este stabilirea unui nou plafon de scutire la nivelul de 35.000 euro cifră
de afaceri (plafonul utilizat în 2006 a fost de aproximativ 57.000 euro), care va
aduce un mare număr de agenţi economici in sfera de cuprindere a TVA.
4. Accizele. În ceea ce priveşte accizele, Guvernul îşi propune continuarea
procesului de armonizare cu directivele UE, creşterea progresivă a accizelor
conform calendarului inclus în Declaraţia de Poziţie la Capitolul 10 –
Impozitare. În acelaşi timp, anumite accize nearmonizate au fost eliminate
(pentru autoturisme, cuptoare cu microunde, iahturi si alte ambarcaţiuni
personale). Accizele nearmonizate ce vor fi păstrate se referă la următoarele
articole: parfumuri, arme de vânătoare, bijuterii din aur şi platină şi obiecte
din cristal.
5. Impozitele şi taxele locale. În ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale
sunt prevăzute următoarele măsuri:
 în cazul clădirilor folosite ca locuinţe, cu o suprafaţă construită ce
depăşeşte 150 m2, impozitul pe clădire s-a majorat, printr-o creştere a
valorii impozabile a clădirii de 5% pentru fiecare 50 m2 sau fracţiune din
aceasta;
 impozitul pe mijloace de transport s-a majorat ca urmare a modificării
metodei de calcul, pe baza capacităţii cilindrice a mijlocului de transport,
prin multiplicarea fiecărui grup de 200 cm3 sau fracţiune din aceasta cu o
83
sumă ce variază între 7 şi 120 RON;
 impozitul pe ambarcaţiuni sportive sau de agrement este stabilit intre 0 şi
800 lei (RON)/an;
Alte măsuri. În domeniul taxelor vamale, România a adoptat începând cu
2007 tarifele vamale şi codul vamal comunitar. În aceste circumstanţe, taxele vamale
colectate pe teritoriul României vor constitui venituri ale bugetului comunitar.
Referitor la contribuţiile la asigurările sociale, cota generală a acestora (inclusiv
pensii, şomaj şi sănătate cumulate pentru angajator şi angajat) a fost de 48,24% în
2006, şi este în curs de implementare o reducere progresivă de aproximativ 2% pe an
în perioada 2007-2009. Prima reducere a intervenit în ianuarie 2006, când cota
asigurărilor sociale plătite de angajatori a fost diminuată la 31,24% de la 33,24% din
salariile brute, din care procentul de 19,75% a fost colectat pentru fondul de pensii,
7.75% pentru fondul de sănătate şi 2,50% pentru fondul de şomaj şi 1,24% pentru
accidente de muncă. Contribuţiile sociale plătite de angajaţi au rămas neschimbate la
17% corespunzând unui procent de 9,5% la fondul de pensii, 1% la fondul de şomaj
şi 6,5% la asigurări de sănătate.
Aproximativ 90% din veniturile bugetare sunt asigurate din: impozitul pe
profit, contribuţiile la asigurările sociale, impozitul pe venit şi taxa pe valoarea
adăugată. Accizele şi taxa pe valoarea adăugată contribuie la veniturile bugetare cu
aproximativ 35%. Contribuţia la asigurările sociale este preponderentă (circa 30%
din venituri). În 2006, impozitele pe venit şi pe profit au contribuit fiecare cu
aproximativ 10% din veniturile bugetare. În afara veniturilor din taxe şi impozite,
veniturile bugetare sunt constituite din: venituri datorate bugetului de stat, venituri
din alte activităţi economice ale întreprinderilor cu capital de stat, venituri din
vânzarea de active ale întreprinderilor proprietate majoritară de stat, venituri din
amenzi. În anul 2006, veniturile nefiscale au contribuit cu aproape 7% din
veniturile bugetare, fiind următoarea sursă de venit după sursele mai sus-menţionate.
Fondurile externe de asistenţă, alocate de Uniunea Europeană, vor contribui la
creşterea ponderii veniturilor nefiscale în veniturile bugetare totale, reducând
ponderea veniturilor fiscale. Accelerarea creşterii economice, îmbunătăţirea
colectării şi reforma în domeniul impozitării au determinat în ultimii doi ani
creşterea veniturilor bugetare realizate peste valoarea stabilită iniţial prin planul de
buget. În 2006, ponderea veniturilor bugetare a crescut în mod semnificativ,
depăşind 33% din PIB. Performanţa veniturilor bugetare s-a îmbunătăţit: colectarea
impozitului pe profit a crescut cu 8,12% în termeni reali în primele 9 luni 2006, iar
colectarea impozitului pe venit cu 31,35% comparativ cu perioada similară din anul
precedent. De asemenea, colectarea TVA şi accizelor s-a majorat cu 18,1%,
respectiv cu 5%. Reforma implementată în domeniul taxării a avut un impact pozitiv
asupra mediului de afaceri, prin creşterea transparenţei şi reducerea costurilor pentru
companii. Modificarea nivelului impozitării a diminuat ponderea impozitelor directe
în favoarea celor indirecte. Povara impozitării a fost direcţionată de la forţa de
muncă si profit, spre impozitarea consumului. Acest proces a continuat în următorii
doi ani (2007, 2008), având în vedere angajamentul asumat privind reducerea
contribuţiilor la asigurările sociale şi creşterea accizelor.
Din anul 2013 au început discuții în mediile economice și politice privind
necesitatea unui nou cod fiscal. Noul cod fiscal a fost promulgat pe 7 septembrie
2015.
Cele mai importante modificări aduse de Codul Fiscal sunt:
 Reducerea TVA-ului de la 24% la 19%, începând cu 1 ianuarie 2016;
 Eliminarea impozitului pe construcțiile speciale (așa-numita "taxa pe stâlp")
începând cu 2016, după ce a fost deja redusă de la 1,5% la 1% în cursul
anului trecut;
84
 Eliminarea supraaccizei de 7 eurocenți la litrul de combustibil, care a fost
introdusă începând cu 1 aprilie 2014, dar care nu a avut efectul scontat la
bugetul de stat, afectând consumul intern de benzină și motorină;
 Reducerea impozitului la dividende;
 Impozitul pe clădiri va fi stabilit în funcție de destinația proprietății: o cotă de
impozit pentru clădiri rezidențiale de 0.08% - 0.2%, o cotă de impozit pentru
clădiri nerezidențiale de 0.2%-1.3% și o cotă de impozit pentru clădiri
nerezidențiale destinate terenului agricol de 0.4%
 Introducerea taxării inverse pentru livrarea de clădiri, părți de clădire și
terenuri;
 O cotă de impozitare de 3% pentru microintreprinderile cu 1 salariat și de 1%
pentru cele cu cel puțin doi salariați.
 Se schimbă condițiile de încadrare la "microintreprinderi", respectiv nivelul
veniturilor realizate in anul precedent: 75.000 euro, (în 2017), 85.000 euro
(2018) și 100.000 euro din 2019.
 Taxele locale ar putea crește de cel puțin două ori, majorările fiind lăsate la
mâna autorităților locale: Se acordă competențe consiliilor locale de a
stabili cote adiționale impozitelor și taxelor locale de până la 50% față de
nivelul actual de până la 20%.
 O cotă de impozitare de 3% din venituri și 1.530 lei/trimestru pentru
microintreprinderile fără salariați. Se introduce practic un nou impozit
forfetar pentru firmele care nu au salariați, de minim 500 lei pe lună. Măsura
va duce la închiderea a zeci de mii de firme, cred specialiștii;
 Impozitul pe terenul de sub locuință. Populatia va fi obligata sa achite
impozit si pentru terenul ocupat de constructiile pe care le detine
1. Dezvoltarea sectorului public în România pe baza bugetului de stat.

2. Bugetul central al administraţiei de stat.
3. Bugetul administraţiilor locale pe regiunile de dezvoltare.
4. Politica bugetară şi fiscală a României în perioada postdecembristă.
5. Impactul cotei unice de impozitare.

Realizaţi o analiză SWOT a cotei de impozitare unice.
........................................................................................................................................
02:40 ........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
......................................................................................................................................
1. Clasificaţia administrativă a cheltuielilor publice pune în evidenţă:
a) ramurile şi sectoarele de activitate;
b) instituţiile care efectuează cheltuielile;
c) cheltuielile curente;
d) momentule în care se efectuează cheltuielile publice.
2. Principiul echităţii fiscale nu înseamnă:

85
a) generalizarea impunerii;
b) stabilirea minimului neimpozabil;
c) impunerea nediferenţiată a averii şi a veniturilor;
d) scutirea de la plata impozitelor a persoanelor cu venituri mici.
3. Potrivit principiului bugetar al universalităţii:

a) se poate accepta compensarea între veniturile şi cheltuielile proprii;
b) veniturile şi cheltuielile se înscriu în buget în sumele lor totale, brute;
c) veniturile şi cheltuielile se înscriu cu soldul;
d) veniturile se alocă egal pe ramuri economice.
4. Caracterul obligatoriu al impozitului înseamnă:

a) obligaţia tuturor autorităţilor publice şi locale de a institui impozite;
b) obligaţia prin lege a persoanelor fizice şi juridice de a plăti impozite dacă
activităţile pe care le realizează sunt impozabile;
c) obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de a plăti impozite;
d) plata impozitului este obligatorie, indiferent de activitatea desfăşurată.
5. Bugetele locale fac parte din:

a) bugetul de stat;
b) bugetul trezoreriei publice;
c) bugetul general consolidat;
d) resursele locale ale comunităţilor teritoriale.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. b; 2. c; 3. b; 4. b; 5. c
86
5.10. Rezumat
Pentru realizarea unei strategii politice de stabilizare a economiei, statul are
nevoie de resurse financiare considerabile pe care le obţine prin vânzarea unor
prestaţii şi prin sistemul de fiscalitate, iar atunci când cele două surse se
dovedesc insuficiente, se apelează la împrumuturi;
Ponderea sectorului public în cadrul economiei naţionale este prevăzută prin
bugetul de stat care are o bază juridică a plafonului de venituri şi cheltuieli,
aprobate prin act legislativ adoptat de parlamentul ţării respective;
Bugetul statului este actul juridic care înscrie, de regulă pe timp de un an,
02:50 plafonul veniturilor şi cheltuielilor probabile ale statului. Parlamentul fiecărei
ţări aprobă legea bugetului de stat care are un caracter obligatoriu;
Bugetul de stat exprimă relaţiile economice ce se constituie în procesul
repartiţiei produsului intern brut pe timp de un an, în sensul stabilirii fondurilor
publice de resurse băneşti şi de repartizare cât mai adecvată a acestora;
Bugetele autonome sunt întocmite de unităţile administrative locale şi de
întreprinderile publice cu personalitate juridică şi autonomie de gestiune;
Bugetele extraordinare sunt bugetele în care se înscriu, distinct de cele
ordinare, cheltuielile excepţionale datorate unor situaţii deosebite cum sunt:
calamităţi naturale, înarmările, purtarea de războaie sau situaţiile provocate de
unele crize economice;
Bugetele anexe se întocmesc distinct de bugetul ordinar, dar se anexează la
acesta şi se votează separat de Parlament;
Conturile speciale de trezorerie cuprind numai încasări ce nu reprezintă un
venit propriu zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter
nerambursabil definitiv;
Bugetul public naţional prezintă în structura sa următoarele elemente: bugetul
administraţiei centrale de stat; bugetele locale;bugetul asigurărilor sociale de
stat.
5.11. Bibliografie
Profiroiu Alina – Economia sectorului public, Ed. Economică, 2001;
 Stoica Emilia – Finanţe publice locale, curs master, Universitatea din
Bucuresti, Bucuresti, 2005;
 Văcărel Iulian (coordinator): - Finante publice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 2004;
 ***Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007 cu
modificările şi completările ulterioare;
 ***Le Secteur Public au XXIe siecle: repenser le leadership – OECD, 2001 ;
 *** Carta Europeană "Exerciţiul autonom al puterii locale", Strasbourg,
1985, redactată din iniţiativa Conferinţei permanente a autorităţilor locale şi
regionale din Europa, art. 3 ;
767 din 31/10/2003;
87
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. ÎNTREPRINDERILE SECTORULUI
PUBLIC
Cuprins
6.1. Obiective
6.3. Tipologia specifică întreprinderilor publice
6.4. Rolul economic al întreprinderilor publice
6.5. Administrarea preţurilor prin intervenţia publică
6.6. Determinarea preţului bunurilor şi serviciilor publice
6.10. Rezumat
6.11. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 Întreprinderile sectorului public pe parcursul căreia vă
veţi familiariza cu tipologia specifică întreprinderilor publice, cu rolul economic al
acestora, cu modalităţile de determinare a preţului bunurilor şi serviciilor publice.
 Înțelegeți tipologia specifice întreprinderilor publice;
 Analizați rolul şi locul întreprinderilor publice în economie;
 Definiți modalităţile de administrare a preţurilor bunurilor şi serviciilor
publice.
6.3. Tipologia specifică întreprinderilor publice
Diferenţa dintre întreprinderile publice şi întreprinderile private se distinge

prin două caracteristici principale, respectiv: obiectivele urmărite şi forma de
00:00 proprietate.
Comparativ cu întreprinderile private, întreprinderile publice sunt menite să
producă şi să repartizeze (furnizeze) bunuri şi servicii publice fără a urmări ca
obiectiv prioritar obţinerea de profituri maximale. În ultima instanţă, scopul
activităţii lor este legat de satisfacerea nevoilor unor comunităţi sau grupuri de
persoane, precum şi de realizarea unor deziderate de interes naţional, cum ar fi:
dezvoltarea economică durabilă; stabilitatea preţurilor; gradul de ocupare a forţei de
muncă; reducerea decalajelor regionale etc.
Până în prezent nu s-a cristalizat o teorie economică unitară despre rolul
întreprinderilor publice în economia naţională. Evoluţia istorică a fenomenului
economic evidenţiază în epoca modernă şi contemporană o tot mai accentuată
interferenţă dintre sectorul public şi cel privat în producţia bunurilor şi serviciilor
publice.
Întreprinderile publice, prin esenţa lor reprezintă componentele de bază ale
sectorului public care au drept scop realizarea şi furnizarea de servicii publice sau de
utilitate publică.
Definim întreprinderea publică acea formă de organizaţie aflată în
proprietatea statului (total sau parţial) care, fiind sub controlul Guvernului, este
88
menită să realizeze activităţi specifice unei întreprinderi economice.
În sfera serviciilor furnizate de aceste întreprinderi putem, de asemenea,
menţiona următoarele activităţi vitale pentru o economie modernă, cum sunt:
telecomunicaţiile, electricitatea, furnizarea apei potabile, canalizarea, transportul
feroviar, maritim, aerian şi cel public, urban, etc.
Întreprinderile publice pot fi organizate la nivel naţional şi local, după
următoarea clasificare tipologică:
1) La nivel naţional sau zonal, întreprinderile publice pot fi clasificate după
următoarea tipologie:
a) regiile autonome cu diverse sfere de activitate. Regiile autonome sunt
organizate în ramurile strategice ale economiei naţionale, acestea sunt
persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi desfăşoară o activitate
comparabilă cu cea a societăţilor comerciale;
b) societăţile comerciale de interes naţional;
c) instituţii publice;
d) agenţiile economice specializate.
2) La nivel local întreprinderile publice pot fi grupate după următoarea tipologie:
a) instituţii publice de interes local;
b) servicii publice de stare civilă;
c) regii autonome de interes local;
d) societăţi comerciale producătoare de bunuri publice, sau societăţi
comerciale prestatoare de servicii publice în folosul comunităţilor locale;
e) servicii publice edilitare;
f) servicii publice pentru activităţi culturale.
În timp ce la nivel naţional, întreprinderile publice sunt sub directa
administrare a ministerelor de resort, bucurându-se de o autonomie largă în general,
în schimb preţurile bunurilor şi serviciilor furnizate de aceste întreprinderi sunt sub
control guvernamental, comparativ cu întreprinderile publice de interes local care
sunt controlate de consiliile locale.
Clasificaţi întreprinderile publice după modul de organizare (la nivel local şi

naţional) Precizaţi câteva exemple concrete de întreprinderi publice la nivel local.
6.4. Rolul economic al întreprinderilor publice
După al doilea război mondial, în evoluţia întreprinderilor publice se

înregistrează două etape distincte:
00:20
 Prima etapă a debutat imediat după încheierea celui de-al doilea război
mondial, când aproximativ trei decenii a situat la loc central teza
interesului naţional;
 A doua etapă declanşată în anii ′70, consemnează schimbările produse
în politicile economice din majoritatea ţărilor lumii, schimbări generate
de criza petrolului provocată în 1973 de ţările OPEC şi de mutaţiile
rapide provocate în domeniile tehnologice înalte
Pe lângă motivaţiile generale care au condus în prima etapă la dezvoltarea
excesivă a întreprinderilor publice şi a sectorului public, atât în ţările dezvoltate, cât
şi în ţările slab dezvoltate, aceste motivaţii cuprind şi aspecte particulare legate de
caracteristicile fiecărui stat sau grup de state.
După cum se ştie, în anii războiului (1939-1945) statele au fost silite să elaboreze
89
programe economice dirijiste, conform doctrinei Keynesiste, determinând schimbări
de abordare inclusiv în economiile din ţările occidentale.
La încheierea războiului, politicienii şi economiştii au trebuit să găsească
soluţii adecvate problemelor complexe ale reconstrucţiei economice, apelând la
forma organizatorică cea mai facilă pentru fiecare stat – întreprinderea publică.
Soluţia propusă pentru reconstrucţie a vizat nu numai segmentul serviciilor
publice, ci şi pe cel al marii industrii reprezentată de siderurgie, transport,
aeronautică, extracţia şi prelucrarea petrolului, construcţiile civile şi cele legate de
infrastructură, domenii care înainte de război erau, în general, în sfera proprietăţii
private.
Astfel, în Franţa, Italia, Marea Britanie, Germania ş.a., statul a efectuat
naţionalizări masive, ceea ce a amplificat ponderea sectorului public, conducând la
creşterea unui mega-sector public în aceste state. Politica de naţionalizare şi-a găsit
motivarea în realizarea următoarelor obiective referitoare la: ocuparea deplină a
forţei de muncă şi evitarea conflictelor sociale, protejarea ramurilor economice
strategice, reconstrucţia şi lansarea politicilor de stabilizare macroeconomică.
Expansiunea serviciilor publice în ţările occidentale menţionate a fost
motivată de imperfecţiunile pieţei, de lipsa eficienţei economice şi de realizarea unei
coerente echităţi sociale.
De pildă, în Franţa şi Italia au fost organizate regii autonome sau societăţi
comerciale puternic centralizate sau descentralizate, mai ales, în ţările nordice,
aceste întreprinderi publice s-au dovedit a fi contrariul a ce se spera în anii ′50.
Raportându-ne la ţările în curs de dezvoltare situaţia a fost diferită, generată de
economia lor tradiţională, de lipsa unei forţe de muncă calificată, de inexistenţa
competenţelor manageriale şi fără o dezvoltare deosebită a pieţelor lor interne.
Pentru aceste ţări se impunea realizarea unui demaraj economic global care să
conducă la modernizarea rapidă a economiei. Susţinătorii teoriei dezvoltării
economice au pus accentul pe industrializarea planificată, în consens cu politicile
etatiste promovate în politica vremii, datorită şi propagandei ce etala virtuţile
modelului sovietic, care în final s-a dovedit falimentar pe plan economic. În cadrul
acestor modele de creştere economică din multe ţări slab dezvoltate, statul realiza
prin funcţiile sale dirijarea în mod centralizat a investiţiilor, distribuţia veniturilor,
calificarea forţei de muncă, inclusiv politica schimburilor comerciale: Obiectivele
acestea economice erau în concepţia politicienilor din aceste ţări slab dezvoltate,
prea importante pentru a fi încredinţate firmelor private şi concurenţei pe piaţă.
Primii economişti adepţi ai dezvoltării vedeau în extinderea întreprinderilor publice,
factorul cheie în procesul modernizării economiilor de tip tradiţional. În faţa acestor
întreprinderi publice s-au impus următoarele cerinţe majore: ridicarea eficienţei
tehnice şi de alocaţii; creşterea rentabilităţii; acoperirea cheltuielilor într-o măsură
mai mare pe seama veniturilor proprii în realizarea unei redistribuiri a venitului, prin
aplicarea, în special, a unor tarife şi preţuri administrate centralizat de stat.
Astfel, în Marea Britanie, Joan Robinson 50 şi Nicholas Kaldor 51 considerau
că întreprinderile publice pot contribui în chip decisiv la realizarea obiectivelor
macroeconomice, cum ar fi: creşterea economică susţinută, folosirea deplină a
resurselor umane şi materiale, stabilizarea preţurilor şi un sold suportabil al balanţei
de plăţi. Aproape trei decenii mulţi economişti nu şi-au pus problema să facă o
diferenţiere efectivă între sectorul producător de bunuri private şi sectorul
producător de bunuri şi servicii publice.
Teoria „bunăstării sociale”, până în 1975 şi-a găsit forţa de argumentare într-
o percepţie efectiv pragmatică asupra potenţialului reprezentat de sectorul public în
50
Joan Violet Robinson (1903 - 1983) economistă britanică, reprezentantă a Şcolii keynesiene.
51
Nicholas Kaldor (1908 - 1986) economist britanic de origine maghiară, profesor la Cambridge.
90
ceea ce priveşte protecţia consumatorilor.
După război se constată o lărgire accentuată a pieţei mondiale, sub impactul
reglementărilor multilaterale ale comerţului internaţional şi al reluării producţiei
industriale, ceea ce a generat ritmul aproape generalizat al creşterii economice.
În cazul ţărilor dezvoltate, dominanta politicilor economice a întreţinut
constant ideea unui progres social, fără să ia în calcul problemele de structură a
economiilor proprii. Stabilitatea sistemului monetar internaţional a fost realizată în
primele două decenii după 1945, prin politica fiscală aflată în mâna guvernelor care
au acţionat cu eficienţă acest instrument economic.
Pe măsură ce s-au liberalizat cursurile de schimb ale principalelor monede şi
au apărut crizele energetice şi de materii prime, constatăm o modificare în orientarea
politicilor economice În contextul deficienţelor structurale ale ofertei agregate şi ca
urmare a adoptării politicilor monetariste, sectorul întreprinderilor publice se
dovedea a fi un vehicul neperformant pentru obiectivele economice guvernamentale.
O situaţie similară întâlnim şi în ţările în curs de dezvoltare care s-au
confruntat cu probleme grave legate de eficienţa întreprinderilor publice, care deşi
fuseseră investite să contribuie la dezvoltarea economică, acestea s-au manifestat ca
adevărate monopoluri. Un economist din America Latină sublinia: „Nu există nimic
mai rău decât o întreprindere publică protejată” 52. Pe bună dreptate, costul pentru
cetăţeni este dublu, pe de o parte, un cost excesiv suportat în calitate de consumator
şi, pe de altă parte, un cost ridicat suportat în calitate de contribuabil, dar dispersat
pe numeroase canale.
Disfuncţiile caracteristice din întreprinderile publice din ţările „lumii a treia”
se referă în principal la următoarele aspecte:
• inexistenţa unei separaţii între bugetul statului şi resursele financiare ale
întreprinderilor publice şi
• amestecul net neeconomic dintre întreprinderi industriale publice şi
întreprinderi de utilitate publică.
În multe ţări din această categorie, politica preţului sau a tarifului public era
exercitată prin controlul administrativ, însoţit uneori de blocaje, cu excepţia unor
ţări (Coreea de Sud, Taiwan, Indonezia, Mexic) unde nu s-au constatat aspecte
negative.
Atunci când deficitul bugetar şi datoria externă au devenit insuportabile,
multe ţări în curs de dezvoltare au început să trateze cu seriozitate problema
introducerii unor criterii de performanţă ale întreprinderilor de utilităţi publice.
Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte pornind de la afirmaţia: sectorul

public reprezintă un ansamblu de “firme din industrie sau comerţ deţinute sau
controlate de stat sau servicii publice (transport, telefonie) când acestea sunt conduse
de stat sau operate de companii naţionale” Hardwich P., Langmead J., Introducere în
economia politică modernă, Ed. Polirom, Bucureşti; 2002.
6.5. Administrarea preţurilor prin intervenţia publică
Preţul reprezintă un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în

virtutea necesităţii de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este
01:00
amplificat în contextul dinamismului economico-social actual. De asemenea, preţul
devine perfectibil în contextul caracteristicilor pieţei pe care se manifestă, cât şi prin
cadrul legislativ ce reglementează formarea lui.
Sub aspect economic preţul reprezintă reflectarea bănească a valorii
52
Vasile Işan, Vasile Cocriş – Sectorul public – iluzia bunăstării generale, Ed.Ankarom, Iaşi, 1997, p.105
91
bunurilor sau serviciilor, comparate şi corelate prin prisma cantităţii, calităţii şi a
altor criterii.
Preţurile îmbracă diferite forme, în funcţie de modul de formarea a lor, după
cum urmează:
1. preturi libere, care se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care
nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica
acestora. Ele se manifestă ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund
cu satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la schimb 53;
2. preţuri administrate sunt rezultate din deciziile statului şi a altor centre
de putere economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc) Preţurile
administrate prin intervenţia publică se pot afla între limita maximă numită plafon de
preţ (price ceiling) sau preţ de control şi limita minimă, numită prag de preţ (price
floor) sau preţ suport 54.
a) Preţurile plafon. Sectorul public intervine în domeniul pieţei prin
impunerea unor limite maxime de preţ atunci când bunul tranzacţionat se află într-o
cantitate insuficientă pe piaţă. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este
superioară ofertei, preţul se majorează, fiind impus legal, prin fixarea unui plafon
peste care nivelul preţului nu poate să crească, deoarece puterea de cumpărare a
populaţiei nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de control. Cantitatea
insuficientă pe piaţă nu implică în mod necesar raritatea produsului. Deficienţa
ofertei presupune că nu pot fi satisfăcute toate cerinţele pieţei, în condiţiile în care
raritatea resurselor este tot mai pregnantă în economia contemporană. Deficienţa
unei oferte se manifestă atunci când bunurile nu sunt disponibile pentru cei care
doresc şi pot să plătească preţul practicat.
Producătorul este obligat să respecte preţul limită impus şi nu poate mări
cantitatea oferită la nivelul celei cerute. Astfel, producătorul l va satisface
consumatorii pe baza unui sistem preferenţial propriu (soluţie discriminatorie) sau va
aplica principiul primului venit, primul servit. În ambele situaţii o parte din
consumatori nu au acces la bunul respectiv. În situaţiile de criză economică,
introducerea preţurilor maximale conduce la un grad sporit de satisfacere a cererii iar
în situaţii speciale pot apărea raţionalizări ale consumului prin introducerea
cupoanelor (situaţie în care pot apărea pieţe paralele cu cele oficiale). Momentele de
criză economică au fost de regulă cele ce au impus intervenţia cu preţuri plafon.
b) Preţurile prag. Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei
nivel preţurile nu pot coborî, respectiv preţuri limită minimă. Motivul pentru care se
formează praguri de preţ constă în susţinerea veniturilor peste preţul care ar exista pe
o piaţă liberă. Situaţii frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru
produse agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim. Pragul de preţ apare
sub forma unei limite de preţ sub care preţul unui bun nu poate coborî. Pe o piaţă
liberă, preţul de echilibru ar fi prea mic şi atunci veniturile ofertanţilor sunt susţinute
prin intervenţia statului sub forma fixării unei limite minime de preţ peste preţul de
echilibru dictat de piaţă. Principalele modalităţi pentru menţinerea preţurilor prag
sunt: achiziţiile guvernamentale; restricţionarea producţiei; promovarea cererii;
sistemul de plăţi directe producătorilor; interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul
minim. Cele mai des folosite sunt restricţionarea producţiei şi promovarea cererii. În
prima situaţie se manifestă prin impozitarea veniturilor producătorilor, iar în cazul
promovării consumului se subvenţionează produsele.
3. preţuri mixte. În condiţiile economiei moderne, majoritatea preţurilor
funcţionale pe piaţă sunt preţuri mixte 55 şi se formează în funcţie de raportul dintre
53
Viorel Cornescu – Microeconomie – Macroeconomie, Editura Dareco, Bucureşti, 2005, p.98
54
Roger N. Wand, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 143.
55
V.Cornescu, Gh. Creţoiu, I. Bucur.- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.230
92
cererea şi oferta bunului respectiv, dar şi ca efect al măsurilor de politică economică,
adică preţul este mai mult sau mai puţin liber şi mai mult sau mai puţin administrat.
Să ne reamintim...
Sub aspect economic preţul reprezintă reflectarea bănească a valorii bunurilor sau
serviciilor, comparate şi corelate prin prisma cantităţii, calităţii şi a altor criterii.
Clasificaţi preţurile după forma lor, în funcţie de modul de formare.
6.6. Determinarea preţului bunurilor şi serviciilor publice
Statul se implică în domeniul formării preţurilor nu numai prin crearea

cadrului legal de manifestare a raporturilor cerere-ofertă şi de mişcare a preţurilor,
01:30 dar şi prin stabilirea de preţuri prag sau plafon şi prin determinarea preţurilor
bunurilor publice. Bunurile publice sunt oferite publicului gratuit sau la anumite
preţuri stabilite. Aceste preţuri nu fac abstracţie de raportul cerere ofertă, însă acest
criteriu nu este determinant în formarea preţului. Deoarece bunurile publice (produse
de regulă în condiţii de monopol) sunt insuficiente pe piaţă, fiind foarte cerute, preţul
acestora ar fi foarte mare în condiţiile fireşti ale pieţei. Statul, însă, trebuie să le
ofere la preţuri accesibile. Pentru aceasta, mărimea preţului bunurilor publice trebuie
determinat prin diverse metode, după cum urmează:
a) Tarifarea bunurilor publice la nivelul costului marginal (ex. poduri, zone
de agrement, reţele de apă şi canalizare etc.) Prin această metodă cheltuielile fixe
sunt acoperite din veniturile totale iar preţul este la nivelul costurilor variabile, mai
reduse. La nivelul unei producţii eficiente de bun public venitul mediu este mai mic
decât costul mediu, astfel încât deficitul de fonduri trebuie acoperit din diverse surse
de finanţare: la nivel central din impozite pe venit şi cifra de afaceri iar la nivel local
din impozitarea proprietăţii. În cazul anumitor bunuri publice, pentru accesibilitate
cât mai largă, preţul stabilit este mai mic decât costul marginal (cazul transportului
public)
b) Tarifarea bunurilor publice la nivelul costului mediu (cazul unor
utilităţi aflate în proprietate privată şi publică). Acest sistem implică plata nu
de către contribuabil, ci de către cel ce utilizează bunul. În multe situaţii însă,
bunurile publice sunt oferite de agenţii publice autonome, care funcţionează cu
monopoluri şi practică preţul maximizator de profit. Nivelul ridicat al acestui
preţ conduce însă la descurajarea consumului şi subutilizarea bunului 56.
c) Tarifarea din două părţi. Preţul este format din două componente,
prima fixă – pentru utilizarea bunului respectiv (taxă de membru), iar cea ce a
doua, variabilă – taxa de consum (dependentă de cantitatea de bun consumată).
Cel mai potrivit exemplu fiind cel al telefoniei fixe care utiliza un sistem de
plată fix (abonamentul) şi un sistem de taxă variabilă în funcţie de numărul de
convorbiri. Acest tip de taxare este folosit şi la serviciile de distribuţie a gazului,
energiei, la serviciile de telecomunicaţii, la cluburi sportive etc.
d) Tarifarea discriminatorie - realizată pe trei nivele:
 discriminarea de gradul I care se referă la determinarea
consumatorului să plătească maximul pe care este dispus;
 discriminarea de gradul II care vizează diferenţierea preţurilor
între consumatorii nerăbdători şi cei dispuşi să aştepte ieftinirea
56
Magdalena Platis – op.cit. p.83
93
produsului;
 discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea
de tarife diferite pe pieţe diferite.
Acest sistem de tarifare înseamnă preţuri diferite pentru consumatori
(furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori casnici şi
industriali, pensionarii au reduceri sau chiar gratuităţi la transportul public etc.).
Discriminarea prin preţ este posibilă ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu public
poate fi vândut la preţuri diferite din considerente neasociate cu costul său. Tarifarea
discriminatorie se realizează atunci când se manifestă câteva condiţii:
 imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea
producătorului de a preveni vânzarea produsului achiziţionat de
cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura sa, să fie inaccesibil
unei noi comercializări. Posibilitatea de vânzare a unui bun de la un
cumpărător la altul depinde de natura acestuia, dar în cazul serviciilor
acestea nu se pot supune unei revânzări (transport, asistenţă medicală
etc.);
 segmentarea pieţei prin existenţa posibilităţii de împărţire în
grupuri identificabile a cumpărătorilor (adulţi şi copii – cazul
spectacolelor, parcurilor, ştrandurilor etc.) În acelaşi mod se formează
preţul energiei, diferenţiat după tipul de consumator (casnic sau
industrial) sau pe nivelul de consum (diferenţiat pe niveluri de consum);
 existenţa unor elasticităţi diferite ale cererii se referă la faptul
că diferiţi consumatori ai unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l
cumpăra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor şi preferinţelor
subiective ale oamenilor. Ori de câte ori piaţa este segmentată în funcţie
de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii de preţuri diferite
determină venituri superioare din vânzări, faţă de cazul comercializării
bunurilor la acelaşi preţ către toţi clienţii.
e) Tarifarea dublă pe perioade diferite. Se practică la bunurile şi
serviciile a căror cerere variază în timp. Pentru eficienţa utilizării serviciului
sau bunului public trebuie identificate perioadele aglomerate şi cele cu o cerere
redusă. Când preţul se determină la nivelul costului social marginal
corespunzător fiecărei perioade se atinge un nivel bun de eficienţă. În
perioadele de suprasolicitare a cererii, costul marginal este mai ridicat decât în
perioadele cu cerere mai scăzută, iar preţul astfel stabilit devine superior celui
din perioadele cu cerere redusă.
f) Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice. Dacă
bunul public se caracterizează printr-o utilizare redusă o perioadă îndelungată
tariful său poate fi foarte redus (pentru acoperirea cheltuielilor de amortizare şi
întreţinere) sau chiar nul (bunul este distribuit gratuit). În situaţia bunurilor cu
cerere crescută cu grad ridicat de utilizare preţul acestora este ridicat. Pentru
bunurile sau serviciile noi, apărute recent pe piaţă, tariful practicat este mai
mare în momentul lansării bunului cu scopul de a se acoperi cheltuielile de
amortizare şi eventual de aglomerare. După un timp, preţul se diminuează dacă
bunul public îşi pierde din solicitanţi sau rămâne la un nivel ridicat dacă există
o cerere însemnată.
Regula Ramsey
Cunoscând că nu toate preţurile pot fi egale cu costul marginal, se pune

problema stabilirii abaterii acestei mărimi. În forma cea mai simplă, metoda Ramsey
sugerează că abaterea preţului în raport de costul marginal trebuie să fie invers
94
proporţională cu elasticitatea – preţ a cererii pentru un bun sau serviciu. În condiţiile
în care cererea este elastică, preţul ar trebui să fie stabilit cât mai aproape de costul
marginal, iar în cazul unei cereri neelastice, preţul poate să fie cât mai îndepărtat de
costul marginal.
De altfel, în practica economică, nu se poate calcula cu exactitate costul
marginal, în special în cazul serviciilor publice. De aceea, în practica din ţările
occidentale s-a recurs la un compromis, reprezentat de regula costului mediu, prin
care întreprinderile furnizoare de servicii publice au posibilitatea să realizeze o rată
acceptabilă de rentabilitate a capitalurilor investite.
Metoda costului mediu cuprinde două etape 57:
1) Determinarea venitului total care trebuie obţinut de întreprinderea publică
într-o perioadă determinată pentru a-şi acoperi cheltuielile generale şi a fi stimulată
să investească şi să ofere servicii de calitate;
2) Stabilirea preţului pentru serviciul public, care nu trebuie să fie
discriminatoriu, în principiu.
Practicarea unor preţuri diferenţiate se justifică doar în cazuri clar
determinate şi argumentate sub aspect economic.
Relaţia de calcul este:
Vt = Ct + (V – A) x K;
unde: Vt = venitul total necesar; Ct = costurile totale; V = valoarea brută a
activelor întreprinderii; A = amortizarea totală; K = rata de rentabilitate permisă.
Această metodă de determinare a veniturilor şi preţului pentru firmele de
servicii publice implică două probleme esenţiale referitoare la: care este valoarea
activelor şi care este nivelul ratei de rentabilitate.
Regula Romsey – Orice abatere de la costul marginal determină o alocare
ineficientă a resurselor. Apare necesară adoptarea unei metode „a optimului de rang
doi”, care să permită realizarea de venituri egale cheltuielilor totale şi, în acelaşi
timp, să minimizeze efectul advers asupra alocării resurselor.
Pentru activele totale, valoarea activelor luate în calcul se determină pe
baza costului original (valoarea de inventar), sau a costului de înlocuire. În cazul
costului de înlocuire, valoarea activelor este ajustată cu modificarea indicelui
general al preţurilor, pentru a estima un cost actual de realizare a activelor.
Fluctuaţiile ratei inflaţiei şi schimbările tehnologice generează de cele mai multe ori
dificultăţi.
În practica multor agenţii guvernamentale occidentale se adoptă o metodă de
compromis (mixtă), valoarea activelor fiind stabilită atât pe baza costului original cât
şi a costului de înlocuire
Ratele rezonabile de rentabilitate reflectă în fapt nevoia de a compensa
ofertanţii de capital pentru investiţii în utilităţi publice. În realitate este necesară
identificarea unui randament corespunzător pentru investiţiile publice, clarificând
costurile variatelor tipuri de capital pentru întreprinderea publică respectivă (nu atât
costul echipamentelor, cât mai ales costul surselor de finanţare: dobândă, rata
cuponului, rata dividendului, etc.). Un factor important este legat de informaţia
obţinută de pe piaţa financiară despre ratele de randament disponibile pentru
investiţii alternative.
De altfel, abordarea veniturilor firmelor publice nu poate face abstracţie de
fenomenul discriminării preţurilor. Practica discriminării în general, este
caracteristică structurilor de piaţă monopolistă, în care contactul dintre producătorii
bunurilor şi consumatori este direct. Ţările dezvoltate, însă desfăşoară în practică o
politică prohibită printr-o legislaţie specială anti-monopol. Cu toate acestea, în
57
Vasile Işan, Vasile Cocriş – Op.cit, p.108
95
anumite cazuri, discriminarea preţurilor poate fi justificată economic:
• costurile serviciilor publice diferă însă pe categorii de utilizatori, pe zone
de activitate şi pe intervale de timp;
• consumatorii au preferinţe diferite ale cererii. De regulă, se pot percepe
preţuri mai mari consumatorilor care au cerere mai puţin elastică;
• piaţa este divizabilă în segmente sau sub-pieţe, fiecare reprezentând o
anumită categorie omogenă de consumatori.
În plan teoretic, nu există motive ca gestiune întreprinderilor publice să fie
una deficitară, în general, deoarece şi în sfera serviciului public gestiunea poate fi
una eficientă atunci când preţul reuşeşte să acopere costul.
După cum se ştie, în realitate sunt rare întreprinderile publice cu performanţe
pe linia gestiunii eficiente, deoarece sectorul întreprinderilor publice este lipsit de
două variabile importante care concură la realizarea eficienţei economice maxime:
 absenţa mediului concurenţial;

 autonomia şi responsabilitatea gestiunii.
Un factor al ineficienţei acestui gen de întreprinderi este legat de recurgerea
făţişă la finanţele Statului ceea ce face mai puţin probabil orice stimulent de
rentabilitate.
În cazul firmelor publice, managementul şi operarea nu sunt clar separate,
din consideraţii şi obiective politice, astfel încât obiectivele activităţii
întreprinderilor publice sunt difuze şi contradictorii.
Obiectivele sociale ale Statului sau administraţiilor locale urmăresc să fie
realizate prin intermediul întreprinderilor de servicii publice, constituind un bun
pretext pentru performanţe economice slabe.
Istoria evidenţiază că Statul a exercitat întotdeauna un control rigid asupra
întreprinderilor publice. Principiul „cine finanţează ceva cere dreptul de a decide
pentru ce”, este just dar întreprinderile excesiv controlate favorizează birocraţia şi nu
îndeplinirea sau corectarea standardelor 58.
Steve Hanke, sublinia: „...proprietatea particulară creează stimulente pentru
producerea de bunuri şi servicii într-un mod eficient şi ieftin. Managerii particulari
sunt încurajaţi să nu maximizeze valoarea întreprinderilor lor. Din contră,
întreprinderile publice nu generează stimulente pentru o funcţionare eficientă.
Managerii şi angajaţii întreprinderilor publice alocă resurse ce nu le aparţin şi, ca
urmare, ei nu suportă costurile deciziilor lor şi nu obţin vreun beneficiu în urma unei
activităţi eficiente” 59.
Rezultă ca o concluzie clară că cine nu are posibilitatea de a decide asupra
veniturilor, nu are nici interesul de a-şi gestiona corect cheltuielile. Această
concluzie este valabilă în cazul fiecărei ţări, atât dezvoltate, recent industrializate sau
slab dezvoltate.
Care este interdependenţa dintre modalitatea stabilirii preţului serviciului public şi

eficienţa economică a organizaţiei publice ce îl produce?
1. Întreprinderile publice din România – tipologie şi caracteristici.

2. Rolul economic al întreprinderilor publice în economia modernă.
58
Vasile Işan, Vasile Cocriş – op. Cit., p. 110
59
S. Hanke – Privatization and Development, International Center for Economic Gowth, San Francisco, 1987, p. 84
96
3. Preţul bunurilor şi serviciilor publice.
4. Evoluţia întreprinderilor publice în economia românească.

1. Întreprinderile publice, prin esenţa lor reprezintă componentele de bază ale
sectorului public care au drept scop :
a) realizarea şi furnizarea de servicii publice sau de utilitate publică;
b) elaborarea unui set de măsuri privind creşterea ofertei de utilităţi publice;
01:40
c) realizarea şi furnizarea de servicii publice, private sau de utilitate publică;
d) realizarea şi furnizarea de servicii către piaţa publică;
2. Expansiunea serviciilor publice în ţările occidentale a fost motivată de:

a) imperfecţiunile pieţei şi realizarea unei coerente echităţi sociale;
b) imperfecţiunile pieţei, de lipsa eficienţei economice şi de realizarea unei
coerente echităţi sociale;
c) imperfecţiunile pieţei şi de lipsa eficienţei economice;
d) presiunile sindicale, de lipsa eficienţei economice şi de realizarea unei
coerente distribuţii sociale.
3. Sub aspect economic preţul reprezintă:

a) reflectarea bănească a valorii factorilor de producţie, comparaţi şi corelaţi
prin prisma cantităţii, calităţii şi a altor criterii;
b) reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor destinate fondului de
rezervă;
c) reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor de calitate superioară
destinate schimbului pe piaţă;
d) reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor, comparate şi corelate
prin prisma cantităţii, calităţii şi a altor criterii.
4. Deficienţa ofertei se manifestă atunci când:

a) bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi pot să plătească preţul
practicat;
b) bunurile sunt disponibile pentru cei care doresc şi nu pot să plătească preţul
practicat;
c) bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc şi nu pot să plătească
preţul practicat;
d) bunurile nu sunt disponibile pentru cei care doresc acele bunuri chiar dacă
sunt dispuşi să plătească suplimentar;
5. În cazul preţurilor plafon producătorul este obligat să:

a) respecte preţul limită impus şi poate mări cantitatea oferită la nivelul celei
cerute;
b) respecte preţul pieţei şi nu poate mări cantitatea oferită la nivelul celei cerute.
c) respecte preţul limită impus şi nu poate mări cantitatea oferită la nivelul celei
cerute;
d) respecte preţul limită impus şi nu poate mări cantitatea oferită peste nivelul
97
celei cerute.
6. În situaţia preţurilor prag:
a) guvernul poate impune şi o limită maximă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită maximă;
b) guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă;
c) agenţii economici pot impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile
nu pot coborî, respectiv preţuri limită minimă;
d) guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă.
7. Preţuri mixte se formează în funcţie de:

a) raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv, dar şi ca efect al măsurilor
de politică economică;
b) raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv adică preţul este mai mult
sau mai puţin liber;
c) raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv şi nu ca efect al măsurilor
de politică economică;
d) raportul dintre cererea şi oferta publică, dar şi ca efect al măsurilor de
politică socială;
8. Bunurile publice sunt oferite publicului:

a) numai cu titlu gratuit;
b) gratuit sau la anumite preţuri stabilite;
c) la preţuri stabilite de guvern;
d) în funcţie de cererea exprimată de consumatori.
9. Tarifarea bunurilor publice la nivelul costului mediu implică plata:

a) doar a consumatorilor din mediul privat;
b) nu de către contribuabil, ci de către utilizatorul public;
c) nu de către contribuabil, ci de către cel ce utilizează bunul;
d) doar de către agenţiile guvernamentale.
10. În cazul tarifării din două părţi :

a) preţul este format din două componente, prima fixă – pentru utilizarea
bunului respectiv (taxă de membru), iar cea ce a doua, variabilă – taxa de
consum (dependentă de cantitatea de bun consumată);
b) preţul este format din două componente, prima fixă – taxă de membru, iar
cea ce a doua, variabilă – funcţie de oferta de pe piaţă;
c) preţul este format din două componente, prima susţinută de stat şi a doua de
întreprinderile publice producătoare;
d) preţul este dependent de cantitatea de bun consumată şi de calitatea bunului.
11. Discriminarea prin preţ este posibilă :

a) ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu privat poate fi vândut la preţuri
diferite din considerente neasociate cu costul său;
b) ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu public poate fi vândut la preţuri egale
din considerente neasociate cu costul său;
c) ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu public poate fi vândut la preţuri
diferite din considerente neasociate cu costul său;
d) ori de câte ori acelaşi bun sau serviciu public poate fi vândut la preţuri
98
diferite din considerente asociate cu costul său.
12. Tarifarea dublă pe perioade diferite se practică:

a) la bunurile şi serviciile a căror cerere variază în timp;
b) la bunurile şi serviciile a căror cerere creşte în timp;
c) la bunurile şi serviciile a căror cerere scade în timp;
d) la bunurile şi serviciile a căror ofertă variază în timp;
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. b; 3. d; 4. a; 5. c; 6. d; 7.
a; 8. b; 9. c; 10. a; 11. c; 12. a.
Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unităţile de învăţare nr.1, 2, 3, 4,
5 şi 6.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online” ) până la
data ultimului tutorial.
6.10 Rezumat
Întreprinderile publice au ca obiectiv producerea şi repartizarea (furnizarea)

de bunuri şi servicii publice fără a urmări ca obiectiv prioritar obţinerea de
profituri maximale;
Întreprinderile publice reprezintă componentele de bază ale sectorului public
care au drept scop realizarea şi furnizarea de servicii publice sau de utilitate
publică;
Întreprinderile publice pot fi organizate la nivel naţional şi local;
Preţul reprezintă un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în
virtutea necesităţii de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex
01:55 ce este amplificat în contextul dinamismului economico-social;
Preţurile libere se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici
unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica
acestora;
Preţurile administrate sunt rezultate din deciziile statului şi a altor centre de
putere economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc);
Sectorul public intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite
maxime de preţ atunci când bunul tranzacţionat se află într-o cantitate
insuficientă pe piaţă;
Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă;
Majoritatea preţurilor funcţionale pe piaţă sunt preţuri mixte şi se formează
în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta bunului respectiv, dar şi ca efect
al măsurilor de politică economică;
Bunurile publice sunt oferite publicului gratuit sau la anumite preţuri
stabilite.
6.11. Bibliografie
 Cornescu V., Creţoiu Gh., Bucur I..- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003;
99
Bucureşti, 2002;
 Hanke S. – Privatization and Development, International Center for

Economic Gowth, San Francisco, 1987
Ed.Ankarom,1997;
 Wand Roger N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers,
New York, 1992;
100
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. DEZVOLTAREA REGIONALĂ
Cuprins
7.1. Obiective
7.3. Strategia politicii regionale
7.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale
7.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale
7.6. Politica zonelor defavorizate
7.8. Rezumat
7.9. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 Dezvoltarea regională în care veţi studia dezvoltarea
regională, principalele politici regionale, modalităţile de abordare a acestora,
instrumentele folosite de politicile regionale.
 Vă însuşiți strategiile politicii regionale;
 Înţelegeți modul de abordare a politicilor regionale;
 Definiți instrumentele de aplicare a diverselor politici regionale.
Elaborarea unor politici regionale s-a impus şi se impune în majoritatea

ţărilor, inclusiv în cele cu standard de dezvoltare economică, deoarece decalajele în
plan regional şi zonal au implicat în consecinţă, aplicarea unor strategii particulare
00:00 de dezvoltare. În decursul evoluţiei istorice, în majoritatea ţărilor dezvoltarea lor
economică n-a fost echilibrată în spaţiul geografic. Revoluţia industrială declanşată
în epoca istorică a generat la nivelul teritoriului naţional, zone sau regiuni dezvoltate
alături de alte subdezvoltate care au întârziat dezvoltarea lor generală, cum este de
pildă situaţia sudului Italiei şi a vestului Irlandei 60.
Modificări în dezvoltarea economică a unor zone ale unor ţări au fost
determinate şi de apariţia unor sectoare noi ale tehnologiilor de vârf cum este cazul
Marii Britanii. De asemenea, creşterea economică puternică a avut tendinţa de a se
concentra în anumite regiuni, inclusiv în ţări precum: Germania, Statele Unite,
Japonia, Franţa, ş.a., lăsând într-o relativă subdezvoltare alte zone din aceste ţări.
Regiunile relativ slab populate sau cu o producţie în sectoarele primare, au influenţat
negativ dezvoltarea economică şi infrastructura socială la un nivel satisfăcător, cum
este situaţia din Canada, Suedia şi Norvegia, ţări cu standarde normale.
Autorităţile publice din aceste ţări, în ultimele decenii au întreprins acţiuni de
politică economică, acţiuni care să neutralizeze cauzele dezechilibrelor economice la
nivelul spaţiului geografic naţional. Raportându-ne la modelul economic promovat
de România în perioada postbelică, acesta a influenţat evoluţia economică de
ansamblu şi, fără îndoială, a generat o dinamică similară a dezechilibrelor regionale.
Teritoriul României, din punct de vedere al structurilor teritorial – administrative
Dorin Jula, Dorel Ailenei, Nicoleta Jula, Ananie Gârbovean - Economia dezvoltării, Ed. Viitorul Românesc,
60
Bucureşti 1999, p. 231
101
cuprinde astăzi 42 unităţi (judeţe) destul de inegale ca nivel de dezvoltare
economică.
Pe fondul unei dezvoltări economice globale reduse, România a cunoscut şi
înainte de al doilea război mondial, importante dezechilibre pe planul dezvoltării
regionale. Activitatea industrială s-a concentrat în câteva zone (Bucureşti, Valea
Prahovei, Braşov, Hunedoara, Valea Jiului, Reşiţa, Constanţa, Brăila – Galaţi), care
au beneficiat de accesibilitate la resurse minerale şi energetice, fiind situate favorabil
pe principalele reţele şi fluxuri de transport pe uscat şi pe apă.
România, în perioada postbelică, în vederea dezvoltării economice, a adoptat
o strategie concretizată de o politică de industrializare forţată. Politica de
industrializare, bazată pe planificarea centralizată, a urmărit asigurarea unei
dezvoltări echilibrate a tuturor regiunilor României şi utilizarea integrală a
potenţialului uman, orientând un volum mai mare de investiţii în industria şi
infrastructura unor zone slab dezvoltate ale ţării. Începând cu mijlocul anilor ’70, de
altfel, planul naţional, folosit ca instrument de intervenţie în dirijarea evoluţiei
economice, cuprindea pe lângă structurile departamentale şi de ramură şi o
distribuţie în teritoriu. În consecinţă, efectul politicii adoptate în România a fost, pe
de o parte legat de dezvoltarea industriei în special, în zonele sărace (Nord-Estul şi
Sud-Estul ţării), iar pe de altă parte, redistribuirea pe criterii ne-economice a unor
resurse limitate de dezvoltare care a implicat încetinirea ritmului de creştere
economică.
După cum se ştie, în perioada postdecembristă, zonele care au cunoscut o
dezvoltare industrială forţată în mod artificial, au fost primele afectate de procesele
de restructurare economică pe fondul tranziţiei şi al conjuncturii economice
mondiale. Tendinţa de declin economic, inclusiv în domeniul infrastructurii, a fost
mai redusă în intensitate în judeţele relativ mai dezvoltate, decât în cele mai puţin
dezvoltate. Decalajele economice regionale, în consecinţă, au crescut mai ales în
ceea ce priveşte ocuparea şi producţia industrială, dar şi în domeniul veniturilor, cu
implicaţii asupra unor indicatori sociali precum educaţia, asistenţa medicală, servicii
publice locale, etc. Pentru România, zonele cele mai slab dezvoltate se găsesc în
Nordul Moldovei şi în Sud-Estul Câmpiei Române, iar zonele relativ dezvoltate se4
află situate în jurul Bucureştiului, unele regiuni din Banat, Transilvania şi de pe
litoralul Constanţa.
Criza economică a sistemului socialist din ţara noastră, manifestată mai ales după
1980, evidenţia cu pregnanţă lacunele politicii de dezvoltare regională bazată pe
planificarea centralizată. Ca urmare, în condiţiile trecerii la economia de piaţă,
România ca şi celelalte ţări foste comuniste şi-a propus elaborarea unui nou model
de dezvoltare regională, similar modelului promovat în economiile naţionale din
cadrul Uniunii Europene.
7.3. Strategia politicii regionale
După 1990 politicile adoptate au vizat, în principal adoptarea unor măsuri în

favoarea regiunilor aflate în dificultate, analizându-se aspectele referitoare la:
identificarea regiunilor confruntate cu probleme speciale; stabilirea sferei
cheltuielilor publice necesare; a infrastructurii şi valorificării terenurilor din aceste
zone; dezvoltarea urbană şi stimularea activităţilor economice.
Înscrise în strategiile naţionale, politicile regionale pe termen mediu şi lung
urmăresc cu precădere realizarea unor obiective care să asigure o anumită echitate
interregională în scopul înlăturării efectelor negative ale dezvoltării şi obţinerii
eficienţei profitabile. De regulă, politicile regionale nu implică iniţierea unor
intervenţii pe termen scurt ci, în primul rând, vizează ameliorarea pe termen lung a
102
condiţiilor economice regionale care să asigure mecanismele eficiente de funcţionare
a pieţei. Aplicarea acestor politici în sprijinul dezvoltării regionale este destinată
creării unor condiţii favorabile stimulării investiţiilor private, care nu poate fi
concepută sub nici o formă ca o subvenţie permanentă.
Prin măsurile de politică regională, obiectivele stabilite privesc atât
cunoaşterea evoluţiei variabilelor economice şi sociale legate între ele cât şi
creşterea economică, de cerinţele pieţei muncii, de dotare a teritoriului şi protecţie a
medului, reducând efectele şi costurile sociale ale poluării, etc. Măsurile de politică
regională vizează în mod concret influenţarea evoluţiei unor variabile economice de
ordin demografic şi social, cum ar fi: fluctuaţia populaţiei active pe piaţa forţei de
muncă, şomajul, producţia, investiţiile (sursele de capital), veniturile şi distribuţia
lor, consumul, evoluţia preţurilor, bugetul (venituri, cheltuieli, deficit bugetar),
infrastructura şi utilităţile publice, consumul de energie, utilizarea pământului,
poluarea etc.
Tradiţional, obiectivul central al politicilor de dezvoltare regională îl
constituie diminuarea diverselor disparităţi în plan teritorial, urmărindu-se realizarea
unui relativ echilibru între nivelurile de dezvoltare economică şi socială a zonelor
subdezvoltate ale teritoriului naţional. Cadrul general al dezvoltării economice
trebuie să-şi stabilească obiective concrete ale strategiilor de amenajare a teritoriului
naţional care să răspundă adecvat problemelor majore ale dezvoltării de ansamblu şi
la realităţile specifice comunităţilor locale, inclusiv luând în considerare
conjuncturile pe plan internaţional.
Raportându-ne la traiectoria evoluţiei economice a României spre modelul
funcţional al unei economii de piaţă, este necesar să fie estimate şi soluţiile de
înlăturare a diverselor aspecte legate de existenţa unor dezechilibre de dezvoltare
regională.
Din analiza efectuată până în prezent s-au conturat patru modele de evoluţie
în dezvoltarea regională, după cum urmează:
a) o creştere rapidă a dezechilibrelor regionale chiar în condiţiile unei
dezvoltări economice relativ modestă, iniţial, şi apropierea rapidă de modelul de
evoluţie a dezechilibrelor regionale, înregistrat de ţările dezvoltate din Europa
Occidentală;
b) o creştere accentuată a dezechilibrelor regionale, pe măsura promovării
proceselor de reformă economică şi, în final, apropierea asimptotică de modelul
vest-european;
c) o apropiere asimptotică de modelul vest-european de evoluţie a
dezechilibrelor regionale, fără a înregistra un salt extrem de accentuat al
disparităţilor regionale;
d) o evoluţie a dezechilibrelor regionale pe o traiectorie convergentă cu
traiectoria previzibilă în dezvoltarea specifică ţărilor din Uniunea Europeană
Principiile principale ale politicilor regionale sunt:
 principiul unităţii teritoriului naţional care, pe de o parte, afirmă caracterul
global şi nedisciminatoriu al strategiilor regionale, iar pe de altă parte
delimitează natura atribuţiilor colectivităţilor locale, devenite factori de decizie
în elaborarea şi aplicarea strategiilor de dezvoltare regională;
 principiul descentralizării care, la rândul său, creează cadrul general al
partajării judicioase a atribuţiilor între administraţia centrală şi cea locală a
repartizării puterii de decizie spre diferitele structuri teritorial-administrative;
 principiul competenţei prin care se afirmă existenţa solidarităţii locale, ca
urmare a manifestării unor interese comune, specifice şi recunoaşte, dincolo de
simpla vecinătate, atât existenţa unor afaceri locale, cât şi capacitatea
colectivităţilor teritoriale de a le administra;
103
 principiul concurenţei, al neintervenţiei administrative în desfăşurarea
proceselor economice, care limitează sfera măsurilor de politică regională la cele
compatibile cu mecanismele pieţei şi partajează domeniile de intervenţie între
administraţie şi capitalul privat.
Figura 10 - Principii ale politicilor regionale
principiul unităţii teritoriului

naţional
principiul descentralizării
Principii ale
politicilor
principiul competenţei
regionale
principiul concurenţei
După cum se cunoaşte, politicile regionale se înscriu în strategiile economice

naţionale pe termen mediu şi lung şi vizează în principal, realizarea unor obiective
care să asigure o anumită echitate interregională în condiţii de eficienţă, prin care să
fie eliminate efectele nedorite în dezvoltarea economică. Măsurile de politică
regională urmăresc obiective legate de evoluţia conjugată a unor variabile
economice şi sociale, mai ales cele ce vizează creşterea economică, piaţa muncii,
dezvoltarea socială, protecţia mediului, dotarea în teritoriu a infrastructurii etc.
Principalele obiective ale actualei strategii de dezvoltare a teritoriului
naţional vizează următoarele aspecte 61:
• dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor şi zonelor
geografice ale ţării;
• ameliorarea condiţiilor de existenţă a întregii populaţii a ţării;
• gestionarea judicioasă a resurselor locale şi asigurarea protecţiei mediului;
• utilizarea raţională a terenurilor;
• amenajarea teritoriului corelativ şi în funcţie de impactul dezvoltărilor
sectoriale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei.
Dezechilibrele regionale, pentru a fi atenuate necesită o abordare la nivel
naţional, unde obiectivele prioritare ale strategiei de dezvoltare teritorială pe termen
mediu şi lung, trebuie să vizeze în principal următoarele:
a) dezvoltarea sistemului de transport şi telecomunicaţii, integrându-l în
sistemul de comunicaţii europene, valorificând avantajele ce decurg din poziţia
geografică a României, situată la intersecţia unor axe majore de comunicaţii în toate
direcţiile punctelor cardinale ale spaţiului euro-asiatic;
b) gospodărirea judicioasă şi cât mai raţională economic a tuturor surselor de
apă;
c) protecţia mediului şi a zonelor naturale de valoare deosebită, redresându-
se ecologic regiunile cu probleme acute de poluare şi degradare a mediului,
promovând totodată conceptul dezvoltării durabile
d) stimularea construcţiilor de locuinţe, contribuind la ameliorarea condiţiilor
de viaţă în cadrul localităţilor urbane şi rurale;
e) protejarea patrimoniului cultural şi istoric;
61
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013
104
f) protejarea populaţiei şi localităţilor împotriva dezastrelor naturale;
g) atenuarea dezechilibrelor ce apar pe piaţa forţei de muncă;
h) coordonarea cerinţelor de dezvoltare a teritoriului şi localizarea
activităţilor cu necesităţile de apărare naţională.
Ce evoluţii au determinat necesitatea formulării de politici privind dezvoltarea

regională?
Politicile regionale pe termen mediu şi lung au ca obiectiv:
7.4. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale
În abordarea decalajelor regionale constatăm, prin extensie, două politici de

dezvoltare regională, respectiv: 1) o abordare neoliberală şi 2) o abordare
00:35 intervenţionistă (Keynesistă).
Ambele abordări corespund în mare măsură experienţei cunoscute în ţările
dezvoltate din perioada postbelică.
1) Abordarea neoliberală are ca punct de plecare analiza neoclasică şi
instituţionalismul modern. În concepţia neoliberalilor problemele regionale sunt
percepute ca rezultat al ineficienţei pieţei, a slabului nivel de cultură managerială şi,
nu în ultimul rând, a intervenţiei exagerate a statului în activitatea economică.
Conform acestei teorii economice, diminuarea decalajelor regionale se poate realiza
prin renunţarea la toate restricţiile care impietează asupra bunei funcţionări a pieţelor
libere. În condiţiile existenţei unei politici regionale, aceasta ar trebui să fie minimă,
iar orice asistenţă financiară este necesar să fie acordată în mod selectiv, sub un
control riguros al cheltuielilor prevăzute de respectiva politică regională.
De altfel, în concepţia neoliberală abordarea politicii regionale se poate
înfăptui prin trei căi distincte:
a) liberalizarea pieţei muncii.
Politica de liberalizare a pieţei muncii poate fi completată prin măsuri de
testare mai riguroasă a şomerilor şi prin introducerea unor programe obligatorii de
formare profesională.
Sectorul public poate să contribuie la ameliorarea flexibilităţii salariului,
renunţându-se la contractele naţionale privind salariile şi la realizarea unor negocieri
pe plan local, care să ţină cont de condiţiile reale ale pieţei muncii din localitatea
respectivă.
Flexibilitatea salariului sporeşte sau nu şi în funcţie de forţa anumitor
organizaţii sindicale.
De regulă, puterea uniunilor sindicale se diminuă prin realizarea
următoarelor măsuri: privatizarea întreprinderilor publice; reglementarea preţurilor şi
pieţelor; restrângerea ofertei de servicii publice către firmele private.
b) adoptarea de politici speciale care să amelioreze migrarea forţei de
muncă excedentare din zonele de şomaj ridicat spre zone cu şomaj scăzut.
În cadrul unei asemenea politici pot fi adoptate, în principal, următoarele
măsuri:
• creşterea chiriilor la nivelul pieţei pentru a spori stimulentul migrării din
zonele afectate de o rată ridicată a şomajului;
• abandonarea tuturor controalelor asupra chiriilor în sectorul privat de
locuinţe, în scopul încurajării construcţiei de locuinţe în vederea realizării de înch•
disponibilizarea unor suprafeţe mai mari de teren destinat construcţiilor de locuinţe.
105
c) recomandarea unei politici fiscale diferenţiată regional de către
economiştii neoliberali.
Din această perspectivă ar trebui stabilite impozite mai ridicate în zonele cu o
selecţie rară a ofertei de muncă, comparativ cu zonele unde se află o abundenţă a
ofertei de muncă. După cum se ştie, poate fi taxată aglomerarea („taxe de
congestie”), când noile afaceri industriale sau comerciale ar trebui taxate cu sume
semnificative pentru simplul motiv că determină creşterea aglomerării pentru firmele
şi locuitorii zonei respective. În consecinţă, efectul secundar al unei asemenea
măsuri constă în faptul că generează migrarea capitalului către zonele cu abundenţă
mare de resurse umane.
Figura 11- Căi neoliberale de abordare a politicilor regionale
Liberalizarea
pieţei muncii
Politici
Căi de regionale
abordare a speciale
politicii
regionale de
către
neoliberali
Politici
fiscale
adaptate
regional
2) Abordarea intervenţionistă este expresia caracteristică doctrinei

Keynesiste şi a studiilor de analiză structurală a dezvoltării economice efectuate mai
ales după al doilea război mondial. Această abordare vizează problema regională ca
un efect al insuficienţelor structurale din economie şi a migrării capitalului financiar
din zonele sărace către zonele bogate, unde pot fi rentabilizate investiţiile şi unde
există o certitudine mai mare a stabilităţii afacerilor. Pentru rezolvarea problemei
regionale sunt necesare acţiuni de influenţare a ofertei, în scopul de a reconstrui baza
industrială şi comercială a zonelor slab dezvoltate. Aceste acţiuni pot fi promovate
prin intervenţia statului la nivel naţional, regional şi local, corespunzător politicii
dirijiste de tip Keynesist.
Intervenţia acţiunii directe a politicii guvernamentale pentru reducerea
disparităţilor regionale poate îmbrăca trei forme importante, cum sunt:
a) investiţii induse (orientate) în zonele cu şomaj ridicat;
b) stimularea creşterii economice indigene;
c) regenerarea zonelor defavorizate prin investiţii publice în infrastructura
socială şi economică.
Adepţii unei politici regionale sistematice consideră că acordarea unor
stimulente pot fi realizate sub formă de: facilităţi fiscale; concesionare de terenuri;
subvenţii pentru ocuparea şi formarea resurselor umane; credite concesionale etc.,
menite să crească investiţiile industriale în zonele subdezvoltate sau care se află în
declin economic
106
Figura 12 - Căi intervenţioniste de abordare a politicilor regionale
Investiţii în
zonele cu
şomaj ridicat
Stimularea
Căi de abordare a creşterii
politicii regionale economice
de către interne
Investiţii
publice în
zonele
defavorizate
Comentaţi principalele abordări ale politicilor regionale în teoria economică.
7.5. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale
Colectivităţile locale au nevoie de resurse şi disponibilităţi financiare pentru

a-şi realiza funcţiile lor economice şi sociale. Resursele la nivel local provin de
00:50 regulă, din taxe şi impozite locale, inclusiv din veniturile obţinute din activităţi
proprii, care sunt direct proporţionale cu ponderea activităţii economice din zona
respectivă. De importanţă vitală pentru colectivităţile locale este atragerea unor
investiţii care să înfiinţeze noi întreprinderi sau în acelaşi timp să le dezvolte pe cele
existente.
În condiţii de recesiune sau de criză economică are loc o încetinire a
activităţilor economice, ca urmare atragerea de noi investiţii în zonele slab
dezvoltate devine extrem de dificilă, inclusiv în ce priveşte extinderea celor deja
existente în zona respectivă. Politica regională trebuie să creeze condiţii favorabile
în vederea atragerii de investiţii private în condiţiile existenţei unor resurse de
finanţare publică reduse.
Experienţa aplicată în ţările cu tradiţie în domeniu, arată că instrumentele de
politică regională derivă din instrumentele de politică economică (fiscale, bugetare,
monetare), care pot fi divizate în două categorii distincte:
1) investiţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor activităţi sau
pentru dotarea teritoriului cu unele utilităţi publice;
2) măsuri de stimulare a dezvoltării, respectiv prin:

• acordarea unor stimulente financiare;
• adoptarea unor măsuri de compensare în vederea diminuării sau
107
eliminării unor costuri suplimentare generate de localizarea activităţilor într-
un anumit spaţiu.
Principalele investiţii directe se referă la participarea administraţiei publice
(naţionale şi/sau locale) la construirea sau dezvoltarea unor elemente de
infrastructură şi prin participarea la capitalul rezultat din asocierea dintre capitalul
public şi cel privat.
Analizaţi rolul politicilor economice în dezvoltarea regională.
7.6. Politica zonelor defavorizate
În prezent, în România politica zonelor defavorizate reprezintă o

componentă distinctă a politicii de dezvoltare regională promovate cu consecvenţă.
01:15 Raţiunea acestei politici este determinată de existenţa unor areale care sunt
dezavantajate din anumite puncte de vedere (economic, structural, poziţie geografică
etc.) şi odată identificate trebuie luate măsuri specifice de redresare a lor economică.
La nivelul Uniunii Europene, problema desemnării zonelor defavorizate este
abordată în două direcţii principale. În primul rând, Direcţia Generală de Politică
Concurenţială din cadrul Comisiei Europene are atribuţii de coordonare a asistenţei
regionale, inclusiv controlul acoperirii în teritoriu a acesteia, în vederea reducerii
riscurilor concurenţei neloiale între regiuni pentru atragerea de investiţii
internaţionale mobile. În al doilea rând, desemnarea zonelor probleme este
importantă şi din perspectiva europeană, ca parte a eforturilor Fondurilor Structurale
de a contribui la coeziunea economică şi socială pe întreg teritoriul Uniunii
Europene.
Cadrul legal, în România, a fost stabilit în 1998, odată cu adoptarea
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate 62, modificată prin Legea nr. 20/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului 75/2000. După cum rezultă din prevederile legale în vigoare, scopul
acestei politici constă în sprijinirea refacerii economice a acestor zone, rămase mult
în urmă în ceea ce priveşte nivelul lor de dezvoltare, prin acordarea de facilităţi
fiscale şi financiare (exceptarea de la plata taxelor vamale, exceptarea de la plata
TVA şi impozitului pe profit), menite să atragă investiţii în zonele afectate.
Conform legii, o zonă poate fi declarată „zonă defavorizată” pentru o
perioadă de cel mult 10 ani.
În conformitate cu metodologia politicii concurenţiale a Uniunii Europene,
după ce au fost desemnate zonele defavorizate din cadrul fiecărui stat membru, se
face referire la unităţi administrative standard de pe teritoriul Uniunii Europene, pe
două nivele diferite:
• La nivelul NUTS II 63 pentru desemnarea aşa-numitelor „zone
defavorizate”, cărora li se aplică regimul art. 87(3)(a) din Tratatul Comunităţii
Europene;
• La nivelul NUTS III, pentru desemnarea „zonelor de dezvoltare”, cărora li
se aplică regimul art. 87(3)(c) din Tratat.
Fiecare stat membru al U. E., are dreptul de a alege teritoriul de aplicabilitate
62
Republicat în Monitorul Oficial nr. 545/1999
63
NUTS II – Unităţi teritoriale cu o populaţie cuprinsă între 800.000 şi un milion de locuitori, definite astfel de către
Eurostat, în Nomenclatorul Statistic al unităţilor teritoriale ale UE. El clasifică regiunile fiecărui Stat Membru al UE în
zone administrative, în funcţie de numărul de locuitori. Regiunile de nivel NUTS II reprezintă principalul nivel de
analiză pentru politica de dezvoltare regională.
108
a politicii zonelor defavorizate, între unităţile administrative, care în majoritatea
cazurilor reprezintă unitatea la nivelul căreia sunt colectate datele statistice la nivel
regional şi local – şi unităţi care pot avea o importanţă deosebită din perspectivă
economică, dar pentru care statisticele relevante pot fi obţinute foarte greu.
Autorităţile guvernamentale române au optat pentru prima variantă, conform
definirii date în OUG nr. 75/2000, o zonă defavorizată este aria geografică strict
delimitată teritorial care îndeplineşte cel puţin una din următoarele condiţii:
• ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă 64 ale zonei să fie de cel
puţin trei ori mai mare decât ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la
nivel naţional, în ultimele trei luni care preced luna întocmirii documentaţiei de
declarare a zonei defavorizate;
• sunt zone izolate lipsite de mijloace de comunicaţie, iar infrastructura este
slab dezvoltată.
Regiunile de dezvoltare se referă la subdiviziunile regionale ale României
create în 1998. Regiunile de dezvoltare ale României corespund cu diviziunile de
nivel NUTS-II din Uniunea Europeană. Deşi devin din ce în ce mai semnificative în
domeniul de dezvoltare regională, aceste regiuni nu au nici un statut administrativ,
neavând un consiliu legislativ sau corp executiv. Regiunile de dezvoltare nu sunt
unităţi administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui
acord liber între consiliile judeţene şi cele locale. Funcţia lor este de a aloca
fondurile PHARE de la UE, pentru dezvoltare regională, şi de a interpreta şi cerceta
statistici regionale. Regiunile de dezvoltare coordonează proiecte infrastructurale
regionale şi au devenit membre ale Comitetului Regiunilor când România a aderat la
UE, în 2007.
România este împărţită în opt regiuni de dezvoltare, numite după poziţia
geografică în ţară - Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru,
Bucureşti şi Ilfov
Conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 75/2001 privind funcţionarea Institutului
Naţional de Statistică au fost create 8 direcţii generale pentru statistică regională,
care, alături de cele 34 de direcţii judeţene de statistică, au ca scop dezvoltarea
statisticii regionale.
Actele normative cu privire la împărţirea teritorială a României definesc
structura teritorială în vigoare, asimilabilă NUTS, după cum urmează:
 Nivel NUTS I: macro-regiuni, nu se foloseşte în prezent
 Nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane
locuitori
 Nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a
României
 Nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de
unităţi teritoriale
 Nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate, care
reflectă structura administrativ teritorială a României.
Exceptând Regiunea Bucureşti-Ilfov, creşterea economică a urmat o direcţie
vest-est, proximitatea pieţelor vestice acţionând ca factor de difuzare a creşterii. Deşi
datele statistice prezintă unele oscilaţii în timp, din cauza unor factori locali, se poate
observa cum creşterea economică a înregistrat unele fluctuaţii datorită factorilor
specifici locali, aceasta având o componentă geografică semnificativă, zonele
subdezvoltate fiind concentrate în nord-est, la graniţa cu Moldova şi în Sud, de-a
lungul Dunării. Subdezvoltarea apare ca fiind corelată în mare măsură cu şomajul şi
cu preponderenţa activităţilor rurale, precum şi cu incapacitatea de atragere a
64
Ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă este indicator statistic, calculat lunar, exprimat în procente şi
determinat prin raportarea numărului şomerilor înregistraţi în totalul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 18 şi 62 de ani.
109
investiţiilor străine directe. Tabelul de mai jos sintetizează informaţiile cheie asupra
dezvoltării regiunilor.
Tabel 5 - Indicatori ai dezvoltării regionale în România (media naţională = 100) %
Sursa: Anuarul Statistic al României 1999 - 2004
Regiunea Nord-Est este marcată atât de dependenţa sa de agricultură, cât şi

de apropierea de graniţa cu Moldova şi cu Ucraina. Acelaşi lucru este valabil, într-o
anumită măsură, pentru Regiunea Sud, de asemenea dependentă de agricultură şi
unde Dunărea acţionează ca o barieră în comerţul transfrontalier. Beneficiind de
poziţia lor mai apropiată de pieţele vestice şi de dependenţa lor mai redusă de
sectorul primar, Regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru au atras mai mulţi investitori
străini, fapt ce a contribuit semnificativ la dezvoltarea acestor regiuni.
În ceea ce priveşte structura regională a PIB, în anul 2002, Regiunea
Bucureşti-Ilfov se situa pe primul loc, contribuind la crearea PIB cu 10.173,8
milioane euro (21% din total PIB), cu mult peste contribuţia celorlalte regiuni, care
variază de la 9% (Sud-Vest) până la 13% (Centru). Regiunile Nord-Est, Nord-Vest şi
Sud au aproximativ aceeaşi contribuţie la formarea PIB (12%).
Figura 13 - Structura regionala a PIB în 2002 (%)
Sursa:Institutul Naţional de Statistică

În România, până în prezent, au fost declarate 34 de „zone defavorizate”,
dintre care 29 65 de zone defavorizate au fost declarate până la sfârşitul anului 2000 şi
5 în cursul anului 2001.
Zonele defavorizate analizate în România acoperă o suprafaţă totală de
65
Analiza se referă la cele 29 zone defavorizate existente în perioada iulie 1999-decembrie 2000
110
16.383,8 Kmp. (reprezentând 8,74% din suprafaţa ţării) şi au o populaţie totală de
1.501.355 locuitori (cca. 7% din populaţia totală a României).
Având în vedere că procesul de reformă economică a vizat în mod deosebit
sectorul minier, unde au fost disponibilizaţi numeroşi salariaţi, toate cele 29 de zone
defavorizate au fost declarate exclusiv în baza primului criteriu (ponderea şomerilor
în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel puţin trei ori mai mare decât
ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă la nivel naţional, în ultimele trei
luni care preced luna întocmirii documentaţiei de declarare a zonei defavorizate).
România avea la nivelul anului 2008 peste 30 de zone defavorizate, dintre
care 28 şi-au pierdut, legal, acest statut după 31 decembrie 2008. Alte 22 de zone
defavorizate, care conform legilor româneşti și-au încetat activitatea la sfârşitul
anului 2009, au fost desfiinţate, conform limitei stabilite prin tratatul de aderare, la
acea dată. Cele 22 de zone defavorizate ce au dispărut sunt: Comaneşti, Bucovina,
Altan Tepe, Filipesti, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montana,
Bocşa, Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod-Suncuius-
Dobreşti-Vadu Crişului, Popeşti-Derna-Alesd, Ip, Hida-Surduc-Jibou-Bălan,
Sărmăşag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borşa-Vişeu şi Rodna. Alte trei zone
defavorizate, stabilite prin legea română - Cugir, Zimnicea, Copşa Mică - au mai
funcţionat până la 31 decembrie 2010. Restul zonelor defavorizate ce nu apar mai
sus nu au fost negociate, întrucât acestea au depăşit durata celor 10 ani de
funcţionare înainte de 1 ianuarie 2007. Este lesne de înţeles că cel mai mult vor avea
de suferit, în urma dispariţiei zonelor defavorizate, localităţile monoindustriale, în
care nu s-au creat alternative la locurile de muncă desfiinţate. O bună parte dintre
agenţii economici din aceste zone defavorizate au amânat, cu buna ştiinţă, investiţiile
în noi capacităţi de producţie şi, implicit, în crearea de noi locuri de muncă,
rezumându-se la comercializarea produselor şi obţinerea de profituri cât mai mari.
Din aceste profituri, agenţii economici în cauză urmau să deschidă noi activităţi ce
presupuneau noi locuri de muncă.
1. Strategia politicii regionale după aderarea la Uniunea Europeană.

2. Modalităţi de abordare a diverselor politici regionale în România.
3. Principalele instrumente de aplicare a politicilor regionale în zonele
defavorizate.
4. Politica zonelor defavorizate în România în perioada 1999-2008.
5. Principalii indicatori ai dezvoltării durabile în regiunile de dezvoltare
din România.
7.8. Rezumat
Elaborarea unor politici regionale s-a impus şi se impune în majoritatea

ţărilor deoarece decalajele în plan regional şi zonal au implicat în consecinţă,
aplicarea unor strategii particulare de dezvoltare;
Autorităţile publice din numeroase ţări, în ultimele decenii au întreprins
acţiuni de politică economică, acţiuni care să neutralizeze cauzele
dezechilibrelor economice la nivelul spaţiului geografic naţional;
Politicile regionale pe termen mediu şi lung urmăresc cu precădere realizarea
unor obiective care să asigure o anumită echitate interregională în scopul
01:50 înlăturării efectelor negative ale dezvoltării şi obţinerii eficienţei economice;
111
Politicile regionale se înscriu în strategiile economice naţionale pe termen
mediu şi lung şi vizează în principal, realizarea unor obiective care să asigure
o anumită echitate interregională în condiţii de eficienţă, prin care să fie
eliminate efectele nedorite în dezvoltarea economică;
Politica regională trebuie să creeze condiţii favorabile în vederea atragerii de
investiţii private în condiţiile existenţei unor resurse de finanţare publică
reduse;
Instrumentele de politică regională derivă din instrumentele de politică
economică (fiscale, bugetare, monetare);
Fiecare stat membru al U. E., are dreptul de a alege teritoriul de aplicabilitate
a politicii zonelor defavorizate;
O zonă defavorizată este aria geografică strict delimitată teritorial care
îndeplineşte cel puţin una din următoarele condiţii:
- ponderea şomerilor în totalul resurselor de muncă ale zonei să fie de cel
puţin trei ori mai mare decât ponderea şomerilor în totalul resurselor de
muncă la nivel naţional, în ultimele trei luni care preced luna întocmirii
documentaţiei de declarare a zonei defavorizate;
- sunt zone izolate lipsite de mijloace de comunicaţie, iar infrastructura este
slab dezvoltată.
7.9. Bibliografie
Ed.Ankarom,1997;
 Jula Dorin, Ailenei Dorel, Jula Nicoleta, Gârbovean Ananie - Economia
dezvoltării, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti 1999;
 Oates W. , Descentralization of the Public Sector :An Overview,

Oxford,1990;
2001;
 ***Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor
defavorizate, modificată prin Legea nr. 20/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului 75/2000.
112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. CENTRALIZAREA ŞI DESCENTRALIZAREA
SECTORULUI PUBLIC
Cuprins
8.1. Obiective
8.3. Conceptul şi formele centralizării şi descentralizării sectorului public
8.4. Necesitatea obiectivă a descentralizării sectorului public
8.5. Teorii economice privind centralizarea şi descentralizarea
8.6. Evoluţia politicilor de descentralizare
8.9. Rezumat
8.10. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 Centralizarea şi descentralizarea sectorului public, în care
vă veţi familiariza cu conceptul şi formele centralizării şi descentralizării sectorului
public, veţi studia necesitatea descentralizării, teoriile economice aferente acesteia,
principalele evoluţii ale politicilor privind descentralizarea.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi :
 Însuşirea conceptului de centralizare şi descentralizare;
 Înţelegerea rolului descentralizării în evoluţia sectorului public;
 Însuşirea teoriilor economice referitoare la descentralizare.
8.3. Conceptul şi formele centralizării şi descentralizării sectorului public
Ansamblul serviciilor într-o ţară este organizat după un sistem de centralizare

şi/sau descentralizare, eventual de autonomie sau de subordonare strictă. În sistemul
00:00 centralist, autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului de la
centru şi a reprezentanţilor săi. Nu există sau sunt prea puţine organe alese în sfera
administraţiei. Atribuţiile de la nivelurile autorităţilor inferioare sunt restrânse 66.
Procesul de centralizare şi de descentralizare a sectorului public reprezintă cele
două tipuri de soluţii ale problemei organizării administrative de la nivelul oricărui stat
modern, deci implicit şi al României.
Apar însă trăsături şi aspecte specifice diferenţiate în funcţie de structura fiecărui
stat, dacă este un stat federal sau unitar; de forma de guvernământ, monarhie sau
republica; de regimul politic dacă este totalitar sau democratic 67.
Iniţial, centralizarea şi descentralizarea nu au fost noţiuni juridice, ci ele exprimau
tendinţele politicii administrative, legate de istorie, de regimul constituţional, de
cerinţele practice necesare la un moment dat. Ca orice tendinţe, ele comportă anumite
grade de ierarhizare şi modalităţi de înfăptuire. Prin teoriile dreptului administrativ,
centralizarea şi descentralizarea sectorului public au căpătat forme teoretice ce se
concretizează în norme juridice explicite. Astfel:
66
Ioan Alexandru , Lucica Matei, Servicii publice , Ed. Economica ,2000 ,p.56
67
Corneliu Manda , Drept administrativ - tratat elementar , Ed. Lumina Lex , 2001 , p. 307
113
 Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul
naţional la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o
administraţie ierarhizata şi unificată.
 Descentralizare reprezintă procesul prin care se renunţă la această unitate,
rezervându-se, în special colectivităţilor locale sarcina de a-şi rezolva problemele
şi de a-şi satisface interesele specifice.
Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun, printre alte elemente
caracteristice, existenţa unui singur eşalon de autorităţi publice centrale, o singură
autoritate legislativă, un singur guvern central, un singur organ judecătoresc suprem.
Aceste organe la nivel central sunt completate de autorităţi publice organizate în
unităţile administrativ – teritoriale care sunt subordonate uniform faţă de cele aflate la
centru.
Autorităţile publice de la nivel local se pot însă afla şi în alte raporturi faţă de
autorităţile centrale, raporturi care se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă
faţă de puterea centrală. Astfel, este cunoscut regimul administrativ de centralizare,
regimul de desconcentrare, cât şi cel de descentralizare administrativă; acestea se pot
constitui în principii care stau la baza organizării administraţiei publice.
Centralizarea sau concentrarea este regimul administrativ care, în general, implică o
strânsă dependenţă a autorităţilor locale faţă de autoritatea centrală (executivă), prin
numirea de către aceasta a autorităţilor administraţiei publice locale
Într-o abordare practică, însă, sistemul centralizat trebuie să ţină cont de
realităţile sociale şi de comună, centru de viaţă naturală, rezultat al istoriei, realitate
sociologică pe care regimul administrativ nu poate să nu o recunoască.
Statul organizat centralizat recunoaşte existenţa colectivităţilor locale ca
persoane juridice care au cerinţe specifice şi resurse proprii, dar el este cel ce numeşte şi
conduce funcţionarii care administrează comunităţile la nivel local. Administraţia
publică organizată centralizat reprezintă, astfel spus, un sistem administrativ în cadrul
căruia exercitarea competentelor de către autorităţile locale este supusă, în mod direct
sau prin interpuşi autorităţii executive şi puterii ierarhice a acesteia. Existenţa unui
asemenea sistem se bazează pe faptul că nu se recunosc şi alte diversităţi de interese ori
aspiraţii în cadrul unui stat, care apără unitatea de acţiune cu riscul de a intra în
contradicţie cu diversitatea intereselor componentelor sale.
Centralizarea administrativă, de regulă îmbracă forma concentrării şi cea a
desconcentrării administrative.
Figura 14 - Formele centralizării administrative
Concentrarea
administrativă
Formele
centralizării
Desconcentrare
administrativă
 Concentrarea administrativă este sistemul de organizare tentaculară, ermetic

centralizată a instituţiilor statale. Acest sistem subestimează realităţile concrete
şi specifice din unităţile administrativ – teritoriale, care pot genera, în timp,
tensiuni şi diferende, „pericolul virtual al unui asemenea administraţii fiind
114
anunţat de fenomene ca „asfixia executivului” sau „apoplexia centrului şi
paralizia extremităţilor”.
 Desconcentrarea administrativă constă în lărgirea sferei de atribuţii a

serviciilor şi funcţionarilor autorităţii centrale (executive) de la nivel local, adică
transferarea puterii de decizie a puterii centrale către reprezentanţii săi locali,
menţinându-se totodată, o strânsă dependenţă şi subordonare a acesteia din urmă,
sau mai concis, transmiterea către agenţii locali ai statului a unei puteri de
decizie mai mult sau mai puţin întinse. În literatura franceză de specialitate
desconcentrarea reprezintă „transferul atribuţiilor autorităţilor centrale către
reprezentantul local al acestora (prefectul), ori la reprezentanţi locali ai statului,
ca şi dreptul de tutelă administrativă de la organele centrale de stat la
reprezentanţii locali ai acestora” .
2. Descentralizarea - reprezintă, mai înainte de toate, repunerea completă a

principiilor democraţiei la baza doctrinei filozofice şi a structurilor statului. Această
percepţie este valabilă şi în cazul statului român, odată cu intrarea în vigoare a
Constituţiei din 1991. Astfel, descentralizarea semnifică acea organizare administrativă
care admite colectivităţilor umane locale să se administreze ele însele, sub controlul
statului, care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi
proprii şi le dotează cu resursele financiare necesare. Analizată sub acest aspect,
descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale se
realizează de către autorităţi liber alese de către şi dintre cetăţenii colectivităţilor
respective, care au la dispoziţie, conform normelor constituţionale, mijloace financiare
proprii şi putere autonomă de decizie răspunzând astfel ideii de libertate.
Descentralizarea administrativă reprezintă, în fapt, recunoaşterea personalităţii
juridice unităţilor administrativ – teritoriale şi a colectivităţilor locale respective precum
şi a existentei acelor autorităţi locale, alese, care le reprezintă şi care nu fac parte din
sistemul autorităţilor statale dar sunt supuse unei forme explicite de control stabilite
legislativ. Descentralizarea administrativă apare ca un proces politic, caracteristic
societăţilor democratice, în care, între autorităţile centrale şi cele locale trebuie să se
constituie relaţii de parteneriat, evitându-se contrapunerea şi conflictul.
Limitele sistemului descentralizat. Regimul descentralizării are anumite limite,
după cum statul este unitar, dar descentralizat, sau federal. În statul federal,
colectivităţile componente care îl alcătuiesc îşi fundamentează competenţele pornind de
la Constituţia federală. Aceste competenţe determină forma instituţiilor locale. În statul
descentralizat, ansamblul statutului lor juridic decurge din lege. Deosebirile dintre
federalism şi descentralizare îmbracă cea mai autentică separare prin faptul că elementul
esenţial al descentralizării îl constituie tutela administrativă, fenomen necunoscut în
raporturile dintre autorităţile federale şi statele componentele ale unei federaţii.
Sistemul administrativ descentralizat acordă atribuţii largi pentru organele
inferioare. Colectivităţile locale, de regulă, au în fruntea lor autorităţi alese iar puterea
de decizie aparţine, în majoritatea cazurilor, acestora. Centralizarea şi descentralizarea
se realizează mai ales în interesul sau în detrimentul colectivităţilor locale, dar afectează
şi modelează ansamblul aparatului administrativ, făcându-se resimţită în toate serviciile
publice, cu o intensitate care diferă de la o ţară la alta şi de la serviciu public la altul.
Descentralizarea, în ceea ce priveşte serviciile publice, constă în deteriorarea
până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le
autorităţii directe a organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu
păstrează asupra lor decât un anumit control, funcţionând aproape complet sub
autoritatea organelor proprii, acordându-le individualitate financiară şi personalitate
juridică.
115
Modelul descentralizat reprezintă un sistem de organizare administrativă care
permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub
controlul statului, care le conferă personalitate juridica, le permite constituirea unor
autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare 68.
Descentralizarea cunoaşte două forme: descentralizarea administrativ –
teritorială, ce priveşte colectivităţile locale, şi descentralizarea tehnică, ce priveşte
serviciile administraţiei publice de stat.
Figura 15 - Formele descentralizării administrative
descentralizare administrativ –
Descentralizarea teritorială
administrativă
descentralizare tehnică
Descentralizarea administrativ – teritorială înseamnă construcţia pe plan local

a unei administraţii publice diferite de cea de stat. Paul Negulescu definea principiul
descentralizării ca un regim administrativ care admite „..că îngrijirea intereselor locale
sau specifice să fie încredinţate la autorităţi ai căror titulari aleşi de corpul electoral local
pot stabili norme valabile pentru locuitorii din acea localitate …”
Colectivitatea locală, poate fi considerată descentralizată, în situaţia în care
îndeplineşte anumite condiţii şi anume:
 Colectivitatea locală este dotată cu personalitate juridică;
 Recunoaşterea existentei problemelor locale în mod distinct de problemele
naţionale;
 Colectivitatea locală dispune de autorităţi locale, propriii, alese ;
 Colectivitatea locală este supravegheată de autorităţile statale numai printr-o
forma de control specific , stabilit prin lege 69 .
Descentralizarea tehnică înseamnă o deplasare în teritoriu a unor organe
componente ale administraţiei publice de stat. Descentralizarea tehnică se realizează
prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică care au
dobândit personalitate juridică şi care au la bază proprietatea privată a statului ori a unor
persoane fizice sau juridice. Descentralizarea tehnică corespunde mai mult exigentelor
unei repartiţii armonioase între diferitele ramuri ale administraţiei, care presupune
existenţa unui control tutelar.
„Potrivit Cartei Europene, colectivităţile locale au dreptul la resurse financiare proprii şi
suficiente pentru a-şi exercita, în mod liber, competentele recunoscute de lege. Resursele
financiare trebuie să fie proporţionale cu atribuţiile stabilite de lege” 70.
Procesul de descentralizare nu poate viza toate serviciile publice. Acele servicii
publice care sunt de interes naţional sau exclusiv ori preponderent naţional nu se
descentralizează (apărarea naţională, siguranţa naţională). Acestea pot fi doar
„desconcentrate” la nivel local, rămânând însă în structura, ierarhia şi subordonarea
guvernului central. Alte servicii publice se organizează numai la nivel local. Putem
explica descentralizarea sectorului public pe baza conţinutului procesului guvernării
(fig.16).
68
Massimo Balducci , Etat fonctionnel et descentralisation , Bruxelles ,1987
69
Andre de Laubadere, Traite de droit administratif , Paris , 1975
70
Ioan Alexandru , Lucica Matei , op. cit., p.65
116
Figura 16 - Conţinutului procesului guvernării
Procesul guvernării Formularea politicii
Decretarea legislaţiei
bazată pe acea politică
Determinarea modului
de implementare sau
execuţie a legislaţiei
Administrarea de rutină a
implementării
Prin descentralizare, una sau toate cele patru componente ale procesului
guvernării pot fi transferate în responsabilitatea guvernării de nivel intermediar (local).
Caracterizaţi centralizarea şi descentralizarea sectorului public şi evidenţiaţi limitele

sistemului descentralizat.
8.4. Necesitatea obiectivă a descentralizării sectorului public
Sectorul public se află în perioada actuală sub incidenţa a două procese majore:
dereglementarea şi dezetatizarea, ambele reconstruiesc pieţele libere în domeniul ofertei
00:30 de servicii publice. În prezent, descentralizarea reprezintă soluţia care conferă mai multă
putere de decizie comunităţilor locale.
Eficacitatea alocării resurselor şi echitatea distribuţiei veniturilor, două dintre
problemele economice importante a căror soluţionare a stat la baza teoriei statului
puternic, intervenţionist şi discreţionar, au pierdut din importanţă odată cu eşecul
obiectivelor macroeconomiei Keynesiene şi a social – democraţiei postbelice.
Perioada postbelică a arătat că economiile naţionale nu au devenit mai stabile şi
mai dinamice prin aplicarea politicilor industriale, fiscale şi de control al preţurilor, ci
dimpotrivă au devenit tot mai dependente de guvern şi sectorul public, ducând în final la
transformarea ciclului economic, existent anterior, într-un ciclu politic.
Prin aplicarea politicii de redistribuire a venitului naţional, comunităţile locale şi
membrii săraci ai acestora nu au dobândit o îmbunătăţire a calităţii vieţii, cetăţenii săraci
au devenit dependenţi de asistenţa socială oferită de stat, sub iluzia teoriilor egalitariste.
În schimb, economiile bazate pe sistemul pieţelor libere a consfinţit bogăţia
individuală ca un rezultat al afacerilor eficiente, al inovaţiei şi tehnologiei precum şi al
alegerii optime a soluţiilor economice.
Principiul coeziunii sociale justifică oarecum echilibrarea raporturilor de venit
în favoarea persoanelor defavorizate, dar acest fapt nu explică în mod raţional
transformarea egalităţii şanselor în egalitate de rezultate (beneficii).
117
Descentralizarea sectorului public nu constituie în nici o ţară un proces omogen,
ci aceasta cuprinde un set de experienţe variate. Sensul descentralizării este vizează
deciziile care nu pot fi lăsate pe seama iniţiativei private să fie lăsate la cel mai scăzut
nivel posibil în seama actului de guvernare.
Experienţa prezentă a descentralizării sectorului public din ţările dezvoltate se
dovedeşte a fi semnificativă pentru politica economică a ţărilor în tranziţie. Din această
experienţă putem reţine următoarele argumente:
 sectorul public supradimensionat are un cost explicit ridicat (bugetofagia) şi un
efect economic implicit – ineficienţa;
 descentralizarea administrativă şi fiscală nu exclude consolidarea puterii
centrale, ci potenţează valenţele ei economice;
 descentralizarea sectorului public întăreşte democraţia participativă şi creează o
compatibilitate între interesele economice şi cele politice.
În termeni economici de oportunitate, costul sectorului public este invers
proporţional cu gradul de dezvoltare a societăţii.
Transferul atribuţiilor guvernului central către administraţia publică locală
trebuie să ţină seama de încadrarea corectă a noţiunii de guvernare locală, guvernare
care priveşte toate puterile unui stat: legislativă, executivă şi juridică.
În acest context ar trebui să opereze câteva criterii importante:
 criteriul subordonării;
 criteriul scalei locale;
 criteriul electiv;
 criteriul serviciilor comunitare.
Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte cu titlul „Necesitatea şi consecinţele

descentralizării sectorului public în România”.
8.5. Teorii economice privind centralizarea şi descentralizarea
În teoria economică au fost elaborate trei modele ale guvernării:

 guvernarea centralizată în mod absolut;
00:40
 guvernarea descentralizată în mod absolut;
 guvernarea parţial descentralizată.
Guvernarea centralizată în mod absolut reprezintă un model nerealist pentru
practica economică şi politică, întrucât acesta presupune dispariţia oricărui nivel
intermediar între guvernul central şi cetăţeni. Chiar şi statele cu regimuri totalitare
cunosc experienţa administraţiei regionale şi locale, fie acestea şi ca simpli transmiţători
ai deciziilor luate de un dictator sau un consiliu al „coloneilor”. Explicitatea unui
asemenea model este inutilă pentru a formula concluzii privind dimensiunea sectorului
public 71.
Descentralizarea absoluta a sectorului public. În practica administrativă, un
asemenea proces revine la a statua doar autoguvernarea unităţilor teritoriale. Teoretic,
descentralizarea absolută implică dispariţia sectorului public central, sau cel puţin,
menţinerea unuia cu rol pur reprezentativ. Cu alte cuvinte, statul nu dispare, dar rămâne
cu două funcţii de reprezentare: politica externă şi funcţia de apărare. De asemenea,
asumarea funcţiilor guvernului central de către guvernele locale nu înseamnă şi
reducerea totală a dimensiunii sectorului public. Modelul descentralizării absolute nu
este echivalent cu modelul economiei pur concurenţiale (fără guvern şi impozite).
Ipotezei descentralizării absolute poate fi avută în vedere într-o singură situaţie :
71
Ibidem ,p.175
118
zona monetară unică. Toate regiunile au acelaşi curs de schimb faţă de restul lumii. Însă
în abordarea deciziei regionale de politică comercială, este puţin probabil ca aceasta ar
putea să influenţeze dezvoltarea economică la nivel regional şi naţional în alt mod decât
se realizează prin politica monetară. Deşi modelul descentralizării absolute este unul
ipotetic, se pot desprinde câteva concluzii semnificative pentru practica economică:
 guvernul regional sau local nu poate substitui guvernul central în exercitarea
funcţiilor esenţiale: stabilitatea economică şi garantarea bunăstării;
 zonele sărace nu dobândesc prosperitate prin acordarea unor largi puteri
decizionale autorităţilor respective, deoarece politica comercială nu poate opera
eficient într-un spaţiu restrâns, iar politica fiscală are efecte contradictorii în
condiţiile unei relative imobilităţi a forţei de muncă şi a unei mobilităţi ridicate a
capitalului, dar cu sens unic ;
 tentaţia guvernului local de a oferi servicii publice pe scara largă în schimbul
capitalului politic poate fi la fel de mare ca şi a guvernului central.
În cazul celui de-al doilea model, al descentralizării parţiale a sectorului public,
o mare parte din lucrările de profil îl consideră a fi modelul cel mai viabil. Wallace
Oates, abordând acest subiect, afirmă că: „absenţa prerogativelor monetare şi
deschiderea economiei regionale sau locale sugerează că potenţialul pentru politica
macroeconomică de stabilizare efectiva este chiar limitată la nivele descentralizate ale
sectorului public „ 72 .
În practică, pe termen scurt guvernarea la nivel local nu are capacitatea de a
controla evoluţia pieţelor prin politica monetară şi comercială, care pot opera efectiv
doar la nivelul global al economiei naţionale. Însă, pe termen lung, guvernarea în plan
local poate să confere noi valenţe în dezvoltarea unei zone defavorizate economic prin
asumarea de responsabilităţi sporite în distribuirea veniturilor şi alocarea resurselor
(furnizarea de bunuri şi servicii publice). Însă, pentru ca aceste responsabilităţi să poată
fi puse în practică este necesară acordarea de competenţe largi, competenţe legiferate la
nivel constituţional.
Un prim pas spre realizarea acestor deziderate l-ar reprezenta descentralizarea
politicii fiscale, evoluţie ce poate reprezenta cadrul general pentru acţiuni eficiente ale
administraţiei locale, altfel puterile juridice conferite de lege la nivel local rămân la
discreţia guvernului de la centru, încât puterea administrativă va fi condiţionată de
subvenţii ce reprezintă deseori un atribut al jocului politic.
Experienţa ultimilor ani a arătat faptul că guvernul central nu poate fi mai
eficient decât guvernele locale când doreşte redistribuirea venitului între comunităţi
locale pentru a compensa inegalitatea potenţialului economic existent între diferitele
regiuni naţionale. Realizarea redistribuirii veniturilor bugetare obligă guvernul central să
acorde subvenţii selective (pe diferite zone de interes economic sau social imediat) sau
subvenţii ce vizează numite categorii de muncă dintr-o anumită zonă (a se vedea
subvenţiile acordate minerilor din România în perioada postdecembristă). Aceste alocări
bugetare pot părea la un moment dat discriminatorii, fiind acordate în funcţie de
interesele economice şi nu în ultimul rând electorale le factorilor politici ai puterii
centrale. La nivel economic, subvenţiile vizând categorii de muncă introduc puternice
distorsiuni în mixul de bunuri publice la nivel local. Astfel, este stimulată cererea de
bunuri şi servicii publice deoarece consumul acestora e aproape gratuit pentru
categoriile defavorizate şi este stimulantă pentru cei cu resurse materiale. Prin
descentralizarea sectorului public creşte gradul de adaptabilitate al ofertei de bunuri şi
servicii publice la nevoile şi preferinţele comunităţilor locale. Din punct de vedere
teoretic, procesul de alocarea eficientă a resurselor are loc atunci când beneficiile
72
W. Oates , Descentralization of the Public Sector :An Overview , Oxford ,1990 ,p..40
119
marginale sunt egale cu costurile marginale. Dezvoltarea economică a unei comunităţi
nu trebuie să implice costuri pentru alte comunităţi 73. Un alt avantaj al descentralizării
sectorului public prin furnizarea pe plan local de bunuri şi servicii publice îl constituie
competiţia ce se realizează între diferitele comunităţi. Concurenţa dintre regiuni în
cadrul funcţiilor descentralizate ale sectorului public este importantă pentru creşterea
eficienţei producţiei de bunuri si servicii publice locale. Furnizarea la nivel local de
bunuri şi servicii publice este avantajată de ameliorarea şi acordarea iniţiativelor de
dezvoltare economică şi socială la nivelul autorităţilor locale.
Procesul de descentralizare a sectorului public, chiar dacă avantajează mai mult
zonele bogate decât pe cele aflate în dificultate, este necesar pentru a consolida
libertatea economică şi libertatea politică a cetăţenilor. Teoria dezvoltării sectorului
public este strâns legată de paradigma guvernării locale, ale cărei idei esenţiale sunt :
 responsabilitatea guvernamentala faţă de cetăţeni;
Figura 17 Elementele responsabilităţii guvernamentale faţă de cetăţeni
Figura 18 - Conceptele de bază ale reinterpretării reprezentării publice
73
Vasile Işan, Vasile Cocriş – op. Cit., p. 180-181
120
 inovaţia în organizarea furnizării serviciilor publice locale;
 reforma managerială;
 ameliorării serviciilor publice din alte surse decât bugetul public poate fi
benefică pentru menţinerea unei poziţii financiare echilibrate .
 mutaţii ale frontierelor guvernării (tendinţa mai largă a revizuirii frontierelor
„statului” a dus la consacrarea următoarelor trei principii: principiul
„corectitudinii preţului”, principiul „failibilităţii guvernului” (posibilitatea de a
se înşela, de a greşi.), principiul „cauzării şi menţinerii dependenţei”) 74.
Să ne reamintim...
În practică, pe termen scurt guvernarea la nivel local nu are capacitatea de a controla
evoluţia pieţelor prin politica monetară şi comercială, care pot opera efectiv doar la
nivelul global al economiei naţionale. Însă, pe termen lung, guvernarea în plan local
poate să confere noi valenţe în dezvoltarea unei zone defavorizate economic prin
asumarea de responsabilităţi sporite în distribuirea veniturilor
Descrieţi pe scurt principalele teorii economice privind centralizarea şi descentralizarea.
Care sunt principalele elementele ale responsabilităţii guvernamentale faţă de
cetăţeni?
8.6. Evoluţia politicilor de descentralizare
Procesul de descentralizare a sectorului public, după cum s-a analizat mai sus,
este puternic influenţată de natura guvernării de la nivel local. Aceasta a fost conturată
01:00 de-a lungul timpului, însă experienţele politice şi economice, ideologiile şi principiile
descentralizării au evoluat diferit de la un stat la altul. Transferul funcţiilor
guvernamentale de la centru către comunităţile locale poate să pară novator într-un stat
anterior centralizat, iar într-un regim federal sau tradiţional descentralizat să nu fie
foarte eficient.
Specialiştii consideră că de-a lungul timpului în gândirea economică s-au
conturat două doctrine distincte ale guvernării locale: doctrina competenţelor şi doctrina
utilitaristă.
Doctrina competenţelor generale s-a aplicat în statele Europei continentale,
potrivit căreia autorităţile locale au o putere generală de jurisdicţie asupra afacerilor şi
cetăţenilor de pe teritoriul arondat. Astfel, guvernarea locală (la nivel municipal şi
comunal)din aceste state, poate adopta şi propune iniţiative proprii cu privire la orice
problemă legată de comunitate, atâta timp cât prin lege nu se nu prevede altceva.
Doctrina competenţei generale permite administraţiilor locale să răspundă rapid şi mai
eficient la schimbări şi să-şi asume noi îndatoriri. În practică, comunităţile locale nu au o
mare libertate de acţiune datorită lipsei de precizie în alocarea de responsabilităţi
specifice.
Doctrina utilitaristă este adoptată în ţările anglo–saxone şi are la bază principiul
căutării de răspunsuri simple la problemele aparent complexe (principiul Ocean).
Tradiţia guvernării locale britanice şi nord – americane are la bază concepţia
potrivit căreia „interesul public este o sumă a intereselor individuale, iar binele public nu
poate fi altceva decât binele cetăţenilor luaţi individual” 75.
Doctrina utilitaristă a guvernării la nivel local are în principal o dimensiune
economică, fiind privită ca o instituţie ce realizează servicii publice şi mai puţin ca o
instituţie apropiată mediului politic.
Relaţiilor dintre guvernul central şi administraţiile locale au la bază trei modele:
74
Vasile Işan, Vasile Cocriş – op. Cit., p. 184-186
75
Ibidem ,p.188-189
121
a) modelul cu relativă autonomie;
b) modelul agenturării;
c) modelul interacţiunii.
Modelul cu relativă autonomie acordă libertate decizională autorităţilor de la
nivel local în cadrul statului naţional. Cadrul legislativ determină relaţiile guvernului
central cu guvernele locale, iar controalele de la nivel central sunt limitate. Autorităţile
publice locale obţin o parte însemnată din venituri lor prin impozitare directă a agenţilor
economici locali. Autorităţile locale pot realiza politici economice şi sociale proprii sau
politici în acord cu guvernul central. Model cu relativă autonomie este specific mai ales
statelor cu sisteme federale.
Modelul agenturării consacră rolul guvernelor locale de agenţi pentru
executarea politicilor economice şi sociale ale guvernului central. Funcţiile
administraţiei locale sunt legiferate prin numeroase reglementări şi sunt supuse unor
controale extinse ale centrului. În acest caz impozitarea locală a agenţilor economici
aproape nu se mai justifică.
Modelul interacţiunii este în realitate foarte complex şi are ca o caracteristică
importantă, generată de influenţa mutuală a guvernului central şi a guvernelor locale.
Procesele politice specifice celor două niveluri de guvernare strâns inter – conectate.
Finanţarea administraţiei locale implică cu necesitate atât impozite, cât şi subvenţii de la
nivel central. Acesta este un model caracteristic statelor unitare din Europa de Vest.

1. Formele centralizării şi descentralizării sectorului public aplicate în
România.
2. Necesitatea obiectivă a descentralizării sectorului public în ţările central şi
01:20 est europene.
3. Teorii economice privind centralizarea şi descentralizarea la nivel
european.
4. Evoluţia politicilor de descentralizare din Uniunea Europeană.
5. Reforma managerială a sectorului public.

Relaţiilor dintre guvernul central şi administraţiile locale au la bază următoarele modele:
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
01:30 ............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
............................................................................................................................................
1. Ansamblul serviciilor într-o ţară este organizat după:
a) un sistem de centralizare şi/sau descentralizare, eventual de autonomie sau de
subordonare strictă;
b) un sistem centralizat şi unul centralizat;
c) un sistem descentralizat;
d) un sistem juridic riguros, ţinând cont de organizarea administrativ-teritorială.
2. Iniţial, centralizarea şi descentralizarea au reprezentat:

a) noţiuni juridice;
b) exprimau tendinţele politicii administrative, legate de istorie, de regimul
122
constituţional, de cerinţele practice necesare la un moment dat;
c) concepte relative cu substrat politic;
d) cerinţe practice cerute de dezvoltarea administrativă.
3. Descentralizare reprezintă:
a) ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului,
sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o administraţie ierarhizata şi unificată.
b) procesul prin care colectivităţile locale au sarcina de a-şi rezolva problemele şi de
a-şi satisface interesele specifice conform cerinţelor de la centru;
c) procesul prin care se renunţă la unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor
locale sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele specifice;
d) elemente caracteristice, existenţa unui singur eşalon de autorităţi publice centrale,
o singură autoritate legislativă, un singur guvern central, un singur organ
judecătoresc suprem.
4. Centralizarea sau concentrarea este:

a) regimul administrativ care implică independenţa autorităţilor locale faţă de
autoritatea centrală (executivă), prin numirea de către aceasta a autorităţilor
administraţiei publice locale;
b) regimul administrativ care, în general, implică o strânsă dependenţă a
autorităţilor centrale faţă de autoritatea locală, prin influenţarea de către aceasta
a autorităţilor administraţiei centrale;
c) regimul administrativ care implică o strânsă colaborare a autorităţilor locale cu
guvernul, prin numirea de către acesta a autorităţilor administraţiei publice
locale;
d regimul administrativ care, în general, implică o strânsă dependenţă a
autorităţilor locale faţă de autoritatea centrală (executivă), prin numirea de către
aceasta a autorităţilor administraţiei publice locale.
5. Concentrarea administrativă este:

a) sistemul de organizare tentaculară, ermetic centralizată a instituţiilor statale;
b) sistemul de organizare descentralizată a instituţiilor statale;
c) sistemul de organizare tentaculară, centralizată a instituţiilor locale;
d) sistemul de organizare piramidală, centralizată a instituţiilor statale.
6. Desconcentrarea administrativă constă în:

a) transmiterea către agenţii centrali ai statului a unei puteri de decizie mai mult sau
mai puţin întinse;
b) transmiterea către agenţii locali ai judeţului a unei puteri de decizie mai mult sau
mai puţin întinse;
c) transmiterea către agenţii locali ai statului a unei încrederi mai mult sau mai
puţin întinse;
d) transmiterea către agenţii locali ai statului a unei puteri de decizie mai mult sau
mai puţin întinse.
7. Descentralizarea administrativă:
a) proces politic, caracteristic societăţilor nedemocratice, în care, între autorităţile
centrale şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de parteneriat, evitându-se
contrapunerea şi conflictul;
b) proces politic, caracteristic societăţilor democratice, în care, între autorităţile
123
centrale şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de subordonare, conflictuale;
c) proces politic, caracteristic societăţilor democratice, în care, între autorităţile
centrale şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de parteneriat, evitându-se
contrapunerea şi conflictul;
d) proces politic, caracteristic societăţilor feudale, în care, între autorităţile regale
şi cele locale trebuie să se constituie relaţii de parteneriat, evitându-se
contrapunerea şi conflictul.
8. Sistemul administrativ descentralizat acordă:

a) atribuţii largi pentru organele inferioare;
b) atribuţii reduse pentru organele inferioare;
c) atribuţii largi pentru ministerele în subordine;
d) subvenţii şi alte ajutoare în teritoriu.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. b; 3. c; 4. d; 5. a; 6. d; 7. c; 8.
a.
8.9. Rezumat
Ansamblul serviciilor într-o ţară este organizat după un sistem de centralizare

şi/sau descentralizare, eventual de autonomie sau de subordonare strictă;
Procesul de centralizare şi de descentralizare a sectorului public reprezintă cele
două tipuri de soluţii ale problemei organizării administrative;
Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul
naţional la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o
administraţie ierarhizata şi unificată;
Descentralizare reprezintă procesul prin care se renunţă la această unitate,
01:50 rezervându-se, în special colectivităţilor locale sarcina de a-şi rezolva problemele
şi de a-şi satisface interesele specifice;
Centralizarea administrativă, de regulă îmbracă forma concentrării şi cea a
desconcentrării administrative;
Modelul descentralizat reprezintă un sistem de organizare administrativă care
permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele
însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridica, le permite
constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare;
În teoria economică au fost elaborate trei modele ale guvernării: guvernarea
centralizată în mod absolut; guvernarea descentralizată în mod absolut;
guvernarea parţial descentralizată;
Relaţiilor dintre guvernul central şi administraţiile locale au la bază trei modele:
modelul cu relativă autonomie; modelul agenturării; modelul interacţiunii.
8.10. Bibliografie
 Cornescu V., Creţoiu Gh., Bucur I..- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
124

Ed.Ankarom,1997;
 Manda Corneliu, Drept administrativ - tratat elementar, Ed. Lumina Lex , 2001;
 Oates W. , Descentralization of the Public Sector :An Overview , Oxford ,1990;
 Profiroiu Alina – Economia sectorului public, Ed. Economică, 2001.
125
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. EXTERNALITĂŢILE ŞI MEDIUL
ECONOMIC
Cuprins
9.1. Obiective
9.3. Conceptul şi formele externalităţilor
9.4. Analiza externalităţilor şi comportamentul agenţilor economici
9.5. Echilibrul economic cu externalităţi
9.6. Nivelul optim de externalitate şi deciziile factorilor politici
9.7. Controlul externalităţilor prin intervenţia publică
9.10. Rezumat
9.11. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 Externalităţile şi mediul economic, analizează
conceptul şi formele externalităţilor, comportamentul agenţilor economici generatori
de externalităţi, nivelul optim de externalitate şi deciziile factorilor politici necesare
controlului externalităţilor prin intervenţie publică.

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:
 Însuşirea conceptului de externalitate. Externalităţile pozitive şi negative;
 Înţelegerea echilibrului în condiţii de externalitate;
 Însuşirea teoriilor economice referitoare la externalităţi şi influenţa acestora
asupra mediului economic.
9.3. Conceptul şi formele externalităţilor
Conţinutul externalităţilor se diferenţiază de economiile sau pierderile

economice băneşti prin utilizarea termenului de efecte externe tehnologice,
00:00 economice sau pierderi externe, efecte locale sau generale.Externalităţile au apărut
ca o consecinţă generată de interdependenţele care se manifestă între funcţia de
utilitate şi funcţia de producţie, exprimată de relaţia dintre consumator şi producător.
Acţiunile unui producător au efecte ce se răsfrâng asupra consumatorilor,
influenţând pozitiv sau negativ activitatea acestora. De pildă, în timp ce activitatea
unui apicultor are efecte pozitive asupra unei livezi de pomi prin polenizare,
poluarea cu substanţe chimice, are efecte negative asupra albinelor şi chiar asupra
unor pomi fructiferi.
De regulă, teoria economică identifică externalităţile pozitive şi negative ca
fiind marginale sau inframarginale. Externalităţile marginale se manifestă ca o
schimbare a activităţii generatoare de externalitate care influenţează producţia sau
utilitatea resimţită de agenţii afectaţi. Dimpotrivă, externalităţile intramarginale sunt
cele la care modificarea în activitatea generatoare de externalitate, nu influenţează
sub nici un chip producţia sau utilitatea resimţită de agenţii afectaţi.
În situaţia în care activitatea generatoare de externalitate se modifică în aşa
fel încât activitatea afectată de externalitate se îmbunătăţeşte fără ca cea generatoare
126
de efect să se înrăutăţească, se spune că este o externalitate tip Pareto.
După cum se ştie, externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea se
explică prin incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate.
Dreptul de proprietate se referă, printre altele, la capacitatea de utilizare a
resurselor, bunurilor şi serviciilor.
Proprietatea asupra unui activ conduce la manifestarea următoarelor drepturi:
• de folosire a activului;
• de modificare a formei şi substanţei bunului;
• de transfer al tuturor drepturilor de vânzare.
Externalităţile nu presupun o alocare iraţională a resurselor. În conformitate
cu teorema lui Coase 71 alocarea resurselor se bazează pe inexistenţa costurilor de
tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de proprietate. Atât producătorul cât şi
consumatorul de externalitate urmăresc un schimb reciproc avantajos, respectiv
internalizarea externalităţilor, indiferent cine deţine dreptul de proprietate asupra
utilizării resurselor.
În consecinţă externalităţile exprimă diferenţa dintre costurile sau avantajele
economice înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale
manifestate în societate. Acestea apar, ca urmare a inexistenţei pe piaţa concurenţială
a unor bunuri sau servicii dorite de consumatori. Prin urmare, externalităţile se
produc ori de câte ori acţiunile unui agent economic influenţează mediul în care
acţionează alt agent economic, fără a afecta sistemul de preţuri.
În vederea înţelegerii manifestării externalităţilor pozitive şi negative şi de ce
acestea sunt considerate surse ale insuccesului pieţei concurenţiale, se impune
necesitatea realizării unei analize comparative între ele.
Externalitatea pozitivă reprezintă acţiunea unui agent economic ale cărui
efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi economici sau
societăţii în ansamblul ei. Din păcate, externalităţile pozitive apar de regulă la
niveluri de producţie şi consum sub nivelul alocării eficiente a resurselor de care
dispune societatea. Cu alte cuvinte, economia de piaţă concurenţială furnizează o
cantitate prea mică dintr-un bun care generează avantaje pentru alţi agenţi economici
publici ori privaţi. Pe scurt externalitatea pozitivă exprimă activitatea care:
 generează efecte pozitive în exterioriorul întreprinderii care a produs
externalitatea;
 cantitatea de bunuri sau servicii din această activitate este asigurată în
proporţie redusă de către economia de piaţă concurenţială;
 se concretizează în scăderea cererii atunci când costurile sociale se iau în
considerare.
 Grafic, reprezentarea externalităţii pozitive se poate realiza astfel:
71
Economistul american Ronald Coase abordând problematica externalităţilor a demonstrat că aceasta poate fi
rezolvată şi fără intervenţie guvernamentală, folosindu-se modalitatea tranzacţiilor directe între părţile aflate în
diferend, respectând anumite condiţii:
 Posibilitatea definirii clare a dreptului de proprietate asupra externalităţilor;
 Prezenţa unui număr mic de agenţi economici implicaţi în această problemă;
 Costul tranzacţiei drepturilor de proprietate să fie nul.
127
Figura 19 - Piaţă cu externalitate pozitivă
Din grafic se observă că pe piaţa externalităţilor pozitive, prin producţia de

bunuri şi servicii se realizează beneficii externe (BE), prin adăugarea lor la
beneficiile private 72
 (BP) se obţine totalul beneficiilor sociale 73 (BS). Astfel, putem observa
faptul că producţia socială (QS) se situează la un nivel superior producţiei private
(QP).
Externalitatea negativă reprezintă acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se
extind sub forma generării de costuri suplimentare altor agenţi economici sau
societăţii în ansamblul ei. În cazul externalităţilor negative, costurile private au un
nivel mai scăzut decât costurile sociale (acestea includ costurile externe şi pe cele
generate terţilor). În acest caz nivelul producţiei de bunuri şi cel al consumului sunt
mai ridicate decât în cazul alocării eficiente a resurselor disponibile.
Simplificănd, externalitatea negativă exprimă activitatea care:
 generează efecte negative în exteriorul întreprinderii generatoare de
externalitate;
 cantitatea de bunuri sau servicii generată din această acţiune este asigurată în
proporţie mare de către piaţa concurenţială (de regulă întâlnim mai des externalităţi
negative);
 generează creşterea cererii atunci când costurile se împart asupra mai
multoragenţi economici.
 Grafic, reprezentarea externalităţii negative se poate realiza astfel:
72
Beneficiul (venitul) privat reprezintă utilităţile însuşite de agenţii economici angrenaţi în activitatea generatoare de
externalitate.
73
Beneficiul (venitul) social reprezintă totalitatea utilităţilor de care beneficiază membrii societăţii în urma desfăşurării
unei activităţi.
128
Figura 20 - Piaţă cu externalitate negativă
Din grafic se observă că pe piaţa externalităţilor negative producţia provoacă

costuri externe (CE), ce sunt adunate costurilor private 74 (CP) provocând astfel
totalitatea costurilor sociale 75 (CS). În cazul externalităţilor negative producţia
socială optimă (QS) are un nivel mai scăzut decât producţia privată (QP).
Comparativ, cele două tipuri de externalităţi pot fi privite în tabelul 6 76.
Tabel 6 - Comparaţie între externalităţile pozitive şi cele negative
Nr. Elementul Externalitate pozitivă Externalitate negativă

crt. de
comparaţie
1 Definiţie Acţiunea unui agent economic ale Acţiunea unui agent economic ale
cărui efecte se extind sub forma cărui efecte se extind sub forma
generării de avantaje asupra altor generării de cheltuieli suplimentare
agenţi economici sau societăţi altor agenţi economici sau societăţi
2 Forma sub Piaţa concurenţială furnizează o Piaţa concurenţială furnizează o
care se cantitate prea mică dintr-un bun care cantitate prea mare dintr-un bun care
regăsesc generează avantaje pentru alţi agenţi generează pierderi pentru alţi agenţi
externalităţi economici economici
le
3 Echilibrul
pieţei pe P Os P
care se OP=OS
întâlnesc OP
externalităţi C
le C’ C’
Qs Qp Q Q
74
Costul privat reprezintă totalitatea cheltuielilor suportate în mod direct de agenţii economici implicaţi în activitatea
generatoare de externalitate.
75
Costul social reprezintă totalitatea costurilor (cheltuielilor şi şanselor nevalorificate) suportate de membrii societăţii
în urma desfăşurării activităţii generatoare de externalitate.
76
Magdalena Platis, op. Cit. p. 91-92
129
Legendă: Q = cantitatea dintr-un bun; u.m. = unităţi monetare; C = cererea; OP
= oferta corespunzătoare costului marginal al producţiei; OS = oferta
corespunzătoare costului marginal global (al producţiei inclusiv costurile
potenţiale ale efectelor negative în societate); QP, QS = cantităţile oferite la
diferite niveluri ale cererii
Se observă că dacă se ignoră costurile În această situaţie, piaţa
posibilelor daune aduse societăţii, firma concurenţială furnizează prea
poate produce în funcţie de nivelul cererii, puţine bunuri generatoare de
o cantitate de echilibru (QP). Dar dacă externalităţi pozitive. Cererea
producătorul este obligat să ia în iniţială (C) exprimă dorinţa
considerare şi aceste cheltuieli, costul său indivizilor de a susţine
marginal se majorează, iar capacitatea sa activitatea respectivă (de pildă
de a oferi o cantitate pe piaţă se restaurarea clădirilor istorice).
diminuează (la Q). Dacă şi alţi indivizi devin
Mai mult decât atât, dacă producătorii dispuşi să suporte cheltuielile
sunt forţaţi să suporte cheltuielile privind ocazionate de o asemenea
pagubele sociale, cererea pentru asemenea activitate, cererea se majorează
bunuri sau servicii (C’) scade la C’ ceea ce aduce o creştere a
cantităţii potrivit unui nou
echilibru (QS)
4 Interpretare Externalitatea pozitivă exprimă acţiunea Externalitatea negativă exprimă

care: acţiunea care:
 generează efecte pozitive în exterior;  generează efecte negative în
 cantitatea de bunuri sau servicii din exterior;
această acţiune este asigurată în  cantitatea de bunuri sau
proporţie redusă de către piaţa servicii din această acţiune
concurenţială; este asigurată în proporţie
 se concretizează în scăderea cererii mare de către piaţa
atunci când costurile societale se iau în concurenţială;
considerare  se concretizează în creşterea
cererii atunci când costurile
se împart asupra mai multor
indivizi
Alocarea ineficientă a resurselor generează apariţia externalităţilor, iar pentru
corectarea acestor deficienţe ale pieţei, se pot utiliza trei modalităţi:
 prin sistemul impozitelor şi subvenţiilor. Acest sistem implică un
mecanism ce impune ajustarea preţurilor determinate pe considerente economice, ale
produselor care provin din activităţi ce induc externalităţi, cu costul corespunzător
efectului produs.. din acesta rezultă un preţ social mai mic sau mai mare decât preţul
calculat economic, În funcţie de costurile, respectiv beneficiile sociale care s-au
realizat.
 prin sistemul pieţelor inexistente. În condiţiile în care bunul
economic şi externalitatea nu-şi găsesc spaţii de comercializare decât parţial pentru
bunul economic, problema activităţilor care produc externalităţi este rezultatul dublu
al acestora. Din această cauză rezultă că pentru externalităţi nu există pieţe.
Imaginarea unei pieţe a externalităţii ar fi posibilă numai prin asimilarea acesteia cu
un bun economic şi prin determinarea unei cantităţi optime de externalitate, similar
cu determinarea producţiei optime.
 prin sistemul drepturilor de proprietate. Evitarea externalităţilor
porneşte de la premisa în care o firmă ce generează externalităţi şi afectează
activitatea alteia, atunci cele două firme ar trebui să devină un singur agent
economic care să urmărească obţinerea profitului global maxim.
Din cele de mai sus, rezultă că piaţa concurenţială are anumite limite privind
alocarea resurselor, limite impuse de structura pieţei sau de mecanismul sistemului
de preţuri. În aceste condiţii insuccesul pieţei se explică prin cea de-a doua cauză,
când apar externalităţi pozitive sau negative. Necesitatea evitării manifestării lor este
130
un procedeu complex şi se dovedeşte costisitor. Deficienţele pieţei pot fi corectate
prin evitarea externalităţilor care corespund unei mai judicioase alocări a resurselor.
Care sunt principalele caracteristici ale externalităţilor?

Care sunt principalele modalităţi de corectare a deficienţelor pieţei?
9.4. Analiza externalităţilor şi comportamentul agenţilor economici
Analiza externalităţilor poate fi explicată dincolo de ineficienţa utilizării

resurselor. Fenomenul externalităţilor îşi poate găsi rezolvarea prin soluţii de
00:40 compromis între partea generatoare şi partea influenţată de externalitate. Ilustrăm
această situaţie prin următoarele exemple:
Ascultarea muzicii la volum ridicat de către un coleg de cămin studenţesc
reprezintă o externalitate negativă pentru celălalt coleg dornic să pregătească
sesiunea de examene. Soluţiile extreme sunt: fie melomanul nu mai ascultă muzică,
fie colegul studios schimbă camera – ambele soluţii greu acceptabile de ambele
părţi. Prin soluţia de compromis se poate diminua efectul negativ al externalităţii
produse meloman asupra colegului său prin ascultarea muzicii la căşti, căşti oferite
de colegul de cameră.
Cazul poluării unui râu de către o firmă de produse chimice (îngrăşăminte
chimice) reprezintă o altă externalitate negativă care afectează o firmă piscicolă din
zona respectivă. Producţia industrială a firmei chimice este direct proporţională cu
nivelul poluării şi cu profitul obţinut. Cu alte cuvinte cu cât este mai mare producţia
de îngrăşăminte cu atât creşte şi profitul, dar totodată se amplifică şi poluarea râului
în zonă. În consecinţă se impune stabilirea unui optim de producţie corespunzător
unui nivel acceptat de poluare, ţinând seama că soluţia extremă de încetare a
activităţii industriale nu poate fi acceptată în condiţiile amortizării investiţiilor în
echipamentele tehnice utilizate.
Analiza externalităţilor se bazează pe înţelegerea comportamentului agenţilor
economici care provoacă şi sunt afectaţi de aceste activităţi. Realitatea evidenţiază
că fiecare individ sau participant la viaţa economică este afectat de acţiunile mai
multor agenţi pe piaţă.
Simplificând situaţia presupunem că un agent economic A este influenţat de
activitatea unui singur agent economic B.
Astfel externalitatea apare în momentul în care o modificare în activitatea
agentului B afectează utilitatea sau producţia agentului A. Când influenţa poate fi
pozitivă se numeşte externalitate pozitivă sau economie externă, iar când este
negativă reprezintă o externalitate negativă sau pierdere externă. Externalitatea
pozitivă apare atunci când o sporire a activităţii firmei B conduce la creşterea
satisfacţiei sau producţiei firmei A. Externalitatea negativă se manifestă atunci când
o sporire a activităţii firmei B conduce la scăderea satisfacţiei sau a producţiei firmei
A.
Pornind de la faptul că firma A încearcă să influenţeze comportamentul
firmei B indiferent de tipul externalităţii:
 A încearcă să influenţeze pe B să-şi mărească volumul resurselor alocate
activităţii sale dacă aceasta generează externalităţi pozitive;
 A încearcă să-l determine pe B să-şi restrângă activitatea dacă aceasta
provoacă externalităţi negative
De regulă, influenţarea unui agent de către altul se poate înfăptui prin mai
multe instrumente: schimb, convingere, compromis, acord, convenţie sau acţiune
131
colectivă. Reţinem că existenţa externalităţii negative nu înseamnă obligatoriu şi
ineficienţă în activitatea economică. Dacă agentul B, generator de externalitate nu
înregistrează nici o diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic A influenţat
de externalitate este afectat mai puţin, putem spune că externalitatea este însoţită de
ineficienţă. În schimb, dacă agentul A suportă mai puţin efectul externalităţii pe
seama diminuării producţiei agentului B, atunci externalitatea este însoţită de
eficienţă.
Similar, externalităţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţită
obligatoriu de eficienţă.
Când resursele alocate de agentul B se majorează iar agentul A resimte o
satisfacţie suplimentară atunci există eficienţă economică în procesul transferării
efectului externalităţii. În schimb dacă creşterea resurselor utilizate de agentul B nu
conduce la un surplus de utilitate sau producţie din partea agentului A, externalitatea
este însoţită de ineficienţă.
Elaboraţi un eseu de maxim 300 de cuvinte cu titlul „Externalităţile şi influenţa lor

asupra mediului economic şi social”.
9.5. Echilibrul economic cu externalităţi
Analiza externalităţilor este necesară în condiţiile în care părţile implicate se

influenţează, dar percepţia de afectare în urma desfăşurării activităţii este diferită.
01:05
În acest caz soluţia se găseşte printr-o analiză de echilibru în condiţiile date
de activitatea economică.
De pildă, referitor la doi proprietari de terenuri învecinate – o biserică deja
construită (proprietarul A) şi o firmă ce construieşte un centru comercial înalt
(proprietarul B). Construcţia noului centru comercial devine o problemă de
externalitate dacă proprietarul A este adeptul unui centru comercial puţin înalt,
pentru a nu renunţa la vizibilitatea bisericii şi a nu afecta rezistenţa acesteia, iar
proprietarul B este adeptul unei clădiri înalte, pe mai multe nivele pentru a-şi păstra
din teren un spaţiu mai mare pentru a construi şi o parcare. În cazul de faţă, decizia
optimă cu privire la construirea centrului comercial devine o problemă de stabilire a
înălţimii acestuia care să mulţumească pe ambii proprietari.
În figura 21 se observă aprecierea marginală a proprietarilor A şi B în funcţie de

înălţimea centrului comercial 77.
77
Magdalena Platis, op. Cit. p. 97
132
Figura 21 - Aprecierea marginală a activităţii de construire a centrului
comercial
Remarcăm faptul că proprietarul A este pe deplin satisfăcut cu un centru

comercial de înălţime zero (IO), adică terenul învecinat să rămână fără construcţie,
deoarece înregistrează costuri nule (nu este afectat de vecin). Îndată ce începe cu
dimensiunea I1, centrul comercial devine o problemă şi o sursă generatoare de
costuri şi riscuri suplimentare pentru centrul de cult. În schimb, proprietarul
centrului comercial resimte cea mai mică satisfacţie la un sediu de dimensiune zero
(IO); satisfacţia creşte, odată cu dimensiunea centrului comercial şi devine maximă la
înălţimea I4. Deci beneficiul marginal este cel mai mare la I4 când costurile
marginale sunt zero.
Pentru determinarea înălţimii optime a centrului comercial, respectiv a soluţiei de
compromis între cei doi proprietari, se face o confruntare a costurilor marginale
resimţite la diferite dimensiuni ale centrului comercial aşa cum reiese din figura
22 78.
Figura 22 - Echilibrul marginal în condiţii de externalitate în situaţia în care

costurile de construcţie sunt suportate de proprietarul centrului comercial
Dacă în fig.nr.22, CMA reprezintă costul marginal perceput de proprietarul
78
Ibidem, p.97
133
A, CMB costul marginal suportat de proprietarul B, iar CMEB costul marginal
suportat de proprietarul B în condiţiile externalităţii, adică ale construcţiei centrului
comercial. CMEB este mai mic decât CMB deoarece nu include şi cheltuielile
suplimentare de construcţie propriu-zisă, ci numai sacrificiul pe care îl resimte
proprietarul B care este nevoit să accepte o protecţie mai scăzută prin reducerea
înălţimii construcţiei
Prin urmare, echilibrul dintre confruntările de opinie între A şi B este marcat
de intersecţia dintre CMA şi CMEB. Astfel, un centru comercial cu înălţimea I2
satisface cel mai bine proprietarii A şi B care suportă amândoi o pierdere de
satisfacţie. A nu este pe deplin satisfăcut, deoarece IO corespunde utilităţii sale
maxime, iar B nu este pe deplin satisfăcut deoarece IB corespunde utilităţii sale
maxime. Pentru o construcţie de înălţimea I2 proprietarul A acceptă o creştere cu I2,
iar proprietarul B acceptă o diminuare a înălţimii construcţiei cu IB – I2.
În cazul suportării cheltuielilor de construcţie propriu-zise de către
proprietarul A, atunci există un nivel al costului marginal suportat de A în condiţiile
externalităţii CMEA şi este mai mic decât CMA (vezi figura 23 79)
Figura 23 - Echilibrul marginal în condiţii de externalitate în situaţia în care
cheltuielile de construcţie sunt suportate de proprietarul A
CMEA este superior CMA deoarece proprietarul A nu numai că resimte un

sacrificiu din ce în ce mai mare pe măsură ce creşte înălţimea construcţiei, dar
suportă în plus şi cheltuielile de construcţie. Se poate presupune că acesta este dispus
să plătească construcţia dacă astfel i se garantează un câştig superior (satisfacţie)
prin decizia asupra înălţimii.
Observăm că înălţimea centrului comercial considerată optimă este aceiaşi I2,
indiferent cine plăteşte pentru construcţia efectivă a acesteia. Astfel, proprietarul A
este dispus să suporte o pierdere marginală compensată de economia marginală de
care se bucură proprietarul B. Rezultă că nivelul optim de externalitate nu se
modifică odată cu schimbarea dreptului de construire a centrului comercial, dar
aceasta din urmă afectează distribuţia de avuţie. Când B deţine dreptul de construire
a centrului comercial, A trebuie să compenseze efortul lui B de a reduce înălţimea la
I2. Atunci când A deţine dreptul de construcţie, B trebuie să compenseze efortul lui
A de reducere a înălţimii construcţiei la dimensiunea I2.
79
Ibidem, p.98
134
În concluzie, este necesar să se facă distincţie între costul social marginal şi
costul privat marginal întrucât, ori de câte ori apare o externalitate se manifestă şi
anumite costuri sociale. În timp ce costul privat exprimă cheltuielile propriu zise
ocazionate de o anumită acţiune, iar costul social cheltuielile generate de sacrificiile
făcute pentru ca acţiunile să fie acceptate de ceilalţi participanţi la viaţa economică.
Decalajul existent între costul social marginal şi costul privat marginal arată
că există o externalitate în economie. O soluţie eficientă se înregistrează numai
atunci când ambii parteneri care se află într-o relaţie de schimb, câştigă. Câştigul
însă, nu este cel maxim, decât rareori, pentru că luarea în considerare a interesului
partenerului înseamnă renunţarea la o parte din câştigul propriu care ar putea fi
înregistrat numai ipotetic dacă partenerul de afacere este dispus să accepte toate
condiţiile celuilalt. Din aceasta rezultă că negocierea generează cea mai bună soluţie.
Orice individ are dreptul la o recompensă în mod normal ceea ce înseamnă că
acţiunile oricărei persoane care dăunează alteia, sunt considerate ilegale dacă cel
vătămat nu este compensat.
Negocierea prin dialogul, comunicarea şi abilitatea partenerilor conduc la cea
mai bună soluţie practică influenţând distribuţia avuţiei. Un agent economic, iniţial,
identifică numai costul privat şi apoi pe cel extern. Soluţia optimă, ca în cazul dat I2,
este o soluţie de compromis care conduce la nivelul costului marginal în condiţii de
externalitate când este recompensată partea vătămată. Cheltuielile de recompensare
cresc pe măsură ce creşte şi înălţimea centrului comercial.
Să ne reamintim...
Este necesar să se facă distincţie între costul social marginal şi costul privat
marginal întrucât, ori de câte ori apare o externalitate se manifestă şi anumite costuri
sociale. În timp ce costul privat exprimă cheltuielile propriu zise ocazionate de o
anumită acţiune, iar costul social cheltuielile generate de sacrificiile făcute pentru ca
acţiunile să fie acceptate de ceilalţi participanţi la viaţa economică.
Menţionaţi şi alte exemple de situaţii de externalitate şi modalităţile de găsire a
echilibrului marginal în aceste situaţii?
9.6. Nivelul optim de externalitate şi deciziile factorilor politici
În cazul externalităţii pozitive nu se pune problema soluţiei, întrucât nu apar

contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul non-producător de
externalitate, nici dacă producătorul acesteia consideră că poate cere o plată din
01:40 partea beneficiarilor. Beneficiarii de externalitate n-au interes să plătească din
moment ce n-au solicitat nici o activitate în acest sens.
Soluţia externalităţii se impune numai în condiţiile existenţei externalităţii
negative. Atunci când acţiunea unui agent economic dăunează sau afectează negativ
acţiunile altor agenţi, interesele lor sunt contradictorii. Astfel, externalitatea apare ca
un aspect colateral, afectând activitatea de producţie sau consum. În situaţia în care
costul diminuării externalităţii devine prin efectele negative ale activităţii, mai mare
decât câştigul înregistrat de reducere, atunci analiza cost-beneficiu nu este eficient să
acţioneze în direcţia diminuării efectelor negative.
Rezultă că este dificil de a stabili soluţia eficientă a condiţiilor de
externalitate, deoarece costul marginal al diminuării acesteia trebuie să echivaleze cu
beneficiul marginal al acţiunii întreprinse. De pildă, în cazul poluării, costul
diminuării acesteia trebuie să egalizeze câştigul înregistrat ca urmare a unui mediu
135
natural ecologizat. Costul mai scăzut al poluării poate fi însă superior câştigului
resimţit la nivelul societăţii în condiţii mai scăzute de poluare.
Producătorii generează o externalitate mai mare cu cât nivelul producţiei sau
al activităţilor este mai ridicat. Rezultă că aceştia câştigă din producerea
externalităţii un profit tot mai ridicat cu cât producţia este mai mare, iar ei nu
cheltuiesc nimic pentru controlul şi diminuarea externalităţii.
În sfera economiei reale este destul de dificil pentru a determina nivelul
optim de externalitate ca urmare a consecinţelor exprimate de costurile marginale
sociale şi de câştigurile suplimentare obţinute. Uneori putem recurge la o
determinare directă a avantajelor legate de acţiunile de diminuare a externalităţilor şi
la o determinare indirectă a acestora. Direct se pot determina efectele adverse ale
externalităţii negative şi înclinaţia spre cheltuieli generate de atenuarea acestor
efecte, atunci când se calculează costurile care nu se suportă de părţile afectate de
externalitate. De exemplu, referindu-ne la un lac poluat, beneficiul reducerii poluării
este generat de costul care nu se mai plăteşte atunci când apa lacului nu mai necesită
tratament special de depoluare. Dificultatea exprimării acestor cheltuieli, în general,
mai ales dacă avantajele diminuării externalităţii se reflectă în condiţiile unui mediu
deconectant cu posibilităţi de relaxare. Ca urmare, sub aspect economic, apare
necesitatea de a aprecia înclinaţia de a efectua cheltuieli de diminuare a efectelor
externalităţii care afectează agenţii economici. De asemenea, la nivel individual este
destul de greu de a determina dispoziţia sau înclinaţia indivizilor spre acest gen de
cheltuieli.
Avantajele acţiunilor de diminuare a externalităţilor, în mod indirect, se pot
estima pe baza variaţiilor apărute în sfera valorilor bunurilor care înglobează costuri
impuse de externalitate. De pildă, costul unui teren situat pe marginea unui lac
poluat este mai redus decât cel al unuia similar aflat pe malul unui lac nepoluat. De
asemenea, un imobil amplasat lângă un combinat petrochimic este mai ieftin decât
altul situat într-un perimetru nepoluant. Chiar pentru un apartament dintr-un bloc cu
mediu turbulent, provocat de existenţa unei discoteci sau a unui bar la parter,
valoarea lui este mai redusă comparativ cu altul situat într-un imobil confortabil şi
atractiv din punct de vedere al mediului unde se află amplasat. Diferenţele de
valoare dintre aceste apartamente exprimă preocuparea locatarilor de a beneficia de
externalităţi negative cât mai reduse.
După cum se cunoaşte este dificil de a estima cu precizie toate aspectele care
pot fi cuantificate cu privire la gradul de siguranţă a persoanei, a climatului etic, a
avuţiei şi distribuţiei acesteia la nivel social. Soluţia optimă în astfel de situaţii
vizează că externalităţile nu mai sunt alese pe considerente economice ci acestea
implică opţiuni de ordin politic.
Factorii politici adoptă decizii de diminuare a externalităţilor negative,
acordând prioritate realizării unor costuri minime, dualizând raportul cost-beneficiu
pe baza unor considerente justificate de argumente economice, dar uneori ele sunt
motivate şi sub aspect etic. Referitor la consecinţele poluării, factorii de decizie
politică adoptă, de regulă, mai multe soluţii 80:
 prin reducerea nivelului producţiei. Diminuarea costului poluării este dată
de valoarea producţiei la care s-a renunţat, plus cheltuielile de restrângere a
activităţii;
 prin schimbarea procesului de producţie. Diminuarea costului poluării
este dată de cheltuielile suplimentare impuse de o nouă tehnologie mai nepoluantă;
 prin folosirea unor echipamente performante de remediere a efectelor
poluante. Diminuarea costului poluării este dată de cheltuielile pe care le implică
80
Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public policy, Scott, Foresman and Company, Illinois, p. 267
136
noua formă de poluanţi, mai puţin nocivi, generaţi de activitatea economică;
 prin schimbarea amplasării generatorului poluant într-o zonă cu impact
redus în mediul înconjurător. Diminuarea costului poluării este dată de cheltuielile
ocazionate de transport şi reamplasare, plus noile costuri legate de poluare.
În consecinţă, costurile şi beneficiile generate de acţiunile legate de diminuarea
externalităţilor, sunt greu de estimat cu precizie, deoarece deciziile politice se
bazează mai ales pe unele aproximări ale costurilor şi beneficiilor. Nivelul optim şi
eficient de identificare a costurilor necesită cheltuieli de informare, reglementare,
inclusiv unele constrângeri. Pentru agenţii economici informarea este necesară în
vederea adaptării unor acţiuni care implică costuri mici şi avantajoase economic. De
asemenea, reglementarea se manifestă cu necesitate în funcţionarea pieţelor în
condiţii de concurenţă imperfectă, legat de interesele contradictorii ale diverşilor
agenţi economici. În fine, constrângerea decurge din necesitatea reglării nivelului de
externalitate când generatorul său nu manifestă preocupare pentru protejarea
intereselor partenerilor afectaţi de efectele negative ale acţiunilor proprii de
activitate.
Să ne reamintim...
Costurile şi beneficiile generate de acţiunile legate de diminuarea externalităţilor,
sunt greu de estimat cu precizie, deoarece deciziile politice se bazează mai ales pe
unele aproximări ale costurilor şi beneficiilor.
9.7. Controlul externalităţilor prin intervenţia publică
Din analiza întreprinsă mai sus rezultă că externalităţile pot şi trebuie

controlate. În suita acţiunilor de control al externalităţilor se înscriu cele sub forma
02:20
interdicţiilor, izolărilor şi reglementărilor guvernamentale, acţiuni care diferă în
funcţie de economiile ţărilor respective, de legislaţia în vigoare şi de tipul şi locul
producătorilor de externalitate şi de grupurile afectate de aceasta.
Controlul externalităţilor are la bază unele criterii prin care se realizează
intervenţia micro - sau macroeconomică în manifestarea externalităţilor, după cum
urmează:
eficienţa;
cheltuielile agenţiilor publice;
flexibilitatea;
etica.
Criteriul esenţial al activităţii economice îl reprezintă eficienţa economică în
funcţie de care se realizează maximizarea efectelor pozitive pe plan social.
Un alt criteriu principal de control îl reprezintă cheltuielile agenţiilor publice –
formă specifică de verificare a externalităţilor, în care sunt incluse costurile de
funcţionare a agenţiilor publice şi costurile implicate de constrângere, legate de
acţiunea poliţiei şi justiţiei.
Flexibilitatea exprimă capacitatea agenţilor economici de adaptare la
condiţiile schimbătoare ale pieţei şi mediului tehnologic de activitate.
Etica exprimă acţiunile specifice de distribuire a veniturilor şi avuţiei în societate,
reflectând preocuparea factorilor de decizie pentru identificarea efectelor
externalităţilor asupra celor care le generează şi afectează plătitorii de impozite.
Acţiunile de control vizează:

1. Interdicţia.
137
Deşi interdicţia nu este o soluţie eficientă asupra unor activităţi generatoare
de externalităţi, însă combinată cu constrângerea, bazată pe legislaţie, aceasta devine
obligatorie pentru producătorul de externalitate nevoit să-i diminueze efectele
negative. Soluţia optimă în condiţiile pieţei vizează determinarea costului
marginal şi a beneficiului marginal la diverse niveluri ale externalităţii.
Obligativitatea producătorului de externalitate de a-şi restrânge acţiunile şi de
diminuare a efectelor externalităţii, în practică, se concretizează în trei variante ale
soluţiei optime:
a) La nivel economic externalitatea apare în condiţiile deciziei de diminuare
a externalităţii bazată pe analiza strictă a relaţiei cost-beneficiu devenită o soluţie de
echilibru ce înregistrează compromisul acceptat de producător şi de cel afectat de
efectul negativ al externalităţii;
b) Externalitatea în cadrul negociat se realizează atunci când producătorul
externalităţii compensează pierderile grupului afectat, iar costul compensării este
inferior costului de diminuare a externalităţii la nivel economic;
c) Externalitatea de nivel zero este o excepţie de la problematica
externalităţilor, apărând atunci când costurile diminuării acestora sunt foarte mici,
încât soluţia optimă conduce la eliminarea activităţii generatoare de externalitate de
către producătorul ei. Exemplificăm în acest caz poluarea produsă sub forma
gunoaielor, unde eliminarea lor totală pentru agentul producător este mai avantajoasă
decât colectarea, transportul la destinaţii zonale speciale, tehnologii de eliminare a
deşeurilor sau limitarea maximă a acestora.
2. Izolarea.
Frecvent în practica economiei de piaţă apare cu necesitate izolarea unui
agent economic sau a unui grup de agenţi a căror activitate influenţează negativ
existenţa sau funcţionarea altor societăţi economice. Izolarea implică forma
separaţiei grupurilor de interese contradictorii şi se manifestă, în principal, în două
variante:
a) prin delimitarea vecinătăţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese
contradictorii. De pildă, fumătorii ocupă spaţii distincte faţă de nefumători în multe
instituţii publice sau private, în restaurante sau în mijloace de transport: avion, tren,
etc. În ultimele decenii în practică s-a generalizat atitudinea de tolerare a
externalităţii de către cei afectaţi, aceştia din urmă simţindu-se protejaţi de costuri
mici şi uşor de administrat;
b) prin schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a
celui afectat de aceasta. În acest caz este vorba de mutarea sediului unei firme
poluante într-o zonă slab populată, reducând astfel numărul celor afectaţi de
externalitate. De pildă, o soluţie eficientă se realizează prin îndepărtarea unei surse
de poluare fonică, atunci când distanţa micşorează efectul negativ asupra unei
comunităţi. În unele situaţii prezintă dezavantaje impuse de costurile sociale mari şi
inegalităţi de avuţie. De pildă, exploatarea unui teren la periferia unei localităţi în
condiţiile producerii de externalitate generează profit pentru întreprinzător, dar şi
scăderea valorilor proprietăţilor limitrofe.
3. Reglementările guvernamentale.
Pentru realizarea bunăstării sociale, statul se implică prin politici
guvernamentale în soluţionarea externalităţilor. Intervenţia guvernamentală se
concretizează în două strategii distincte:
a) prin directive de intervenţie;
b) prin intervenţia de supraveghere şi control a producţiei.
a) Intervenţia guvernamentală prin directive reprezintă o politică ce se
impune tuturor generatorilor de externalităţi negative, acţionând asupra tuturor
factorilor poluanţi să-şi reducă, printr-un efort similar pentru toţi, gradul de poluare.
138
Practicarea directivelor guvernamentale reprezintă o metodă care implică unele
dificultăţi cum ar fi:
• costul ridicat al monitorizării şi constrângerii factorilor poluanţi;
• informaţia care ajunge la nivelul administraţiei publice nu este completă
pentru a determina modificarea standardelor în conformitate cu schimbările de
tehnologie;
• perceperea aceluiaşi procent de diminuare a poluării de la toţi agenţii nu
este întotdeauna cea mai ieftină metodă de reducere a externalităţii.
În practica economică, guvernele preferă în locul unui procent de diminuare
a externalităţii din partea agenţilor poluanţi, stabilirea unor cote diferenţiate de
cheltuieli apropiate prin care se realizează acelaşi deziderat.
Cele două modalităţi de diferenţiere se realizează pe baza analizei optimului
externalităţii prin prisma raportului cost-beneficiu marginal al acestei diminuări a
externalităţii.
b) Intervenţia guvernamentală prin supraveghere şi controlul producţiei ca
metodă de controlare a externalităţilor prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Costul reglementării prin supraveghere şi controlul producţiei este destul de ridicat
din cauza necesităţii cunoaşterii unor informaţii veridice cu privire la activitatea
agenţilor economici, ceea ce implică elaborarea unor programe costisitoare de
inspecţie. De pildă, această metodă de intervenţie se manifestă în special sub forma
obligativităţii producătorilor de autoturisme de a echipa aceste maşini cu anumiţi
catalizatori nepoluanţi, fie de a folosi unii combustibili neconvenţionali de producere
a electricităţii. În acest sens intervenţia guvernului constituie o soluţie pentru
acţiunea colectivă prin care sunt reglementate obligaţiile unor agenţi economici.
Guvernanţii trebuie să inducă motivaţii pentru diminuarea externalităţilor în
direcţia stimulării agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea poluării.
Motivaţiile prezintă pe de o parte, un aspect pozitiv sub forma subvenţiilor sau, pe
de altă parte, negative prin penalizări şi taxări contravenţionale.
a) Subvenţiile au rolul de a reduce nivelul de externalitate prin diverse
avantaje de ordin financiar pe care le primesc agenţii economici.
Avantajul subvenţiilor permite statului să poată obţine o distribuţie eficientă
a externalităţilor, fără să recurgă la cheltuieli suplimentare de informare cu privire la
modalităţilor practice de diminuare a poluării; cheltuielile rămân în sarcina agentului
economic beneficiar de subvenţie.
În condiţiile schimbării tehnologiei de fabricaţie şi a reducerii costurilor, firmele au
tendinţa de a adopta nivelul externalităţii spre o soluţie optimă fără nici o intervenţie
suplimentară din partea guvernanţilor.
b) Taxarea sau penalizarea implică realizarea de plăţi de către producătorii
sau firmele care generează poluare. De regulă prin impunerea de taxe, agenţii
poluanţi conştientizează motivaţia reducerii emiterii de poluanţi întrucât costurile
proprii se majorează prin includerea acestor costuri sociale ale poluării.
Nivelul taxelor trebuie să fie riguros determinat pentru a realiza o formă de
control al externalităţii. Când nivelul taxelor este scăzut, agenţii economici acceptă
penalizarea cu uşurinţă, iar dacă taxele sunt mari există riscul diminuării forţate a
producţiei, mergând până la reprofilarea acestor agenţi economici.
Practicarea taxelor pentru poluare trebuie să reflecte costul social real de care
depinde producţia realizată, ciclurile de producţie, caracteristicile, timpul alocat şi
amplasarea, etc.
În consecinţă, controlul externalităţii exprimă preocuparea complexă a puterii
publice prin diverse decizii la nivelul economiei de piaţă.
Diversitatea formelor de control implică, în funcţie de tipul factorilor
economici, mai mult sau mai puţin, avantaje economice.
139
În concluzie, societatea modernă caută căi şi metode eficiente de înlăturare sau de
reducere a efectelor provocate de externalităţi prin internalizarea efectelor externe
ale acestora.
Internalizarea externalităţilor negative înseamnă realizarea unui cadru legislativ
coerent, înfiinţarea de instituţii abilitate care să silească producătorii de externalităţi
negative la anumite reguli de conduită, să pună pe picior de egalitate costurile şi
beneficiile sociale cu costurile şi beneficiile private.
Din experienţa internaţională, cele mai eficiente căi de internalizare a
externalităţilor negative sunt realizate prin măsuri de corecţie ale guvernelor centrale
asupra activităţilor pieţelor libere. Dintre acestea menţionăm:
 instituirea de amenzi ce trebuie aplicate producătorului de externalităţi
negative;
 stimularea agenţilor economici ce produc externalităţi pozitive prin subvenţii;
 impunerea de taxe şi impozite cu scopul de a aduce costurile private la nivelul
costurilor sociale;
 unirea agenţilor economici producători de externalitate cu cei ce sunt
receptorii acestui efect.
Care sunt modalităţile de intervenţie guvernamentale în cazul externalităţilor?
1. Conceptul şi formele externalităţilor. Teorema lui Coase.

2. Analiza externalităţilor.
3. Impactul factorilor de mediu asupra economiei.
4. Echilibrul în condiţii de externalitate.
5. Nivelul optim de externalitate.
6. Controlul externalităţilor – reglementare şi efecte.


1. Externalităţile au apărut ca o consecinţă generată de:
a) interdependenţele care se manifestă între funcţia de utilitate şi funcţia de
producţie, exprimată de relaţia dintre consumator şi producător;
02:30
b) dependenţele care se manifestă între funcţia de utilitate şi funcţia de
c) interdependenţele care se manifestă între funcţia de consum şi funcţia de
d) interdependenţele care se manifestă între funcţia de utilitate şi funcţia de
consum, exprimată de relaţia dintre consumator şi producător.
2. Externalităţile marginale se manifestă:

a) prin activităţii generatoare de externalitate care influenţează producţia sau
utilitatea resimţită de agenţii afectaţi;
140
b) ca producţia sau utilitatea resimţită de agenţii afectaţi;
c) ca o schimbare a activităţii generatoare de externalitate care influenţează
consumul sau utilitatea resimţită de populaţie;
d) ca o schimbare a activităţii generatoare de externalitate care influenţează
producţia sau utilitatea resimţită de agenţii afectaţi.
3. În conformitate cu teorema lui Coase alocarea resurselor se bazează:

a) pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de
proprietate;
b) pe creşterea costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de
proprietate;
c) pe inexistenţa costurilor de tranzacţie şi pe exercitarea drepturilor de
coproprietate;
d) pe inexistenţa costurilor de producţie şi pe exercitarea drepturilor de
proprietate.
4. Externalitatea pozitivă reprezintă:

a) acţiunea unui nerezident ale cărui efecte se extind sub forma generării de
avantaje asupra altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei;
b) acţiunea unui agent bancar ale cărui efecte se extind sub forma generării de
avantaje asupra altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei;
c) acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării
de avantaje asupra altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei;
d) acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării
de neajunsuri asupra altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei.
5. Externalitatea negativă reprezintă:

a) acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării
de costuri suplimentare societăţii în ansamblul ei;
b) acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării
de costuri suplimentare altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei;
c) acţiunea unui agent economic ale cărui efecte se extind sub forma generării
de beneficii suplimentare altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul
ei;
d) acţiunea unui rezident ale cărui efecte se extind sub forma generării de
costuri mai mici altor agenţi economici sau societăţii în ansamblul ei.
6. Decalajul existent între costul social marginal şi costul privat marginal arată că:
a) există o externalitate în economie;
b) există o creştere a PIB în economie;
c) există o externalitate în economia publică;
d) există o externalitate datorată contradicţiei ;
7. Producătorii generează:
a) externalitate mai mare cu cât nivelul consumului sau al activităţilor este mai
ridicat;
b) externalitate mai mare cu cât nivelul producţiei sau al activităţilor este mai
ridicat;
c) externalitate mai mare cu cât nivelul producţiei sau al activităţilor este mai
scăzut;
d) externalitate mai mică cu cât nivelul producţiei sau al activităţilor este mai
ridicat.
141
8. Costurile şi beneficiile generate de acţiunile legate de diminuarea externalităţilor,
sunt:
a) estimate cu precizie, deoarece deciziile politice se bazează mai ales pe unele
aproximări ale costurilor şi beneficiilor;
b) greu de estimat cu precizie, deoarece deciziile politice se bazează mai ales pe
analize exacte ale costurilor şi beneficiilor;
c) greu de estimat cu precizie, deoarece deciziile politice se bazează mai ales pe
unele aproximări ale costurilor şi beneficiilor;
d) greu de estimat cu precizie, deoarece deciziile economice se bazează mai ales
pe unele aproximări ale costurilor şi beneficiilor sociale.
9. Controlul externalităţii exprimă:

a) preocuparea complexă a puterii private prin diverse decizii la nivelul
economiei de piaţă;
b) preocuparea complexă a puterii locale prin diverse decizii la nivelul
economiei de piaţă;
c) preocuparea complexă a puterii publice prin diverse decizii la nivelul
economiei centralizate;
d) preocuparea complexă a puterii publice prin diverse decizii la nivelul
economiei de piaţă.
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. d; 3. a; 4. c; 5. b; 6. a; 7. b; 8.
c; 9. d.
9.10 Rezumat
Externalităţile au apărut ca o consecinţă generată de interdependenţele care

se manifestă între funcţia de utilitate şi funcţia de producţie, exprimată de
relaţia dintre consumator şi producător;
Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei. Acestea se explică prin
incapacitatea pieţei de a respecta drepturile de proprietate;
Externalităţile exprimă diferenţa dintre costurile sau avantajele economice
înregistrate la nivel de agent economic şi costurile sau avantajele sociale
manifestate în societate;
02:50 Externalitatea pozitivă reprezintă acţiunea unui agent economic ale cărui
efecte se extind sub forma generării de avantaje asupra altor agenţi
economici sau societăţii în ansamblul ei;
Externalitatea negativă reprezintă acţiunea unui agent economic ale cărui
efecte se extind sub forma generării de costuri suplimentare altor agenţi
economici sau societăţii în ansamblul ei;
Este dificil de a stabili soluţia eficientă a condiţiilor de externalitate,
deoarece costul marginal al diminuării acesteia trebuie să echivaleze cu
beneficiul marginal al acţiunii întreprinse;
Producătorii generează o externalitate mai mare cu cât nivelul producţiei sau
al activităţilor este mai ridicat;
Factorii politici adoptă decizii de diminuare a externalităţilor negative,
acordând prioritate realizării unor costuri minime, dualizând raportul cost-
beneficiu pe baza unor considerente justificate de argumente economice, dar
142
uneori ele sunt motivate şi sub aspect etic;
Guvernanţii trebuie să inducă motivaţii pentru diminuarea externalităţilor în
direcţia stimulării agenţilor economici de a fi preocupaţi de reducerea
poluării. Motivaţiile prezintă pe de o parte, un aspect pozitiv sub forma
subvenţiilor sau, pe de altă parte, negative prin penalizări şi taxări
contravenţionale
9.11. Bibliografie
2011;
Bucureşti,1998;
Ed.Ankarom,1997;
Bucureşti, 2002;
 Profiroiu Alina – Economia sectorului public, Ed. Economică, 2001.
 Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public policy, Scott, Foresman
and Company, Illinois;
 Arrow, K., J. Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New
York, 1963;
 Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses,
Paris;
 Manda Corneliu, Drept administrativ - tratat elementar, Ed. Lumina Lex ,
2001;
143
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. TEORIA ALEGERII PUBLICE
Cuprins
10.1. Obiective
10.3. Elementele opţiunii publice
10.4. Alegerea publică folosind analiza cost-beneficiu
10.5. Decizii bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii
10.6. Alegerea privată în raport cu alegerea publică
10.7. Factorii determinanţi ai alegerii publice
10.10. Rezumat
10.11. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 Teoria alegerii publice. Ca urmare a parcurgerii acestei
unităţi veţi putea să înţelegeţi elementele opţiunii publice, veţi putea a să
familiarizaţi cu modalităţi de alegere publică folosind analiza cost-beneficiu, să
înţelegeţi deciziile bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii, diferenţele dintre
alegerea publică şi cea privată, principalii factori ce determina alegerea publică.
 Vă însuşiți conceptele teoriei alegerii publice;
 Înţelegeți alegerile publice;
 Vă Însuşiți teoriile privind deciziile publice.
10.3. Elementele opţiunii publice
Într-un sistem al economiei de piaţă, viaţa economică are la bază reguli de

care trebuie să ţină seama agenţii economici. În principal, legile specifice
00:00 mecanismelor economiei de piaţă integrează următoarele elemente: cerere, ofertă,
preţ, concurenţă. La nivelul pieţei aceste elemente se manifestă variabil, generând
insatisfacţii participanţilor la viaţa economică în calitate de producători, comercianţi
şi consumatori. În activitatea economică intervenţia statului asigură, în beneficiul
societăţii, bunuri publice, evitând perturbările pieţei prin sistemul de preţuri care
influenţează mai mult sau mai puţin interesele agenţilor economici.
Administrarea cât mai judicioasă a resurselor economice în scopul
satisfacerii celor mai multe nevoi sociale, alegerea publică, indiferent că se
manifestă în sectorul privat sau public, apare în fapt ca necesitate a limitării
resurselor.
În activitatea economică utilizarea resurselor este intrată sub incidenţa procesului
decizional concretizat, de regulă, într-o alegere.
La nivelul pieţei contradicţia manifestată între nevoi-resurse,
determină ca decizia economică să fie rezultanta unei alegeri între diverse variante
de valorificare a resurselor, în funcţie de anumite obiective stabilite şi de criterii
metodice. Caracterul limitat al resurselor generează utilizarea mai multor surse care
implică automat diminuare volumului unor resurse în anumite domenii de activitate.
Piaţa liberă implică diverse combinaţii ale producţiei sau activităţii ce se pot realiza
144
în cadrul aceluiaşi volum de resurse, evidenţiind flexibilitatea posibilităţilor de
producţie 81.
În principal alegerea are următoarele caracteristici:
 reflectă contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi;
 procesul decizional presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.
În orice domeniu şi sector de activitate apare contradicţia dintre necesităţi şi
posibilităţi, mai ales dacă considerăm nevoile nelimitate.
La nivel individual în mod firesc pot fi satisfăcute una sau mai multe nevoi,
atunci când se atinge pragul de saturaţie şi utilitatea marginală este zero. Pentru un
individ tip cu nevoi infinite şi altul tip care consideră că n-are nevoie de nimic, ar
trebui să existe o infinitate de resurse, ceea ce este o imposibilitate. Raportul dintre
nevoi-resurse este supra-unitar, indiferent de sectorul de activitate şi de persoana
care îl vizează la un moment dat.
În procesul decizional înregistrăm o succesiune de faze prin care se adoptă o
decizie utilizându-se unele criterii care stau la baza comparării unor alternative de
valorificare a resurselor în scopul înfăptuirii obiectivelor preconizate de decizia de
alegere a celei mai bune alternative.
Raţionamentul alegerii în sectorul privat este valabil şi pentru sectorul public,
unde şi aici resursele destinate au un caracter limitat. De pildă, investiţia în domeniul
asistenţei sociale sau în învăţământ este concurentă cu investiţia din transporturi sau
amenajarea parcurilor publice, dat fiind volumul limitat al resurselor.
Alegerea publică prezintă, în schimb, unele caracteristici care nu se regăsesc
în cea privată:
1. alegerea are un caracter colectiv, de unde rezultă că decizia publică
este adoptată de guverne sau grupuri de autoritate decizională în sfera
sectorului public;
2. alegerea se caracterizează prin aşa-zisul optimul Pareto. Acest tip de
alegere se manifestă atunci când alocarea resurselor se face în direcţia
creşterii gradului lor de valorificare la nivel individual fără a diminua
satisfacţia nevoilor altor indivizi.
1. Prin caracterul său colectiv, alegerea publică devine în aceste condiţii o
alegere socială. În ce măsură alegerea publică reflectă preferinţele individuale, a fost
şi este o preocupare pe plan teoretic a economiştilor, cunoscând că avuţia naţională
sau bunăstarea apare ca o funcţie a modului de alocare a resurselor, a nivelului de
utilitate pe care le resimt indivizii. Pentru alegerea publică avuţia naţională stă la
baza regulii decizionale, prin care aceasta devine rezonabilă atunci când sunt
îndeplinite criteriile următoare 82:
• existenţa unei raţionalităţi colective în funcţie de care are loc alegerea, fără a
neglija preferinţele individuale;
• aplicarea principiului Pareto, conform căruia dacă fiecare individ preferă
situaţia A faţă de B, atunci varianta A este evaluată a fi superioară faţă de B la
scară socială;
• independenţa alternativelor nesemnificative unde alegerea socială din mai
multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la
respectivele alternative. De pildă, dacă alternativele supuse analizei sunt A,B
şi C, contează preferinţele indivizilor faţă de acestea, reacţiile lor devin
nesemnificative pentru alte situaţii;
• existenţa non-dominaţiei, ceea ce presupune că nu există nici un individ care
prin preferinţele lui să domine şi să dicteze automat preferinţele lui altora.
81
Magdalena Platis, op. Cit. p. 112
82
Arrow, K., J. Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963
145
Realitatea evidenţiază că aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de
nici o regulă sau decizie, cunoscută sub denumirea de teorema imposibilităţii. În
consecinţă, alegerea publică nu poate satisface toate persoanele, deci apare ca
imperfectă. În sfera economiei de piaţă, alegerea publică se înscrie în zona
„posibilului”, unde cel puţin un criteriu din cele menţionate, este mai puţin
satisfăcut.
2. În situaţia optimului Pareto poate fi ameliorată alocarea resurselor,
asigurând creşterea satisfacţiei unui individ fără ca altul să resimtă diminuarea
acesteia. Comparativ cu varianta tradiţională, curba posibilităţilor de producţie
funcţionează, pe baza criteriului Pareto, în sensul că o persoană obţine o satisfacţie
suplimentară pe baza efortului alteia, în condiţiile în care volumul resurselor rămâne
neschimbat.
Prin acest criteriu intervine principiul echităţii distribuite şi testul de
compensare, realizându-se repartiţia justă a producţiei, inclusiv a avuţiei între
indivizi. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o
tranzacţie, în practică compensarea nu se întâlneşte, iar distribuţia echităţii se
manifestă prin intervenţia puterii publice.
După cum se ştie, optimul Pareto este generat de regula triplelor rate
marginale, după cum urmează:
 rata marginală a substituţiei în consum prin care un consumator poate
schimba un bun cu altul fără a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a
utilităţii. Bunurile substituibile în consum se situează pe aceiaşi curbă de indiferenţă.
Rata acestora este similară pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele două bunuri;
 rata marginală de substituţie tehnică exprimă raportul de înlocuire a
unui factor de producţie cu altul, fără a modifica nivelul producţiei. Aceasta se aplică
în condiţiile minimizării costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul
mai ieftin, aplicându-se oriunde ar fi factorii de producţie utilizaţi;
 rata marginală de transformare exprimă raportul în care se renunţă, într-
o economie, la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Rata
aceasta trebuie să fie egală cu rata marginală de substituţie în consum a celor două
bunuri.
Rezultă în consecinţă că alegerea publică este o opţiune socială pe baza unei
decizii colective, constând într-o alegere a mai multor persoane cu privire la bunurile
publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care afectează comportamentul unor
grupuri sau categorii sociale. Alegerea publică are trăsături generale legate de
contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional (decident, executant,
mediu ambiant), iar ca trăsături specifice, caracterul colectiv şi optimul Pareto.
Buchanan şi Tullock (1962) consideră că teoria alegerii publice reprezintă
aplicarea individualismului metodologic în analiza principalelor procese politice 83.
Astfel, prin utilizarea instrumentelor de analiză economică, teoria alegerii publice
studiază procesul politic democratic pe baza intereselor şi comportamentelor
actorilor politici implicaţi (votanţi, consumatori de bunuri publice, funcţionari
guvernamentali, reprezentanţi aleşi la diferite nivele, membrii diverselor partide
politice).
Care sunt principalele caracteristici ale alegerii publice?
83
James Buchanan, Gordon Tullock – Calcului consensului. Bazele logice ale democraţiei constituţionale , Editura
Expert, Bucuresti, 1995
qe 146
10.4. Alegerea publică folosind analiza cost-beneficiu
Frecvent decizia publică apare în formă de decizie politică, fiind un factor

hotărâtor referitor la domeniile şi sectoarele de implicare guvernamentală.
„Public choice” reprezintă o şcoală creată din nevoia de a înţelege statul ca
00:35 agent economic care fixează regulile jocului economic – stat care este simultan
arbitru şi jucător. Promotorii „public choice” sunt economişti şi politologi americani,
în special de la universitatea Rochester şi de la Virginia Polytechnic Institute. Cei
mai reprezentativi sunt J. Buchanan (Premiul Nobel pentru Economie - 1986) şi G.
Tullock.
Curentul „public choice” consideră că piaţa are puncte slabe pentru că
efectele externe sunt greşit considerate în analiza pieţei. Teoria alegerii publice
consideră şi acceptă că piaţa este imperfectă, dar acest fapt nu implică obligatoriu o
intervenţie sporită a statului. Teoria „public choice” are ca scop descoperirea
conexiunii dintre comportamentul indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi
comportamentul aceloraşi indivizi când aceştia acţionează pe piaţa politică.
Alegerea publică într-o societate democratică se realizează în interesul
majorităţii, influenţând eficienţa economică a vieţii sociale. Sub aspect acţional
intervenţia publică este necesară pentru ameliorarea rezultatelor economice, însă nu
putem exclude situaţia care face posibilă înrăutăţirea situaţiei economice ca urmare a
unei intervenţii publice. În consecinţă, procesul decizional trebuie să se supună şi la
acest nivel unei analize de tipul raportului cost-beneficiu.
În timp ce în sectorul privat deciziile urmăresc maximizarea profitului şi
creşterea producţiei având la bază relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal,
relaţia trebuie regăsită şi pentru deciziile publice.
În cazul deciziei publice fiecare membru al grupului are propriile preferinţe
în legătură cu o mulţime de alternative. În această situaţie, beneficiul marginal
trebuie să depăşească sau cel puţin să egaleze costul marginal pe care îl presupune o
anumită acţiune publică. De pildă, dacă un proiect guvernamental aduce venituri
societăţii de 8 mil. lei şi costă 6 mil. lei, atunci aplicarea se justifică sub aspect
economic. Dimpotrivă, o acţiune publică având drept efect un venit de 5 mil. lei în
condiţiile efectuării unor cheltuieli de 8 mil. lei, aplicarea acestui proiect nu se
justifică pe plan economic.
Cheltuielile publice, în practică însă, nu se realizează totdeauna pe baza
analizei raportului cost-beneficiu, astfel că apare dificilă evaluarea eforturilor
financiare şi a efectelor economice. De pildă, decizia guvernamentală de a construi o
autostradă este un proces complex, care reglementează transportul şi ieftineşte
costurile de transport. Din acest tip de construcţie apar, evident, avantaje şi
dezavantaje, unde costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, iar
beneficiile se răsfrâng asupra altora.
Deci, analiza raportului cost-benficiu în domeniul alegerii publice ignoră
două aspecte esenţiale ale societăţii referitoare la: distribuţia veniturilor şi echitatea
socială.
Dacă în sectorul privat, piaţa este mecanismul care reglementează
funcţionarea agenţilor economici, în sectorul public, piaţa nu mai joacă un rol
reglator în funcţionarea economiei. De pildă, dacă o firmă privată produce un bun
necesar societăţii, însă îl poate vinde pe piaţă la un preţ inferior costului său, atunci
firma respectivă are pierderi.
Supravieţuirea firmei presupune în timp schimbarea profilului de producţie
sau, ca firma să treacă la efectuarea altor activităţi generatoare de câştig suficient de
mare pentru acoperirea pierderilor înregistrate.
Pentru sectorul public, intervenţia publică îşi propune să evite sau să
147
amelioreze anumite dezechilibre ale raportului cerere-ofertă pe piaţă.
Din această situaţie nu rezultă nici o garanţie că beneficiile vor depăşi
costurile.
Deciziile publice se bazează pe un alt raţionament decât cel privat bazat pe
corelaţia dintre cost-câştig. Alegerea publică în societăţile democratice se realizează
prin intermediul regulii majorităţii. Neajunsurile acestei reguli sunt generate de lipsa
implicării unei părţi a populaţiei sau a comunităţii pe care o vizează decizia
respectivă, evitând exprimarea opiniei individuale.
Prin regula majorităţii deciziile au la bază sistemul de votare unde alegerea
presupune obţinerea a 50% dintre votanţi. De regulă, acest procent nu coincide cu
acelaşi procent din persoanele cu drept de vot, ceea ce determină ulterior
nemulţumiri care se răsfrâng asupra deciziei adoptate. Intervenţia publică nu
presupune o motivare suficientă pentru fiecare persoană deoarece aceasta nu-şi poate
exprima opinia în legătură cu decizia respectivă.
În exprimarea voinţei de vot, pe lângă factori întâmplători şi subiectivi, apare
absenteismul şi ignoranţa raţională care are un suport economic individual, având la
bază relaţia cost-câştig, dar acest aspect nu poate fi invocat de factorii politici în
determinarea alegerii publice. Factorii politici, de regulă, apelează la argumente
emoţionale de tipul datoriei cetăţeneşti sau a conştiinţei publice.
În consecinţă, alegerea publică deşi se sprijină pe analiza economică, implicaţiile
sale depăşesc sfera economică, bazându-se pe reguli specifice legate de regula
majorităţii şi a dezideratelor umaniste.
Analiza cost-beneficiu în sectorul public urmăreşte efectul acţiunii
guvernamentale asupra prosperităţii societăţii în ansamblu, luând în considerare
aspectele de ordin etic şi de eficienţă în evaluarea economică a proiectelor adoptate.
La nivelul sectorului public elementele de bază ale analizei cost-beneficiu se
caracterizează prin aspectele următoare:
 prin resursele economice necesare unui proiect public care presupune
costuri în afara cheltuielilor publice, ale societăţii şi beneficii ce se răsfrâng asupra
comunităţii.
 prin caracteristicile programului public: durată, importanţă şi natură
politică.
Intervenţia publică comportă în funcţie de importanţă mai multe alternative
practice pentru obţinerea de economii prin valorificarea variantei cu cele mai mici
costuri. Susţinerea unui proiect capătă amploare în condiţiile controverselor politice,
atunci când apar interese pro şi contra, ceea ce implică o analiză sistematică cu
argumente temeinice în vederea realizării proiectului propus.
 dubla analiză cost-beneficiu anti şi post factum. Prin definiţie orice proiect
public implică costuri şi beneficii iar decizia de amânare sau renunţare la respectivul
proiect generează, de asemenea, costuri şi beneficii. În funcţie de aceste situaţii
trebuie evaluate costurile şi beneficiile din perspectiva societăţii, a potenţialităţilor
pe care le poate genera proiectul iniţiat. Evident, costurile proiectului nu trebuie
privite numai ca oportunitate monetară. De pildă, proiectul de a atrage mai mulţi
turişti pe litoral poate genera şi unele dezavantaje pentru comunitatea respectivă prin
aglomeraţia traficului urban, afectând pozitiv sau negativ şi locuitorii din zonele
limitrofe litoralului. Deci, atât costurile, cât şi beneficiile nu trebuie evaluate numai
sub aspect monetar, ci întotdeauna resursele create sau consumate urmează să se
distribuie la nivel individual printr-un cost de transfer.
Similar, beneficiile ne fiind numai monetare şi reale întotdeauna, ele apar ca
beneficii de transfer. De pildă, o sală de sport pentru un liceu în care sectorul public
a investit, generează beneficii societăţii. Astfel, taxa de intrare la spectacole pentru
acoperirea cheltuielilor de construcţie, implică faptul că beneficiile acestei acţiuni
148
sunt transferate de la spectatori la plătitorii de impozite care au contribuit la
asigurarea fondului public.
 analiza în contextul factorului timp. De regulă, costurile şi beneficiile
trebuie identificate şi în funcţie de durata timpului. De pildă, amenajarea unei parcări
pare a fi mai avantajoasă dacă este realizată de un investitor privat decât de sectorul
public, care ar investi din fonduri publice. Pe termen lung, taxele de parcare ar fi
superioare dacă proprietarul ar fi o firmă privată, decât în situaţia în care parcarea se
află în proprietatea publică.
 analiza comparată a mai multor acţiuni similare. Analiza relaţiei cost-
beneficiu se realizează mai eficient dacă se compară proiectul iniţial cu altele
similare deja devenite funcţionale.
 consideraţiile etice. În realitate nu există programe publice care să afecteze
pozitiv sau negativ toţi membrii unei comunităţi în mod egal, unde costurile şi
beneficiile transferate în procesul de distribuţie evidenţiază acest aspect. Astfel se
explică de ce multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar atunci când
beneficiile totale depăşesc costurile antrenate în proiectul respectiv. Indiferent de
natura intervenţiei publice, dacă modifică procesul distribuţiei în societate sau nu-l
modifică, implicaţiile etice există ca atare.
Pentru a identifica implicaţiile unui proiect public pe plan etic, se impun
următoarele:
 identificarea grupurilor de populaţie care recepţionează fiecare avantaj şi
suportă fiecare categorie de cost;
 cuantificarea impactului acţiunii publice asupra fiecărui grup în măsura
posibilului;
 depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra resurselor de
aplicare a programului public.
În consecinţă, analiza relaţiei cost-beneficiu aplicată problematicii sectorului
public, nu implică o soluţie unică, clară, similar deciziilor de ordin privat, însă
această analiză susţine procesul decizional şi reprezintă un punct de pornire în
alegerea publică.
Care sunt elementele analizei cost-beneficiu?
10.5. Decizii bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii
Din perspectiva diverselor aspecte ale vieţii social-economice, decizia

colectivă este necesară pentru a cunoaşte ce bunuri trebuie produse în sectorul public
01:00 şi în ce cantităţi. De asemenea, prin ce modalităţi acţiunile guvernamentale pot
corecta externalităţile şi cum poate fi reglementat sistemul de distribuţie a veniturilor
prin impozite şi taxe, ceea ce implică o decizie colectivă.
Într-o societate democratică cu economie de piaţă funcţională, decizia
publică are la bază voinţa majorităţii exprimată prin vot: aşa cum apare cel mai clar
în zona politicului. Astfel, într-o democraţia directă - cetăţenii votează în mod direct
o anumită alternativă, iar într-o democraţia reprezentativă - unii cetăţeni sunt aleşi
(printr-o procedură de votare bazată pe principiul majorităţii) pentru a reprezenta
interesele celor care i-au ales.
Într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, „The Calculus of
Consent"(1962) 84 Buchanan şi Tullock au dezvoltat teza după care procedura
84
James Buchanan, Gordon Tullock – op.cit.
149
majoritară nu este perfectă. J. Buchanan în „The Limits of Liberty" (1975) afirmă că
sistemul majoritar de vot nu permite în mod necesar adoptarea hotărârilor care
corespund condiţiilor eficacităţii sociale 85. Fenomenul pieţei politice (logrolling)
conduce la adoptarea de reglementări ale căror costuri sociale sunt mai mari decât
câştigurile sau pierderile realizate, iar costul măsurilor propuse este dispersat către
un număr mare cetăţeni, în timp ce beneficiul social se concentrează la un număr mic
de votanţi. Grupurile de presiune politică acţionează astfel încât efectele pozitive să
fie foarte vizibile publicului votant, iar cele negative să fie greu sesizabile, mărind
astfel cheltuielile nejustificate ale sectorului public. J. Buchanan se arată partizanul
unei democraţii temperate, cu instituţii solide şi autonomie relativă faţă de
intervenţia grupurilor de presiune politică. În concluzie, analiza rezultatelor
democraţiei este sinonimă cu analiza eficienţei sistemului de vot.
La rândul său, G. Tullock a urmărit două teme majore de cercetare: teoria
alegătorului median şi analiza economică a birocraţiei. G. Tullock susţine un model
ce pleacă de la ipoteza conform căreia alegătorul (votantul) median este cel care
influenţează rezultatul final. Tullock (analizând un sistem simplificat – bazat pe trei
alegători potenţiali) demonstrează că preferinţele alegătorului median coincid cu
punctul unde insatisfacţia este cea mai redusă. G. Tullock utilizează acest model
pentru analiza activităţii partidelor politice al căror obiectiv primordial este
realegerea, iar pentru atingerea acestui deziderat trebuie să-şi elaboreze programe
economice şi sociale sustenabile. Conform teoriei, într-un sistem politic bipartit
tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai
multă dexteritate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi parteneri politici este
mai puţin vizibilă. Poziţia partidelor politice în acest caz se îndepărtează tot mai
mult una de alta - cu cât numărul de partide aflate în competiţie creşte.
Într-un sistem politic democratic, liderii politici oferă societăţii programe
politice alternative, cetăţenii alegând pe cele ce reprezintă interesul public al
colectivităţii. Prin vot sunt eliminate toate programele care nu corespund intereselor
generale ale populaţiei, unde periodic cetăţenii, la nivel local şi central, exercită
votul lor direct.
Din punct de vedere al comportamentului politic şi al intereselor colective s-
au conturat două teorii, după cum urmează:
 Teoria economică a politicii;
 Teoria maximizării avuţiei sociale.
Teoria economică a politicii 86 exprimă comportamentul politic prin care
votanţii sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi.
Prin scrutinul electoral, cetăţenii optează pentru un partid politic care, cred ei, că este
capabil să le asigure prin activitatea guvernamentală cea mai mare utilitate, iar
partidele oferă politici care să atragă voturile celor mai mulţi alegători.
Teoria maximizării avuţiei sociale vizează acţiunea politicienilor de a
ocupa un loc în sfera politică prin care să urgenteze politicile lor de îmbunătăţire a
vieţii sociale. De regulă, aceste politici promovate exprimă o medie a preferinţelor
cetăţenilor la vot, care vizează activitatea de producţie şi câştigul satisfacerii
intereselor de consum. Rezultă că la baza orientării politicii guvernamentale stă
recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum, deci legate
de asigurarea locurilor de muncă şi de remunerarea echitabilă a muncii.
Alegerea colectivă se exprimă prin votul majorităţii care are la bază regula
unanimităţii de adoptare a deciziei, regulă destul de costisitoare sub aspect material,
dar şi a timpului consumat pentru aplicarea ei, atrăgând echilibrarea optimului
85
James Buchanan - Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, Institutul European, Bucuresti, 1997
86
The Dictionary of Modern Economics, Mac Millan Reference Books, 1981, p. 124
150
Pareto.
În cazul sistemului bazat pe majoritatea simplă constatăm uneori lipsa
eficienţei generată de conflictele care îngreunează adoptarea unei decizii. Aceste
situaţii apar în cazul ambiguităţilor exprimate de votanţi în ceea ce priveşte
alternativele posibile, unde există o diversitate de opinii care perturbă interesul
comun al participanţilor la vot.
Conflictul generat de sistemul majorităţii simple este cunoscut sub
denumirea de paradoxul votării, demonstrat prin teoria deciziilor.
Acest cerc vicios se poate soluţiona prin mai multe metode considerate
alternative la votul majoritar, respectiv:
o votul de aprobare reprezintă o formă a procesului decizional în care fiecare
cetăţean votează pentru fiecare set de alternative, exprimându-şi acordul.
Varianta care cumulează cele mai multe voturi de aprobare devine cea aleasă,
evitându-se, astfel, paradoxul votării;
o votul total constituie o formă de decizie colectivă în care fiecare cetăţean
indică varianta cea mai puţin preferată. Astfel, va fi eliminată alternativa
evaluată cel mai slab de către votanţi, procesul repetându-se până rămâne o
singură alternativă, considerată cea favorabilă:
o votul prin puncte reprezintă forma de decizie colectivă în care fiecare
cetăţean participă la alegere cu acelaşi număr de puncte pe care este liber să le
repartizeze cum consideră că este mai favorabil pentru evaluarea alegerilor
alternative, alocând toate punctele variantei celei mai importante sau atribuind
în mod egal punctele tuturor alternativelor;
o evaluarea Borda 87 reprezintă o formă a alegerii colective în care fiecare
votant acordă un număr de puncte mai multor alternative, încât cea mai bună
primeşte maximum de puncte, iar cea mai puţin preferată este apreciată cu
nota minimă (1). Punctele acordate de fiecare participant la vot sunt adunate,
urmând să fie aleasă cea care însumează cel mai ridicat punctaj;
criteriul Condorcet 88 reprezintă o metodă de alegere colectivă în care
varianta aleasă este cea unde sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea
preferată de fiecare dată;
o regula pluralismului este metoda de alegere colectivă unde se optează pentru
varianta apreciată ca prima preferinţă de cei mai mulţi votanţi, ignorându-se
preferinţele alegătorilor pentru restul variantelor;
o votul schimbat apare atunci când, în practică, paradoxul votării se elimină
adesea prin schimbarea voturilor, astfel încât un cetăţean acceptă decizia sau
preferinţa altui cetăţean în condiţiile în care acesta să-i sprijine propria alegere
într-o situaţie similară, vizată de o problemă ulterioară.
În concluzie, punctele slabe ale principiului votului majoritar ar fi
următoarele:
87
Jean Charles de Borda (1733-1799) matematician, fizician şi astronom francez. Borda a inventat un sistem de vot -
metoda Borda. Ca un contemporan al Marchizul de Condorcet, s-a angajat în multe dezbateri academice cu privire la
sistemul de vot.
88
Marie Jean Antoine Nicolas de Caritat, marchiz de Condorcet, (1743- 1794) - filosof, pedagog, matematician,
politolog, economist şi om politic francez. În operele sale, (Eseu despre aplicarea analizei la probabilitatea deciziilor
luate în pluralitatea voturilor; Eseu despre constituţia şi funcţiile adunărilor provinciale; Despre alegeri), Condorcet
studiază reprezentativitatea sistemelor de vot. El demonstrează că votul pluralist poate foarte bine să nu reprezinte
dorinţele alegătorilor îndată ce primul candidat nu primeşte mai mult de jumătate din numărul voturilor. El propune
propriul său sistem de vot, metoda Condorcet, deşi puţin realizabilă la scară mare. Nicolas de Condorcet pune în
evidenţă o falie în propriul său sistem de vot - paradoxul lui Condorcet - care dovedeşte imposibilitatea, în sistemul
imaginat de el, de a degaja cu certitudine o voinţă generală pornind de la suma voinţelor individuale. La rândul său,
Kenneth Arrow va dovedi, în consecinţă, că această imposibilitate este inerentă oricărui sistem de vot: Teorema
imposibilităţii.
151
 Rezultate intranzitive şi ciclice/instabile;
 Indecizie: cu mai mult de doi candidaţi, nici un candidat nu este sigur că va
câştiga mai mult de 50% din voturi;
 Susceptibilitate de manipulare strategică;
 Ineficienţă Pareto.
În urma schimbării voturilor costul suportat de cetăţeanul care a cedat votul în
schimbul satisfacerii unui alt interes, să fie mai mare decât beneficiul interesului
propriu, înregistrându-se cunoscuta pierdere socială.
Să ne reamintim...
Grupurile de presiune politică acţionează astfel încât efectele pozitive să fie
foarte vizibile publicului votant, iar cele negative să fie greu sesizabile, mărind astfel
cheltuielile nejustificate ale sectorului public.
Realizaţi un eseu cu titlul „Abordarea interesului personal versus abordarea interesul
public”.
10.6. Alegerea privată în raport cu alegerea publică
Alegerea privată acordă atenţie comportamentului consumatorului, care se

identifică sub forma maximizării utilităţii, consumului, satisfacţiei, alegerii sau
01:40 calităţii vieţii.
La baza motivaţiilor consumatorilor există mai multe modele comportamentale,
cum ar fi:
o comportamentul marshallian unde interesul propriu este considerat drept
premisa declanşării acţiunii individuale;
o comportamentul pavlovian unde acţiunile indivizilor sunt considerate un
răspuns la stimulii interni şi externi recepţionaţi, concretizaţi în corelaţia
stimul (aceiaşi nevoie) – acelaşi răspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea
„însuşirii”, respectiv a experimentării a noi produse;
o comportamentul freudian exprimă acţiunile consumatorului sub aspect
psihanalitic, prin formele simbolice şi funcţionale conferite de oameni unor
bunuri, generate de mobiluri neconştientizate nedeclarate;
o comportamentul weberian exprimă acţiunile umane ca efect al influenţelor
exercitate de mediul cultural şi social în care trăieşte individul. Acest
comportament se sprijină pe mai multe motivaţii, cu caracter logic deoarece
nu ignoră deciziile anterioare şi experienţa de consum, fenomenologic,
determinat de capacitatea individului de rezolvare a problemei de consum şi
mixt, în sensul influenţării de o multitudine de factori psihologici, sociologici,
etc.
Leo V Aspinwall 89 realizând o analiză comparativă amplă asupra
comportamentului consumatorului enunţă 5 caracteristici pe care consumatorul le
urmăreşte la o marfă:
o rata de înlocuire exprimă proporţia în care un bun cumpărat este
consumat în vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;
o marja brută exprimă diferenţa dintre costul produsului şi preţul de
vânzare încasat;
o capacitatea de ajustare exprimă posibilităţile de îmbunătăţire a mărfii
prin amploarea serviciilor ce se pot adăuga produsului, printr-o mai bună anticipare a
89
Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory in Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints,
Homewood III, Richard D. Irwin, Inc., pp. 633-643.
152
nevoilor consumatorilor;
o timpul de consum se referă la durata de folosire a bunului în funcţie de
care consumatorul are o satisfacţie aşteptată;
o timpul de căutare se referă la durata medie (ex. distanţa) de la locul
cumpărării până la cel al consumării produsului.
În funcţie de aceste caracteristici, bunurile capătă culori simbolice:
 bunurile „roşii” reprezintă mărfurile cu o rată înaltă de înlocuire şi o
marjă brută scăzută, cu o capacitate redusă de ajustare şi timp de
consum şi de căutare mic, în acest caz se înscriu produsele alimentare;
 bunurile „portocalii” reprezintă mărfurile care înregistrează nivele
medii la toate caracteristicile analizate, în această categorie se înscriu
produsele de îmbrăcăminte;
 bunurile „galbene” reprezintă mărfurile cu o rată scăzută de înlocuire
şi o marjă brută ridicată cu o capacitate mare de ajustare şi timp de
consum şi de căutare mare, în această categorie se înscriu bunurile de
folosinţă îndelungată.
Din acest sistem de evaluare pe bază de scală de la 0 la 100 de puncte rezultă că
fiecare caracteristică poate fi apreciată pentru orice bun economic, scorul minim
existând la mărfurile „roşii” şi maxime la cele „galbene”. Între periodicitatea de
manifestare a unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o corelaţie
evidentă 90:
Tabel 7 - Periodicitatea unei nevoi şi categoria de bun economic aferent
Nr. Nevoi economice ale Bunuri economice

crt individului necesare
1 Nevoi curente roşii
2 Nevoi periodice portocali
3 Nevoi rare galbene
Rezultă că în condiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul

stabileşte o ordine de priorităţi în procesul cumpărării, începând cu bunurile „roşii”,
cu utilitatea cea mai ridicată datorită caracteristicilor lor, respectiv destinaţiei de a
satisface nevoi curente.
După cum se ştie, indiferent de mobilul de cumpărare şi comportamentul
adoptat, consumatorul raţional vizează satisfacerea nevoilor prin consumul sau
utilizarea bunurilor care-i conferă cea mai mare satisfacţie sau utilitate.
Cumpărătorul, de regulă, preferă combinaţiile de bunuri care-i asigură satisfacţie,
înregistrând şi cea mai mare utilitate. Pornind de la recunoaşterea mai multor funcţii
de utilitate, cu mai multe niveluri de satisfacţie, înseamnă un volum de utilitate
pentru fiecare consumator.
90
Magdalena Platis op. Cit. p.126-127
153
Figura 24 - Volumul utilităţii pentru consumatorul raţional 91
În figura 24, alegerea consumatorului se limitează la bunurile A şi B, care

combinate diferit generează mai multe niveluri de satisfacţie (S1, S2, S3 etc). Din
aceste niveluri de satisfacţie se determină curbele de izoutilitate (prin proiecţia
orizontală a nivelurilor de utilitate), apărute sub forma cercurilor concentrice, în care
cercul din mijloc este de cea mai mare utilitate.
Figura 25 - Curbele de indiferenţă ale alegerii private 92
Curbele de indiferenţă din figura 25 evidenţiază indiferenţa corespunzătoare

nivelurilor de utilitate, combinaţiile de bunuri care generează satisfacţii diferite
consumatorului.
Consumatorul, de regulă, acţionează în adoptarea deciziei de consum în
funcţie de preţurile produselor şi veniturile alocate consumului. Restricţia bugetară
dată de funcţia bugetului limitează nivelul satisfacţiei, ce devine o utilitate publică
(figura 26).
91
Idem p.128
92
Idem p.128
154
Figura 26 – Restricţia bugetară
Din grafic rezultă că QA şi QB sunt cantităţile de bunuri A şi B pe care

consumatorul le poate alege, iar V, venitul maxim destinat consumului acestor două
bunuri, pe când PA şi PB sunt preţurile celor două produse.
Alegerea privată, în consecinţă, se adoptă în favoarea combinaţiei de bunuri
ce asigură o utilitate mare posibilă consumatorului, însă utilitatea fiind
corespunzătoare restricţiei bugetare (figura 27 evidenţiază intersecţia curbei
bugetului cu un anumit nivel de utilitate).
Figura 27 - Modelul alegerii private (utilitatea în raport de bugetul disponibil) 93
Alegerea publică adoptă o decizie printr-un proces mai complicat, deoarece

fiind de ordin colectiv, decidenţii analizează şi evaluează alternativele unei situaţii
prin prisma propriilor comportamente. Se cunoaşte că resursele sau fondurile nu sunt
suficiente, întrucât există o restricţie bugetară. De pildă, pentru construcţia unui
centru medical, având în componenţă mai multe secţii medicale, se poate alege între
două proiecte publice A şi B, unde restricţia bugetară n-are o formă liniară simplă,
ca în cazul alegerii private. Proiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu
altele, existând preferinţe ale unor diferite grupuri de oameni din societate, pentru a
opta faţă de un anumit proiect în detrimentul celuilalt. Între cele două proiecte A şi
B, opţiunile la nivelul societăţii sunt diferite în preferinţe.
În condiţiile figurii 28, volumul de resurse financiare pentru proiectul A sau
pentru B, societatea are nevoie de ambele investiţii. Dacă se investeşte mai mult în
93
Idem p.129
155
proiectul A, automat înseamnă mai puţin de investit în proiectul B şi invers, ceea ce
implică faptul că o rată de creştere a rezultatelor obţinute dintr-un proiect public nu
coincide cu rata de diminuare a efectelor celuilalt proiect unde se reduc fondurile
alocate. Legea randamentelor descrescătoare se aplică şi în contextul alegerii
publice. Pe măsură ce creşte investiţia în proiectul A, rezultatele sporesc într-un ritm
din ce în ce mai mic, iar pe măsură ce investiţia se diminuează în proiectul B,
rezultatele se reduc într-un ritm crescător. Comparând cele două direcţii rezultă că
există un nivel optim al investiţiei, conform graficului din figura 28. Alocarea
resurselor pe cele două proiecte evidenţiază ritmul modificării rezultatelor.
Dacă toate resursele disponibile se folosesc pentru proiectul A se obţin 7
secţii medicale, iar în cazul utilizării lor în proiectul B se înregistrează 6 secţii
medicale. Însă renunţarea o secţie din proiectul B, respectiv doar 5 secţii medicale,
permite investirea şi în proiectul A din care se înregistrează 3 secţii (punctul y).
În schimb pentru a se obţine o secţie medicală din proiectul A trebuie să se
renunţe la mai puţin de o secţie din proiectul B (punctul x), de pildă 0,2 unităţi.
Procedând la renunţarea la încă 3 secţii din proiectul B, adică obţinerea de 2
secţii, permite înregistrarea a 6 secţii rezultate din proiectul A (punctul z). Dacă rata
de susţinere este iniţial 0,2/1, ea devine ulterior (6-5)/(0+3)=1/3 şi apoi devine (6-
2)/(0+6)=4/6=2/3, adică creşte.
Figura 28 - Curba posibilităţilor în alegerea publică94
Din aceasta rezultă că rata de substituţie a efectelor a două alternative diferă

în funcţie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouă care impune
restrângerea celeilalte. Ritmul restrângerii este mai mic la început, dar creşte pe
măsură ce se extinde alternativa nouă.
Factorului politic îi aparţine decizia de a investi în două sau mai multe
proiecte publice, însă nevoia este resimţită de populaţie. Ca şi în cazul alegerii
private, se înregistrează curbe de satisfacţie egale, denumite curbe de indiferenţă, ce
conferă comunităţii diferite nivele de utilitate. În figura 29 graficul evidenţiază că
utilitatea S3 este superioară celorlalte nivele de satisfacţie S1,S2, pe aceiaşi curbă,
populaţia resimţind indiferenţă în combinaţia de alternative A şi B.
94
Idem p.131
156
Figura 29 - Curbele de indiferenţă în alegerea publică 95
Între diferite orientări publice alegerea soluţiei optime se face prin confruntarea
curbelor de indiferenţă cu frontiera posibilităţilor de producţie, conform graficului
din figura 30.
Figura 30 – Optimul alegerii publice 96
Decizia optimă, evident, apare în favoarea combinaţiei corespunzătoare

nivelului Y (curba de indiferenţă intersectează cel mai înalt punct al frontierei
posibilităţilor de producţie).
Inferioare lui Y, nivelele X şi Z semnifică alte efecte ale proiectelor A şi B în
condiţiile cheltuirii întregului fond de investiţii. În acest caz, satisfacţia generală a
societăţii este superioară la nivelul combinaţiei Y, când se consumă toate fondurile
destinate investirii în proiectele A şi B, dar la un nivel superior de utilitate. Rata
marginală a renunţării la o unitate de efect B, la acest nivel, coincide cu rata
marginală a sporirii efectelor proiectului A.
Însă dacă factorul decizional alege combinaţia corespunzătoare nivelului X
sau Z, satisfacţia este mai mică, dar resursele consumate sunt similare.
95
Idem p.131
96
Idem p.132
157
10.7. Factorii determinanţi ai alegerii publice
Alegerea publică este influenţată de politica publică, atunci când alternativele

se modifică, atunci când se schimbă frontiera posibilităţilor de producţie, sau se
02:20 modifică preferinţele decidenţilor.
Prin politica publică, mai întâi, coordonatele alegerii publice se modifică
dacă se transferă decizia unui decident privat, acesta având libertatea deplină în
cheltuirea resurselor financiare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi
controlat. În activitatea practică sunt recunoscute trei modalităţi de susţinere
financiară a unei organizaţii din fondurile publice, respectiv: subvenţii, finanţare sau
alocare parţială.
1. Subvenţiile pot acoperi o anumită cotă din cheltuielile unui proiect, având
acelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activităţii subvenţionate,
deci implică modificarea restricţiei bugetare.
2. Finanţarea nu impune restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor,
ci modifică doar restricţia bugetară, dovedindu-se astfel mai generoasă.
3. Alocarea parţială presupune acordarea unei sume din buget cu destinaţie
precisă pe care investitorul este obligat s-o folosească în scopul specificat în proiect.
Restul investiţiei rămasă din suma iniţială destinată îndeplinirii proiectului stabilit,
capătă aceiaşi destinaţie de finanţare, banii fiind destinaţi altor activităţi economice.
În consecinţă, echilibrul în alegerea publică se atinge la nivelul alegerii
optime, aşa cum rezultă din graficele din figura 31.
158
Figura 31 - Alegerea optimă în condiţiile deciziei publice 97
Pentru activitatea A, în condiţiile acordării subvenţiei, restricţia bugetară s-a

modificat de la B0 la B1, pentru că resursele existente permit obţinerea mai multor
efecte din proiectul A pentru care s-a primit subvenţia, în final, ieftinindu-se.
În condiţiile finanţării, atât preţurile cât şi cheltuielile pentru cele două alternative A
şi B nu se modifică, dar se măreşte dimensiunea ambelor activităţi şi restricţia
bugetară devine B1. de asemenea, în condiţiile alocării parţiale se înregistrează o
restricţie bugetară B0 prin acordarea sumei în mod condiţionat, iar după realizarea
obiectivului specific, respectiv o anumită mărire a alternativei A, resursele financiare
cunosc o altă restricţie bugetară B1. Echilibrul alegerii, în toate situaţiile, se transferă
de la nivelul x la y.
Alegerea publică este influenţată, în al doilea rând, de factorul timp,
devenind o alegere intertemporală, în care resursele economice ale prezentului se
corelează cu nevoile viitorului, stabilindu-se multiple direcţii de acţiune posibilă. De
pildă, în contextul alegerii publice, amânarea lansării unui proiect implică transferul
costurilor acestuia în viitor. De exemplu, la nivelul vieţii sociale anumite acţiuni
referitoare la construcţia unei şosele, repararea unui pod, etc., implică decizii, care
prin consecinţele lor se extind în viitor, ceea ce necesită corelarea costurilor şi
beneficiilor prezente cu cele viitoare.
În cazul investirii într-o reparaţie într-un pasaj rutier, alegerea publică poate
fi pentru anul curent sau pentru anul următor, de exemplu, într-o diferenţă de fonduri
de la 10.000 $ anul curent şi 18.000 $ anul viitor, cheltuielile dacă nu pot fi acoperite
de disponibilităţile curente, decidenţii trebuie să găsească şi alte surse de finanţare.
Rezolvarea problemei curente printr-un împrumut ar mări cheltuielile viitoare prin
dobânda implicată de rambursarea creditului deschis.
În domeniu sectorului public raţionamentul alegerii variantei optime este
îngreunat fiind influenţat de politica publică, determinată de caracteristicile sale, de
durată, inclusiv de costurile şi beneficiile curente şi viitoare în corelaţiile lor
specifice.
97
Idem p.133
159
Analizaţi principalele modalităţi de susţinere financiară a alegerii publice.
1. Elementele opţiunii publice.

2. Alegerea publică şi optimul paretian.
3. Alegerea publică folosind analiza cost-beneficiu.
4. Decizii bazate pe alegeri publice prin votul majorităţii.
5. Alegerea privată versus alegerea publică.
6. Comportamentul consumatorului şi raţionamentul alegerii.
7. Factorii de influenţă asupra alegerii publice
1. Raţionamentul alegerii în sectorul privat este:

a) valabil şi pentru sectorul public, unde şi aici resursele destinate au un caracter
limitat;
b) valabil şi pentru sectorul terţiar, unde şi aici resursele destinate au un caracter
02:40 limitat;
c) valabil şi pentru sectorul binar, unde şi aici resursele destinate au un caracter
limitat;
d) valabil şi pentru sectorul public, unde şi aici consumurile specifice au un
caracter limitat.
2. Alegerea publică este:

a) opţiune privată pe baza unei decizii colective, constând într-o alegere a mai
multor persoane cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale
care afectează comportamentul unor grupuri sau categorii sociale;
b) opţiune socială pe baza unei decizii guvernamentale, constând într-o alegere a
mai multor persoane cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii
sociale care afectează comportamentul unor grupuri sau categorii sociale;
c) opţiune socială pe baza unei decizii colective, constând într-o alegere a mai
multor persoane cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale
care afectează comportamentul unor grupuri sau categorii sociale;
d) opţiune socială pe baza unei decizii colective, constând într-o alegere a unei
persoane cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale care
afectează comportamentul unor grupuri sau categorii sociale.
3. Prin regula majorităţii deciziile:

a) au la bază sistemul de votare unde alegerea presupune obţinerea a 67% dintre
votanţi;
b) au la bază sistemul de votare unde numirea presupune obţinerea majorităţii
relative a decidenţilor;
c) au la bază sistemul de votare unde alegerea presupune abţinerea a 50% dintre
votanţi;
d) au la bază sistemul de votare unde alegerea presupune obţinerea a 50% dintre
votanţi.
160
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. c; 3. d.
10.10 Rezumat
În activitatea economică utilizarea resurselor este intrată sub incidenţa

procesului decizional concretizat, de regulă, într-o alegere;
Caracterul limitat al resurselor generează utilizarea mai multor surse care
implică automat diminuare volumului unor resurse în anumite domenii de activitate;
Alegerea are următoarele caracteristici: reflectă contradicţia dintre necesităţi şi
posibilităţi; procesul decizional presupune un decident, un executant şi un mediu
ambiant;
Alegerea publică prezintă unele caracteristici care nu se regăsesc în cea privată:
02:50 alegerea are un caracter colectiv, de unde rezultă că decizia publică este adoptată de
guverne sau grupuri de autoritate decizională în sfera sectorului public; alegerea se
caracterizează prin optimul Pareto. Acest tip de alegere se manifestă atunci când
alocarea resurselor se face în direcţia creşterii gradului lor de valorificare la nivel
individual fără a diminua satisfacţia nevoilor altor indivizi;
Alegerea publică este o opţiune socială pe baza unei decizii colective, constând
într-o alegere a mai multor persoane cu privire la bunurile publice sau alte aspecte
ale vieţii sociale care afectează comportamentul unor grupuri sau categorii sociale;
Cheltuielile publice nu se realizează totdeauna pe baza analizei raportului cost-
beneficiu, astfel că apare dificilă evaluarea eforturilor financiare şi a efectelor
economice;
Analiza raportului cost-benficiu în domeniul alegerii publice ignoră două
aspecte esenţiale ale societăţii referitoare la distribuţia veniturilor şi echitatea
socială;
Intervenţia publică îşi propune să evite sau să amelioreze anumite dezechilibre
ale raportului cerere-ofertă pe piaţă;
Într-o societate democratică cu economie de piaţă funcţională, decizia publică
are la bază voinţa majorităţii exprimată prin vot;
Alegerea publică este influenţată de politica publică, atunci când alternativele se
modifică, atunci când se schimbă frontiera posibilităţilor de producţie, sau se
modifică preferinţele decidenţilor.
161
10.11. Bibliografie
2003;
Ed.Ankarom,1997;
Bucureşti, 2002;
 Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public policy, Scott, Foresman
and Company, Illinois;
York, 1963;
 Aspinwall Leo V., The Characteristics of Goods Theory in Managerial
Marketing: Perspectives and Viewpoints, Homewood III, Richard D. Irwin,
Inc
 Buchanan James - Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, Institutul
European, Bucuresti, 1997;
 Buchanan James, Tullock Gordon – Calcului consensului. Bazele logice ale
democraţiei constituţionale , Editura Expert, Bucuresti, 1995;
 Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses,
Paris;
 Manda Corneliu, Drept administrativ - tratat elementar, Ed. Lumina Lex ,
2001;
 Oates W. , Descentralization of the Public Sector :An Overview , Oxford
,1990;
1981
162
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. SISTEMUL SECURITĂŢII SOCIALE
Cuprins
11.1. Obiective
11.3. Securitate şi insecuritate socială
11.4. Problema inegalităţii veniturilor în societate
11.5. Sărăcia şi societatea contemporană
11.9. Rezumat
11.10. Bibliografie
11.1. Obiective
Unitatea de învăţare 11 Sistemul securităţii sociale analizează conceptul de
securitate socială, problema inegalităţii veniturilor în societate şi problema sărăciei
în societatea modernă.
 Definiți conceptele securităţii sociale;
 Înţelegeți cauzele inegalităţii veniturilor în societate;
 Analizați cauzele ce generează sărăcie în societăţile modern.
11.3. Securitate şi insecuritate socială
În societatea contemporană, securitatea şi insecuritatea sunt considerate

probleme sociale fundamentale în strategia politicilor guvernamentale.
00:00 Securitatea exprimă starea socială sau sentimentul de siguranţă al omului ca fiinţă
socială, trăitoare într-un mediu social-economic mai mult sau mai puţin lipsit de
pericole.
Analizarea securităţii sociale în context internaţional reprezintă mai mult
decât o analiză a instrumentelor juridice internaţionale în domeniu, conturând o
privire de ansamblu privind diferitele soluţii pe care le-au găsit legislaţiile naţionale,
prin compararea acestora.
De-a lungul timpului, au existat multe încercări de a defini conceptul de securitate
socială.
În unele state, conceptul de securitate socială este definit în legislaţia
naţională, în alte state însă, doctrina este cea chemată să clarifice acest concept. Nici
legislaţia internaţională nu oferă o definiţie a securităţii sociale.
Instrumentele de drept internaţional sau supranaţional se referă doar la
domeniul lor de aplicare şi numai ca excepţie oferă o definiţie a conţinutului
securităţii sociale. Aceste definiţii nu se exclud, ci se completează reciproc,
variind ca şi complexitate în funcţie de realităţile momentului şi evoluţiile sociale.
Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărei
ţări, reflectând caracteristicile economice, sociale, politice, istorice, culturale sau
geografice. Chiar în condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două ţări,
sistemele acestora de securitate socială nu sunt identice. Aceste diferenţe între
163
sistemele statale de securitate socială pot determina anumite inconveniente pentru
cetăţenii care circulă dintr-un stat în altul, din diverse motive. Probleme generate de
migraţie şi necesitatea rezolvării acestora au condus la negocierea şi încheierea unor
acorduri, iniţial bilaterale, iar mai târziu multilaterale, acorduri care vizau punerea de
acord a legislaţiilor naţionale în vederea asigurării unei mai bune protecţii sociale a
mâinii de lucru migrante, dar şi evitării distorsiunilor concurenţiale. Acordurile
internaţionale respectă însă dreptul statelor de a-şi organiza singure propriile sisteme
de securitate socială.
Reglementările internaţionale ale sistemelor publice de securitate socială
abordează, însă, două teme. Prima, urmăreşte asigurarea continuităţii securităţii
sociale pentru persoanele care circulă în afara graniţelor unui stat, iar cea de a doua
abordare stabileşte standardele care guvernează natura şi conţinutul sistemelor
naţionale de securitate socială. Prima formă de abordare este numită coordonare, cea
de-a doua armonizare sau standardizare.
Deşi securitatea socială este reglementată, în primul rând, la nivel naţional,
sporirea atenţiei acordate acestei probleme a determinat apariţia interesului pentru
acest domeniu la nivel internaţional, elaborându-se astfel instrumente juridice
internaţionale sau supranaţionale în domeniul securităţii sociale.
În cadrul Uniunii Europene, cerinţa dezvoltării securităţii sociale s-a impus
încă de la naşterea U.E.. Libera circulaţie a forţei de muncă a fost unul dintre pilonii
C.C.E., chiar de la naşterea acesteia. Libera circulaţie este considerată un factor
important al dezvoltării economice a ţărilor membre.
Sistemul securităţii sociale reprezintă un ansamblu coerent de măsuri şi
politici prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei sociale pe o bază universală.
Acest sistem scheme multiple şi diversificate, precum şi sisteme de protecţie socială
constituite în programe speciale de securitate socială. Sistemul securităţii sociale
cuprinde asigurările sociale, serviciile sociale şi asistenţa socială, constituită în
scheme universale şi complementare cu rol compensatoriu sau suplimentar 98.
Securitatea este o problemă socială care trebuie privită din perspectivă
economică şi în acelaşi timp socială.
 Economic, securitatea indivizilor este generată de independenţa financiară a
acestora în condiţiile lipsei de venituri băneşti, starea de sărăcie atrage automat un
sentiment de nesiguranţă în conştiinţa oamenilor.
 Social, securitatea indivizilor este asigurată de comportamentul societăţii la
mediul natural şi tentaţiile mediului social, cum sunt: infracţiunile, drogurile şi
poluarea conferă o stare de securitate, respectiv de insecuritate.
Securitatea indivizilor sub aspect economic trebuie abordată în contextul
inegalităţii veniturilor în societate şi a gradului de sărăcie.
Securitate sub aspect social implică cunoaşterea celor trei factori definitori, ce
generează insecuritate socială, respectiv: infracţiunile, drogurile şi poluarea.
 Infracţiunea în societatea contemporană este recunoscută în economia de
piaţă unde îmbracă forme simple (jaful, hoţia, înşelăciunea, etc.) şi forme
grave (incendierea, crima, etc.), toate aceste infracţiuni sunt sancţionate şi
supuse normelor de drept penal. În ultimele decenii drogurile reprezintă un
pericol social cu o largă extensiune, vorbindu-se în prezent de o piaţă a
drogurilor, cu toate elementele specifice pieţei: cerere, ofertă, preţ şi nu în
ultimul rând concurenţă.
 Drogurile. În raport de dezvoltarea pieţei drogurilor, sectorul public
recunoaşte existenţa a două probleme esenţiale legate de legalizarea pieţei şi
sancţionarea distribuitorilor de droguri. Această piaţă a drogurilor are forme
98
164
ascunse prin caracterul lor ilegal, societatea consideră pedeapsa
comercianţilor acestor substanţe ale „morţii albe” ca fiind insuficientă.
Milton Spencer 99 separă piaţa drogurilor în funcţie de natura acestora, fiind
diferenţiate distinct mecanismele de piaţă. Astfel, există piaţa drogurilor slabe
(„soft”) cum ar fi marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard”), cum este heroina.
Piaţa drogurilor „soft” exprimă echilibrul ce se manifestă ca orice piaţă de mărfuri
şi servicii.
La creşterea preţului, cantitatea cerută scade, iar cantitatea oferită creşte,
adică legile cererii şi ofertei se respectă. Legalizarea acestei pieţe ar modifica
echilibrul cerere-ofertă pentru ca indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţă s-
au abţinut, acum îşi exprimă cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi să pătrundă pe
noua piaţă legală (a se vedea piaţa din Olanda). Ca urmare, atât cererea cât şi oferta
cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa ilegală, iar
cantitatea va creşte.
Preţul poate fi desigur, superior dacă cererea creşte mai mult decât oferta, dar
cantitatea sporeşte indiferent de situaţie, ceea ce evidenţiază că societatea devine mai
nesigură, determinând factorii politici să mărească pedepsele aplicate distribuitorilor
de droguri.
Piaţa drogurilor „hard”, pe această piaţă echilibrul cunoaşte alte sensuri
deoarece cererea prezintă altă elasticitate creată de dependenţa puternică a
consumatorilor de droguri de o anumită cantitate. În acest caz, înseamnă că cererea
este inflexibilă şi rigidă, nemodificându-se prin mecanismele specifice pieţei. De
asemenea, oferta înregistrează o elasticitate aproximativ unitară. Astfel, legalizarea
acestei pieţe generează apariţia unei noi oferte, iar cantitatea de echilibru cunoaşte o
uşoară creştere, în timp ce preţul scade.
De altfel, prin legalizarea tranzacţiilor pe această piaţă se poate înregistra şi o
uşoară creştere a cererii, însă mai mică decât a ofertei, contribuind la reducerea mai
mare a preţului de echilibru faţă de creşterea cantităţii de echilibru.
În aceste condiţii factorii politici înăspresc controlul pieţei drogurilor
„hard”, impunând politici publice şi sancţiuni mult mai severe, reuşind într-o
perioadă de timp să menţină aceeaşi ofertă, deoarece noii distribuitori sunt stopaţi în
acţiunile lor. Dacă restricţiile drastice se impun şi asupra consumatorilor, cererea se
diminuează puţin doar pe seama consumatorilor de ocazie, determinând ca preţul de
echilibru şi cantitatea de echilibru să diminueze uşor.
Rezultă un program de restricţionare a cererii legat de severitatea sancţiunilor
şi acţiunilor de control, generând într-o anumită măsură reducerea consumului total,
inclusiv a preţului pe seama consumatorilor ocazionali, menţinând însă consumul
indivizilor dependenţi de produs.
Legalizarea pieţei implică într-o măsură creşterea consumului şi reducerea preţului,
făcând ca economiile băneşti rezultate din acţiunile de control să fie realocate în alte
programe educaţionale cu impact în evoluţia cererii curente şi viitoare.
 Poluarea în societatea contemporană reprezintă un alt factor major de
insecuritate. Oamenii, de regulă, migrează către zone mai puţin poluante,
construindu-şi case în zone montane, deplasându-se spre anumite puncte turistice cu
un mediu natural curat. Pentru mulţi oameni poluarea apare ca ceva obişnuit vieţii,
chiar ignorat de unii, în realitate la scară socială acest fenomen preocupă în ultimele
decenii grupurile ecologiste.
Reducerea poluării este un obiectiv central al politicilor de mediu prin care se
urmăreşte eliminarea acesteia, deşi imposibil de realizat în contextul civilizaţiei
moderne, se încearcă stabilirea unui nivel optim pe plan social al poluării, respectiv
99
Milton Spencer - Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publisherss, Inc.,1986, p. 606
165
al suportabilităţii legat de asigurarea corelaţiei dintre cost-beneficiu în procesul
diminuării efectelor factorilor poluanţi.
Pentru diminuarea poluării există mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului
public, cum sunt 100:
 redefinirea drepturilor de proprietate. Poluarea, în general, se
manifestă în toate sferele mediului înconjurător (aer, apă, sol, păduri, străzi, etc.)
adică asupra unor resurse care reprezintă bunuri publice, însă drepturile de folosire a
acestor resurse aparţin întregii societăţi.
Unii oameni nu manifestă interes pentru păstrarea calităţii acestor resurse
naturale, de aceea prin privatizarea lor, proprietarii ar fi preocupaţi de calitatea lor
întrucât pe piaţă valoarea acestora este recunoscută social. Trebuie subliniat însă că
nu toate bunurile publice pot fi privatizate.
 Impunerea de taxe agenţilor poluanţi. De pildă, societăţile
comerciale poluante vor fi stopate în activitatea lor prin impunerea de taxe,
asigurând un control al poluării până la limitarea ei la nivelul siguranţei sociale.
În practică, taxele pot fi diferenţiate în funcţie de amplasarea geografică,
de perioada, ziua, ora, realizând un control legat de gradul de poluare atins.
Diferenţierea se realizează şi în funcţie de densitatea populaţiei din zonele poluante,
comparativ cu zonele mai slab populate.
Această situaţie motivează agenţii economici să-şi calculeze costurile şi
beneficiile activităţii în raport de efortul de diminuare a poluării.
În aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi există unele dificultăţi
legate de faptul că nu toate tipurile de poluare pot fi măsurate referitor la impactul
lor social, pe de o parte, iar pe de altă parte, anumiţi agenţi economici nu pot să-şi
schimbe amplasarea zonală din cauza unor factori obiectivi ai realizării producţiei.
De asemenea, costurile şi beneficiile după cum se cunoaşte, nu pot fi estimate cu
exactitate.
 comercializarea drepturilor asupra poluării. În condiţiile când
societăţile funcţionează legal pe bază de licenţe de producţie, există automat şi un
aşa zis drept al acestora să polueze în anumite limite, într-o anumită zonă şi pe o
perioadă determinată de timp. Licenţele respective fac obiectul vânzării-cumpărării,
ceea ce face ca dreptul de a polua să poată fi comercializat, prin mecanismele pieţei
legate de raportul cerere-ofertă şi nivelul preţului, determinând guvernul să
stabilească suportabilitatea poluării sub aspectul securităţii sociale.
Prin comercializarea licenţelor, oferta acestor drepturi asupra poluării
este perfect rigidă, preţul poate creşte atunci când agenţii economici consideră
avantajos să cumpere dreptul asupra poluării decât să investească pentru a diminua
efectele poluării.
 subvenţionarea efortului de reducere a poluării. Metoda aceasta
de diminuare a poluării capătă forme diverse precum scutirea de impozit asupra
proprietăţii echipamentelor destinate reducerii poluării, subvenţionarea anumitor
dispozitive de control, etc. Această metodă încalcă normele etice despre
subvenţionare deoarece impozitarea pe veniturile practicate de stat, determină pe toţi
consumatorii de bunuri să devină plătitori de costuri antipoluante. Normele etice
pentru a nu fi ignorate, ar trebui ca numai consumatorii care cumpără produsele
realizate de aceste activităţi, să suporte cheltuielile de depoluare, chiar dacă efectele
eforturilor antipoluare se răsfrâng asupra ansamblului societăţii.
 reglementările directe. Acestea se referă la o metodă legislativă de
control al poluării şi depinde de reglementări juridice destinate expres utilizării
licenţelor, cum ar fi utilizarea licenţelor, localizarea activităţii, volumul poluării
100
Spencer, Milton - op.cit. , p. 611
166
admise pe categorii de poluanţi, etc.
Care sunt principalele cauze ale insecurităţii sociale?
11.4. Problema inegalităţii veniturilor în societate
În orice societate contemporană salariul este principalul venit al oamenilor,

diferenţierea şi egalizarea salariilor exprimă anumite asemănări şi diferenţe de
00:50 venituri în societate. La baza salariului se află factori subiectivi şi obiectivi. În
rândul celor obiectivi se pot menţiona: calificarea şi eficienţa muncii, locul de
muncă, instituţia, comportamentul, instrucţia şi educaţia atestate prin diplome, iar
factorii subiectivi intervin mai ales în legătură cu mărimea salariului, atunci când
rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individuală
de către manageri. Consecinţa aprecierii subiective a managerilor poate genera
inegalitatea veniturilor salariale în societate.
Unii economişti 101 consideră că factorii care determină inegalitatea
veniturilor ar putea fi următorii:
 diferenţele de abilitate. Fiecare individ se circumscrie unui sistem
de abilităţi legate de aptitudini intelectuale şi fizice pe care reuşeşte să le valorifice
în activitatea economică. Aptitudinile pot fi înnăscute sau dobândite din experienţa
muncii şi a vieţii individuale.
 educaţia şi instrucţia. Reprezintă elemente ale alegerii individuale,
deşi nu este obligatoriu ca o persoană cu o instrucţie superioară să primească un
venit mai ridicat. De altfel motivaţia învăţării este susţinută de considerente
materiale, logice şi obiective, etc., însă nu întotdeauna se exprimă aceasta.
 discriminarea. La nivelul pieţei muncii apar o serie de restricţii în
ceea ce priveşte ocuparea unui loc de muncă după diferite criterii: vârstă, sex,
tradiţie, etc. De pildă, sunt sectoare de muncă unde predomină femeile: sănătate ca
asistente medicale, învăţământ, secretariate, etc., iar altele în care predomină
bărbaţii: în pilotaj, marină, construcţii, minerit, etc.
 înclinaţia faţă de risc. Unele profesii au grad mai mare de risc, fiind
nocive şi periculoase cum sunt: lucrul în mine, metrou, căile ferate, aviaţie, etc.,
locuri foarte bine salarizate. Alţii care au teamă de risc ajung să prefere două locuri
de muncă pentru a compensa nivelul redus al salariului.
 distribuţia avuţiei. Între salariu şi avuţie apare o relaţie între flux şi
stoc. Salariul este un venit asemănător rentei, profitului şi dobânzii care revine
posesorului muncii prin fluxul monetar al activităţii economice, în timp ce avuţia
reflectă bogăţia acumulată la un moment dat. De exemplu, un pensionar poate avea
un venit mic, dar o avuţie mare acumulată anterior, pe când un tânăr absolvent poate
avea şansa unui loc de muncă bine plătit, în condiţiile unei avuţii limitate.
 structura pieţei. Asemănător pieţei bunurilor de consum, piaţa
muncii este puternic structurată, determinată de doi factori care generează
inegalitatea veniturilor: forma de concurenţă şi crearea organizaţiilor profesionale. În
raport de forma de concurenţă, piaţa poate fi perfectă, monopolistică, de oligopol, de
monopol. Se cunoaşte că pe o piaţă de oligopol sau de monopol nu se întâlneşte
egalitatea distribuţiei veniturilor, comparativ cu piaţa monopolistică sau perfectă,
unde atomicitatea cererii şi ofertei permite o tendinţă spre egalizare a veniturilor,
determinată de interdependenţa dintre cerere şi ofertă. De pildă, meseriile constituite
101
Mc Connell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition, Mc
Graw – Hill, Inc, 1996, p. 403
167
ca organizaţii profesionale (şoferii de taxiuri, ş. a.) impun practicarea unor meserii
care implică discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul salariilor, comparativ cu cei ce
nu fac parte din aceste organizaţii.
 productivitatea marginală. Productivitatea marginală este
consecinţa abilităţilor şi educaţiei individului ceea ce îi permite nivele ridicate şi
venituri corespunzătoare. Productivitatea marginală este influenţată de asemenea, de
motivaţia salariului de muncă, deoarece un individ abil şi instruit înregistrează o
productivitate a muncii ridicată decât dacă este motivat. Motivaţia muncii se reflectă
chiar în mărimea salariului muncii, ca urmare a unui individ care înregistrează o
productivitate marginală ridicată decât în condiţii de motivaţie. Mărimea salariului
este generată de motivaţia muncii, fiecare fiind recompensat în funcţie de mărimea
muncii depuse corelat şi cu mărirea productivităţii.
 cererea pentru factorul muncă. Pe piaţă creşterea cererii de muncă,
exprimată de oferta locurilor de muncă, preţul, inclusiv majorarea salariului. Cererea
de muncă pe termen scurt este relativ rigidă, însă în timp poate înregistra fluctuaţii.
De regulă, oferta de muncă se formează în timp îndelungat, iar salariul exprimă
interacţiunea cererii şi ofertei.
 sistemul fiscal. De regulă, la venituri mari impozitele percepute sunt
mai ridicate. Pentru guvernanţi sistemul fiscal reprezintă o preocupare constantă prin
care se modifică în permanenţă grila de impozitare.
norocul, şansa, relaţiile. Majoritatea economiştilor 102 evidenţiază că deşi sunt
elemente mai puţin obiective sau economice, norocul, şansa şi relaţiile influenţează
sistemul distribuţiei veniturilor. De pildă, norocul unei persoane poate fi legat de o
informaţie la un moment cheie, referitor la oferta unui loc de muncă, sau şansa de a
se afla într-un loc potrivit, într-o perioadă dată, etc. Pe când un ghinion este legat de
un accident sau o îmbolnăvire la un moment dat, sau lipsa unei informaţii utile, etc.,
şansa şi neşansa sunt elemente imprevizibile rezultate pentru unii sau alţii dintr-o
analiză comparativă. Relaţiile sunt consecinţa mediului familiar din care provine o
persoană, inclusiv capacităţile acesteia de a menţine o relaţie de interes mai mult sau
mai puţin transparentă.
În condiţiile inegalităţii distribuţiei veniturilor De asemenea, distribuţia
veniturilor diferă de la ţară la ţară, iar inegalitatea apare mai evidentă în ţările sărace
comparativ cu cele bogate. De exemplu, discrepanţa cea mai pronunţată a
veniturilor, conform statisticilor apare mai pregnant în ţări precum Brazilia,
Guatemala, Tanzania, ş. a. 103
Adâncirea inegalităţii veniturilor are drept cauze în ultimele decenii
următoarele aspecte:
a) factorii demografici. Începând cu 1970, timp de peste un deceniu timp de
un deceniu pe piaţa muncii au pătruns numeroşi tineri mai slab pregătiţi, generând
câştiguri mai mici pentru noii salariaţi, decât cei experimentaţi, instruiţi şi în vârstă,
conform estimărilor specialiştilor, această situaţie a condus la nivelul societăţii la
creşterea gradului de inegalitate a veniturilor. În unele ţări, veniturile familiare aduse
de bărbaţi au fost completate de veniturile aduse de soţiile acestora, integrate pe
piaţa muncii, contribuind la sporirea câştigurilor, comparativ cu familiile cu venituri
mici formate dintr-un singur membru al familiei.
b) concurenţa externă. De pildă, pentru industria automobilelor şi a
oţelului, muncitorii mai puţin instruiţi s-au confruntat cu scăderea cererii de muncă,
iar salariul mediu al acestora s-a diminuat, chiar dacă iniţial această categorie de
102
Mc Connell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit. p. 404, Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins
Publishers, 1991, p. 432
103
Mc Connell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit. p. 400
168
angajaţi obţinea venituri mari.
c) cererea de muncă de înaltă calificare. Dezvoltarea tehnologică a produs
schimbări în sfera producţiei, restructurând-o în direcţia computerizării acestei
activităţi, a biotehnologiei, a consultanţei în afaceri, asistenţei sanitare, sistemelor de
comunicare, etc., ce au determinat creşterea cererii de muncă performantă în
detrimentul scăderii cererii pentru munca necalificată, ceea ce a condus la majorarea
salariilor celor calificaţi superior.
d) sistemul fiscal. Începând cu 1980, conform legislaţiei, impozitele
percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici comparativ cu cele practicate
în deceniile anterioare. Consecinţa acestei situaţii a adâncit inegalitatea veniturilor,
mai ales în condiţiile inflaţioniste care au afectat pe cei cu venituri mici,
înrăutăţindu-le calitatea vieţii.
Distribuţia veniturilor înregistrează o inegalitate diferită ca nivel şi grad,
pornind de la zero, respectiv distribuţia egală a veniturilor în societate, astfel 10%
din populaţie obţine 10% din venituri, iar 30% din populaţie are 30% din venituri,
etc.,
În condiţiile inegalităţii distribuţiei veniturilor, un anumit procent de
populaţie înregistrează un procent mai mic de venituri, respectiv pentru 20% din
populaţie venitul reprezintă 4%, pentru 40% din populaţie reprezintă 15% venituri,
iar la 60% din populaţie, veniturile sunt de 30%, conform distribuţiei inegale a
veniturilor la nivelul societăţii.
Poate exista şi o situaţie a inegalităţii totale a distribuţiei, sub aspect teoretic,
la care 1% din populaţie înregistrează 100% din venituri, iar restul populaţiei nu
obţine nici un venit.
Gradele acestea de distribuţie au fost evidenţiate de curba Lorentz care a
corelat procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia 104.
Distribuţia veniturilor implică o serie de probleme a căror apreciere este
generată de următoarele motive:
• Conceptul de venit este controversat. Venitul unui individ poate fi
considerat suma veniturilor fundamentale (salariu, profit, dobândă, rentă), incluzând
mărimea venitului personal, iar sumele neîncasate fiind reţinute în mod obligatoriu
înainte de plata efectivă, cum sunt: contribuţiile la asigurările sociale, impozitul pe
venituri, etc.;
• Venitul este variabil în timp. În acest caz apare problema aprecierii
venitului acumulat într-un an sau pe un interval mai mare de timp. De pildă, dacă o
persoană câştigă 3000 lei într-un an şi 30000 lei în anul următor, iar altul invers,
respectiv în primul an 30000 şi în anul următor 3000 lei, apare oare o distribuţie
inegală a veniturilor la nivelul societăţii? Răspunsul trebuie analizat în funcţie de
intervalul de timp al fenomenului distribuţiei.
Deci, rezultă că distribuţia anuală este foarte inegală pe o perioadă de timp de
doi ani, veniturile fiind distribuite în mod egal.
11.5. Sărăcia şi societatea contemporană
Starea de sărăcie este legată de distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales de

diminuarea veniturilor, generând un fenomen social care afectează o parte mai mare
01:45
sau mai mică a populaţiei.
Definirea subdezvoltării se bazează pe teoria generală a dezvoltării.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional – el reprezintă capacitatea
unei economii naţionale de a genera şi susţine o creştere anuală a PIB-ului/locuitor
104
Magdalena Platis op.cit. p.147
169
sau în plan mai larg a PNB/locuitor.
Dar experienţa diverselor state mai puţin dezvoltate a demonstrat că, chiar
dacă acestea au înregistrat o creştere a produsului intern pe locuitor, sărăcia şi
şomajul s-au extins, iar neechitatea distribuirii veniturilor a atins forme alarmante.
Banca Mondială arată că dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea calităţii vieţii,
iar în special în ţările sărace o calitate mai bună a vieţii înseamnă mai mult decât
venituri mai mari pe locuitor.
Această îmbunătăţire a calităţii vieţii presupune:
• satisfacerea nevoilor materiale (alimente, locuinţă, sănătate, protecţie
socială);
• educaţie şi afirmarea personalităţii umane, precum şi posibilitatea de
a alege.
În condiţiile în care unul dintre aceste elemente lipseşte sau se caracterizează
printr-o ofertă slabă, atunci se poate vorbi de o subdezvoltare absolută.
Sărăcia este analizată de regulă, în sens absolut sau relativ.
● Sărăcia absolută exprimă starea individului sau familiilor care nu dispun
de condiţii minime de viaţă subordonate menţinerii randamentului fizic (hrană,
locuinţă, îmbrăcăminte, condiţii igenico-sanitare etc.). Acest concept a devenit bază
pentru definirea nivelului de subzistenţă 105.
Măsurarea sărăciei absolute presupune elaborarea unui prag de sărăcie, cu
semnificaţia unui punct de reper formal, care să ia în considerare consumul
considerat a fi minim necesar al unui individ, gospodărie sau familie. În calculul
pragului absolut de sărăcie se porneşte de la necesarul de consum alimentar al unui
individ, şi în consecinţă de la estimarea costurilor minime necesare asigurării acestui
consum alimentar.
Pe lângă consumul alimentar minim stabilirea pragului de sărăcie absolută
necesită şi stabilirea unei serii de bunuri şi servicii nealimentare pe care individul se
consideră că trebuie să le consume pentru a supravieţui. Aceste cheltuieli necesare
consumului de bunuri şi servicii nealimentare pot fi stabilite prin două metode
alternative:
a) stabilirea unui coş de bunuri şi servicii nealimentare minime, sau
b) prin adăugarea unui procent suplimentar de bani considerat a fi necesar
pentru acoperirea acestui consum nealimentar; de exemplu, dacă stabilim că x este
suma de bani necesară pentru cumpărarea bunurilor alimentare minimale, atunci
pragul final va fi calculat prin adăugarea unui procent suplimentar, de exemplu 25%
din suma x, pentru consumul nealimentar
● Sărăcia relativă – concept întâlnit mai ales în analizele sociale, exprimă

un nivel insuficient de resurse pentru un trai decent, comparativ cu posibilităţile
existente în societate, cu alte categorii de cetăţeni. Conceptul de sărăcie relativă
implică noţiunea de grup de referinţă pentru a face comparaţii prin intermediul
conceptului de decalaj între grupul cel mai sărac şi restul comunităţii.
Nivelul sau pragul sărăciei diferă de la o ţară la alta, pentru ţările bogate
limita sărăciei este mai mare.
Sărăcia relativă are la bază conceptul de nevoi comparative, fiind definită în
raport cu nivelul bunăstării întregii populaţii. Sărăcia relativă defineşte (de)privarea
în termenii lipsei unui nivel minim de resurse care să asigure existenţa unui individ,
nu în general, ci într-un context social specific.
Pragul de sărăcie relativ se calculează de obicei ca un procent (50%, 60%,
70%) din media (mediana) cheltuielilor de consum într-o societate.
105
170
Sărăcia este influenţată de următoarele elemente: mărimea familiei; starea de
sănătate; vârsta membrilor, etc., influenţând nivelul veniturilor medii. Factorii
politici sunt interesaţi de subiecţii sărăciei, respectiv de categoriile populaţiei labile
la acest fenomen social, atât din mediul urban cât şi din cel rural, tineri şi în vârstă
sau cei mai puţin instruiţi. Sărăcia este mai accentuată la cei înclinaţi să evite efortul
de instruire, cei proveniţi din familii dezorganizate, părinţi dezinteresaţi de soarta
copiilor lor, etc.
Rata sărăciei se schimbă în timp, alte persoane ieşind din această stare prin mărimea
veniturilor. Sărăcia trebuie raportată în funcţie de fluctuaţia veniturilor personale şi
familiale.
Politicienii trebuie să adopte programe adecvate pentru contracararea
fenomenului de sărăcie la nivelul societăţii, adoptând măsuri concrete în diferite
zone sau localităţi aflate în stare de sărăcie, unde se impun programe eficiente de
asistenţă socială.
Să ne reamintim...
Măsurarea sărăciei absolute presupune elaborarea unui prag de sărăcie, cu
semnificaţia unui punct de reper formal, care să ia în considerare consumul
considerat a fi minim necesar al unui individ, gospodărie sau familie. În calculul
pragului absolut de sărăcie se porneşte de la necesarul de consum alimentar al unui
individ, şi în consecinţă de la estimarea costurilor minime necesare asigurării acestui
consum alimentar.
Cum estimaţi veniturile totale ale familiei dvs. în raport cu necesităţile?

a) nu ne ajung nici pentru strictul necesar;
b) ne ajung numai pentru strictul necesar;
c) ne ajung pentru un trai decent, dar nu ne permitem cumpărarea unor bunuri mai
d) scumpe (mobilă, maşină, alte utilităţi etc.);
e) reuşim să cumpărăm şi unele obiecte mai scumpe dar cu eforturi;
f) reuşim să avem tot ce ne trebuie fără mari eforturi;
g) N.S./N.R.
1. Securitate şi insecuritate socială.

2. Concepte fundamentale şi instituţii implicate în structurarea politicilor
sociale.
3. Statul bunăstării şi securitatea socială.
4. Problema inegalităţii veniturilor în societatea modernă.
5. Sărăcia şi societatea contemporană.
6. Acţiunea ONU în vederea diminuării efectelor sărăciei.


1. Curba Lorentz corelează procentual:
a) veniturile şi populaţia;
b) veniturile şi ocupaţia;
02:30
c) salariul şi preţul;
d) puterea de cumpărare şi salariul.
171
2. Care afirmaţie este incorectă:
a) venitul este un concept universal acceptat;
b) venitul este un concept controversat;
c) distribuţia anuală a veniturilor este inegală;
d) salariul nu este un venit fundamental.
3. Sărăcia:
a) nu este vizibilă;
b) se supune fluctuaţiilor în funcţie de veniturile primite;
c) nu poate fi izolată zonal;
d) se caracterizează prin înclinaţia cetăţenilor spre sărăcie.
4. Fenomenul sărăciei nu este influenţat de:

a) numărul de membrii ai familiei;
b) starea de sănătate a cetăţenilor;
c) raportul dintre salariu şi celelalte forme de venit primite;
d) vârsta membrilor gospodăriei.
5. Sărăcia relativă reflectă starea de sărăcie:

a) în mărime absolută;
b) la nivelul minimului de subzistenţă;
la nivelul nevoilor de hrană cu cele mai mici estimări
6. Curba Lorentz:
a) nu poate reflecta distribuţia egală a veniturilor populaţiei;
b) corelează mărimea populaţiei în expresie absolută cu nivelul veniturilor
obţinute;
c) evidenţiază procentul veniturilor căruia îi corespunde un anumit procent
de populaţie;
d) corelează nivelul mediu al preţurilor cu venitul societăţii.
7. Reprezintă distribuţie egală a veniturilor :

a) un anumit procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de venituri;
b) indivizii înregistrează acelaşi venit, în mărime absolută;
c) veniturile indivizilor se modifică lent, în jurul punctului de echilibru;
d) venitul mediu pe familie este acelaşi pentru întreaga populaţie.
Alegeţi combinaţia de răspunsuri corectă

1. Alegeţi varianta adevărată:
b) curba Lorentz arată procentul de populaţie care trăieşte la nivelul
pragului de subzistenţă;
c) nivelul de pregătire profesională influenţează inegalitatea veniturilor în
societate;
d) venitul din activitatea economică are caracter variabil, în timp;
e) concurenţa externă poate fi un factor care adânceşte inegalitatea
veniturilor.
A = a + b; B = a + b + c; C = b + c + d; D = a + d
Răspunsuri:
Alegeţi răspunsul corect 1. a; 2. d; 3. b; 4. c; 5. d; 6. c; 7. a;.
172
Alegeţi combinaţia de 1. C
răspunsuri corectă

Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unitatile de învăţare nr.7, 8, 9, 10,
11
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) până la
data ultimului tutorial.
11.9 Rezumat
În societatea contemporană, securitatea şi insecuritatea sunt considerate

probleme sociale fundamentale în strategia politicilor guvernamentale;
Securitatea exprimă starea socială sau sentimentul de siguranţă al omului
ca fiinţă socială, trăitoare într-un mediu social-economic mai mult sau mai
puţin lipsit de pericole;
Securitate sub aspect social implică cunoaşterea celor trei factori
definitori, respectiv: infracţiunile, drogurile şi poluarea;
În orice societate contemporană salariul este principalul venit al
oamenilor, diferenţierea şi egalizarea salariilor exprimă anumite asemănări
02:50 şi diferenţe de venituri în societate;
Adâncirea inegalităţii veniturilor are drept cauze în ultimele decenii
următoarele aspecte: factorii demografici; concurenţa externă; c) cererea
de muncă de înaltă calificare; sistemul fiscal;
Gradele acestea de distribuţie au fost evidenţiate de curba Lorentz care a
corelat procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia;
Starea de sărăcie este legată de distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales
de diminuarea veniturilor, generând un fenomen social care afectează o
parte mai mare sau mai mică a populaţiei;
Sărăcia absolută reprezintă starea în care o persoană sau o familie obţine
venituri minime necesare vieţii, mai ales costuri mici legate de nevoile de
hrană şi locuit;
Sărăcia relativă reprezintă o stare de sărăcie la nivelul persoanei sau
familiei prin comparare cu alte persoane sau familii, raportate la venituri
de subzistenţă;
Sărăcia este influenţată de următoarele elemente: mărimea familiei; starea
de sănătate; vârsta membrilor, etc., influenţând nivelul veniturilor medii.
11.10. Bibliografie
Bucureşti, 2002;
York, 1963;
 Frey S. Bruno – Modern Political Economy, Martin Robertson, Oxford,
1980;
173
Ed.Ankarom,1997;
 Mc Connell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems
and policies, Thirteenth Edition, Mc Graw – Hill, Inc, 1996;
 Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth
Publisherss, Inc., 1986;
 Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers,
1991
1981;
2001;
174
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
 Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public policy, Scott, Foresman and Company,
Illinois;
 Arrow, K., J. Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963;
 Aspinwall Leo V., The Characteristics of Goods Theory in Managerial Marketing:
Perspectives and Viewpoints, Homewood III, Richard D. Irwin, Inc
 Balducci Massimo, Etat fonctionnel et descentralisation , Bruxelles ,1987 ;
 Buchanan James - Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, Institutul European,
Bucuresti, 1997;
 Buchanan James M., The Demand and Supply of Public Goods, Rand McNally, Chicago,
1968;
 Buchanan James, Tullock Gordon – Calcului consensului. Bazele logice ale democraţiei
constituţionale , Editura Expert, Bucuresti, 1995;
 Cornescu V., Creţoiu Gh, Bucur I.- Economie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
 Cornescu Viorel – Microeconomie – Macroeconomie, Editura Dareco, Bucureşti, 2005;
 Downs Anthony – The Economic Theory of Democracy, Harper and Brothers, New York,
1956;
 Frey S. Bruno – Modern Political Economy, Martin Robertson, Oxford, 1980;
 Hanke S. – Privatization and Development, International Center for Economic Gowth, San
Francisco, 1987
 Iancu Aurel – Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, Bucureşti,1998;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstarii generale, Ed.Ankarom,1997;
 Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses, Paris;
 Jula Dorin, Ailenei Dorel, Jula Nicoleta, Gârbovean Ananie - Economia dezvoltării, Ed.
Viitorul Românesc, Bucureşti 1999;
 Manda Corneliu, Drept administrativ - tratat elementar, Ed. Lumina Lex , 2001;
 Mc Connell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies,
Thirteenth Edition, Mc Graw – Hill, Inc, 1996;
 Moşteanu T. - Buget şi trezorerie publică, Ed.a II-a, revizuită şi completată, Ed. Style,
Bucureşti, 2000;
 Oates W. , Descentralization of the Public Sector :An Overview, Oxford,1990;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate,
modificată prin Legea nr. 20/1999 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 75/2000.
 Platis Magdalena – Economia sectorului public, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002;
 Profiroiu Alina, Profiroiu Marius – Cadrul de analiză a performanţelor sectorului public în
Economie teoretică şi aplicată, Bucureşti, 2005
 Samuelson P. A., Economics, X-th edition, McGro-Hill books Company, 1977;
 Samuelson Paul – The Pure Theory of Public Expenditure, Review of Economics and
Statistics, 36, November, 1954;
 Spencer, Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publisherss, Inc., 1986;
 Stoica Emilia – Finanţe publice locale, curs master, Universitatea din Bucuresti, Bucuresti,
2005;
175
 Văcărel Iulian (coordinator): - Finante publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti,
2004;
 Wand Roger N., Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York,
1992;
 Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, 1991
 Wolf Charles Jr. – Markents or Governments, Chossing Between Imperfect Alternatives,
M.I.T. Press, Cambridge, Mass, 1988;
 *** Carta Europeană "Exerciţiul autonom al puterii locale", Strasbourg, 1985, redactată din
iniţiativa Conferinţei permanente a autorităţilor locale şi regionale din Europa, art. 3 ;
 *** OECD Economic Outlook
 ***Constituţiei României (2003) - Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din
31/10/2003;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
 ***Le Secteur Public au XXIe siecle: repenser le leadership – OECD, 2001
 ***Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
 ***Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007 cu modificările şi
completările ulterioare
 ***Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;
 ***Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.45/2003 privind finanţele publice locale, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr.108/2004;
 ***Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013;
 ***The Dictionary of Modern Economics, Mac Millan Reference Books, 1981.
176

978-606-751-626-5 Economia Sectorului Public

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-626-5 Economia Sectorului Public

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu Radu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Economia sectorului public

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de micro

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili

Durata medie de studiu individual

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

1.3. Definirea conceptuală a economiei sectorului public

Economia sectorului public este constituită ca o ramură distinctă a ştiinţei

Definiţi economia sectorului public şi abordările sale.

1.4. Elementele constitutive ale sectorului public

1. Concepţia clasicilor economiei politice

În condiţiile afirmării liberalismului economic din Anglia, Adam Smith 7 s-a

2. Precursorii economiei publice

O dată cu creşterea ofertei de prestaţii publice care absoarbe resurse mari

3. Promotorii afirmării economiei publice

În perioada interbelică, pentru înlăturarea consecinţelor crizei mondiale din anii

1. Elementele constitutive ale sectorului public.

1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Descrieţi modul în care participaţi, ca cetăţean, la veniturile şi cheltuielile publice.

Alegeţi răspunsul corect

1. Economia sectorului public este constituită:

2. Abordările economiei sectorului public:

3. Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care :

4. Reprezintă o limită a intervenţiei statului în economie:

5. New Deal (Noua orientare) a fost o politică promovată de:

6. Concepţiile privind rolul statului în sectorul public sunt conturate de:

7. Principiul “laissez faire, laissez passer” este specific:

Economia sectorului public este constituită ca o ramură distinctă a ştiinţei

II. Bibliografie facultativă

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3. Statul vector activ al vieţii economice

Statul este o entitate politică constituită dintr-un teritoriu delimitat de

Se consideră, în principal, drept funcţii ale statului (fără însă a ne limita

Concepţiile de abordare a rolului statului în sectorul public:

Statele, după funcţiile şi rolurile avute în decursul evoluţiei istorice, pot fi

1. statul protector – având la bază principiul laissez-faire 23, principiu ce

2. statul productiv – presupune intervenţia statului în problemele economice

3. statul negociator (corporatist) – apropiat de viziunile social democrate

4. statul birocratic – stat implicat direct în viaţa economică, având la bază

2.5. Ponderea sectorului public în dinamica economiilor moderne

Sectorul public a cunoscut o amplă expansiune de-a lungul secolului trecut şi

Cheltuieli guvernamentale 1985-1991

Sursa: OECD Economic Outlook

La sfârşitul anilor '80, în România, sectorul de stat era cvasi-majoritar, sectorul

Graficul 2 - Ponderea capitalului social integral privat şi integral de stat

Caracterizaţi evoluţia sectorului privat în economia românească.

Statul se implică în mecanismele economiei de piaţă în mod direct şi indirect.

Fig. 1 - Circuitul economic al lui Keynes 27

Implicarea statului în economia de piaţă se face, de regulă, nemijlocit de către

Comentaţi circuitul economic al lui Keynes.

2.7. Locul sectorului public în cadrul doctrinelor politice

Politica economică are la bază realităţi social – economice specifice,

În societatea contemporană se constată o creştere accentuată, practic

2.9. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)

1. Statul – agent economic.

Care este în viziunea doctrinelor politice rolul sectorului public?

Alegeţi răspunsul corect

3. Dimensiunea sectorului public este exprimată: