Carte Med Dent Comunitara

CURS DE MEDICINĂ DENTARĂ COMUNITARĂ
CUPRINS:
1. MEDICINA DENTARĂ COMUNITARĂ – NOŢIUNI GENERALE .................................... 4

1.1. ISTORICUL PROGRAMULUI .............................................................................................. 4
1.2. CONŢINUTUL PROGRAMULUI ............................................................................................ 7
1.3. PERSPECTIVELE PROGRAMULUI "SĂNĂTATEA PENTRU TOŢI" ........................................ 8
2. DETERMINANŢII STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI ....................................... 10
2.1. DEFINIREA STĂRII DE SĂNĂTATE...................................................................................... 10
2.2 .FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI
(DETERMINANŢII STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI - MODELUL DEVER) ......................... 12
2.2.1. Factori endogeni ........................................................................................................ 13
2.2.2. Factori de mediu (ambientali sau mezologici) ......................................................... 13
2.2.3. Factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile. .................................................. 14
2.2.4. Serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii). ..................................... 14
2.3. MODELE DE ABORDARE A PROMOVĂRII SĂNĂTĂŢII ........................................................ 21
A. Modelul epidemiologic .................................................................................................... 22
B. Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor .............................................................. 24
C. Modelul etapelor vieţii .................................................................................................... 25
2.4. STRATEGII BAZATE PE DEMERSURI INDIVIDUALE ŞI POPULAŢIONALE ........................... 25
2.5. MĂSURAREA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI ........................................................... 27
2.5.1. Indicatori recomandaţi de OMS în măsurarea stării de sănătatea a populaţiei .... 28
2.5.2. Evaluarea Calitatăţii Vieţii........................................................................................ 29
2.5.3. Consumul medical ..................................................................................................... 30
2.5.4. Nevoia de sănătate ..................................................................................................... 31
3. ÎNGRIJIREA PRIMARĂ A SĂNĂTĂŢII.......................................................................... 32
3.1. EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE A POPULAŢIEI ................................................................ 35
3.2. LUPTA LOCALĂ DE COMBATERE A BOLILOR. ................................................................... 38
3.2.1. Combaterea bolilor netransmisibile .......................................................................... 38
3.2.2. Combaterea bolilor transmisibile .............................................................................. 41
3.3. EXTINDEREA PROGRAMULUI DE IMUNIZARE ................................................................... 45
3.4. SĂNĂTATEA FAMILIEI ....................................................................................................... 46
3.5. MEDICAMENTE ESENŢIALE .............................................................................................. 49
3.6. NUTRIŢIA POPULAŢIEI ..................................................................................................... 51
3.7 TRATAMENTUL ŞI PREVENŢIA .......................................................................................... 52
3.8. ECOLOGIA HABITATURILOR UMANE ............................................................................... 55
4. ANCHETELE EPIDEMIOLOGICE ................................................................................. 57
4.1. EPIDEMIOLOGIE ................................................................................................................ 57
4.1.1. Definirea epidemiologiei ........................................................................................... 58
4.1.2. Epidemiologia clinică ................................................................................................ 60
4.2. INDICATORI DE MĂSURARE A STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI ................................ 61
4.2.1. Prevalenţa .................................................................................................................. 61
4.2.2. Incidenţa .................................................................................................................... 62
4.2.3. Alţi indicatori de măsurare a stării de sănătate a populaţiei ................................... 64
1
4.2.4. Indicatori recomandaţi de OMS pentru măsurarea stării de sănătatea a populaţiei

.............................................................................................................................................. 66
4.3. TIPURI DE STUDII CLINICE ................................................................................................ 69
4.3.1. Studii observaţionale (observational studies) ........................................................... 69
4.3.2. Studii experimentale sau de intervenţie (experimental or intervention studies) ..... 72
4.3.3. Ancheta epidemiologică ............................................................................................ 72
5. CERCETĂRII EPIDEMIOLOGICE ÎN MEDICINA DENTARĂ................................... 73
5.1. ANCHETA FUNDAMENTALĂ ASUPRA SĂNĂTĂŢII ORO-DENTARE. ................................... 73
5.1.1. Obiective ..................................................................................................................... 73
5.1.2. Caracteristicile particulare ale afecţiunilor oro-dentare ......................................... 74
5.1.3. Anchetele “exploratoare” .......................................................................................... 75
5.1.4. Asistenţa OMS .......................................................................................................... 78
5.2. ORGANIZAREA ANCHETEI ............................................................................................... 79
5.3. FIABILITATEA DATELOR ................................................................................................... 80
5.4. EXECUŢIA ANCHETEI ........................................................................................................ 82
5.5. FORMULARELE DE ANCHETĂ............................................................................................ 85
5.5.1. Codurile normalizate ................................................................................................. 85
5.5.2. Formulare pentru evaluarea stării de sănătate oro-dentară ................................... 86
5.5.3. IDENTIFICAREA ŞI INFORMAŢIILE GENERALE .............................................................. 86
5.5.4. Evaluarea stării de sănătate oro-dentară şi a necesităţii de tratament ................... 89
5.6. DUPĂ ANCHETĂ: PRELUCRAREA DATELOR ŞI STABILIREA RAPOARTELOR. ................... 98
5.6.1. Trimiterea formularelor pentru analiză ................................................................... 98
5.6.2. Stabilirea rapoartelor. ............................................................................................... 99
6. EDUCAŢIA DENTARĂ ÎN EUROPA ................................................................................. 102
6.1. INTRODUCERE. ................................................................................................................ 102
6.2. TRĂSĂTURILE GENERALE COMUNE MAJORITĂŢII ŞCOLILOR. ..................................... 103
6.3. DIFERENŢELE REGIONALE ŞI CONSECINŢELE POSIBILE................................................ 104
6.4. CELE MAI BUNE PRACTICI ÎNREGISTRATE ..................................................................... 105
6.5. INOVAŢII ......................................................................................................................... 106
6.7. ŢELURI SUGERATE PENTRU PROGRAMUL DE SĂNĂTATE PUBLICĂ DENTARĂ .............. 108
6.8. RECOMANDĂRI ............................................................................................................... 109
7. SUBSTANŢE TOXICE CU POTENŢIAL NOCIV ABORDATE ÎN MEDICINA
DENTARĂ COMUNITARĂ ................................................................................................... 111
7.1. DROGURI PROPRIU-ZISE................................................................................................. 111
7.1.1. CANNABIS INDICA............................................................................................... 113
7.1.2. OPIACEE ................................................................................................................ 115
7.1.3. DROGURI STIMULENTE ..................................................................................... 119
7.1.4. HALUCINOGENE .................................................................................................. 122
7.1.5. INHALANŢI şi SOLVENŢII .................................................................................. 127
7.1.6. DROGURI DISOCIATIVE ..................................................................................... 128
7.1.7. ALTE DROGURI NOI ............................................................................................ 130
7.1.8. Evoluţii în UE privind legislaţia şi politicile pentru combaterea consumului de
droguri................................................................................................................................ 131
7.2. CONSUMUL DE ALCOOLUL ETILC ÎN EXCES ................................................... 147
7.2.1. Generalităţi despre alcool........................................................................................ 147
7.2.2. Cele 4 faze ale consumului de alcool ...................................................................... 149
7.2.3. Pericolul consumului de alcool ............................................................................... 150
7.2.4. Efectele asupra organismului ................................................................................. 150
7.3. SUBSTANŢELE TOXICE DIN ŢIGĂRI ŞI TUTUN ................................................ 153
2
7.3.1. Istoric ....................................................................................................................... 153

7.3.2. Componentele fumului de ţigară ............................................................................ 153
7.3.3. Efectele fumului asupra sănătăţii ........................................................................... 154
7.3.4. Nicotina este un drog............................................................................................... 156
7.3.5. Motivaţia fumatului ................................................................................................. 157
7.3.6. Mijloace terapeutice împotriva fumatului .............................................................. 157
10 MOTIVE CA SĂ TE LAŞI DE FUMAT: .................................................................... 158

7.4. INTOXICAŢIA CU METALE GRELE ................................................................................... 158
8. INTOXICAŢIA CU METALE GRELE. ............................................................................... 159
8.1. MERCURUL .................................................................................................................. 160
8.2.. PLUMBUL .................................................................................................................... 162
8.3. CUPRUL ......................................................................................................................... 166
8.4. BISMUTUL .................................................................................................................... 168
8.5. METODE DE DETERMINARE A METALELOR TOXICE ÎN ORGANISM...... 169
9. ASISTENŢA DENTARĂ A PACIENŢILOR DE VÂRSTA A TREIA .......................... 175
9.1. ÎMBĂTRÂNIREA UMANĂ .................................................................................................. 175
9.2. SĂNĂTATEA ORO–DENTARĂ A PERSOANELOR DE VÂRSTA A TREIA .............................. 181
9.3. SĂNĂTATEA ORO – DENTARĂ DREPT UMAN FUNDAMENTAL ......................................... 182
9.3.1. Instituţional şi politic ............................................................................................... 184
9.3.2 Demografic ............................................................................................................... 185
9.3.3 Tehnic ....................................................................................................................... 185
9.4. ÎMBĂTRÂNIREA ............................................................................................................... 186
9.5. STUDIU STATISTICO – EPIDEMIOLOGIC .......................................................................... 187
Metode biostatistice ........................................................................................................... 187
Metode epidemiologice ...................................................................................................... 188
9.6. REPREZENTAREA STATISTICĂ A SUBIECŢILOR EXAMINAŢI .......................................... 196
9.7. STÂNGEREA DATELOR .................................................................................................... 200
9.8. CONCLUZII ...................................................................................................................... 202
9.9. ASISTAREA BOLNAVILOR CRONICI SAU DEPENDENŢI .................................................... 205
9.10. ASISTENŢA MEDICALĂ DENTARĂ GERIATRICĂ ............................................................ 206
9.10.1. Problemele psihologice ale senectuţii ................................................................... 207
9.10.2. Necesităţile dentare ale persoanelor de vârsta a treia .......................................... 209
9.10.3 Igiena oro-dentară la vârstnici ............................................................................. 210
9.10.4. Asistenţa dentară profilactică ............................................................................... 211
9.10.5. Asistenţa dentară curativă ..................................................................................... 212
9.10.6. Asistenţa dentară în căminele de bătrâni ............................................................. 214
9.10.7. Asistenţa dentară a persoanelor de vârsta a treia la domiciliu ............................ 215
ANEXA 1 ................................................................................................................................... 217
ANEXA 2 ................................................................................................................................... 218
ANEXA 3 ................................................................................................................................... 219
ANEXA 4 ................................................................................................................................... 221
ANEXA 5 ................................................................................................................................... 223
BIBLIOGRAFIE: ...................................................................................................................... 226
3
1. Medicina dentară comunitară – noţiuni generale
Medicina dentară comunitară se referă la asistenţa medicală dentară

publică, adică la ştiinţa şi arta prevenirii afecţiunilor oro-dentare, promovează
sănătatea orală şi în acest se obţine îmbunătăţirea calitatea vieţii prin eforturile
organizate ale societăţii.
Disciplină relativ nouă în ţara noastră, ea include o gamă largă de
preocupări: epidemiologia orală, cercetarea în serviciile de sănătate dentară,
medicina dentară preventivă, în legătură îndeosebi cu comunităţile umane,
educaţia şi promovarea sănătăţii dentare, cercetarea clinică vizând îndeosebi
sănătatea grupurilor speciale, psihologia medicală dentară, teoria deciziei şi
managementul medical dentar.
Pornindu-se de la constatarea că afecţiunile oro-dentare ocupă un loc
major în patologia umană şi că tratamentul lor necesită sume astronomice, OMS
a ridicat problema situaţiei sanitare a diferitelor colectivităţi din toate regiunile
lumii. Preocupările s-au îndreptat îndeosebi spre prevenţie, ştiut fiind faptul că
aceasta implică costuri mai reduse decât tratamentul curativ. Intr-adevăr, de
exemplu, în SUA s-au efectuat studii statistice care au relevat faptul că doar
pentru asanarea cariei dentare ar fi fost necesare câteva miliarde de dolari, sumă
ce nu putea fi suportată nici măcar de cea mai puternică economic ţară de pe glob.
În plus, există încă ţări în care populaţia nu beneficiază de îngrijiri sanitare.
Statisticile sunt concludente în acest sens: în unele ţări africane un nou-născut din
doi nu are şansa de a ajunge adolescent, patru cincimi din populaţia mondială nu
beneficiază de nici o formă de protecţie sanitară, iar în ţările în curs de dezvoltare
doar o persoană din trei beneficiază de o alimentaţie cores-punzătoare cu apă
potabilă. Anual mor mai mult de 5 milioane de copii datorită sindromului diareic,
număr egal cu cel al copiilor care se nasc în fiecare an în SUA, Franţa şi Suedia.
Îmbunătăţirea condiţiei umane a devenit un imperativ major, acţiunile
necesare trebuind să aibă un caracter de urgenţă. Obiectivul principal îl constituie
în primul rând asigurarea unei stări de sănătate pentru fiecare individ, familie şi
colectivitate, ceea ce a determinat OMS să prezinte acest concept sub forma unui
program intitulat “Sănătate pentru toţi, de aici până în anul 2000”, în care este
inclusă şi sănătatea oro-dentară. De altfel, Congresul Mondial al IADC (Asociaţia
Internaţională Dentară Pediatrică) din septembrie 1991 de la Kyoto a avut ca unică
temă “O sănătate dentară mai bună pentru copiii secolului al 21-lea”.
1.1. Istoricul programului
4
Programul a fost lansat cu ocazia conferinţei regionale OMS din luna mai
1977, unde s-a hotărât ca “principalul obiectiv al guvernelor ţărilor membre să fie
atingerea unui nivel de sănătate care să permită fiecărui individ o viaţă socială şi
economică productivă.” Programul cuprindea măsurile necesare ameliorării stării
de sănătate a populaţiei până în anul 2000 şi expunea clar strategia necesară
obţinerii acestui imperativ, bazată pe asigurarea unui mod sănătos de viaţă,
ameliorarea condiţiilor sanitare profilactice, curative, precum şi a îngrijirilor de
înaltă calitate.
Conferinţa internaţională despre îngrijirea sănătăţii ţinută la Alma–Ata la 12
septembrie 1978 a însemnat o schimbare radicală a concepţiei despre promovarea
sănătăţii fiecărui individ şi a formulat o serie de principii de acţiune:
- Sănătatea, care reprezintă bunăstare fizică, psihică şi socială, este un drept
fundamental al fiinţei umane.
- Inegalităţile flagrante din sectorul sanitar dintre ţările puternic industrializate şi
cele în curs de dezvoltare sunt inacceptabile şi constituie o preocupare comună de
depăşire a lor.
- Dezvoltarea economică si socială fondată pe noua ordine economică
internaţională are o importanţă deosebită în obţinerea unui nivel de sănătate
ridicat pentru fiecare individ.
- Fiecare om are dreptul şi sarcina de a participa individual şi colectiv la
planificarea şi realizarea programului de protecţie sanitară.
- Unul din obiectivele principale ale guvernelor, organizaţiilor şi comunităţilor
internaţionale, este acela de a asigura fiecărui individ un nivel de sănătate care să-
i permită o viaţă socială şi economică productivă.
- Îngrijirea primară a sănătăţii reprezintă o îngrijire esenţială fondată pe metode
şi tehnici practice, valabile din punct de vedere ştiinţific, acceptate din punct de
vedere social şi accesibile fiecărui individ, familiei şi comunităţii.
- Îngrijirile primare de sănătate prezintă următoarele caracteristici:
• reflectă condiţiile economice şi caracteristicile socio-culturale şi
politice ale ţărilor şi comunităţilor;
• vizează rezolvarea principalelor probleme de sănătate a
comunităţilor, asigurând servicii de promovare, prevenţie, îngrijire
şi reechilibrare necesare;
• conţinutul lor trebuie să cuprindă următoarele aspecte:
- educaţia populaţională;
- protecţia mamei şi copilului;
- planificarea familială;
- vaccinarea împotriva bolilor infecţioase grave;
- tratamentul bolilor şi leziunilor curente;
- promovarea sănătăţii mentale;
- asigurarea minimului de medicamente esenţiale;
5
• intervine în coordonarea dintre sectorul sanitar şi alte sectoare ale

vieţii economice şi sociale (agricultură, industrie, educaţie,
comunicaţii, etc.);
• favorizează autoresponsabilitatea fiecărui individ, familie,
comunitate la acţiunea de promovare a sănătăţii;
• face apel la tot eşalonul local al personalului sanitar pentru a
răspunde necesităţilor exprimate de colectivităţi.
- Fiecare guvern trebuie să elaboreze un plan naţional de strategie privind
introducerea şi menţinerea îngrijirilor primare ale sănătăţii.
- Întreaga populaţie a globului va putea ajunge până în anul 2000 la un nivel
acceptabil de sănătate, dacă se utilizează în mod eficient resursele mondiale
rezervate în prezent înarmărilor şi conflictelor armate.
Conferinţa internaţională a cerut, în mod insistent, lansarea pe plan naţional şi
internaţional a unei acţiuni eficiente de dezvoltare a sistemului de îngrijire
primară a sănătăţii, apelând la guverne, organizaţiile OMS, organizaţiile
nonguvernamentale, cele de finanţare şi la tot personalul comunitar. Asupra
îngrijirii primare a sănătăţii vom reveni.
În anul 1980 Comitetul regional OMS a aprobat strategia necesară instaurării
programului, pe baza unor măsuri radicale în materie de dezvoltare sanitară.
Strategia urmărea patru mari aspecte ale vieţii sociale:
- modul de viaţă şi sănătatea populaţiei;
- factorii de risc ai sănătăţii şi ai mediului ambiant;
- reorientarea sistemului de îngrijire a sănătăţii;
- mobilizarea sprijinului politic, economic şi financiar necesar realizării acestor
schimbări.
Anii de lucru în interiorul Comitetului regional au demonstrat preocuparea
ţărilor membre pentru ameliorarea sănătăţii şi calităţii vieţii propriei lor populaţii,
ceea ce a incitat luarea unei decizii ambiţioase de formulare a programului comun
“Sănătatea pentru toţi”. Acest program cuprindea 38 de obiective necesare pentru
realizarea scopului final de obţinere a unei stări de sănătate adecvată fiecărui
individ.
Iniţial, conceptul, strategia şi principiile programului au găsit un ecou larg
în politicile naţionale, regionale şi locale şi în practica de îngrijire zilnică a
sănătăţii. Ulterior, operaţiile de evaluare efectuate au permis înţelegerea mai
profundă a progreselor obţinute prin implementarea acestui program. Planurile de
acţiune adoptate au confirmat faptul că aceste principii erau bine fondate, iar
modelele au fost aplicate în practică. Ultima versiune a programului a fost
actualizată în anul 1991. Din păcate în anul 2002 putem constata că programul
OMS nu a dat roadele scontate. Este unul din motivele pentru care în domeniul
nostru medicina dentară comunitară rămâne de actualitate.
6
1.2. Conţinutul programului
Conceptul de "Sănătate pentru toţi" vizează mai multe aspecte, având o

interpretare largă, complexă.
Prima interpretare este cea elaborată de către OMS, respectiv atingerea
unei stări de sănătate individuală necesară pentru desfăşurarea unei vieţi
economice productive. Acest lucru presupune dispariţia bolilor grave de nutriţie,
ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru ale fiecărui individ, familie şi
comunitate, precum şi soluţionarea problemelor pur medicale (lipsa personalului
medical, medicamente, paturi de spital,etc.).
Sănătatea trebuie apreciată prin prisma dezvoltării economice, ceea ce
presupune o politică sanitară adecvată cu privire la repartiţia fondurilor, formarea
personalului sanitar, asigurarea tehnologiei şi a resurselor necesare.
“Sănătatea pentru toţi” înseamnă şi o participare activă a comunităţii la programul
de îngrijire a sănătăţii, ceea ce implică faptul că acestea îşi asumă anumite
responsabilităţi referitoare la:
- mobilizarea resurselor locale;
- identificarea soluţiilor necesare;
- crearea de organizaţii locale.
“Sănătatea pentru toţi” este un concept integrat în alte sectoare ca
agricultură, industrie, educaţie, comunicaţie, etc. Rapoartele efectuate au arătat
atât progresele realizate, cât şi problemele care mai sunt încă de rezolvat.
Progresele înregistrate vizează următoarele aspecte:
- speranţa vieţii continuă să crească în ţările europene;
- rata mortalităţii prin anumite boli a diminuat;
- rata mortalităţii materne şi infantile tinde să scadă;
- accidentele de circulaţie sunt mai puţin frecvente;
- lupta împotriva poluării este mai eficace;
- calitatea apei potabile şi a aerului s-a ameliorat.
În ciuda progreselor înregistrate, mai există încă multe probleme grave:
- diferenţele mari dintre situaţia sanitară a ţărilor dezvoltate şi a celor în curs de
dezvoltare nu s-au redus;
- rata mortalităţii prin boli incurabile (cancer, SIDA) este in creştere;
- consumul excesiv de alcool şi droguri sunt din ce in ce mai frecvente în rândul
copiilor;
- ratele omuciderii şi sinuciderii sunt crescute;
- comunicarea dintre sectorul sanitar si alte sectoare importante, cum ar fi
industria rămân nesatisfăcătoare;
7
1.3. Perspectivele programului "Sănătatea pentru toţi"
Obiectivele principale ale programului au fost adoptate încă în anul 1984.

După această dată în Europa Centrală s-au produs modificări politice şi
economice în urma dezagregării sistemului comunist. În contextul nou format este
necesară consolidarea cooperării internaţionale şi realizarea de către fiecare tară
a unei infrastructuri solide de sănătate publică, ceea ce depinde în primul rând de
posibilităţile financiare. Sub acest aspect România stă mizerabil.
Plecând de la noua stare de lucruri care se schiţa , în 1989 la Frankfurt s-a
hotărât adoptarea unor măsuri de urgenţă la nivel local, naţional şi internaţional.
Au fost luate în discuţie problemele mondiale care trebuiau soluţionate prin
colaborarea tuturor ţărilor europene. Aceste probleme sunt legate de:
- distrugerea stratului de ozon şi consecinţele acesteia;
- impactul noilor resurse de energie utilizate asupra populaţiei;
- folosirea în cantitate mare a pesticidelor şi a produselor chimice;
- calitatea aerului, cu referire specială la conţinutul său în azot şi oxid de sulf;
- calitatea apei potabile;
- calitatea aerului din interiorul locuinţelor şi a locurilor de muncă.
Perspectivele care se deschid în faţa ţărilor membre ale OMS sunt de natură
să reducă sau să oprească unii factori de risc ai sănătăţii. Dezvoltarea în domeniul
cercetării medicale, îndeosebi genetice, trebuie să deschidă noi perspective în
domeniul prevenţiei şi tratamentul bolilor.
Îmbunătăţirea permanentă a mijloacelor de informare va uşura elaborarea în
fiecare ţară a unei politici sanitare bazată pe rezultatele favorabile obţinute de alte
ţări în acest domeniu. Acest lucru, din păcate nu s-a realizat la noi, îndeosebi în
ceea ce priveşte asistenţa dentară. Migrările umane a căror frecvenţă a crescut în
ultimii ani au avut consecinţe sanitare şi sociale atât negative, cât şi pozitive. Nu
este cazul să insistăm aici asupra lor. În unele ţări a crescut numărul persoanelor
vârstnice, crescând şi necesităţile acestora în acordarea de asistenţă sanitară şi
socială.
În domeniul educaţiei sanitare s-au obţinut succese apreciabile, traduse prin
creşterea interesului populaţiei faţă de propria-i sănătate; aceasta a devenit
susceptibilă la orice noutate din domeniul îngrijirii sănătăţii. Populaţia în
ansamblu este mai receptivă, iar societatea trebuie să se debaraseze de vechile
mentalităţi în ce priveşte comportamentul social, atât individual cât şi familial.
Realizarea obiectivelor programului necesită o serie de condiţii obligatorii:
a. Pacea.
b. Egalitatea tuturor membrilor societăţii la asistenţa sanitară.
c. Voinţa colectivă de realizare acestor obiective.
d. Cooperarea internaţională.
8
Pacea. Ea este necesară oricărei ţări spre a progresa pe drumul civilizaţiei.

Războaiele provoacă ravagii uriaşe care se recuperează cu mare greutate în mulţi
ani. Distrugerile economice, politice, sociale, dar mai ales umane, sunt adesea
ireparabile. Din păcate la ora actuală sunt destule zone de conflict în lume, care
provoacă mari distrugeri.
Pace nu înseamnă însă doar absenţa războaielor. Conflictele tot mai frecvente
între emigranţi şi populaţia actuală, sau cele religioase, ameninţă şi ele pacea
internă a unei ţări. Din acest punct de vedere conflictele interetnice îşi pun
amprenta pe structurile sociale, fizice şi economice ale ţărilor şi comunităţilor
afectate. Pacea, la fel ca sănătatea, este o stare de securitate care conferă
individului dreptul de a-şi pune în valoare întregul său potenţial umanitar. De
asemenea, ţările au posibilitatea de a participa activ, de a colabora, toate acestea
fondate pe solidaritate şi reciprocitate.
Egalitatea tuturor membrilor societăţii la asistenţa sanitară este esenţială
pentru realizarea obiectivelor programului OMS. Este vorba în primul rând de
egalitatea între ţări şi de egalitatea tuturor cetăţenilor dintr-o ţară. În zilele noastre
persistă o mare inegalitate între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare
.Chiar şi în aceeaşi ţară există grupuri care nu participă activ la programul de
protecţie sanitară. Din astfel de grupuri defavorizate fac parte: vârstnicii,
refugiaţii, emigranţii, membrii unor minorităţi etnice şi persoanele care trăiesc în
zone geografice vitrege. Numărul acestora tinde să crească în ţările instabile
economic şi politic.
Fiecare ţară trebuie să elaboreze programe naţionale pe termen lung, care să
vizeze reducerea inegalităţilor sociale, în vederea asigurării egalităţii tuturor
cetăţenilor faţă de satisfacerea nevoilor sanitare.
Voinţa colectivă de realizare a obiectivelor este obligatorie pentru reuşita
programului. Fiecare comunitate trebuie să fie conştientă de aceasta, fiind
necesară sprijinirea ei de către organele competente, în frunte cu Ministerul
Sănătăţii.
Colaborarea internaţională este indispensabilă pentru realizarea
obiectivelor programului.
Ţările în curs de dezvoltare au probleme dificile în domeniul sanitar, datorită
lipsei de fonduri. Situaţia poate fi depăşită doar cu ajutorul ţărilor dezvoltate. De
aceea, în 1990 a fost creat programul regional Eurosanté, destinat să intensifice
colaborarea în domeniul sanitar cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Scopul
programului este acela de a ajuta ţările respective să pună bazele unei politici
sanitare bazată pe principiile programului OMS “ Sănătate pentru toţi”.
9
2. Determinanţii stării de sănătate a populaţiei
2.1. Definirea stării de sănătate
Starea de sănătate a individului este definită de OMS ca fiind: „O bunăstare

completă, fizică, mentală şi socială, care nu constă numai în absenţa bolii sau a
infirmităţii. Starea de sănătate este influenţată în sens pozitiv sau negativ de
factorii biologici, de comportamente, obiceiuri, factori economici, politici,
sociali, culturali.
Sănătatea ca noţiune individuală este rezultatul interacţiunii dintre zestrea
biologică, genetică a omului şi condiţiile mediului său de viaţă şi de activitate,
natural şi social. Sănătatea populaţiei reprezintă un fenomen complex, biologic,
psihologic, social, cultural, care exprimă sintetic nivelul şi caracteristicile
sănătăţii membrilor comunităţii, privită în ansamblul ei.
Sănătatea grupurilor umane este definită ca o sinteză a sănătăţilor
individuale. În 1975, Directorul general al OMS dr. Halfdan Mahler, a lansat
conceptul „Sănătatea pentru toţi până în anul 2000” propunând „o acţiune urgentă
pentru a realiza în cei 25 de ani ai unei generaţii ceea ce nu s-a realizat până
acum".
În 1977, Adunarea Generală a OMS a decis în unanimitate principalul scop
al ţărilor membre, şi anume: „până în anul 2000 toţi oamenii lumii să atingă un
nivel de sănătate care să le permită să aibă o viaţă productivă din punct de vedere
social şi economic”.
În 1978: Declaraţia de la Alma-Ata - întâlnire internaţională organizată de
OMS şi UNICEF, la care au participat reprezentanţi ai 134 guverne şi 670
organizaţii internaţionale.
Conferinţa de la Alma-Ata a exprimat necesitatea unei acţiuni urgente din
partea tuturor guvernelor, a tuturor lucrătorilor din domeniul sanitar şi al
comunităţii mondiale pentru promovarea sănătăţii tuturor popoarelor lumii.
Declaraţia de la Alma-Ata a adoptat principiile îngrijirilor primare de
sănătate ca fiind elementele cheie ale dezvoltării sistemelor de sănătate.
În 1984 - Comitetul regional OMS pentru Europa a adoptat cele 38 de
obiective ale strategiei „Sănătate pentru toţi". Ariile de interes sunt următoarele:
Nevoile fundamentale de sănătate (cap.1—>12)
Stilul de viaţă sanogen (cap.13—>17)
Sănătatea mediului înconjurător (cap.18 —> 25)
Ingrijiri de sănătate corespunzătoare (cap.26—>3l)
Suportul necesar pentru susţinerea dezvoltării sănătăţii (cap.32—>38)
10
Politicile naţionale trebuie să urmărească aceste obiective şi să comunice,

la fiecare trei ani, progresele obţinute. Organismele supranaţionale, aşa cum este
Uniunea Europeană, au formulat politici pornind de la sănătatea mediului
înconjurător şi industrial, până la educaţia medicală şi cea legată de produsele
farmaceutice.
După 1995, în Europa, accentul, în cadrul îngrijirilor primare de sănătate
se pune pe rezultate, funcţii, domenii în care realizările sunt critice şi cerinţele
manageriale.
Secolul XXI - biroul regional OMS pentru Europa a elaborat şi lansat o
nouă strategie care vizează punerea în practică a filosofiei sănătatea pentru toţi,
denumită „Sănătatea 21 - Sănătatea pentru toţi în secolul XXI"; în cadrul acesteia,
activităţile sunt împărţite pe 3 categorii mari:
• stiluri de viaţă favorabile sănătăţii
• schimbarea mediului înconjurător
• servicii preventive şi curative corespunzătoare
Factorii de susţinere politici, manageriali, tehnologici, umani şi de cercetare

necesari realizării schimbării din primele trei domenii amintite. În epidemiologie,
definirea stării de sănătate constă în a măsura „prezenţa sau absenţa bolii”.
În ceea ce priveşte boala, M. Jenicek o defineşte ca fiind „o neadaptare sau
o deficienţă a mecanismului de adaptare a organismului ca şi absenţa reacţiilor la
stimulii la care organismul este expus". Noţiunea de „boală" ca stare obiectivă,
antrenează o modificare morfo-funcţională a unui organ sau a funcţiilor vitale în
totalitatea lor.
De asemenea, boala poate fi percepută sub aspect subiectiv ca pierderea
stării de sănătate. Pentru specialişti, noţiunea de boală este definită utilizând
criterii biomedicale, fiind reprezentată de semne şi simptome. Aşa cum
diagnosticul stării de sănătate la nivel de individ se bazează pe o simptomatologie
şi investigaţii paraclinice, şi la nivel de comunitate se poate măsura starea de
sănătate, adică să se stabilească diagnosticul la nivel comunitar.
Etapele intermediare plecând de la sănătate la deces sunt:
• sănătate
• disconfort
• boală
• incapacitate
• invaliditate
• deces.
Raţionamentul de diagnostic al stării de sănătate la nivel de colectivitate este
asemănător cu cel pe care îl face medicul aflat în faţa bolnavului, adică stabilind
diagnosticul stării de sănătate pentru o persoană. Diagnosticul stării de sănătate la
nivel populaţional prezintă o serie aspecte caracteristice. Evaluarea stării de
sănătate la nivel de colectivitate presupune descrierea, analiza şi interpretarea
caracteristicilor observate.
11
Descrierea caracteristicilor stării de sănătate se realizează utilizând

indicatori statistici (având ca sursă studii demografice sau epidemiologice).
Analiza şi interpretarea acestora presupune utilizarea conceptelor şi metodelor
specifice analizei matematice (biostatisticii), epidemiologiei, demografiei,
sociologiei, dreptului, eticii.
Evaluarea stării de sănătate a grupurilor populaţionale se bazează pe
principiile metodei de cercetare ştiinţifică, în special pe rigoare şi modalitate
sistematică de abordare. Tendinţa actuală este de a măsura starea de sănătate într-
un mod multicriterial, procesual, evolutiv şi de a o aprecia în funcţie de criteriile
de referinţă.
Sănătatea grupului uman este o sinteza a stării de sănătate individuală, toate
apreciate într-o viziune sistemică, globală. Starea de sănătate a populaţilor se
apreciază pe baza nivelului unor caracteristici manifestate la nivel de grup,
caracteristici cunoscute sub numele de „fenomene"
Exprimarea nivelului acestor fenomene se realizează cu ajutorul valorilor
absolute, dar mai exact cu ajutorul indicatorilor şi a indicilor. Indicii utilizaţi pot
fi, după natura lor, indici cantitativi şi indici calitativi. Indicii de expresie
calitativă sunt de obicei indici de sinteză şi permit o viziune globală, comparabilă
a stării de sănătatea grupurilor populaţionale. Indicii de expresie cantitativă oferă
de obicei o cantitate mai mare de informaţie necesară pentru descrierea
fenomenelor .
Cel mai exact, rezultatele analizei stării de sănătate, se exprimă printr-un
raport (comparabil cu epicriza clinică) care poate exprima mai exact şi nivelul
gravităţii (severităţii), etiologia (cauzele), precum şi prognosticul problemelor
evidenţiate.
Cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei, precum şi a prezenţei şi nivelului
factorului de risc, permite definirea problemelor de sănătate al grupului şi
posibilitatea de elaborare şi desfăşurare de programe de sănătate preventivă,
profilactică, curativă şi de recuperare.
2.2 .Factorii care influenţează starea de sănătate a populaţiei

(Determinanţii stării de sănătate a populaţiei - modelul Dever)
Există mai multe clasificări ale factorilor care influenţează starea de

sănătate a populaţiei:
12
Modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de sănătate (Dever)
2.2.1. Factori endogeni
- Sexul;
- Rasa;
- Vârsta;
- Caracteristici biologice;
- Receptivitatea la infecţii;
- Ereditatea;
- Constelaţia hormonală;
- Caracteristici demografice ale populaţiei
2.2.2. Factori de mediu (ambientali sau mezologici)
- mediu fizic:
- temperatura;
- umiditatea;
- radiaţiile;
- zgomotul;
- factori geo-climatici:
- altitudinea;
- zona geografică;
- la locul de muncă;
- în locuinţă;
13
- mediul înconjurător.
- factori chimici: substanţe organice şi anorganice din apă, aer, sol şi alimente.
- factori biologici: bacterii, fungi, paraziţi, virusuri.
- factorii mediului social:
- socio-culturali,
- pragul de sărăcie;
- mediul de reşedinţă;
- stilul de viaţă şi alimentaţie;
- condiţii de muncă şi locuit;
- nivel de instruire, cultură, tradiţii, obiceiuri
2.2.3. Factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile.
Stilul de viaţă depinde de comportamente şi atitudini care la rândul lor

sunt condiţionate de factori sociali, adică stilul de viaţă este rezultatul factorilor
sociali şi al comportamentelor.
Stilul de viaţă este influenţat de:
- factorii de mediu
- experienţa individuală
- presiunea anturajului
- mijloace financiare disponibile
- politica economică şi socială
2.2.4. Serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).
Tendinţa actuală este ca modelul stării de sănătate să cuprindă

identificarea priorităţilor, incluzând atât determinismul stării de sănătate cât şi alţi
factori care influenţează rezultatele în sănătate, care pot merge de la îmbunătăţirea
stării de sănătate, scăderea mortalităţii, morbidităţii, la vindecare contribuind la
modificări în ceea ce priveşte calitatea vieţii.
Determinanţii stării de sănătate pot fi modificaţi prin promovarea sănătăţii
şi prevenţiei, la care se adaugă implicarea comunităţii, care are un rol important.
Factorii care influenţează îngrijirile de sănătate pot fi modificaţi prin diagnostic
precoce, screening, precum şi prin implicarea pacientului sau a comunităţii.
Factorii cei mai importanţi care influenţează sănătatea rămân sărăcia, stilul de
viaţă, şomajul, locuinţele necorespunzătoare, nivelul de educaţie al populaţiei,
poluarea mediului. Abordarea lor la nivel naţional, cu intervenţii adecvate la nivel
comunitar, ar trebui să se bazeze pe programe şi proiecte în care să fie utilizate
resurse publice şi private din comunitatea respectivă.
Cunoaşterea stării de sănătate a unei comunităţi este importantă pentru:
- identiflcarea problemelor de sănătate
- identificarea comportamentului consumatorilor de servicii de sănătate
- identificarea comportamentului furnizorilor de îngrijiri de sănătate
- planificarea şi alocarea resurselor.
14
Stilul de viaţă
Stilul de viaţă este un factor determinant al stării de sănătate a unei

populaţii. Programul OMS „Sănătate pentru toţi" se bazează pe capacitatea
individului de a-şi cunoaşte stilul de viaţă. Stilul de viaţă al unei persoane poartă
amprenta modului de viaţă al comunităţii în care aceasta s-a format. Importanţa
stilului de viaţă rezultă din ponderea lui în determinarea stării de sănătate a unei
populaţii.
Cei patru factori determinanţi ai sănătăţii:
• stilul de viaţă are ponderea cea mai mare, de 51%.
• factorul biologic are o pondere de 20%;
• mediul ambiant are o pondere de 19%;
• sistemul de îngrijiri de sănătate - 10%.
Stilul de viaţă are următoarele componente:

- obiceiuri alimentare şi consum sau abuz de alcool;
- fumatul;
- stresul;
- utilizarea drogurilor;
- comportamentul sexual;
- comportamentul rutier;
- activitatea fizică (sedentarismul);
- riscuri în timpul liber;
- riscuri profesionale;
Stilul de viaţă este influenţat de:

- factorii de mediu fizic;
- presiunea anturajului;
- dezvoltarea socio-economică a unei ţări;
- nivelul de educaţie al populaţiei în probleme de sănătate;
- obiceiuri dăunătoare sănătăţii determinate de tradiţii, grad de instruire;
- mijloacele financiare de care dispune un individ sau un grup populaţional;
- publicitatea crescută la produse cu influenţă negativă asupra stării de sănătate a
populaţiei (de ex. industria alcoolului).
- politica economică şi socială a unei ţări ce încurajează producerea şi
consumul de bunuri cu influenţă negativă asupra stării de sănătate a populaţiei,
precum şi publicitatea la astfel de produse.
În cadrul stilului de viaţă, factorii comportamentali deţin un rol cheie, mai

ales din perspectiva educaţională a prevenţiei. Comportamentul se defineşte ca
o secvenţă de reacţii individuale la stimuli externi sau interni, declanşate la nivelul
15
sistemului nervos şi repercutate inclusiv la nivel biologic în întregul organism. În

elaborarea acestor reacţii intervin circuite neurale complexe, realizându-se
interacţiuni între activitatea cognitivă de la nivelul cortexului, mecanismele vieţii
afective şi cele subcorticale, de control al motilităţii, al eliberării de hormoni şi
neurotransmiţători. Prin urmare, în decizia personală se întâlnesc motive care
provin din procesarea unor informaţii preluate din mediul natural şi cel social,
inclusiv valori – informaţii asociate cu afecte – cu reprezentări mentale subiective,
sau o “raţionalitate subiectivă”, acestea din urmă menite să legitimeze, prin
raportare la valori instituite în comunitate, credinţele şi atitudinile subiectului. În
medicina dentară, ambientul devine un factor esenţial, deoarece în acest mediu
oamenii nu vin cu plăcere, ba chiar cu stări afective negative.
Din descrierea de mai sus pot fi deduse nivelurile la care se poate acţiona,
prin educaţia pentru sănătate (în speţă, pentru sănătate oro-dentară), pentru ca
populaţia, până la nivel de individ, să fie motivată în sensul adoptării unui
comportament sanogen.
Problematica responsabilităţi individuale şi a celei sociale în raport cu
starea de sănătate oro-dentară este redată în schema lui Einwag, care marchează
etapele necesare obţinerii unei schimbări eficiente şi durabile de comportament.
complianţă
accept
înţelegere
schimbare de comportament
interes personal
informaţii, cunoştinţe
Ignoranţă, lipsa informaţiei
Treptele necesare obţinerii unei schimbări eficiente şi durabile de comportament
Pentru a modifica starea de bază, care este aceea de ignoranţă (lipsă a

informaţiei), primul pas îl constituie informarea. E de dorit ca aceasta să provină
dintr-o sursă autorizată, capabilă să furnizeze informaţii corecte, verificate
ştiinţific.
Oricât de corecte ar fi, informaţiile în discuţie rămân un bagaj non-
operaţional atât timp cât subiectul nu se consideră afectat de vreun risc, pentru
16
evitarea căruia să fie nevoit a pune în practică informaţiile acumulate. De aceea,

specialiştii sunt cei mai indicaţi pentru a realiza informarea, ei fiind şi beneficiarii
studiilor epidemiologice, de pe urma cărora s-au stabilit categoriile de risc, deci
pornesc de la cunoaşterea situaţiei de ansamblu a morbidităţii şi îşi ţintesc cu
precizie mesajul spre cei care resimt nevoia de informare şi consiliere în legătură
cu o anumită boală, care îi afectează. În acest sens, s-a vorbit despre informarea
specifică acţiunilor de promovare a sănătăţii ca despre o acţiune de marketing
social, marketingul fiind acea activitate prin care se cercetează nevoile
potenţialilor consumatori şi se dau soluţiile specifice pentru satisfacerea acestor
nevoi. Cu alte cuvinte, schimbarea de comportament nu poate fi realizată decât
dacă, ghidat de specialist, publicul-ţintă îşi descoperă interesul personal în
informaţia sanogenă furnizată de o sursă competentă.
Numai pe seama interesului personal poate fi investit cu valoare
comportamentul sanogen, astfel încât un individ sau o populaţie să renunţe la
practicile greşite sau pernicioase cu care s-a obişnuit, în ciuda efortului pe care îl
presupune orice renunţare la deprinderi vechi şi instalare de noi obişnuinţe.
Pentru ca toate aceste schimbări să poată avea loc, destinatarul informării,
la rândul său, nu trebuie să rămână pasiv. În primul rând, el trebuie să manifeste
o atitudine de complianţă, să nu fie refractar la dialogul cu specialistul, ci să
asculte cu bună-credinţă informaţiile furnizate de acesta, să nu ezite în a pune
întrebări, a face observaţii personale, a informa despre stări de fapt constatate în
viaţa sa (ca individ sau colectivitate).
Din încrederea reciprocă, astfel construită, se naşte acceptul – fundalul
emoţional şi atitudinal al acumulării de informaţie sanogenă, acumulare care
conduce spre etapa următoare: înţelegerea. Numai după ce, pe fondul unui
ansamblu de emoţii şi atitudini pozitive, s-au produs modificările de status
cognitiv pe care le implică înţelegerea, poate fi vorba de luarea unei decizii şi, pe
baza acesteia, de autocontrol în sensul unei schimbări de comportament.
Factorii sociali sunt reprezentaţi de ansamblul de concepte şi operaţii
mentale învăţate de individ sau funcţionale în colectivitate, chiar la nivelul
relaţiilor informale dintre indivizi, dar şi la acela al raporturilor dintre individ şi
instituţie publică (locul de muncă, instituţiile de petrecere a timpului liber sunt,
de asemenea, cuprinse aici), individ şi individ (în situaţiile legate de muncă, de
petrecerea timpului liber, în mijloacele de transport etc.).
Mediul social influenţează individul în mod imperceptibil, dar profund,
prin intermediul unor idei a căror investire cu valoare este explicită şi, în mod la
fel de eficace, prin ansambluri difuze de conţinuturi cognitive şi afective, corelate
pe căi inaparente la prima vedere. De pildă, pentru conştiinţa comună a epocii
noastre, conceptul de noutate este asociat cu o valoare emoţională pozitivă, deşi
este demonstrabil că nu tot ce e nou e superior faţă de vechi. Astfel credem că se
explică şi investirea tacită cu valoare pozitivă a unor practici recunoscute ca
nocive (fumatul, alcoolul, drogurile şi chiar lipsa de igienă personală, inclusiv
orală) în rândurile anumitor tineri. Aflaţi la vârsta la care se simt prea “mari”
17
pentru a mai asculta de părinţi, dar nici nu se simt pregătiţi să înfrunte

responsabilităţile vieţii de adult, unii dintre ei devind “copii teribili”. Această
opţiune comportamentală nu exclude ca tinerii în discuţie să fie conştienţi de
valabilitatea informaţiei sanogene, dar să prefere ideea de risc celei de siguranţă
personal, în dorinţa lor de a se evidenţia de marea masă a populaţiei din
comunitatea unde îşi duc existenţa.
Consumul abuziv de alcool (vezi cap. noxe)

Este cunoscută la ora actuală implicarea consumului abuziv de alcool în
producerea unor afecţiuni grave, cum ar fi: intoxicaţia gravă cu alcool; ciroza
hepatică; pancreatită; afecţiuni neuro-psihice; cancer al cavităţii orale; cancer
hepatic şi esofagian; accidente; acte de violenţă. Consumul abuziv de alcool este
reprezentat de autoadministrarea repetată sau episodică de alcool etilic, care
determină efecte medicale şi socio-economice importante. Cu toată gravitatea
problemelor legate de alcool, nu a existat niciodată o politică mondială eficientă
privind aspectul preventiv al acestui flagel. În ceea ce priveşte consumul abuziv
de alcool, există numeroşi factori predispozanţi. Aceştia sunt reprezentaţi de:
stresul zilnic, exemplul familiei şi al anturajului, valorizarea de sine scăzută.
Consumul de alcool per capita este mai mare în ţările puternic dezvoltate,
comparativ cu cele în curs de dezvoltare. Obiectivele „Sănătăţii pentru toţi" nu
pot minimaliza problemele majore legate de consumul abuziv de alcool.
Fumatul (vezi cap. noxe)

Comportament profund dăunător sănătăţii, fumatul este responsabil de o
multitudine de boli grave, cum ar fi: cancerul bronho-pulmonar, afecţiunile
pulmonare cronice, afecţiuni digestive. La nivel mondial, fumatul este considerat
prima problemă de sănătate evitabilă din lume. Studii efectuate la nivel mondial,
arată o proporţie crescută a fumătorilor pe glob, mai afectaţi fiind cei din ţările
industrializate. În medie, tabagismul „ucide" 6 persoane/minut, iar un fumător din
patru moare printr-o maladie datorată fumatului. Fumatul contribuie la scăderea
speranţei de viaţă de circa 4 ori, dacă fumatul a fost început de la 25 ani şi de 8
ori dacă fumatul a fost început de la 15 ani. De asemenea, a crescut creşterea ratei
fumatului la femeile din grupa de vârstă tânără, astfel că, pentru unele ţări cum ar
fi Spania, Italia, aceasta depăşeşte ratele înregistrate în rândul bărbaţilor.
Renunţarea la fumat se realizează cu dificultate, datorită stării de dependenţă
indusă de nicotină.
Legislaţia anti-tabac în vigoare, existentă în unele ţări, presupune:
- pe pachetele de ţigări să fie menţionat riscul pentru sănătate;
- reducerea sau interzicerea publicităţii la ţigări;
- interzicerea (restricţia) fumatului la locul de muncă, în locurile publice
(instituţii, şcoli, spitale);
- prevenirea fumatului la tineri (prin interzicerea vânzării ţigărilor în şcoli);
- elaborarea de programe anti-fumat adresate mai ales tinerilor;
18
- scăderea producţiei de tutun;

- politici fiscale şi de preţ cu efecte descurajante, vizând în special tinerii;
- educaţia sanitară anti-tabac, făcând cunoscute riscurile la care se supune
fumătorul, pe el şi pe cei din jurul său.
Pe plan mondial s-a ajuns la un consum mondial de 6.000 miliarde de
ţigarete, numărul fumătorilor fiind de 1,1 miliarde. Victimele tabagismului se
ridică la 4 milioane decese anual, din care 3 milioane în ţările industrializate şi 1
milion în ţările mai puţin dezvoltate, ponderea cea mai mare înregistrându-se în
rândul bărbaţilor (80%), decese evitabile prin lansarea şi aplicarea proiectelor
anti-fumat de numeroase organisme internaţionale - OMS, UNICEF, Banca
Mondială, Comisia Europeană pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorului,
Institutul Naţional pentru Cancer (SUA), Centrul de Control şi Prevenire a Bolilor
(SUA). Rolul proiectelor propuse este acela de a duce o politică de control a
fumatului, de reducere a fumatului pasiv - cunoscut sub acronimul de ETS
(Environmental Tobacco Smoke) - de a asigura un mediu lipsit de fum de tutun
la locul de muncă şi în spaţiile publice, de a creşte gradul de conştientizare a
riscurilor în rândul fumătorilor. Începând cu anul 2000, ETS a fost inclus pe lista
substanţelor carcinogene, fiind controlat de legea sănătăţii ocupaţionale. Rolul
negativ al fumatului nu se referă doar la acţiunea sa nocivă asupra aparatului
respirator, ca organ principal de impact, ci, propriu-zis, s-a demonstrat că nu
există, practic, organ sau aparat care să nu fie alterat morfo-funcţional ca urmare
a acestui obicei:
- aparat cardiovascular (angină pectorală, HTA, arteriopatii);
- aparat dento-maxilar (stomatite, gingivite, alterarea smalţului dentar, cancer de
buze, de limbă);
- aparat reproducător (impotenţă sexuală, avort, inserţii anormale de placentă,
metroragii).
Consumul de droguri (vezi cap. noxe)

Consumul de droguri generează probleme de sănătate fizică, mintală, de
comportament, probleme de ordin familial, juridic, financiar, profesional,
probleme greu de rezolvat atunci când sunt utilizate încă din adolescenţă.
Fenomenul traficului şi consumului de droguri a cunoscut o puternică amploare
după anii '60, fiind considerat o adevărată „epidemie psihosocială". Datele
epidemiologice arată o creştere a consumului de droguri mai ales în ţările în curs
de dezvoltare, tinerii fiind cei mai afectaţi. În ultimul timp, România a devenit o
ţară de tranzit şi, parţial, piaţă de desfacere pentru droguri. Distribuirea drogurilor
în şcoli reprezintă o realitate şi în acelaşi timp o preocupare importantă din partea
statului. Flagel extins la nivel mondial şi care afectează ţările puternic
industrializate, comparativ cu ţările în curs de dezvoltare, interesând toate
straturile-sociale, debutul consumului de droguri făcându-se la orice vârstă,
consumul de droguri ilicite reprezintă o importantă problemă de sănătate publică.
19
Consecinţele consumului de droguri asupra sănătăţii sunt de ordin medical

(transmiterea virusului HIV, SIDA, virusurile hepatitei B şi C, TBC, boli cu
transmitere sexuală) şi social datorită tulburărilor neuropsihice pe care le
determină (nervozitate, depresie, agresivitate, astfel de persoane fiind implicate
în acte de violenţă, accidente, probleme familiale, la serviciu, şcoală, etc). În anii
de după revoluţie (după anii '90), România s-a confruntat cu traficul internaţional
şi consumul de droguri, consum care nu este, încă, aşa de extins ca în ţările vecine
precum: Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, ţara noastră fiind mai
ales o ţară de tranzit. Studii referitoare la acest fenomen, efectuate în 1998 de
Institutul de Management al Serviciilor de Sănătate Bucureşti, au arătat că, pe
fondul unei instabilităţi economice existente, în România a crescut atât consumul
de droguri cât şi numărul reţelelor de traficanţi de droguri. Cunoaşterea
dimensiunii acestui fenomen va permite luarea deciziilor potrivite care să ducă la
scăderea prevalenţei consumului de droguri şi a consecinţelor asociate.
În ţara noastră, dintre drogurile cu administrare injectabilă, cele mai
frecvent utilizate sunt heroina, Fortral, cocaină, ponderea cea mai mare
reprezentând-o grupa de-vârstă 14 - 21 ani (adolescenţii şi tinerii). În acest sens,
problema distribuirii drogurilor în şcoli a devenit o prioritate importantă pentru
factorii decidenţi.
Ce ar trebui făcut? Legislaţia ar trebui formulată în aşa fel încât aceasta să
vină în întâmpinarea nevoilor, atât ale populaţiei cât şi ale specialiştilor care
lucrează în acest domeniu. Introducerea în programa şcolară a orelor obligatorii
de prevenire a consumului de droguri. Introducerea de programe extracuriculare
în şcoli, de ocupare a timpului liber al elevilor şi de furnizare de alternative la
consumul de droguri: cluburi, excursii, tabere, sport, activităţi artistice.
Introducerea standardelor de elaborare a programelor şcolare de petrecere a
timpului liber, de informare, educare şi comunicare în scopul creşterii influenţei
factorilor de protecţie pentru consumul de droguri şi alte substanţe în concordanţă
cu evaluările/cercetările efectuate la nivel naţional şi/sau local în conformitate cu
Strategia Naţională Antidrog aprobată prin HG. Nr. 73/2005 şi Planul de Acţiune
în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog în perioada 2005 – 2008
aprobat prin H.G. 323/2005 (în temeiul art. 3 din H.G.1489/2002 privind
înfiinţarea ANA - Agenţiei Naţionale Antidrog). Realizarea unor campanii prin
mass-media adresate factorilor de protecţie în ceea ce priveşte consumul de
droguri: creşterea stimei de sine a tinerilor, valorizarea propriei persoane,
îmbunătăţirea comunicării în familie.
Constituirea centrelor de prevenire şi consiliere antidrog drept instituţii cu
personalitate juridică şi personal încadrat care să asigure permanenţa
activităţilor din cadrul centrului, înfiinţarea de servicii telefonice gratuite de
consiliere şi sprijin tip ,.help-line", afiliate la FESAT (Fundaţia Europeană de
Servicii Telefonice Antidrog). Scopul creării unei reţele medicale implicate în
tratamentul consumatorului de droguri este de a facilita accesul acestuia la toată
gama de servicii medicale, de a asigura o investigaţie multiplă (boli infecţioase,
20
psihiatrie, neurologie etc) medicală pentru a avea un tablou clinic complet, de a

crea posibilitatea unei monotorizări cât mai exacte a problemelor medicale legate
de consumul de droguri şi nu în ultimul rând de a uşura munca echipei din centre.
Idealul acestei reţele este ca atunci când consumatorul apelează la oricare din
serviciile medicale disponibile, să se realizeze o colaborare multidisciplinară şi o
coerenţă a asistenţei medicale, stabilindu-se împreună cu ceilalţi medici
specialişti priorităţile de tratament. Pentru acestea, reţeaua trebuie să fie flexibilă,
receptivă, tot timpul în tensiune şi să aibă un „coordonator” care să poată oferi o
îndrumare, monitorizare a cazului.
Crearea unei reţele de servicii (ONG şi OG) care să poată oferi, pentru cei care
utilizează droguri injectabile, plecând de la utilizarea seringilor de unică
folosinţă şi mergând până la servicii de reabilitare. Oferirea de servicii ambulatorii
consumatorilor de droguri injectabile (nu doar prin spitalizare) înfiinţarea, în
marile oraşe, a serviciilor de specialitate complete, care
să cuprindă o secţie de toxicologie clinică, centru Detox, centru post-cură, centre
de informare şi consiliere a consumatorilor de droguri.
În Bucureşti funcţionează Centrul Pilot de Tratament al Toxicomaniei în
cadrul Spitalului de Psihiatrie Obregia. De asemenea, în centrul universitar Iaşi,
există un centru Detox ce funcţionează în cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola.
Stresul
Reprezintă ansamblul răspunsurilor specifice date de organism la orice
solicitare. Stresul afectează de la vârste fragede stilul de viaţă al individului, prin
inducerea unor stări de boală cu grave consecinţe fizice, psihice şi sociale.
Cunoaşterea problematicii stresului este importantă pentru evitarea factorilor de
risc favorizanţi şi pentru adaptarea la un stil de viaţă sănătos. Conceptul de stres
îi aparţine lui Hans Selye, care recunoştea prin acesta acţiunea de suprasolicitare
a organismului de către o serie de factori fizici, chimici, biologici – apud. Orice
situaţie de viaţă ce solicită mecanismul adaptativ generează stres. Evenimentul în
sine reprezintă un factor de stress, fie că e vorba de evenimente bune sau rele. Se
citează în literatura medicală de specialitate asocierea care există între diferitele
tipuri de personalitate (A, B, C) şi anumite stări de morbiditate. Astfel indivizii
care aparţin tipului A de personalitate, caracterizat prin: grabă, nerăbdare,
implicare în muncă, ambiţie exagerată, este predispus mai frecvent la boli
cardiovasculare şi infarcte. Tipul B de personalitate este specific persoanelor
calme, organizate, eficiente. Tipul C de personalitate este predispus îmbolnăvirii
prin cancer şi se caracterizează prin: stări de melancolie, reprimarea emoţiilor
negative, interiorizarea stărilor de furie.
2.3. Modele de abordare a promovării sănătăţii
21
Dintre modelele de abordare a promovării sănătăţii, în educaţia pentru

sănătate oro-dentară prevalează modelul epidemiologic, apoi cel bazat pe
înţelegerea etiologiei bolilor, acela al etapelor vieţii fiind adecvat numai unor
cazuri particulare de patogenie.
A. Modelul epidemiologic se bazează pe studiul statistic al incidenţei

cazurilor de manifestare a unei anumite patologii şi, eventual, al intervenţiei
factorilor de risc corelaţi cu respectiva maladie. Studiul epidemiologic extins se
face prin comparaţia cifrelor statistice la zi cu cele înregistrate la nivelul aceleiaşi
populaţii într-o perioadă anterioară.
Analizată în termeni de management, realizarea de studii epidemiologice
constituie un obiectiv tactic al politicii de sănătate, în sensul în care atingerea
obiectivului strategic al acesteia (asigurarea unei bune stări de sănătate a
populaţiei) se poate realiza numai dacă se cunoaşte natura şi incidenţa
patologiilor, în raport cu care se stabileşte nevoia resimţită de servicii de prevenţie
(primară, secundară şi terţiară). Ca urmare, în legătură cu fiecare patologie se
poate întocmi un număr de studii epidemiologice desfăşurate pe populaţia unei
zone delimitate sau a întregii ţări.
Din punct de vedere managerial, fiecare dintre aceste studii va reprezenta
un proiect, ale cărui obiective, etape, componenţă a echipei de proiect, analiză de
prefezabilitate, analiză detaliată a fezabilităţii, analiză a fezabilităţii proiectului pe
ansamblu, mijloace de motivare, control şi corecţie vor fi supuse principiilor
managementului. Pe de altă parte, obiectivele, sarcinile stabilite pentru fiecare
etapă, resursele materiale, informaţionale şi umane vor avea un caracter specific
domeniului medical. Metodele de control şi corecţie vor fi stabilite avându-se în
vedere atât criterii manageriale (limita resurselor disponibile, încadrarea în
termenul de execuţie), cât şi medicale (metodologia prelevării şi a prelucrării
datelor).
Este cunoscut faptul că gradientul social-economic are o influenţă
deosebită asupra sănătăţii. Diferenţele ce se manifestă între diferite categorii de
populaţie în privinţa accesului la îngrijirile de sănătate, ca şi abordarea
conceptului de sănătate în subculturile diferitelor grupuri populaţionale ale unei
societăţi au la bază, în ultimă analiză, statusul socio-economic distincte al
membrilor acelor grupuri sociale. Diferenţele rezidă la nivelul venitului mediu şi
la acela al nivelului de educaţie şi generează inegalităţi în privinţa stării de
sănătate, în sensul în care grupurile de populaţie cu nivelul de venit cel mai scăzut
prezintă şi nivelul de educaţie cel mai puţin elevat.Responsabilitatea asupra stării
de sănătate a populaţiei îi revine societăţii înseşi tot atât de mult cât şi fiecărui
individ în parte, în calitate de beneficiar al sănătăţii, de apărător al acesteia şi de
transmiţător de valori prin exemplu personal (comportamente sanogene).
Raporturile între compartimentele sociale şi elementele individuale angajate în
promovarea sănătăţii şi factorii de risc sunt prezentate în schema de mai jos,
22
publicată, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, de raportorul Poul Erik

Petersen. Autorul subliniază, pentru început, caracterul multifactorial al bolilor ce
afectează cavitatea orală şi în special dantura, distingând, în cadrul patgeniei,
factori proximali şi factori distali, aceştia din urmă fiind definiţi ca determinanţi
socio-economici.
Studiul epidemiologic efectuat lărgeşte aria de investigare, cuprinzând şi
loturi reprezentative din ţări cu indici economici medii şi scăzuţi, nu numai din
ţările dezvoltate. Dincolo de interesul pe care îl prezintă rezultatele cercetării – pe
care le vom utiliza ca reper pentru propriile noastre cercetări cu privire la indicele
DMS la grupurile-ţintă ale activităţii noastre educative – nu putem să nu observăm
utilitatea schemei de principiu, privitoare la factorii de risc (distali şi proximali)
pentru analiza cariei dentare, pentru elaborarea unui model teoretic de program şi
proiect care să respecte coordonatele managementului ştiinţific. Diagrama în
discuţie se află reprezentată pe pagina următoare.
Modelul factorilor de risc, cu includerea factorilor distali şi proximali
pentru studierea cariei dentare, conform Raportului OMS în 2005.
23
Modelul de mai sus stă la baza directivelor OMS în ceea ce priveşte

elaborarea politicilor de sănătate din diferite state ale lumii, în lumina priorităţilor
ce rezultă din cercetările ştiinţifice de cel mai înalt nivel. În acest model, caseta
din dreapta conţine lista obiectivelor ştiinţifice de analiză, ale căror rezultate
devin, din perspectiva managerului care elaborează programe de acţiune sau
proiecte, date ce caracterizează mediul extern, asupra căruia este necesar să se
acţioneze. Citind în continuare diagrama, de la dreapta spre stânga, întâlnim două
alte casete, puse în legătură, prin săgeţi, cu cea descrisă anterior, dar unite şi între
ele printr-o săgeată. Caseta reprezentând utilizarea serviciilor de îngrijire dentară
reprezintă, în sine, un sector de activitate, în legătură cu care se pot crea, de
principiu, şi există efectiv programe de acţiune la nivelul Uniunii Europene şi al
fiecăruia dintre statele membre, ca şi în statele ce îşi adaptează legislaţia la
cerinţele UE (preiau acquis-ul comunitar) în vederea integrării.
Programele de acţiune îşi definesc obiectivele în raport cu (1) datele
incluse în coloana din dreapta, ca şi clase de parametri ai stării efective şi (2) cu
normele ştiinţifice de definire a stării de sănătate oro-dentară, ca şi clase de
parametri ai stării vizate. Totodată, sunt luate în calcul date ce exprimă nevoia
exprimată de îngrijiri oro-dentare, motivaţiile vizitelor la medicul dentist şi
frecvenţa acestora, ca parametri reali ce măsoară necesitatea intervenţiei prin
programe, prin comparaţie cu modelul ideal, ştiinţific normat, al stării de sănătate.
Toţi aceşti factori sunt relevanţi în mod specific, în etapa de analiză a fezabilităţii.
Caseta reprezentând factorii de risc include tipurile de bariere ce se opun
realizării obiectivelor vizate şi cuprinde clasele de parametri ai stării de fapt ce
vor fi vizaţi prin intermediul unui alt pachet de programe, cuprinzând măsuri
nespecifice activităţilor de îngrijire oro-dentară, dar specifice domeniului sanitar,
promovării sănătăţii întregului organism şi, corolar acesteia, sănătăţii oro-dentare.
În fine, în extremitatea din stânga a diagramei sunt prezentate trei casete,
care cuprind clasele de parametri ai stării de fapt aflaţi în raport cu factorii distali
recunoscuţi ca determinanţi indirecţi ai stării de sănătate oro-dentară. Aceste
domenii vor face obiectul altor pachete de programe, la nivel legislativ, socio-
cultural şi de protecţie a mediului, pachete care vor cuprinde obiective şi măsuri
menite (1) să prevină menţinerea stării de fapt constatate sau înrăutăţirea ei şi (2)
să creeze condiţiile îmbunătăţirii, pe viitor, a stării de fapt din prezent.
B. Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor se aplică la boala

carioasă şi la afecţiunile parodonţiului, în sensul evidenţierii rolului pe care îl
joacă factorii exogeni de risc (dietă deficitară, alcoolism, fumat), potenţat de
igiena orală defectuoasă, în instalarea afecţiunilor. Cele arătate mai sus cu privire
la managementul proiectelor de cercetare epidemiologică se aplică şi în acest caz,
diferă doar natura obiectivelor tactice urmărite şi, corespunzător acestora,
metodele de prelevare şi prelucrare a datelor.
24
Realizarea activităţilor educative bazate pe acest model cunoaşte o

pluralitate de forme (cu adresabilitate individuală sau publică), unele presupunând
comunicarea în doi timpi:
1. introducerea noţiunilor/comunicare univocă;
2. dialog pe marginea noţiunilor prezentate/comunicare biunivocă.
Multitudinea şi varietatea formelor şi mijloacelor prin care se pot îndeplini
sarcinile educative abordate prin prisma acestui model se explică prin autonomia
informaţiei în raport cu publicul-ţintă.
Managementul activităţilor educative bazate pe acest model respectă, de
asemenea, principiile generale ale managementului, dar comportă o mare
varietate de obiective şi etape, care depind, tocmai, de conţinuturile ce trebuie
comunicate, de resursele materiale şi informaţionale implicate în proiect. De
aceea, analiza detaliată a fezabilităţii va fi mai cuprinzătoare în cazul proiectelor
educaţionale corespunzătoare acestui model.
C. Modelul etapelor vieţii diferenţiază informaţia de transmis în funcţie

de nevoile educaţionale definite în raport cu condiţiile biologice, medicale,
ocupaţionale şi educaţionale specifice populaţiei-ţintă, căreia i se adresează
acţiunea desfăşurată. Specificitatea acestor determinaţii impune criteriile de
selecţie a informaţiei de transmis, precum şi a mijloacelor de comunicare, inclusiv
a nivelului de limbaj ce se adoptă în comunicare. De asemenea, ea poate influenţa
alegerea formei celei mai eficace de realizare (consiliere, conferinţă, joc didactic
etc.), care poate deveni un factor motivaţional suplimentar, deşi neconştientizat,
pentru populaţia-ţintă.
Sub aspect managerial, avem de-a face, aici, cu o situaţie similară celei de
la punctul B., pentru cazurile în care se aleg ca formă de desfăşurare conferinţa,
demonstraţia şi jocul didactic, al căror succes depinde de resursele materiale
implicate. Alte forme de activitate, precum consilierea, nu implică de regulă decât
resurse umane şi informaţionale, care nu se cer neapărat concretizate într-o formă
materială (pliante, broşuri). În cazul în care, însă, se doreşte acest lucru, realizarea
tipăriturilor în discuţie va constitui un proiect auxiliar faţă de acela educaţional,
care va trebui elaborat şi implementat, de asemenea, conform principiilor generale
ale managementului.
2.4. Strategii bazate pe demersuri individuale şi populaţionale
În vederea implementării măsurilor de promovare a sănătăţii au fost

elaborate strategii bazate pe demersuri individuale şi strategii populaţionale.
Acestea se aplică şi în cazul educaţiei pentru promovarea sănătăţii, după cum
urmează:
25
- Strategiile bazate pe demersuri individuale (explicaţia etiologică, demonstraţia

practică, consilierea) se aplică în cabinetul de medicină dentară, în condiţiile
contactului nemijlocit dintre medicul dentist şi pacient, raportându-se la
afecţiunile specifice ale pacientului. Sunt strategii de mare eficacitate, deoarece
permit transgresarea rapidă a barierelor psihologice şi intelectuale dintre
participanţii la comunicare şi abordarea ţintită a obiectivelor educaţionale, fără
cantonarea în generalităţi.
- Strategiile populaţionale se aplică în instituţiile de medicină comunitară, în
instituţiile şcolare şi în cele de ocrotire a minorilor (centre de plasament), dar se
pot realiza şi în instituţii organizate prin liberă iniţiativă (cluburi pentru tineri,
pentru bătrâni, asociaţii culturale de cartier etc.), la solicitarea membrilor acestora.
Distincţia dintre cauzele bolii şi incidenţa acesteia, care se face în
literatura de specialitate, ne obligă să remarcăm că, pentru numeroase afecţiuni
oro-dentare, cum este boala carioasă, incidenţa tot mai crescută a cazurilor este
legată de quasi-generalizarea stilului de viaţă urban, caracterizat prin consumul
mare de carbohidraţi şi în special de zahăr dublu rafinat, prin activitatea prestată
zilnic, care tulbură ritmicitatea consumului de hrană şi nu asigură condiţii pentru
igienizarea cavităţii bucale după mese, prin stress-ul care induce graba şi
neglijarea igienei personale. De asemenea, incidenţa crescută a afecţiunilor
parodonţiului este direct dependentă de alterarea calităţii ţesuturilor supuse
constant acţiunii alcoolului, respectiv a nicotinei şi gudroanelor rezultate din
arderea tutunului; drept urmare, se poate vorbi aproape de o suprapunere între
incidenţa bolilor ododonţiului şi ale parodonţiului, pe de o parte, şi factorii
patologici exogeni, asupra cărora populaţia trebuie informată.
De aceea, cel puţin pentru aceste afecţiuni, strategiile populaţionale sunt
foarte adecvate, putând fi realizate fie de către medicii de sănătate publică, fie de
către medicii dentişti. Selecţia temelor de informare poate combina criteriul
“etapelor vieţii” cu cel al riscului crescut, atunci când nu există posibilitatea
identificării populaţiei-ţintă prin screening.
Din punct de vedere managerial, aceste strategii se aplică prin programe
în care sunt implicate, în parteneriat, organizaţii din reţeaua de sănătate şi din alte
sectoare ale vieţii publice (şcoală, instituţii de cultură, agenţii naţionale etc.), iar
în cadrul fiecărui program se pot stabili obiective tactice şi metode de realizare a
acestora.
În particular, prin promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate oro-
dentară, se urmăresc: creşterea nivelului de cunoaştere a factorilor de risc şi a
posibilităţilor de prevenire a patologiilor oro-dentare, respectiv de corecţie
ortodontică, creşterea accesului la serviciile de sănătate oro-dentară pentru toţi
membrii comunităţii, ca expresie a reducerii inegalităţilor dintre indivizi în
domeniul sănătăţii, iar în final îmbunătăţirea stării de sănătate oro-dentară a
întregii populaţii.
26
Toate aceste obiective presupun, însă, voinţa de asumare a unui

comportament sanogen, fără de care toate eforturile de educare pentru sănătate
rămân suspendate la nivel de simple intenţii.
2.5. Măsurarea stării de sănătate a populaţiei
Măsurarea şi evaluarea stării de sănătate a unei populaţii, preocupare de

actualitate, este un proces complex, dificil de realizat, deoarece sănătatea este o
noţiune greu de cuantificat. Unii autori (Birckner), arată că astfel de evaluări ale
stării de sănătate comunitare se realizează din punctul de vedere al:
- populaţiei;
- serviciilor de sănătate;
- cunoştinţelor medicale în domeniu.
a) Din punctul de vedere al populaţiei, aceasta trebuie să fie informată în
legătură cu:
- propriile probleme de sănătate;
- modul de prevenire al îmbolnăvirilor;
- principalii factori de risc ce influenţează sănătatea;
- promovarea unui stil de viaţă sanogen.
b) Din punctul de vedere al serviciilor de sănătate, evaluările se referă la:
- stabilirea nevoii de servicii medicale;
- determinarea priorităţilor;
- evaluarea calităţii serviciilor de sănătate;
c) Din punctul de vedere al cunoştinţelor medicale privind:
- cercetarea medicală;
- evaluarea tehnologiilor de diagnostic şi tratament;
- percepţia problemelor de sănătate la nivel comunitar
După H.G. Hoyman, rangurile şi nivelurile sănătăţii şi ale bolii sunt
reprezentate de următoarele momente:
Sănătate optimă;
Sănătate; PREVENŢIE PRIMARĂ
Starea de bine;
Stare minoră de boală; PREVENŢIE SECUNDARĂ
Stare majoră de boală; PREVENŢIE TERŢIARĂ

Boală gravă;
27
2.5.1. Indicatori recomandaţi de OMS în măsurarea stării de sănătatea a

populaţiei
Plecând de la definiţia devenită clasică, dată sănătăţii de OMS —

„bunăstare fizică, psihică şi socială" (prin bunăstare socială înţelegând aspectul
economic cultural), pentru măsurarea şi evaluarea stării de sănătate a populaţiei,
caracteristicile prelucrate şi exprimate prin sistemul de indicatori utilizaţi se referă
şi la indicatorii sociali, economici, culturali, de ecosistem, etc.
Astfel, OMS recomandă ţărilor membre utilizarea unor indicatori sintetici
care se referă la:
A. Condiţii social-economice (nivelul de trai al populaţiei)
B. Caracteristicile stării de sănătate a populaţiei
C. Indici care evidenţiază gradul de asigurare a populaţiei cu servicii
profilactice şi curative şi activitatea instituţiilor şi a personalului medical.
Indicatorii utilizaţi pentru monitorizarea programului „Sănătate pentru toţi

în secolul XXI (pe scurt HFA)", sunt clasificaţi după cum urmează:
Indicatori de politică sanitară:
- preocuparea la cel mai înalt nivel politic pentru HFA;
- alocarea resurselor adecvate pentru asistenţa primară; gradul de echitate în
- distribuţia resurselor, gradul de implicare a comunităţii în HFA;
- stabilirea celor mai bune măsuri organizatorice şi manageriale pentru
strategia naţională HFA;
- manifestarea practică a implicării politice internaţionale în HFA.
Indicatori economici şi sociali:
- sporul de populaţie;
- bugetul naţional sau produsul intern brut;
- distribuţia veniturilor;
- gradul de ocupare al forţei de muncă ;
- gradul de alfabetizare a populaţiei adulte ;
- condiţiile de locuit, exprimate prin numărul de persoane pe cameră;
- consumul de energie pe cap de locuitor.
Indicatori de asigurare ai îngrijirilor de sănătate:
- disponibilitate;
- accesibilitate fizică;
- accesibilitate economică şi culturală;
- utilizarea serviciilor;
- indicatori de apreciere a calităţii îngrijirilor.
Indicatori „de acoperire" la nivelul asistentei primare:
- nivelul de cultură medicală;
- accesul la apă curentă în locuinţă sau la mică distanţă de aceasta;
- facilităţi igienice în locuinţă sau în imediata apropriere a acesteia;
- accesul mamelor şi copiilor la serviciile locale de îngrijire;
28
- asistenţa calificată la naştere;

- procentul de copii vaccinaţi împotriva bolilor infecţioase predominante;
- accesibilitatea medicamentelor esenţiale pe tot parcursul anului;
- accesul la instituţiile de specialitate;
- procentul de populaţie, de diverse categorii, ce lucrează în asistenţa
- medicală primară şi in instituţiile specializate.
2.5.2. Evaluarea Calitatăţii Vieţii
- DALY (anii de viaţă corectaţi după incapacitate);

- QALY (Quality Adjusted Life Years) - util în evaluarea economică de tip cost-
utilitate, combină modificările în supravieţuire cu calitatea vieţii pacienţilor,
pentru a evalua beneficiul adus de intervenţia efectuată (tratament).
QALY (Quality Adjusted Life-Years) Este o metodă de măsurare a calităţii

vieţii utilă în evaluarea economică de tip cost-utilitate. în calculul QALY,
accentul se pune pe valoarea pe care o dă o persoană propriei sale sănătăţi. Această
modalitate de a măsura calitatea vieţii ia în calcul modificările referitoare la rata
de supravieţuire şi calitatea vieţii pacienţilor, pentru a evalua beneficiul pe care îl
aduce, de exemplu, un tratament.
În evaluarea cost-utilitate, costul total al unei intervenţii se raportează la
numărul de QALY obţinuţi prin aplicarea acelei intervenţii, obţinându-se un
cost/QALY.
Analiza cost-utilitate este folosită atunci când:

1. Calitatea vieţii reprezintă principalul (unicul) rezultat
Apreciază modalitatea în care aprecierea diferitelor programe de sănătate aduce
îmbunătăţirea stării de sănătate a unui pacient (fizic, psihic, funcţional, integrare
în viaţa socială).
2. Calitatea vieţii este considerată un rezultat important
De ex., în evaluarea unei anumite unităţi medicale, considerându-se importantă
nu numai supravieţuirea, ci şi calitatea acestei supravieţuiri.
Atunci când se compară mai multe programe de sănătate, decidentul în
sănătate trebuind să aleagă care este cel mai bun pentru a creşte calitatea vieţii şi
a putea fi finanţat.
De exemplu:
- programe de sănătate cu caracter preventiv (fluorizarea apei, imunizări);
- extinderea unităţilor de urgenţe de medicină dentară;
- program de screening pentru depistarea la nivel populaţional a cancerului de
planşeu oral;
29
Indicatori ai stilului de viaţă

• Consumul de tutun
• Consumul de droguri
• Consumul de alcool
• Dieta (alimentaţia).
Indicatori de caracterizare a condiţiilor de viaţă şi muncă

• Rata de angajare/şomaj;
• Condiţii ale mediului de muncă: proporţia persoanelor cu expunere la
substanţe cancerigene şi alte substanţe periculoase; frecvenţa accidentelor
şi bolilor profesionale;
• Indicatori de caracterizare a condiţiilor de locuit;
• Indicatori de caracterizare a condiţiilor de mediu înconjurător: poluare aer,
poluare apă, alte tipuri de poluare (sol, alimente), radiaţii, expunere la
substanţe cancerigene sau alte substanţe dăunătoare în afara locului de
muncă;
Protecţia sănătăţii
- Surse de finanţare (plata directă, impozite, etc);
- Resurse umane;
- Cost/bolnav internat;
- Cost medicamente/bolnav internat;
Caracteristici demografice şi sociale

- Sex;
- Vârstă;
- Stare civilă;
- Locul de rezidenţă;
- Educaţie;
- Venit;
- Subgrupuri populaţionale defavorizate.
Rezultă că în condiţiile actuale, cheltuielile societăţii în direcţia creşterii
calităţii asistenţei medicale sunt de cea mai mare actualitate, cu atât mai mult cu
cât aceasta se găseşte sub controlul profesioniştilor.
2.5.3. Consumul medical
Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre costul bolii şi preţul sănătăţii. La
nivel mondial se constată o creştere a decalajului între nevoile de îngrijiri
medicale cu caracter preventiv, curativ şi de recuperare - pe de o parte - şi
posibilităţile de rezolvare a acestora, pe de cealaltă parte. Activitatea serviciilor
de sănătate implică un important consum medical şi financiar.
30
Consumul medical se referă la totalitatea îngrijirilor medicale şi

farmaceutice acordate unei persoane sau unui grup de către serviciile medico-
farmaceutice. Consumul medical este utilizat de populaţie în scop preventiv,
curativ şi de recuperare, fiind alcătuit din:
- acte medicale propriu-zise;
- bunuri materiale consumate (medicamente materiale sanitare, reactivi,
produse biologice);
Este influenţat de problemele de sănătate şi nevoile de sănătate existente
într-o populaţie. Noţiunea de problemă de sănătate diferă de cea de nevoie de
sănătate.
Problema de sănătate corespunde unei stări de sănătate, aşa cum este ea
percepută de individ, medic, colectivitate.
2.5.4. Nevoia de sănătate
Problemele de sănătate duc la nevoi de sănătate. Nevoia de sănătate este

dată de diferenţa dintre starea de sănătate optimă şi cea prezentă (actuală), stabilită
în acel moment. Aşadar, nevoia de sănătate se referă la ceea ce ar trebui făcut
pentru a rezolva problema de sănătate identificată la un moment dat în populaţie.
Nevoia de sănătate se măsoară prin estimarea abaterii de la normal. Cu cât
abaterea de la normal este mai mare, cu atât nevoia de sănătate este mai mare.
Nevoia de sănătate generează nevoi de servicii de sănătate şi nevoi de
resurse de sănătate.
Tipuri de nevoi - Clasificare - (după Bradshaw)
a) Nevoi resimţite - se referă la percepţia propriilor probleme de
sănătate ale unei persoane sau la ceea ce şi-ar dori aceasta legat de serviciile de
sănătate. Nevoile resimţite au un caracter subiectiv.
b) Nevoi exprimate - se referă la cererea de servicii şi îngrijiri de
sănătate oferite populaţiei în funcţie de nevoile resimţite.
c) Nevoi normative - sunt stabilite de către profesionişti (medici,
economişti, sociologi, psihologi), în funcţie de anumite norme, standarde
considerate ca fiind idealul, situaţia optimă.
d) Nevoia comparativă - nevoia de servicii de sănătate pe care ar trebui s-o
aibă un individ / grup populaţional, deoarece prezintă aceleaşi caracteristici cu alt
individ / grup, pentru care s-a identificat deja acea nevoie de sănătate.
Teoretic, sănătatea se situează între doi poli: zero şi ideal.
Zero reprezintă moarte.
Ideal reprezintă sănătate optimă.
Omul tinde în permanenţă spre idealul de sănătate optimă. Nevoia de
îngrijiri de sănătate se referă la diferenţa între serviciile de sănătate – preventive
(primare), curative, recuperatorii - existente şi ceea ce se aşteaptă de la acestea
(idealul) pentru a obţine starea de sănătate dorită.
31
3. Îngrijirea primară a sănătăţii
32
Conceptul de îngrijire primară a sănătăţii a fost formulat pentru prima dată

la Conferinţa de la Alma Ata din 1978. El a fost definit astfel: îngrijiri esenţiale
ale sănătăţii bazate pe metode şi tehnici practice, valabile din punct de vedere
ştiinţific, acceptate din punct de vedere social, la un cost accesibil tuturor
indivizilor, familiilor şi comunităţilor, în spiritul autoresponsabilităţii şi
autodeterminării.
Ce sunt conceptele de îngrijiri primare, secundare şi terţiare?
Îngrijirile primare reprezintă asistenţa sanitară acordată fiecărui individ
în ambulator.
Îngrijirile secundare sunt acelea care se acordă în servicii specializate în
anumite domenii, cum ar fi cele chirurgicale, radiodiagnostice, îngrijirea femeii
gravide, etc.
Îngrijirile terţiare sunt acelea care necesită un echipament şi o tehnologie
de vârf, cum ar fi chirurgia transplantelor, chirurgia cardiacă, neurochirurgia.
Programul “Sănătate pentru toţi” prevedea ca până în anul 2000 îngrijirile
primare ale sănătăţii să fi corespuns necesităţilor fundamentale ale populaţiei în
ce priveşte sănătatea. Din păcate acest ţel nu a fost încă atins.
Obiectivul esenţial al programului “Sănătate pentru toţi” se poate realiza
în anumite condiţii, prin rezolvarea de către fiecare ţară a următoarelor probleme:
• Promovarea serviciilor sanitare de prevenţie, îngrijiri curative şi
reechilibrare la un nivel profesional înalt, cu o tehnică avansată.
• Atragerea comunităţilor în politica de îngrijire primară a sănătăţii
prin oferirea unei asistenţe tehnice, financiare, informaţionale în
fiecare comunitate.
• Înlăturarea tuturor obstacolelor financiare, culturale, religioase,
sociale, care pot apărea în timpul desfăşurării acestui program.
• Asigurarea cooperării sectorului sanitar cu alte sectoare (implicaţie
intersectorială): agricultură, industrie, educaţie,etc.
• Asigurarea şi formarea unui personal medical corespunzător
(medici şi asistente calificate) care să se ocupe de îngrijirile
primare ale fiecărei familii sau comunităţi.
Fiecărei comunităţi trebuie să i se asigure în primul rând o asistenţă
sanitară comunitară, adică acea formă de asistenţă care se poate rezolva de către
un cadru medical fără o anumită specializare (medicul de familie) şi la un cost
care să poată fi suportat de orice individ. Este de fapt, strategia de bază pe termen
lung a programului care se bazează pe sistemul de îngrijiri primare. Fiecare ţară
europeană prezintă elementele de bază la nivel local ale acestui sistem, existând
însă mari variaţii în ce priveşte gama şi nivelul serviciilor oferite populaţiei,
respectiv fiecărei comunităţi în parte. Rămâne o problemă de rezolvat repartiţia
inechitabilă a resurselor şi serviciilor sanitare, chiar şi în ţările prospere; de
exemplu situaţia sanitară deficitară a unor grupuri populaţionale, cum sunt
33
şomerii, care nefiind în evidenţa unor dispensare industriale, nu beneficiază de

servicii complete şi eficiente.
În 1999 BUCK a publicat un studiu asupra sănătăţii dentare, a numărului
populaţiei şi a distribuţiei medicilor dentişti generalişti în Anglia. El a constat
inegalităţi în distribuţia medicilor dentişti generalişti faţă de numărul populaţiei,
ceea ce influenţa calitatea sănătăţii dentare a comunităţilor deficitare.
Programul “Sănătate pentru toţi” nu a dat însă rezultatele scontate. Astfel, în 1999
au publicate rezultatele unor cercetări asupra cariei dentare la copiii şi adolescenţii
danezi în perioada 1988-1997, constatând că un procentaj consistent dintre cei
investigaţi avea un indice de carie relativ ridicat, în ciuda măsurilor anterioare de
asistenţă primară. Una din cauzele care determină o frecvenţă mare a cariei
dentare o reprezintă şi lipsa de cooperare a pacientului. De asemenea, acelaşi lucru
s-a constatat şi la copiii de 6 ani din Finlanda. Deşi aceştia sunt cuprinşi în
programul de asistenţă primară, lipsa de cooperare din partea unora, face ca indicii
de carie să rămână ridicaţi. O altă cauză o reprezintă costurile ridicate ale unor
programe preventive.
Alte probleme care încă mai trebuie rezolvate sunt următoarele:
• lipsa cadrelor medicale comunitare, lipsa de infirmiere comunitare şi
absenţa serviciilor de infirmerie la domiciliu. La aceasta se adaugă şi
faptul că în unele ţări cadrele medicale nu au nici capacitatea, nici
competenţa necesară în coordonarea acestor acţiuni, care ar satisface mult
mai eficient nevoile populaţiei de îngrijiri primare;
• slaba coordonare a acestui sector cu alte sectoare şi domenii (educaţionale,
sociale, psihologice);
• slaba informare a comunităţilor despre necesitatea autoparticipării la acest
nou sistem de îngrijire a sănătăţii; există ţări în care la nivel local s-au
format organizaţii ce desfăşoară acţiuni de educaţie sanitară prin diferite
metode capabile să capteze atenţia tuturor persoanelor din colectivitatea
respectivă;
• lipsa unui program naţional clar în acest domeniu şi de aici slaba
gestionare şi finanţare a serviciilor sanitare de îngrijiri primare, aşa cum
este cazul ţării noastre.
Există soluţii de rezolvare a problemelor de mai sus, cu condiţia unui efort
comun al comunităţii şi al guvernului. În primul rând vor trebui evaluate corect şi
obiectiv eficacitatea şi competenţa serviciilor sanitare actuale, precum şi resursele
existente Trebuie apreciată valoarea serviciilor existente şi dacă acestea
contribuie la ameliorarea sănătăţii, răspunzând nevoilor pacienţilor. Ne referim la
serviciile de diagnostic, tratament şi reechilibrare. Pornind de aici se va putea
elabora o politică sanitară clară, prin reorientarea spre noul concept al îngrijirii
primare a sănătăţii.
Politica naţională trebuie adaptată condiţiilor specifice fiecărei comunităţi
din punct de vedere geografic, populaţional, religios, cultural, în deplină
34
cunoştinţă a situaţiei familiale, a condiţiilor de viaţă, locuinţă şi muncă ale fiecărui

individ.
Îngrijirea primară are un câmp de activitate complex, care include:
- programe de prevenţie;
- îngrijiri sanitare la domiciliu;
- măsuri de educaţie sanitară.
Ţelul îngrijirilor primare este acela de ameliorare a sănătăţii spre a nu se
ajunge la necesitatea unei îngrijiri secundare. Din păcate, în practică lucrurile nu
stau prea bine. Cetăţenii trebuie să-şi asume propria responsabilitate faţă de
protecţia sanitară, pentru ca sănătatea fiecărui individ şi a fiecărei familii să
contribuie la realizarea obiectivelor fundamentale ale programului “Sănătate
pentru toţi”.Aceasta presupune:
- un mod de viaţă sănătos, cu eliminarea factorilor nocivi: tutun, alcool,
droguri, violenţă;
- un mediu sănătos, adică păstrarea calităţii aerului, apei, eliminarea
deşeurilor şi a reziduurilor toxice;
- o igienă corespunzătoare;
-o alimentaţie corespunzătoare bazată pe principii activi, vitamine şi săruri
minerale în proporţie optimă pentru organism;
- o utilizare raţională a serviciilor sanitare;
- un program corect de vaccinări.
Sistemul de îngrijire primară a sănătăţii are următoarele componente:
- educaţia populaţiei;
- lupta locală de combatere a bolilor;
- extinderea programului de imunizare;
- sănătatea familiei;
- medicamente esenţiale;
- nutriţia populaţiei;
- prevenţia şi tratamentul;
- ecologia habitaturilor umane.
Scopul îngrijirii primare în domeniul medicinei dentare este acela de a
avea un aparat dento-maxilar sănătos, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea calităţii
vieţii. Cercetările lui Mc GRATH şi colab.(2000) efectuate în Anglia au dovedit
existenţa unei relaţii strânse între starea de sănătate oro-dentară şi calitatea vieţii.
Acelaşi autor împreună cu BEDI (2001) au utilizat un indice semnificativ, apt de
a stabili impactul sănătăţii dentare asupra calităţii vieţii.
3.1. Educaţia pentru sănătate a populaţiei
35
Scopul educaţiei este acela de a:

➢ asigura o mai bună informaţie despre sănătate şi boală;
➢ forma cadre comunitare care să se ocupe activ de acest obiectiv;
➢ asigura colaborarea acestora cu unele cadre nespecializate (sociologi,
psihologi);
➢ realiza o infrastructură eficace la nivel local;
➢ întări rolul fiecărui individ în propria sa îngrijire sanitară.
Există trei principii de bază ale educaţiei sanitare:

➢ cel al priorităţii: cu cât intervenţia este mai timpurie, cu atât educaţia este
mai eficientă;
➢ cel al specificităţii şi autorităţii: opinia celor cu autoritate legitimă (medic,
asistentă, învăţător) este mai credibilă;
➢ cel al integrării educaţiei sanitare în obiectivele programelor naţionale
sanitare.
O componentă esenţială a educaţiei sanitare o reprezintă informarea marelui

public. O situaţie care îngreunează mult colaborarea dintre medicul dentist şi
pacienţii săi o constituie la noi lipsa de informaţie a marelui public. Chiar şi atunci
când se fac încercări de informare, ele nu-şi ating scopul deoarece nu ţine cont de
“dorinţele necesare şi naturale” ale omului. Un exemplu îl oferă reclamele de la
televiziune care se fac pentru pastele de dinţi şi gumele de mestecat cu efect
protectiv asupra smalţului dentar, reclame care nu întotdeauna îşi ating scopul.
Pentru a avea impact asupra marelui public, reclamele ar trebui să pornească de
la considerente estetice, deoarece frumuseţea este o cerinţă a omului. Din punct
de vedere al cavităţii orale, sănătatea este ameninţată de patru tipuri de afecţiuni:
caria dentară, parodontopatiile, malformaţiile sau anomaliile dento-maxilare şi
cancerul. În toate prevenţia joacă un rol esenţial deoarece profilaxia (prevenţia
primară) poate fi foarte eficace. Prevenţia secundară (depistare şi tratament
precoce) ca şi prevenţia terţiară (menţinere, protezare) intră de asemenea în
programele de sănătate publică. Pentru informarea marelui public trebuie să se
facă educaţie sanitară pe scară largă. Această educaţie este complexă deoarece
trebuie să înceapă devreme şi să fie continuată în permanenţă cu sprijinul
învăţământului public şi al profesiei de medic stomatolog. Materialele
informative trebuie editate pentru întreaga populaţie sub formă de broşuri pe
diverse teme: periajul, riscurile consumului excesiv de zahăr, rolul fluorului,
prezentarea la controale periodice, etc. Academia Dentară Americană Pediatrică
difuzează periodic astfel de broşuri pe întreg teritoriul Statelor Unite. Unele se
adresează părinţilor cu referire la sănătatea dentară a copilului mic, altele
adolescenţilor, iar altele prezintă tehnici şi materiale noi, cum ar fi cele pentru
sigilarea şanţurilor şi fisurilor.
Informarea marelui public se realizează prin două mijloace:
36
➢ acţiunea fabricanţilor de materiale pentru igienă şi

➢ vehicularea comunicării (mass-media).
Fabricanţii de perii de dinţi, paste, ape de gură, etc., se străduiesc să-şi
asigure o publicitate informativă comercială. Aceasta publicitate are în vedere atât
vânzarea produselor respective, cât şi informarea publicului în ceea ce priveşte
practicarea propriu-zisă a igienei oro-dentare.
Vehicularea comunicării (mass-media) se poate face prin:
- presa zilnică,
- presa periodică,
- afişaj,
- radio,
- cinematograf,
- televiziune.
O altă componentă esenţială a educaţiei sanitare o reprezintă materialul

educativ. Există numeroase tipuri de materiale educative. Cel mai importante
sunt:
- DVD-urile cu diverse filmuleţe educative;
- casetele video;
- CD-uri cu poze;
- broşurile, pliantele şi cărţile ilustrate.
De mare efect sunt filmuleţele cu desene animate care ilustrează tehnicile
igienei oro-dentare pentru copii. De asemenea există DVD-uri şi casete video
elaborate de diverse firme pentru a-şi face reclamă produselor, care pot fi folosite
cu succes pentru informarea şi educarea pacienţilor.
Câteva exemple de publicaţii tipărite pentru informarea marelui public
d.p.d.v. al igienei oro-dentare
“ Livret de motivation-parodontologie” de Pierre Genon, editată de laboratoarele
Bocasan (Franţa);
“ Prévention et santé dentaire” elaborată de o echipă de practicieni pentru
Uniunea Franceză pentru Sănătatea Oro-Dentară ( UFSBD );
“ Prévenir .Vous êtes responsable de l´avenir de vos dents et de vos gencives”
editată de laboratoarele Blend-A-Myl;
“Visuel de préventodontie” de Daniel Rozencweig, editată de laboratoarele Inava
(Franţa);
“Growing Up Cavity Free” de Stphen J. Moss, un ghid de prevenţie pentru părinţi
, editat de Quintessence în (SUA).
Există şi manuale pentru autoînvăţare, pe baza cărora pacientul aplică
riguros tehnicile de igienă, controlându-se singur. Sistemul audiovizual poate fi
instalat în sala de aşteptare, având avantajul de a putea informa mai mulţi pacienţi
în acelaşi timp. Programul trebuie difuzat după consultaţii, pentru ca subiecţii să
aibă timp să-l vizioneze. In cabinetele ar fi bine să existe o cameră sau un loc
37
special destinat informării pacienţilor (de exemplu cabinetul de profilaxie), în care

ar trebui să existe:
- fotoliu destinat demonstraţiilor, controalelor şi stabilirii indicilor de placă;
- echipament de educaţie în domeniul igienei şi sistem audio-vizual;
- afişe sau panouri explicative pe pereţi.
Tot în această cameră vor exista broşurile şi pliante educative la îndemâna
pacientului. Ideal pentru disciplina de medicină dentară comunitară ar fi existenţa
unui laborator de educaţie sanitară care să fie dotat cu aparatură de filmare şi
proiecţie, unde să se poată concepe şi difuza casete video şi DVD-uri pentru a fi
prezentate ulterior diverselor grupuri ţintă
3.2. Lupta locală de combatere a bolilor.
Aceasta se referă la:

- combaterea bolilor netransmisibile;
- combaterea bolilor transmisibile.
3.2.1. Combaterea bolilor netransmisibile
Este un obiectiv primordial al programului OMS, fiind o adevărată armă

împotriva morbidităţii prin boli cronice, care reprezintă o adevărată problemă de
sănătate publică. Aceasta implică o serie de aspecte:
➢ reducerea cu 10% a morbidităţii şi incapacităţii datorate bolilor cronice;
➢ reducerea complicaţiilor diabetului zaharat, insuficienţei renale şi
cardiopatiei coronariene;
➢ reducerea morbidităţii prin carie şi parodontopatie în aşa fel încât indicele
DMFT să nu depăşească valoarea 2 la copiii de 12 ani;
➢ reducerea morbidităţii şi invalidităţii datorate bolilor degenerative,
reumatismale şi neurologice, a afecţiunilor respiratorii cronice şi
alergiilor;
➢ asigurarea de măsuri care să garanteze posibilitatea de a beneficia de
sfaturi genetice a tuturor persoanelor cu risc;
➢ adoptarea unei strategii specifice condiţiilor de viaţă şi muncă ale fiecărei
comunităţi;
➢ ameliorarea bazei statistice pentru a permite cunoaşterea cu exactitate a
morbidităţii populaţiei prin boli cronice.
Combaterea bolilor netransmisibile se referă cu precădere la:
- diabetul zaharat;
- afecţiunile oro-dentare;
38
- alergiile;
- afecţiunile ereditare;
- afecţiunile cardio-vasculare;
- afecţiunile neoplazice.
Diabetul zaharat
Această boală gravă afectează cam 30 de milioane de indivizi din ţările

Europei, iar complicaţiile sale pot pune adesea în pericol viaţa individului.
Diabetul zaharat îl interesează în mod deosebit şi pe medicul dentist datorită
manifestărilor de la nivelul aparatului dento-maxilar, îndeosebi parodontopatia
diabetică. Complicaţiile diabetului pot fi prevenite, prin colaborarea dintre
diabetolog şi ceilalţi specialişti, precum şi cu agenţii comunitari care trebuie să
aibă în permanenţă evidenţa stării de boală a pacienţilor diabetici din comunitatea
respectivă.
Strategia locală de combatere a diabetului se axează pe următoarele
probleme:
- depistarea precoce a bolii;
- îmbunătăţirea îngrijirilor oferite diabeticilor;
- reducerea complicaţiilor acute şi cronice;
- crearea unei baze de date cu privire la populaţia din comunitatea respectivă
afectată de diabet;
- colaborarea serviciilor de sănătate comunitară cu cele naţionale din aceste
domenii şi cu cele internaţionale (Federaţia Internaţională de Diabet şi OMS ).
Afecţiunile oro-dentare
Dacă morbiditatea prin afecţiuni oro-dentare, cu referire specială la caria

dentară, a scăzut în unele ţări; în altele ea a crescut, în ciuda măsurilor preventive
preconizate. Reducerea indicelui DMFT la valoarea de sub 3 la vârsta de 12 ani
s-a realizat doar la 53% din populaţia ţărilor membre OMS. Din aceste motive
strategia locală de prevenţie vizează următoarele aspecte:
- educaţia sanitară în colectivităţile de copii, adolescenţi şi tineri;
- educaţia sanitară a părinţilor şi a cadrelor didactice;
- fluorizarea apei potabile;
- fluorizarea locală (paste de dinţi cu fluor, geluri fluorurate, etc.);
- prevenirea apariţiei cariilor secundare şi a recidivelor de carie.
Alergiile
39
La ora actuală frecvenţa cea mai mare o au alergiile alimentare, cu

simptome variate, complexe. Urmează alergiile respiratorii provocate de factorii
toxici din mediul ambiant. Ne referim îndeosebi la creşterea bolnavilor suferinzi
de astm bronşic datorită poluării mediului ambiant.
Programul local de combatere a alergiilor are următoarele obiective:
tratamente corespunzătoare în cazul alergiilor respiratorii, cu suprimarea
factorilor alergizanţi;
- intervenţia precoce la apariţia primelor simptome şi limitarea complicaţiilor şi a
efectelor secundare;
- reducerea, pe cât posibil, a factorilor de risc: ne referim la tutun, la substanţele
chimice din alimentaţie şi la pesticidele folosite în agricultură.
Bolile ereditare
Bolile ereditare provoacă tulburări metabolice grave, cu influenţe sociale

importante datorită deficienţelor şi infirmităţilor pe care le induc. Având caracter
ereditar, aceste boli sunt greu de combătut. De aceea sunt necesare respectarea
unor măsuri, dintre care cele mai importante sunt:
- educaţia sanitară pentru a informa populaţia asupra cauzelor, simptomelor şi
complicaţiilor acestor boli;
- facilitarea accesibilităţii indivizilor la cabinetele ce oferă sfaturi genetice şi
diagnostice fetale;
- depistarea precoce a acestor boli, la începutul sarcinii sau în cursul perioadei
neo-natale, ca şi depistarea riscului de îmbolnăvire înaintea concepţiei.
Boli cardio-vasculare
Bolile cardio-vasculare reprezintă principala cauză de deces în Europa,

îndeosebi la persoanele de peste 65 de ani. Statisticile sunt relevante în această
privinţă: în 1985 aceste boli erau răspunzătoare de 35% din cauzele de deces la
bărbaţi şi 30% la femei la grupa de vârstă 25-64 ani, iar peste 65 ani ele
reprezentau 54-60%. În ultimii 20 de ani s-a constatat scăderea mediei de vârstă
a persoanelor care suferă de aceste boli datorită modului de viaţă nesănătos.
Obiectivele programului “ Sănătate pentru toţi”prevedeau reducerea cu
15 % a mortalităţii prin aceste boli, ceea ce presupune luarea unor măsuri la nivel
local:
- prevenirea factorilor de risc, cu referire la tabagism, hipertensiune arterială,
hipercolesterolemie, obezitate, viaţă sedentară;
- creşterea eficienţei diagnosticului precoce şi a tratamentului;
- servicii colaterale, sociale, psihologice, accesibile celor afectaţi de boli cardio-
vasculare.
40
Cel mai bun mod de prevenţie rămâne însă promovarea unui mod sănătos
de viaţă şi muncă. Aceasta înseamnă:
- prevenirea tabagismului;
- asigurarea unei alimentaţii corecte; aceasta va fi bogată în vitamine şi săruri, iar
grăsimile animale şi sarea vor fi eliminate;
- eliminarea factorilor de stres.
Pentru a se ajunge la acest rezultat este necesar ca indivizii să fie conştienţi
de riscurile pe care şi le asumă nerespectând igiena vieţii. La această
conştientizare îi poate ajuta educaţia sanitară corespunzătoare.
Afecţiunile neoplazice
Cercetările epidemiologice au evidenţiat faptul că în Europa cea mai

crescută frecvenţă a cancerului se înregistrează în ţările centrale şi de est.
Obiectivul OMS este reducerea ratei mortalităţii prin cancer sub 15% ceea ce
implică luarea unor măsuri la nivel local:
- reducerea frecvenţei cancerului pulmonar printr-o luptă susţinută de combatere
a tabagismului;
- reducerea mortalităţii prin cancer de sân şi de col uterin, prin depistarea precoce
a acestora;
- creşterea calităţii mediului şi a vieţii;
- folosirea celor mai noi tehnici de diagnostic şi tratament la un cost accesibil
fiecărui individ;
- susţinerea programelor de cercetare în domeniul cancerului.
3.2.2. Combaterea bolilor transmisibile
Strategia combaterii acestora se găseşte în programul OMS intitulat

“Programul lărgit de vaccinări” (PEG). Programul se referă cu precădere la
poliomielită, difterie, tetanos, rujeolă, rubeolă şi oreion. Există la ora actuală un
vaccin combinat pentru rujeolă, rubeolă şi oreion, aceste boli fiind eradicate în
unele ţări.
O atenţie deosebită se acordă infecţiei cu virusul HIV, care până în prezent
nu a putut fi stăvilită. În ţara noastră, cu foarte mulţi copii bolnavi de SIDA,
situaţia este deosebit de gravă. Ţinând cont şi de faptul că în cabinetele dentare
există un mare pericol de infectare cu virusul HIV, în cele ce urmează vom insista
asupra sindromului de imunodeficienţă umană câştigată ( SIDA).
SIDA este provocat de virusul imunodeficienţei umane (HIV) care face parte din
clasa retrovirusurilor. Denumirea de retrovirusuri decurge din faptul că acestea
posedă o enzimă capabilă să transforme ARN-ul în AND, deci invers decât în
41
procesul obişnuit în biologia celulară. Ţinta HIV sunt limfocitele –T care sunt
deficitare, rezultatul fiind lipsa imunităţii mediate celular. Sindromul HIV nu este
vindecabil până în prezent, dar preparatul Zidovudine prelungeşte viaţa
bolnavului iar cercetările continuă la nivel mondial. Expunerea la HIV duce la
apariţia anticorpilor, dar virusul rămâne infectant. Absenţa anticorpilor HIV nu
exclude infecţia, dar indivizii pozitivi sunt cei cu risc pentru dezvoltarea SIDA.
Transmiterea bolii se face pe cale sexuală sau pe cale sanguină (transfuzii).
Trebuie avute în vedere şi infecţiile încrucişate de tipul HIV- HBV ( virusul
hepatitei B).
În SIDA există o serie de manifestări orale.Cele mai importante sunt:
- gingivita acută ulcerativă,
- candidoza,
- herpesul,
- “leucoplazia păroasă”,
- ulceraţiile bucale severe,
- sarcomul Kaposi,
- limfadenopatia generalizată.
Gingivita acută ulcerativă, numită şi gingivita lui Vincent, se
caracterizează prin apariţia de ulceraţii papilare alb-gălbui, dureroase, care
sângerează cu uşurinţă. Bolnavul acuză senzaţii metalice în gură. Există
limfadenită regională şi febră. Boala poate evolua spre forma cronică. Ea apare la
cei cu infecţie HIV, constatarea gingivitei ulcerative la pacienţii tineri constituind
un semnal de alarmă.
Candidoza este cutaneo-mucoasă şi are caracter cronic în infecţia cu HIV,
nefiind tratabilă. Se localizează la nivelul comisurilor.
Herpesul poate să apară la bolnavii infectaţi cu HIV, localizându-se la nivelul
cavităţii bucale.
“Leucoplazia păroasă” apare pe marginile laterale ale limbii, având
aspectul de peri cenuşii, de unde şi numele. Se poate localiza însă şi pe mucoasa
bucală.
Gravitatea leziunilor în cazul ulceraţiilor bucale severe trebuie să atragă
atenţia asupra posibilei infecţii cu HIV.
Sarcomul Kaposi atinge endoteliul vascular. Se manifestă prin tumefierea
roşie a obrajilor, nedureroasă. În cavitatea bucală se localizează la nivelul
palatului. S-a observat că apare frecvent la bolnavii infectaţi cu HIV.
Limfadenopatia generalizată cuprinde toate grupele ganglionare, inclusiv
cele cervicale. Limfadenopatia poate fi prodromală. Existenţa ei este
simptomatică pentru SIDA.
În cazul bolnavilor de SIDA există două riscuri majore: pentru medic şi
pentru pacient.
➢ Medicul riscă să se infecteze în cazul în care nu ţine cont de precauţiile
universale (PU) pe care la vom aminti în continuare.
42
➢ În cazul pacientului, datorită bolii sistemul său imunitar este compromis,

putând să apară complicaţii infecţioase cu ocazia diferitelor intervenţii
terapeutice, cum ar fi, de exemplu, o extracţie dentară. Pentru a le evita se
va face profilaxia antiseptică şi antimicrobiană. Un alt risc pentru pacient
este tendinţa la sângerare, practicianul trebuind să acorde o mare atenţie
hemostazei.
Scopul aplicării precauţiilor universale este acela de a preveni răspândirea
infecţiilor cu cale de transmitere sanguină la locul de muncă al personalului
sanitar.
Conceptul de PU se referă la următoarele:

- sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile tuturor pacienţilor sunt considerate
infectate cu HIV, HBV şi alţi agenţi microbieni cu cale de transmitere parenterală
( sanguină).
- toţi pacienţii potenţial infectaţi cu HIV, HBV, sau cu alţi agenţi microbieni cu
cale de transmitere sanguină deoarece:
- cei mai mulţi dintre purtătorii de HIV, HBV şi alţi agenţi microbieni sunt
asimptomatici şi nu-şi cunosc propria stare de purtători;
- testarea sistematică pentru HIV sau HBV s-a dovedit ineficientă, fiind de altfel
o încălcare a drepturilor omului la viaţa privată.
Regulile de bază în aplicarea PU:

- consideră toţi pacienţii potenţiali infectaţi;
- consideră că sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate cu
HIV,HBV;
- consideră că acele şi alte instrumente folosite în practica medicală sunt
contaminate după utilizare.
- contactul tegumentelor şi mucoaselor cu următoarele produse trebuie considerat
la risc: sânge, ţesuturi,
- orice fluide organice vizibil contaminate cu sânge (saliva).
Aplicarea PU se referă la :
- utilizarea echipamentului de protecţie adecvat,
- spălarea mâinilor,
- prevenirea accidentelor şi a altor tipuri de expunere profesională.
Pentru medicul dentist echipamentul de protecţie se compune din:
- mănuşi,
- halat,
- şorţ şi bluză impermeabilă,
- mască,
- ochelari de protecţie,
- bonetă.
43
Medicul va folosi mănuşi de uz unic, pe care le va schimba la fiecare

pacient. Pentru anumite intervenţii mănuşile vor fi sterile. După folosire se spală
întâi mâinile cu mănuşi, după care acestea se îndepărtează prinzând marginile
uneia la exterior, aruncând-o în containerul pentru colectare, după care se prinde
cealaltă la interior cu mâna liberă, se scoate cu grijă şi se aruncă de asemenea în
container. După îndepărtarea mănuşilor mâinile se spală 10-15 secunde. În timpul
tuturor activităţilor din unitatea medicală medicul ca şi asistentele vor purta halat.
Şorţul şi bluza impermeabilă completează portul halatului atunci când se
anticipează producerea de stropi, picături de salivă, sânge. Masca protejează
tegumentele şi mucoasa bucală şi nazală ale personalului medical. Ochelarii
protejează ochii şi conjunctiva de stropi, jet de sânge, etc. Ei vor fi înlocuiţi cu o
mască transparentă din celuloid la purtătorii de ochelari cu dioptrii. Bonetele se
confecţionează din pânză sau din materiale impermeabile. Ele protejează părul de
produsele biologice care l-ar putea contamina, evitând vehicularea lor ulterioară
prin intermediul mâinilor. Medicul îşi va spăla mâinile înainte şi după fiecare
examinare şi intervenţie terapeutică. În cabinet el nu va purta bijuterii sau ceas.
Unghiile trebuie să fie tăiate scurt şi îngrijite. Spălarea se face cu apă curentă şi
săpun, prin două săpuniri consecutive. În anumite situaţii spălarea se completează
cu dezinfecţia mâinilor. Ştergerea mâinilor se va face cu prosoape de hârtie sau
cu prosoape de unică întrebuinţare.
Medicul dentist poate fi expus profesional prin înţepare, tăiere sau
contaminarea tegumentelor care prezintă soluţii de continuitate, în timpul
efectuării manoperelor terapeutice, prin intermediul instrumentelor ascuţite, a
materialului moale, etc. Pentru a preveni accidentele practicianul trebuie să
lucreze atent, să nu manipuleze pe cât posibil lenjerie contaminată, să îndepărteze
seringile de unică folosinţă pentru a nu se înţepa accidental şi bineînţeles să aibă
echipamentul de protecţie. Pentru a evita riscul contaminării este important ca
sistemul de aspiraţie al unitului să funcţioneze perfect, iar pacientul să aibă o
poziţie corespunzătoare în scaun. Instrumentarul trebuie utilizat corect, după care
va fi colectat, spălat, decontaminat şi /sau dezinfectat. Pentru curăţire se vor folosi
mănuşile atunci când se îndepărtează urme de sânge, lichide biologice şi urme de
ţesuturi. Decontaminarea iniţială se face cu substanţe specifice. În cazul
reziduurilor infectante, acestea vor fi neutralizate prin ardere sau autoclavare, sau
vor fi colectate în recipiente impermeabile.
În cazul inoculării percutane prin înţepare sau tăiere se procedează astfel:
- stimularea sângerării locale;
- spălarea la jet de apă curentă timp de 5 minute;
- aplicarea de antiseptice, dezinfectante, spălarea cu apă şi săpun sau detergent.
În cazul expunerii mucoaselor:
- clătirea gurii cu apă curentă (gargarisme);
- clătirea mucoaselor oculare cu apă curentă sau ser fiziologic.
44
Cel în cauză va raporta evenimentul medicului personalului care va

decide măsurile necesare. Faţă de personalul infectat cu HIV se va lua următoarea
atitudine:
- respectarea drepturilor omului;
- schimbarea locului de muncă, cu acordul celui infectat sau la cererea lui când:
se dovedeşte că nu-şi protejează pacienţii sau este necesară protecţia sa medicală.
Prezentarea pe larg a bolilor transmisibile în cabinetul de medicină dentară se face
în cadrul capitolului de infecţii nozocomiale la Disciplina de Medicină Dentară
Preventivă.
3.3. Extinderea programului de imunizare
Unul din obiectivele programului OMS îl reprezintă elaborarea unui

program naţional de vaccinare, în scopul eradicării sau reducerii numărului de
îmbolnăviri datorate afecţiunilor transmisibile. Realizarea unui asemenea
program va avea în atenţie următoarele aspecte:
▪ necesitatea asigurării protecţiei grupelor de vârstă cu receptivitate maximă
sau cu riscul cel mai crescut pentru formele grave de boală;
▪ acoperirea prin vaccinare a zonelor cu potenţial crescut sau a unor
colectivităţi cu risc (instituţii pentru asistenţă medico-socială, şcoli,
armată, etc.);
▪ caracterul sezonier al anumitor boli infecţioase, care impun realizarea
protecţiei înaintea perioadei epidemice;
▪ obligaţia respectării sistemelor de imunizare stabilite în consens
internaţional;
▪ necesitatea cunoaşterii indicaţiilor şi contraindicaţiilor temporare şi
definitive pentru fiecare imunizare şi intervalele care trebuie respectate
între vaccinări;
▪ asigurarea bazei materiale necesare.
Odată programul naţional elaborat, rolul important revine eşalonului local

care trebuie să rezolve:
- asigurarea cadrelor sanitare pe toată perioada de vaccinare;
- instruirea cadrelor medicale privind indicaţiile, contraindicaţiile şi precauţiunile
produselor biologice utilizate, precum şi raportarea accidentelor postvaccinale;
- asigurarea condiţiilor necesare transportului şi depozitării vaccinurilor;
- organizarea unei acţiuni de educaţie pentru popularizarea programelor de
imunizare şi asigurarea cooperării populaţiei;
- înregistrarea datelor privind vaccinările realizate;
- asigurarea supravegherii epidemiologice a persoanelor care nu pot beneficia de
vaccinare datorită unor contraindicaţii absolute;
45
- organizarea de evaluări epidemiologice şi serologice a eficienţei

vaccinoprevenţiei.
Contraindicaţiile temporare sunt următoarele:

- stări febrile
- perioada de incubaţie a unei boli infecţioase, stabilită în raport cu existenţa unui
contact cert cu o sursă de agent patogen;
- boli infecţioase în evoluţie sau convalescenţă;
- tratamentele imunosupresoare cu corticoizi în doze mari şi în cure prelungite;
- sarcina, în cursul căreia este contraindicată imunizrea cu vaccinuri ce conţin
germeni vii.
Contraindicaţiile definitive sunt reprezentate de:

- afecţiunile neurologice evolutive;
- afecţiunile organice grave, decompensate;
- alergiile majore;
- afecţiunile cutanate.
3.4. Sănătatea familiei
Familia are un rol esenţial în deprinderea unui mod sănătos de viaţă,

alimentaţie şi muncă. Există decalaje importante între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare în ceea ce priveşte sănătatea familiei.
Obiectivele OMS sunt centrate pe:

▪ problemele actuale ale sănătăţii mamei şi copilului;
▪ planificarea familială;
▪ lupta împotriva bolilor infecţioase ale nou - născutului;
▪ vaccinare.
De importanţă deosebită sunt:
▪ promovarea sănătăţii femeii;
▪ promovarea sănătăţii copilului;
Promovarea sănătăţii femeii se referă îndeosebi la cancer, respectiv:
- prevenirea acestuia;
- depistarea lui precoce (cancerul de sân şi cel de col uterin);
- educaţia sanitară în colectivităţile de femei privind factorii de risc şi posibilitatea
anihilării lor;
- dezvoltarea unei acţiuni susţinute de cercetare;
- formarea unui personal medical specializat în acest domeniu.
Problemele de sănătate ale femeilor diferă în funcţie de vârstă. Tinerele se
confruntă cu probleme legate de lipsa informaţiilor adecvate şi a experienţei în
46
domeniu. Din acest motiv graviditatea în rândul adolescentelor este în creştere,

având consecinţe negative pe plan sentimental, familial şi social. Femeile adulte
se confruntă cu stresul cotidian şi consecinţele negative ale acumulării de sarcini
profesionale şi familiale. La femeile vârstnice afecţiunile cronice ca: osteoporoza,
poliartrita reumatismală, hipertensiunea arterială, diabetul, constituie principalele
aspecte negative. Consecinţele acestor boli sunt amplificate de izolarea familială
şi socială. În multe ţări femeile nu se bucură de egalitate cu bărbaţii. Ele sunt mai
prost plătite, iar în caz de şomaj sunt primele vizate.
În ţările europene din totalul de 355 milioane de lucrători, 150 de milioane
sunt femei. Ele reprezintă o grupă vulnerabilă expusă unor factori de risc care le
pot afecta sănătatea proprie sau a fătului, determinând fetotoxicitatea, modificarea
schemei genetice, etc.
OMS a propus o serie de soluţii pentru îmbunătăţirea şi promovarea
- sănătăţii familiale şi a femeii:
- scăderea bolilor specifice femeii;
- reducerea ratei mortalităţii materne sub 15 pentru 100000 de nou-născuţi vii;
- reducerea cu 25% a ratei mortalităţii materne între diferite zone geografice şi
comunităţi socio-economice;
- reducerea frecvenţei şi a consecinţelor nefaste pentru sănătate, a violenţei,
violurilor şi a altor forme de agresiune sexuală;
- susţinerea politicii de planificare familială;
- îmbunătăţirea serviciilor sanitare destinate îngrijirii femeilor în general şi a
gravidelor în special;
- asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă decente, civilizate şi echitabile.
O preocupare deosebită o constituie promovarea sănătăţii femeii gravide.
Sarcina este un fenomen fiziologic care impune noi reguli de viaţă femeii gravide,
ţinând cont de modificările anatomo-metabolice ce se produc în această perioadă.
Orice tulburare a echilibrului mamă-făt poate avea drept consecinţă modificarea
patologică a funcţiilor organismului matern asociată cu suferinţa produsului de
concepţie. Consumul de alcool, fumatul, consumul de droguri, afectează produsul
de concepţie. Chiar şi unele medicamente folosite fără discernământ pot avea
consecinţe nedorite. Este cazul, de exemplu, al thalidomidei, care a făcut ca
femeile care au folosit medicamentul să dea naştere unor copii cu malformaţii
grave.
Promovarea sănătăţii femeii gravide înseamnă în primul rând educaţie
sanitară, care trebuie să se axeze asupra factorilor de risc. Există o serie de măsuri,
printre care:
- participarea activă a populaţiei la realizarea acestui deziderat;
- iniţierea unui program de educaţie sanitară în rândul adolescentelor şi femeilor
tinere referitoare la aspectele multiple ale sarcinii;
- asigurarea serviciilor sanitare necesare acestei perioade;
- combaterea factorilor de risc;
- prevenirea complicaţiilor postnatale;
47
- asigurarea condiţiilor sociale necesare desfăşurării în condiţii normale a sarcinii.

Studii legate de fumat au dus la următoarele concluzii:
- tabagismul cronic matern provoacă complicaţii serioase ale sarcinii chiar dacă
viitoarea mamă renunţă la fumat înainte de a fi gravidă;
- adesea fumatul provoacă anomalii multiple letale, iar dacă produsul de concepţie
supravieţuieşte, copiii se nasc subponderali;
- tabagismul determină creşterea riscului decesului sugarilor, prin afectarea
trunchiului cerebral;
- drogurile pot avea efect letal asupra embrionului, pe lângă alte complicaţii
materne grave care periclitează viaţa femeii.
Există şi alţi factori de risc ai sarcinii ca:
- poluarea mediului ambiant;
- condiţii periculoase, fetotoxice la locul de muncă;
- condiţii insalubre de locuit;
- imposibilitatea unor grupuri sociale defavorizate din punct de vedere economic
de a beneficia de îngrijiri sanitare.
În ceea ce priveşte promovarea sănătăţii infantile, aceasta reprezintă un
deziderat deosebit de important al politicii fiecărei ţări, deoarece de el depinde
sănătatea generaţiilor viitoare. De aceea programul OMS urmăreşte atingerea
următoarelor obiective:
- oferirea de asistenţă sanitară copiilor şi familiilor acestora în funcţie de necesităţi
şi de situaţia socio-economică;
- scăderea ratei mortalităţii infantile sub 10 în ţările în care acest indicator este
cuprins între 10-20 pentru 1000 de nou-născuţi vii şi sub 15 în ţările în care acest
indicator are valoare mai mare de 20;
- reducerea cu 25% a mortalităţii infantile şi a accidentelor la copii şi adolescenţi;
- scăderea cu 25% a diferenţelor dintre ratele mortalităţii infantile între zone
geografice şi grupuri socio-economice diferite.
Promovarea sănătăţii infantile presupune în primul rând cunoaşterea şi
analiza datelor existente în fiecare ţară, referitoare la:
- morbiditatea şi mortalitatea juvenilă;
- igiena alimentaţiei colectivităţilor de copii şi adolescenţi.
Morbiditatea şi mortalitatea infantilă. Mortalitatea infantilă este

cauzată de bolile infecţioase, de sindroamele diareice ale nou-născutului şi de
infecţiile respiratorii acute. În ţările subdezvoltate principala cauză o constituie
malnutriţia, datorită sărăciei. Poluarea tot mai accentuată a mediului înconjurător
a făcut ca printre alte manifestări morbide să se numere şi bolile alergice. Într-o
serie de ţări în urma extinderii programului de vaccinări au fost eradicate anumite
boli infecţioase. Din păcate, SIDA a cuprins vârste din ce în ce mai mici, România
bătând un trist record în infectarea cu HIV a copiilor. O altă cauză de deces în
rândul copiilor o reprezintă accidentele şi traumatismele, care reprezintă 25% din
numărul deceselor între 5 şi 14 ani. Războaiele regionale au determinat emigrarea
48
a numeroase familii împreună cu copiii lor. Experţii au stabilit că pentru a remedia

aceste stări de lucruri trebuie adoptate o serie de strategii naţionale:
- protecţia copiilor prin măsuri conforme Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
drepturilor copiilor;
- prevenirea îmbolnăvirilor prin programe de vaccinare;
- asigurarea unei reţele sanitare pentru protecţia copiilor;
- asigurarea unor condiţii igienice de viaţă a copiilor;
- acordarea de sprijin social, economic şi moral copiilor handicapaţi şi celor cu
boli şi infirmităţi grave;
- adoptarea unor programe eficiente de educaţie sanitară în şcoli, licee şi
universităţi.
Igiena alimentaţiei. Încă din secolul trecut s-a observat că în majoritatea

ţărilor civilizate dezvoltarea organismului şi maturizarea somatică şi sexuală s-a
produs timpuriu. Accelerarea dezvoltării organismului a fost considerată o
consecinţă a condiţiilor de viaţă civilizate. Aceasta a fost observată îndeosebi la
fetele din mediul urban. Prin contrast, în ţările subdezvoltate subnutriţia şi
malnutriţia rămân încă principalele cauze de deces la copii, în cauză fiind cei cu
vârsta până la 3 ani. Consumul de toxice contribuie şi el la această stare precară
de sănătate. O anchetă efectuată în ţările Comunităţii Europene a evidenţiat
faptul că 61% dintre copiii între 11 şi 15 ani au consumat alcool, din care 14% îl
consumă frecvent. 5% din copiii între 11 şi 15 ani sunt fumători. Rezultatele sunt
alarmante. Rolul de educaţie şi combatere a acestor factori care influenţează
negativ sănătatea copiilor revine familiei şi şcolii.
3.5. Medicamente esenţiale
Medicamentele esenţiale sunt considerate acele produse farmaceutice care

satisfac necesităţile majorităţii populaţiei şi care trebuie să fie suficiente din punct
de vedere cantitativ şi acceptabile din punct de vedere financiar.
La sesiunea OMS de la Geneva din 1975 au fost analizate pentru prima
dată problemele de ordin farmaceutic cu care se confruntă o serie de ţări. Cu
această ocazie s-a hotărât adoptarea unor soluţii prin care să se rezolve aceste
dificultăţi:
▪ adoptarea de către fiecare ţară a unei liste cu medicamente esenţiale, în
funcţie de politica sanitară şi de resursele locale disponibile;
▪ introducerea unor tehnologii moderne în industria farmaceutică;
▪ folosirea judicioasă a mijloacelor tehnologice existente;
▪ supravegherea permanentă a efectelor nedorite ale medicamentelor şi
▪ întreruperea utilizării tehnologiei farmaceutice depăşite.
49
În urma dezbaterilor s-a adoptat următoarea declaraţie: “Datorită

diferenţelor existente de la o ţară la alta, realizarea unei liste de medicamente
universal aplicabile şi acceptate nu poate fi nici realizabilă, nici posibilă. De aceea
fiecărei ţări îi revine răspunderea selectării unei liste proprii de medicamente
esenţiale,în funcţie de politica sa în domeniul sanitar. Lista furnizată de OMS
constituie un punct de plecare, după care fiecare ţară îşi va determina propria
prioritate în acest domeniu”.
Programul naţional pentru medicamente esenţiale trebuie să aibă în vedere
următoarele aspecte:
- constituirea unei comisii naţionale formată din specialişti din domeniile
medicinei, farmacologiei şi farmaciei;
- în alegerea medicamentelor trebuie să se ţină cont de diversitatea situaţiilor
morbide locale, schimbările survenite în anchetele epidemiologice, progresele
înregistrate în domeniile farmacologiei, farmaciei, resursele financiare existente,
experienţa personalului sanitar;
- lista medicamentelor esenţiale trebuie însoţită de o informare farmaceutică
completă şi concisă;
- listele trebuie revizuite în permanenţă în funcţie de situaţia epidemiologică
concretă;
- uneori este necesară completarea listei cu preparate farmaceutice folosite în
tratamentul unor boli mai puţin frecvente, dar care sunt considerate drept factori
declanşatori în izbucnirea unor epidemii.
Prin dezvoltarea sectorului de cercetare în domeniul farmaceutic, clinic şi

al învăţământului se va urmări soluţionarea următoarelor probleme:
- dezvoltarea sectoarelor farmaceutice;
- căutarea şi aplicarea celor mai eficiente metode de selecţionare, sinteză,
purificare a diferitelor produse farmaceutice;
- evaluarea corectă a efectelor secundare şi a reacţiilor adverse ale
medicamentelor;
- evaluarea parametrilor farmacocinetici, farmacodinamici şi terapeutici ai
fiecărui produs;
- elaborarea de programe speciale educaţionale pentru formarea de specialişti în
acest domeniu;
- furnizarea de date concrete despre automedicaţie, diagnosticul celor mai curente
afecţiuni şi simptomatologia acestora.
În legătură cu automedicaţia trebuie să reţinem că în ţara noastră aceasta

este foarte răspândită, mulţi bolnavi mergând la farmacie ca să-şi cumpere
medicamente după cum consideră ei. Emisiunile de televiziune în care se face
propagandă neştiinţifică pentru tot felul de remedii şi tămăduitori contribuie la
această stare de lucruri, făcând mai mult rău decât bine. Fiecare medicament
esenţial selectat trebuie să fie însoţit de o fişă de informare care să ofere
50
specialistului cele mai complete date asupra parametrilor şi calităţii produsului.

Ea va cuprinde:
▪ denumirea comună internaţională;
▪ datele farmacologice;
▪ informaţii clinice referitoare la:
▪ indicaţii şi contraindicaţii;
▪ posologie;
▪ precauţii;
▪ efecte nedorite;
▪ interacţiuni medicamentoase;
▪ supradozaj;
▪ informaţii farmaceutice;
▪ conţinutul în principii active;
▪ excipienţi;
▪ condiţii de stocare şi durata de conservare;
▪ prezentare;
▪ descrierea produsului;
▪ fabricantul şi importatorul.
Prezentăm în continuare medicamentele esenţiale folosite în medicina

dentară, după “Medicaments essetiels” elaborat de OMS:
- analgezice: - acid acetilsalicilic;
- paracetamol;
- antialergice: - clorfenoxamină;
- dezinfectante şi antiseptice: - clorhexidină;
- iod;
- peroxid de hidrogen;
- anestezice locale: - lidocaină + epinefrină (1: 80 000);
- antiinfecţioase antibacteriene: - ampicilină;
- eritromicină
- metronidazol;
- tetraciclină;
- antifungice: - nistatin;
- ketoconazol.
3.6. Nutriţia populaţiei
“Nutriţia este ştiinţa care se ocupă cu studierea substanţelor nutritive şi a

alimentelor şi cu efectele lor asupra naturii şi funcţiei organismului în diferite
condiţii de vârstă, sănătate şi boală”. Ştiinţa nutriţiei este o sinteză a unor ştiinţe
de bază, fiind o materie interdisciplinară. La baza ei stă chimia, fizica, şi biologia
51
ca şi subdiviziunile lor, chimia fizică, biofizica şi biologia moleculară. Medicina,

medicina dentară, ştiinţa mediului, economia şi agricultura constituie factori de
influenţă ai stării de nutriţie individuală şi a grupurilor populaţionale. Ştiinţa
nutriţiei răspunde unor întrebări:
• care sunt substanţele cerute de un organism pentru creştere,
menţinere şi reproducere şi în ce cantităţi?;
• care alimente sunt necesare organismului pentru a răspunde
acestor cerinţe şi în ce cantităţi sunt necesare?;
• care este rolul fiziologic al fiecărui aliment?;
• cât trebuie să lipsească din aceste alimente pentru a provoca semne
de deficienţă?
Problemele locale legate de asigurarea unei nutriţii sănătoase trebuie să se
bazeze pe următoarele obiective:
- educaţia populaţiei asupra necesităţii unui regim echilibrat raţional, educaţia
sanitară în colectivităţile de copii, şcolari şi adolescenţi;
- accesibilitatea fiecărui individ la produsele alimentare variate şi nutritive;
- repartizarea echitabilă a alimentelor în toate comunităţile, indiferent de situaţia
lor geografică, economică sau religioasă;
- evaluarea statistică a morbidităţii prin anumite boli care sugerează absenţa
anumitor elemente vitale plastice din alimentaţie;
- programe locale de supraveghere a calităţii şi igienei alimentelor.
Din păcate, starea de sărăcie din România face ca numeroşi indivizi,
inclusiv copii, să nu beneficieze de o alimentaţie corespunzătoare, ceea ce
influenţează starea de sănătate a acestora.
3.7 Tratamentul şi prevenţia
Întrucât tratamentele dentare sunt deosebit de costisitoare, prevenţiei îi vine

rolul de a menţine organismul într-o stare de sănătate adecvată. “Medicina dentară
preventivă” este o parte integrantă a medicinei dentare legată de studierea şi
aplicarea măsurilor protectoare şi a tratamentelor precoce, atât individual, cât şi-
n sânul comunităţii, în scopul asigurării şi menţinerii integrităţii structurilor oro-
dentare ale omului în cursul vieţii sale.
Sănătatea oro-dentară în cadrul prevenţiei:
Colaborarea Tratament dentar Munca în echipă

pacientului Participarea
colaboratorului
1.Examinare (după Radiografie
igienă) Igienistă
52
Instruire Diagnostic
Motivaţie
Educaţie 2.Plan terapeutic judicios Planificarea lucrărilor de
cu soluţii de schimbare laborator
Consideraţii psiho-
sociale
Expunerea planului Pregătirea devizului

Igienă oro- dentară 3.Realizarea programată Planificarea vizitelor
a planului Realizarea programată a
lucrărilor de laborator
Ambianţă ergonomică
Facturare
"Recall" (rapel)
Rezultate durabile
Convorbire Rezultate durabile
Igienistă
4.Controlul menţinerii
Profilaxie Profilaxie
(după Baume, 1978)
Analizând tabelul se remarcă următoarele :

- stabilirea igienei oro-dentare şi menţinerea ei este prioritară; ea se realizează
prin asanarea mediului oral, condiţie prealabilă oricărui diagnostic şi tratament
conservator;
- preocuparea profilactică va însoţi fiecare etapă terapeutică cu ocazia:
-diagnosticului,
- stabilirii planului terapeutic,
- realizării tratamentului,
- menţinerii ulterioare a rezultatelor.
Ce înseamnă această preocupare?

În ceea ce priveşte diagnosticul, condiţia prealabilă o constituie o cavitate
orală curată. Cu privire la stabilirea planului terapeutic trebuie conservate pe cât
posibil structurile naturale sănătoase. În cursul tratamentului se vor evita leziunile
iatrogenice. Menţinerea rezultatelor terapeutice este neglijată adesea. Nu se ţine
cont suficient de dictonul lui Vergilius că “orice faci şi vei face, fă până la capăt”.
Un program de odontologie preventivă trebuie să se sprijine pe:

- examenul oral aprofundat,
- studiu psihologic,
- cercetarea reacţiilor pacientului,
53
- şedinţe de educaţie,
- control şi rapel ( “recall”).
Cum preocuparea principală a medicului dentar o constituie tratamentul
bolilor cavităţii orale, el poate aplica un program preventiv doar folosind un
material educativ corespunzător (manuale, broşuri, casete video, DVD-uri, etc.)
şi având ajutoare competente (educatori, asistente). În 1988, preventodonţia
(prevenţia) este definită ca o adevărată specialitate a activităţii medicale dentare
care se adresează tuturor practicienilor, indiferent de domeniul de activitate
(pedodonţie, ortodonţie, protetică, etc.) şi care are ca scop asigurarea prevenirii
bolilor oro-dentare sau de a le împiedica dezvoltarea şi complicaţiile; iar
prevenirea bolilor dentare şi parodontale trece prin aplicarea a patru feluri de
măsuri specifice:
- tratamentul cu fluor,
- dezorganizarea zilnică a plăcii bacteriene,
- dieta corespunzătoare,
- controale dentare sistematice.
Prevenţia este necesară pe următoarele planuri:
- ştiinţific: afecţiunile oro-dentare reprezintă ca frecvenţă al treilea flagel
mondial, datorită plăcii bacteriene;
- profesional: longevitatea lucrărilor efectuate;
- economic: bugetul social;
- etic: a preveni este mai bine decât a trata.
Practicarea zilnică a prevenţiei duce la:
- satisfacţie crescută a pacientului şi încredere,
- îmbunătăţirea relaţiei medic/pacient,
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,
- îmbunătăţirea calităţii şi perenităţii lucrărilor executate şi
- satisfacţie din punct de vedere al eticii profesionale.
Eficacitatea măsurilor preventive se apreciază prin ştiinţa
epidemiologică. Pentru ca eficacitatea să fie apreciată ştiinţific se recurge la
comparaţie: fie a stării de sănătate a unei populaţii înainte şi după instituirea unei
măsuri preventive de masă (testul de prevalenţă); fie a creşterii bolii după 1, 2
sau 3 ani în două eşantioane de populaţie, unul fără, celălalt cu profilaxie
individuală (încercare clinică). De remarcat faptul că FDI recomandă ca un
experiment să dureze minimum trei ani pentru a avea valoare. După înfiinţarea
Disciplinei de Prevenţie, au avut loc acţiuni de igienizare oro-dentară în
colectivităţile de copii din Timişoara şi satele învecinate, s-au conceput programe
pentru tratamentul ortodontic precoce în colectivităţile de copii preşcolari, pentru
prevenirea cauzelor locale şi generale ale anomaliilor dento-maxilare în prima
copilărie, urgenţa ortodonţiei interceptive, etc. În următorii ani s-au intensificat
măsurile preventive şi s-au efectuat cercetări epidemiologice pentru a aprecia
frecvenţa unor manifestări patologice, pentru a şti încotro să ne îndreptăm atenţia.
Cuvintele lui Baume: “Trebuie să admitem că avem la dispoziţie măsuri excelente
54
de prevenţie pentru toate bolile dentare. E de datoria noastră să le aplicăm în

practica zilnică şi să le impunem sistematic la timp pacienţilor, în cadrul unei
medicini dentare rezonabile şi complete” rămân actuale şi trebuie aplicate de către
toţi medicii dentari.
3.8. Ecologia habitaturilor umane
Habitatul uman este mediul artificial construit de om. În legătură cu

acesta se ridică două probleme:
➢ igiena sistematizării localităţilor şi
➢ igiena locuinţelor umane.
Sistematizarea reprezintă ansamblul de măsuri în construcţia şi
reconstrucţia aşezărilor umane, care să asigure o funcţionalitate optimă a acestora.
La baza sistematizării stau trei grupe de factori:
- economici,
- naturali,
- demografici.
Cei mai importanţi sunt factorii economici, reprezentaţi de resursele
naturale ale solului şi subsolului, de posibilităţile de a întreţine relaţii cu alte
localităţi, de asigurarea mijloacelor de transport,etc.
Factorii naturali sunt reprezentaţi de relieful localităţii, caracteristicile
solului, existenţa apelor de suprafaţă şi subterane, climă, vegetaţie, faună, etc.
Factorii demografici sunt:
- numărul şi structura populaţiei;
- densitatea şi dinamica populaţiei;
- starea de sănătate a tuturor colectivităţilor umane .
Având în vedere multitudinea acestor factori,specialiştii au elaborat o
serie de principii igienico-sanitare de sistematizare a oraşelor şi satelor.
În urban teritoriul este împărţit în mai multe zone:
- zona de locuit;
- zona industrială;
- zona verde;
- zona transporturilor;
- zona împrejurimilor urbane.
Zona de locuit este cea mai extinsă, cuprinzând 40-60% din teritoriu. Ea
trebuie plasată pe terenul cel mai bun şi sănătos, care să asigure evacuarea apelor,
aerarea,etc.
Zona industrială este nocivă. De aceea ea va fi amplasată în partea opusă
vântului dominant şi în aval faţă de sensul scurgerii apei. Între ea şi zona de locuit
trebuie să existe spaţii de protecţie.
55
Zona verde are rol de ameliorare a microclimatului şi de înfrumuseţare.

Este bine ca ea să fie răspândită în insule în toată localitatea.
Zona transporturilor se referă la întreaga reţea stradală, care trebuie să
asigure o circulaţie comodă şi o salubrizare corespunzătoare.
Zona împrejurimilor urbane este preferată în prezent de numeroşi
locuitori, care-şi construiesc reşedinţele acolo, chiar dacă îşi duc activitatea în
oraş. Este o zonă mai puţin poluată, mai liniştită, care oferă un plus de confort
cetăţenilor.
În rural zonele se reduc la două:
- zona de locuit şi
- zona de producţie.
La noi locuinţa rurală se caracterizează prin faptul că este individuală,
fiind înconjurată de spaţiu verde (grădină de flori, grădină de pomi, etc).
Zona de producţie se referă la mici întreprinderi, depozite, unităţi
zootehnice. Toate trebuie să fie izolate de zona de locuit.
Igiena locuinţelor. Condiţiile de locuit influenţează starea de sănătate a

organismului, motiv pentru care locuinţele trebuie să corespundă unor cerinţe
sanitare. Există o serie de criterii sanitare ale locuinţelor standardizate după OMS:
- prevenirea bolilor transmisibile prin:
- aprovizionarea cu apă potabilă;
- existenţa de instalaţii sanitare adecvate;
- absenţa focarelor de insalubritate în interior şi în exterior;
- împiedicarea pătrunderii insectelor şi rozătoarelor;
- prezenţa dotărilor capabile să conserve alimentele;
- evitarea accidentelor şi intoxicaţiilor prin:
- folosirea unor materiale de construcţii rezistente,
- eliminarea riscurilor de intoxicaţie şi asfixie prin gaze, de
electrocutare sau combustie prin aparate electrice;
- protecţia împotriva căderilor sau altor cauze de traumatisme;
- satisfacerea nevoilor fiziologice prin:
- menţinerea unei ambianţe termice şi a iluminatului natural şi
artificial suficient;
- însorirea directă a încăperilor principale;
- protecţia împotriva zgomotului şi a vibraţiilor;
- asigurarea cerinţelor psiho-sociologice presupune:
- posibilitatea de izolare a fiecărei persoane;
- euşita unei vieţi familiale normale şi a nevoilor sociale ale
individului şi familiei;
- existenţa unor echipamente şi dotări care să uşureze activitatea
gospodărească;
- existenţa unui aspect estetic al locuinţei şi al împrejurimilor;
- asigurarea unor mijloace de transport adecvate.
56
4. Anchetele epidemiologice
4.1. Epidemiologie
57
4.1.1. Definirea epidemiologiei
Cuvântul epidemiologie este derivat din cuvintele greceşti: “epi”- arma,

“demos”- populaţie şi “logos”- ştiinţă. Deci epidemiologia este ştiinţa care
studiază potenţialele “arme” împotriva sănătăţii populaţiei.
OMS defineşte epidemiologia ca fiind:
➢ Ştiinţa fundamentală a sănătăţii publice;
➢ Cu un rol major şi definitoriu pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei;
➢ Esenţială în identificarea şi clasificarea bolilor.
Epidemiologia foloseşte:
• Studii ce includ: supravieţuirea, studii observaţionale, cercetare analitică
şi experimentală, anchetă epidemiologică.
• Distribuţia se referă la analizarea timpului, persoanelor, locului, sau
clasei de persoane afectate.
• Determinanţii aceştia incluzând factorii ce influenţează sănătatea
populaţiei: biologici, chimici, psihici, sociali, culturali, genetici şi
comportamentali.
• Statusul actual al sănătăţii şi evenimentele posibile: cauze de deces,
comportamente dăunătoare (cum ar fi fumatul, consumul de alcool),
reacţii la regimuri preventive (ex. vaccinare, alimentaţie sănătoasă,
regimul hiposodat, activitatea, mişcarea), precum şi folosirea serviciilor
medicale, igiena personală.
• Populaţie specifică include populaţii cu caracteristici comune uşor
identificabile, de ex. grupuri ocupaţionale.
• Prevenţia şi controlul, scopul sănătăţii publice (comunitare) este de a
promova, proteja şi redarea sănătăţii populaţionale.
În concluzie epidemiologia este ştiinţa medicală care se ocupă cu studiul

distribuţiei bolilor în masa populaţională, cu decesele, infirmităţile precum şi
cu factorii determinanţi şi favorizanţi care stau la baza apariţiei îmbolnăvirilor.
Epidemiologia: are la bază inter şi multidisciplinaritatea, şi studiază:
➢ identificarea factorilor de agresiune pentru sănătate;
➢ stabilirea mijloacelor şi metodelor de neutralizare a acţiunii
factorilor de risc asupra grupurilor populaţionale cu risc
crescut;
➢ depistarea şi lichidarea proceselor epidemiologice, a stărilor de
boală şi cu elaborarea programelor de protecţie globală a
sănătăţii umane.
Prin cunoaşterea temeinică a epidemiologiei s-a putut ajunge la aplicarea
corectă a profilaxiei bolilor infecţioase, ea constituind elementul fundamental pe
care s-au construit legile de prevenire a bolilor infecţioase. Epidemiologia
studiază de asemenea repartiţia bolilor pe zone geografice, pe anotimpuri.
58
Epidemiologii nu sunt îngrijoraţi doar de boală, dizabilitate sau moarte, ci

şi de îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei.
Unitatea de studiu – este populaţia.

Populaţia – masa receptivă de persoane care prezintă susceptibilitatea de a se
îmbolnăvi (în special în epidemiologia bolilor infecţioase);
Epidemiologia ca ştiinţă cuprinde:
a. Epidemiologia bolilor neinfecţioase
b. Epidemiologia bolilor infecţioase
c. Farmaco-epidemiologia
d. Epidemiologia iatrogenităţii, etc.
Epidemiologia bolilor neinfecţioase. Este reprezentată de depistarea

timpurie, preclinică şi în faza biochimică a bolii respective iar soluţia constă în
mobilizarea persoanelor cu risc de îmbolnăvire pentru controale de specialitate de
lungă durată. Însă, oamenii preferă “spectacolul”, adesea miraj al medicinei
curative în faţa medicinei preventive care este mai puţin costisitoare, mai eficientă
şi mai benefică sub toate aspectele pentru sănătatea publică!
Epidemiologia bolilor infecţioase. Obiectivele epidemiologiei bolilor

infecţioase sunt, în principal, reprezentate de:
- Punerea în evidenţă a unui proces epidemiologic de la apariţie şi
până la stingere;
- Luarea măsurilor de profilaxie şi combatere;
- Încurajarea unei practici clinice de bună calitate, prin introducerea
şi aplicarea conceptelor de epidemiologie clinică.
Bolile infecţioase se pot manifesta în patru forme:

- sporadice,
- endemice,
- epidemice sau
- pandemice.
Forma sporadică:
Se manifestă printr-un număr mic de îmbolnăviri, înregistrate la intervale
mari de timp, fără legătură aparentă între ele şi diseminate pe o arie geografică
mare – tetanos, antrax. Sporadicitatea poate fi o manifestare naturală a unor boli
sau poate fi determinată de existenţa unei mase populaţionale refractare faţă de
boală prin dobândirea imunităţii postinfecţioase şi/sau postvaccinale. Forma
sporadică poate apare şi într-o populaţie receptivă când vectorul transmiţător
lipseşte sau contactul infectant este sporadic;
Forma endemică:
59
Se manifestă printr-un număr relativ scăzut şi constant de boli.

Endemicitatea unei boli se poate transforma natural sau prin măsuri de profilaxie
şi combatere în formă sporadică sau poate trece spre forma epidemică.
Endemicizarea unui teritoriu cu interesare masivă a populaţiei în infecţia
respectivă reprezintă hiperendemia. În acestă fază există mulţi indivizi cu forme
latente sau cu infecţii inaparente, astfel că infecţiile clinic manifeste apar ca
sporadice (modelul iceberg-ului).
Forma epidemică:
Poate evolua în două feluri: lent sau exploziv.
- Epidemii lente: Care se datorează unor contacte infectante ce se produc
intermitent şi individual sau pe grupe populaţionale mici. De obicei transmiterea
este prin contact iar contaminarea se face la nivelul căii de transmitere, cu doze
mici de germeni sau cu germeni slab virulenţi.
Exemplu – Febra recurentă
- Epidemiile explozive sunt reprezentate de pandemii.
Forma pandemică:
Este o manifestare amplificată a epidemiei, în care focarele de boală se
extind succesiv şi permanent (ex. gripa)
Evoluţia unei pandemii:
- Transmiterea interumană a unui reasortant al unui virus animal sau uman-animal
capabil să cauzeze focare extinse la nivelul comunităţii a fost verificată.
- Acelaşi virus identificat a cauzat focare susţinute la nivel comunitar în două sau
mai multe ţări dintr-o regiune O.M.S.
- În plus faţă de criteriul definit anterior, acelaşi virus a cauzat focare la nivel
comunitar în cel puţin o altă ţară dintr-o regiune O.M.S. diferită.
Perioada post peak
Nivelul gripei pandemice în majoritatea ţărilor cu o supraveghere adecvată
va scădea sub nivelul de peak.
Perioada post pandemică
Nivelul activităţii virusului gripal se va întoarce la nivelurile observate
pentru gripa sezonieră în majoritatea ţărilor care au supraveghere adecvată.
4.1.2. Epidemiologia clinică
Stă la baza practicii clinice bazată pe evidenţă - obiectiv declarat al

medicinii contemporane, care este o medicină:
➢ Înalt tehnicizată;
➢ Invazivă/ intervenţionistă;
60
➢ Cu metode terapeutice avansate, fără precedent;

➢ Foarte costisitoare;
➢ Cu eficienţă mult crescută.
Medicina bazată pe dovezi se defineşte prin utilizarea explicită, judicioasă
şi scrupuloasă a celei mai bune evidenţe actuale în deciziile de asistenţă ale
fiecărui pacient „individual”.
Asigură:
➢ adresabilitate lărgită a serviciilor medicale;
➢ prestaţii de calitate sporită;
➢ minimalizarea reacţiilor adverse a iatrogenozelor.
4.2. Indicatori de măsurare a stării de sănătate a populaţiei
4.2.1. Prevalenţa
Definiţie: Prevalenţa reprezintă proporţia de indivizi dintr-o populaţie

care au boala la un moment dat.
Estimează probabilitatea (riscul) ca un individ să prezinte boala la un
moment dat.
P=
Prevalenţa se poate raporta şi la 100.000 de persoane investigate

(examinate). Prevalenţa este un indicator de intensitate sau de frecvenţă şi nu de
structură, pentru că arată frecvenţa cazurilor de boală la 100 persoane investigate.
Prevalenţa este utilizată în:
- evaluarea nevoilor de îngrijiri de sănătate
- planificarea serviciilor de sănătate
- formularea de programe de sănătate
Prevalenţa creşte prin:
- imigrarea bolnavilor (vin cazuri noi şi vechi în teritoriu)
- plecarea persoanelor sănătoase
- apariţia în teritoriu a noi cazuri de boală
- număr mic de vindecări
- durata mare a bolii
- mortalitate şi letalitate scăzută.
Prevalenţa scade prin:
- emigrare (pleacă bolnavii din teritoriu rămânând cei sănătoşi)
- mortalitate şi letalitate scăzută
61
- sosirea persoanelor sănătoase

- puţine cazuri noi depistate în teritoriu
- prin deces (în sensul existenţei unei populaţii îmbătrânite).
Dezavantaje:
Prevalenţa se determină cu acurateţe doar dacă eşantionul randomizat este
reprezentativ pentru populaţia respectivă. În practică, multe studii clinice sunt
efectuate pe eşantioane de pacienţi internaţi şi nu sunt reprezentative la nivel
populaţional.
4.2.2. Incidenţa
Definiţie: Incidenţa reprezintă numărul de cazuri noi dezvoltate într-o

populaţie cu risc ce dezvoltă o anumită boală într-o perioadă specifică de timp.
Se utilizează în special pentru afecţiunile acute. Este o metodă importantă
în cunoaşterea stării de sănătate şi a eficienţei sanitare. EX: incidenţa bolilor
acute, transmisibile şi netransmisibile, incidenţa cariei dentare.
Incidenţa poate fi descrisă ca :
- Incidenţa generală (anuală, globală)
- Ponderea (structura) cazurilor noi de îmbolnăvire printr-o anumită cauză
- Incidenţa cumulativă (CI)
- Densitatea incidenţei ID
1. Incidenţa generală (anuală globală)

Acest indicator ia în calcul numărul cazurilor noi de îmbolnăvire dintr-un
an calendaristic. Populaţia de referinţă este cea de la mijlocul anului respectiv,
adică 1 iulie:
Se calculează la 1000 de locuitori, dar se poate raporta şi la 100.000 de

locuitori. Important este să se precizeze populaţia de referinţă.
2. Ponderea (structura) cazurilor noi de îmbolnăvire printr-o anumită cauză
Ponderea=
3. Incidenţa specifică poate fi calculată pe:

- sexe
- medii de reşedinţă
- grupe de vârstă
62
- cauze de boală (grupe de boli)

Incidenţa specifică calculată pe sexe, grupe de vârstă, medii de reşedinţă
se exprimă la 1000 de locuitori. Incidenţa specifică pe cauze de boală (grupe de
doli) se exprimă la 100000 locuitori.
Incidenţa specifică pe boli=
4. Incidenţa cumulativă (CI)

Definiţie: Incidenţa cumulată reprezintă proporţia subiecţilor dintr-un
grup predefinit de mărime fixă (cohortă fixă) care dezvoltă boala într-o perioadă
fixă de timp (numită perioadă referentă, şi trebuie inclusă în orice raportare a CI).
CI=
- Doar cazurile noi de boală sunt incluse la numărătoare, cazurile ce prezintă

boala la începutul perioadei sunt excluse.
- În acest caz toţi subiecţii sunt urmăriţi până dezvoltă boala sau până la
sfârşitul perioadei de timp.
- Reprezintă o probabilitate; adesea este interpretată ca un concept individual.
- Poate fi folosită pentru măsurarea riscului = probabilitatea ca un individ
sănătos să dezvolte boala urmărită într-o perioadă specifică de timp.
- Formă a incidenţei cumulative adesea folosită pentru descrierea frecvenţei
bolilor infecţioase este rata de atac.
- Specific: durata de urmărire nu e tot timpul clar specificată.
5. Densitatea incidenţei:
Acest indicator a fost descris pentru prima dată de către Last în secolul 20,
fiind utilizat pentru a măsura viteza de propagare a bolii în populaţie.
Densitatea incidenţei =
- este de obicei descrisă ca incidenţă persoană/timp, dar se poate descrie şi ca

persoană/zi respectiv persoană/lună;
- poate fi descrisă în 2 feluri:
1. cazuri noi/1000 persoane- an
2. cazuri noi/1000 persoane/ an;
Unitatea de măsură este reprezentată de perioada de timp în care fiecare;

persoană din populaţia studiată este expusă la risc înainte de apariţia bolii.
- perioada de expunere poate fi exprimată în luni, ani sau toată viaţa.
63
- variaţia numerică a populaţiei studiate şi a perioadei de timp în care ei sunt

supravegheaţi rezultă din condiţiile vieţii reale. Într-un studiu epidemiologic
desfăşurat o lungă perioadă de timp sunt înrolaţi pacienţi continuu, unii fiind în
stadiul terminal al studiului, alţii eliminaţi din diverse motive sau murind din alte
cauze.
- reprezintă o estimare a mediei ratei pe care fiecare o dezvoltă într-o populaţie
dealungul unei perioade specifice de timp.
Factorii care influenţează nivelul incidenţei:

- neglijenţă în ceea ce priveşte înregistrarea datelor (cazuri incorect
înregistrate sau neînregistrate);
- accesibilitatea geografică a populaţiei la serviciile de sănătate care să
permită depistarea bolii;
- acceptabilitatea şi adresabilitatea populaţiei, determinată de raportul ce
există între atitudinea personalului medical şi bolnavi;
- migraţia populaţiei (emigrări şi imigrări);
- apariţia de noi factori de risc sau de protecţie;
- stilul de viaţă dăunător sănătăţii (fumatul, stresul, sedentarismul, regim
alimentar nesanogen);
- modificarea clasificării bolilor şi a criteriilor de diagnostic;
- evoluţia în timp a bolii;
- modificări referitoare la structura pe grupe de vârstă şi sexe a populaţiei
(ex.când ponderea tinerilor predomină într-o societate, atunci incidenţa
bolilor infecto- contagioase este crescută);
- eficacitatea programelor de prevenţie primară (ex. Imunizările, fluorizarea
apei, acţiunile educative pentru promovarea sănătăţii oro-dentare);
- eficacitatea programelor naţionale;
- tehnici de diagnostic îmbunătăţite, prin care să se depisteze mai multe cazuri
de îmbolnăvire.
4.2.3. Alţi indicatori de măsurare a stării de sănătate a populaţiei
1. Morbiditatea
Definiţie: este incidenţa bolii într-o populaţie definită într-o perioadă
specifică de timp.
Morbiditatea=
2. Mortalitatea
64
Definiţie: reprezintă toate cauzele de deces (mortalitatea de toate cauzele

sau generală) sau o singură cauză de deces (mortalitatea specifică pe cazuri de
boală) într-o perioadă specifică de timp. Rata mortalităţii se poate calcula pentru
întreaga populaţie (rata mortalităţii crude) sau pentru subpopulaţii specifice
(mortalitatea specifică pe grupe de vârste, mortalitatea infantilă, mortalitatea
maternă).
a. Mortalitatea generală
b. Mortalitatea specifică pe cauze de boală. Definiţie: numărul deceselor printr-o

boală, la suta de mii locuitori.
c. Mortalitatea specifică pe grupe de vârste. Se calculează raportând decesele de

o anumită vârstă (sau grupă de vârstă ) la populaţia de aceeaşi vârstă, conform
formulei:
d. Raportul standardizat al mortalităţii

Definiţie: reprezintă raportul dintre numărul deceselor observate şi numărul de
decese aşteptate.
RSM =
e. Letalitatea- mortalitatea proporţională

Definiţie: reprezintă numărul deceselor printr-o boală din numărul total al
deceselor. Ne arată vârfurile de mortalitate, din ce cauză se moare cel mai mult
din totalul deceselor.
f. Mortalitatea infantilă
Este cel mai sensibil indicator al stării de sănătate. Este folosit la aprecierea
calităţii asistenţei medicale şi a nivelului de dezvoltare socio-economică.
g. Mortalitatea maternă
65
Definiţie: Decesul mamelor, fie din cauza naşterii, fie din cauza complicaţiilor
sarcinii, naşterii şi lehuziei.
4.2.4. Indicatori recomandaţi de OMS pentru măsurarea stării de sănătatea a

populaţiei
Plecând de la definiţia devenită clasică, dată sănătăţii de OMS: „bunăstare

fizică, psihică şi socială" (prin bunăstare socială înţelegând aspectul economic
cultural), pentru măsurarea şi evaluarea stării de sănătate a populaţiei,
caracteristicile prelucrate şi exprimate prin sistemul de indicatori utilizaţi se referă
şi la indicatorii sociali, economici, culturali, de ecosistem, etc.
Astfel, OMS recomandă ţărilor membre utilizarea unor indicatori sintetici
care se referă la:
A. Condiţii social-economice (nivelu de trai al populaţiei)
B. Caracteristicile stării de sănătate a populaţiei
C. Indici care evidenţiază gradul de asigurare a populaţiei cu servicii profilactice
şi curative şi activitatea instituţiilor şi a personalului medical; cu următoarele
subgrupe:
- activitatea profilactică şi de monitorizare;
- serviciile de chirurgie şi asistenţă medicală de urgenţă;
- serviciile de oncologie;
- activitatea curativă în industrie;
- serviciile de obstetrică;
- servicii curative şi profilactice pentru copii;
- servicii curative, de diagnostic şi auxiliare;
- distribuţia şi utilizarea posturilor de medici şi personal medical;
- indici ce arată gradul de acoperire a necesităţilor de personal şi nivelul
de pregătire a acestuia.
Indicatorii utilizaţi pentru monitorizarea programului „Sănătate pentru toţi

în secolul XXI (pe scurt HFA)", sunt clasificaţi după cum urmează:
Indicatori de politică sanitară:
- preocuparea la cel mai înalt nivel politic pentru HFA;
- alocarea resurselor adecvate pentru asistenţa primară; gradul de echitate
în
distribuţia resurselor, gradul de implicare a comunităţii în HFA;
- stabilirea celor mai bune măsuri organizatorice şi manageriale pentru
strategia naţională HFA;
- manifestarea practică a implicării politice internaţionale în HFA.
66
Indicatori economici şi sociali:

- sporul de populaţie;
- bugetul naţional sau produsul intern brut;
- distribuţia veniturilor;
- gradul de ocupare al forţei de muncă;
- gradul de alfabetizare a populaţiei adulte;
- condiţiile de locuit, exprimate prin numărul de persoane pe cameră;
- consumul de energie pe cap de locuitor.
Indicatori de asigurare ai îngrijirilor de sănătate:
- disponibilitate;
- accesibilitate fizică;
- accesibilitate economică şi culturală;
- utilizarea serviciilor;
- indicatori de apreciere a calităţii îngrijirilor.
Indicatori „de acoperire" la nivelul asistentei primare:
- nivelul de cultură medicală;
- accesul la apă curentă în locuinţă sau la mică distanţă de aceasta;
- facilităţi igienice în locuinţă sau în imediata apropriere a acesteia;
- accesul mamelor şi copiilor la serviciile locale de îngrijire;
- asistenţa calificată la naştere;
- procentul de copii vaccinaţi împotriva bolilor infecţioase predominante;
- accesibilitatea medicamentelor esenţiale pe tot parcursul anului;
- accesul la instituţiile de specialitate;
- procentul de populaţie, de diverse categorii, ce lucrează în asistenţa
medicală primară şi în instituţiile specializate.
Evaluarea Calitatăţii Vieţii

- DALY (anii de viaţă corectaţi după incapacitate);
- QALY (Quality Adjusted Life Years) - util în evaluarea economică de
tip cost-utilitate, combină modificările în supravieţuire cu calitatea vieţii
pacienţilor, pentru a evalua beneficiul adus de intervenţia efectuată
(tratament).
QALY (Quality Adjusted Life-Years)
Este o metodă de măsurare a calităţii vieţii utilă în evaluarea economică
de tip cost-utilitate. În calculul QALY, accentul se pune pe valoarea pe care o dă
o persoană propriei sale sănătăţi.
Această modalitate de a măsura calitatea vieţii ia în calcul modificările
referitoare la rata de supravieţuire şi calitatea vieţii pacienţilor, pentru a evalua
beneficiul pe care îl aduce, de exemplu, un tratament.
În evaluarea cost-utilitate, costul total al unei intervenţii se raportează la
numărul de QALY obţinuţi prin aplicarea acelei intervenţii, obţinându-se un
cost/QALY.
Analiza cost-utilitate este folosită atunci când:
67
1. Calitatea vieţii reprezintă principalul (unicul) rezultat

Apreciază modalitatea în care aprecierea diferitelor programe de sănătate
aduce îmbunătăţirea stării de sănătate a unui pacient (fizic, psihic, funcţional,
integrare în viaţa socială).
2. Calitatea vieţii este considerată un rezultat important
De ex., în evaluarea unei anumite unităţi medicale, considerându-se
importantă nu numai supravieţuirea, ci şi calitatea acestei supravieţuiri.
Atunci când se compară mai multe programe de sănătate, decidentul în
sănătate trebuind să aleagă care este cel mai bun pentru a creşte calitatea vieţii şi
a putea fi finanţat.
De exemplu:
- programe de sănătate cu caracter preventiv (fluorizarea apei, imunizări);
- extinderea unităţilor de urgenţe medicale dentare;
- program de screening pentru depistarea la nivel populaţional a cancerului
de planşeu oral;
Indicatorii stilului de viaţă:
- Consumul de tutun
- Consumul de droguri
- Consumul de alcool
- Dieta (alimentaţia).
Indicatori de caracterizare a condiţiilor de viaţă şi muncă:
1. Rata de angajare/şomaj;
2. Condiţii ale mediului de muncă: proporţia persoanelor cu
expunere la substanţe cancerigene şi alte substanţe periculoase;
frecvenţa accidentelor şi bolilor profesionale
3. Indicatori de caracterizare a condiţiilor de locuit;
4. Indicatori de caracterizare a condiţiilor de mediu înconjurător:
poluare aer, poluare apă, alte tipuri de poluare (sol, alimente),
radiaţii, expunere la substanţe cancerigene sau alte substanţe
dăunătoare în afara locului de muncă;
Protecţia sănătăţii
- Surse de finanţare (plata directă, impozite, etc);
- Resurse umane;
- Cost/bolnav internat;
- Cost medicamente/bolnav internat;
Caracteristici demografice şi sociale
- Sex;
- Vârstă;
- Stare civilă;
- Locul de rezidenţă;
- Educaţie;
- Venit;
- Subgrupuri populaţionale defavorizate.
68
4.3. Tipuri de studii clinice
4.3.1. Studii observaţionale (observational studies)
a. studii descriptive (descriptive studies)

• descriu distribuţia în populaţie a factorilor de risc şi/sau de protecţie a
bolilor şi/sau a deceselor în funcţie de o serie de caracteristici de persoană,
spaţiale şi de timp.
• permit elaborarea ipotezelor epidemiologice;
• descrierea stării de sănătate a unei comunităţi, bazată pe date care sunt
disponibile în mod obişnuit sau pe date care se obţin în cadrul unei anchete
speciale;
• permite comparaţii în ceea ce priveşte starea de sănătate şi determinanţii
ei între ţări şi între subgrupe populaţionale
• nu încearcă să analizeze legăturile dintre expunere şi efect
• datele se strâng şi sunt descrise în funcţie de timp, spaţiu şi caracteristici
individuale
• cuprinde prezentarea de caz şi seriile de cazuri.
Aici se încadrează: - prezentarea de caz (case report);
- seriile de cazuri (case series).
b. studii analitice (analytical studies)

• Verifică existenţa sau inexistenţa factorilor de risc şi a bolii
• Au caracter observaţional
• Permit verificarea ipotezelor epidemiologice
Acestea sunt:
1. studiile ecologice (ecological);
2. studiile transversale sau de prevalenţă (cross-sectional or prevalence);
3. studiile de tip caz-control (case-control);
• includ persoane care prezintă o boală (sau o altă variabilă) care ne
interesează şi un grup de control (grup de referinţă sau de
comparaţie) format din persoane care nu sunt afectate de boala
respectivă (sau o altă variabilă pe care o studiem).
• se compară apariţia cauzei posibile la cele două grupuri.
• sunt studii longitudinale (se referă la un interval de timp) şi
retrospective deoarece cercetătorul priveşte înapoi, de la boală spre
o cauză posibilă a acesteia.
69
• se studiază în special bolile cu o perioadă lungă de latenţă (de ex.

cancerul), cu o incubaţie de durată sau care sunt rare, încă din faza
de proiectare a studiului se enunţă ipoteza anchetei.
Avantaje:
• Durata mică a studiului,
• Număr mic de subiecţi necesar în studio,
• Cost scăzut,
• Aplicabil la boli rare,
• Facilitarea efectuării studiului,
• Permit analiza mai multor factori concomitent sau a mai multor nivele de
expunere,
• Permit repetarea studiului .
Dezavantaje:
• Nonrăspunsul care nu ţine de dorinţa persoanei de a participa,
• Documente medicale incomplete,
• Dificultatea de a constitui un grup martor acceptabil,
• Ancheta se adreseaza persoanelor în viaţă sau tocmai decedaţilor de boala
M care au avut o boală mai severă probabil şi o expunere mai intensă,
• Nu permit măsurarea directa a RR,
• Erorile sistematice (bias) sau nesistematice (aleatorii) pot apare mai des.
Expuşi la factorul de
risc Bolnavi de boala M
factorul de risc
Neexpuşi la factorul
de risc
Expuşi la factorul de
risc
Nebolnavi de boala M
Neexpuşi la factorul
de risc
Figura 1. Schema studiului case-control
4. studiile de cohortă sau de urmărire sau de incidenţă (cohort or follow-up).

• sunt studii de natură prospectivă în care o populaţie expusă unui
presupus factor de risc este urmărită pentru a observa efectele,
• se mai numesc şi studii de urmărire sau de incidenţă,
• pornesc prin a lua în studiu indivizi pe care îi clasifică încă de la
început în expuşi şi neexpuşi la factorul care va fi studiat,
• se constituie un eşantion reprezentativ pentru populaţia ţintă care se
împarte în două loturi: unul expus la factorul de risc, celălalt neexpus.
70
Se urmăresc în continuare persoanele expuse şi neexpuse, aşteptându-

se apariţia bolii.
• Se utilizează mai ales când frecvenţa bolii în populaţie este crescută,
• Sunt studii prospective.
Avantaje:
• Permit urmărirea modului de acţiune a factorilor de risc pe toată perioada
studiului şi efectul lor asupra sănătăţii,
• Permit evaluarea directă a riscului relativ şi atribuabil,
• Există mai puţine riscuri de concluzii false,
• Expuşii şi nonexpuşii la factorul de risc sunt selectaţi înainte de a se
cunoaşte efectul, deci măsura riscului nu este distorsionată de prezenţa
bolii.
• Sunt de 2 tipuri:
➢ Tipul 1
- nu se alege lotul martor
- cele două loturi se diferenţiază singure
Factor de risc Bolnavi

de boala M
Nebolnavi
Lot expuşi de boala M
Eşantion
populaţie Bolnavi de
Lot neexpuşi boala M
Nebolnavi
de boala M
Figura 2. Schema studiului de cohortă tipul 1
➢ Tipul 2
- cele două eşantioane se aleg din 2 populaţii diferite:
expuşi la factor de risc şi neexpuşi la factor de risc
- selecţia se face prin metoda aleatorie.
Bolnavi de boala M
Lot de studiu expuşi
la risc
Bolnavi de boala M
Lot martor neexpuşi la 71
risc
Figura 3. Schema studiului de cohortă tip 2
4.3.2. Studii experimentale sau de intervenţie (experimental or intervention

studies)
- trialurile controlate randomizate sau trialurile clinice randomizate (randomized

controlled trials or clinical trials);
- trialurile în teren (field trials);
- trialurile comunitare (community trials).
4.3.3. Ancheta epidemiologică
Ancheta epidemiologică reprezintă metoda de bază în cercetarea

epidemiologică în cazul unei populaţii ţintă, adesea efectuată pe un eşantion
reprezentativ al populaţiei.
Ancheta epidemiologică reprezintă totalitatea cercetărilor care se fac prin:
- interogarea bolnavului de o boală contagioasă;
- culegerea de informaţii de la cei din jur (familie, rude, vecini);
- analize de laborator;
- culegerea de diverse date topografice; date privind starea de igienă,
de salubritate şi culturală a unei colectivităţi;
Scopul: descoperirea sursei de infecţie şi a căilor de transmitere, care au
dus la apariţia bolii contagioase. Ancheta epidemiologică se face atât în cazul
apariţiei de cazuri sporadice, cât şi în caz de epidemie. Totalitatea datelor obţinute
vor determina luarea unor măsuri de profilaxie în vederea împiedicării apariţiei
de cazuri noi. Se face în focar, adică în locul unde au apărut cazul sau cazurile de
boli contagioase, şi este efectuată de medici epidemiologi, igienişti, bacteriologi,
personal sanitar mediu (asistenţi medicali, agenţi sanitari).
Ancheta epidemiologică reprezintă un fenomen patologic prezintă interes

doar în măsura în care are o frecvenţă mare, ceea ce impune luarea de măsuri
preventive adecvate. O boală care este rar întâlnită nu prezintă importanţă
specială, chiar dacă este deosebit de gravă. În schimb, o boală cu mare răspândire
în populaţie ridică probleme serioase de prevenţie (de exemplu caria dentară).
72
Pornind de la importanţa cercetării epidemiologice în medicina dentară,

OMS a elaborat un îndreptar intitulat “Anchete asupra sănătăţii oro-dentare.
Metode fundamentale.” Aceste metode au editate şi îmbunătăţite şi reeditate
periodic.
5. Cercetării epidemiologice în medicina dentară
5.1. Ancheta fundamentală asupra sănătăţii oro-dentare.
5.1.1. Obiective
Anchetele fundamentale asupra sănătăţii oro-dentare sunt destinate să

culeagă datele de bază asupra stării de sănătate oro-dentară şi necesităţile de
tratament, fiind utile pentru planificarea sau gestionarea programelor de îngrijiri
oro-dentare. Ele nu sunt destinate să culeagă date asupra factorilor etiologici care
73
intervin în repartiţia afecţiunilor sau a gravităţii lor, nici asupra eficacităţii clinice
a diferitelor măsuri de prevenţie sau de tratament. Cu toate acestea, metodele
urmate în aceste anchete pot servi la aprecierea eficacităţii generale a serviciilor
de îngrijire.
Anchetele fac parte integrantă din sarcinile responsabililor de sănătate
oro-dentară şi serviciilor de îngrijiri oro-dentare. În absenţa unui responsabil
naţional sau regional, sarcina revine membrilor asociaţiei dentare sau personalului
instituţiilor de învăţământ.
Anchetele au ca scop în primul rând de a oferi o privire de ansamblu
asupra stării de sănătate oroo-dentară şi a necesităţilor populaţiei, apoi de a urmări
evoluţia ratei sau a structurii morbidităţii. În felul acesta e posibilă aprecierea
adecvării şi eficacităţii serviciilor oferite; şi planificarea sau replanificarea
serviciilor de îngrijiri oro-dentare şi a programelor de formare după necesităţi.
Dacă se aplică riguros metodologia, este posibilă determinarea:
- măsurii în care serviciile de sănătate oro-dentară existente răspund necesităţilor;
- natura şi întinderea serviciilor de prevenţie, de tratament şi de restaurare
necesare;
- resursele dorite pentru a elabora, a întreţine, a extinde sau a reduce un program
de sănătate dentară, îndeosebi apreciind necesitatea cantitativă şi calitativă de
personal.
5.1.2. Caracteristicile particulare ale afecţiunilor oro-dentare
În unele cazuri anchetatorii vor putea beneficia de avizul unui expert în

statistica sanitară, capabil să-i ajute la planificarea anchetei. Unele consideraţii
proprii epidemiologiei afecţiunilor oro-dentare au impus să se pună la punct o
metodă de eşantionare şi de planificare diferită de schemele tradiţionale. Ea
priveşte cele două afecţiuni majore, caria dentară şi parodontopatia, putându-se
enunţa în felul următor:
- aceste afecţiuni sunt legate strâns de vârstă;
- ele ating un procentaj relativ mare al populaţiei;
- caria dentară este ireversibilă: ancheta furnizează deci atât informaţii
asupra stării de sănătate oro-dentară prezentă, cât şi trecută;
- aceste boli se vor agrava pe măsură ce progresează prevalenţa lor;
aceste boli se regăsesc la toate populaţiile şi nu variază decât prin intensitate şi
gradul de prevalenţă;
- referitor la carie, există o documentaţie abundentă asupra variaţiilor în
profilurile grupelor populaţionale după nivelul lor socio-economic sau după
mediul înconjurător;
- numeroase observaţii sunt înregistrate după un sistem de apreciere
normalizat pentru fiecare subiect examinat, adică pentru fiecare dinte în cazul
cariei şi pentru fiecare din cele şase sextante în cazul parodontopatiilor.
74
5.1.3. Anchetele “exploratoare”
În timp ce în celelalte domenii de îngrijire a sănătăţii e necesară existenţa

unui anumit eşantion de populaţie ( 0,1% sau 1% de exemplu) dacă se vrea
aprecierea cu exactitate a gradului de prevalenţă a bolii, factorii proprii
afecţiunilor oro-dentare şi experienţa dobândită în epidemiologia oro-dentară au
permis definerea unei metode de eşantionare practică şi economică, numită
metoda “exploratoare”.
Este vorba de o tehnică de sondaj stratificat în ciorchine, care vizează să
includă principalele subgrupe ale populaţiei care pot fi atinse în grade diferite şi
să acopere un număr standard de subiecţi aparţinând anumitor grupe de vârstă,
indiferent de localitate. Aceasta permite să se obţină cu cheltuieli minime date
semnificative statistic şi valabile clinic pentru necesităţile planificării. Metoda
poate fi folosită pentru a culege datele următoare:
- prevalenţa globală a diverselor afecţiuni oro-dentare în populaţie;
- importanţa variaţiilor în gravitatea atingerii şi necesitatea unui tratament
conform subgrupului de populaţie avut în vedere, ceea ce permite reperarea
grupurilor care au nevoie specială de servicii de îngrijire în cel mai scurt timp;
- profilurile pe vârstă ale afecţiunilor oro-dentare, ceea ce permite determinarea
nevoilor de tratament la diferite grupe de vârstă şi de a cunoaşte mai bine
gravitatea şi progresul acestor boli, ca şi a creşterii sau scăderii nivelului de
morbiditate.
Aceste anchete exploratorii pot fi împărţite în funcţie de numărul
localităţilor de eşantionare şi al grupelor de vârstă luate în considerare în:
- anchete naţionale şi
- anchete pilot.
O anchetă exploratoare naţională cuprinde suficiente localităţi de
examinare pentru a acoperi toate subgrupele importante ale populaţiei, care pot
prezenta grade diferite de atingere sau necesităţi de tratament şi cel puţin trei
grupe de vârstă de referinţă.
O anchetă pilot se efectuează doar asupra subgrupelor de populaţie cele
mai importante, la două grupe de vârstă (în general 12 şi 15 ani). Ea culege
minimum de date necesare pentru a demara planificarea în numeroase cazuri.
Trebuie apoi reunit un plus de informaţii pentru a furniza o bază solidă pentru
punerea pe picioare a serviciilor şi buna lor funcţionare.
Acest tip de anchete este convenabil oricărei ţări, indiferent de gradul de
morbiditate, resurse disponibile sau complexitatea serviciilor.
Metodologia
75
Subgrupele. Localităţile de eşantionare sunt alese în general în aşa fel

încât să cuprindă grupe de populaţie care pot prezenta diferite grade de
morbiditate. Rezultatele trebuie să corespundă împărţirilor administrative ale
ţării: capitală, principalele centre urbane, oraşele şi zone rurale.
Dacă populaţia este formată din mai multe grupuri etnice despre care se
ştie sau se crede că prezintă scheme de morbiditate diferită, poate fi necesar să se
includă eşantioane distincte pentru fiecare grup.
Administratorii locali ai serviciilor de sănătate pot fi de mare ajutor când
se decide care subgrupe sunt importante pentru studiu şi care trebuie să fie
reprezentate în eşantionul final. Pentru ţările cu o populaţie medie sunt suficiente
10-15 puncte de eşantionare (este şi cazul României).
Vârsta de referinţă. Se recomandă următoarele vârste: 12 ani,15 ani, 35-

44 ani şi 65-74 ani.
12 ani este o vârstă deosebit de importantă căci e cea la care copiii părăsesc
şcoala primară. De aceea, în majoritatea ţărilor, este ultimul an în care se poate
obţine cu uşurinţă un eşantion fiabil prin intermediul sistemului şcolar. Este şi
vârsta aleasă peste tot în lume pentru supravegherea cariei, în scopul comparaţiilor
internaţionale şi supravegherii tendinţei bolii. În unele ţări pot exista numeroşi
copii de vârstă şcolară care nu merg la şcoală.În acest caz trebuie încercată
includerea în anchtă a 2-3 grupuri din aceşti copii, în diferite regiuni, pentru a
compara starea lor de sănătate oro-dentară cu cea a copiilor şcolarizaţi.
15 ani permite compararea datelor de la adolescenţi cu cele ale copiilor de

12 ani, pentru a estima progresarea în prevalenţa şi gravitatea cariei denatre.
Vârsta de 15 ani este şi un moment decisiv pentru evaluarea indicilor de
parodontopatie la adolescenţi. În ţările în care e greu de obţinut eşantioane fiabile
la acestă vârstă, se examinează tinerii de 15 ani din doar 2-3 regiuni, respectiv
capitala sau un oraş mare şi o zonă rurală.
35-44 ani este grupa de vârstă la care se studiază afecţiunile oro-dentare

la adult. Datele obţinute permit aprecierea distrucţiilor provocate de caria dentară,
a gravităţii parodontopatiilor şi al efectelor tratamentelor efectuate până la această
vârstă. Adesea este greu să se efectueze sondaje la adulţi. Se pot lua în seamă
unele profesii, ca funcţionari sau muncitori din uzină, sau să se interogheze
grupuri uşor accesibile, ca persoanele care-şi fac piaţa, pentru a obţine un eşantion
suficient de reprezentativ, în lipsa unuia ideal.
65-74 ani este o grupă de vârstă care a devenit mult mai importantă după
creşterea duratei de viaţă. Datele referitoare la această grupă sunt necesare pentru
a putea planifica îngrijirile necesare persoanelor vârstnice şi pentru a cunoaşte
76
efectele provocate de serviciile de îngrijire oro-dentară în rândul populaţiei.

Examinarea acestei grupe este uşoară, deoarece persoanele respective sunt de
obicei acasă sau sunt internate în cămine de asistenţă.
Într-o anchetă de sănătate oro-dentară nu se recomandă efectuarea

sistematică a unui bilanţ al cariei dinţilor temporari la copiii de 5 sau 6 ani. Totuşi,
pentru a urmări progresele consecutive programelor de prevenţie şi îndeosebi
evoluţia morbidităţii se recomandă recenzarea copiilor de 5 şi 6 ani indemni de
carie într-o clasă din fiecare şcoală în care sunt examinaţi copii de 12 ani. Se pot
nota şi numărul dinţilor temporari cariaţi, absenţi sau obturaţi.
Numărul subiecţilor. Numărul subiecţilor de examinat din fiecare grupă

de vârstă se cifrează între 25 şi 50. Numărul minim acceptabil este de 20. Dacă
importanţa cariei dentare la populaţia respectivă nu este cunoscută, trebuie
estimată înainte de începerea anchetei. O modalitate rapidă de apreciere constă în
împărţirea subiecţilor în două categorii: cei care prezintă carii şi ceilalţi. De
exemplu, trebuie să fie posibil să se examineze 2-3 clase de copii de 12 ani
provenind din diferite nivele socio-economice, în 2-3 şcoli locale uşor accesibile.
Dacă peste 20% din copii nu au carii, prevalenţa cariei este slabă; dacă procentajul
este între 5 şi 20%, prevalenţa este moderată; sub 5% prevalenţa este ridicată.
Această apreciere a prevalenţei poate servi drept ghid pentru a decide mărimea
eşantionului.
Gradul de precizie. Exemplul următor referitor la caria copiilor de 12 ani

furnizează indicaţii practice pentru a decide mărimea eşantionului. Gradul de
precizie în aprecierea prevalenţei cariei (indicele DMFT la 100 subiecţi) a fost
calculat pentru prevalenţe slabe, moderate şi mari.
Prevalenţa cariei Proporţia copiilor Gradul de precizie

de 12 ani fără carii al estimării DMFT
(%) (n=100)
Slabă > 20 +/- 0,4
Moderată 5-20 +/- 0,5
Mare <5 +/- 1,0
Să luăm, de exemplu, o populaţie cu prevalenţă moderată. Se examinează

un eşantion de 100 de copii de 12 ani şi se găseşte un DMFT mediu de 4,1 pe
copil. Valoarea DMFT pentru ansamblul populaţiei de 12 ani se situează deci între
3,6 şi 4,6 ( 4,1+/- 0,5) . Acest grad de precizie e suficient pentru a se putea folosi
datele unei astfel de anchete în planificarea serviciilor de îngrijiri oro-dentare.
Grupele de eşantioane pentru fiecare vârstă pot fi prelevate în felul
următor:
Eşantioane urbane 4 în capitală (4x25=100)
77
2 în 2 mari oraşe (2x2x25=100)

Eşantioane rurale 1 în 4 sate din regiuni diferite (4x25=100)
Total = 12 eşantioane x 25 subiecţi= 300
Aplicând acest examen la ansamblul populaţiei (toate vârstele) se obţine

un eşantion total de 4x 300, adică 1200. Cu un astfel de eşantion se pot compara
între ele grupele urbane şi rurale şi, în unele cazuri, diferitele grupe socio-
economice ale capitalei sau ale marilor oraşe. Rezultatele acestei anchete permit
şi identificarea regiunilor cu prevalenţă mult mai ridicată sau mult mai scăzută
decât media naţională.
5.1.4. Asistenţa OMS
Este importantă discutarea anchetei şi a planului propus cu colegi

experimentaţi din sectorul sănătăţii sau al educaţiei, în vederea evitării
neglijenţelor sau uitării unor zone sau a unor factori importanţi. Pot fi cerute
informaţii suplimentare Serviciului de sănătate oro-dentară OMS, 1211 Geneva
27 (Elveţia). Pentru aceasta trebuie stabilit în scris un protocol care oferă
informaţii luate din anchetele anterioare şi să se definească tipul exact de date
solicitate şi scopul pentru care sunt solicitate.
OMS este pregătită să ajute planificarea anchetei, înseosebi în ceea ce
priveşte avizul asupra planului eşantioanelor şi alegerea formulei de înregistrare
normală sau simplificată. Această asistenţă are ca scop încurajarea folosirii
metodelor de anchetă uniforme şi să ajute anchetatorii să-şi fixeze obiective şi
planuri de anchetă care răspund necesităţilor lor. Pentru a beneficia de aceste
facilităţi, anchetatorii sunt rugaţi să furnizeze în scris OMS-ului informaţiile
dorite, folosind “lista datelor privind planificarea şi alegerea eşantioanelor”.
Din partea sa, OMS va furniza anchetatorilor:
- o listă a datelor pentru planificarea anchetei (anexa 1);
- formule de înregistrare normalizate (anexa 2) şi un singur exemplar care va
folosi ca model;
- fişe recapitulative ale codurilor folosite pentru anchetă (anexa 3)
- fişe care rezumă criteriile de examinare şi codurile.
OMS poate de asemenea ajuta anchetatorul care solicită să facă sinteza şi
analiza datelor culese. Analiza va fi efectuată cu ajutorul unui program informatic
normalizat, care va oferi o serie de tablouri normalizate (anexa 4).Un rezumat al
rezultatelor datelor analizate de OMS va fi inclus în Banca mondială OMS a
datelor asupra sănătăţii oro-dentare (WHO Global Oral Data Bank sau GODB).
Trebuie notat faptul că chiar dacă OMS îşi aduce concursul pentru
planificarea unei anchete sau analiza rezulattelor, anchetatorului îi revine sarcina
de a cere aprobarea autorităţilor competente.
78
5.2. Organizarea anchetei
Aprobarea autorităţilor
Trebuie obţinut avizul autorităţilor locale, regionale sau naţionale pentru
examinarea grupelor de populaţie. De exemplu, dacă se doreşte examinarea
elevilor trebuie luată legătura cu autorităţile şcolare, explicânduli-se scopul
anchetei. Acestea trebuie să aprobe programul dacă se doreşte colaborarea lor
totală. În unele regiuni este necesară autorizaţia în scris a părinţilor pentru ca
elevul să poată fi examinat.
Responsabilul anchetei rebuie de asemenea să avertizeze autorităţile
sanitare asupra proiectului său, deoarece poate să apară necesitatea de a programa
ancheta în funcţie de alte activităţi referitoare la sănătate. Acest lucru este necesar
îndeosebi pentru anchetele la adulţi.
Este deosebit de important să se dea detalii asupra anchetei şi forurilor
competente in domeniu: Colegiul Medicilor Dentişti, diversele asociaţii medicale
dentare din regiunea unde se desfăşoară ancheta, deoarece aceştia pot adesea ajuta
la obţinerea cooperării comunităţii şi pot furniza date importante necesare
anchetei.
Calendarul operaţiilor.
Unul din aspectele cele mai importante ale palnificării anchetei este
elaborarea unui calendar precis pentru culegerea datelor, altfel examinatorii ar
putea pierde un timp preţios aşteptând persoanele pe care doresc să le vadă.
Pornind de la ancheta exploratoare sau sprijinindu-se pe experienţa
anterioară, planificatorul este în măsură să aprecieze timpul mediu necesar
fiecărei examinări. Atunci el poate stabili calendare zilnice şi săptămânale care
trebuie puse la dispoziţia personalului de anchetă, ca şi a autorităţilor şcolare şi
sanitare. Pentru a evita perturbări mari în desfăşurarea anchetei în caz de întârziere
neprevăzută, aceste calendare nu trebuie să fie prea rigide.
În anchete, este important ca observaţiile să fie fiabile şi aprecierile
corecte. Cum oboseala este una din principalele cauze ale lipsei de exactitate şi
de uniformitate în observaţii, trebuie eviatată supraîncărcarea anchetatorului. De
exemplu, dacă acesta trebuie să examineze clase de 20-30 elevi în mai multe şcoli,
trebuie să fie prevăzut timpul necesar pentru:
- prezentarea echipei de anchetatori directorului şcolii şi profesorilor;
- alegerea în fiecare şcoală a unui loc convenabil pentru examinare şi instalarea
materialului necesar;
- examinarea unei calse cu elevi de 12 ani;
79
- informarea orală a directorului şcolii sau a consiliului profesoral;

- acoperirea distanţei care separă şcoala de şcoala următoare.
Toate acestea necesită cam două ore, ceea ce permite examinarea a 60-80
de subiecţi pe zi, respectiv 300-400 de copii pe săptămână (5zile lucrătoare).
Nu trebuie cerut examinatorului să vadă mai mult de 15 copii pe oră.
Îngrijirile de urgenţă.
Toate echipele de anchetă trebuie doate cu materialul necesar îngrijirilor
de urgenţă, pentru a putea interveni în caz de necesitate, fapt deosebit de important
în locurile îndepărtate, lipsite de orice serviciu regulat de sănătate oro-dentară.
Membrii echipei trebuie să aibă de la autorităţile competente permisiunea de a
acorda astfel de îngrijiri.
Raportarea la autorităţile locale

Este de dorit şi adesea indispensabil ca autorităţile locale să fie informate
asupra rezultatelor anchetei. Poate fi vorba, după caz, de un simplu rezumat
indicând numărul subiecţilor examinaţi şi observaţiile anchetatorului, lucrare care
poate fi remisă imediat, sau de un raport tehnic a cărui redactare necesită timp,
urmând să fie trimis mai târziu. Uneori sunt necesare ambele.
5.3. Fiabilitatea datelor
Formarea anchetatorilor
Evaluările stării de sănătate oro-dentară de către anchetatori pot diferi
când e vorba de indivizi, dar trebuie să concorde strâns când se referă la grupuri
de populaţie. De fiecare dată când o echipă intreprinde o anchetă epidemiologică
este indispensabil ca anchetatorii să primească instruirea necesară pentru a putea
face aprecieri clinice coerente.
Există, în mare, două motive de diferenţiere între examinatori:
➢ Afecţiunile cum sunt caria dentară şi parodontopatiile debutează prin leziuni
microscopice pe care examenul clinic nu le decelează. Atâta vreme cât nu au
atins un stadiu relativ avansat, ele riscă să fie depistate doar întâmplător.
➢ Unii factori fizici şi psihologici, ca oboseala, diminuarea interesului pentru
anchetă, dificultatea de a lua decizii, variaţiile în gradul de acuitate şi de
sensibilitate tactilă, au, de la un timp la altul şi în grade diferite, repercursiuni
asupra judecăţii anchetatorilor. Diferenţele prevalenţei afecţiunilor întâlnite
se pot combina cu aceşti factori pentru a compromite uniformitatea
observaţiilor clinice.
80
Se impune deci un efort de normalizare şi de omogenizare pentru a

asigura:
• interpretare, o înţelegere şi o aplicare uniforme ale criteriilor de
identificare a diverselor boli ce trebuie observate şi înregistrate;
• un mod de a proceda “ uniform” din partea fiecărui observator şi
• minimum de variaţii de al un observator la la altul.
Definind clar şi precis o serie de criterii, indicaţiile prezente ar trebui să
ajute atingerea primului obiectiv. Cea mai bună metodă de adoptat pentru a atinge
al doilea şi al treilea va depinde de numărul observatorilor care vor lua parte la
anchetă.
Când nu există decât un singur anchetator, acesta trebuie să decidă asupra
modului de procedat pentru a aplica uniform criteriile de diagnostic, examinând
în două reprize la 24 de ore interval, un grup de minimum 20 de subiecţi aleşi în
aşa fel încât să reprezinte evantaiul complet al afecţiunilor la care se poate aştepta
în anchetă. Compararea rezultatelor celor două serii de examinări va permite
anchetatorului să aprecieze întinderea şi natura acestor erori de diagnostc. Dacă
numărul erorilor este ridicat, el trebuie să revadă interpretarea criteriilor şi să
procedeze la noi examinări, până când ajunge la un grad acceptabil de
uniformitate în observaţiile sale.
Este important de dat o definiţie precisă de ceea ce se înţelege prin “grad
acceptabil de uniformitate”. În general, trebuie ajuns la o concordanţă de 85-90%
între majoritatea examinărilor.
Când ancheta trebuie făcută de un grup de observatori, trebuie controlată
atât coerenţa observaţiilor individuale cât şi variaţiile dintre observatori, cerându-
i fiecăruia să examineze un acelaşi grup de minimum 20 de subiecţi, comparându-
se rezultatele. Când acestea prezintă discordanţe mari, trebuie rechemaţi subiecţii
pentru a studia diferenţele de diagnostic şi pentru a rezolva dificultăţile
discutându-le împreună. Este esenţial pentru un grup de anchetatori să poată lucra
coerent, urmând norme comune. Dacă observaţiile unui anchetator prezintă
diferenţe evidente prin exces sau prin lipsă faţă de cele ale majorităţii colegilor
săi, în mod repetat şi dacă nu se ajunge la corectarea lor, anchetatorul în cauză va
fi exclus din echipă. Trebuie să fie clar pentru toţi anchetatorii posibili că
aptitudinea de a normaliza rezultatele examinărilor nu este nicidecum un criteriu
de competenţă clinică.
Dacă normele de apreciere ale diverşilor membri ai echipei nu sunt
uniforme şi concordante, unele variaţii în prevalenţa sau gravitatea afecţiunilor
după regiuni sau grupe de populaţie riscă să treacă neobservate sau să fie incorect
interpretate. Un anumit grad de variaţie între observatori fiind inevitabil, este bine
ca în anchetă toţi să examineze aproape acelaşi număr de indivizi în fiecare din
principalele grupe de populaţie care constituie eşantionul.
Reexaminarea
81
Anchetatorii pot scimba modul de aplicare a criteriilor de diagnostic în

cursul unei lungi serii de examinări. Pentru a combate această tendinţă şi pentru
a-i aprecia amploarea este de dorit ca fiecare observator să procedeze la o dublă
examinare a aproximativ 10% din indivizii care constituie eşantionul principal. În
măsura posibilului, anchetatorii nu ar trebui să poată identifica subiecţii deja
examinaţi, căci acest fapt ar putea prejudicia calitatea reexaminării.
Responsabilul cu înregistrarea datelor, sau poate un cadru didactic local,
ar trebui să fie rugat să organizeze reexaminarea celor 10% subiecţi din timpul
anchetei. Într-o anchetă mare este preferabil să se procedeze la aceste examinări
de control la început (adică în perioada probatorie), la mijlocul şi la sfârşitul
anchetei, ceea ce va permite, cu aceeaşi ocazie, să se facă o idee asupra
modificărilor survenite în perioada anchetei. Pentru a putea face o apreciere
rezonabilă a acestor modificări trebuie procedat la cel puţin 25 de reexaminări
pentru fiecare grupă de vârstă şi pentru fiecare perioadă.
5.4. Execuţia anchetei
Contactul cu autorităţile
Organizarea unei anchete trebuie să înceapă mult înainte de data prevăzută
pentru începerea manoperelor efective. Trebuie să fie luată legătura cu
responsabilii instituţiilor sau organismelor unde vor avea loc examinările. De
exemplu, în şcoli trebuie luată legătura cu directorul pentru a şti când este deschisă
şcoala, când vor fi disponibili elevii pentru examinare şi dacă există un loc sau un
sau o sală aparte ce poate fi folosită în acest scop. Directorul va putea furniza
informaţii de bază asupra nivelelui socio-economic şi starea de nutriţie a elevilor,
aprovizionarea cu apă şi toate activităţile de promoţie sau de educaţie sanitară
propuse de şcoală. Organizatorul anchetei va nota zilnic într-un caiet locul
examinării şi numărul de persoane examinate, ca şi observaţiile asupra şcolii.
Observaţiile şi impresiile culese pe loc pot fi de mare importanţă pentru evaluarea
ulterioară a rezultatelor anchetei. Dacă nu sunt notate cu grijă imediat, ele riscă să
fie uitate sau să se estompeze.
Încercarea
Anchetatorii care organizează prima lor anchetă asupra sănătăţii buco-
dentare au interesul să examineze două clase de copii de 12 ani în şcolile locale,
ca un exerciţiu preliminar. Aceasta dă ocazie membrilor personalului de anchetă
să lucreze împreună şi să deceleze problemele care ar putea să se pună pe plan
tehnic sau organizatoric şi să le discute. Se poate de asemenea profita de ocazie
pentru a forma anchetatorii în aşa fel încât să asigure comparabilitatea
rezultatelor.
82
Personalul şi organizarea
Secretarul
Fiecare anchetator trebuie să fie asistat de o persoană competentă care să
fie capabilă să urmeze cu stricteţe instrucţiunile primite şi să înregistreze clar
cifrele şi literele. Anchetatorul va trebui să dea instrucţiuni precise referitoare la
transcrierea datelor pe formularele de anchetă, iar persoana respectivă va trebui
să fie informată asupra sensului termenilor şi codurile de folosit, în aşa fel încât
să ştie repera erorile flagrante comise eventual de anchetatori. Înaintea începerii
operaţiilor secretarul se va antrena să înregistreze rezultatele examinărilor
preliminare. I se vor da instrucţiuni suplimentare dacă nu este familiarizat cu
simbolurile alfabetice sau numerice utilizate în formularele de anchetă. Acest
punct e deosebit de important când e vorba de a stabili fişele de carie dentară, căci
aceleaşi cazuri servesc atât pentru dinţii temporari cât şi pentru cei permanenţi.
Ar trebui să fie disponibil şi un asistent pentru a asigura defilarea constantă a
subiecţilor prin faţa anchetatorului şi pentru a nota informaţiile generale dorite pe
formularele de anchetă. El ar trebui, în plus, să verifice dacă fişele sunt completate
integral şi corect, pentru a putea, la nevoie, să se obţină informaţii complementare
înainte de plecarea echipei. El va asigura şi aprovizionarea suficientă şi regulată
a anchetatorului cu instrumente sterile.
Verificarea zilnică a formularelor de anchetă

Este foarte important ca anchetatorul să controleze în fiecare seară
formularele completate în timpul zilei, pentru a verifica dacă ele au fost
completate corect.
Instrumentele şi furniturile.
Numărul şi greutatea instrumentelor şi furniturilor folosite pentru anchetă
trebuie să fie cât mai reduse posibil. Fiecare examinator trebuie să dispună de
instrumentele şi furniturile următoare:
- mănuşi de unică folosinţă pentru fiecare pacient ;
- sonde dentare pentru depistarea cariilor;
- oglinzi dentare;
- sonde parodontale conforme specificărilor;
- cutii pentru sterilizarea instrumentelor şi soluţii de sterilizare concentrate;
- chiuvetă cu apă curentă
-prosoape de hârtie, săpun şi dezinfectante pentru mâini;
- comprese din tifon pentru îndepărtarea resturilor din jurul dinţilor.
Trebuie să existe suficiente instrumente pentru a nu întrerupe examinarea
în timpul sterilizării. Fiecare examinator trebuie să aibă la dispoziţie atâtea seturi
de instrumente sterile câte persoane va examina, pentru a lăsa instrumentele deja
folosite într-o soluţie antiseptică conform instrucţiunilor. Este de preferat să se
utilizeze truse de examinare de unică folosinţă.
83
Fotoliul sau patul de examinare

Pentru examinare se poate folosi un pat sau un pupitru de şcolar căruia i
s-a fixat o tetieră mobilă, anchetatorul fiind în poziţie şezândă. Se poate folosi şi
un scaun simplu cu spătar, pe care s-a fixat o tetieră mobilă sau un scaun cu spătar
înalt pentru a servi ca tetieră.
Sursa de lumină
Iluminatul va fi cât mai uniform posibil în timpul întregii anchete.
Leziunile inflamatorii şi modificările de structură ale ţesuturilor orale sunt mai
greu de decelat la lumina unei lămpi de ambient decât la lumina naturală, dar dacă
se recurge la lumina artificială, aceasta trebuie să aibe un fascicol care să lumineze
focalizat cavitatea orală. Dacă electricitatea lipseşte în unele locuri, se va folosi
lumina naturală.
Dacă se foloseşte o sursă de lumină artificială., amplasarea prizelor va
determina locul unde va fi aşezat scaunul sau patul. Dacă există simultan o sursă
de lumină naturală cât şi una artificială pentru luminarea sălii respective, fotoliul
subiectului va fi aşezat cu spatele spre lumina naturală pentru a evita variaţiile de
iluminare. Dacă se foloseşte doar lumina naturală, subiectul va fi aşezat în aşa fel
încât să se obţină un iluminat maxim, evitând ca razele solare să cadă direct asupra
lui sau a examinatorului. Fotoliul trebuie aşezat în faţă şi cât mai aproape posibil
de deschiderea prin care intră lumina.
Locul asistentului
Asistetul sau persoana care ajută la înregistrarea datelor trebuie să stea în
faţa anchetatorului pentru a auzi bine instrucţiunile şi codurile de notat şi pentru
ca anchetatorul să poată verifica dacă observaţiile sale sunt corect consemnate.
Aceasta îi permite pe de altă parte asistentului să se asigure că regiunea sau dintele
desemnat este acela care va fi examinat. Trebuie avută la îndemână o provizie
corespunzătoare de furnituri (formulare de anchetă, creioane, etc.) şi un exemplar
al instrucţiunilor referitoare la criteriile folosite pentru evaluarea şi înregistrarea
observaţiilor.
Circulaţia
Locul examinării trebuie să permită intrarea subiectului printr-o parte şi
ieşirea prin alta.
Poziţionarea
Persoanele care urmează să fie examinate nu trebuie să se înghesuie în
jurul anchetatorului sau asistentei. Trebuie subliniat faptul că absenţa unui loc
potrivit nu împiedică ancheta. În caz de nevoie (la examinarea unui lot din mediul
rural izolat) anchetarea se poate desfăşura la exteior, într-un loc umbros.
84
5.5. Formularele de anchetă
Formularele folosite pentru înregistrarea examinărilor stării de sănătate

oro-dentară pot fi cele din anexa 4 şi 5, sau pot fi altele în funcţie de rezultatele
scontate.
Se recomandă ca aceste formulare să fie completate în două exemplare
pentru a evita o eventuală pierdere sau cel mai bine să se completeze şi să se
stocheze în format electronic. Dacă există mijloace de transport formularele pot
fi expediate la centrul de prelucrare la sfârşitul zilei sau al săptămânii. În felul
acesta se reduce riscul de a pierde totalitatea datelor culese în cursul anchetei.
5.5.1. Codurile normalizate
Se va folosi un sistem de codare uniform pentru a completa toate rubricile

formularelor, deoarece în caz contrar OMS s-ar găsi în imposibilitatea de a
proceda la prelucrarea şi sintetizarea datelor care ar fi incompatibile cu programul
său de calculator.
Fiecare formulă e concepută pentru a uşura prelucrarea electronică a
rezultatelor. Fiecare rubrică are un număr de identificare (cifre mici între
paranteze) pentru fişierul informatic. Codurile de folosit pentru înregistrarea
datelor figurează în dreptul rubricilor. Notările trebuie să fie clare şi nete pentru a
reduce numărul erorilor. Se observă asemănări înşelătoare între cifrele 1 şi 7,2 şi
4,6 şi 0. Pentru a evita crearea confuziilor se vor înscrie clar cifrele în felul
următor: 2 3 4 5 6 7 8 9 0
Când se folosesc litere, acestea se vor scrie cu majuscule: A B C D E
Cifrele trebuie articulate clar când se dictează rezultatele secretarului
pentru a evita orice eroare între cosuri care au o consonanţă asemănătoare. Ar fi
recomandabil să se adopte un sistem analog celui care este în vigoare în
transporturile aeriene internaţionale ( A-alpha, B-bravo,etc).
Pentru diferitele părţi ale gurii se folosesc următoarele coduri care au fost
validate de Organizaţia Internaţională de Normalizare (ISO):
- 01 pentru maxilarul superior;
- 02 pentru mandibulă;
- 03 la 08 pentru sextantele gurii în următoarea ordine:
- sextant 03 pentru dinţii posteriori superiori drepţi;
- sextant 04 pentru incisivii şi caninii superiori;
- sextant 05 pentru dinţii posteriori superiori stângi;
- sextant 06 pentru dinţii posteriori inferiori stângi;
-sextant 07 pentru incisivii şi caninii inferiori;
85
-sextant 08 pentru dinţii posteriori inferiori drepţi.

Numerele cu două cifre deasupra sau dedesubtul anumitor cazuri
desemnează dinţii după sistemul adoptat de FDI. Prima cifră arată cadranul, iar a
doua dintele.
5.5.2. Formulare pentru evaluarea stării de sănătate oro-dentară
Formularul normalizat de evaluare a stării de sănătate oro-dentară (anexa

4) trebuie să permită culegerea tuturor informaţiilor necesare planificării
serviciilor de îngrijiri oro-dentare ca şi bunei funcţionări şi reamenajării
serviciilor de îngrijire existente. El cuprinde următoarele secţiuni:
Informaţii:
- asupra anchetei (1-12);
- de ordin general (13-23);
- malocluzii (24);
- starea parodonţiului (CPITN) (25-30);
- starea dinţilor şi tratamentele necesare (31-94) ;
- fluoroza ( 95);
- opacităţile şi alte modificări ale smalţului (96-98);
- purtător de proteză (99-100);
- necesitatea unei proteze (101-102);
- leziuni ale mucoasei bucale şi oaselor (103-113);
- evaluarea ATM (114);
- necesitatea îngrijirilor imediate ( 115-118);
- alte afecţiuni (119-129).
Acest formular este potrivit pentru anchetele la copii sau adulţi. Când se
examinează doar copii, nu este necesară înregistrarea purtării sau necesităţii unei
proteze, nici a evantualelor leziuni ale mucoasei bucale. La fel, dacă se anchetează
doar adulţi, nu e necesară notarea fluorozei sau a anomaliilor dento-faciale. Pentru
o anchetă simplă la copii poate fi folosit un alt formular (anexa 5) în care nu
figurează decât malocluziile, starea parodonţiului, starea dinţilor, evaluarea
necesităţii de tratment şi fluoroza. Trebuie subliniat că în general informaţiile
incluse în formularul normalizat sunt necesare pentru planificarea sau girarea
serviciilor de îngrijiri oro-dentare.
5.5.3. Identificarea şi informaţiile generale
86
Anchetatorul trebuie să înscrie numele ţării în care se desfăşoară ancheta

în majuscule pe prima pagină a fiecărui lot de formulare trimise OMS. Rubricile
1-4 sunt rezervate codului OMS al ţării în cauză şi trebuie să fie lăsate în alb.
Cu ocazia pregătirii anchetei trebuie stabilită o listă a locurilor de
examinare, atribuindu-i-se fiecăruia un cod din două cifre; acest cod va fi trecut
la rubricile 18 şi 19 ale fiecărui formular. De asemenea trebuie stabilită o listă a
examinatorilor care vor lucra, dându-i fiecăruia un nume de cod. Dacă se dispune
de informaţii referitoare la grupele etnice sau profesionale sau dacă există inteţia
de a nota alte informaţii, ca de exemplu conţinutul apei în fluor sau folosirea
comprimatelor de fluor, aceste informaţii trebuie codate adăugându-se la lista
codurilor.
Data examinării
Trebuie notate anul, luna şi ziua examinării. Doar anul (rubricile 5 şi 6)
va fi memorizat în fişierul informatic. Notând şi ziua şi luna, anchetatorul va avea
posibilitatea să regăsească rezultatele oricărui examen dacă vrea să le compare cu
notele luate în cursul anchetei.
Numărul de identificare
Se va atribui fiecărui subiect un număr de identificare care va trebui să
cuprindă atâtea cifre cât este numărul total al subiecţilor de examinat. Dacă
ancheta trebuie să se facă asupra unui număr de 1200 de subiecţi primul va primi
numărul 0001. Cifrele vor fi înscrise în rubricile 7-10.
Se vor nota, dacă e posibil, numerele de identificare înainte de a începe
munca zilnică. Fiecare număr va fi folosit o singură dată. Este necesar un dublu
control dacă la anchetă participă mai mulţi examinatori. Dacă 1200 de subiecţi
trebuie văzuţi de doi examinatori, primul se va ocupa de numerel 0001 la 0600,
iar al doilea de numerele 0601 la 1200.
Examinarea iniţială/reexaminarea.
Dacă asistentul este responsabil cu organizarea examinărilor de control,
el va trebui să identifice subiectul şi să înscrie codul “1” în rubrica 11 la sfârşitul
primei examinări (iniţială) şi codul “2” în rubrica 11 a celui de-al doilea exemplar
de anchetă, după a doua examinare. Dacă o a terţa persoană organizează această
examinare, aceasta va trebui să indice subiecţii de reexaminat secretarului, nu
anchetatorului. Doar datele primei examinări trebuie luate în consideraţie în
analizarea rezultatelor anchetei. Este important de reţinut că dacă datele sunt
transmise OMS pentru sinteză, tablourile separate care compară prima examinare
cu a doua nu vor fi stabilite decât dacă codurile 1 şi 2 figurează în rubrica 11.
Dacă la anchetă participă mai mulţi examinatori, fiecare dintre ei va primi un
număr care va fi înscris în rubrica 12 a tuturor formularelor.
Numele
87
Numele şi prenumele subiectului vor fi scrise cu caractere de tipar

începând cu numele de familie. Trebuie specificat că în unele ţări nu este permisă
identificarea subiecţilor din anchetă; în acest caz spaţiul va fi lăsat alb.
Vârsta
Vârsta care se înscrie este cea a ultimei aniversări. Dacă nu este posibilă
obţinerea acestei informaţii întrebând subiectul sau părinţii sau consultând
registrele şcolii sau ale stării civile, se va putea aprecia vârsta după dezvoltarea
fizică, dentiţie, gradul de uzură al dinţilor sau după amintirile pe care subiectul le
are asupra unor evenimente marcante ale vieţii comunităţii căreia îi aparţine. Se
pot găsi la faţa locului persoane capabile să furnizeze un ajutor preţios în această
privinţă. Vârsta va fi exprimată conform uzanţelor internaţionale (vârsta 0 la
naştere).În comunităţile unde vârsta este exprimată diferit, se va opera conversia
necesară. Când vârsta a fost apreciată ,se va indica în ce fel s-a făcut aprecierea .
Exprimată în ani, vârsta va fi notată în rubricile 13 şi 14. Dacă este inferioară la
10 ani, se va înscrie un “0” în rubrica 13 ( de exemplu, 6ani = 06 ).
Sexul
Informaţia va fi notată în momentul examinării, deoarece doar numele nu
permite întotdeauna cunoaşterea sexului subiectului. Codul potrivit (1 pentru
masculin, 2 pentru feminin) va fi înscris în rubrica 15.
Subgrupe de populaţie, grupuri etnice şi profesii

În diverse ţări grupurile etnice şi altele sunt identificate în mod diferit, ca
de exemplu,după locul sau ţara de origine, caracterele lor etnice, culoarea pielii,
limba, religia sau apartenenţa lor tribală. Nu există până în prezent nici un criteriu
internaţional admis în această direcţie. Se vor consulta autorităţile sanitare şi
şcolare locale înainte de a lua decizii asupra grupurilor etnice de menţionat. Odată
hotărârea luată, se va pune la punct un sistem de codificare.
Notă: se vor folosi maximum 9 subgrupe diferite (1-9). Cum adesea nu e posibilă
determinarea originii unei persoane doar după nume, grupul etnic căreia îi
aparţine persoana trebuie notat în momentul examinării, fiind codificat în rubrica
16.
Trebuie consultate autorităţile publice înainte de a alege grupurile
profesionale asupra cărora se va desfăşura ancheta. După aceea va trebui stabilit
un sistem de codificare.
Notă: se vor folosi maximum 9 subgrupe diferite (1-9). În momentul
examinării codul potrivit va fi înscris în rubrica 17.
În unele anchete indicarea originii etnice şi/sau profesionale nu este
necesară. Se vor putea folosi în acest caz rubricile 16 şi 17 pentru a da indicaţii
mai precise asupra grupului etnic sau profesional sau asupra regimului alimentar,
obiceiurile religioase, originea surselor de apă, etc. De exemplu, poate fi de dorit
88
să se furnizeze rezultate separate pentru diversele nivelului socio-economic din

cadrul grupurilor etnice. În fiecare caz va fi prevăzut un cod potrivit.
Locul geografic
Rubricile 18 şi 19 ar trebui să servească la notarea locului examinării.
Aceasta permite să se identifice până la 99 de locuri diferite (sate, şcoli, etc.) (01-
99). Ar trebui stabilită lista acestor 6 locuri şi numerele lor de cod. În general sunt
necesare doar câteva numere.
Rubrica 20 permite înregistrarea informaţiilor asupra fiecăruia din locurile
unde se desfăşoară ancheta. În felul acesta se poate dispune de informaţii cu
caracter general asupra serviciilor existente în fiecare loc. Se folosesc trei coduri:
1- urban;
2- zona periurbană: sunt zonele din jurul marilor oraşe, care dispun de foarte
puţine servicii de sănătate şi care nu au în general acces la serviciile de sănătate
oro-dentară;
3- zona rurală sau a satelor mici.
După situaţia locală va putea fi prevăzută o codificare diferită pentru
serviciile disponibile, fiind potrivită precizarea cărei categorii îi aparţin.
Alte date
Trei rubrici (21, 22 şi 23 ) au fost rezervate pentru înregistrarea altor
informaţii privind subiecţii sau locul anchetei. Ele pot servi notării de exemplu, a
gradului de fluorizare a apei; va fi posibil astfel să se rezume rezultatele anchetei
după diferitele coduri înscrise în aceste rubrici. Şi aici trebuie prevăzut un sistem
de codificare potrivit.
5.5.4. Evaluarea stării de sănătate oro-dentară şi a necesităţii de tratament
Examenul clinic trebuie început printr-o apreciere de ansamblu a

subiectului: aspectul general, culoarea feţei, simetria, etc. El continuă prin
căutarea unei eventuale malocluzii.
Malocluziile
Se disting două grade de anomalii: unele foarte uşoare (malpoziţii dentare,
dinţi înghesuiţi sau dinţi cu treme (codul 1) şi unele foarte grave, considerate ca
desfigurante sau ca provocând o reducere accentuată a funcţiei masticatorii sau o
jenă a vorbirii (codul 2).
Malformaţiile grave (buză de iepure, fisură palatină, etc) şi accidentele
(traumatisme, infecţii, etc.) trebuie înregistrate separat în rubrica “ alte afecţiuni”
(rubricile 119 şi 120), deoarece frecvenţa lor este rară şi doar analizarea dosarelor
de tratament poate furniza informaţii valabile.
89
Pentru a înregistra malocluziile în rubrica 24 se folosesc următoarele

coduri:
- 0- lipsa anomaliilor sau a malocluziilor;
- 1- anomalii uşoare (torsiunea sau înclinarea unuia sau a mai multor dinţi sau
uşoară înghesuire sau spaţiere care aduc prejudicii alinierii dinţilor);
- 2- anomalii mai grave, respectiv prezenţa uneia sau a mai multora din
următoarele anomalii la nivelul celor patru incisivi:
- prognatism superior estimat la 9 mm sau mai mult;
- prognatism inferior, cu decalaj egal sau superior unui dinte;
- ocluzia deschisă;
- diastema de peste 4 mm;
- înghesuirea sau spaţierea dinţilor mai mare de 4 mm.
Notă: anomaliile importante se codifică în rubrica “alte afecţiuni” (rubricile 119
şi 120).
Indicele necesităţii colectivităţii în materie de tratament al parodontopatiilor

(CPITN, rubricile 25-30)
Indicatori. Se folosesc pentru această evaluare trei indicatori ai stării

parodonţiului:
- prezenţa sau absenţa sângerării gingivale;
- tartrul supra sau subgingival;
- pungile parodontale puţin adânci (4-5 mm) sau adânci (cel puţin 6 mm).
Se foloseşte o sondă uşoară, special concepută, cu un cap sferic de 0,5
mm, marcată cu o bandă neagră la o distanţă de 3,5 la 5,5 mm de acest cap.
Sextante. Cavitatea orală este împărţită în sextante diferite prin numerele dinţilor:
18 la 14,13 la 23,24 la 28,38 la 34,33 la 43 şi 44 la 48. Un sextant nu trebuie
examinat decât dacă sunt cel puţin doi dinţi prezenţi şi nici unul nu trebuie extras.
Dacă rămâne un singur dinte, sextantul trebuie adăugat următorului.
Dinţi indice. Dinţii de examinat la adultul trecut de 20 de ani sunt următorii:
17 16 11 26 27
47 46 31 36 37
Cei doi molari ai fiecărui sextant posterior sunt codificaţi împreună şi

dacă unul lipseşte, nu e înlocuit cu alt dinte. Dacă nici un dinte indice nu e prezent
într-un sextant, se examinează toţi dinţii rămaşi ai acestui sextant.
La tinerii sub 19 ani nu se examinează decât 6 dinţi (16, 11, 26, 36, 31 şi
46). Din acelaşi motiv, când se examinează copii sub 15 ani, nu se caută pungile
şi nu se ţine cont decât de sângerare şi de depozitele de tartru. Dacă nici un dinte
90
indice nu e prezent într-un sextant, se poate examina în loc un incisiv sau un

premolar bine dezvoltaţi.
Explorarea pungilor gingivale. Dinţii indice trebuie examinaţi cu ajutorul

sondei parodontale pentru a detecta tartrul subgingival, adâncimea pungilor şi
eventuala sângerare. Forţa exercitată nu trebuie să depăşească 20 de grame. Pentru
a simţi tartrul subgingival trebuie aplicată presiunea cea mai uşoară, care permite
alunecarea capătului rotunjit al sondei de-alungul dintelui. Când se inseră sonda,
capătul rotunjit trebuie să urmărească configuraţia anatomică a suprafeţei
rădăcinii dintelui. Dacă subiectul are dureri, înseamnă că presiunea este prea
mare. Capătul sondei trebuie introdus blând în punga gingivală, iar adâncimea
inserţiei este calculată faţă de banda neagră de pe instrument. Trebuie explorată
totalitatea pungii. Pentru fiecare dinte trebuie examinate cel puţin 6 puncte
distincte.
Examinarea şi înregistrarea datelor. Trebuie examinaţi incisivii şi primii molari

(până la 19 ani) sau perechea primilor molari şi a celor secunzi (de la 19 ani),
notându-se în rubrica corespunzătoare numărul de cod cel mai mare obţinut. În
ordinea gravităţii descrescânde, aceste coduri sunt următoarele:
- 4 - pungă mai mare de 6 mm (zona neagră a sondei este invizibilă);
- 3 - pungă de 4-5 mm (marginea gingivală se găseşte la înălţimea zonei negre a
sondei);
- 2 - tartru detectat în cursul sondării, zona neagră a sondei fiind în întregime
vizibilă;
- 1 - sângerare observată direct cu ajutorul oglinzii orale, după explorare;
- 0 - dinte sănătos.
Când se examinează alţi dinţi decât dinţii indice, se înscrie în rubrica
potrivită numărul codului cel mai ridicat găsit în sextant. Dacă nu rămân cel puţin
doi dinţi în sextant şi dacă nici o extracţie nu este indicată, rubrica respectivă
trebuie marcată cu un X.
Starea dinţilor şi tratamentele necesare (rubricile 31-94)
Metoda evaluării cariilor dentare. Examinarea suprafeţelor dentare în

vederea identificării cariilor se va face cu ajutorul unei oglinzi orale plane şi al
unei sonde. Anchetatorii trebuie să procedeze metodic căutând leziunile carioase,
mergând de la un dinte sau de la un spaţiu dentar la altul. Un dinte va fi considerat
prezent dacă vreuna din părţile lui este vizibilă sau decelabilă cu vârful sondei,
fără deplasarea excesivă a ţesuturilor moi. În cazul prezenţei simultane a unui
dinte permanent şi a unui temporar, se va nota doar starea dintelui permanent.
Starea danturii. Pentru dinţii permanenţi se va folosi un sistem de
codificare numeric, în timp ce pentru dinţii temporari codificarea va fi alfabetică:
rubricile 31-46 se referă la dinţii superiori, iar rubricile 63-78 la dinţii inferiori.
91
Trebuie notat că rubricile rezervate premolarilor sau molarilor temporari,

caninilor şi incisivilor sunt folosite atât pentru dinţii permanenţi cât şi pentru cei
temporari. Doar folosirea unui cod alfabetic sau numeric stabileşte deosebirea.
Toate rubricile trebuie completate. Codurile folosite pentru cariile dinţilor
temporari sau ale dinţilor permanenţi sunt următoarele:
Dinţi permanenţi Starea /afecţiune Dinţi temporari

0 Dinte sănătos A
1 Dinte cariat B
2 Dinte obturat, cu carie C
3 Dinte obturat, fără D
carie
4 Dinte absent în urma E
cariei
5 Dinte absent din alt -
motiv
6 Prezenţa unui agent de F
sigilare, a unui lac
7 Stâlp de punte sau G
coroană specială
8 Dinte inclus -
9 Dinte neluat în -
consideraţie în anchetă
Criteriile de diagnostic şi de codificare (codurile pentru dinţii temporari

figurează între paranteze) sunt următoarele:
0 ( A) – Dinte sănătos. Un dinte va fi notat ca sănătos dacă nu prezintă

suspiciune de carie, şi bineînţeles, nu este obturat. Cariile incipiente nu pot fi
diagnosticate cu certitudine. Astfel, în absenţa oricărui criteriu pozitiv, trebuie
înregistraţi ca sănătoşi dinţii prezentând defectele următoare:
- pete albe sau cretoase;
- pete decolorate sau rugozităţi; gropiţe sau şanţuri colorate în smalţ care agaţă
vârful sondei, dar fără bază moale, cavitate sub smalţ sau ramolismentul pereţilor;
-pete închise, strălucitoare, dure, punctiforme ale smalţului, care indică diversele
grade de fluoroză (moderată sau gravă).
Toţi dinţii prezentând leziuni ce nu pot fi cert diagnosticate trebuie codificaţi ca
sănătoşi.
1 (B) - Dinte cariat. Se va nota prezenţa unei carii atunci când în

profunzimea unei gropiţe sau a unui şanţ sau la suprafaţa netedă a unui dinte se
poate decela distrucţia substanţei dure dentare. Dinţii obturaţi temporar pot fi de
asemenea incluşi în această categorie. Dacă este vorba de feţele proximale,
92
examinatorul trebuie să fie sigur că vârful sondei a pătruns în leziune. În caz

contrar, diagnosticul de carie nu trebuie pus.
2.( C) - Dinte obturat cu carie Un dinte va fi notat drept cariat şi obturat

atunci când prezintă una sau mai multe restaurări permanente şi una sau mai multe
zone cariate. Nu se face nici o diferenţiere între cariile primare şi cele secundare.
3.( D)- Dinte obturat fără carie. Un dinte este considerat ca obturat fără
carie când a suferit una sau mai multe restaurări definitive fără a prezenta carie
secundară şi fără să prezinte carie primară. Orice dinte ce prezintă o restaurare
protetică fixă unidentară efectuată datorită existenţei unor carii profunde - face
parte din această categorie; dar un dinte restaurat protetic din alte motive
(traumatism, stâlp de punte,etc.) ţine de rubrica “stâlp de punte sau coroană
specială” şi trebuie să aibă codul 7 (G).
4). ( E )- Dinte absent în urma cariei. Această notare este rezervată dinţilor
permanenţi sau temporari extraşi în urma complicaţiilor datorate cariei. La
anumite grupe de vârstă este greu de făcut diferenţierea între dinte inclus (codul
8) şi dinţi extraşi. Un minimum de cunoştinţe referitoare la erupţia dentară, starea
dintelui contralateral, aspectul rebordului alveolar şi starea celorlalţi dinţi (carii)
pot furniza indicaţii utile pentru a diferenţia dintele inclus de cel extras. Codul 4
nu trebuie folosit pentru dinţii a căror lipsă se datorează altor cauze decât caria.
Pentru a simplifica lucrurile, dacă o arcadă este edentată total, se înscrie cifra “4”
în rubricile dorite (31 şi 46 şi/sau 63 şi 78) care sunt reunite printr-o linie
orizontală.
5). Dinte absent din altă cauză .Se va folosi acest cod dacă se va aprecia că absenţa
unui dinte permanent este congenitală sau datorată unei intervenţii ortodontice,
unui traumatism, etc. Se va folosi de asemenea pentru dinţii permanenţi a căror
extracţie pare să fie datorată parodontopatiei. Ca pentru codul 4, în absenţa unei
arcade total edentate se poate înscrie cifra 5 în cele două rubrici extreme, care sunt
unite printr-o linie
6).(F)- Prezenţa unui agent de sigilare. Acest cod poate fi folosit pentru dinţii cu
un şanţ ocluzal obturat sau lărgit cu freza şi obturat cu un material de sigilare.
Dacă un dinte astfel tratat prezintă o carie, trebuie înscris sub codul 1 (dinte
cariat).
7).( G)- Stâlp de punte sau coroană specială. Acest cod este rezervat dinţilor care
servesc drept stâlp de punte. Acest cod poate fi folosit şi pentru coroane puse din
alte motive decât prezenţa cariei.
93
8). Dinte inclus. Această clasificare e rezervată dinţilor permanenţi şi va fi folosită

pentru un spaţiu dentar ocupat de un dinte permanent care nu a erupt şi nu de un
dinte temporar. Dinţii marcaţi ca incluşi nu sunt,bine înţeles luaţi în considerare
în calculul cariilor. Pentru a face diferenţa între dinţi extraşi şi dinţi incluşi a se
vedea codul 4.
9). Dinte neluat în considerare în anchetă. Acest cod este afectat oricărui dinte
care nu poate fi examinat.
Indicele de carii, lipsuri şi obturaţii (DMFT).

Indicele DMFT poate fi calculat pornind de la informaţiile date de
rubricile 31-46 şi 63-78. Elementul D cuprinde toţi dinţii afectaţi ai codurilor1 şi
2. Elementul M cuprinde dinţii afectaţi ai codului 4 la subiecţii sub 30 de ani şi
dinţii afectaţi ai codurilor 4 şi 5 la cei de peste 30 de ani, adică dinţii care lipsesc
prin carie sau din alt motiv. Notă:nu au fost incluşi în indicele DMFT şi în
elementul său M decât dinţii absenţi în urma cariei. Elementul 0 nu cuprinde decât
dinţii afectaţi din codul 3. Calculul DMFT se bazează pe cifra 32, adică pe
numărul total al dinţilor permanenţi, inclusiv molarii de minte. Dinţii afectaţi din
codul 6 (sigilare) sau 7(coroană , stâlp sau element de punte) nu sunt cuprinşi în
DMFT.
Tratamentele necesare.
Imediat după examinarea unui dinte şi descoperirea unei carii, înainte de
a trece la dintele vecin trebuie indicată natura tratamentului necesar (rubricile 47-
62 şi 79-94). Dacă nu apare necesar nici un tratament, se pune un “0” în rubrica
respectivă( fără aceasta cu ocazia prelucrării datelor ar fi imposibil să se determine
dacă într-adevăr nu era necesar nici un tratament sau pur şi simplu anchetatorul
sau secretarul lui au omis să completeze ribrica respectivă).
Capacitatea profesiei dentare de a face faţă cererilor de îngrijire,
atitudinile profesionale şi tehnicile de tratament variază considerabil de la o ţară
la alta. Concluziile anchetatorilor în ce priveşte tratamentele necesare pot, în
consecinţă, să varieze de la o regiune la alta. Codul 1 (tratament anticarie şi
sigilare), de exemplu,se aplică diferitelor metode de îngrijiri neinvazive, din care
unele sunt încă în studiu. Folosirea lui va fi dictată de gradul de atingere, resursele
disponibile şi regulile care conduc comunitatea în care se anchetează. Cu toate
aceste variaţii, datele referitoare la necesităţile de tratament sunt foarte interesante
la nivel local şi naţional, căci ele furnizează o bază fiabilă de la care pornind se
vor putea estima necesităţile în personal şi costul unui program de sănătate buco-
dentară în situaţiile locale existente sau previzibile.
Codurile şi criteriile în materie de îngrijiri necesare sunt următoarele:
94
- 0- Nimic (nu e necesar tratamentul). Acest cod se va folosi dacă un dinte este
sănătos sau dacă se decide că este imposibil sau inutil să fie extras sau să i se
acorde vreun tratament.
- 1- Tratament preventiv: sigilare.
- 2- Obturaţie
- 3- Cel puţin două obturaţii .
Se vor folosi codurile 1,2 sau 3 pentru a indica tratamentul necesar pentru:
- îngrijirea cariilor iniţiale, primare sau secundare,
- repararea leziunilor traumatice;
- tratamentul discromiei, a unei infecţii pulpare sau a unei anomalii de
formare sau
- înlocuirea obturaţiilor defectuoase.
O obturaţie este considerată defectuoasă dacă prezintă cel puţin una din
imperfecţiunile următoare:
- închidere marginală deficitară;
- obturaţie în exces;
- fracturarea unei restaurări existente (parte dislocată din obţuraţie sau
din ţesutul dentar)
- 4 - Coroană sau stâlp de punte.
- 5 - Element de punte, adică porţiunea unei punţi care corespunde unui dinte.
- 6 - Tratament pulpar. Se va folosi acest cod pentru dinţii care necesită
pulpectomie înaintea restaurării preotetice sau odontale.
- 7 - Extracţia. Un dinte va fi considerat că trebuie extras dacă:
- procesul carios a distrus coroana în măsură să excludă orice posibilitate
de restaurare;
- mai există doar rădăcinile iar acestea sunt compromise;
- dintele prezintă parodontopatie în stadiu foarte avansat;
- extracţia este necesară din motive ortodontice sau estetice;
- sau în anumite cazuri dinţi incluşi sau accidente de erupţie – mai ales în
cazul molarilor de minte.
- 8/9- Alte tratamente necesare. Anchetatorul trebuie să precizeze pentru ce
manopere foloseşte codurile respective.
Fluoroza (rubrica 95).

Se recomandă folosirea criteriilor clasificării lui Dean. Examinarea se face
la cei doi dinţi mai lezaţi. Rezultatul se înscrie în rubrica 95 cu ajutorul
următoarelor coduri:
- 0 - Normal. Suprafaţa smalţului este netedă, strălucitoare, de culoare alb-crem
clar.
- 1- Neclară. Se observă uşoare modificări ale translucidităţii normale a smalţului,
putând merge de la câteva linii albe la veritabile pete. Se include în această
categorie dinţii care nu pot fi clasaţi ca “normali”.
95
- 2 - Foarte uşoară. Mici opacităţi albe neregulate diseminate pe suprafaţa dintelui,

dar care ating mai puţin de 25% din faţa vestibulară.
- 3 - Uşoară. Opacitatea albă a smalţului este mai întinsă ca la (2), dar rămâne sub
50% din suprafaţa dentară.
- 4 - Moderată. Smalţul prezintă o uzură accentuată fiind adesea acoperit cu pete
brune.
- 5 - Gravă. Smalţul este foarte distrus, iar hipoplazia este atât de accentuată, încât
forma generală a dintelui poate fi modificată. Dintele prezintă zone uzate sau
acoperite de numeroase pete brune; el are adesea un aspect corodat.
Leziunile datorate ingestiei excesive de fluor, în special cele care intră în
categoria “neclară” şi “uşoară” sunt în general bilaterale şi simetrice şi au tendinţa
de a se prezenta sub forma de striaţii orizontale. Cum unele forme de fluoroză
sunt greu de diferenţiat de opacităţile idiopatice, e foarte importantă prelevarea
unui eşantion de apă potabilă din localitate pentru a putea stabili o legătură între
anomaliile observate şi conţinutul apei în fluoruri.
Opacităţi şi alte alteraţii ale smalţului ( rubricile 96-98 ).

Opacităţile idiopatice ale smalţului sunt în general de formă ovală şi nu
sunt translucide. Ele nu sunt dispuse simetric şi ating rareori mai mult de 1-2 dinţi.
În cauză sunt îndeosebi incisivii centrali superiori. Pentru completarea rubricii 96
se vor utiliza următoarele coduri:
- 0 - Nimic. Nici o opacitate, nici alte afectări ale smalţului, cu excepţia cazurilor
de fluoroză notate la 95.
- 1 - Opacitate.
- 2 - Hipoplazie.
- 3 - Pigmentaţii datorite tetraciclinei.
- 4 - Mutilări, care se pot datora pilirii dinţilor la unele populaţii.
- 5 - Atriţie.
- 6 - Prezenţa mai multor anomalii din această categorie se va specifica folosind
cifrele de la 1 la 15.
Rubricile 97 şi 98 sunt rezervate înregistrării numărului de dinţi purtători
de anomalii (de exemplu, dacă sunt 6 dinţi care prezintă o hipoplazie, trebuie
înscris 06 în rubrica 97 şi 98). Dacă nu există nici o anomalie, cifra care se înscrie
este 00.
Existenţa sau necesitatea unei proteze (rubricile 99-102).

Purtarea eventuală a unei proteze trebuie notată separat pentru fiecare
maxilar (rubrica 99 pentru maxilarul superior şi 100 pentru mandibulă). Sunt
prevăzute următoarele coduri:
- 0 - Absenţa protezei.
- 1 - Proteză parţială
- 2 - Proteză totală
96
Trebuie apreciate necesităţile protezării fiecărui maxilar (rubrica 101

pentru maxilarul superior şi 102 pentru mandibulă) folosindu-se codurile
următoare:
- 0 - Nu este necesară proteză.
- 1 - Proteză de reparat.
- 2 - Proteză parţială necesară.
- 3 - Proteză totală necesară.
Programul informaţional normalizat al OMS va permite compararea
informaţiilor înregistrate la această secţiune cu indicaţiile referitoare la starea
dinţilor şi la tratamentele necesare (rubricile 31-94) pentru:
- protezele totale când toţi dinţii sunt absenţi sau extraşi;
- punte sau proteză parţială pentru a evita dubla notare şi
- verificare.
Leziunile mucoasei orale şi ale oaselor maxilare şi mandibular (rubricile

103-113).
La toţi adulţii se va examina mucoasa orală ca şi ţesuturile dure şi moi
intra şi periorale. Acest examen, atent şi sistematic, trebuie să înceapă cu buzele,
să continue cu şanţurile vestibulare superior şi inferior şi să fie urmat de regiunea
retromolară, mucoasa labială superioară şi inferioară şi mucoasa orală stângă şi
dreaptă. Se va inspecta mucoasa palatinală, apoi suprafaţa şi marginile limbii,
căreia i se va controla mobilitatea. Se va examina în fine faţa ei inferioară şi
planşeul oral. Examinarea va fi uşurată de două oglinzi dentare care vor servi
totodată pentru îndepărtarea ţesuturilor. Ţesuturile mucoase şi altele care par a
prezenta anomalii vor fi palpate cu degetele, ca şi ganglionii submaxilari,
subliguali şi cervicali.
Afecţiunile decelate vor fi notate în rubricile 103-107 şi 108-112 cu
ajutorul codurilor specificate în Clasificarea Internaţională a bolilor – Adaptarea
la medicina dentară (CIM-AO). Examinatorii se vor strădui să depisteze
următoarele afecţiuni ale mucoasei orale:
- gingivita ulceronecrotică acută 101.X0
- stomatita acută 101.XI
- tumorile maligne 140-146
- lichenul plan 697.0
- leucoplazia mucoasei orale 528.6
- candidoza 112.00- 112.09
Printre alte afecţiuni osoase se vor nota:
- chisturile radiculare 522.8
- osteoamele M 9180/0
- osteita 526.40
- osteomielita 526.41
97
Rubrica 113 este rezervată leziunilor care nu pot fi identificate cu claritate.

Nu există loc decât pentru două afecţiuni ale mucoasei orale şi oaselor. Dacă
numărul afecţiunilor depăşeşte această cifră, trebuie notate două cele mai grave.
Evaluarea stării ATM (rubrica 114)

Rubrica 114 permite notarea stării ATM cu ajutorul următorului cod:
- 0 - Stare normală. ATM funcţionează fără dureri, fără zgomote şi fără nici o
tulburare aparentă.
- 1 - Cracmente. ATM funcţionează fără dureri şi fără tulburări aparente, dar se
aude un cracment la deschidere şi la închidere.
- 2 - Blocaj autocorectat. ATM se deplasează uneori, dar revine la loc fără a
necesita îngrijiri deosebite.
- 3 - Luxaţia ATM. Există luxaţii spontane care necesită îngrijiri deosebite.
- 4 - Dureri articulare. Durere localizată în zona ATM sau la cap sau gât, durere
care uneori este legată de funcţionare defectuoasă a articulaţiei.
Afecţiuni care necesită îngrijiri imediate ( rubricile 115-118 ).

Anchetatorul are libertatea să hotărască dacă este nevoie sau nu de un
tratament de urgenţă. Îngrijirile imediate sunt necesare dacă pacientul prezintă o
infecţie în regiunea oro-dentară. În această categorie care necesită îngrijiri
imediate figurează abcesul periapical acut şi gingivita ulceroasă (necrotică) acută.
Cariile avansate şi abcesele dento-alveolare cronice pot fi de asemenea
înregistrate în rubrica 117.
Trei rubrici sunt rezervate înregistrării (cod 1) următoarelor afecţiuni:
- boli care ameninţă viaţa bolnavului (cancer oral sau leziuni precanceroase) sau
altă boală gravă cu manifestări vizibile - rubrica 115;
- fracturile maxilarelor - rubrica 116;
- durere sau infecţie care necesită tratament imediat - rubrica 117.
Dacă subiectul este trimis pentru a beneficia de îngrijiri d specialitate,
trebuie înscrisă cifra 1 în rubrica 118.
Afecţiunile codificate în rubricile 115-118 nu se exclud mutual; ele pot face
obiectul unor înscrieri multiple dacă mai multe stări cer îngrijiri imediate.
Alte afecţiuni (rubricile 119 şi 120).

Anchetatorul trebuie să noteze prezenţa oricărei alte afecţiuni în rubricile 119 şi
120 şi să dea cheia codurilor folosite în rezumatul său al anchetei (anexa 1).
5.6. După anchetă: prelucrarea datelor şi stabilirea rapoartelor.
5.6.1. Trimiterea formularelor pentru analiză
98
Odată terminată ancheta, responsabilul se va asigura că toate formularele

au fost reunite şi clasate în ordinea numerică (după numărul de înregistrare) pentru
a uşura controlul. Nu e nevoie să se facă o triere după locul geografic sau grupa
de vârstă deorece acest lucru va fi făcut automat de calculator.
Când datele trebuie analizate pe loc fără ajutorul OMS, responsabilul
anchetei va face cele necesare pentru ca formularele să fie trimise la centrul de
prelucrare informatică corespunzător.
Dacă OMS-ul trebuie să facă analiza, formularele vor fi ambalate în
pachete de 100, fiecare fiind prevăzut cu o etichetă cu numele ţării în care s-a
desfăşurat ancheta. În ultimii ani trimiterea datelor se poate face în format
electronic.
Formularele furnizate de OMS pentru a rezuma operaţiile vor fi
completate în două exemplare, unul pentru anchetator, celălalt pentru a fi adăugat
coletelor cu formularele de anchetă. Coletele vor fi ambalate cu grijă şi legate
pentru a nu se pierde formularele sau să nu se amestece în timpul transportului.
Ele vor fi trimise Serviciului de Sănătate oro-dentară, OMS,1211 Geneva 27.
Dacă organizaţia a fost informată cu câteva luni înainte de sosirea datelor,
dacă au fost furnizate toate informaţiile necesare în formularele de rezumare a
anchetei şi dacă toate informaţiile au fost codificate corect, analiza va fi efectuată
în termen de două luni după primirea coletelor. Totuşi, dacă ancheta cuprinde
peste 5000 de subiecţi, analiza poate dura mai mult. În acest caz anchetatorii vor
fi înştiinţaţi. Trimiterea informaţiilor incomplete, codificarea greşită sau
invizibilă a datelor şi ambalarea necorespunzătoare a coletelor riscă de asemenea
să provoace întârzieri.
5.6.2. Stabilirea rapoartelor.
Raportul stabilit la terminarea anchetei trebuie să conţină în mod normal

următoarele elemente informative:
Obiectul anchetei:
Scopul anchetei şi felul cum vor fi folosite rezultatele trebuie să fie expuse
clar şi succint.
Materialul şi metodele
Această rubrică prezintă următoarele informaţii:
- Regiunea şi populaţia care face obiectul anchetei. Descrierea generală a regiunii
geografice şi a subiecţilor examinaţi.
- Notarea datelor adunate şi metodele folosite. Trebuie indicat tipul de informaţii
culese şi metodele adoptate în acest scop: chestionar, convorbire, examen clinic,
etc. Este obligatorie notarea anului şi data când au fost culese datele. Dacă
99
metodele sunt cele expuse în prezentul capitol, nu este necesară descrierea

examenului clinic în amănunt.
- Metoda. Trebuie arătată metoda de sondaj adoptată, ca şi mărimea eşantionului
şi subeşantioanelor şi să se precizeze în ce măsură eşantionul este considerat
reprezentativ pentru populaţia avută în vedere. Trebuie indicat numărul şi
caracteristicile subiecţilor aleşi pentru a forma eşantionul dar care nu au fost dar
examinaţi; ca şi eventualele dificultăţi întâmpinate.
- Personalul şi posibilităţile materiale. E de dorit să se ofere precizări referitoare
la dispoziţiile concrete luate la locul anchetei, materialul folosit şi tipul de
personal ales pentru a culege, a trata şi a sistematiza datele, experienţa, formaţia
şi felul în care munca a fost organizată. Măsurile luate pentru a asigura
concordanţa şi uniformitatea observaţiilor şi controlul lor în timpul anchetei vor
fi de asemenea indicate.
- Analiza statistică şi prelucrarea informatică. Trebuie precizate metodele
statistice folosite pentru stabilirea tabelului recapitulativ, rezumându-le pe scurt.
- Analiza costurilor. Este foarte utilă cunoaşterea cheltuielilor necesare anchetei:
costuri de planificare, selecţia anchetatorilor, operaţiile pe teren, supervizarea,
analiza statistică, salariile, cheltuielile generale, etc. Aceasta permite evaluarea
critică a metodelor de anchetă şi furnizează date interesante pe plan economic.
- Fiabilitatea şi reproductibilitatea rezultatelor. Este util să se cunoască
variabilităţile rezultatelor de la un anchetator la altul şi la un acelaşi anchetator,
aşa cum au apărut ele cu ocazia încercărilor preliminare şi a examinărilor de
control. Planificatorul responsabil de sectorul în cauză şi lectorul raportului vor
stabili câteva indicaţii asupra gradului de eroare datorită observatorului.
Rezultatele
Există mai multe posibilităţi de a prezenta rezultatele. Rezultatele trebuie
prezentate pe scurt şi la obiect; darea de seamă va cuprinde doar o succintă
recapitulare a celor mai importante rezultate şi cel puţin următoarele cinci tabele:
Tabelul 1: numărul total al subiecţilor examinaţi, pe vârstă sau grupe de
vârstă.
Tabelul 2: numărul şi procentajul subiecţilor cu cel puţin un dinte DMF;
numărul şi procentajul subiecţilor cu cel puţin un dinte cariat; numărul mediu al
dinţilor DMF pe subiect.
Tabelul 3: numărul mediu al dinţilor cariaţi pe subiect; numărul mediu al
dinţilor obturaţi pe subiect; numărul mediu al dinţilor absenţi pe subiect.
Tabelul 4: procentajul subiecţilor cu parodonţiu sănătos; procentajul
subiecţilor cu sângerare; procentajul subiecţilor cu sângerare şi tartru; procentajul
subiecţilor cu sângerare, tartru şi pungi puţin adânci; procentajul subiecţilor cu
sângerare, tartru, pungi puţin adânci şi pungi adânci.
Tabelul 5: numărul mediu al sextantelor codificate 1 (sângerare), 2
(tartru), 3 (pungi puţin adânci); pungi adânci; parodonţiu sănătos; dinţi absenţi.
Se pot adăuga şi alte tabele textului sau ca anexe.
100
DiverseLE figuri, grafice, diagrame, pot ilustra punctele greu de explicat

sau care nu reies clar din tabele. Esenţialul, pentru figuri ca şi pentru tabele, este
de a fi însoţite de legende (explicaţii) redactate cu claritate pentru a se putea
înţelege cu uşurinţă fără a se raporta la text.
Tabelele recapitulative ale programului normalizat al OMS privesc două
mari domenii: starea de sănătate oro-dentară şi necesităţile de tratament ale
populaţiei.
Discuţii şi concluzii.
Rezultatele anchetei trebuie examinate sub un dublu aspect:
- al stării de sănătate oro-dentară a populaţiei care trebuie comparată cu datele
anchetelor anterioare asupra aceleaşi populaţii sau asupra populaţiilor
asemănătoare sau vecine;
- al necesităţilor de tratament ale populaţiei examinate, faţă de care trebuie făcută
aprecierea diferitelor modalităţi terapeutice posibile şi a frecvenţei lor.
Rezumatul
Este util ca raportul să fie însoţit de un scurt rezumat care poate servi să
dea o idee generală asupra lucrării efectuate. Acest text va preciza obiectivele
studiului şi numărul subiecţilor examinaţi, ca şi unele din principalele rezultate
obţinute în ce priveşte caria şi parodontopatiile la 2-3 grupe de vârstă ale
eşantionului: proporţia subiecţilor atinşi de carie, DMFT mediu şi proporţia
indivizilor prezentând sângerări şi/sau tartru, pungi, etc. Se va nota de asemenea
orice rezultat neobişnuit sau neaşteptat.
101
6. Educaţia dentară în Europa
6.1. Introducere.
În anul 2001 Directorul Uniunii Europene pentru Educaţie şi Cultuă a

elaborat un material asupra educaţiei denatre în Europa, sub redacţia D.B.Shanley.
Din acest material prezentăm în capitolul de faţă doar partea dedicată sănătăţii
publice dentare.
Cursul de sănătate publică şi prevenţie reprezintă un domeniu aparte în
curriculum dentar care trebuie ajustat în ce priveşte conţinutul, volumul şi poziţia
sa printre alte discipline şi îndeosebi cum trebuie introduşi studenţii în subiect.
Întrucât cercetările referitoare la influenţele sociale asupra sănătăţii orale au
demarat abia în urmă cu câteva decenii, subiectul continuă să sufere modificări
semnificative şi să se dezvolte. În contextul convergenţei standardelor în
domeniul educaţiei dentare între statele membre ale UE, sarcina ce revine
educatorilor de sănătate publică dentară este complicată, datorită variaţiilor în
structura organizatorică şi în funcţionarea serviciilor de sănătate publică în diferite
ţări.
Corelaţia strânsă între sănătatea orală şi starea socio-economică a scos în
evidenţă necesitatea aprecierii inegalităţilor în domeniul sănătăţii orale şi a
efectelor măsurilor socio-economice asupra acesteia la nivelul comunităţii.
Influenţele geo-politice asupra accesului la îngrijirea sănătăţii şi oportunităţile
educative au apărut ca având o mare importanţă, crescând interesul global pentru
ele.
În vederea dezvoltării ulterioare trebuie avuţi în vedere anumiţi factori:
- factorii naţională şi globali care afectează sistemul naţional al îngrijirii sănătăţii;
- efectele impactului social al bolilor cavităţii orale asupra necesităţii, cererii şi
utilizării serviciilor de sănătate;
- tradiţia şi statutul social al profesiunii dentare în ţara respectivă.
Numele disciplinei în diferite ţări include:
102
- sănătatea orală publică şi medicina dentară preventivă;

- medicina dentară preventivă şi comunitară;
- sănătatea publică orală;
- medicina dentară socială şi comportamentală;
- practica managementului şi sănătatea comunitară ;
- medicina socială şi politica sanitară;
- medicina dentară preventivă;
- medicina dentară preventivă şi epidemiologia.
Subiectele domeniilor acoperite sub numele de sănătate publică dentară şi
medicină dentară preventivă includ:
- politica sanitară;
- organizarea serviciilor de sănătate;
- economia sanitară;
- epidemiologia;
- statistica;
- informatica;
- etica;
- ştiinţele ambientale;
- comunicarea;
- practica managementului;
- tratamentul grupurilor cu necesităţi speciale;
- sănătatea publică şi mediul;
- ergonomia;
- igiena generală şi orală;
- educaţia sanitară şi promovarea sănătăţii;
- studiile comparative asupra sistemelor îngrijirii sănătăţii în Europa;
- istoria medicinii dentare;
- componentele culturale;
- problemele mediului;
- mediul social şi natural;
- prevenţia individuală şi comunitară.
S-a constatat adesea că prevenţia individuală a fost integrată în alte
domenii ca medicina dentară pediatrică, ortodonţia, parodontologia, medicina
dentară conservativă şi microbiologia.
6.2. Trăsăturile generale comune majorităţii şcolilor.
Trăsătura generală comună majorităţii şcolilor de medicină dentară constă

în integrarea sănătăţii publice dentare şi prevenţiei în curriculum la diverse nivele.
Scopul programului educaţional în domeniul sănătăţii publice dentare poate fi
rezumat astfel: “de a uşura integrarea aptitudinilor sociale şi clinice ale
103
profesioniştilor în îngrijirea sănătăţii şi de a-i motiva să se comporte

corespunzător faţă de comunitate şi faţă de indivizi”.
Există influenţe clare asupra curriculei şi/sau programului educaţional
pentru sănătatea orală în jumătate din facultăţile vizate. Multe facultăţi au adoptat
un program multidisciplinar, folosind personal din alte departamente ale
universităţii sau practicanţi din serviciile de sănătate sau din cabinetele
particulare. Într-un mare număr de facultăţi se ţin cursuri în legătură cu acest
subiect, dar de obicei accentul se pune pe prevenţia individuală, nu pe cea
comunitară. Deşi prevenţia individuală este integrată în program, sănătatea
câştigă dacă prevenţia este aplicată la nivelul comunităţii, în funcţie de necesităţile
regionale.
Planurile pentru o schimbare în viitor includ programul activităţii
individuale a studentului şi mobilizarea lui timpurie în îngrijirea pacienţilor.
Metodele obişnuite de învăţare includ lecturi teoretice, seminarii şi prezentări de
cazuri. În acest sens sunt foarte utile grupurile mici de lucru.
Problemele cu care se confruntă majoritatea facultăţilor în ce priveşte
sănătatea publică dentară şi prevenţia sunt grevate de:
- timpul insuficient acordat de program;
- lipsa experienţei practice;
- lipsa personalului care să implementeze programul;
- legătura insuficientă cu studenţii la disciplinele clinice;
În general, metodele de studiu folosite au fost similare în majoritatea
facultăţilor. Ele au inclus evaluarea continuă şi examinarea finală într-o formă
superior structurată, unele facultăţi incluzând examene orale şi examene de tip
test şi /sau întrebări cu opţiuni multiple.
6.3. Diferenţele regionale şi consecinţele posibile.
Diferenţele în învăţarea sănătăţii publice dentare reflectă un număr de

atribute naţionale:
- diferenţe în dezvoltarea istorică a profesiunilor medicale şi dentare;
- numărul şi tipul de organizare a serviciilor de sănătate;
- nivelul resurselor prevăzute pentru medicină dentară şi educaţie sanitară;
- locul educaţiei dentare în sistemul naţional de educaţie;
- factorii socio-culturali;
- demografia regională a bolilor orale şi dentare.
În urma analizei programelor de studiu a diverselor facultăţi europene s-
au constatat următoarele aspecte: Nu au existat diferenţe între rapoartele de
autoevaluare referitoare la sănătatea publică dentară şi prevenţie în programa a
şase facultăţi vizitate; patru dintre ele nu făceau parte din UE. În alte opt facultăţi
104
au fost notate programe limitate. În patru facultăţi au existat programe bine

structurate.
Aptitudinile interpersonale şi de comunicare sunt o parte a programului de
sănătate publică dentară în două facultăţi. Medicina dentară care se adresează în
mod special persoanelor cu handicap, precum şi cea legală, fac parte din sănătatea
publică la una din aceste facultăţi. În facultăţile franceze se pune accentul pe
organizarea economică, epidemiologică şi a serviciilor de sănătate. Alte facultăţi
accentuează preocupările pentru igiena şi medicina socială, în funcţie de mediul
social şi cel natural al sănătăţii. Informatica medicală, epidemiologia şi statistica
sunt subiecte în multe facultăţi, în cadrul ariei altor subiecte generale.
Se pare că există un curent în facultăţile din Scandinavia şi Europa de Vest
în favoarea lărgirii definiţiei sănătăţii publice dentare faţă de celelalte facultăţi din
UE. Această viziune mai largă include politica sanitară şi organizarea serviciilor
de sănătate publică, economia sanitară, epidemiologia, statistica, informatica,
etica, ştiinţele comportamentale, comunicarea, practica managementului şi
tratamentul grupurilor cu cerinţe speciale.
Facultăţile din alte ţări ale UE au o viziune mai limitată asupra sănătăţii
publice dentare, care se reflectă în curricula lor privind sănătatea comunitară şi
sistemele de asigurare ale acesteia. Aceste ultime facultăţi sunt larg răspândite în
ţările pe cale să-şi reformeze sistemul sanitar, fiind în consecinţă într-o fază de
tranziţie.
Un alt număr de facultăţi le cuprinde pe acelea în care accentul este pus
exclusiv pe măsurile de prevenţie individuală, învăţarea căreia este integrată în
diversele discipline clinice. Acest fapt poate reflecta dificultăţile pe care le au în
a furniza studenţilor pacienţi potriviţi pentru pregătirea lor clinică. Situaţia poate
fi rezultatul acordării unei priorităţi scăzute aspectelor preventive comunitare.
Această analiză arată diversele aspecte legate de cele mai fundamentale
subiecte din aria educaţiei. Există un interes considerabil pentru convergenţa nu
numai a standardelor, ci şi a definirii a ceea ce trebuie să acopere acest curs de
sănătate publică dentară în contextul sănătăţii orale europene şi al serviciilor
corespunzătoare de sănătate orală. Facultăţile de medicină dentară ca furnizoare
ale îngrijirilor sănătăţii orale deţin un rol important în planificarea forţelor
necesare la nivel regional, naţional şi european.
6.4. Cele mai bune practici înregistrate
Cele mai bune practici înregistrate sunt următoarele:

- posibilitatea studenţilor de a evalua şi a prevedea feedback-ul referitor la
- conţinutul cursului, ca şi calităţile metodelor de învăţare adoptate;
- informatica medicală;
105
- participarea directă a studenţilor la identificarea indicatorilor potriviţi pentru

sănătate;
- sublinierea şi aplicarea unei abordări bio-psiho-socio-culturale în îngrijirea
pacienţilor;
- organizarea grupurilor multidisciplinare în implementarea, integrarea şi
- evaluarea ştiinţelor comportamentale, sociale, biologice şi clinice;
- ţinerea unor conferinţe studenţilor asupra educaţiei referitoare la sănătate;
- colaborarea studenţilor cu casele de asigurări de sănătate în legătură cu fondurile
necesare serviciilor de sănătate;
- conturarea tratamentului corespunzător;
- implicarea directă a studenţilor în proiecte de îngrijire a comunităţii.
6.5. Inovaţii
Inovaţiile constatate au fost următoarele:

- implementarea unui program de învăţământ (curriculum) bazat pe problemă,
ceea ce permite atât integrarea orizontală cât şi verticală a temelor de sănătate
publică dentară în curriculum;
- proiectele bazate pe cercetarea comunitară prezentate în acelaşi timp studenţilor
şi cadrelor didactice, atât în scris cât şi oral;
- participarea studenţilor la programul naţional de prevenţie dentară, incluzând:
- promovarea sănătăţii orale;
- proiectele de fluorizare a sării de bucătărie;
- programele preventive pentru pacienţii instituţionalizaţi;
- îngrijirea grupurilor cu cerinţe speciale;
- studenţii să aibă un rol central în serviciile dentare comunitare:
- Există unităţi dentare mobilă care pot fi utilizate pentru asigurarea
sănătăţii orale la locul de muncă;
- studenţii recheamă sistematic pacienţii cu risc mare de dezvoltare a
cariilor, implementând tehnici de prevenţie şi promovând obiceiuri mai
bune de îngrijire orală;
- introducerea studenţilor în subiectele etice în contextul medicinii
comunitare;
- un curs de ergonomie în cadrul celui de sănătate publică dentară;
- experienţe practice de prevenţie clinică;
- studii asupra sistemului naţional de sănătate comparativ cu contextul
european;
- un proiect de grădiniţă universitară.
6.6. Competenţele
106
În general competenţele în domeniul sănătăţii publice dentare nu au fost

definite în nici o facultate. Totuşi, un număr de facultăţi identifică obiective clare
pentru studenţi, ca parte a unui program în domeniul sănătăţii publice dentare. Se
subliniază în mod deosebit necesitatea pregătirii unor profesionişti responsabili şi
capabili social, care pot armoniza datoria lor către societate cu autonomia
profesională şi cu libera practică.
În continuare sunt prezentate o serie de obiective din 6 facultăţi.
Prima facultate.
Are obiectivul să ofere studenţilor bine pregătiţi înţelegere şi experienţă
în sănătatea publică, incluzând serviciile publice dentare; să formeze medici
dentişti responsabili social şi de a da studenţilor înţelegerea de bază a problemelor
dentare publice. Studenţii trebuie să înţeleagă cum să implementeze şi să evalueze
programele preventive pentru fiecare tip de pacient, atât la nivel de comunitate,
cât şi individual.
A doua facultate
Pornind de la modelul sistemului eco-oral conceptul de persoană este
prezentat ca un individ cu mediul său social şi cultural în contextul unui model
psihologico-socio-cultural al recâştigării sănătăţii şi îngrijirii pacientului.
A treia facultate.
Să asigure studentului cunoaşterea şi înţelegegerea metodelor pe care se
bazează îngrijirea sănătăţii publice; să înţeleagă practicile preventive,
epidemiologice, sociale, şi educaţionale în comunitate; să câştige aptitudini şi
îndemânări pentru a îndeplini rolul de medic în practica privată şi pentru membrii
integraţi în îngrijirea primară, corespunzător organizării sanitare din ţară.
A patra facultate
- Iniţierea studenţilor la începutul programului în problemele clinice, în aşa fel
încât să dobândească o imagine clară asupra viitoarei lor profesii.
- Să dezvolte competenţa socială.
- Să înţeleagă politica de bază în sănătate.
- Să-i familiarizeze cu conceptele de bază asupra sănătăţii şi bolii.
- Să-i obişnuiască cu politica de asigurări de sănătate şi cu diferitele aspecte ale
sistemelor de sănătate în diferite ţări.
- Să înţeleagă eficienţa sistemului de îngrijire a sănătăţii.
- Să se familiarizeze cu clasificarea internaţională a indicilor de boală.
- Să promoveze educaţia în sănătatea publică şi prevenţia în societate.
A cincea facultate
107
Să formeze medici dentişti care la absolvire sunt capabili să-şi

îndeplinească practica privată sub toate aspectele privitoare la adulţi, copii şi la
pacienţii cu necesităţi speciale, cel puţin la nivel primar, incluzând diagnosticul
oral, medicina dentară restauratoare, parodontologia, ortodonţia, chirurgia bucală,
patologia şi medicina orală, în contextul prevenţiei şi promovării sănătăţii.
6.7. Ţeluri sugerate pentru programul de sănătate publică dentară
Pentru a pune de acord competenţele în sănătatea publică dentară este

necesar să se armonizeze subiectele care să fie incluse în disciplină. În multe
facultăţi etica şi legislaţia, ştiinţele comportamentale, comunicarea şi chiar
managementul practic sunt considerate ca făcând parte din sănătatea publică
dentară.
Pe baza rapoartelor facultăţilor de medicină dentară şi a discuţiilor de grup
se conturează următoarele ţeluri ale programului de sănătate publică dentară:
- să dea viitorilor medici dentişti o pregătire etică şi ştiinţifică potrivite unei vieţi
de studiu şi dezvoltării profesionale;
- să se asigure o ambianţă care să stimuleze autoînvăţarea, analiza ştiinţifică,
valorile morale şi recunoaşterea responsabilităţilor sociale în cadrul unei
universităţi bazată pe liberalism;
- să se înlăture barierele din faţa acumulării de cunoştinţe bazate pe inteligenţă şi
bun simţ;
- să se asigure că programele analitice îndeplinesc cel puţin cererile naţionale şi
ale UE.;
- să dezvolte în student înţelegerea referitoare la poziţia ca membru al echipei de
sănătate şi ca lider în comunitate.
Competenţele sugerate sunt următoarele:
- înţelegerea îngrijirii orale ca parte a sistemului general de sănătate,
- studentul să fie familiarizat cu organizarea şi activitatea sistemelor de îngrijire
socială şi de sănătate;
- să înţeleagă diferitele sisteme de acordare a îngrijirilor orale şi tendinţele lor de
dezvoltare;
- să stăpânească conceptele economice ale sănătăţii;
- să înţeleagă factorii care influenţează utilizarea serviciilor de sănătate orală la
nivel individual şi comunitar;
- să fie familiarizaţi cu modificarea manifestărilor bolilor şi să înţeleagă
implicaţiile lor;
- să înţeleagă problemele speciale bucale legate de diferitele grupuri de populaţie;
- să cunoască sistemele internaţionale de îngrijire orală;
- să îmbunătăţească interacţiunea educativă reciprocă între medicii dentişti;
- să înţeleagă regulile metodologice de bază în conducerea cercetării;
108
- să evalueze critic factorii determinaţi social, ca mulţumirea pacientului, sistemul

de îngrijire dentară şi componentele sociale ale bolilor orale;
- să dezvolte îndemânarea şi atitudinile care vor menţine comportamentul
profesional dorit,
- să-şi dezvolte înţelegerea critică în aşa fel încât să fie competent pentru practica
clinică.
6.8. Recomandări
Grupul de lucru a făcut următoarele recomandări:

Existenţa unui proces continuu de raţionalizare şi convergenţă a
îngrijirilor medicale în ţările europene, cuplat cu reforme sanitare în noile
democraţii care au solicitat intrarea în UE au reprezentat o provocare majoră
pentru îmbunătăţirea educaţiei medicale publice pentru medicii dentişti.
A fost necesară revizuirea denumirii acordată disciplinei, deoarece unele
denumiri existente au beneficiat de o interpretare îngustă sau nu a putut fi traduse
în altă limbă. Denumirile sugerate:
- sănătate publică pentru medicii dentişti;
- sănătate publică orală;
- sănătate publică comunitară;
- sănătate orală şi sănătate publică.
Aceste denumiri au fost adoptate parţial şi la noi în ţară. Este necesară
punerea de acord a componentelor esenţiale ale acestor programe. Domeniile care
ar trebui luate în considerare sunt:
- programul de prevenţie în comunitate;
- politica de sănătate, incluzând scopurile şi strategiile;
- organizarea serviciilor de sănătate;
- economia sanitară;
- epidemiologia;
- statistica, etica şi legislaţia;
- ştiinţele comportamentale;
- comportamentul profesional;
- comunicarea;
- practica managerială;
- grupurile cu cerinţe speciale.
Educaţia în domeniul sănătăţii publice dentare trebuie integrată cu cea a
altor profesionişti. Este important ca medicii dentişti să fie conştienţi de rolul lor
ca membrii unei echipe largi de îngrijire a sănătăţii. Integrarea cu alţi profesionişti
ai sănătăţii poate produce un efect stimulant reciproc. Este dorit ca un astfel de
program să fie integrat în programa analitică atât orizontal cât şi vertical.
109
Educaţia studentului în domeniul sănătăţii publice dentare trebuie

integrată în educaţia altor membri ai echipei dentare. Este necesar să se introducă
un număr minim de competenţe, în acord cu timpul, conţinutul şi tipul cursului
cerut de programa învăţării clinice.
Cercetările mai detaliate în domeniul programelor de sănătate publică sunt
necesare în diferitele ţări care le-au implementat. Trebuie să existe schimburi de
lectori şi de material educativ între facultăţile din ţară şi din străinătate. Trebuie
beneficiat de experienţa de bază a serviciilor existente de sănătate publică. De
exemplu, evaluarea statistică şi epidemiologică trebuie să se bazeze nu numai pe
literatură sau surse statistice secundare, ci şi pe pacienţi şi pe datele de bază, aşa
cum s-a mai arătat anterior. Materialul prezentat în acest capitol pornind de la
constatările grupului european de lucru nu este obligatoriu pentru nici o ţară. El
poate servi însă drept model oricărei ţări care doreşte să-şi armonizeze
organizarea sanitară cu cea a Uniunii Europene.
110
7. Substanţe toxice cu potenţial nociv abordate în medicina dentară

comunitară
7.1. Droguri propriu-zise
1. Canabis
2. Opiacee
-Heroina
-Tranchilizante
-Barbiturice
3. Stimulente
-Cocaina cu derivate
-Amfetamina cu derivate
4. Halucinogene
-LSD
-Ecstasy
- ciuperci halucinogene
5. Inhalanţi
6. Disociative
- Phenciclidine
- Ketamina
7. Droguri noi
Definiţie:
În accepţia clasică, drogul este o substanţă, care absorbită de un organism
viu, îi modifică una sau mai multe funcţii (OMS).
În sens farmaceutic, drogul este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a
cărei folosire abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave
ale activităţii mintale, ale percepţiei şi ale comportamentului.
În sensul dat de către convenţiile internaţionale, prin drog înţelegem
substanţele supuse controlului prin Convenţia Unică asupra Stupefiantelor din
1961 şi substanţele psihotrope al căror control este prevăzut din 1971.
111
Abuzul de droguri: OMS defineşte abuzul de droguri ca fiind: orice

utilizare excesivă, continuă sau sporadică, incompatibilă sau în relaţie cu practica
medicală, a unui drog.
Consumul de droguri şi alcool în România. Numărul real al

consumatorilor de droguri din România nu este cunoscut. Până în acest moment
nu a fost realizat nici un studiu la nivel naţional, în rândul întregii populaţii; astfel,
toate cifrele vehiculate în legătură cu consumul de droguri în România sunt
estimări.
În 1999 a fost însă realizat un studiu la nivel naţional în rândul elevilor de
clasa a 10-a de liceu (15-16 ani). Studiul a relevat ca 9.5% dintre ei au consumat
droguri ilegale cel puţin o dată în viaţa lor, iar 22% (cel mai ridicat procent din
Europa) s-au îmbătat cel puţin o dată până la această vârstă (ESPAD, 1999).
Conform unor date furnizate de Ministerul Sănătăţii, în 2001, dintre consumatorii
de droguri care au solicitat servicii medicale 93% erau consumatori de heroina.
Cei mai mulţi dintre ei erau din Bucureşti.
Legislaţie.
Începând cu Convenţia şi Protocolul cu privire la Opiu (încheiată la
Geneva în Februarie 1925) România a aderat la şi a ratificat toate convenţiile
internaţionale importante al căror scop este de a controla şi de a limita consumul
de droguri ilegale. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Traficului Ilegal de
Narcotice şi Substanţe Psihotropice (1988) este ultimul act internaţional
semnificativ pe care ţara noastră l-a semnat în acest domeniu. În România,
legislaţia privind drogurile se bazează pe Codul Penal, pe Codul Vamal şi pe
Regulamentul Vamal - astfel toate faptele care implica deţinerea sau
vânzarea/cumpărarea de droguri (indiferent de scop, cantitate) sunt pedepsite cu
închisoare şi, în unele cazuri, şi cu limitarea unor drepturi.
"Legea împotriva drogurilor" în România este Legea Nr. 143 din 2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Iată câteva dintre
prevederile acestei legi:
Art.4. Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri pentru consum
propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
Art. 5. Punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unui local, a unei
locuinţe sau a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru
consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art.11.
(1) Îndemnul la consumul ilicit de droguri, prin orice mijloace, dacă este urmat
de executare, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
112
(2) Dacă îndemnul nu este urmat de executare, pedeapsa este de la 6 luni la 2 ani
sau amendă.
7.1.1. CANNABIS INDICA
- Marijuana
- Haşiş
- Ulei de haşiş
În doze mici poate duce la:

- absenţa inhibiţiilor
- scăderea capacităţii de concentrare
- creşterea frecvenţei cardiace
- injectarea ochilor
- calmare, stare de visare şi relaxare
- creşterea apetitului
- tendinţa de a vorbi şi de a râde mai mult decât în mod obişnuit
- pierderea capacităţii de coordonare
- concentrarea atenţiei spre un singur lucru, ignorând totul în jur
În doze mari poate provoca:

- detaşare de realitate
- schimbări fluctuante rapide ale stării de afectivitate: de la sentimente de
încântare la anxietate sau panică
- imagini înşelătoare
- pierderea identităţii
- fantezii, halucinaţii sau imagini distorsionate
De asemenea afectează:
- memoria de scurtă durată
- logica
- abilitatea de mişcare
- abilitatea de a efectua sarcini complexe ca de exemplu şofatul, mânuirea
diverselor aparate.
Efecte pe termen lung:

- creşterea riscului de apariţie a bronşitei
- cancer pulmonar
- schimbarea motivaţiei - pierderea energiei şi a interesului pentru alte activităţi
- scăderea puterii de concentrare, a memoriei şi capacităţii de învăţare
- interferenţă cu producerea hormonilor sexuali, scade apatitul sexual, cantitatea
de spermă iar ciclul menstrual devine neregulat
113
- perturbări psihice: pot apare scurte episoade de comportament psihotic, uneori

chiar şi forme grave
Cannabisul şi sarcina: Dovezile arată că există o corelaţie între consumul

de cannabis la femeia gravidă şi greutatea scăzută la naştere a fătului. De
asemenea s-a dovedit că acest drog are efecte teratogene asupra fătului (modificări
celulare ce duc la malformaţii congenitale).
MARIJUANA (IARBA, VERDE, GANJA)
Marijuana este un amestec verde - cenuşiu preparat din frunzele, tulpina

şi seminţele uscate şi mărunţite ale plantei numite Cannabis sativa (cânepă). Haşiş
este obţinut din aceeaşi plantă şi există sub formă de răşină (care variază la culoare
de la galben la maro-închis şi negru) sau de ulei vâscos.
Consum. Cel mai adesea marijuana este fumată din ţigări răsucite manual.
Poate fi însă fumată şi din pipe obişnuite sau pipe speciale, numite pipe-cu-apă
(water pipes). Unii utilizatori o fumează din ţigări obişnuite, înlocuind tutunul din
ele cu marijuana şi amestecând-o şi cu alte substanţe stupefiante (ex.: crack).
Marijuana poate fi consumată şi sub formă de infuzie (ceai) sau amestecată în
mâncăruri sau prăjituri (engl. cookies). În unele ţări este permisă utilizarea
marijuanei în scopuri medicale, mai ales în tratamentul cancerului, al SIDA şi al
glaucomului. Este cunoscut faptul ca multe dintre persoanele bolnave de SIDA îşi
pierd pofta de mâncare, ori este foarte important pentru ele să îşi păstreze o
greutate corporală adecvată. În aceste condiţii, consumul de marijuana poate fi
benefic, întrucât îi ajută să îşi păstreze sau să îşi crească apetitul. Pe bolnavii de
cancer, marijuana îi ajută să scape de stările puternice de greaţă provocate adesea
de chimioterapie.
Efecte fiziologice şi psihologice pe termen scurt. Efectele imediate ale

produselor pe bază de cannabis nu sunt atât de puternice, însă ele pot fi influenţate
de mulţi factori: cantitatea utilizată, vârsta utilizatorului, modul de administrare,
starea psihologică a utilizatorului, scopul utilizării, locul (ambientul) în care sunt
utilizate etc.
Efectele pe termen scurt - pentru care mulţi utilizatori consideră consumul
de marijuana ca fiind o experienţă plăcută - sunt: relaxare; reducerea stresului;
intensificarea senzaţiilor de gust, miros, văz şi auz; creşterea creativităţii;
diminuarea durerilor (ex.: migrene, crampe); reducerea senzaţiei de greaţă;
creşterea poftei de mâncare; euforie; lipsă de inhibiţii şi locvacitate; senzaţia că
timpul s-a "dilatat" (că trece greu).
Dintre efectele considerate neplăcute, cele mai frecvente sunt: greaţa (mai
ales dacă marijuana este luată în combinaţie cu alcool sau alte droguri cu efect
114
stimulant); gură uscată; iritarea ochilor (roşeaţă); migrenă; lipsă de coordonare în

mişcări şi lipsa echilibrului; tuse slabă şi frecventă.
Efecte fiziologice şi psihologice pe termen lung. Consumul îndelungat de

marijuana are adesea efecte psihologice şi fiziologice adverse, uneori extrem de
neplăcute. Dintre efectele fiziologice cel mai des întâlnite trebuie menţionate:
salivaţie abundentă, insomnie, conjunctivită, nas înfundat, bronşită, imunitate
scăzută a organismului în faţa infecţiilor. Cele mai des întâlnite efecte psihologice
pe termen lung sunt: modificări frecvente de dispoziţie, lipsă de motivaţie şi de
interes pentru orice fel de activitate, toleranţă redusă la insuccese, performanţe
reduse la şcoală sau la locul de muncă, mişcări lente, reducerea capacităţii de
memorare şi de concentrare a atenţiei.
În cazul intoxicaţiei cu cannabis, utilizatorii pot suferi de: mania
persecuţiei şi paranoia; incoerenţă în vorbire; confuzie; anxietate; depresie; reacţii
de panică; halucinaţii vizuale; delir; afecţiuni ale aparatului reproducător (ex.: la
bărbaţi scade capacitatea de a avea erecţie sau orgasm).
7.1.2. OPIACEE
-Papaver somniferum
-Opiu
-Morfina
-Metadona
Generalităţi: Din categoria opiaceelor (analgezice, narcotice) fac parte

opiul, morfina şi derivaţii de morfină, heroina, petidina, metadona şi codeina.
Heroina este de asemenea un narcotic şi este obţinut din morfină. Narcoticele sau
opiaceele reduc durerea şi în doze mari induc somnul. Ele produc o dependenţă
fizică intensă. În doze mici pot induce entuziasm, fericire, mulţumire, pace
sufletească. Doze mari produc stare de visare plăcută şi somn. În plus apare
senzaţia de somnolenţă, ameţeală, incapacitate de concentrare, apatie şi letargie.
Răspunsul fizic include încetinirea ritmului respirator, constricţia pupilelor,
încălzirea tegumentelor, intensificarea transpiraţiei, constipaţie gravă şi câteodată
vomă. Supradoza poate duce la şoc, comă şi moarte. Sevrajul. Simptomele de
sevraj apar în mod obişnuit la 6-12 ore de la ultima doză administrată. Acestea
pot fi: agitaţie, tremurături, respiraţie accelerată şi superficială, căscat, crampe,
vomă şi diaree, rinoree, lăcrimare, dureri musculare, tremor şi frisoane. În cazuri
mai severe pot să apară halucinaţii terifiante.
Efecte fiziologice ale opiaceelor. Consumatorii de heroină pot trăi

următoarele efecte:
115
- Modificări ale ritmului şi volumului de respiraţie

- Încetinirea capacităţilor de mişcare şi de coordonare a activităţii muşchilor
- Relaxarea stomacului şi a muşchilor intestinali
- Reducerea secreţiilor (salivă, suc gastric etc.) şi a proceselor de digestie
- Reducerea ovulaţiei şi absenţa menstruaţiei.
Efecte psihologice ale opiaceelor. Opiaceele au o structură similară cu cea

a endorfinelor naturale - substanţe produse de către creier, care au un efect de
diminuare şi inhibare a senzaţiilor de durere. Consumul de opiacee duce la
alterarea producţiei de endorfine de către creier, reduce percepţia durerii, reduce
anxietatea, inhibă activitatea sistemului respirator şi reduce activitatea zonelor
creierului responsabile cu emoţiile. Acest tip de inhibare a comportamentelor
emoţionale şi motivaţionale ale creierului explică următoarele situaţii trăite de
către consumatorii de heroină:
- "Anestezia emoţională" - apare la persoanele dependente de heroină.
- Indiferenţa faţă de lumea înconjurătoare, detaşare perceptivă si indiferenţă
afectivă.
- Primul moment de plăcere, numit şi flash ("strafulgerare" engl.) este urmat de o
stare de satisfacţie, de încetinire a gândurilor, a gesturilor şi a acţiunilor, care
sfârşeşte într-o stare de somnolenţă.
Abuzul de opiacee: toleranţă şi dependenţă

Cele mai importante probleme asociate consumului sau abuzului de
opiacee sunt reprezentate de toleranţa şi dependenţa provocate de aceste
substanţe. Toleranţa este fenomenul biologic de adaptare a corpului la prezenţa
substanţelor toxice. Din cauza acestui fenomen, aceeaşi doză (aceeaşi cantitate)
produce efecte din ce mai slabe la un consumator de la o administrare la alta a
drogului. Cu timpul, creşterea toleranţei îi forţează pe consumatori să crească
doza pentru a obţine aceleaşi efecte. Această situaţie duce în final la dependenţă.
Sevrajul reprezintă o condiţie patologică direct legată de dependenţa de opiacee,

care apare atunci când consumatorul dependent renunţă la dozele lui obişnuite.
Dacă dependenţa este puternică, sevrajul se poate manifesta în forme foarte
violente. Senzaţiile pe care consumatorii le experimentează atunci când sunt în
sevraj, sunt exact opusul acelora pe care le simt când sunt sub efectul opiaceelor.
În timpul sevrajului, la consumatorul de opiacee pot apărea:
- anxietate
- iritabilitate
- lăcrimare abundentă
- secreţii nazale abundente
- tremur muscular
- senzaţia de "piele de găină".
116
Supradoza cu opiacee.
Cea mai gravă afecţiune cauzată de supradoza cu opiacee este insuficienţa
respiratorie, care poate să ducă imediat la moarte prin sufocare. Insuficienţa
cardiacă severă - cauzată tot de supradoză - poate duce la alterări semnificative
ale proceselor de schimb de lichide între sistemul circulator şi ţesuturi. În acest
caz, se poate instala edemul (adică acumularea în exces a lichidului în golurile
dintre celule) mai ales în zona plămânilor şi a creierului. Moartea în urma
supradozei este de cele mai multe ori cauzată de edemul cerebral acut. Multe
decese în rândul consumatorilor sunt provocate de intoxicaţii cauzate de
impurităţile (alte substanţe) conţinute în heroina vândută pe stradă.
Sfaturi pentru cazurile de supradoză.

- Sunaţi imediat la salvare şi în timp ce aşteptaţi ambulanţa acordaţi primul ajutor
- Verificaţi dacă persoana are în apropiere seringi, ace şi alte obiecte folosite la
administrarea unei injecţii
- Vorbiţi cu persoana care a luat supradoză, încercaţi să vă daţi seama dacă mai
este conştientă
- Verificaţi dacă mai respiră şi verificaţi pulsul
- Dacă persoana este inconştientă dar totuşi respiră regulat, aşezaţi-o pe o parte
pentru a preveni sufocarea cu propria vomă
- Dacă persoana nu mai respiră, verificaţi-i gura şi îndepărtaţi impurităţile,
aşezaţi-o pe spate şi începeţi respiraţia gură la gură, protejându-vă gura cu o
batistă sau cu un şerveţel. Capul persoanei care a suferit o supradoză trebuie dat
pe spate, iar nările trebuie să fie închise.
Probleme patologice asociate indirect cu consumul de opiacee.

Boli asociate: La aceşti consumatori s-au raportat boli precum SIDA, hepatita,
tetanosul, boli ale inimii şi plămânilor, vene sclerozate, infecţii locale ale pielii,
ulcere şi abcese. Alte infecţii grave şi chiar moartea pot rezulta prin injectarea
unor materiale insolubile cum ar fi talcul şi creta care se găsesc deseori în heroina
ilicită.
În afară de HIV/SIDA, consumul şi dependenţa de droguri şi în particular
consumul de heroină injectabilă (prin utilizarea în comun cu alte persoane a acelor
şi seringilor) poate să determine apariţia unor probleme grave ale funcţiilor
sistemului imunitar. Acesta este unul dintre motivele pentru care persoanele
dependente contractează des diverse infecţii care sunt responsabile de multe boli
tipice consumatorilor de heroina, cum ar fi:
- Septicemie (infecţie generalizată la nivelul întregului organism)
- Pneumonie
- Infecţii osoase şi la nivelul articulaţiilor
- Inflamaţii ale vaselor de sânge
- Infecţii la nivelul rinichilor
117
- Hepatită virală, toxoplasmoză, citomegalovirus

- Abcese, leziuni ale pielii şi dureri musculare.
OPIUL
Opiul este un stupefiant obţinut din seminţele plantei de mac. Opiul a fost
folosit de-a lungul secolelor mai ales ca somnifer, în scopuri medicinale (în
principal ca anestezic) dar şi în scopuri recreaţionale (pentru inducerea unor stări
de bine, de relaxare). În secolul 19, în Europa, laudanum (un amestec de opiu cu
alcool) era una dintre cele mai ieftine şi uşor accesibile băuturi (mai ieftină decât
berea sau vinul) în rândul celor din păturile sociale mai sărace. Principalele
componente ale opiului sunt codeina şi morfina - două substanţe folosite şi în
practica medicală, având un efect foarte puternic de calmare a durerilor. Abuzul
de codeină şi morfină duce la dependenţă, de aceea ambele produse sunt trecute
pe lista substanţelor interzise, putând fi utilizate doar sub supraveghere medicală.
HEROINA
-SOUTHEAST ASIAN HEROIN

-MEXICAN BROWN HEROIN
Cel mai periculos dintre narcotice şi care duce la dependenţa cea mai
puternică este heroina. Heroina este un derivat al opiului, obţinut la sfârşitul
secolului 19 prin sintetizarea morfinei. Produsă de compania Bayer
Pharmaceuticals, heroina a fost exportată în 1898 în 23 de ţări din lume şi folosită
în tratamentul afecţiunilor respiratorii. La scurt timp, compania a încetat
producerea ei întrucât medicii şi farmaciştii au observat că mulţi dintre pacienţii
lor consumau cantităţi mari de medicamente pentru tuse care conţineau heroină.
Consum. Opiumul în general se fumează, morfina se poate injecta, iar
codeina se ingerează (cel mai adesea este conţinută în alte produse farmaceutice).
În Europa de Vest şi în Statele Unite ale Americii, priza (tras pe nas) a devenit
cea mai frecventă metodă de consum a heroinei. Priza este preferată injectării,
datorită riscurilor de sănătate asociate folosirii de ace şi seringi. În România,
injectarea este în continuare cea mai frecventă cale de administrare a heroinei,
punându-i pe consumatori (mai ales pe cei care folosesc seringi şi ace în comun
cu alţi consumatori) în pericolul de a contracta diverse boli şi mai ales infecţie cu
HIV, hepatita B şi C. Heroina mai poate fi şi fumată sau ingerată.
Efecte: starea de "high" durează în mod obişnuit 4-6 ore. Sub influenţa
heroinei: pupilele sunt contractate, pleoapele sunt căzute, apare depresie, apatie,
descreşte activitatea fizică şi apare o stare de rău. Un consumator frecvent poate
să moţăie sau aparent să doarmă şi deseori îşi scarpină sau atinge faţa şi nasul.
Doze mai mari de heroină pot induce somn, vomă şi respiraţie superficială.
118
O supradoză poate provoca o respiraţie superficială şi încetinită, tegumente

umede, convulsii, comă sau moarte.
TRANCHILIZANTE
-CLORAL
Tranchilizantele sunt prescrise de către medici ca tratament în anxietate,

stări tensionale, insomnie, spasme musculare şi iritabilitate.
Efecte: Consumul abuziv duce la o stare de intoxicaţie asemănătoare cu
intoxicaţia alcoolică, o judecată neclară, stare de ebrietate, vorbire neclară şi
pierderea coordonării motrice, respiraţie rapidă sau înceată, superficială,
tegumente reci şi umede.
Apare necesitatea creşterii dozei depresivelor pentru a ajunge la aceeaşi
stare de "high" (apare toleranţa). Amestecul tranchilizantelor cu alcoolul poate
duce la supradoză şi moarte.
Sevrajul. După 24 de ore fără drog pot apare simptome precum anxietatea
şi agitaţia. Sevrajul va dura între 2 şi 8 zile, provocând pierderea apetitului, greaţă,
vomă, crampe abdominale, creşterea frecvenţei cardiace şi transpiraţii excesive.
Alte simptome severe sunt delirul, convulsii şi uneori moartea.
BARBITURICE
Efecte: Acestea seamănă cu intoxicaţiile alcoolice, vorbire greoaie şi

dezorientare.
Supradoza poate duce la dilatarea pupilelor, respiraţie superficială,
tegumente umede, slăbire, puls accelerat, comă şi moarte.
7.1.3. DROGURI STIMULENTE
-COCAINA
-CRACK-UL
-AMFETAMINELE
Efecte: euforie, râs nestăpânit, hiperactivitate, pupile dilatate şi lipsa

apetitului. Alte simptome sunt: irascibilitate, anxietate, teamă şi insomnie.
Doze mari pot provoca distrugerea dinţilor, pierderea în greutate, senzaţie
de atingere, de furnicături la nivelul feţei şi paranoia.
119
O supradoză poate provoca ameţeli, tremor, agitaţie, panică, ostilitate,

crampe abdominale, dureri la nivelul pieptului şi palpitaţii.
O doză extremă poate provoca stop cardiac, accidente vasculare cerebrale,
infarct miocardic şi moarte.
Sevrajul. Semnele fenomenului de sevraj sunt: depresie profundă, apatie,
oboseală, perioade lungi de somn, dezorientare, anxietate, deteriorarea percepţiei.
COCAINA
Cocaina este o substanţă stupefiantă care creează o dependenţă puternică,

acţionând direct asupra creierului. Cocaina pură a fost extrasă din frunzele plantei
coca la mijlocul secolului 19; la începutul secolului 20 era deja folosită ca
ingredient în majoritatea produselor farmaceutice destinate tratării diverselor boli.
În prezent, deţinerea, utilizarea sau comercializarea cocainei sunt ilegale, cu o
singură excepţie: medicii o pot folosi ca anestezic în timpul unor intervenţii
chirurgicale la ochi sau la gât.
Pe stradă cocaina se vinde în general sub formă de pudră albă, fină sau
granulată. Dealerii însă o amestecă cel mai adesea cu diferite alte substanţe inerte
(ex.: pudră de talc, zahăr pudră, faină etc.) sau chiar active (amfetamine, substanţe
anestezice etc.). Din această cauză, într-o doză de cocaină doar 50 - 60% sunt de
cocaină pură, iar efectele şi toxicitatea dozei sunt foarte diferite de cele ale
cocainei pure.
Consum."Priza" este cea mai des folosită metodă de administrare a
cocainei. Trasă pe nas ("prizată"), cocaina este absorbită rapid prin mucoasa
nazală provocând cele mai intense şi îndelungate efecte (cu durata de 15 - 30
minute). Prin mestecarea frunzelor de coca, absorbţia substanţei active se face mai
lent, iar efectele nu sunt prea intense dar sunt persistente. Cocaina poate fi de
asemenea injectată, această metodă fiind mai rar folosită şi mai periculoasă.
Substanţa injectată trece direct în sânge, este total absorbită şi efectele apar într-
un timp foarte scurt (10 - 20 minute). Cocaina poate fi şi fumată - tipurile de
cocaină care de obicei se fumează fiind denumite freebase şi crack. Ajunsă în
plămâni, cocaina se absoarbe foarte repede în sânge, are efecte imediate dar pentru
o perioadă scurtă (5 - 10minute).
Rush/Down/Crash.
Prizarea cocainei are un efect foarte rapid. Substanţa ajunge la creier în doar
câteva secunde şi provoacă o plăcere scurtă dar intensă (rush, în engleză). Euforia
(high în engl.) care urmează după rush dispare în aproximativ 30 de minute,
lăsând consumatorul într-o stare de anxietate, depresie şi irascibilitate, aşa numita
stare down (engl.) care pe mulţi îi încurajează să mai ia o doză. Din acest motiv
prizarea cocainei poate duce foarte uşor la dependenţă. Pentru cei care utilizează
cocaina în mod frecvent, starea de rău fizic şi psihic (down) de după administrare
devine din ce in ce mai insuportabilă şi generează depresie, stare de epuizare,
120
iritabilitate şi mai ales o dorinţă incontrolabilă de a lua încă o doză de cocaină.

Starea ulterioară satisfacerii acestei dorinţe se numeşte crash (engl).
Efecte imediate. Cocaina este un anestezic local. Luată în doze mici,
cocaina provoacă o stare de euforie, stimulează senzaţiile de percepţie (mai ales
auz şi simţ tactil), dă sentimente de putere fizică şi de îmbunătăţire a abilităţilor
mentale, înlătură senzaţiile de somn şi foame. În acelaşi timp însă, ea provoacă
tahicardie, creşterea temperaturii corpului şi a presiunii arteriale, vasoconstricţie.
Efectele psihologice sunt şi ele foarte variate, depinzând de starea de spirit a
utilizatorului şi de aşteptările sale legate de consumul de cocaină. O persoană
poate simţi doar o simplă stare de agitaţie, în timp ce alta poate dobândi un
sentiment de putere absolută. Starea de "high" la o doză tipică de cocaină durează
aproximativ 20 de minute. În această perioadă de timp consumatorul este foarte
energic, încrezător în sine şi stimulat, sau apar alte semne precum dilatarea
pupilelor, rinoree şi lipsa apetitului. Această senzaţie de "high" este urmată de o
depresie profundă şi o dorinţă intensă pentru o nouă doză, oboseală psihică, stare
de nelinişte şi irascibilitate. O supradoză poate cauza agitaţie extremă, stop
respirator, stop cardiac sau moarte.
Efecte pe termen lung. Cu fiecare nouă doză, consumatorul caută - dar nu
reuşeşte - să retrăiască senzaţiile pe care i le-a oferit doza anterioară. Astfel,
consumul pe termen lung naşte dependenţă şi provoacă iritabilitate şi schimbări
bruşte de dispoziţie, paranoia sau halucinaţii auditive. Consumul în doze din ce în
ce mai mari creşte toleranţa consumatorului faţă de starea de high (euforie) dar
creşte şi sensibilitatea lui faţă de efectul anestezic al cocainei. În astfel de
momente, pot surveni decese accidentale, funcţia anestezică a cocainei putând
provoca consumatorului un stop respirator şi de aici un stop cardiac.
CRACK
Efecte: Fumătorii de cocaină ating maximul efectelor fizice aproximativ

la 2 minute după inhalare. În ceea ce priveşte efectele psihice, maximul este atins
la aproximativ 1 minut după inhalare. Similar cu administrarea intravenoasă,
efectele fizice şi psihice obţinute prin inhalarea cocainei durează aproximativ 30
de minute după atingerea efectului maxim.
Dacă un tânăr foloseşte drogul, el devine euforic, extrem de neliniştit şi
plin de energie. Alte simptome sunt: dilatarea pupilelor, lipsa apetitului, creşterea
frecvenţei cardiace şi respiratorii şi creşterea temperaturii corpului. Senzaţia de
"high" durează câteva minute, urmată de o depresie intensă numită "prăbuşire" şi
dorinţa pentru o nouă doză.
Utilizarea îndelungată a crack-ului poate provoca iritabilitate extremă,
paranoia, convulsii sau moarte.
121
AMFETAMINE
Amfetamine, dextramfetamine şi metamfetamine sunt denumiri colective care se

referă toate la aceeaşi clasă a amfetaminelor.
Proprietăţile lor chimice şi modul de acţiune sunt similare.
ICE
ICE-ul sau SHABOO este forma cristalizată a unei metamfetamine

(aparţine clasei de droguri de sinteză chimică), care se consumă mai ales în
cluburile cu muzică electronică sau techno dance, dizolvată de obicei în băuturi
răcoritoare, dar este folosită şi de către consumatorii "fideli" de cocaină sau
heroină sau sub formă fumată. ICE nu prea are nimic în comun cu "gheaţa" ci este
doar compusă din săruri chimice, sub formă de cristale.Consumul duce la un
"high" mai intens şi mai prelungit, iar efectele negative se instalează mult mai
rapid decât la alte forme de amfetamină.). Se consumă În zonele de origine (Asia
Centrală), Shaboo sau ICE se fumează. Se mai numeşte si "drogul player-ilor",
deoarece de multe ori este consumat de către persoanele pasionate de jocurile
video sau pe computer. Se spune despre Shaboo că este originar din Filipine şi era
folosit în timpul celui de-al doilea război mondial de către piloţii kamikaze.
Efecte. ICE este consumat în special pentru că reduce inhibiţiile şi creşte
nivelul atenţiei. Cu toate acestea, ICE poate avea şi efecte secundare grave,
asemenea amfetaminelor: dificultăţi cardiace, halucinaţii, paranoia, depresii.
Efectul drogului poate dura între 2-14 ore, depinzând de doză. Se obţine: stare de
alertă crescută, euforie, pierderea apetitului, dilatarea pupilelor, creşterea
frecvenţei cardiace şi a temperaturii corpului. Utilizarea îndelungată poate duce
la vedere înceţoşată, ameţeală, pierderea coordonării, colaps şi psihoze toxice. De
asemenea poate duce la afectarea altor organe, în particular plămânii, ficatul şi
rinichii. Utilizarea de scurtă sau lungă durată poate duce la stări de deziluzii şi
psihoze toxice asemănătoarea cu psihoza paranoidă.
Supradoza poate duce la creşterea tensiunii arteriale, a temperaturii, atac
de cord, accident vascular cerebral şi moarte.
7.1.4. HALUCINOGENE
Halucinogenele sunt printre cele mai vechi droguri, utilizat pentru

abilitatea lor de a modifica percepţia şi dispoziţia.
Acestea sunt: peyota sau mescalina, psilocibina, psilocina (ciuperci
halucinogene), LSD, MDA, MDMA, DMT. Sunt stupefiante care provoacă
halucinaţii - adică distorsionări puternice ale felului în care o persoană percepe
122
realitatea. Consumatorul de halucinogene vede, aude şi simte lucruri care par reale
dar care de fapt nu există. Unele dintre aceste substanţe, ca de exemplu LSD, pot
provoca şi rapide schimbări de dispoziţie (ex.: consumatorul trece în scurt timp
de la o stare bucurie la o stare de furie). Halucinogenele nu creează dependenţă
fizică, dar duc la toleranţă: aceeaşi substanţă, folosită la câteva zile după ce a fost
încercată prima oară, nu mai are aceleaşi efecte de aceeaşi intensitate sau nu mai
are nici un efect. De aceea doza de substanţe halucinogene trebuie să crească de
la un consum la altul. Oamenii au folosit substanţe cu proprietăţi halucinogene
timp de mii de ani, mai ales în ritualuri religioase sau războinice, pentru a provoca
"viziuni" şi alte experienţe considerate mistice.
Efecte:
Efectele fiziologice sunt: creşterea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale
şi dilatarea pupilelor.
Efectele senzoriale variază cu doza, contextul în care sunt consumate şi
dispoziţia determinând distorsionarea percepţiei.
Efectele psihice include tulburări ale gândirii asociate cu modificări ale
percepţiei timpului şi spaţiului.
PEYOTE (mescaline)
În 1897, chimistul german Arthur Heffter a izolat şi extras substanţa

numită mescalină din peyote - un cactus care creşte mai ales în Mexic şi care, cu
sute de ani în urmă, era consumat de către azteci, fiind considerat plantă sacră. In
anii '50, psihiatrii Osmond, Smythies şi Hoffer au studiat mecanismele biologice
ale schizofreniei provocând pacienţilor lor psihoze în mod experimental, prin
utilizarea mescalinei. Mescalina poate fi atât extrasă din peyote cât şi produsă în
mod sintetic.
Consum. Mescalina sintetică este de obicei ingerată sub formă de pudră
(albă sau colorată), de pastile sau de lichid. Mescalina naturală este comercializată
de obicei sub forma de capsule, poate fi mestecată sau fumată.
Efecte fizice. Dilatarea pupilelor, creşterea temperaturii corpului, destinderea
muşchilor, greaţă, vomă.
Efecte psihologice. Euforie, "încrucişarea" percepţiilor, halucinaţii
vizuale (figuri geometrice, linii, culori etc.), tulburări de concentrare şi
diminuarea memoriei de scurtă durată. Doza halucinogenă pentru mescalină este
de 0,3-0,5 g (echivalentul a 5 g peyotă uscată) şi durează aproximativ 12 ore.
PSILOCIBINA şi PSILOCINA
123
Ciupercile halucinogene ("ciuperci magice") sunt produse naturale.

Există foarte multe specii de ciuperci care conţin substanţe active cu efect
psihedelic.
Consum şi efecte. Ciupercile halucinogene sunt în general culese, uscate
şi sunt ingerate sau fumate. Efectele consumului de ciuperci sunt asemănătoare
cu cele ale utilizării de LSD, dar sunt de mai scurtă durată.
Ciupercile nu creează dependenţă fizică sau psihologică, dar consumul
îndelungat poate duce la toleranţă (aceeaşi cantitate de ciuperci nu mai provoacă
efecte la fel de intense). Din cauza toleranţei, consumatorul îşi creşte doza şi în
astfel de momente poate suferi o intoxicaţie manifestată prin: greaţă, vomă,
sentimente puternice de anxietate, viziuni înspăimântătoare şi traumatice. Din
cauza efectelor pe care le produc ciupercile, este recomandat ca sub influenţa lor
utilizatorii: să nu întreprindă activităţi care necesită atenţie şi concentrare (ex:
şofat); să nu le combine cu alte droguri; să nu utilizeze ciuperci dacă au probleme
psihologice (ex.: depresie) sau dacă au în familie cazuri de boli mentale.
Doza halucinogenă pentru ambele substanţe este între 4-8 mg,
echivalentul a 2 g de ciuperci, efectele durând aproximativ 6 ore.
LSD
LSD, (acid lisergic dietilamid, acid, timbru, microdot, zahăr, soare galben,
LSD-25) este un produs chimic care a fost sintetizat pentru prima oară în 1938 de
către Albert Hofmann - un chimist care lucra pentru compania elveţiană de
farmaceutice Sandoz şi care, de fapt, căuta să obţină un produs care să stimuleze
activitatea sangvină. Doza medie este între 20-80 mg, efectele durând între 10-12
ore. Efectele fizice includ dilatarea pupilelor, scăderea temperaturii corpului,
greaţă, "piele de găină", creşterea glicemiei şi a ritmului cardiac. În prima oră
după ingestie, consumatorul poate experimenta modificări vizuale şi modificări
extreme în dispoziţie. În faza halucinatorie, drogul dă modificări în percepţia
spaţiului şi a timpului, însoţite de percepţia distorsionată a mărimii şi formei
obiectelor, a mişcărilor, culorilor, sunetelor, atingerii şi abilitatea consumatorului
de a percepe obiecte prin intermediul simţurilor. El poate descrie că "aude culori"
şi "vede sunete". Abilitatea de a judeca raţional şi de a vedea pericolul este
tulburată, făcând consumatorul susceptibil la acte autoagresive. După o
"călătorie" cu LSD, consumatorul poate să sufere de anxietate şi depresie acută
pentru o perioadă variabilă de timp.
Consum. LSD este iniţial produs sub formă de cristale, care ulterior sunt
zdrobite şi transformate în pudră. Din pudra de LSD (amestecată cu alte substanţe
cu rol de liant) sunt produse pastile numite "micropuncte" sau mici pătrate
gelatinoase ("ochiuri de geam"). Cel mai adesea însa, LSD este dizolvat, diluat şi
aplicat pe mici pătrate din hârtie perforată şi colorată ("timbre"). Pastilele se
administrează oral, iar timbrele se lipesc pe piele sau se ţin sub limbă.
124
Există mai multe feluri de LSD (în diverse compoziţii), conţinând de cele
mai multe ori şi alte substanţe cum ar fi amfetaminele, ecstasy sau stricnina.
Compoziţia LSD influenţează şi efectul pe care drogul îl va avea asupra
utilizatorului. Reacţia toxică specifică halucinogenelor se numeşte trip (engl.
excursie, călătorie). "Călătoria" se instalează cu o stare de anxietate, un senzaţie
slabă de energie în corp sau pur şi simplu cu un sentiment că lucrurile sunt altfel
decât de obicei. Pe măsură ce efectul drogului se intensifică, pot apărea şi
modificări ale percepţiei (vizual, auditiv etc.), modificări bruşte ale emoţiilor
(trecere de la fericire la frică, furie, iritare etc.) sau paranoia. Nu se poate spune
că există efecte standard ale utilizării acizilor. Efectele depind de personalitatea
utilizatorului şi de context (doză, ambient, mod de administrare). Orice utilizator
de LSD trebuie de aceea să fie pregătit să înfrunte cele mai neaşteptate efecte
psihologice (unele dintre ele pot fi înspăimântătoare); în acest caz se vorbeşte
despre bad trip (engl.). Efectele LSD pot dura între 4 şi 12 ore, dar uneori se pot
prelungi la câteva zile sau luni. Substanţele halucinogene (inclusiv LSD) sunt
liposolubile, adică rămân pentru un timp în ţesutul adipos al organismului. Unii
utilizatori declară că au retrăit aceleaşi senzaţii din timpul "călătoriei" chiar şi la
câteva luni după ce consumaseră ultima oară un produs halucinogen. Utilizarea
îndelungată a acizilor poate duce la psihoze, iar persoanele cu un psihic slab pot
suferi afecţiuni psihice ireparabile.
Efecte fiziologice pe termen scurt
- ameţeală,
- slăbiciune
- somnolenţă
- greaţă
- sinestezie (senzaţia de a "mirosi/vedea" sunete, de a "auzi/mirosi" culori)
- eliberarea de stres prin râs sau plâns
- halucinaţii vizuale
- repetarea unor percepţii mai vechi
- hipervigilenţă şi hiperactivitate musculară reflexă
- hipertensiune şi hipotermie
- transpiraţie şi tremur
- contracţii ale uterului.
Efecte psihologice pe termen scurt
- confuzii de percepţie şi cognitive
- imposibilitatea de a îndeplini sarcini de rutină
- pierderea percepţiei timpului
- dificultate în distingerea diferenţelor dintre ficţiune şi realitate
- senzaţii intense şi imagini de beatitudine
- atacuri de panică
- schimbări de dispoziţie
Abuzul de LSD. Utilizarea frecventă de LSD poate duce la apariţia
spasmului laringelui, a crizelor de hipertensiune arterială, a convulsiilor, dar şi a
125
riscului de sinucidere. În cazul supradozei de LSD şi de alte halucinogene,

utilizatorul suferă puternice alterări ale percepţiei asupra mediului înconjurător.
Aceste alterări pot împinge consumatorul la acţiuni necontrolate care duc de multe
ori la accidente în urma cărora survine moartea. În afară de comportamentul
autodistructiv, supradoza de halucinogene poate provoca : creşterea temperaturii
corpului, hemoragie, comă.
ECSTASY
MDMA, numit şi „ADAM”, „ESCTASY”, „X”sau „X-TC” este un drog

sintetic, psihoactiv, halucinogen şi cu proprietăţi asemănătoare amfetaminelor,
adică a substanţelor care măresc viteza de reacţie a corpului. La începutul
secolului 20, MDMA a fost sintetizat de către cercetătorii de la compania de
farmaceutice Merk. Prin anii '70, MDMA a devenit o substanţă foarte utilizată în
activitatea psihiatrică şi psihoterapeutică. Acum aproape 20 de ani Ecstasy a fost
inclus în categoria substanţelor stupefiante ilegale, dar în acelaşi timp a început
să devină un drog foarte popular, legat de lumea cluburilor underground de rave.
Efectele asociate consumului de MDMA sunt: probleme psihice incluzând
confuzie, depresie, tulburări ale somnului, anxietate severă, nevoie irezistibilă de
a consuma drogul şi paranoia în timpul consumului sau câteodată la câteva
săptămâni după consumul de MDMA. Simptomele fizice sunt: tensiuni
musculare, sfărâmarea involuntară a dinţilor, vedere înceţoşată, mişcări rapide ale
ochilor, stare de leşin, frisoane şi transpiraţii. Creşte frecvenţa bătăilor inimii şi a
tensiunii arteriale prezentând un risc crescut pentru cei care au afecţiuni
circulatorii sau cardiace.
Unele cercetări arată că MDMA provoacă, la fel ca şi amfetaminele,
deteriorarea creierului. La fel ca metamfetaminele distruge nervii producători de
serotonină - neurotransmiţător care joacă un rol direct în reglarea agresivităţii,
dispoziţiei, activităţii sexuale, somnului şi sensibilităţii la durere. Din acest motiv
MDA şi MDMA sunt asociate cu trăirea unor experienţe sexuale, relaxare şi
sociabilitate deosebite.
MDMA duce la degenerarea a 50% din neuronii care conţin neurotransmiţătorul
dopamină. Aceasta duce la tulburări ale coordonării motricităţii, asemănătoare cu
cele întâlnite în boala Parkinson. Aceste simptome ce debutează cu tremor se pot
agrava, ducând în final la paralizie.
Consum. Ecstasy se găseşte sub formă de pastile, de forme şi culori
diferite şi se ingerează (se înghite). Este important ca utilizatorul de Ecstasy sa fie
sigur ca ceea ce înghite este Ecstasy şi nu o altă substanţă cu efect stupefiant.
Efecte psihologice şi fiziologice. O doză de 80-150 mg de Ecstasy are un efect de
4-6 ore. Efectele Ecstasy depind foarte mult de starea iniţială a utilizatorului şi de
locul (ambientul) în care substanţa este ingerată. Cei mai mulţi utilizatori declară
că XTC le provoacă un sentiment de bine general, de încredere în sine şi în ceilalţi.
126
Lumea devine mai bună, viaţa mai frumoasă, cei care sunt timizi devin mai
comunicativi şi percepţiile senzoriale se intensifică (simţ tactil, percepţie auditivă,
percepţie vizuală etc.). Ecstasy mai poate provoca şi alterarea percepţiei timpului,
reducerea sentimentului de frică, reducerea obsesiilor, conştientizarea şi aducerea
la lumină a unor amintiri foarte vechi şi creşterea apetitului sexual.
Pe termen scurt, XTC poate provoca şi efecte fiziologice neprevăzute:
- Creşterea presiunii arteriale care poate duce la deficienţe ale inimii, rinichilor,
boli de ficat sau tensiune arterială ridicată.,
- Utilizarea de Ecstasy în combinaţie cu produse medicamentoase cu funcţie
antidepresivă poate duce la deces
- Astmaticii, diabeticii, epilepticii şi persoanele care suferă de psihoze îşi pot
înrăutăţi starea ca urmare a utilizării de Ecstasy
- Pierderea poftei de mâncare, insomnie
- Gura uscată, încleştarea involuntară a dinţilor
- Senzaţii bruşte de căldură sau frig
- Transpiraţie (mai ales a mâinilor)
- Putere redusă de concentrare
- Nevoia de a urina
- Alterarea mişcărilor, nevoie continuă de mişcare
Efecte fiziologice adverse, pe termen lung. Abuzul îndelungat de Ecstasy
poate provoca: anxietate, panică, iritabilitate, psihoze cronice şi paranoice,
depresii severe, slăbirea capacităţilor de memorie. După ce prima doză îşi face
efectul, unii utilizatori iau încă o jumătate de pastilă pentru a prelungi starea de
plăcere. În acest moment, există riscul să apară următoarele efecte: tahicardie,
transpiraţie excesivă, senzaţie de leşin, crampe sau atacuri de panică. Atunci când
apar aceste efecte este important ca persoana să se aşeze, să se liniştească, să bea
nişte apă sau suc de fructe; dacă simptomele persistă sau se agravează, atunci
trebuie solicitat primul ajutor (pe cât posibil din partea unui cadru medical)
.
7.1.5. INHALANŢI şi SOLVENŢII
O categorie aparte în rândul substanţelor cu efect stupefiant sunt inhalanţii

(substanţe care acţionează direct asupra creierului şi care în general au în
compoziţia lor produse volatile). Printre produsele folosite cel mai frecvent pe
post de inhalanţi se numără: acetona, diluantul de vopsea, substanţele adezive
(lipiciuri), gazul (lichid) pentru brichete, spray-urile cu vopsea, fixativul de păr.
În România, cel mai popular inhalant este Aurolac - denumire comercială a unui
colorant sintetic, sub forma de praf argintiu. Aurolac este o substanţă cunoscută a
fi utilizată de multe dintre persoanele fără adăpost (copiii străzii, aurolaci): de
obicei, se introduce într-o pungă şi se trage pe nas prin deschizătura pungii.
127
Solvenţii se aplica de obicei pe un produs textil (ex.: batistă) pe care consumatorul

îl pune la gură sau la nas şi inhalează.
Efectele imediate ale inhalanţilor include starea de vomă, strănut, tuse,
hemoragii nazale, oboseală, pierderea coordonării, pierderea apetitului.
În prima fază, inhalanţii produc o stare de dezinhibare şi somnolenţă
asemănătoare consumului de alcool. Folosiţi în cantităţi mai mari, aproape toţi
inhalanţii produc o stare de anestezie, de amorţire a senzaţiilor şi chiar de pierdere
a cunoştinţei. Dintre efectele consumului de inhalanţi, cele mai frecvente sunt:
greaţă, vomă, ameţeală, apatie, durere de cap, euforie. Folosirea unor doze ridicate
poate duce la delirium. Utilizaţi pe termen lung, inhalanţii duc la pierderi în
greutate, la lipsa capacităţii de concentrare a atenţiei, lipsa de coordonare,
iritabilitate, depresie, dereglări ale echilibrului electroliţilor, oboseală musculară,
hepatită, hemoragii cerebrale. După un timp îndelungat de folosire, inhalanţii
creează dependenţă. Inhalarea repetată a vaporilor concentraţi poate duce la
distrugeri ireversibile ale creierului, sistemului nervos şi plămânilor precum şi a
căilor respiratorii.
Inhalarea profundă a vaporilor sau folosirea unor cantităţi mari pe o
perioadă scurtă de timp poate duce la dezorientare, comportament violent,
pierderea cunoştinţei sau chiar moarte.
Concentraţiile mari de inhalanţi pot provoca sufocare, înlocuind oxigenul
din plămâni sau deprimând sistemul nervos central până în punctul în care
respiraţia se opreşte.
7.1.6. DROGURI DISOCIATIVE
PCP şi ketamina fost iniţial dezvoltate în industria farmaceutică ca şi

anestezice de utilizat în activitatea medicală. Cele două substanţe au proprietatea
de a întrerupe legătura naturală dintre simţuri şi procese psihologice (ex.:
memorie) şi de a provoca consumatorului sentimentul de detaşare de mediul
înconjurător şi de propria persoană (acest din urmă efect este diferit de
halucinaţii). PCP (fenciclidină) este o substanţă sintetică cu efect disociativ -
induce senzaţia de desprindere de propria persoană. PCP este adesea adăugată
altor substanţe pentru a le spori efectele şi, întrucât se poate fabrica într-o mare
varietate de forme, este de obicei vândută ca fiind orice altceva (cocaină, LSD
etc.) La fel ca şi ketamina, PCP este un anestezic pentru animale dar nu a fost
aprobat niciodată pentru utilizare în medicina umană - în special datorită efectelor
secundare pe care le-a generat în timpul experimentelor: delirium, agitaţie
puternică. Consum. În anii '60, PCP era folosit mai ales sub formă de pastile, dar
utilizatorii au renunţat repede la el din cauza încetinelii cu care îşi făcea efectul şi
a comportamentului violent pe care îl manifestau unii consumatori în urma
administrării. În anii '70 a apărut PCP praf (denumit şi "ozon") care de obicei se
128
amesteca cu marijuana, tutun sau chiar cu pătrunjel şi apoi se fuma. Pudra de PCP
se poate şi priza, efectul apărând mult mai rapid (drogul trece prin mucoasa nazală
direct în vasele de sânge şi de acolo la creier) şi mai puternic. În forma de pastile,
PCP poate fi înghiţit sau mestecat.
PHENICILIDINE
Sunt cunoscute în mod obişnuit sub denumirea de PCP sau "praf de

îngeri", "superiarbă", "buruiana ucigaşă", "combustibil de rachetă", "lichid de
îmbălsămare" - nume ce reflectă efectele bizare ale acestui drog. În forma sa pură
este o pulbere cristalină solubilă rapid în apă.
Consumat în doze moderate, efectele fizice ale PCP include o uşoară
creştere a frecvenţei respiratorii, o mai pronunţată creştere a tensiunii arteriale şi
a pulsului. Respiraţia devine superficială şi poate apare o transpiraţie puternică şi
îmbujorare. Poate apare o amorţeală generalizată a extremităţilor şi incoordonare
musculară. Efectele psihice include modificări distincte ale percepţiei schemei
corporale, similare cu cele asociate intoxicaţiei cu alcool. Utilizarea PCP în
adolescenţă poate interfera cu producţia hormonilor de care depinde creşterea şi
dezvoltarea organismului şi de asemenea poate interfera cu procesul de învăţare.
La doze mari, scade tensiunea arterială, frecvenţa pulsului şi a respiraţiei.
Acest lucru poate fi însoţit de greaţă, vărsături, vedere înceţoşată, mişcări sus-jos
ale globilor oculari, pierderea echilibrului, ameţeli. Efectele psihice la doze mari
include halucinaţii. PCP poate provoca efecte ce mimează simptomele de debut
ale schizofreniei, cum ar fi deziluzii, agitaţie şi senzaţia de răceală afectivă.
Deseori vorbirea este confuză şi greoaie.
Consumatorii de PCP de lungă durată au semnalat pierderi ale memoriei,
dificultăţi de vorbire, depresie şi scădere în greutate. De asemenea s-au observat
pierderea coordonării motricităţii fine şi a memoriei de scurtă durată. Au fost
observate şi tulburări ale afectivităţii, PCP având efect sedativ şi interacţionând
cu alţi depresanţi ai centrilor nervoşi, cum ar fi alcoolul, benzodiazepide,
consumul acestora în asociere putând duce la comă şi o supradoză accidentală.
KETAMINA
Ketamina (Keta, Special K, ketavet, vitamina K, K) a fost sintetizată

pentru prima oară la începutul anilor '60. Este un anestezic folosit cu precădere în
medicina veterinară şi în cea pediatrică (copiii nu conştientizează efectele
disociative ale drogului). Ketamina a fost vreme îndelungată folosită în medicina
umană ca anestezic în timpul operaţiilor chirurgicale, până când din ce în ce mai
mulţi pacienţi au început să se plângă de halucinaţii puternice.
Consum. Ketamina există în formă de soluţie (se injectează de obicei
129
intramuscular) sau în formă de pudră (se prizează). Experienţa consumului de

ketamină se numeşte trip sau k-hole.Efecte fiziologice şi psihologice. Efectele
consumului de ketamină diferă în funcţie de doza administrată. Din acest motiv,
utilizatorii povestesc despre experienţe care pleacă de la sentimente plăcute de
plutire şi pot ajunge până la senzaţia de desprindere totală de propriul corp. Unele
experienţe sunt înspăimântătoare, provocând senzaţia de "rupere" completă de
toate simţurile, ca şi cum ai fi deja mort. O astfel de experienţă terifiantă se
numeşte bad trip (engl.) sau k-hole. Abuzul de ketamină duce la apariţia unui ritm
cardiac accelerat, a problemelor respiratorii, a senzaţiilor de greaţa şi a reacţiilor
de vomă. Consumul îndelungat provoacă utilizatorilor stări de paranoia şi accese
de egocentrism. Există relatări ale consumatorilor frecvenţi de ketamină care, sub
influenţa drogului încep să vadă în lumea înconjurătoare "semne" care le indică
că ei sunt cele mai importante persoane din întreaga lume, ca totul se învârte în
jurul lor. Ketamina creează foarte repede toleranţă şi de asemenea dă dependenţă
fizică şi psihologică.
7.1.7. ALTE DROGURI NOI
POPPER
Popper ("aur lichid", "rave", "hi-tech" sau "rush") - este numele argotic al
nitritului de amil - substanţă folosită în general la tratarea anginei. Popper este
vândut sub forma unui lichid de culoare gălbuie; se inhalează din sticluţe de
plastic, din vată sau alte materiale textile îmbibate cu lichid. Cu ani în urmă
Popper era destul de răspândit în comunităţile de homosexuali. Substanţa
provoacă euforie şi în acealaşi timp anesteziază şi relaxează muşchii (inclusiv
sfincterele), ducând la creşterea plăcerii în timpul actului sexual. Popper este legal
în Italia, Franţa, Spania, Marea Britanie şi de obicei poate fi găsit în sex-shopuri.
Consum şi efecte. Popper este în mod obişnuit prizat pe nas sau inhalat
din materialele textile. Acest drog nu trebuie înghiţit - intoxicaţia cu Popper poate
fi mortală. Tras pe nas, Popper este absorbit prin mucoasa nazală direct în sânge
şi provoacă vasodilataţie generală, creşte pulsul şi tensiunea sanguină în creier.
Euforia este de scurtă durată dar este intensă (rush, engl.), durează maxim 2
minute şi este urmată de o scădere de tensiune şi de o senzaţie de relaxare.
Efecte nedorite:
- Reduce tensiunea şi accelerează ritmul cardiac
- Unii oameni acuză simptome ca: greaţă, senzaţie de vomă, dureri puternice de
cap.
- Folosirea prelungită poate duce la pierderea cunoştinţei şi la vătămări ale
mucoasei nazale.
- Contactul cu ochii sau cu pielea este foarte periculos.
130
- Oamenii care suferă de anemie, glaucom sau boli cardiace nu trebuie sa

folosească acest drog.
GBH
GHB (Ecstasy lichid) este un acid folosit în practica medicală ca psihostimulant.

GHB este lichid (incolor şi inodor) şi de obicei este ambalat în sticluţe colorate
sau în fiole. Se poate bea dar se poate injecta şi intravenos.
Efecte. Efectele administrării de GHB sunt acelea de relaxare şi eliberare
de inhibiţii. Se spune de asemenea că GHB ar avea efecte afrodisiace (crescând
apetitul sexual şi potenţa). GHB poate avea însă şi efecte neplăcute: greaţă,
incontinenţă urinară (incapacitatea de a controla nevoia de a urina), hipertensiune,
dificultăţi respiratorii. La fel ca şi în cazul altor substanţe riscurile şi efectele
secundare cresc direct proporţional cu creşterea dozelor.
COBERT
COBRET este un derivat al heroinei, utilizat mai ales de către cei care consumă
droguri cu efect psihostimulant. De exemplu, după o noapte de Ecstasy, Cobret îl
calmează şi îl relaxează pe consumator. Este o pulbere de culoare maronie care se
fumează sau se inhalează. Riscurile consumului de Cobret sunt aceleaşi cu
riscurile consumului de heroină.
Alte "droguri noi":

FLATLINER (Super-ecstasy)
SMART DRUGS (droguri "naturale": cafeină, taurină, ginseng).
7.1.8. Evoluţii în UE privind legislaţia şi politicile pentru combaterea

consumului de droguri
Planuri de acţiune
La nivelul Uniunii Europene, două planuri de acţiune adoptate în 2005 au

creat, direct sau indirect, un nou cadru de referinţă pentru dezvoltarea politicilor
comunitare în domeniul drogurilor pentru următorii ani. În primul rând, după ce
a examinat propunerea Comisiei din februarie 2005 şi ţinând în întregime cont de
evaluarea finală a strategiei Uniunii Europene privind drogurile şi a planului de
acţiune al UE (2000-2004), Consiliul a aprobat, în iunie 2005, planul de acţiune
al UE pe 2005-2008 privind drogurile. Noul plan de acţiune urmează structura şi
131
obiectivele Strategiei Uniunii Europene privind drogurile pe perioada 2005-2012,

menţionând circa 100 de acţiuni specifice pe care UE şi statele membre trebuie să
le aplice până la sfârşitul anului 2008.
Evaluarea constituie o parte substanţială a noului plan de acţiune al
Uniunii Europene privind drogurile. Evaluarea este concepută ca un proces
continuu, gradual şi participativ. Evaluarea este continuă, întrucât Comisia
Europeană, cu sprijinul OEDT şi al Europolului va prezenta analize anuale de
realizare. Este şi graduală, întrucât fiecare analiză anuală de realizare va încadra
rezultatele anului care se încheie în contextul anului precedent. În sfârşit, procesul
este participativ, implicând un Comitet director de evaluare, a cărui sarcină va fi
de a defini metodologia, rezultatele şi calendarul provizoriu. Ca şi în cazul
evaluării planului de acţiune UE pe 2000-2004, Comitetul director va fi constituit
din reprezentanţii serviciilor corespunzătoare ale Comisiei, ai OEDT şi
Europolului, ca şi din reprezentanţii statelor membre. Vor fi organizate şi mai
multe audieri consultative pentru reprezentanţii societăţii civile. La încheierea
planului de acţiune privind drogurile pe perioada 2005-2008, şi pentru prima dată
la nivel european, se va organiza o evaluare de impact cu scopul de a propune un
nou plan de acţiune pe perioada 2009-2012, care va avea ca punct de plecare
respectiva evaluare. Comisia va efectua, în 2012, o evaluare finală a strategiei şi
a planului de acţiune.
Acest plan de acţiune al Uniunii Europene în privinţa drogurilor este şi o
componentă a planului de acţiune pentru aplicarea Programului de la Haga, care
stabileşte obiective de atins privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie în
Uniunea Europeană, pentru perioada 2005-2010. Acest plan de acţiune a fost
prezentat de către Comisie în mai 2005 şi aprobat de Consiliu în iunie 2005.
Planul de acţiune al UE pentru 2005-2008 reflectă abordarea echilibrată a
Uniunii Europene privind fenomenul drogurilor, adică o abordare cuprinzătoare
şi multidisciplinară, care analizează chestiunea sub toate unghiurile: coordonare,
reducerea cererii; reducerea ofertei; cooperare internaţională; informare, cercetare
şi evaluare.
Reducerea ofertei de droguri
Două activităţi importante din UE în domeniul reducerii ofertei de droguri
au fost însoţite de intrarea în vigoare, la 18 august 2005, a celor două regulamente
UE privind precursorii, adoptate în 2004. Controlul precursorilor chimici este un
aspect important al reducerii ofertei de droguri, întrucât aceste substanţe sunt
indispensabile producerii de droguri. În UE, acţiunile în acest domeniu îmbracă
două forme: în primul rând, reglementarea comerţului cu anumite substanţe dintre
UE şi ţări terţe, iar, în al doilea rând, reglementarea comerţului pe piaţa internă.
Adoptat în 1990 în vederea alinierii la dispoziţiile articolului 12 din
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de substanţe psihotrope şi
narcotice din 1998, care se referă la controlul precursorilor, primul regulament
stabileşte măsurile care trebuie adoptate pentru descurajarea deturnării anumitor
substanţe către fabricarea ilicită de narcotice şi substanţe psihotrope. Acesta a fost
132
înlocuit în decembrie 2004 de un nou regulament, cu un domeniu de aplicare

extins, menit să combată şi fabricarea de droguri sintetice. Există un regulament
care obligă statele membre să adopte măsurile necesare pentru a permite
autorităţilor competente naţionale să îşi îndeplinească sarcinile de control şi
monitorizare. Pe lângă aceste instrumente legale, a fost adoptat şi pus în aplicare
un program de cooperare judiciară şi poliţienească în materie penală. Agis este un
program cadru menit să ajute poliţia, alte agenţii şi sistemul judiciar din statele
membre UE şi din ţările candidate că coopereze în materie penală în lupta
împotriva crimei organizate. Începând cu 2003, acesta a ajutat la finanţarea mai
multor proiecte. Producţia şi traficul de drogurile organizate la nivel internaţional,
precum şi deturnarea precursorilor sunt menţionate în cadrul domeniilor de
activitate şi al subiectelor specifice pentru 2006 ale programului de lucru Agis şi
al cererii de oferte.
Răspunsul la problema drogurilor în Europa – o privire de ansamblu
Prevenirea
Experienţa mai multor state membre UE sugerează că intervenţiile pentru
prevenirea consumului de droguri la nivel individual pot fi mai eficiente dacă sunt
sprijinite şi prin politici de reglementare a medicamentelor legale care limitează
accesul tinerilor la aceste substanţe şi reduc gradul de acceptare socială a acestora.
Drept rezultat, strategiile de mediu de prevenire care discută problema abuzului
de substanţe la nivelul cadrului normativ şi cultural câştigă teren în anumite părţi
ale Europei, sprijinite de primii paşi făcuţi în acest sens la nivel european:
directiva privind reclamele la tutun şi convenţia cadru a OMS privind controlul
tutunului. Rolul campaniilor de presă este văzut tot mai mult ca fiind acela de a
ajuta la conştientizarea problemei (de a sublinia, sprijini şi explica populaţiei în
ansamblu motivaţiile strategiilor de mediu) mai curând decât acela de a schimba
comportamente.
Prevenirea prin sănătatea publică

În vreme ce promovarea sănătăţii – drept condiţie cadru pentru prevenire
– se străduieşte să încurajeze oamenii să adopte stiluri de viaţă sănătoase şi să
creeze condiţii de viaţă sănătoase pentru toţi, noul termen de „prevenire prin
sănătatea publică” apare menţionat tot mai des de câteva state membre (Italia,
Ţările de Jos, Slovacia) şi de Norvegia. Prevenirea prin sănătatea publică implică
o serie de măsuri de prevenire menite să îmbunătăţească starea de sănătate a unor
secţiuni vulnerabile ale populaţiei, iar prevenirea consumului de droguri este un
element al acesteia. Aceste măsuri sunt special adaptate nevoilor tinerilor, ale
căror probleme de comportament, inclusiv consumul de droguri, sunt puternic
condiţionate de vulnerabilitate (socială şi personală) şi de condiţiile de trai. Drept
urmare, cum strategiile de prevenire indicate şi selective vizează anumite condiţii
de risc personal şi social, ele sunt în mod natural legate de alte politici de sănătate
133
publică destinate tinerilor (strategii privind sănătatea mintală a adolescenţilor,

tulburări de atenţie etc.), politici sociale (asigurarea de spaţii de recreere şi de
sprijin pentru tineri vulnerabili sau familii defavorizate), politic educaţionale
(reducerea abandonului şcolar) etc. Astfel, prevenirea prin sănătatea publică ia în
considerare întregul set de factori de vulnerabilitate relevanţi pentru abordarea
problemei drogurilor prin implicarea serviciilor şi sectoarelor care nu sunt
focalizate prin definiţie pe această problemă.
Prevenirea universală prin şcoală

Abordările bazate pe programe a revenirii câştigă teren în cadrul prevenirii
prin şcoală. Prevenirea bazată pe programe implică educarea standardizată, prin
intermediul unui anumit număr de ore, fiecare cu un conţinut bine definit şi cu
materiale detaliate pentru profesori şi elevi. Acest lucru facilitează monitorizarea
şi evaluarea şi creşte acurateţea, fidelitatea şi consecvenţa intervenţiilor, ceea ce
duce la oferirea unor servicii educaţionale de mare calitate. Drept rezultat, tot mai
multe state membre monitorizează intervenţiile în scopul prevenirii prin şcoală
(Republica Cehă, Grecia, Spania, Irlanda, Italia, Cipru, Ungaria, Ţările de Jos şi
Regatul Unit). Primul Test european de prevenire a abuzului de droguri
(www.eudap.net) a dat rezultate promiţătoare. Finanţat de Comisia Europeană,
proiectul a fost pus în aplicare şi supus unei evaluări încrucişate în şapte ţări, nouă
centre regionale şi 143 de şcoli şi a implicat 7 000 de elevi (3 500 într-un grup de
test şi 3 500 într-un grup de control). EU-Dap raportează că, în comparaţie cu
grupul de control, studenţii din grupul de test au prezentat o probabilitate cu 26 %
mai redusă de a fuma zilnic, cu 35 % mai redusă de a se îmbăta în mod frecvent
şi cu 23 % mai redusă de a consuma canabis. O abordare comparabilă a cercetării
bazate pe programe este Blueprint din Regatul Unit. În plus, se acordă o atenţie
sporită unor indicaţii tehnice mai stricte şi unei mai bune acoperiri în aplicarea
prevenirii prin şcoală (de exemplu, în Franţa şi Irlanda).
Poliţia în şcoli
Rolul poliţiei în prevenirea prin şcoală este subiect de controverse. În
Belgia, Comunitatea franceză recomandă ca promovarea sănătăţii şi politicile de
prevenire să fie puse în aplicare de către autorităţile şcolare şi ca poliţia să nu fie
implicată în programele de prevenire. De asemenea, în Regatul Unit, un document
referitor la politici (ACPO Drugs Committee, 2002) recomanda ca poliţia să
acţioneze doar în domeniile sale de expertiză (siguranţă, infracţionalitate, ordine
publică) şi să nu se implice şi educaţia specifică privind drogurile. Urmând
această linie de gândire, Portugalia continuă să desfăşoare un program de servicii
de poliţie de proximitate. În timpul anului şcolar 2004-2005, un număr de 320 de
poliţişti au fost desemnaţi să lucreze pe lângă şcoli, cu scopul aplicării
programului de servicii de poliţie de proximitate şi de descurajare a
infracţionalităţii, atât în timpul zilei, cât şi în timpul nopţii. În Franţa, experţi
formaţi de serviciile judiciare pentru a intra în contact cu populaţii de tineri sau
134
de adulţi vizitează şcoli sau alte servicii, la cerere. Cu toate acestea, în ciuda
recomandărilor ca educaţia privind drogurile să nu fie realizată de poliţişti în
uniformă, întrucât, în unele cazuri, aceasta se poate dovedi o abordare
contraproductivă, activităţile desfăşurate de forţele de poliţie în şcoli sunt încă des
întâlnite în mai multe state membre.
Prevenirea selectivă
Odată cu recunoaşterea şi răspândirea abordării prin prevenire selectivă de
către majoritatea statelor membre, atenţia se concentrează tot mai mult pe
grupurile vulnerabile. De exemplu, Germania, Grecia, Luxemburg, Austria,
Finlanda şi Regatul Unit au raport programe care au în vizor tinerii infractori. Mai
multe ţări au început să pună accentul pe grupurile vulnerabile. În Suedia, cea mai
evidentă creştere a activităţilor în raport cu anii precedenţi s-a înregistrat pentru
programele destinate preşcolarilor în situaţii de risc şi elevilor cu comportamente
de proiecţie înspre exterior. Norvegia dezvoltă o strategie naţională de intervenţie
timpurie împotriva problemei drogurilor şi a consumului de alcool, în cadrul
căreia eforturile de prevenire se vor concentra pe grupurile de risc. Abordările
care nu se bazează pe abstinenţă sunt eficiente în reducerea nu doar a consumului,
ci şi a ratei de iniţiere a acestuia în grupurile în care consumul timpuriu de droguri
este o realitate. Astfel, Polonia are un program naţional de schimbare a
comportamentului faţă de droguri al copiilor vulnerabili sau al copiilor care sunt
în faze incipiente de consum de droguri. Obiectivul specific al programului
polonez este sprijinirea familiilor în rezolvarea problemei drogurilor. În această
privinţă, este de ajutor faptul că prevenirea selectivă nu se concentrează pe
consumul de droguri şi nici nu-l stigmatizează, ci se focalizează mai curând pe
vulnerabilitate în sens mai larg.
Statele membre raportează tot mai mult focalizarea pe anumite grupuri
etnice în cadrul politicilor de prevenire selectivă, patru ţări (Belgia, Germania,
Italia şi Luxemburg) raportând noi proiecte în acest domeniu. În Italia, prioritatea
multor proiecte este cum protejarea copiilor, a mamelor şi a familiilor de imigranţi
provenind din rândul minorităţilor etnice. Luxemburg raportează că se acordă o
atenţie specială tinerilor şi celei mai mari comunităţi de imigranţi, cu accent pe
specificitatea lingvistică şi socioculturală.
Prevenirea selectivă în şcoli

Tinerii cu risc de abandon şcolar şi/sau cu probleme de comportament sunt
cei pe care se concentrează tot mai adesea programele de prevenire selectivă a
consumului de droguri, în Italia de exemplu, unde circa 15 % între intervenţiile
pentru prevenire în şcoli se adresează subgrupurilor de elevi vulnerabili (prevenire
selectivă şi indicată). Principalele subgrupuri vizate de prevenirea selectivă în
şcoli sunt elevii cu probleme de comportament social, cu probleme şcolare sau
familiale, elevii emigranţi şi cei aparţinând minorităţilor etnice. De fapt,
performanţele şcolare şi frecventarea sau nu a şcolii sunt factori indicativi destul
135
de siguri ai problemelor legate de droguri, astfel încât monitorizarea acestor

factori permite intervenţii timpurii şi precise. Abandonul şcolar se află în centrul
atenţiei programelor de prevenire din mai multe state membre.
Prevenirea prin familie

Într-o societate în care numărul copiilor care încep să utilizeze droguri este
din ce în ce mai mare, ameliorarea şi intensificarea mijloacelor de prevenire prin
familie capătă o importanţă crescândă. În cazul preadolescenţilor, familia are o
influenţă mai mare decât anturajul. Familia joacă un rol mai important de
prevenire prin stabilirea unor norme şi prin sprijinirea copiilor decât difuzarea de
informaţii despre substanţe.
În UE, prevenirea prin familie devine mai orientată şi mai ferm axată pe
nevoi. Câteva state membre şi-au dat seama că instituţiilor le poate fi dificil să
contacteze familiile cu probleme. Ca urmare, campania FRANK a dezvoltat un
pachet de acţiune pentru echipele de combatere a drogurilor şi alcoolului şi pentru
practicienii de prevenire despre cum să contacteze familiile, iar în câteva alte state
membre se pun în aplicare programe selective de prevenire, orientate pe familiile
aflate în pericol. Aceste programe utilizează mai multe tehnici de atragere a
familiilor aflate în pericol (de exemplu prin asigurarea de alimente, prin
stimulente financiare, îngrijirea copiilor).
Programul de consolidare a familiilor (SFP) se aplică în Spania, Ţările de Jos şi
Suedia. În Irlanda şi Italia se desfăşoară cursuri de pregătire, iar în Italia se
estimează că se va extinde la mai multe oraşe. Norvegia evaluează programul
similar MST, printr-un test prin sondaj controlat. Aceste programe selective
orientate pe familii au caracteristici similare în toate statele membre în care au
fost aplicate. În Polonia şi în unele provincii din Austria se desfăşoară programe
pentru copiii neglijaţi şi tinerii din familii disfuncţionale. Aceste programe sunt
aplicate în medii locale, bazate pe comunităţi, precum locurile publice socio-
terapeutice, instituţiile de educaţie, cluburile de tineret şi centrele de prevenire.
Unele ţări îşi îndreaptă din ce în ce mai mult atenţia asupra copiilor alcoolicilor
(Belgia, Germania, Austria). Celelalte ţări au încă în atenţie numai copiii
consumatorilor de droguri.
Prevenirea la nivel de comunitate

Cele mai selective programe de prevenire funcţionează la nivel de
comunitate, într-o oarecare măsură deoarece diversele servicii sociale implicate
sunt de obicei coordonate la acest nivel. Totuşi, în ţările în care comunităţile au
puterea şi voinţa de a aplica norme locale, comunitatea reprezintă o unitate
naturală pentru strategiile de proximitate. Prevenirea selectivă orientată pe
comunitate este obişnuită în ţările nordice şi în Belgia, Ţările de Jos, Polonia şi
Regatul Unit şi este din ce în ce mai utilizată în ţări care au abordat-o mai puţin
în trecut (Franţa, Italia, Ungaria, Portugalia).
136
Prin stabilirea de norme comunitare privind disponibilitatea şi metodele

de consum de droguri legale şi prin optimizarea serviciilor locale, strategiile de
prevenire locală de proximitate reprezintă un bun punct de pornire pentru
programele de combatere eficientă a drogurilor.
Controlul calităţii în prevenire

Controlul calităţii în prevenire are o importanţă crescândă, în special ca
urmare a faptului că numeroase state membre şi-au transferat competenţele şi
responsabilităţile de prevenire la nivel local şi/sau au atribuit responsabilitatea
combaterii drogurilor organizaţiilor neguvernamentale (ONG) sau asociaţiilor
semi-independente. În consecinţă, unele state membre elaborează strategii de
dezvoltare a unor criterii comune de calitate, a unor standarde şi a unor servicii
de consiliere tehnică la nivel local, sprijinind şcolile sau comunităţile să dezvolte
politici şcolare punând în practică programe adecvate de prevenire şi asigurând
respectarea unor criterii minime de calitate (Danemarca, Franţa, Lituania,
Ungaria, Slovacia, Regatul Unit, România şi Norvegia). Grecia şi Austria sunt
pionieri în definirea specificaţiilor de acreditare a agenţiilor de prevenire sau a
specialiştilor în prevenire.
Răspunsuri la tratament şi reducerea efectelor nocive

Contextul colectării de date pentru OEDT privind răspunsurile la
problema drogurilor prin reducerea efectelor nocive şi tratament este asigurat de
două instrumente principale ale UE:
Strategia UE privind drogurile 2005–2012 şi primul său plan de acţiune
2005–2008, care prezintă un cadru pentru politicile naţionale, precum şi
recomandări detaliate pentru acţiunile din statele membre, destinate să combată
utilizarea drogurilor şi să extindă sfera şi calitatea serviciilor de tratament şi
reducere a efectelor nocive;
Recomandarea Consiliului din 18 iunie 2003, care prevede recomandări
suplimentare specifice privind măsurile pe care statele membre ar trebui să le
aplice pentru a combate şi pentru a reduce efectele nocive sănătăţii asociate cu
dependenţa de droguri şi pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecţie a
sănătăţii. Această recomandare a fost consolidată prin introducerea sa în planul
de acţiune al UE ca obiectivul 14.
Pentru a evalua nivelul de punere în aplicare a strategiei, este important să
se determine nivelurile de furnizare a serviciilor şi măsura în care sunt utilizate
serviciile. Totuşi, în final, pentru evaluarea obiectivelor planului de acţiune şi
pentru crearea unei baze de evaluare a impactului pe care îl are strategia, vor fi
necesare estimări pertinente ale sferei de aplicare – măsura în care grupul ţintă
este afectat de măsurile de tratament şi de reducere a efectelor nocive. În decursul
perioadei de 8 ani de aplicare a strategiei, OEDT sprijină Comisia în procesul de
evaluare, furnizându-i date din sistemul UE de indicatori epidemiologici şi
dezvoltând şi implementând un număr instrumente speciale de colectarea a datelor
137
pentru a determina nivelul de furnizare a serviciilor şi de utilizare a serviciilor de

tratament şi de reducere a efectelor nocive.
Terapia de substituţie în cazul opiaceelor

Tratamentul de menţinere pe metadonă pentru utilizatorii de heroină a fost
utilizat pentru prima dată în Europa de Suedia (în 1967), de Ţările de Jos şi de
Regatul Unit (1968), precum şi de Danemarca (1970), dar utilizarea sa a rămas
limitată timp de mulţi ani.
În urma descoperirii gradului de răspândire a epidemiei de HIV în rândul
consumatorilor de droguri din ţările Europei Occidentale, obiectivele şi abordările
terapeutice au început să evolueze în multe ţări de la abstinenţă ca obiectiv primar
la adoptarea de măsuri de intervenţie orientate mai degrabă pe reducerea
consecinţelor negative asociate cu consumul de droguri. A fost acceptată
necesitatea intervenţiilor terapeutice repetate şi au fost recunoscute beneficiile pe
care tratamentele de menţinere le aduc stabilizării şi îmbunătăţirii stării de
sănătate şi situaţiei sociale a consumatorilor de opiacee, dar şi societăţii ca întreg.
De la sfârşitul anilor 1980, rata de introducere a menţinerii pe metadonă ca
modalitate de tratament a crescut. În 2001, 24 ţări din UE, inclusiv şi Bulgaria,
România şi Norvegia introduseseră această modalitate de tratament.
În 1996, a fost stabilită pentru prima dată într-un stat membru baza juridică de
utilizare a medicaţiei cu buprenorfină în tratamentul consumatorilor de heroină
Tratamentul este acum disponibil şi utilizat în majoritatea statelor membre. Dat
fiind că buprenorfina este controlată de un program mai puţin strict în cadrul
convenţiilor ONU privind drogurile, ţările au la dispoziţie posibilităţi mai largi de
prescriere a acestei substanţe. În anumite ţări, această opţiune de tratament a
condus la creşteri rapide ale numărului de clienţi trataţi. Sunt cercetate noi tipuri
de tratament farmacologic în afara substituţiei cu agonişti, iar atenţia
cercetătorilor se îndreaptă acum în direcţia dezvoltării de tratamente de răspuns
destinate consumatorilor de cocaină şi de cocaină crack, dintre care numeroşi
consumă sau au consumat şi heroină.
Se estimează că în UE mai mult de o jumătate de milion de consumatori
de opiacee au beneficiat de o terapie de substituţie în 2003, aceştia reprezentând
o treime din numărul curent estimat de 1,5 milioane de consumatori problematici
de opiacee. Noile state membre şi ţările candidate reprezintă doar o mică proporţie
din beneficiarii terapiei de substituţie din regiunea europeană, fenomen care poate
fi parţial explicat prin nivelurile scăzute de consum de opiacee din aceste ţări.
Informaţiile furnizate arată că, în unele ţări, au existat creşteri suplimentare în
ceea ce priveşte asigurarea tratamentului cu metadonă, iar că în opt ţări numărul
de beneficiari ai acestui tratament a rămas constant sau a scăzut. Letonia, Ungaria,
Polonia şi România, sunt caracterizate de un grad mic de acoperire geografică a
substituţiei cu metadonă, iar în unele locuri există o listă de aşteptare pentru
tratament. Este dificil să se stabilească dacă scăderea numărului de beneficiari ai
tratamentului cu metadonă înseamnă că respectivii beneficiari trec pe tratament
138
cu buprenorfină în cazul în care acesta este disponibil. Adesea, nu se cunoaşte la

nivel naţional măsura în care tratamentul pentru dependenţa de droguri este
furnizat de medici generalişti.
Reacţii de reducere a efectelor nocive legate de consumul de droguri

În ultimul deceniu, dar mai ales în ultimii 5 ani, multe ţări europene au
„deschis uşile” în ceea ce priveşte tratamentul, extinzând serviciile de terapie de
substituţie şi reducând limitarea accesului. Un număr mai mare ca oricând de
consumatori de droguri au intrat în sistemul de îngrijire. Numeroşi consumatori,
deşi nu toţi, au nevoie de asistenţă dincolo de tratamentul dependenţei, iar mulţi
dintre aceştia par să aibă nevoie de îngrijire uşor accesibilă, precum şi de sprijin
substanţial în vederea reintegrării lor.
Pe măsură ce contactarea clienţilor şi menţinerea acestui contact a devenit
un obiectiv în sine, asistenţa timpurie şi accesul necondiţionat au câştigat
recunoaştere şi sprijin şi au devenit părţi esenţiale ale unei reacţii globale în multe
state membre. Modelele comune de reacţie sunt vizibile în Europa în ceea ce
priveşte prevenirea bolilor infecţioase la utilizatorii de droguri şi reducerea
deceselor provocate de consumul de droguri Reducerea deceselor provocate de
consumul de droguri a fost definită pentru prima dată drept politică europeană
privind drogurile acum 6 ani şi reprezintă un obiectiv al planului de acţiune actual
al UE. Numărul de ţări care includ o referinţă directă la obiectivul de reducere a
deceselor provocate de consumul de droguri în politicile lor naţionale a continuat
să crească în ultimii ani. În afara politicilor naţionale, sunt răspândite şi abordările
complementare la nivel de municipalitate: mai multe capitale europene dar şi
anumite regiuni semiurbane mai extinse (de pildă regiunea estică a Irlandei, în
jurul oraşului Dublin) dispun acum de propriile strategii de reducere a deceselor
provocate de consumul de droguri.
Agenţiile cu acces necondiţionat joacă un rol crucial în creşterea accesului
consumatorilor de droguri la îngrijire medicală. Pentru populaţiile de consumatori
de droguri care sunt „ascunse” sau mai greu accesibile sau care au pierdut
contactul cu sistemul de îngrijire medicală, aceste agenţii pot asigura un punct de
contact şi un loc
În multe ţări UE, strategiile orientate spre reducerea bolilor infecţioase se
preocupă în special de HIV/SIDA. Cu toate acestea, în 10 ţări strategiile privind
bolile infecţioase menţionează în mod explicit prevenirea infectării cu hepatita C
a consumatorilor de droguri. Irlanda a lansat un proces de consultare în 2004,
pregătind o astfel de strategie, iar în Germania s-au adoptat recomandări privind
prevenirea şi tratamentul. Discuţiile specialiştilor şi ale publicului larg în Austria
au fost stimulate de o conferinţă naţională pe acest subiect organizată la Viena în
2005.
Strategiile de reducere a efectelor nocive reprezintă o parte importantă a
reacţiei europene actuale la consumul de droguri, iar îmbunătăţirea accesului la
serviciile de prevenire şi de reducere a consecinţelor negative asupra sănătăţii
139
reprezintă o prioritate majoră a strategiei UE în domeniul drogurilor pe 2005-

2012. Platforma strategică comună a reducerii consecinţelor negative asupra
sănătăţii furnizată de UE se reflectă în multe politici naţionale de pe teritoriul
Uniunii şi a favorizat o încurajare a reacţiilor bazate pe probe în această zonă.
În 2004 s-a înregistrat o îmbunătăţire a monitorizării disponibilităţii
seringilor la nivel european. Cu toate acestea, în cele mai multe ţări se
înregistrează un nivel redus de informare cu privire la furnizarea, utilizarea şi aria
de acoperire a altor servicii importante oferite de agenţiile cu acces necondiţionat.
Nu se poate obţine o imagine foarte clară la nivel european.
Reintegrare socială
Întreaga documentaţie disponibilă, toate faptele şi cifrele obţinute de la
statele membre converg spre acelaşi adevăr: situaţiile de viaţă ale consumatorilor
de droguri sunt mult mai problematice şi precare decât cele ale populaţiei globale.
Astfel, în ultimele două planuri de acţiune ale UE în domeniul drogurilor,
reintegrarea socială a constituit unul dintre obiectivele majore de îmbunătăţire a
sănătăţii şi a statutului social al consumatorilor de droguri.
Planul de acţiune pe 2005-2008 cere, din partea statelor membre,
„îmbunătăţirea accesului şi extinderea ariei de aplicare a programelor de
reabilitare şi de reintegrare socială”. Deşi măsurile sociale reprezintă încă o
reacţie mai puţin răspândită la problema consumului de droguri decât tratamentul,
intervenţiile care combină tratamentul cu acţiuni sociale şi de protejare a sănătăţii
sunt recunoscute de specialişti drept cea mai bună reacţie destinată să realizeze
reabilitarea consumatorilor de droguri.
Consecinţa consumului de droguri - date raportate de statele membre ale UE
În statele membre ale UE, consumatorii problematici de droguri pot

dobândi acces la măsurile sociale prin facilităţi fie dedicate exclusiv
consumatorilor de droguri, fie orientate spre grupurile defavorizate din punct de
vedere social. Printre aceste măsuri, furnizarea de locuinţe reprezintă unul dintre
aspectele esenţiale. Serviciul cel mai adesea oferit consumatorilor problematici
de droguri care nu au locuinţă este accesul la „servicii generale de adăposturi” (în
21 de ţări), în timp ce 18 ţări oferă facilităţi de cazare destinate exclusiv
consumatorilor de droguri, iar 13 ţări combină cele două sisteme. Cu toate acestea,
eficienţa accesului consumatorilor problematici de droguri care nu au locuinţă la
aceste servicii este pusă sub semnul întrebării. Gradul redus de disponibilitate a
serviciilor, rezistenţa locală la furnizarea de noi facilităţi consumatorilor de
droguri, criteriile severe de acces şi dificultatea consumatorilor problematici de
droguri care nu au locuinţă de a respecta regulile sunt câteva dintre problemele
raportate.
Oferirea de locuinţe stabile consumatorilor problematici de droguri care
nu au locuinţă este primul pas spre stabilizare şi reabilitare. Pe baza cifrelor
140
estimative de consumatori problematici de droguri şi a procentului de persoane

fără locuinţă dintre clienţii aflaţi în tratament, există în Europa aproximativ
75 600–123 300 consumatori problematici de droguri care nu au locuinţă. În cele
mai multe ţări sunt deja disponibile astfel de facilităţi, iar unele ţări continuă să
pună în aplicare noi structuri, astfel încât efectul tuturor acestor măsuri va depinde
de măsura în care se poate garanta accesul consumatorilor problematici de droguri
care nu au locuinţă la aceste servicii.
Mortalitatea în rândul consumatorilor problematici de droguri
Majoritatea informaţiilor privind mortalitatea în rândul consumatorilor

problematici de droguri din Europa se referă la consumatorii de opiacee.
Mortalitatea legată de alte forme de consum de droguri este mai puţin cunoscută
dar rămâne o chestiune importantă de sănătate publică.
Un studiu în colaborare iniţiat în cadrul unui proiect OEDT a analizat
mortalitatea în rândul consumatorilor de opiacee aflaţi sub tratament în opt locaţii
europene. În urma studiului s-a constatat un nivel foarte ridicat de mortalitate în
rândul consumatorilor de opiacee, comparativ cu mortalitatea persoanelor de
aceeaşi vârstă: de 6–20 de ori mai ridicat la bărbaţi şi de 10–50 de ori mai ridicat
la femei. S-a estimat că în şase dintre aceste locuri (Amsterdam, Barcelona,
Dublin, Londra, Roma şi Viena), 10–23 % din mortalitatea globală în rândul
adulţilor cu vârste cuprinse între 15–49 de ani se datorează consumului de
opiacee, în special supradoze, SIDA şi cauze externe (accidente, sinucideri). Circa
o treime din decesele legate de consumul de droguri au fost cauzate de supradoze,
deşi această pondere a fost mai mare în oraşele cu o prevalenţă scăzută a infecţiei
cu HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile, şi probabil va creşte
atunci când tratamentul antiretroviral extrem de activ (HAART) devine disponibil
pe scară mai largă.
Un studiu pe cohorte privind mortalitatea efectuat în Republica Cehă a
arătat că mortalitatea la consumatorii de substanţe stimulatoare era de 4–6 ori mai
ridicată (rata mortalităţii standardizate – RMS) decât pe ansamblul populaţiei, în
timp ce mortalitatea în rândul consumatorilor de opiacee era de 9–12 ori mai
ridicată. Un studiu pe cohorte efectuat în Franţa a analizat persoanele arestate
pentru consum de heroină, cocaină sau cocaină crack şi a constatat că mortalitatea
la bărbaţi este de 5 ori mai ridicată, iar la femei de 9,5 ori mai ridicată decât pe
ansamblul populaţiei, având totuşi o tendinţă de descreştere.
Pe măsură ce consumatorii de opiacee înaintează în vârstă, mortalitatea
provocată de afecţiuni cronice (ciroză, cancer, boli respiratorii, endocardită,
SIDA) se adaugă la decesele provocate de supradoze şi de cauze externe, cum ar
fi sinuciderea şi violenţa (raporturile naţionale ale Olandei 2004 şi 2005, Serviciul
Municipal în probleme de sănătate Amsterdam). Condiţiile de trai ale
consumatorilor de droguri (de exemplu, lipsa adăpostului, bolile psihice, violenţa,
141
malnutriţia) pot contribui substanţial la un nivel ridicat al mortalităţii în rândul

acestui grup. În plus, SIDA provocată de consumul de droguri intravenoase a
provocat 1 528 decese în 2002, deşi cifra reprezintă probabil o subevaluare. Alte
cauze ale deceselor legate de consumul de droguri, cum ar fi bolile (de ex.
hepatita), violenţa şi accidentele, sunt mai dificil de evaluat, dar probabil că
provoacă un număr semnificativ de decese. S-a estimat că 10–20 % dintre
decesele în rândul adulţilor tineri din oraşele europene pot fi puse pe seama
consumului de opiacee (vezi mai sus). La cestea ar trebui adăugată mortalitatea
legată de alte forme de consum de droguri, deşi extrem de dificil de cuantificat.
Decese legate de consumul de droguri
Decesul legat de consumul de droguri este un concept complex. În unele

rapoarte se face referinţă exclusiv la decesele provocate direct de acţiunea
substanţelor psihoactive, în timp ce în alte cazuri se referă şi la decesele în care
consumul de droguri a avut un rol indirect sau incidental (accidente rutiere,
violenţă, boli infecţioase). Un raport recent care a analizat tipurile consecinţelor
negative ale consumului de droguri ilicite în Regatul Unit estima că decesul legat
de consumul de droguri este principala consecinţă negativă legată de consumul
de droguri.
În prezenta secţiune şi în protocolul OEDT, termenul „decese legate de
consumul de droguri” se foloseşte pentru a desemna decesele provocate direct de
consumul de unul sau mai multe droguri şi care survin, în general, la scurt timp
după consumul substanţei sau al substanţelor. Alţi termeni care descriu astfel de
decese sunt „supradoze”, „intoxicaţii” sau „decese induse de droguri” sau „decese
subite legate de consumul de droguri”.
Între 1990 şi 2003, statele membre ale Uniunii Europene au raportat între
6 500 la peste 9 000 de decese în fiecare an, ceea ce reprezintă în total peste
113 000 de decese în acest interval. Cifrele menţionate pot fi considerate o
estimare minimă, având în vedere că în multe ţări există probabil o subraportare
a cazurilor.
Ratele mortalităţii populaţiei datorată deceselor legate de consumul de
droguri au variat considerabil în ţările europene, variind de la 0,2 la peste 50 de
decese la un milion de locuitori (cu o medie de 13). În majoritatea ţărilor, cifra se
încadrează în intervalul de 7–30 de decese la un milion de locuitori, cu rate de
peste 25 în Danemarca, Estonia, Luxemburg, Finlanda, Regatul Unit şi Norvegia.
În rândul bărbaţilor din grupa de vârstă 15–39 de ani, mortalitatea este în mod
caracteristic de trei ori mai ridicată (o medie de 40 de decese la un milion), iar în
şapte ţări ratele sunt de peste 80 de decese la un milion. Decesele legate de
consumul de droguri reprezentau, în 2003–2004, 3 % din totalul deceselor în
rândul europenilor din grupa de vârstă 15–39 ani şi peste 7 % în Danemarca,
Grecia, Luxemburg, Malta, Austria, Regatul Unit şi Norvegia. Cifrele menţionate
ar trebui considerate o estimare minimă şi ar trebui să se ţină cont şi de faptul că,
142
în ciuda îmbunătăţirilor, există încă diferenţe calitative importante ale raportării

de la o ţară la alta, astfel încât comparaţiile directe trebuie făcute cu precauţie.
Decese legate de consumul de opiacee
Opiaceele sunt implicate în majoritatea cazurilor de „decese subite legate

de consumul de droguri” provocate de substanţe ilegale raportate în Uniunea
Europeană, deşi, în multe cazuri, la examenul toxicologic se identifică şi alte
substanţe, în special alcool, benzodiazepine şi, în anumite ţări, cocaină. În Europa,
majoritatea cazurilor de decese legate de consumul de opiacee au legătură cu
heroina, însă alte opiacee au şi ele un rol.
Supradoza de opiacee este una dintre principalele cauze de deces în rândul
tinerilor din Europa, mai ales în rândul bărbaţilor din mediul urban. În prezent,
supradoza este de asemenea principala cauză de deces în rândul consumatorilor
de opiacee din Uniunea Europeană în ansamblu, în special în ţările cu prevalenţă
scăzută a infecţiei cu HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile.
Majoritatea consumatorilor de droguri care iau supradoze sunt bărbaţi, aceştia
reprezentând 65–100 % dintre cazuri, iar în majoritatea ţărilor proporţia se
situează între 75 % şi 90 %, cu cea mai ridicată proporţie a femeilor în Republica
Cehă, Polonia şi Finlanda şi cea mai scăzută în Grecia, Italia şi Cipru. Aceste date
trebuie interpretate în contextul ratelor distinctive ale consumului şi injectării de
opiacee la bărbaţi şi femei.
Majoritatea victimelor supradozelor prezintă vârste între 20 şi 40 de ani,
cu o vârstă medie în cele mai multe ţări în jur de 35 de ani (interval 20–44 ani).
Această vârstă medie a victimelor supradozelor atinge nivelul cel mai scăzut în
Estonia, Slovenia, Bulgaria şi România şi nivelul cel mai ridicat în Republica
Cehă, Ţările de Jos, Polonia şi Finlanda. Există foarte puţine decese raportate
provocate de supradoze în rândul tinerilor sub 15 ani (17 cazuri din totalul
deceselor de 7 516, conform datelor cele mai recente disponibile pentru fiecare
ţară), deşi decesele legate de droguri la această grupă de vârstă ar putea fi
subraportate. Cifrele OEDT includ câteva decese în rândul persoanelor peste 65
de ani; numai 7 ţări raportând mai mult de 5 % din cazuri încadrate în această
grupă de vârstă.
În câteva noi state membre, vârsta medie la deces este relativ scăzută
(Estonia, Cipru, Letonia, Slovacia, Bulgaria şi România), proporţia de victime ale
supradozelor cu vârste sub 25 de ani fiind relativ mare, ceea ce poate sugera faptul
că populaţia consumatoare de heroină din aceste ţări este mai tânără. Vârsta medie
ridicată din Republica Cehă este legată de includerea multor decese provocate de
medicamente psihoactive. În multe state membre, vârsta victimelor supradozelor
este în creştere, sugerând un nivel scăzut al iniţierii în consumul de heroină în
rândul tinerilor. Această tendinţă este comună în statele membre UE-15 şi a fost
observată de la începutul anilor 1990, deşi în Suedia şi Regatul Unit este mai puţin
143
accentuată. În noile state membre, tendinţa este mai puţin evidentă şi, în anumite
cazuri, se observă chiar o scădere a vârstei medii.
Decese legate de consumul de metadonă
Mai multe ţări au raportat prezenţa metadonei într-un număr considerabil

de decese legate de consumul de droguri în rapoartele naţionale Reitox din 2005.
Terminologia folosită variază de la ţară la ţară şi, în anumite cazuri, este dificil de
evaluat exact rolul jucat de metadonă în provocarea decesului.
Danemarca a raportat că metadona a fost prezentă în 44 % din cazurile de
deces prin intoxicaţie (singură sau în combinaţie) (95 din 214 de cazuri în 2004),
o proporţie similară cu anul 2003, dar înregistrând o creştere evidentă din 1997;
Germania a raportat că 345 din cazuri s-au datorat „substanţelor de substituţie”
(46 numai cu metadonă şi 299 cu alte narcotice în 2004) înregistrând o scădere
evidentă din 2002; iar Regatul Unit a raportat 216 cazuri cu „menţionarea”
metadonei (Anglia şi Ţara Galilor, în 2003), înregistrând de asemenea o scădere
evidentă din 2002. Spania a raportat puţine decese provocate numai de metadonă
(2 %), dar mult mai frecvente în combinaţie cu opiacee (42 %) şi cocaină (20 %).
Alte ţări nu au raportat prezenţa metadonei în decese legate de consumul de
droguri, sau numai în număr foarte redus. Nu se ştie exact care sunt factorii care
determină aceste diferenţe şi dacă în anumite ţări au fost raportate toate cazurile.
Deşi studiile au arătat că terapia de substituţie reduce riscul mortalităţii prin
supradoză, este important să se monitorizeze numărul deceselor în care a fost
implicată metadona şi împrejurările în care a survenit decesul (provenienţa
substanţei, dacă a fost consumată în combinaţie cu alte substanţe, momentul
apariţiei intoxicaţiei pe parcursul tratamentului), din nevoia de a monitoriza
asigurarea calităţii programelor de substituţie.
Decese legate de consumul de buprenorfină şi de fentanil
Decesele prin intoxicaţie cu buprenorfină sunt rare, fapt datorat

caracteristicilor farmacologice agoniste-antagoniste ale acestui drog. Cu toate
astea, ţările europene au raportat câteva decese. În rapoartele naţionale din 2005,
numai Franţa şi Finlanda au înregistrat decese provocate de această substanţă. În
Finlanda, buprenorfina a fost identificată în 73 cazuri de decese legate de
consumul de droguri în 2004, la fel ca şi în 2003, apărând în general în combinaţie
cu benzodiazepine, sedative sau alcool. Aceste cifre ridicate corespund
amplificării tratamentului cu buprenorfină în Finlanda, deşi numărul celor trataţi
este mult mai mic decât cel de circa 70 000–85 000 de persoane care primesc
buprenorfină în Franţa. Este, prin urmare, interesant că în Franţa au fost raportate
în 2004 numai patru cazuri de supradoze cu buprenorfină (în comparaţie cu opt
cazuri în 2003). Chiar dacă luăm în calcul o posibilă subraportare a intoxicaţiilor
în Franţa, ordinul de mărime al diferenţelor este izbitor. Pe lângă Franţa şi
144
Finlanda, alte trei ţări au raportat cazuri (numai 2 sau 3 în fiecare) de decese legate
de consumul de buprenorfină, fără a oferi însă dovezi că substanţa a constituit
principala cauză.
Tendinţe privind decesele subite legate de consumul de droguri
Tendinţele naţionale privind decesele legate de consumul de droguri pot

oferi informaţii privind evoluţiile modelelor de consum de droguri în fiecare ţară,
cum ar fi răspândirea consumului de heroină şi comportamentele de risc (de ex.
injectarea), precum şi asigurarea tratamentului şi chiar diferenţele în ceea ce
priveşte disponibilitatea heroinei. Mai pot de asemenea indica succesul politicilor
serviciilor medicale de urgenţă în prevenirea supradozelor fatale. Datele furnizate
de Uniunea Europeană arată existenţa unor tendinţe generale privind decesele
legate de consumul de droguri. În statele membre ale Europei celor 15, s-a putut
observa o creştere evidentă în anii 1980 şi la începutul anilor 1990, probabil
datorită răspândirii consumului de heroină şi a injectării cu heroină. Numărul
deceselor provocate de consumul de droguri a crescut în continuare între 1990 şi
2000, dar mai puţin evident (Figura 13). Numărul total anual al deceselor legate
de consumul de droguri în statele membre care furnizează informaţii (majoritatea
statelor membre, vechi şi noi) a crescut cu 14 %, de la 8 054 în 1995 la 9 392 în
2000.
Din anul 2000, multe ţări ale Uniunii Europene au raportat scăderea
numărului de decese legate de consumul de droguri, probabil datorită creşterii
disponibilităţii tratamentelor şi iniţiativelor de reducere a consecinţelor negative
ale consumului de droguri, deşi scăderea prevalenţei consumului de droguri poate
fi, de asemenea, importantă. La nivel european, numărul deceselor legate de
consumul de droguri a scăzut cu 6 % în 2001, 13 % în 2002 şi cu 7 % în 2003. În
ciuda acestor schimbări pozitive, au mai fost încă raportate aproape 7 000 de
decese legate de consumul de droguri în 2003 (lipsesc datele din Belgia, Spania
şi Irlanda). Cu toate acestea, pe baza datelor din ţările (19) care au prezentat
rapoarte în 2004, rezultă o creştere uşoară de 3 %. Există o diferenţă accentuată
între tendinţele din vechile şi noile state membre în ceea ce priveşte numărul
deceselor în rândul persoanelor sub 25 de ani. În statele membre ale Europei celor
15, a existat o scădere constantă începând din 1996, ceea ce sugerează o scădere
a numărului consumatorilor tineri de opiacee injectabile, în timp ce în noile state
membre s-a observat o creştere evidentă până în 2000–2002, cu o scădere vizibilă
începând numai din 2003. Diferenţele pe grupe de sex sunt de asemenea vizibile.
Numărul deceselor la bărbaţi a crescut progresiv din 1990 până în 2000, urmând
apoi o scădere evidentă (cu 30 % până în 2003), în timp ce numărul deceselor
raportate la femei a rămas în general stabil între 1990 şi 2000, oscilând între 1 700
şi 2 000 pe an, şi a scăzut numai cu 15 % de atunci. Acest lucru ar putea fi
determinat de o serie de factori, inclusiv eficienţa diferită a intervenţiilor sau
diferenţele factorilor de risc între sexe.
145
În ţările care au furnizat constant date, pot fi depistate diferite tipare ale
deceselor legate de consumul de droguri. În anumite ţări, decesele legate de
consumul de droguri au atins niveluri de vârf la începutul anilor 1990, scăzând
ulterior, de exemplu în Germania unde decesele legate de consumul de droguri au
atins niveluri de vârf în 1991–92, Spania (1991), Franţa (1994) şi Italia (1991). În
alte ţări, de exemplu Grecia, Irlanda, Portugalia, Finlanda, Suedia şi Norvegia,
decesele legate de consumul de droguri au atins niveluri de vârf mai târziu, între
1998 şi 2001, scăzând ulterior. În alte ţări, tiparul a fost mai puţin evident sau
numărul deceselor a fost stabil. Deşi interpretările trebuie făcute cu precauţie,
datorită numărului relativ scăzut al deceselor legate de consumul de droguri în
anumite ţări, aceste tipare pot fi asociate tendinţelor injectării cu heroină.
Decese legate de consumul de ecstasy şi amfetamine
Decesele legate de consumul de ecstasy au început să fie raportate în

Europa în anii 1990, când acest drog a ajuns să fie răspândit. Decesele legate de
consumul de ecstasy constituie un motiv serios de îngrijorare, deoarece apar pe
neaşteptate în rândul tinerilor integraţi social. Informaţiile privind decesele legate
de consumul de ecstasy sunt limitate, dar datele rapoartelor naţionale Reitox
pentru 2005 indică că decesele în care este implicat ecstasy sunt relativ
neobişnuite comparativ cu decesele legate de consumul de opiacee, deşi în unele
ţări numărul deceselor nu este neglijabil. În toată Europa, au fost raportate 77 de
decese, care ar trebui considerate o estimare minimă. Au fost raportate decese
asociate consumului de ecstasy în Danemarca (2), Germania (20), Franţa (4),
Ungaria (3), şi Regatul Unit (48 de cazuri cu „menţiune” – 33 în Anglia şi Ţara
Galilor), unde raportarea este probabil mai bună decât în alte ţări. În Spania,
ecstasy a fost prezent în 2,5 % din intoxicaţiile cu droguri.
S-a discutat de multe ori despre riscul consumului de ecstasy. Ţinând cont
de marja de eroare din estimările pe bază de anchete a prevalenţei şi de
dificultăţile de raportare a deceselor legate de consumul de droguri, împărţind
numărul cazurilor mortale constatate la numărul total al consumatorilor
anuali (persoane cu risc potenţial), rezultă rate de 5–8 cazuri şi, respectiv, 2–5
cazuri la 100 000 de consumatori în cele două ţări pentru care se poate face acest
calcul. Decesele legate de consumul de amfetamine sunt, de asemenea, rareori
raportate, deşi în 2004, 16 decese din Republica Cehă au fost atribuite consumului
de pervitin (metamfetamină), aproape de două ori mai multe decât în 2003,
corespunzând unei creşteri a numărului estimat al consumatorilor problematici de
pervitin şi a cererilor de tratament.
Decese legate de consumul de cocaină
Preocupările legate de riscurile consumului de cocaină pentru sănătate

sunt tot mai mari, în special din cauza tendinţei de creştere a consumului în
146
scopuri de recreere, fapt observat în unele ţări în rândul tinerilor, în rândul

persoanelor tratate pentru dependenţă şi în rândul grupurilor de populaţie
marginalizate. Consumul de cocaină este frecvent în rândul consumatorilor de
opiacee, iar cocaina este identificată de multe ori în analizele toxicologice pentru
cazurile de supradoză de opiacee, pe lângă alte substanţe cum sunt alcoolul şi
bezodiazepinele. Cocaina se consumă de obicei în combinaţie cu alcoolul, o
combinaţie care provoacă toxicitate ridicată.
Statisticile disponibile în prezent în Europa sunt limitate iar variaţiile
criteriilor folosite pentru identificarea cazurilor de decese legate de consumul de
cocaină arată că cifrele nu pot fi comparate; în plus, o serie de decese legate de
consumul de cocaină pot fi identificate sau neraportate, ducând la subraportare.
Datele disponibile arată că multe dintre decesele care implică cocaină, implică şi
consumul de opiacee.
În ţările care furnizează date, au fost identificate peste 400 de decese
provocate de cocaină în rapoartele naţionale pentru 2005; aceasta este o estimare
minimă. În majoritatea cazurilor, cocaina pare să fi jucat un rol cauzal, deşi acest
fapt nu reiese întotdeauna clar din rapoarte. Pe baza datelor disponibile limitate,
este dificil de identificat cu certitudine tendinţele, în schimb se pare că există o
tendinţă în creştere în toate ţările în care numărul de cazuri este mai mare, şi
anume Germania, Spania, Franţa, Ţările de Jos şi Regatul Unit, deşi în Ţările de
Jos creşterile au stagnat în ultimii doi ani. Pe lângă aceasta, cocaina poate fi un
factor care contribuie la decesele legate de probleme cardiovasculare (aritmii,
infarct miocardic şi hemoragii cerebrale), în special la consumatorii cu boli care
îi predispun sau factori de risc (tabagism, hipertensiune, angioame) sau cu o vârstă
mai înaintată. Este posibil ca multe dintre aceste cazuri să treacă neobservate în
prezent, datorită lipsei de atenţie. Cercetări suplimentare sunt necesare în acest
domeniu.
7.2. CONSUMUL DE ALCOOLUL ETILC ÎN EXCES
7.2.1. Generalităţi despre alcool
Alcoolul a fost folosit în scop medical din cele mai vechi timpuri,
proprietăţile lui terapeutice au fost menţionate de 191 în Vechiul şi Noul
Testament.
Unul din cele mai vechi documente care descriu producerea vinului este
un papirus egiptean ce datează din anii 3.500 înaintea erei noastre. Oricum,
consumul de alcool se crede că a apărut odată cu specia umană. Alcoolul a fost în
centrul vieţii sociale, religioase şi personale de-a lungul istoriei. De asemenea,
147
producerea alcoolului distilat cum ar fi ginul şi brandyul datează din anii 1.000
î.e.n.
În jurul anului 1.300 a apărut industria berii în Europa Centrală. Britanicii
au observat legătura dintre alcool şi apariţia unor efecte secundare. Între anii
1720-1750, aşa numita „epidemie a ginului2 a fost în plin avânt, când distileriile
produceau în cantităţi mari alcool tare şi ieftin. Datorită multiplelor decese legate
de această „epidemie”, parlamentul a emis un act în 1751 prin care se impuneau
impozite mari pe băuturile alcoolice spirtoase tari.
Revoluţia industrială a provocat o revenire în forţă a alcoolului pentru că
mulţi oameni au găsit modul ideal de a scăpa de plictiseala şi durerea vieţii
cotidiene. La începutul acestui secol, acordarea restrictivă a licenţelor a ţinut
închise barurile multă vreme, dar această situaţie s-a schimbat de-a lungul
timpului.
Alcoolul este denumirea uzuală a alcoolului etilic, denumirea chimică
fiind etanol. Prin fermentaţia sucurilor dulci de fructe sau a cerealelor se produce
alcoolul etilic sau etanolul. Cantitatea de alcool pur conţinută în aceste băuturi
este diferită; de la 2% în bere până la 68% în absint.
Alcoolismul este o boală în care consumul de alcool devine o dorinţă de
nestăpânit şi produce simptome caracteristice fiecărui individ. Cercetările au
arătat că consumul de alcool reprezintă un mod de a evada de presiunile din
fiecare zi. Alcoolicii simt că nu pot face faţă fără o doză de alcool în organism. Ei
pot proveni din orice pătură socială, pot avea orice vârstă sau pot aparţine oricărui
grup etnic. Unora dintre alcoolici nici nu le place gustul alcoolului, dar continuă
să bea pentru a atinge starea de beţie şi pentru a face faţă vieţii de zi cu zi.
Ştiai că?
Alcoolul modifică percepţia pe care oamenii o au despre ei înşişi şi despre
lumea care îi înconjoară. Prima acţiune a alcoolului este aceea de a diminua
puterea de autocontrol a celui care bea, dându-i o stare de euforie. Sub influenţa
alcoolului, oamenii se pot simţi fericiţi, uşori, le creşte pofta de discuţii şi tind să
se împrietenească repede cu cei din jur.
Pe plan fiziologic, alcoolul acţionează asupra creierului şi: reduce pofta
de mâncare, acţionează asupra alimentelor hrănitoare, făcându-le să fie prost
absorbite şi eliminate înainte de digerarea lor completă (din cauza efectelor
alcoolului asupra ficatului, pancreasului, stomacului şi intestinelor).
Consumat în cantităţi mari, alcoolul provoacă dificultăţi în procesul de gândire şi
vorbire, probleme în coordonarea mişcărilor şi în păstrarea echilibrului. De
asemenea, mulţi băutori intră într-o stare de depresie, tind să se izoleze şi au stări
de somnolenţă.
Consumul îndelungat de alcool poate duce la dependenţă. În acelaşi timp
poate provoca malnutriţie gravă şi lipsa vitaminei B, pierderi de memorie
(sindromul Korsakoff), ciroză hepatică, infarct miocardic, hipertensiune sau
hemoragii ale vaselor capilare (roşeaţa feţei şi a nasului). Alcoolicii beau din ce
148
în ce mai frecvent şi dezvoltă toleranţă. Toleranţa poate duce la dependenţă.

Simptomele care pot apărea în cazul dependenţilor sunt: tremur al mâinilor, al
limbii şi pleoapelor; crampe; greaţă; anxietate; iritabilitate. Consumul de alcool
în cantităţi mari în timpul sarcinii poate cauza sindromul alcoolic fetal adică fătul
sau nou-născutul manifestă retard mintal sau malformaţii ale craniului, ale feţei
sau membrelor.
Cum pot fi reduse şi prevenite efectele cauzate de consumul de alcool:

- Înainte de a bea alcool, mănâncă întotdeauna ceva
- Nu conduce autovehicule dacă ai băut
- Nu te urca în maşină cu cineva care a consumat băuturi alcoolice la volan
- Atunci când bei, nu amesteca băuturile
- Nu combina alcoolul cu alte droguri sau cu medicamente.
7.2.2. Cele 4 faze ale consumului de alcool
1. Consumul experimental
Majoritatea persoanelor experimentează alcoolul. Unii dintre aceştia ajung să
experimenteze efectele plăcute asociate alcoolului. Aceste efecte le întăresc
dorinţa de a continua să bea şi ajung în faza următoare, de consum regulat.
2. Consumul regulat
Persoanele care consumă alcool în mod regulat sunt consumatori sociali. Ei ştiu
cum se vor simţi când consumă alcool şi optează să bea în anumite ocazii. Ei au
un oarecare control în ceea ce priveşte oportunitatea şi cantitatea consumului.
3. Consumul devenit preocupare
A treia fază este preocuparea faţă de alcool. În cazul consumului experimental sau
regulat, persoanele consumă alcool pentru a experimenta efectele plăcute
asociate. În general, ei doresc să se simtă bine,însă, în a treia fază consumatorul
începe să bea pentru a elimina sau diminua anumite efecte neplăcute. De
asemenea, unele persoane dezvoltă o toleranţă fizică la efectele alcoolului, din
cauza căreia organismul începe să simtă nevoia de mai mult alcool pentru a obţine
efectele dorite. Acesta este semnalul cel mai important de avertizare că apare o
problemă provocată de alcool, poate chiar alcoolismul.
4. Dependenţa chimică
Faza finală este dependenţa chimică. În această fază are loc pierderea controlului.
Atunci când o persoană chimic dependentă începe să consume alcool, nimeni nu
poate să prevadă durata sau rezultatele acestui episod sau cantitatea de alcool care
va fi consumată.
149
7.2.3. Pericolul consumului de alcool
Cel mai mare pericol îl reprezintă accidentele petrecute sub influenţa

alcoolului, când consumatorul devine mai confuz iar gândirea şi reflexele sunt
încetinite. Multe din accidentele de circulaţie fatale sunt provocate de consumul
excesiv de alcool. De asemenea, consumul de alcool poate duce la creşterea
delicvenţei juvenile, la crime, la acte antisociale în general. El provoacă probleme
în familie, care în final pot duce la distrugerea căminului; dificultăţi economice,
pierderea creativităţii şi chiar accidente de muncă. Cei care consumă o cantitate
mare de alcool şi ajung în stare de inconştienţă se pot îneca cu propriile
vomismente.
După consumul unei cantităţi mari de alcool poate să apară starea de sevraj
şi deshidratarea organismului; precum şi fenomenul denumit popular
„mahmureală” care se manifestă prin: greaţă, durere de cap, câteodată vomă.
Amestecul dintre alcool şi droguri depresive este un cocktail foarte periculos, care
pune în pericol viaţa.
7.2.4. Efectele asupra organismului
Alcoolul este absorbit în sânge la nivelul mucoasei gastrice foarte rapid,

în 5-10 minute. Efectele lui pot dura câteva ore, depinzând de cantitatea şi ritmul
de ingestie al acestuia. Femeile absorb mai repede alcoolul fiindcă organismul lor
conţine apă în concentraţie mai mică decât bărbaţii. Apa diluează alcoolul şi
astfel, aceeaşi cantitate de alcool va produce efecte diferite în funcţie de greutatea
corporală. Consumul de alcool se măsoară în unităţi. O unitate conţine 8 grame
de alcool pur, acestea fiind conţinute în jumătate de pahar de vin, o jumătate de
sticlă de bere sau jumătate de păhărel de băutură distilată.
După 4-5 unităţi, majoritatea consumatorilor se simt mai puţin inhibaţi
devenind relaxaţi. După 8 unităţi, vorbirea devine dificilă, încâlcită, mişcările
devin necontrolate şi creşte nivelul de excitaţie emoţională a consumatorului.
O cantitate şi mai mare de alcool va produce pierderea echilibrului, vedere
dublă, greaţă, vomă şi senzaţia că „totul se învârte”. La doze şi mai mari poate
apare pierderea cunoştinţei.
Efectele alcoolului depind de numeroşi factori: ritmul de ingestie al

alcoolului, dacă concomitent s-au ingerat şi alimente, greutatea corporală,
personalitatea individului, mediul în care s-a consumat.
Stomac şi intestine. Digestia alcoolului nu începe nici la nivelul
stomacului nici la nivelul intestinelor. O parte din aceste este absorbit la nivel
gastric şi apoi trece în circuitul sangvin. Restul trece în intestinul subţire de unde
este absorbit. În cantităţi mari alcoolul poate afecta mucoasa gastrică şi chiar
laringele. Chiar şi în cantităţi mici, alcoolul creşte secreţia sucului gastric şi
150
stimulează senzaţia de foame. Iritarea constantă a mucoasei gastrice produce

inflamarea cronică a acesteia numită gastrită iar în timp se poate produce ulcerul
gastric.
Consumul concomitent u alimente încetineşte absorbţia alcoolului cu
aproximativ 50%. Mâncărurile grase, cu conţinut crescut de lipide şi proteine,
laptele şi brânza pot proteja pe cel care bea alcool în cantităţi mari de a se intoxica
foarte repede.
Ficatul şi pancreasul. La nivelul ficatului, alcoolul este descompus în
dioxid de carbon şi apă, formă sub care este apoi eliminat din organism. Cantitatea
de alcool pe care ficatul o poate metaboliza / unitate de timp este mică. Consumul
lent şi în doze mici permite ficatului să metabolizeze alcoolul consumat mult mai
eficient decât dacă este consumat într-o singură repriză. Rezultatul va fi un grad
mai mic de intoxicare. Restul alcoolului care nu poate fi metabolizat, circula în
sânge până când ficatul va fi din nou în stare să-l descompună.
Consumul excesiv de alcool afectează ficatul ducând la încărcarea grasă a
acestuia (steatoza hepatică). Dacă persoana respectivă continuă să consume
alcool, ficatul se degradează şi mai mult, ducând în final la ciroză hepatică. Ciroza
este o deteriorare a celulelor hepatice, acestea fiind înlocuite cu ţesuturi grase şi
fibroase.
Afectează de asemenea pancreasul, putând duce la inflamaţia acestuia
(pancreatită).
Creierul. În câteva minute de la ingerare, alcoolul ajunge prin intermediul
sângelui la creier. El acţionează asupra celulelor nervoase, ducând la sedarea şi
deprimarea centrilor nervoşi. El încetineşte activitatea creierului, împiedică
stocarea şi obţinerea informaţiilor din memorie. Poate produce chiar halucinaţii şi
apoplexie.
Deoarece sistemul muscular este coordonat d la nivel cerebral, afectarea
creierului duce la pierderea coordonării musculare şi dezechilibru.
Psihoza Korsakov. Aceasta apare în urma deteriorării creierului datorită
consumului cronic de alcool şi se manifestă prin: confuzie, halucinaţii, paralizii,
pierderi de memorie, etc.
Organe de simţ. Alcoolul poate afecta vederea şi auzul, gustul, mirosul şi
simţul tactil. Această deteriorare poate duce în timp la pierderea coordonării şi a
puterii de reacţie.
Inimă şi vase sangvine. În timp, consumul excesiv de alcool acţionează
asupra inimii ducând la îmbolnăvirea acesteia şi la modificarea tensiunii arteriale.
Sarcină. Consumul de alcool în timpul sarcinii şi alăptării riscă să afecteze
grav sănătatea copilului.
Dependenţă. Consumul de alcool poate duce la dependenţă fizică şi

psihică. Sevrajul brusc poate provoca transpiraţii, tremurături, anxietate şi în
unele cazuri delirium cu halucinaţii terifiante şi convulsii.
151
Deces. Sub influenţa alcoolului poate surveni decesul prin suicid,

accidente, ciroză, pancreatită, intoxicaţii acute printr-o supradoză, etc.
Efectele de scurtă durată ale alcoolului:

- răspunsuri încetinite faţă de mediul ambiant
- scăderea coordonării
- scăderea capacităţii de a gândi limpede
- alterarea memoriei
- vomă
- tulburări de vedere
- risc crescut de accidente
- dificultate de a merge sau de a sta în picioare
- pierderea cunoştinţei
- comă
- deces
Efectele de lungă durată ale alcoolului

- deteriararea ţesutului cerebral
- boli cardiovasculare
- malnutriţia
- scurtarea duratei de viaţă
Intoxicaţia alcoolică acută (beţia)

Stadiul intoxicaţiei alcoolice acute (alcoolemia 0,3-1,5g‰)
Se caracterizează prin: excitaţie psihomotorie, scăderea discernământului
Stadiul ebrios (alcoolemia 1,5-3g‰)
Se caracterizează prin: depresiunea activităţii neuropsihice, ideaţia şi limbajul
devin incoerente, tendinţe megalomanice, scade percepţia, tendinţă la somn,
discernământul devine tot mai precar, confuzie, care îl expune pe subiect la o
diversitate de incidente şi accidente.
Stadiul paralitic (alcoolemia 3-4g‰)
Se caracterizează prin: abolirea reflexelor condiţionate, limbaj neinteligibil,
perturbarea coordonării motorii; intoxicatul cade şi apare un somn profund de
câteva ore, nu îşi mai controlează sfincterele (urinare şi defecare necontrolată).
Stadiul comatos (alcoolemie 4-5‰)
Apariţia reflexelor spinale - necondiţionate (deglutiţie, respiraţie, etc.), pupile
imobile şi mărite, anestezie, scăderea tensiunii arteriale, puls deprimat, respiraţia
rară şi zgomotoasă, scade temperatura corpului, coloraţie vineţie a extremităţilor
(cianoză), transpiraţia profundă. Dacă timp de 12 ore intoxicatul nu şi-a revenit,
survine moartea; în general, la o alcoolemie de 5g‰, decesul apare prin oprirea
respiraţiei.
152
7.3. SUBSTANŢELE TOXICE DIN ŢIGĂRI ŞI TUTUN
7.3.1. Istoric
Tutunul este o plantă care provine din America de Nord şi Sud. Originile
sunt în anii 6.000 înaintea erei noastre când se crede că indienii americani au
început să cultive tutunul.
La începutul erei noastre, indienii americani au început să folosească
tutunul atât în practicile religioase cât şi medicale. S-a crezut că tutunul este un
panaceu universal, folosit la răni şi la combaterea durerii. Mestecatul de tutun se
credea că înlătură durerile de dinţi.
În 15 octombrie 1492, lui Cristofor Columb i s-au oferit pentru prima dată
frunze uscate de tutun, ca dar din partea indienilor americani cuceriţi. Curând
după aceasta, marinarii au adus tutunul în Europa, iar acesta a început să fie
cultivat peste tot pe bătrânul continent.
În timpul Războiului de Independenţă din 1776, culturile de tutun au ajutat
financiar obţinerea independenţei de către americani.
Fumatul ţigărilor a cunoscut o explozie în timpul Primului Război
Mondial, când ţigările au fost numite „fumul soldaţilor”. În 1923 Camel controla
45% din piaţa Statelor Unite, motiv pentru care firma Philip Morris a început să
scoată pe piaţă Marlboro ca ţigară a femeilor, „Uşoară ca luna mai”.
Ca să facă faţă concurenţei, Compania Americană de Tutun,
producătoarea gamei Lucky Strike a scos pe piaţă ţigările sale pentru femei,
câştigând 38% din piaţă. Incidenţa fumatului printre femei şi adolescenţi s-a
triplat în timp scurt, între anii 1925-1935, ca urmare a acestei concurenţe.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), ţigările erau
incluse în raţia soldaţilor. Companiile de tutun au trimis milioane de ţigări
soldaţilor, gratis, iar când aceştia s-au întors acasă, companiile au avut
consumatori loiali.
În timpul anilor 80 a început războiul împotriva companiilor de tutun,
datorită efectelor dăunătoare ale fumatului. Companiile de tutun nu au mai avut
susţinere politică şi au apărut tot mai multe locuri publice unde fumatul a fost
interzis. Recent, au apărut tot mai multe dovezi că industria de tutun avea
informaţii că fumatul este dăunător sănătăţii, dar au continuat să vândă tutun. Sunt
de asemenea dovezi că ele ştiau că nicotina duce la adicţie şi au ascuns aceste
informaţii pentru ca milioane de oameni să devină dependenţi de acest obicei
periculos.
7.3.2. Componentele fumului de ţigară
153
Fumul de ţigară conţine peste 4.000 de substanţe chimice, multe dintre ele
fiind toxice, mutagene, cancerigene şi farmacologic active. Dintre substanţele
toxice care se află în fumul de ţigară amintim:
Cancerigene: hidrocarburile policiclice aromatice şi nitrozaminele
(benzpirenul);
Nicotina: drog adictiv;
Monoxidul de carbon: afectează transportul oxigenului în sânge;
Oxizii de azot: provoacă distrugerea plămânului ducând la emfizem;
Acidul cianhidric: afectează cilii şi plămânul;
Acroleina, amoniacul, dioxidul de azot şi formaldehida: afectează
plămânul;
Metale grele (77 metale grele dintre care: Ni, As, Cd, Cr, Pb) sunt asociate
cu apariţia cancerului;
Substanţe radioactive (Po 210, Na 40, Ra 226, Ra 228, Toriu 228) cu
efect cancerigen.
7.3.3. Efectele fumului asupra sănătăţii
Fumatul activ:
Efecte negative de foarte scurtă durată:
➢ La câteva minute după primul fum:
➢ Ritmul inimii se accelerează
➢ Creşte tensiunea arterială
➢ Ţesutul laringelui devine iritat
➢ Oxidul de carbon intră în sânge
➢ Substanţele cancerigene intră imediat în plămâni
➢ Aerul este poluat
➢ Ochii pot fi iritaţi
➢ Temperatura corpului scade
Efecte pe termen mediu şi lung:

➢ Plămâni:
- fumatul este responsabil pentru 80-90% dintre bronho-pneumopatiile cronice
obstructive prin obstrucţia cronică a căilor respiratorii
- fumatul este responsabil pentru 85% din cancerele bronhopulmonare, pentru
apariţia bronşitei cronice, inflamaţii ale gâtului, nasului şi alte infecţii respiratorii
Efectele pot dura până la 20 de ani de la renunţare.
➢ Inima şi vasele sangvine:
- fumatul este răspunzător pentru 30% din decesele prin boli
cardiovasculare, riscul unui atac de cord fiind de 2-3 ori mai mare la fumători.
154
Monoxidul de carbon din fumul de ţigară creşte nivelul de colesterol din sânge,
care duce în final la depunerea acestuia pe pereţii vasului de sânge.
- fumatul provoacă de asemenea rigidizarea pereţilor arteriali
- nicotina din ţigări creşte tensiunea arterială, ritmul cardiac şi cerinţa de
oxigen a miocardului; provoacă de asemenea constricţia vaselor, ceea ce poate
duce la infarct miocardic
- viteza de coagulare a sângelui este mai mare la fumători, ceea ce duce la
formarea unor cheaguri care pot obstrua vasele sangvine favorizând printre altele
şi apariţia infarctului
Efectele pot dura până la 15 ani de la renunţare.
➢ Cancer:
- fumatul poate duce la apariţia cancerului de buze, limbă, glande salivare,
laringe, faringe şi esofag.
- apariţia cancerului la nivelul stomacului, poate fi de asemenea asociată
cu fumatul
- cancerul de vezică urinară, cel renal, de col uterin şi pancreas; au printre
factorii de risc şi fumatul
- există o relaţie puternică de dependenţă între fumat şi apariţia leucemiei.
➢ Probleme hormonale:
- la femeile care fumează, menopauza se instalează în medie cu 5 ani mai
devreme decât la nefumătoare
- nicotina poate provoca disfuncţionalităţi la nivelul hormonilor implicaţi
în funcţia de reproducere; la bărbaţii fumători este scăzută mobilitatea
spermatozoizilor
- creşte riscul apariţiei osteoporozei, mai ales la femei
➢ Alte efecte:
- eficacitatea medicamentelor este mult redusă la fumători
- nicotina duce la apariţia gastritelor, ulcerelor gastrice şi duodenale
- procesul de îmbătrânire este accelerat
- la fumători se poate asocia sforăitul şi apneea în timpul somnului
- la nou născuţii proveniţi dintr-o familie fumătoare poate apare moartea subită
- vocea răguşită la femei apare de 17 ori mai frecvent la fumătoare
- apare: pilozitatea facială mai frecventă, îngălbenirea tegumentelor degetelor, a
unghiilor şi impregnarea cu miros de tutun
Fumatul pasiv
Inspirarea fumului de ţigară de către nefumători, într-un mediu în care se
fumează, este la fel de dăunător pentru sănătate ca şi fumatul propriuzis, sau chiar
mai dăunător.
Fumul de ţigară conţine mulţi vapori şi particule, care inhalate sunt
dăunătoare atât pentru fumător, cât şi pentru persoanele din apropierea acestuia.
Când un nefumător se căsătoreşte cu un fumător, riscul de a face cancer pulmonar
şi boli cardiovasculare se dublează pentru nefumător.
155
Copiii şi sugarii sunt foarte uşor afectaţi de fumatul pasiv. Ei pot să

dezvolte alergii, astm bronşic, bronşite cronice, boli cardiovasculare. Mulţi dintre
ei pot să se îmbolnăvească de cancer odată cu înaintarea în vârstă. Copiii care
provin din familii cu părinţi fumători sunt spitalizaţi mai frecvent cu diagnostic
de bronşită sau pneumonii în primul an de viaţă. Prezintă mai multe infecţii
respiratorii acute în primii doi ani de viaţă, fac mai des viroze respiratorii cu tuse
şi expectoraţii şi chiar infecţii cronice ale urechii.
În concluzie: atât fumatul activ, cât şi cel pasiv, provoacă mai multe decese decât:
- consumul ilegal de droguri
- accidentele de circulaţie
- sinuciderile
- tulburările mentale
- SIDA
şi acţionează încet dar sigur, efectele fiind resimţite în timp.
7.3.4. Nicotina este un drog
➢ Nicotina este unul din cele mai des folosite droguri psihoactive, după
alcool.
➢ Fiecare ţigară aduce câte 3-8 mg de nicotină.
➢ Dependenţa de nicotină apare atunci când o persoană are nevoie
compulsivă (necontrolabilă) psihică şi fizică să fumeze.
➢ Cantitatea şi frecvenţa consumului de nicotină creşte datorită instalării
toleranţei (ex.: o persoană care fumează un pachet pe zi va ajunge să
fumeze 2 pachete pe zi).
➢ Persoanele dependente de nicotină nu reuşesc să renunţe datorită
fenomenului de sevraj, acesta constând în: stare de rău, scădere în greutate,
iritabilitate, tremurături la nivelul extremităţilor. Aceste fenomene pot să
apară la câteva ore după ultimul fum de ţigară şi pot dura până la o
săptămână. Drept urmare, eşecurile în dorinţa de a renunţa la fumat sunt
frecvente.
➢ Cantitatea de nicotină care ajunge la nivelul plămânului este absorbită în
proporţie de 90%. Moleculele de nicotină acţionează la nivelul fiecărei
celule a organismului. Aceasta poate creşte salivaţia, creşte cantitatea de
acid şi motilitatea stomacului, creşte frecvenţa bătăilor inimii şi tensiunea
arterială. La nivelul celulelor nervoase, aceasta acţionează ca un stimulent
psihomotor inducând starea de alertă, creşte puterea de concentrare, creşte
atenţia şi scade senzaţia de foame.
156
7.3.5. Motivaţia fumatului
Fumatul este o boală care începe în copilărie. Există mai multe motive
datorită cărora poate începe acest obicei dăunător:
➢ Influenţa anturajului joacă un rol important. Fumatul de senzaţia tinerilor
că sunt adulţi, că sunt mai interesanţi, devenind rebeli faţă de generaţiile
mai în vârstă.
➢ Modelul părinţilor este foarte important, copiii luând exemplul părinţilor.
➢ Femeile cred că fumatul le ajută să-şi menţină silueta
➢ Experimental (o ţigară din când în când), dar de obicei experimentul se
transformă în obicei.
➢ Tinerii nu cred că toate efectele fumatului asupra sănătăţii pot fi asociate
cu persoana lor.
➢ Influenţa reclamei asupra tinerilor. Fiecare dintre marile companii
producătoare de ţigări vehiculează imagini ce sugerează bună dispoziţie,
strălucire, sexappeal, distracţie, oferite de modele care promovează marca
respectivă.
Pe de altă parte:
➢ Specialiştii avertizează asupra pericolelor fumatului
➢ Reclamele la ţigări nu prezintă riscurile acestui obicei
➢ Foştii fumători sunt mulţumiţi că au reuşit să renunţe la acest obicei şi
majoritatea îşi doresc să nu se fi apucat niciodată.
În concluzie: Care este adevărul?

Adevărul este că fumatul este un obicei dăunător care afectează întreg organismul.
În România:
- nr. bărbaţilor care fumează este de 3 ori mai mare decât nr. femeilor fumătoare
- pe locul I se află tinerii cu vârsta între 25-44 ani
- pe locul II adolescenţii cu vârsta între 15-24 ani
- pe locul II persoanele peste 65 ani
- nr. tinerilor care încep să fumeze din ce în ce mai fragedă este în creştere
7.3.6. Mijloace terapeutice împotriva fumatului
▪ În ajutorul persoanelor care doresc să renunţe la dependenţa de nicotină

dar nu reuşesc, există posibilitatea (cu suport şi asistenţă din partea
personalului calificat), înlocuirii ţigărilor cu anumite produse cum ar fi:
▪ Guma de mestecat cu nicotină. Apărută pe piaţă în 1984, această gumă
conţine 2mg nicotină/bucată faţă de 6-8 mg într-o ţigară. Nicotina se
absoarbe mai lent sub formă de gumă (90% în 20-30 de minute) şi se
indică folosirea timp de 3-6 luni. După 1 an de tratament asociat şi cu alte
157
metode de terapie, 30% au reuşit să renunţe la fumat. O importanţă

deosebită o are psihoterapia şi consilierea din partea medicilor, fără
aportul acestora, succesul fiind scăzut.
▪ Plasturele cu nicotină. A apărut în 1990; se lipeşte pe piele şi are un
conţinut de nicotină mai scăzut decât ţigara. După 1 an de tratament 20%
din cei trataţi reuşesc să renunţe la fumat.
▪ Spray-uri nazale cu nicotină.
▪ Fumatul rapid. Este gândit pentru a sensibiliza organismul cu efectele
negative ale fumatului. Se fumează, contra cronometru, 3 ţigări inspirând
cât mai adânc fumul de ţigară până apare starea de rău. Fumatul rapid este
eficient în combinaţie cu alte terapii.
▪ Sensibilizarea deghizată. Înseamnă asocierea fumatului cu stimuli
negativi cum ar fi starea de rău, voma şi greaţa.
▪ Terapii alternative: hipnoza, acupunctura, fitoterapia, hidroterapia şi
nutriţia.
10 MOTIVE CA SĂ TE LAŞI DE FUMAT:
1. Dacă alţii au putut, poţi şi tu.

2. Fumatul nu-ţi rezolvă problemele.
3. Economiseşti bani dacă nu mai cheltui pentru ţigări
4. Fumatul este tot mai puţin tolerat în public.
5. Economiseşti bani de medicamente şi medic
6. Te-ai săturat de tusea şi expectoraţia zilnică
7. Poţi să îmbolnăveşti persoanele dragi din jurul tău
8. Chimioterapia nu este ceva ce îţi doreşti
9. Nu ai vrea să trăieşti depinzând de tubul de oxigen
10. Fumatul te ucide, renunţarea la fumat îţi prelungeşte viaţa.
7.4. Intoxicaţia cu metale grele
Deoarece în cazul intoxicaţiei cu metale grele apar semne distinctive

nivelul cavităţii orale, acest tip de intoxicaţie este tratat într-un capitol separat.
158
8. Intoxicaţia cu metale grele.
Ultimele decenii ale secolului XX au fost caracterizate printr-o dezvoltare

vertiginoasă a ştiinţei şi a tehnicii; fapt care a determinat transformări majore în
condiţiile de muncă şi de viaţă ale colectivităţilor umane. Aceste transformări s-
au reflectat puternic şi în starea de sănătate a diverselor comunităţi umane, care
au fost dominate de tablourile morbide caracteristice acestei noi societăţi
moderne. Noxele chimice din industrie au determinat creşterea numărului
diverselor afecţiuni care prezintă manifestări caracteristice şi l ninelul cavităţii
orale.
Expunerea la o noxă chimică cu un grad înalt de toxicitate, poate produce
după o perioadă relativ scurtă, un răspuns acut sub forma unei intoxicaţii acute;
iar expunerea la nivele inferioare ale aceleiaşi noxe pentru o perioadă îndelungată
poate produce un răspuns cronic de tipul intoxicaţiei cronice sau bolii
profesionale.
Mecanismul de acţiune al toxinei este variat. Acest mecanism poate fi:
- enzimatic primar;
- imunobiologic;
- neurohormonal.
Substanţa toxică ajunsă în organism, tulbură funcţiile generale prin
diverse reacţii, producând totodată şi modificări ale mecanismelor de: oxidare,
reducere, hidroliză, conjugare cu substanţe proteice şi neproteice, formare de
compuşi noi. Această substanţă toxică poate fi eliminată pe diverse căi:
- bilă;
- fecale;
- urină;
- vărsături;
- secreţie sudorlă;
- salivă.
159
Uneori substanţele toxice se pot depozita în organele vitale: ficat, rinichi,

dar şi în oase, dinţi, piele, producând simptome caracteristice. Manifestările
caracteristice la nivelul cavităţii orale îmbracă un aspect polimorf, dar există unele
semne caracteristice tuturor intoxicaţiilor cronice cu metale, care atenţionează
medicul dentist asupra posibilităţii existenţei unei afecţiuni. Aceste manifestări
sunt reprezentate de:
- stomatite;
- lizereuri gingivale de diverse colori;
- parodontopatii cronice, etc.
Uneori intoxicaţia se poate traduceprin fenomene deosebit de grave, cu
perturbarea unor funcţii ale sistemului stomatognat şi cu grave afecţiuni interne.
Dintre factorii de risc, cei mai frecvent întâlniţi sunt următorii:
8.1. MERCURUL
Mercurul este un metal din blocul D al metalelor din sistemul periodic

fiind unul din cele 6 elemente lichide la temperatura camerei (mercurul, galiul,
cesiu, franciu, rubidiu-metale- si bromul-nemetal). Este un metal fluid alb-
argintiu întâlnit atât în rocile vulcanice şi sedimentare, cât şi sub forma minereului
cinabar (sulfid de mercur). El este neesenţial pentru procesele biologice şi toxic
pentru toate organismele. In mod obisnuit mercurul în forma organică nu este
întâlnit în mediul industrial.
Este utilizat pe scară largă în industrie la fabricarea diverselor aparate
(termometre, barometre, manometre); în industria extractivă, chimică, industria
fungicidelor, explozibililor şi farmaceutică pentru prepararea unor medicamente
cum sunt: diureticele mercuriale, unguentele cu mercur, etc.
Intoxicaţia cu mercur se mai numeşte şi hidrargirism.
Intoxicaţia acută sau cronică cu mercur afectează rinichii, SNC şi tractul
gastrointestinal.
Triada simptomatică în intoxicaţia cu mercur este următoarea: disfuncţii
articulare, perturbarea activităţii musculare şi îngustarea câmpului vizual.
Expunerea cronică la formele metalice şi anorganice ale mercurului determină
nervozitate, tremor şi iritaţia mucoaselor. Intoxicaţia cu mercur anorganic este
asociată în principal cu efecte periferice: gastroenterita şi nefrita tubulară, pe când
expunerea la compuşii organici afectează în principal SNC, fiind posibile leziuni
severe şi ireversibile. Intoxicaţia cronică cu mercur anorganic este o boală
profesionala ce afectează în special minerii şi muncitorii din topitorii. Cea mai
obisnuită sursă neindustrială de intoxicaţie cu mercur este consumul de peşte
contaminat cu metil-mercur. In cazul expunerii profesionale, limita biologică
tolerabilă (LBT)=10 μg/L sau 35 μg/g creatinina.
160
Mercurul intra în componenţa tiomersalului cu rol in conservarea

vaccinurilor, fiind speculat recent în apariţia autismului la copii. De asemenea, se
găseşte in componenţa picaturilor pentru ochi, nas sau urechi şi în diverse
preparate antiseptice, diuretice sau laxative. Mercurul nu prezintă toxicitate în
forma insolubilă (ca sulfură), ci doar în formă solubilă, sub formă de cloruri sau
monometilmercur (CH3Hg+). Datorită formei cationice, acesta poate reacţiona cu
alţi anioni, printre care si gruparea -SH din structura cisteinei cu care formează
legături covalente.
Prin ingestie, metilmercurul se absoarbe rapid la nivel gastrointestinal
formând complecşi stabili cu cisteina, fiind astfel greu de eliminat din organism.
Acest complex va fi recunoscut de către metionina (aminoacid cu rol transportor)
şi trece cu usurinţă prin bariera hematoencefalică şi prin placentă, cauzând
toxicitate fătului. Studiile recente arată că, după naştere, copii vor avea un IQ
scăzut, deficit de atenţie şi memorare şi probleme în vorbire. S-au înregistrat şi
efecte teratogene în cazul copiilor născuţi de femei expuse la vapori de mercur.
La adulţi, metilmercurul provocă afecţiuni cardiovasculare şi boli
autoimune. In general, intoxicaţia apare în urma absorbţiei prin piele sau prin
inhalarea vaporilor. Cea mai ridicată toxicitate o au compusii organici
(metilmercurul si dimetilmercurul) care pot provoca intoxicaţii acute sau cronice.
Mercurul afectează sistemul nervos central, sistemul endocrin, rinichii, gingiile şi
dinţii. Prin expunerea prelungită la vapori de mercur, au loc distrugeri la niveul
sistemului nervos şi în final moartea. La copii afectează dezvoltarea normala a
nervilor, inhibând formarea mielinei prin legarea de proteine.
In intoxicaţia cu mercur se administreaza ca antidot dimercaprol sau D-
penicilamina, substanţe ce captează şi elimină mercurul. In otrăvirea cu mercur se
foloseste terapia cu chelaţi si cu acid lipoic, vitamina C si EDTA. Unele dintre
efectele toxice ale mercurului sunt partial sau chiar total reversibile, dar doar in
intoxicaţiile acute
Efectele toxice ale compuşilor mercuriali anorganici asupra unor ţesuturi
ale cavităţii orale sunt cunoscute de mult timp. Leziunile se întâlnesc la nivelul
parodonţiului, mucoasei, glandelor salivare:
- Parodontopatia mercurială afectează atât parodonţiul de înveliş cât şi cel de
susţinere în egală măsură. Tabloul clinic evidenţează un lizereu gingival de
culoare albastru negricios cu reflexe violete. Prodontopatia este precoce şi gravă,
mergând până la edentaţie şi este asociată cu hemoragii importante.
- Stomatita mercurială (stomatita Fourier) are forma ulcero-necrotică gravă şi este
precedată de o senzaţie de arsură şi gust metalic. Poate îmbrăca trei forme clinice:
- forma congestivă (predominant în jurul cariilor şi resturilor
radiculare);
- forma catarală;
- forma ulceroasă.
- Glosita mercurială: limba este mărită în volum, saburală, se poate observa
amprenta dinţilor pe marginile ei laterale.
161
- Leziunile glandelor salivare sunt traduse prin: hipersalivaţie, gust metalic

neplăcut, uneori sialoreea mergând până la udarea pernei în timpul somnului.
La toate acestea se adaugă şi suferinţele organelor interne: celafee,
ameţeli, hiperexcitabilitate cerebrală, tulburări digestive, enterocolite, nefrite şi
chiar insuficienţă renală.
Toxicitatea mercurului diferă în funcţie de doză şi de starea de
receptivitate a organismului. În general se cunosc trei căi de pătrundere în
organism:
Calea respiratorie: principala poartă de intrare pentru muncitorii din
mediul industrial. Particolele sub formă de aerosoli pot fi uşor inhalate, primul
contact fiind la nivelul mucoasei nazale, după care ajung repede în circulaţia
sangvină;
Calea digestivă: mai rar întâlnită, este posibilă la muncitorii care se
alimentează cu mâinile murdare. În stomac, mercurul se combină cu acidul
clorhidric rezultând clorura de mercur, substanţă cu efecte toxice la nivelul tubului
digestiv. Dacă aportul de mercur nu este prea mare, iar ficatul este integru din
punct de vedere funcţional, atunci el îl reţine şi îl neutralizează. În caz contrar,
ajunge în circulaţie şi se depozitează în diferite organe.
Calea cutanată: a fost observată în cazul tratamentelor dentare cu
amalgam, la medici şi asistente; precum şi la bolnavii care erau supuşi unor
terapii cu pomezi care conţineau mercur. Substanţa toxică trece prin porii
glandelor sebacee, prin leziuni tegumentare şi apoi este absorbită în sânge. În
cabinetul de medicină dentară mercurul pătrunde: în piele in timpul stoarcerii
amalgamului între degete pentru eliminarea excesului (această metodă nu se mai
practică deoarece în prezent se utilizează mănuşi şi dispozitive speciale:
amalgamatoare pentru obţinerea amestecului de pulbere-mercur), în timpul
curăţirii mojarului sau a particolelor cazute pe măsuţa de lucru; dar poate pătrunde
şi pe cale respiratorie în timpul lustruirii obturaţiilor de amalgam.
În mod normal, mercurul se elimină prin urină şi materii fecale lent, de la
4 luni la un an după încetarea lucrului cu mercur. Cantităţi mai mici se elimină
prin salivă, parodonţiu, glande sudoripare, glanda mamară. Ajuns în organissm pe
diferite căi, se acumulează treptat în anumite ţesuturi. Metabolizarea excesului
este compatibilă cu starea de sănătate atâta timp cât nivelul nu este prea mare.
Acest nivel prezintă variaţii de la un individ la altul şi este expresia reactivităţii
fiecărui orgnism în parte. Sărurile anorganice se depun în rinichi, ficat, splină; iar
cele organice au o afinitate pentru sistemul nervos central.
8.2.. PLUMBUL
162
Intoxicaţia cronică cu plumb, numită şi saturnism sau “colica pictorilor”,

este determinată de creşterea nivelurilor serice de plumb pentru mai multe luni
prin expunere continuă sau repetată la doze relativ mici.
Plumbul nu are un rol fiziologic în organism. Astfel, acumularea sa în
ţesuturi va determina un spectru larg de manifestări, cu afectare la nivelul
întregului organism, efecte nocive observate chiar la niveluri serice mici.
Istoric:
Plumbul a fost pentru prima dată extras din minele din Asia Minor (Turcia
de astăzi) în jurul anului 6500 î.H., cel mai vechi obiect confecţionat din plumb a
fost descoperit pe locul oraşului antic Anatolia. Nicander din Colophon, poet,
filolog şi medic grec, este cel care descrie primul caz de anemie şi colică
abdominală induse de plumb în 250 î.H. In etiologia gutei, o patologie descrisă
frecvent în cadrul aristocraţiei romane, era incriminat şi plumbul din alimente sau
apă contaminate, din vasele de gătit sau din vin. Acetatul de plumb era folosit ca
îndulcitor al vinului, iar guta la consumatorii de vin numita “guta saturnină”.
Aulus Cornelius Celsus, enciclopedist şi medic roman, trecea printre substanţele
toxice şi plumbul în lucrarea sa “De Medicina” (30 d.H.). In aceeaşi perioadă,
Marcus Vitruvius Pollio, arhitect şi inginer roman, face observaţia că apa
transportată prin conducte de plumb nu este sănătoasă.
Cosmeticele de ceruza (carbonat de plumb) de culoare albă, la modă in
secolul al XVI-lea, erau folosite şi de Elisabeta I a Angliei, deşi se ştia că utilizarea
îndelungată determină intoxicaţie cu plumb. In regiunea Devon din sud-estul
Angliei erau descrise încă din 1655 cazuri frecvente de “colică devoniană”.
Doctorul George Baker afirma în 1760 că simptomele sunt aceleaşi cu ale
intoxicaţiei cu plumb şi cerea schimbarea preselor folosite la producerea cidrului
(vin de mere) cu unele care să nu conţină plumb. După ce plumbul nu a mai fost
folosit, fiul doctorului Baker notează in 1818 că nu mai există cazuri de “colică
devoniană”.
Secolul al XIX-lea aduce o data cu revoluţia industrială şi utilizarea
crescută a plumbului şi cu aceasta creşterea numărului de cazuri de intoxicaţii
cronice cu plumb, atât ocupaţionale, cât şi neocupaţionale. Sunt citate în literatură
şi cazuri celebre de intoxicaţie cu plumb. Una din ipotezele privind atacurile de
boală ale pictorului Francisco Goya a fost intoxicaţia cu plumb cauzată de
folosirea zilnică a vopselelor pe bază de plumb. Despre George Frideric Handel
se crede că suferea de gută de origine saturnină, fiind incriminat ca origine a
intoxicaţiei consumul de vin păstrat în recipiente de plumb. Argonne National
Laboratory a realizat in 2005 analiza chimică a fragmentelor osoase ale craniului
marelui compozitor Ludwig van Beethoven şi s-au găsit doze toxice de plumb.
Epidemiologie:
Cel mai frecvent, cazurile de intoxicaţie cu plumb apar in cazul expunerii
ocupaţionale (producerea de baterii ce conţin plumb, vopsele pe bază de plumb,
construcţii, mine de exploatare a plumbului, aparate electrice, benzină cu conţinut
de plumb, repararea automobilelor, etc.). Pentru expunerea non-ocupaţională au
163
fost incriminate activitaţile de renovare a locuinţelor, utilizarea armelor de foc,

plaga împuscată, hobby-urile ca olăritul, utilizarea unor remedii naturiste,
consumul de lichide sau alimente contaminate. După ce pătrunde în organism,
plumbul determină afectarea funcţiilor vitale normale şi produce reacţii
patologice. În majoritatea cazurilor intoxicaţia este specifică anumitor profesii. În
topitoriile de metale neferoase, precum şi în fabricile de prelucrare a plumbului,
creşte concentraţia acestuia în aer dar şi în solul din apropiere şi în alimentele care
provin din acea zonă.
Calea de pătrundere în organism cea mai frecventă şi cea mai periculoasă
este cea respiratorie.
Căile: digestivă şi cutanată sunt foarte rare.
De la locul de absorbţie, plumbul sub formă de complex solubil ajunge în
sistemul circulator. O parte este depozitat în os, mai ales în epifizele oaselor lungi
şi în traveele osoase. Acest fapt prezintă o importanţă deosebită în explicarea
proceselor patologice care se pretec în osul alveolar.
Fiziopatologie si manifestari clinice:
Impactul intoxicaţiei cu plumb asupra stării de sănătate prezintă un spectru larg
de manifestări, de la schimbări subtile, subclinice, la manifestări simptomatice şi
intoxicaţii care ameninţă viaţa. Plumbul poate ajunge în organism prin plămâni,
tract gastro-intestinal sau tegument. Astfel, plumbul poate fi absorbit după
inhalarea de praf sau funingine contaminate cu particule de plumb. Absorbţia din
tractul gastro-intestinal este dependentă de factori ca timpul de tranzit gastro-
intestinal, statusul nutriţional, mărimea particulei, vârsta. Deficienţa nutritională
de fier sau calciu, dieta hipocalorică sau cea bogată în grăsimi pot determina
cresterea absorbţiei plumbului. In general, numai o treime din plumbul ingerat
este absorbită, iar prin tegument poate fi absorbit numai plumbul organificat.
Au fost descrise cazuri de intoxicaţie cronică cu plumb la persoane care
au suferit plăgi împuşcate, contaminate cu pulbere de plumb sau care au un glont
restant în organism. Atunci cand glonţul este localizat în ţesut moale, el va fi
eliminat prin procese inflamatorii, dar atunci când rămâne într-o regiune bine
vascularizată periarticulară, poate determina prin absorbţie lentă intoxicaţie
cronică cu plumb. Plumbul absorbit este rapid excretat mai ales renal, dar într-o
proporţie mică şi hepatic, prin bilă. Eliminarea urinară de plumb depinde de fluxul
renal şi rata filtrării glomerulare, fiind direct proportională cu valorile lor.
Plumbul care nu este excretat este distribuit iniţial în sânge, unde aproximativ
99% din plumb se asociaza eritrocitelor, iar restul de 1% ramane ca plumb seric
liber. Din sânge, plumbul difuzează apoi în ţesuturi moi (incluzând rinichi, ficat,
creier, maduva osoasă), iar apoi în ţesutul osos, unde găsim 90-94% din plumbul
total din organism. Plumbul din ţesutul osos are un timp de înjumătăţire de zeci
de ani, iar factorii care contribuie la demineralizare (sarcina, lactaţie, menopauză,
imobilizare), cresc eliberarea de plumb din ţesutul osos.
Nefrotoxicitatea apare frecvent în intoxicaţia cu plumb, deoarece renal se
excretă cea mai mare parte a plumbului prin filtrare glomerulară şi secreţie
164
tubulară. Plumbul este absorbit în celulele tubulare proximale, unde se leagă la

proteine specifice. Nefropatia cronică indusă de plumb se poate manifesta prin
fibroză interstiţială lent progresivă. In nefropatia la plumb s-a observat ca excretţa
acidului uric este la valori mai mici decât cele prezise de nivelul ratei filtrării
glomerulare. Unele studii au arătat creşterea reabsorbţiei şi scăderea secreţiei de
acid uric, explicând astfel prevalenţa crescută a gutei. Alte mecanisme implicate
în etiologia gutei în cadrul intoxicaţiei cu plumb sunt alterarea metabolismului
purinic şi creşterea metabolismului nucleoproteinelor.
Plumbul afectează membranele celulare eritrocitare şi interfereaza cu
enzimele implicate în sinteza hemoglobinei, în intoxicaţia cu plumb fiind descrise
clasic anemia hipocromă microcitară şi eritrocitele cu punctaţii bazofile.
Encefalopatia saturnină cuprinde un spectru larg de manifestări puţin
caracteristice, de la astenie, apatie, agresivitate, modificări ale ritmului
nictemeral, pierderea libidoului, anxietate, cefalee, iritabilitate la manifestări
severe (cefalee şi vărsături, letargie, ataxie, comă).
Plumbul poate determina şi neuropatie periferică axonală, cel mai frecvent
implicând neuronii motori, afectarea fiind mai importantă la membrul superior
dominant. Plumbul determină contracţia musculaturii netede a tractului
gastrointestinal, manifestată clinic prin anorexie, greaţă, vărsături, dureri
abdominale severe, colicative (“colica saturnină”), diaree sau constipaţie.
Au fost observate şi efecte negative asupra funcţiei de reproducere,
manifestate la femei prin scăderea fertilităţii, tulburări menstruale, avorturi
spontane, greutate mică la naştere, creşterea mortalităţii infantile.
În rezumat, tabloul clinic al intoxicaţiei cronice cu plumb (intoxicaţia

saturnină) manifestă prin:
- sindrom asteno-vegetativ;
- sindrom digestiv: colica saturnină
- sindrom pseudoreumatic: altralgii
Manifestorile orale constituie un semn precoce şi greu de recunoscut.
Plumbul acţionează asupra mucoasei orale, glandelor salivare şi asupar aparatului
dento-maxilar. La nivelul cavităţii orale întâlnim următoarele manifestări clinice:
- Parodontita saturniană;
- Stomatita saturniană cu lizereu gingival caracteristic: pigmenţi de culoare
cenişie cu reflexe albăstrui, localizate pe marginea liberă a gingiilor;
- Halenă fetidă datorită eliminării plumbului prin salivă;
- Gust metalic dulceag datorită unei hiperestezii gustative şi acţiunii directe a
plumbului asupra papilelor gustative;
- Limbă saburală;
- Depozite de tartru bogat în plumb datorită precipitării metalului sub acţiunea
hidrogenului sulfurat eliberat de bacterii, rezultând sulfura de plumb;
- Osul alveolar prezintă depozite de plumb în traveele osoase, cu apariţia
fenomenului distrofic;
165
- Glandele parotide tumefiate.

Cercetările clinice au arătat că o condiţie importantă în depozitarea
metalului în diversele componente ale sistemului stomatognat este lipsa igienei
orale asociată cu prezenţa leziunilor carioase, a resturilor radiculare, a lucrărilor
protetice necorespunzătoare. Metalul depus în diverse ţesuturi prezintă o spină
iritativă pentru sistemul nervos, cu instalarea tulburărilor neurotrofice care
slăbesc rezistenţa locală şi cea generală. Expunerea cronică la plumb determină
nefropatie interstiţiala progresivă, manifestată ca proteinurie uşoara-moderată.
Mai mult de 90% din cantitatea de plumb din organism se află depozitată la nivel
osos, de aceea determinarea continutului de plumb la nivel osos ar putea fi utilă.
Tratamentul: Prima şi cea mai importantă masură este scoaterea din
mediul cu plumb; sursa de contaminare trebuie sa fie identificată şi indepartată.
Este necesară asocierea unei diete adecvate caloric, cu un continut eficient de
calciu, zinc şi fier. Tratamentul principal în intoxicaţia cronică cu plumb este
terapia chelatoare. Agenţii chelatori de metale grele conţin grupări sulfhidril care
leagă plumbul, formând un complex ce este excretat renal sau hepatic.
8.3. CUPRUL
Cuprul a jucat un rol însemnat în istoria civilizaţiei omeneşti, fiind primul

metal fabricat pe scară mai mare si utilizat pentru scopuri practice. Cuprul era
cunoscut şi el din cea mai veche Antichitate şi aproape sigur imediat după aur şi
argint. Dar în vreme ce primele două aveau la început utilizări în confecţionarea
podoabelor şi ca mijloc de schimb, apariţia cuprului, mult mai dur şi mai ieftin,
şi-a putut extinde utilizările şi la fabricarea armelor şi a diferitelor ustensile (în
special pluguri), făcându-se astfel un salt important în istorie.
Este un component esenţial al unor sisteme implicate în producerea
hemoglobinei, metabolismul glucidic, biosinteza catecolaminelor şi formarea
legăturilor încrucişate între fibrele de colagen, elastină şi keratină din fibrul de
par. Deficitul de cupru determina anemie, neutropenie şi tulburări de creştere, în
special la copii. Aportul de cupru se realizează în principal prin dietă; absorbţia
sa se efectuează cu usurinţă, dar este limitată de mecanismele homeostatice după
atingerea necesarului. După absorbţie, cuprul este legat de albumină şi
ceruloplasmine, iar apoi este depozitat în ficat şi mai puţin în rinichi. Principala
cale de eliminare a cuprului este cea biliară, excreţia urinară fiind mică.
Boala Wilson este o afecţiune autosomal-recisivă caracterizată prin
perturbarea homeostaziei normale a cuprului: alterarea excreţiei biliare a cuprului,
retenţia excesivă a cuprului în ficat, scăderea concentraţiei ceruloplasminei şi
creşterea excreţiei urinare a cuprului. Clinic se manifestă prin leziuni hepatice,
renale, neurologice, corneene şi anemie hemolitică.
166
Sindromul Menkes este o afecţiune multisistemică letală, asociată cu

simptome neurodegenerative şi anomalii ale tesutului conjunctiv, care are drept
cauză deficitul uneia sau mai multor enzime dependente de cupru.
Inhalarea cronică a particulelor de cupru care se formează în cursul diverselor
procese de prelucrare (metalurgie, placarea obiectelor cu cupru, sudură) poate
determina greaţă, vărsături, hepatomegalie, manifestari neurologice. Expunerea
acută conduce la iritaţia căilor respiratorii superioare, febră şi dureri musculare.
Concentratia cuprului seric plasmatic reflectă atat cuprul legat de ceruloplasmina
cât şi cuprul liber legat mai slab de albumină sau peptide circulante mici.
Ceruloplasmina este un reactant de fază acută şi, deoarece această proteină leagă
o cantitate mare de cupru, atât cuprul seric, cât şi ceruloplasmina cresc în
condiţiile asociate cu inflamaţie (ex. poliartrita reumatoidă), sarcină şi tratament
cu estrogeni. Pe de altă parte, nivelul cuprului seric scade în afecţiuni însoţite de
hipoproteinemie: nefroză, malnutriţie, malabsorbţie, fără să reflecte neaparat
reducerea depozitelor hepatice de cupru. De asemenea, se mai inregistrează o
scădere a cuprului seric în cursul tratamentului cu ACTH, glucocorticoizi şi
valproat.
1. In deficitul nutritional cuprul seric, ceruloplasmina, cuprul urinar şi cel hepatic
sunt scăzute.
2. In sindromul Menkes cuprul seric, cel hepatic şi ceruloplasmina sunt scăzute,
cu creşterea cuprului urinar.
3. In intoxicaţia acută, cuprul seric ajunge la valori foarte ridicate, ceruloplasmina
şi cuprul hepatic sunt in limite normale, iar cuprul urinar este crescut.
4. In intoxicaţia cronică cuprul seric, cel urinar şi ceruloplasmina sunt crescute,
iar cuprul hepatic ajuge la valori foarte mari.
5. In Boala Wilson cuprul seric este de obicei normal, ceruloplasmina de obicei
scăzută, iar valorile cuprului urinar si hepatic sunt foarte mari.
6. In stări inflamatorii, fumat, sarcină şi administrarea de estrogeni cuprul seric şi
ceruloplasmina ajung la valori foarte ridicate, pe cand cuprul urinar şi cel hepatic
sunt in limite normale.
Există posibilitatea apariţiei unor intoxicaţii profesionale cu compuşi

organo-fosforici folosiţi ca insecticide şi fungicide. Odată pătruns în organism,
acest compus se poate depozita în creier şi ficat determinând:
- tulburări de tonus;
- tremurări;
- cataractă;
- tulburări vegetative;
- astenie.
Manifestările orale constau în:
- apariţia unui lizereu gingival de culoare vânăt verzui, precum şi o colorare
asemănătoare a dinţilor şi leziunilor erozive ale smalţului;
167
- parodontopatii marginale cronice superficiale şi profunde datorită acţiunii toxice

a cuprului asupra vasomotricităţii circulaţiei parodontale;
- gingivite;
- gust metalic caracteristic atribuit gradului scăzut de igienă orală
8.4. BISMUTUL
În cantităţi ce depăşesc limita admisă, bismutul şi sărurile lui pot provoca

în primul rând afecţiuni ale rinichilor. Dozele mari pot fi chiar letale. În industrie
este considerat unul dintre cele mai puţin toxice dintre metalele grele. Intoxicaţii
acute şi chiar letale, pot avea loc prin: injectarea unor doze mari în cavităţile
închise ale corpului (când este folosit ca medicament) şi prin aplicarea
indelungată pe arsuri (sub formă de compuşi solubili de bismut). Administrarea
bismutului trebuie oprită când apar gingivitele sau când apar ulceraţii stomacale
serioase.
Câteva dintre semnele unei posibile intoxicaţii cu bismul pot fi un vag
disconfort al organismului, prezenţa albuminei şi a altor substanţe proteice in
urină, diaree, reacţii ale pielii şi câteodată serioase exodermatite.
Bismutul nu este considerat ca un cancerigen uman şi nu a fost descrisă
toxicitatea bismutului din hrană.
La nivelul cavităţii orale se pot observa următoarele manifestări la
persoanele care prezintă intoxicaţii cu bismut:
- lizereu gingival localizat în special la nivelul coletului frontalilor inferiori, de
culoare cenuşiu – albastră;
- zone de pigmentare pe mucoasa jugală, labială, văl palatin, limbă, de aceeaşi
culoare cu lizereul gingival;
- stomatita bismutică, care poate îmbrăca trei forme clinice: uşoară, ulceroasă şi
foarte intensă.
Semnele generale ale intoxicaţiei cu bismut sunt următoarele:
- astenie;
- cefalee;
- mialgii;
- altralgii;
- sindrom dispeptic;
- eritem facial.
La factorii respectivi se mai pot adăuga: acizii sub formă de vapori din
industria chimică, care pot provoca eroziuni chimice ale smalţului, favorizând
declanşarea proceselor carioase; în industria morăritului şi panificaţiei sunt
cunoscute exploziile decarii la personalul angajat; aşa numita „carie a cofetarului”
la persoanele care lucrează în laboratoarele de cofetărie, patiserie,, în
168
compartimentele de dulciuri ale industriei alimentare, datorită consumului de

zahăr în exces.
Acţiunea acestor factori nocivi este facilitată şi de absenţa igienei orale
corespunzătoare în majoritatea cazurilor.
8.5. METODE DE DETERMINARE A METALELOR TOXICE ÎN

ORGANISM
Surse biologice utilizate pentru analiza mineralelor:

• analiza firului de păr: părul reprezintă modalitatea ce mai potrivită pentru
evaluarea dezechilibrelor minerale şi a intoxicaţiilor. Ea furnizează o evaluare
pe termen lung, este neinvazivă şi permite investigarea interacţiunilor minerale
nutritive/minerale toxice, care pot fi surprinse doar în faza iniţiala de către
celelalte determinări;
• analiza urinii: aceasta arată ce minerale sunt excretate de către organism
în momentul determinării. Furnizează informaţii calitative destul de bune în
cazul în care persoana a fost expusă recent la un mineral toxic (zile-săptămâni),
precum şi cantitative în ceea ce priveşte mineralele excretate.
• analiza sângelui: furnizează informaţii despre ce a fost recent absorbit în
sânge (ore-zile). Nivelurile sanguine sunt independente de cele din ţesuturile de
depozit şi variază şi în funcţie de componenta analizată (plasmă, ser, eritrocite).
Aceste niveluri sunt tranzitorii şi sunt supuse mecanismelor homeostatice care
le menţin într-o plaja îngustă de valori.
Analiza firului de păr, a sângelui sau a urinii?

De mai mult de 30 de ani se studiază utilitatea măsurării concentraţiei
mineralelor în firul de păr, sânge şi urină. Aceste medii biologice reflectă
echilibrul dinamic al organismului. Părul se comportă ca un depozit şi indică
nivelul de stocare al mineralelor de-a lungul timpului. S-au efectuat studii care au
corelat nivelurile mineralelor din firul de păr cu expunerea la noxele din topitorii
sau din mine, corelate cu apariţia bolilor profesionale. Există numeroase studii
publicate despre acurateţea şi eficacitatea testării firului de păr, în special pentru
metalele toxice, cum este mercurul . Agentia de Protecţie a Mediului din U.S.A a
publicat un studiu de evaluare în care au fost analizate peste 400 de rapoarte
asupra analizei minerale. Autorii au concluzionat că părul reprezintă “un ţesut
relevant şi reprezentativ pentru monitorizarea biologică a majorităţii metalelor
toxice” Analiza minerală tisulară este de asemenea utilă prin evaluarea profilului
biochimic, constituind un mijloc de prognostic pentru patologiile viitoare ale
individului respectiv, permiţând iniţierea unui program profilactic sau terapeutic.
Datorită expunerii foliculului pilos pe parcursul creşterii la mediul sanguin,
concentraţia mineralelor din firul de păr reflectă concentraţia acestora din ţesuturi.
169
Analiza urinei poate furniza informaţii importante despre mineralele

toxice, care nu sunt oferite de analiza sanguină. Aceste minerale pot fi stocate în
diferite ţesuturi, unde pot cauza leziuni sau unde pot interfera cu structurile de
depozit (rinichi, oase, ţesut nervos), fără a fi crescute la nivel sanguin. Mineralele
toxice sunt epurate rapid din sânge, de aceea nivelurile lor sanguine pot avea
relevanţă doar o scurtă perioadă de timp. Cadmiul, de exemplu, are o “viaţă”
biologica de peste 10 ani la om. De aceea, depunerea cumulativă a cadmiului
precum şi a altor minerale, poate reprezenta un risc semnificativ.
ANALIZA MINERALĂ TISULARĂ (AMT)
Testarea pacienţilor pentru depistarea deficitelor, exceselor şi

dezechilibrelor minerale devine din ce în ce mai importantă, datorită cantităţii
mari de metale toxice din mediul înconjurător şi dezechilibrelor minerale larg
întâlnite la omul modern secundar dietei necorespunzătoare. Prin testarea firului
de păr, analiza minerală tisulară reprezintă o metodă eficientă şi fidelă pentru
determinarea expunerii pe termen lung la minerale toxice şi a deficitelor de
substanţe nutritive. Utilizând AMT, clinicianul poate depista şi în consecinţă trata
dezechilibrele minerale şi intoxicaţiile care de cele mai multe ori se manifestă
mascat, sub forma sindromului oboselii cronice, depresiei, hiperactivităţii (la
copii), tulburărilor de comportament, încetinirii proceselor de ideaţie, răspunsului
alterat la stres, afecţiunilor cardiovasculare, neurologice, tiroidiene şi altele.
Practicienii au găsit metoda deosebit de utilă în cazurile în care etiologia bolii nu
era depistată sau în cazurile în care existau mai multe cauze sinergice pentru
afecţiunea respectivă.
AMT este una dintre cele mai avansate metode din medicină, cu aplicaţii
în ceea ce priveşte spectrul terapeutic. Cercetările din ultimele trei decade
sugerează că relaţia între concentraţiile mineralelor din firul de păr şi sănătatea
umană este un proces complex, legat de expunerea, absorbţia, şi distribuţia
tisulară a elementelor esenţiale şi toxice. Studiile în ceea ce priveste relaţia dintre
statusul mineral şi tulburările comportamentale, bolile cardiovasculare şi cancer
oferă variante noi, continuând extinderea aplicaţiilor AMT mai departe de
binecunoscuta utilizare în cazul expunerii la minerale toxice.
AMT poate detecta valori ale mineralelor de ordinul: părţi/milion, uneori chiar
/miliard. Simplitatea recoltării şi transportului, fac din AMT o determinare fiabilă
şi convenabilă, iar măsurile luate pentru păstrarea integrităţii esantionului, cum
sunt “camerele ermetice”, garantează acurateţea rezultatelor.
Utilitatea determinării:
Majoritatea coplesitoare a reacţiilor chimice care guvernează procesele
celulare sunt catalizate de către enzime. De cele mai multe ori enzimele necesită
pentru a opera cofactori minerali. Magneziul şi zincul, de exemplu, sunt cofactori
în sute de reacţii enzimatice. Pe de alta parte, mineralele toxice pot interfera cu cu
reacâiile enzimatice şi pot perturba astfel activitatea celulară. Astfel, excesele sau
170
deficitele minerale au un impact semnificativ asupra sănătăţii. Din nefericire,

deficitele minerale sunt foarte frecvente în societatea noastră. Numeroase studii
guvernamentale au raportat deficite minerale multiple la un procentaj mare al
subiectilor. Datorită cantităţii enorme de compuşi toxici utilizaţi în industrie,
mineralele toxice sunt de asemenea larg răspandite, şi dacă nu sunt depistate la
timp, constituie un risc pentru sănătate. Dezvoltarea rapidă a noi tehnologii şi
creşterea riscului de apariţie a noi surse de expunere necesită metode de testare
din ce în ce mai sofisticate.
Expunerea la mineralele toxice utilizate în diferitele procese industriale a
crescut dramatic in ultimii 50 de ani. Aceste toxice pot genera o varietate de
simptome, iar AMT relevă etiologia lor. Părul este utilizat de mult timp pentru
evidenţierea expunerii cronice la metalele toxice în studiile pe animale şi pe
oameni. Deoarece părul este biologic stabil, pot fi efectuate cu acurateţe testări pe
eşantioane vechi de sute de ani. In acest sens eşantioanele de păr prelevate de la
Napoleon au fost testate pentru a dovedi că acesta ar fi fost otrăvit cu arsenic.
Mineralele toxice determinate cu ajutorul AMT
Arsen: Fatigabilitate, cefalee, dermatită, hipersalivatie, hipotonie musculară,
hipopigmentare cutanată, rash cutanat, pierderea părului şi afectarea unghiilor,
anemie.
Cadmiu: Pierderea olfacţiei, anemie, piele uscată, alopecie, hipertensiune,
disfuncţii renale
Plumb: La copii: retard mental, hiperactivitate, învăţare dificilă, tulburări de
comportament. Copii si adulţi: fatigabilitate, anemie, gust metalic, pierderea
apetitului, scădere ponderală, cefalee, insomnie, nervozitate, scăderea vitezei de
conducere nervoasă, posibil disfuncţii de neuron motor
Mercur: Scăderea capacităţilor senzoriale (gustative, vizuale, auditive şi tactile),
gust metalic cu hipersalivaţie, fatigabilitate, anorexie, iritabilitate şi excitabilitate,
psihoze, manie, anemie, parestezii, tremor, lipsa de coordonare, afecţiuni cardio-
vasculare, hipertensiune cu disfuncţie renală.
Actualmente, testarea părului pentru minerale toxice cum ar fi plumbul,
mercurul, cadmiul, arsenicul, este validată ştiinţific. Studiile confirma faptul ca
elementele toxice pot influenta direct comportamentul prin afectarea funcţiei
cerebrale, influenţarea producţiei şi utilizării neurotransmiţătorilor si alterarea
proceselor metabolice. Sistemele neurologic, gastro-intestinal, cardio-vascular si
renal sunt cele mai susceptibile la acţiunea nociva a mineralelor toxice.
Cercetările sugerează că valorile metalelor grele din firul de păr furnizează
o estimare mai bună pentru acumulările pe termen lung decât cele sanguine. Părul
reprezintă un mediu de testare excelent deoarece concentraţiile sunt adesea de 300
de ori mai mare decât cele din sânge sau urină. Deoarece părul stochează aceste
elemente, este un barometru al expunerii precoce, a celei cronice si adesea reflectă
acumulările toxice înaintea apariţiei simptomelor.
Mineralele toxice au efecte negative chiar şi în concentraţii extrem de
mici, însă efectele variază în funcţie de modul şi durata expunerii şi de
171
metabolismul şi capacitatea de detoxifiere a fiecărui individ. Nivelul toxicităţii

acestor elemente şi efectele adverse corespunzătoare variază de la individ la
individ. Expunerea subacută sau cronică poate conduce la o simptomatologie
subtilă sau francă, îndelungată la unii indivizi, şi în special la copii. In special
plumbul şi mercurul au efecte negative asupra copiilor, datorate în parte ratei lor
mari de creştere şi a masei corporale mici. Mineralele toxice interferă cu diferitele
procese enzimatice şi neurologice gradat şi progresiv.
Aluminiul
Aluminiul a fost descoperit de către Friedrich Wöhler în anul 1827. Este
cel mai răspandit metal din natură. Nu se află in stare liberă, deoarece este reactiv,
dar se găseşte în minereurile de bauxită, silicaţii sau oxizii săi: corindon (incolor),
safir, rubin, smarald, smirghel. Este foarte folosit în industrie datorita rezistenţei
sale la oxidare, proprietăţilor mecanice bune si densităţii sale mici. Aluminiul este
folosit in industria aerospaţială, în construcţii, acolo unde este necesar un material
uşor şi rezistent. Are bune proprietăţi electrice.Există legătură între acumularea
aluminiului în organism şi funcţiile neurologice normale. S-a dovedit că la copiii
dislexici există niveluri mai mari ale aluminiului în firul de păr comparativ cu
loturile de control. Şi alte tulburări de comportament la şcolari sunt corelate cu
niveluri ridicate ale acestui element. Există de asemenea o corelaţie între boala
Alzheimer şi valorile crescute ale Al în apa potabilă. La pacienţii cu boala
Alzheimer s-au înregistrat niveluri crescute de Al la AMT, iar la unii dintre aceşti
bolnavi s-a constatat o stabilizare a simptomelor după tratamentul cu chelatori de
aluminiu (desfeoxamină). Scleroza laterală amiotrofică poate fi de asemenea
legată de conţinutul in Al al reţelei de apă potabilă. Cele mai întâlnite surse de
expunere non-ocupaţionale sunt reprezentate:
• de apa potabilă (in special din zonele expuse ploilor acide)
• ustensilele de gătit din aluminiu
• antiacide cu aluminiu (ex. Maalox)
Aluminiul inhiba enzimele ce conţin grupări sulfhidril, aşa încât doze relativ
mici deprimă nivelurile de noradrenalină, serotonină şi acetilcolină. In Uniunea
Europeana, aluminiul este întâlnit sub denumirea de E 173, şi este considerat ca
fiind responsabil de apariţia unor boli ca Alzheimer şi Parkinson, osteoporoză,
boli cardiovasculare. Fiind neurotoxic, Comisia Europeană dezbate posibilitatea
de a fi retras din alimentaţie, mai ales cea a copiilor. E 173 este un colorant întâlnit
mai ales în produse bazate pe cereale, ca pâinea, prăjiturile şi biscuiţii.
Mercurul
Nu s-a descoperit nici un proces metabolic care să necesite mercur. La
concentraţii mari, mercurul produce leziuni hepatice şi renale şi simptome
neurologice aşa cum am precizat anterior. Mercurul din obturaţii poate fi factor
etiologic pentru apariţia sclerozei multiple, deoarece în studiile efectuate,
mercurul din firul de păr a fost identificat ca fiind semnificativ mai crescut la
subiecţii cu scleroza multiplă comparativ cu lotul sănătos. In ultimul timp a
crescut interesul in ceea ce priveşte posibilul efect nociv al mercurului eliberat
172
din obturaţiile dentare din amalgam precum şi al consumului de peşte contaminat

cu mercur. Un studiu care a analizat firele de păr ale unui lot de medici dentişti şi
igienişti dentari din Marea Britanie a arată o concentratie de 2-3 ori mai mare
decat a lotului neexpus. Un alt studiu efectuat pe un lot de medici dentişti şi
asistente dentare, a aratat o relaţie de proporţionalitate între valorile nivelurilor
crescute de Hg urinar şi numărul de obturaţii din amalgam pe care le aveau
subiecţii. Părul este utilizat ca indice al acumulării de Hg in organism, cu condiţia
să nu fie supus contaminării externe ocupaţionale la vapori de mercur
Plumbul
Reprezintă cel mai frecvent metal întalnit in cazul expunerii cronice la
minerale toxice în concentratii mici. Studiile arată ca intoxicaţia cu plumb este
asociată la copii cu deficite funcţionale ale sistemului nervos central, care pot
persista şi în adolescenţă. Plumbul şi aluminiul din firul de păr sunt corelate atât
cu scăderea scorurilor de inteligenţă cât şi a scorurilor de aptitudini şcolare. Un
studiu recent efectuat pe 227 copii şcolari a arătat efectele severe ale Pb asupra
învăţării şi comportamentului. S-a notat o legatură stransă între Pb din firul de păr
şi scorurile la chestionarele referitoare la capacitatea de concentrare şi de
indeplinire a sarcinilor, care indicau un deficit foarte accentuat.Un alt studiu
asupra Pb a arătat o creştere de 7 ori a incidenţei eşecurilor de absolvire a liceului.
Nivelul acceptat al riscului neurotoxicităţii plumbului la copii a scazut în mod
constant în ultima decadă, pe masură ce studii mai sofisticate au demonstrat
efectele nocive ale nivelelor chiar mici de Pb. Un alt studiu a folosit AMT la un
grup de 153 de copii cu afecţiuni neurologice, incluzând hiperactivitate, pierderea
conştienţei şi convulsii de tip epileptic de etiologie neprecizată, comparativ cu un
lot de control. Grupul afectat a prezentat o creştere semnificativă a nivelurilor de
plumb la analiza părului, precum şi o reducere semnificativă a nivelurilor de
magneziu din firul de păr.
Cadmiul
AMT este utilă pentru evaluarea cadmiului la fumătorii şi nefumătorii care
trăiesc în zone fără expunere industrială Fumatul cauzează o creştere
semnificativă a mineralelor toxice in firul de păr, in special a cadmiului,
plumbului si nichelului. Nivelurile urinare ale cadmiului reflectă bine, de
asemenea, rezervele organismului In cele mai multe cazuri, masurarea nivelurilor
urinare este o metoda clinic utilă. Odată ce a fost depăsit pragul renal însă,
nivelurile urinare nu mai reflecta fidel nivelul de Cd din organism. Expunerea la
Cd a fost asociată cu hipertensiunea arterială, iar studiile arată că nivelurile de Cd
din părul hipertensivilor sunt mai mari decât cele ale indivizilor din lotul de
control. Analizând la un lot de bărbati fumatori, nivelul cadmiului din firul de păr
s-a dovedit de asemenea semnificativ crescut şi invers proporţional cu activitatea
Na+/K+ ATP-azei eritrocitare. Aceasta inhibiţie enzimatică a fost notată la
niveluri mult sub cele toxice şi poate deschide orizonturi noi în ceea ce priveste
legatura dintre hipertensiune şi expunerea la cadmiu.
Arsenul
173
Toxicitatea arsenului a fost recunoscută de secole. Simptomele

intoxicaţiei cu arsen sunt variate, incluzând macrocitoza şi neuropatia. Datele
arată că cerealele reprezintă o sursă majoră de arsen în timpul copilariei şi aceste
modificări ale nivelului de arsen în firul de păr la copii corespund introducerii
cerealelor în dietă.
174
9. Asistenţa dentară a pacienţilor de vârsta a treia
9.1. Îmbătrânirea umană
Noţiuni clinice şi fundamentale
Graţie cercetărilor multidisciplinare medicale, sociologice, psihologice,

economice ale procesului de îmbătrânire, gerontologia s-a impus numai în
ultimele decenii ca o ramură a ştiinţei medicale.
Geriatria studiază prevenirea, supravegherea continuă, tratamentul şi
readaptarea în bolile bătrâneţii.
Fundamental în geriatrie este distincţia pe care trebuie să o facem între
îmbătrânire, ca un proces continuu, dinamic; şi bătrâneţe, ca o etapă distinctă în
cursul ontogenezei.
Procesul de îmbătrânire trebuie privit ca o rezultantă a unor fenomene de o
mare diversitate şi o rară complexitate. În ciuda numeroaselor cercetări, esenţa
procesului de îmbătrânire rămâne o necunoscută pentru stadiul actual al
cunoştinţelor noastre.
Îmbătrânirea nu înseamnă numai involuţie, ci şi evoluţie, nu înseamnă
numai o probabilitate crescută a unor raporturi discordante, ci şi noi concordanţe,
noi mecanisme compensatorii, pentru a asigura un echilibru. Ea nu reprezintă
numai pierdere de informaţie, creştere de inerţie, ci şi procese progresive, noi
posibilităţi de autoreglare, compensare şi acomodare.
Gradul de determinare a proceselor care apar în îmbătrânire, oricât de mare
ar fi el, permite diferenţierea de procesele discordante, involutive. În acest
context, aproape nimic nu a scăpat în determinismul îmbătrânirii ca proces,
bătrâneţii ca stadiu.
Două ipoteze par să se contureze în dorinţa de a explica natura procesului

de îmbătrânire:
a) îmbătrânirea "programată" care se explică prin modificările involutive în
sistemele celulare şi subcelulare ale individului ca urmare a unei programări la
nivelul genomului.
b) adepţii "erorii" motivează această ipoteză apreciind că îmbătrânirea este
accidentală, rezultat al unei acumulări de sechele şi leziuni ale ţesuturilor, care
determină pierderea capacităţii de adaptare a organismului.
Sunt luaţi astfel în considerare factorii genetici răspunzători de longevitatea
speciilor, dar şi factorii de mediu care generează multiple variaţii în mortalitatea
speciei umane.
Teoriile genetice, biochimice, structurale, funcţionale, endocrine, nervoase,
celulare şi supracelulare, biocibernetice şi altele, care susţin una sau alta din
175
ipoteze sunt de fapt complementare şi încearcă e un aspect al naturii procesului

de îmbătrânire.
Îmbătrânirea aşa zisă primară, programată, situează în centrul atenţiei acizii
nucleici şi proteinele, componente ale macromoleculelor de AND. Ipoteza
îmbătrânirii celulare, ca urmare a unor schimbări datorate leziunilor AND,
modificărilor progresive care se acumulează la nivelul proteinelor esenţiale
constatate de fotobiologi, suscită în ultimele decenii un interes deosebit din partea
numeroşilor cercetători.
Rezultatele ultimelor studii la eucaryote permit ideea unei corelaţii între
modificările AND şi erorile de reparaţie pe de o parte, şi biologia îmbătrânirii
celulare pe de altă parte.
Hart şi Setlow au urmărit capacitatea de restaurare a fibroblastelor provenite
de la diverse animale şi au ajuns la concluzia că acumularea de anomalii
antrenează modificări ale mecanismelor de transcriere şi translaţie, răspunzătoare
probabil de scurtarea ciclului de viaţă. Restauraţia defectuoasă a AND-ului este
incriminată cu mare probabilitate în explicarea sindroamelor de îmbătrânire
precoce cunoscute în clinică. Epstein şi colab. precum şi Hutchinson-Gilford
constată la un bolnav cu progerie o revenire defectuoasă a AND-ului
fibroblastelor cutanate sau hepatocitelor iradiate cu raze gama, comparativ cu
fibroblastele martore de origine fetală umană. Urmărind leziunile acizilor nucleici
ai fibroblastelor din progerie indusă cu raze gama, Regan şi Seltow apreciază că
acestea sunt artefacte şi nu ar fi vorba de o capacitate redusă de refacere a AND-
ului.
Deşi la ora actuală se cunosc mai multe aspecte ale fotoreactivităţii
enzimatice la microorganisme, cu toate elementele promiţătoare asupra reparaţiei
defectelor AND-ului în xeroderma pigmentosum, o relaţie între reparaţia sau
nereparaţia acestuia şi aspectele de patologie umană, precum şi cu natura
procesului de îmbătrânire, se apreciază a fi încă timpurie.
Cercetători de mare prestigiu în gerontologie admit fie o îmbătrânire a
AND-ului în celulele postmitotice, fie o slăbire a controlului asupra matriţelor de
sinteză a proteinelor, elemente care conduc, în ultimă instanţă, la o scădere a
plasticităţii colagenului. Sinteza de proteine false "non self proteine", ca urmare
a acumulării de erori pe măsura înaintării în vârstă, poate genera reacţii auto-
agresive.
Datele asupra relaţiei dintre homeostazia imunitară şi ciclul ontogenetic,
deşi în număr mic, relevă o diminuare cu vârsta a reactivităţii imunologice. Se
consideră drept o caracteristică a procesului de îmbătrânire, hipofuncţionalitatea
aparatului celular şi umoral al imunităţii, cu pierderea toleranţei înnăscute faţă de
anumite autocomponente şi apariţia unor reacţii autotoxice care conduc la leziuni
tisulare şi degenerative ale îmbătrânirii.
Bătrâneţea se corelează cu hipofuncţionalitatea aparatului celular şi umoral
al imunităţii, care are în vedere capacitatea de răspuns primar, cât şi secundar al
organismului.
176
Scăderea de "non-self" şi "self" se traduce prin diminuarea sau pierderea

toleranţei naturale faţă de propriile componente, aspecte majore ce antrenează
formarea multiplelor complexe antigen-anticorp şi prin reacţii directe şi indirecte
la nivelul organelor şi ţesuturilor şi contribuie la producerea leziunilor
degenerative ale procesului de îmbătrânire.
Paradoxal, la prima vedere, vârsta a treia se caracterizează din punct de
vedere imunologic printr-o discordanţă dintre nivelul scăzut al izo- şi hetero-
anticorpilor, şi cota crescută a reacţiilor autotoxice. Exacerbarea spontană a
proceselor autoimune s-ar produce, după Dameshek, graţie unor mutaţii somatice
sub influenţa factorilor de mediu şi genetici şi conduc la schimbări graduale ale
capitalului antigenic.
Multitudinea teoriilor menite să explice "marele adevăr" al procesului de
îmbătrânire, exprimă stadiul actual al cunoştinţelor noastre, în care cu mare
probabilitate intervin mai multe mecanisme.
Una din faţetele procesului de îmbătrânire este momentul începerii lui şi
recunoaşterea primelor semne clinice de îmbătrânire.
Parhon consideră că deshidratarea este un semn de îmbătrânire. Procesul de
senescenţă (de la latinescul "senescere" = a îmbătrâni), ar începe după unii
cercetători încă din faza embrionară; după alţii odată cu terminarea perioadei de
creştere, sau chiar la apogeul perioadei de reproductivitate. Se poate afirma că
îmbătrânirea este prezentă din primele faze ale vieţii, însă interrelaţia dintre
fenomenele majore ale ontogenezei - care definesc copilăria, adolescenţa,
maturitatea, raportul creştere/îmbătrânire cu totul disproporţionat în primele
decade - face ca stigmatele senescenţei să devină vizibile după un număr mai mare
sau mai mic de ani, în mod obişnuit odată cu începerea celei de-a şaptea decadă
de vârstă.
Caracteristica majoră a procesului fiziologic de îmbătrânire este aspectul
insidios, disarmonic şi asincron la nivelul diferitelor aparate şi sisteme şi chiar
în cadru aceluiaşi ţesut.
Bătrâneţea este un ultim stadiu al ontogenezei, perioadă de evidenţă a
stigmatelor involutive, cere se corelează cu modificări structurale şi funcţionale
ale diferitelor sisteme şi subsisteme; aceste elemente stau la baza dificultăţii de
adaptabilitate a organismului şi constituie caracteristica fundamentală a ultimelor
decade de vârstă.
Vârsta a treia, cum mai este denumită bătrâneţea, trebuie privită ca o
perioadă normală în ciclul ontogenezei, cu o fiziologie proprie, iar lipsa
interferenţei diferitelor noxe patologice ar permite potenţial 2-4 decade în plus de
vârstă.
Restructurările morfologice de vârstă sunt compatibile cu anumite
performanţe, care însă, comparate cu optimul funcţional al adultului, dau un raport
mult mai defavorabil bătrânului, ceea ce a făcut pe unii cercetători să considere
bătrâneţea ca o boală. Gerontologia zilelor noastre refuză să considere bătrâneţea
boală.
177
Practica medicală dovedeşte fiecăruia dintre noi că îmbătrânirea fiziologică

este o excepţie, cea patologică este regula. Vârsta a treia exprimă intricarea
modificărilor involutive cu noxele şi sechelele patologice; ele apar progresiv în
cursul ontogenezei şi scad în grade variabile mecanismele de adaptare. Iată de ce,
procesul de îmbătrânire are un pronunţat caracter individual, un anumit ritm de
desfăşurare. Aceste aspecte definesc şi conturează noţiunile fundamentale de
gerontologie clinică.
Se disting următoarele etape gerontologice:
- 45-59 ani perioada de tranziţie
- 60-75 ani perioada omului vârstnic
- 75-89 ani perioada omului bătrân
- peste 90 ani longevitatea.
Şcoala franceză distinge o perioadă presenescentă, reprezentată de decada a

cincia şi a şasea, iar după vârsta de 60 de ani vorbeşte de o perioadă de senescenţă.
Senilitatea presupune un grad avansat de deteriorare fizică şi psihică, care
necesită supraveghere şi îngrijire continuă.
Şcoala gerontologică italiană în frunte cu gerontologul Greppi, în dorinţa
inventarierii riguroase a stigmatelor îmbătrânirii, consideră că gerontologia şi
geriatria trebuie să se ocupe nu numai de bătrâneţe, ci de o perioadă mult mai
lungă a ciclului ontogenic. Ei disting o vârstă critică între 45-59 ani, perioadă a
unei marcate accentuări a morbidităţii. Vârsta climacterică sau critică, marchează
după această şcoală, începutul unei evidente restructurări morfologice, psihice şi
funcţionale. Menopauza la femeie, alături de gerontoxon, sunt considerate cele
două stigmate sigure de început a îmbătrânirii. Bărbatul este supus şi el unor
marcate modificări somatice, chiar dacă numai la unii se vorbeşte de o vârstă
climacterică. Această perioadă, în limbajul gerontologic italian, este considerată
perioada presenilă, urmată de intervalul 61-71 ani al senescenţei progresive,
perioada manifestărilor clinice a stărilor de pre-boală. Bătrâneţea propriu-zisă
urmează perioadei de după 70 ani.
Cercetările de ikibiologie – termen propus de Parhon si Aslan, prin care
se arată necesitatea stadiului modificărilor de vârstă la toate etapele de viaţă – au
demonstrate că vârsta de 40 de ani poate fi apreciată ca o graniţă, până la care se
constată un maximum funcţional, după care capacitatea funcţiei scade annual cu
0,5 - 1 %. Procesul de imbătrânire diferă mult de la individ la individ, legat de
zestrea genetică, de influenţa factorilor de mediu ecologici, patologici şi face ca
unele persoane să atingă vârsta marilor longevivi în condiţiifizice şi psihice bune,
iar alţii, din contră să prezinte o deteriorare rapidă, precoce. Individul însuşi
prezintă acest asincronism al involuţiei, remarcându-se diferenţe între ţesuturi şi
de la organ la organ. Sunt cunoscute de altfel ţesuturi şi organe tahitrofe ca
ovarele, veziculele seminale şi braditrofe ca pielea, urechea.
178
Îmbătrânirea primară este mai evidentă la nivelul nucleoproteinelor

celulelor ganglionare din sistemul nervos central, al musculaturii scheletice şi al
fibrelor de colagen din ţesutul conjunctiv.
Acestea sunt unele din faptele care au determinat pe gerontologi să
distingă un tip de îmbătrânire fiziologică şi un altul patologic.
Îmbătrânirea fiziologică defineşte îmbătrânirea normală, lentă dar
continuă, asincronă, heterogenă şi permite individului atingerea unor vârste
înaintate în condiţiile unor dificultăţi de adaptabilitate. Îmbătrânirea fiziologică,
biomorfoza – Burger, este cunoscută în clinică şi sub denumirea de ortogerie sau
ortobioză.
Îmbătrânirea patologică, similară stării de boală, presupune o degradare
rapidă, avansată şi imprimă un decalaj între vârsta calendaristică, anografică şi
vârsta biologică.
Particularităţile îmbătrânirii la om sunt generate de elemente proprii ale
dezvoltării onto şi filogenetice ale acestei specii. Dezvoltarea sistemului nervos,
apariţia activităţii psihosociale, apariţia timpurie şi marcată a involuţiei aparatului
cardiovascular, sunt domeniile în care îmbătrânirea umană capătă o importanţă
esenţială, unde sunt prezente şi elementele care o individualizează.
Viteza de derulare a fenomenelor biologice – ritmul de îmbătrânire a
organismului – imprimă o concordanţă sau discordanţă între vârsta anografică şi
starea morfofuncţională, sau vârsta biologică. Orarul de îmbătrânire reprezintă
momentul apariţiei semnelor de îmbătrânire la nivelul ţesuturilor, organelor sau
individului în ansamblul său.
În cursul îmbătrânirii cu profil patologic, viteza accelerată a ritmului,
imprimă acesteia un caracter precoce şi devine manifestă în decada a cincia şi a
şasea, sau un ritm accelerat, în decadele vârstnicului şi a bătrânului.
Tipul de îmbătrânire umană preocupă pe mulţi cercetători gerontologi, şi
constituie aspectul esenţial pentru tratamentul profilactic al tratamentului de
involuţie. Încercările de prelungire fenotipică a traiectoriei programului
ontogenetic vor avea reuşite pe măsura unei mai bune cunoaşteri a raporturilor,
concordanţelor şi discordanţelor dintre vârsta cronologică biologică şi psiho-
socială.
Lipsa unei explicaţii unitare şi general valabile a procesului de îmbătrânire
face ca acesta să fie corelată printre altele şi cu influenţa predominantă a unor
sisteme sau subsisteme, ceea ce a condus la formularea mai multor tipuri de
îmbătrânire :
➢ tipul corelat cu instituţia endocrină;
➢ tipuri de îmbătrânire corelate cu manifestări ale sistemului nervos, cu
nivele de organizare intraindividuală; îmbătrânire predominant
structurală, energetico-funcţională, biocibernetică;
➢ tipuri corelate cu grupele sangvine, cu activitatea sexuală, cu
aptitudinile psiho-sociale, cu mediul geografic, ecologic, social;
179
➢ tipuri de îmbătrânire cu o anumită desfăşurare în timp; ortogerie,

progerie, îmbătrânire precoce, accelerată , întârziată.
Instalarea timpurie, anticipată a semnelor şi stigmatelor de bătrâneţe

defineşte tabloul clinic de îmbătrânire prematură sau precoce.
Îmbătrânirea precoce este extrem de diversă sub raportul tablourilor
clinice, al grupelor de afecţiuni implicate în determinismul ei.
Se pot desprinde câteva tipuri principale:
1. Îmbătrânire precoce cu predominanţă cardiacă;
2. Îmbătrânire precoce predominant cerebrală;
3. Îmbătrânire precoce predominant endocrină
4. Îmbătrânire precoce cu predominanţă
antropatomezenchimală.
Între bolile aşa-zise de îmbătrânire precoce, arterosclerozei i se atribuie un

rol preponderent. Prin semnificaţia şi implicaţiile sale, cardiopatia ischemică
coronariană de natură arterosclerotică influenţează nemijlocit ritmul procesului
de îmbătrânire şi poate fi considerată ca un element revelator de îmbătrânire
precoce.
Progeria este apariţia în copilărie a semnelor de îmbătrânire. După cum
am mai menţionat sunt cunoscute şi descrise 3 sindroame clinice.
După vârsta de 60 de ani, polipatologia vârstnicului şi a bătrânului
împovărează mult starea sa biologică şi determină importante modificări morfo-
funcţionale, ceea ce ne face să vorbim de o îmbătrânire precipitată.
Vârsta biologică şi ritmul de îmbătrânire, în lipsa unui criteriu global,
sintetic, sunt apreciate pe baza a numeroase teste bazate pe trăsăturile
fundamentale ale procesului de îmbătrânire: scăderea adaptabilităţii, reactivităţii
şi reducerea cotei de reparare şi regenerare celulară şi tisulară.
Indicatorii de vârstă biologică folosiţi se referă la datele morfologice,
fiziologice, biochimice, clinice, psihologice, antropologice şi altele. Bilanţul
biologic al individului presupune o amplă investigaţie paraclinică, integrarea lor
clinică şi compararea cu curbele standard.
În cadrul Institutului Naţional de gerontologie şi geriatrie, criticile de
apreciere a vârstei biologice au constituit una din preocupările ştiinţifice
fundamentale.
Cercetările longitudinale şi transversale au permis elaborarea a numeroşi
indicatori clinici şi paraclinici, care creează posibilitatea aprecierii cu uşurinţă în
teren a acestei vârste.
Academia Ana Aslan consideră că aprecierea ritmului de îmbătrânire
presupune corelarea a cât mai multor date, în vederea unei evaluări aproximative
a ritmului de îmbătrânire şi a vârstei biologice.
180
Consultaţia geriatrică trebuie privită ca un act medical de o mare

complexitate. Diagnosticul care se stabileşte trebuie să cuprindă următoarele
elemente:
a) diagnosticul clinic - din care să rezulte caracteristica de polipatologie a
bătrânului;
b) diagnosticul gerontologic, de apreciere a vârstei biologice;
c) diagnosticul social, în care să se includă fenomenele de îngrijire pe care
le ridică bătrânul.
9.2. Sănătatea oro–dentară a persoanelor de vârsta a treia
În mod indiscutabil, omenirea vede o preocupare în suprapopularea

mondială. Dar, atât societatea occidentală cât şi societăţile celorlalte ţări avansate
sunt neliniştite de ritmul cu care creşte populaţia îmbătrânită. Expectativa de viaţă
actuală în mediul occidental depăşeşte deja cei 75 de ani, faţă de cei doar 36 care
reprezentau în 1900 media de viaţă.
Pentru a pune în perspectivă această problemă, nimic nu este mai bun decât
transcrierea unor date evolutive despre populaţia mondială totală (PMT) şi despre
cei mai în vârstă de 65 de ani de-a lungul secolului prezent. În 1900, populaţia
totală mondială număra 1.618 milioane şi o populaţie îmbătrânită de 50 milioane;
în 1980 aceste date s-au ridicat la 4.430 şi 252,3 milioane; crescând în anul 2000
de 8 ori (de la 50 la 400 milioane ) a populaţiei mai învârstă de 65 de ani, faţă de
o creştere de 3,7 a populaţiei mondiale totale (PMT). Trebuie adăugat, de
asemenea că cei mai în vârstă de 70 de ani erau 158,3 milioane in 1980, şi 252,3
milioane în anul 2000; în ţara noastră în anul 2000, populaţia de peste 65 de ani a
ajuns la aproximativ 6 milioane, în timp ce populaţia cu vârsta cuprinsă între 0 şi
15 ani, abia depăşeşte 2,3 milioane.
Fără îndoială ne îndreptăm iminent spre o predominare crescândă a
populaţiei îmbătrânite, referitor la populaţia totală, datorită, atât unei mai mari
longevităţi, prin îmbunătăţirea condiţiilor igienico – sanitare, dietetice şi resurse
de tot felul, cât şi unei drastice diminuări a natalităţii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a scos următorul motto cu privire la
creşterea longevităţii: „Nu trebuie doar să întârziem începutul invalidităţii, ci
trebuie să adăugăm viaţa anilor” .
Înseamnă că cei care ajung bătrâni să fie mai sănătoşi şi să se găsească în
condiţii fizice mai bune, cu mai multă vioiciune şi mai multe disponibilităţi de tot
felul.
Toate aceste date demografice şi sanitare presupun o serioasă preocupare nu
doar faţă de politica de angajare a individului integrat în societate (în serviciu) ci
181
şi de numerosul colectiv de pensionari. Întorcându-ne la cifre, se calculează că

între 1981 şi 2000, populaţia de 85 ani s-a triplat.
În prezent „sănătatea cuprinde un stadiu de bunăstare, atât fizică cât şi
mentală şi socială, cu un funcţionalism competent şi nu bazat doar pe lipsa de boli
”. Sănătatea publică trebuie să cuprindă cele referitoare la prevenire cât şi cele
referitoare la promovarea şi restaurarea sănătăţii populaţiei.
La nivel dentar, obiectul sănătăţii, nu trebuie să-şi propună doar o restaurare
adecvată a cavităţii orale, ci trebuie să urmeze vigilenţa şi îngrijirile clinice pentru
menţinerea unei stări rezonabile a sănătăţii orale, fără a neglija prevenirea care să
evite orice altă alterare oro-dentală.
Cum este bine cunoscut, în societatea noastră şi cea a celorlalte ţări avansate,
se măreşte neîncetat numărul persoanelor de vârstă superioară celor de 65 de ani,
care funcţionează pe deplin atât fizic cât şi mental; sunt deci, persoane
independente. Dar, nu este mai puţin adevărat că printre aşa – zisa populaţie
independentă, există multe alte persoane dependente de o a tria persoană, de un
mediator; sunt incapabile să se descurce singure pentru a realiza funcţiuni atât de
elementare, cum ar fi: să se îmbrace, să se spele, să se alimenteze, să meargă etc.
Cel mai rău este că nu puţine dintre aceste persoane fără ocrotire nu dispun de
ajutorul şi cooperarea adecvată şi indispensabilă, fiind lipsite de mijloace
economice sau de rude care să le îngrijească convenabil. Pentru toate acestea, ar
trebui să locuiască în instituţii de bătrâni, bine dotate, pentru a primi o asistenţă
specifică, în grija profesioniştilor şi a personalului auxiliar competent.
Suntem de părere că instituţionalizarea bătrânilor ajută nu numai la
îngrijirea stării lor generale de sănătate, ci de asemenea, la îngrijirea sănătăţii
orale. Acest ultim lucru este cel mai greu de obţinut, pentru că la ora actuală, sunt
tot mai rare datele care acreditează studii exacte despre sănătatea orală a bătrânilor
instituţionalizaţi în ţara noastră. Este urgent să se desprindă de iraţionala
concepţie, pregătindu-se să se înzestreze instituţiile care găzduiesc bătrânii cu cele
mai bune mijloace de personal şi de echipament. În primul rând este obligatoriu
să apară şi să rămână cea mai mare dorinţă de a presta cele mai bune servicii oro
– dentare colectivelor de bătrâni rezidenţi în instituţii. Scop este de a reuşi ca
sănătatea orală a acestor asistaţi să ajungă la cel mai înalt nivel posibil, de fiecare
dată să dobândească cea mai înaltă valoare socială, aspectul estetic; cea mai bună
dovadă este că o dantură bună şi frumoasă, totdeauna merită admirată. Acest
detaliu ajută bătrânul să poată trăi mai bine între persoane de orice vârstă.
9.3. Sănătatea oro – dentară drept uman fundamental
182
Sănătatea este un drept uman fundamental, uneori dificil şi totdeauna

costisitor; dată fiind aleasa calitate şi valoare a prestaţiilor sanitare actuale, se
poate spune scump. Această diferenţă între costisitor (ceea ce are preţ mare) şi
scump (ceea ce valorează mai mult decât realmente valorează), deşi familiar
pentru administratorii sanitari, care trebuie să optimizeze eficienţa unor resurse
necesar limitate, nu este totdeauna bine stabilită în mintea utilizatorilor, cum se
întâmplă la sănătatea bucală.
Una dintre metodele, fără îndoială cea mai bună, de a reduce costurile
sanitare în general şi orale în particular este prevenirea. Şi cea mai mare
rentabilitate a investirii în prevenţie se obţine la vârsta infantilă, când obişnuiesc
să fie necesare intervenţii minime, a căror amortizare se poate repartiza de-a
lungul multor ani de viaţă care copiilor şi adolescenţilor le rămân înainte.
Ajunşi la al treilea final al vieţii lor, ascendenţii noştri de vârsta a treia, au
nevoie de prestaţii sanitare dentare, cărora cu greu le pot face faţă, datorită
pensiilor lor limitate, şi cu care nu de puţine ori îşi ajută descendenţii lor fără un
loc de muncă stabil. Nu este absolut necesar un act social de justiţie, de acorda o
parte din resursele sanitare drepturilor lor, mai mult nominative decât practice ?
Acţiunea trebuie precedată de informaţie, din cauza căreia se generează
necesara nelinişte şi preocupare a guvernatorilor şi a societăţii. Din această cauză
opera pe care lectorul o are în mâinile sale, este acreditată celor mai bune
recunoştinţe. Născută din mentalitatea preventivă a autorilor săi (cu greu putând
proveni din altă perspectivă) şi cu rigoare ştiinţifică, această lucrare constituie una
din cele mai bune apărări ale necesităţilor orale ale strămoşilor noştri.
Una din caracteristicile cele mai relevante ale societăţii noastre actuale
este fără îndoială, constanta creştere a populaţiei mai învârstă de 65 de ani şi acest
simplu fapt, aduce o serie de consecinţe, care într-un viitor nu foarte îndepărtat,
în aceiaşi zori de zi ai secolului XXI, vor modifica relaţiile umane pe tot globul.
Din îmbătrânirea populaţiei, derivă importante consecinţe economice,
structurale şi asistenţiale. Dar, nu toate persoanele îmbătrânesc în acelaşi mod,
majoritatea persoanelor cu mai mult de 65 de ani obişnuind să fie independente,
adică capabile să se descurce singure pentru a realiza procesele vitale obişnuite (a
se îmbrăca, a se alimenta, a se spăla, etc.), de asemenea este adevărat că există un
mic grup de bătrâni, care necesită îngrijiri ale altor persoane şi alt colectiv, care
este totalmente dependent.
Persoanele independente, deja semnalate, obişnuiesc să profite de
resursele pe care societatea le oferă, în timp ce grupul celor relativ dependenţi,
necesită o asistenţă specifică.
Îmbătrânirea reprezintă o etapă specială a vieţii persoanelor cu
caracteristici specifice. Este vorba de un proces evolutiv, ireversibil şi care
exprimă în mod global o decădere a vitalităţii.
Îmbătrânirea, se poate considera ca având un punct de plecare în acelaşi
moment al vitalităţi maxime, in jurul celui de-al treilea deceniu al vieţii unui om,
183
fiind înaintarea specifică şi individuală cu privire la interacţiunile organismului

cu mediul cu care se relaţionează.
Aceste influenţe externe sunt reprezentate în ultimă instanţă de toate
situaţiile de îmbolnăvire în discuţie şi care fără îndoială, vor accelera procesul
biologic de îmbătrânire, făcâdu-l ireversibil.
La fel, se consideră îmbătrânirea ca expresie organică globală a
ansamblului de circumstanţe endogene şi exogene, care ne conduc la căderea
ireversibilă a vitalităţii, care corespunde cu conceptul gradat de sănătate, rezultând
în acest mod, că studiul îmbătrânirii unei populaţii determinate, nu este altceva,
decât un studiu de sănătate. În acest sens, scopul nostru este de a prezenta o
situaţie actuală şi reală a stării de sănătate orală a bătrânilor instituţionolizaţi cu
scopul de a îmbunătăţi starea oro-dentară a bătrânilor.
Vom aborda problema sănătăţii orale a bătrânilor instituţionalizaţi după
următoarele puncte de vedere:
9.3.1. Instituţional şi politic
Eforturile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru a aborda problema

sănătăţii care reprezintă îmbătrânirea, au început în anul 1979, când Adunarea
Mondială a Sănătăţii a adoptat „Prima Rezoluţie asupra Atenţiei Dentare a
Bătrânilor”. De la această s-au redus până la capăt, numeroase activităţi cu
colaborarea statelor membre, pentru tratarea problemelor legate de îmbătrânire.
Una din comisiile cele mai vechi din Europa, este cea creată în Franţa în
1960, numită Comisia de Studiu a Problemelor Îmbătrânirii, care, prezidată de
Pierre Laroque, a publicat prima sa informaţie, 2 ani mai târziu : „La politique de
la vieillesse” ( Politica îmbătrânirii), după materiale adunate de Paillat. O.M.S. a
recunoscut de asemenea, că planificarea atenţiei bătrânilor în cadrul proiectelor
unei dezvoltări naţionale, depăşeşte problema bugetului şi a resurselor.
La Adunarea Mondială a Îmbătrânirii, convocată de Naţiunile Unite în
1982, s-a pus în discuţie acest fenomen. Totuşi s-a pus problema absenţei de date
de încredere, necesare pentru formularea de politici şi programe, lucru ce rămâne
în mintea numeroşilor experţi conştienţi.
Cu scopul atenuării acestui defect, Comitetul Accesor de Investigări ale
Sănătăţii al O.M.S.- ului, a recomandat crearea unui program internaţional despre
îmbătrânire, ca parte integrantă a programului de sănătate a bătrânilor
organizaţiei. În acest sens, Adunarea Mondială a Sănătăţii a adoptat această
recomandare în mai 1987.
Rămâne întemeiată deci, o provocare care, depăşeşte scopurile „sănătăţii
pentru toţi”. Este vorba despre o ameninţare, care cere pe de o parte adaptarea de
politici şi programe, pentru a uşura povara pe care populaţia de vârstă avansată o
184
reprezintă pentru economie şi societatea tuturor ţărilor, şi pe de altă parte a garanta

deplina disponibilitate a serviciilor sociale şi de sănătate pentru bătrâni.
Interesul administraţiilor publice şi asociaţilor private pentru a pune în
mişcare o serie de programe de sănătate şi de strategii sociale pentru a îmbunătăţii
calitatea vieţii şi a bunăstării bătrânilor noştri se frânează prin neliniştea şi
nesiguranţa socio-politică actuală.
9.3.2 Demografic
Numeroasele probleme care se ivesc ca rezultat al îmbătrânirii populaţiei

moderne, sunt foarte serioase, fiind consecinţe ale marilor avansări tehnologice şi
ştiinţifice ale cunoaşterii omului la final de secol XX.
Creşterea rapidă a populaţiei de vârstă înaintată constituie o povară tot mai
mare pentru puţinele resurse economice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în nişte
momente în care continuă să se lupte cu problematica populaţiei lor, mai tânără şi
deja mai numeroasă.
Populaţiile ţărilor industrializate sunt mai în vârstă decât ale acelor ţări pe
cale de dezvoltare, ceea ce imprimă o mai mare importanţă acestui grup faţă de
restul populaţiei.
Previzibila şi necontenita mărire a populaţiei bătrâne în ţările dezvoltate
este datorată unor cauze cunoscute: descreşterea (scăderea) natalităţii din diverse
motive şi îmbunătăţirea expectativei de viaţă - o mai mare longevitate a bunicilor
noştri ca şi ultimă consecinţă a unei mai bune generalizări a condiţiilor de
sănătate, igienă şi alimentare din jurul nostru.
9.3.3 Tehnic
Cum populaţia îmbătrânită continua să crească, numărul celor care sunt

instituţionalizaţi precum şi a celor care au nevoie de tratament dentar creşte de
asemenea.
În general acest grup de persoane în vârstă este ignorat fără a ţine cont de
nevoile sale atât de către medici cât şi de igieniştii dentari şi de personalul auxiliar,
care ar trebui să fie antrenaţi, pentru a le oferi serviciile lor specifice. Nu există
informaţii complete şi clare despre starea de sănătate orală a bătrânilor
instituţionalizaţi la noi.
De asemenea asistenţa dentară a bătrânilor este foarte limitată şi în acelaşi
timp suferă de uniformitate ca şi la alte segmente de populaţie. Această evidentă
lipsă de echitate este datorată, între multe alte motive, tendinţei de a caracteriza
bătrânii noştri ca victime incapabile să primească şi să profite de instrucţiunile
185
noastre în scop fiziologic preventiv şi curativ; din această cauză medicii dentişti
întâlnesc de multe ori dificultăţi în distingerea diferenţei dintre procesele de boli
tratabile şi manifestările orale ale îmbătrânirii. Trebuie adăugată lipsa de
cunoştinţe în materie de sănătate orală pe care o au bătrânii noştri, din cauza
propriilor atitudini faţă de tratamentul dentar.
Alt factor demn de menţionat este dificultatea în relaţia cu pacienţii în
vârstă, putându-se afecta comunicarea cu aceste persoane datorită unei creşteri a
pragului lor senzorial pe de-o parte, iar pe de altă parte, diminuării funcţiilor lor
perceptive, stresului emoţional şi psihologic, care în mod general însoţesc
procesul de îmbătrânire.
9.4. Îmbătrânirea
Susţinuta şi previzibila creştere (mărire) în următoarele decade a

populaţiei mai învârstă de 65 de ani, este un fenomen comun în cea mai mare
parte a ţărilor din timpurile actuale.
Experţii internaţionali semnalează mai multe cauze responsabile de
îmbătrânirea populaţiei. În primul rând, micşorarea generalizată a indicelui
natalităţii, fenomen extins într-o formă vizibilă în ţările europene. Alt factor
important apare ca şi consecinţă a creşterii de asemenea generalizată a speranţei
de viaţă a omului modern, şi nu în ultimul rând, scăderea mortalităţii ca o
consecinţă a avansării continue a tehnologiei şi medicinei ştiinţifice, care au întărit
apărarea în faţa bolilor, în special infecţioase.
Ca efect al situaţiei create de necontenita creştere a populaţiei bătrâne,
trebuie să considerăm cererea sanitară, problematica socială şi economică,
inclusiv cea culturală, în creştere. Toată această serioasă panoramă, este analizată
de experţi în numeroase domenii implicate ca: sociologi, economişti, oameni
politici care încearcă să găsească soluţiile cele mai potrivite pentru sectorul de
populaţie, fără a afecta drepturile lui. Este vorba despre un autentic obiectiv
social, în care toată populaţia trebuie să se simtă implicată în căutarea celor mai
bune soluţii.
În acest scop trebuie să se pună în mişcare un vast program de promovare
a sănătăţii (obiceiuri sănătoase) pe de-o parte şi măsuri de prevenire (vaccinări,
prevenirea accidentelor în cămin) şi o folosire adecvată a medicamentelor pe de
altă parte. Trebuie să se dezvolte şi programul de asistenţă la domiciliu, evaluând
cu atenţie capacităţile sale funcţionale. De asemenea va fi prioritară stabilirea unor
linii generale de cooperare a serviciilor sanitare şi sociale, cu ajutorul comunităţii,
în care bătrânii noştri formează o parte esenţială.
Un fapt foarte semnificativ şi care apare când se ia în considerare structura
populaţiilor bătrâne, îl constituie existenţa unei notabile creşteri în grupul de
186
vârstă peste 70 de ani. Această creştere este aşa de mare, încât în unele ţări
europene din jurul nostru ajunge la proporţii cu adevărat alarmante, presupunând
în anumite cazuri procentaje apropiate de 50% din populaţia totală. Acest
fenomen semnifică faptul că în anii ce vor urma şi ţinându-se cont de înaltul grad
de incapacitate şi de existenţă al proceselor generative pe care le suferă acest
segment populaţional, se va produce o incalculabilă cerere de îngrijiri de sănătate,
fără a omite cele social-asistenţiale, cu consecinţe nebănuite.
Imensa majoritate a bătrânilor noştri convieţuiesc în sânul familiei şi nu
în puţine cazuri contribuie cu micile lor venituri pentru a susţine o economie
familială sub parametri modeşti. Este foarte adevărat că doar un grup redus al
bătrânilor noştri trece în ultimii lor ani în centre rezidenţiale şi azile. Acestui grup
de bătrâni le-am adresat investigarea noastră, pe care o prezentăm cu scopul de a
scoate în relief starea generală de sănătate în care se găsesc, precum şi starea lor
de sănătate orală.
9.5. Studiu statistico – epidemiologic
Pentru efectuarea lucrării de faţă s-au selecţionat două loturi de persoane

de vârsta a treia:
➢ primul lot – un numar de 87 de subiecţi, aleşi dintre persoanele asistate în
Căminul de Pensionari din Timişoara ( Str. Inocenţiu Micu Klein, nr. 27
– 29 ).
Căminele pentru pensionari la noi în ţară, funcţionează pe baza Hotărârii
Guvernului României nr. 454-1957.
Sunt considerate instituţii publice de asistenţă socială şi medicală cu
personalitate juridică şi îndeplinesc următoarele atribuţii:
- asigură cazarea completă şi îngrijire pentru asistaţi;
- supraveghează starea de sănătate a personalului asistat şi asigură asistenţa
medicală necesară;
- prepară şi distribuie zilnic hrana pentru asistaţi;
- organizează activităţi cultural- educative;
- organizează activităţi religioase
➢ al doilea lot – cuprinde 87 de persoane vârstnice, care trăiesc în familie

sau singuri.
Metode biostatistice
Baza de prelucrare biostatistică a datelor este foaia de observaţie pusă la
dispoziţie de WHO. Aceasta a fost modificată ţinându-se cont de problemele
187
specifice vârstei. Toate caracteristicile şi toate situaţiile au fost definite şi

codificate la fel ca şi criteriile elaborate de WHO.
Sub coordonarea secţiei de Biometrie a Institutului pentru Informatică
Medicală şi Biometrie a Universităţii Humboldt din Berlin, s-a emis o foaie de
observaţie astfel încât să fie posibilă o introducere a datelor cât mai simplă pentru
toate ţările participante. Programul are meniul în limba engleză şi este d-Base 3+.
S-a verificat metodologia cifrelor corectate şi folosirea acestora pentru programul
statistic. Analiza statistică a datelor s-a efectuat cu pachetul statistic Software
SPSS pentru PC versiunea 4+1. Materialul dat a fost diferenţiat pe grupe de vârstă,
sex, variabile socio-medicale şi orale, iar rezultatele au fost cuprinse sub formă
de tabel.
Metode epidemiologice
La toţi vârstnicii s-a efectuat inspecţie orală în condiţii de iluminare foarte
bună, fie în cabinete medicale dentare, fie la locuinţa probantului cu ajutorul
oglinzilor şi sondelor de unică folosinţă. Pentru aprecierea parodonţiului, s-au
folosit sonde parodontale gravate. Toate consultaţiile au fost clinice.
Astfel datele clinice au fost înregistrate conform codificării în foaie de
observaţie.
Documentarea şi culegerea datelor a fost efectuată pe baza definiţiei şi
codificării „observaţiei” prevăzute în „Cartea de buzunar a studiului multinaţional
pentru obţinerea necesităţilor gerostomatologice de tratament” („Handbuch der
Multinational Studium zur Ermittlung das gerostomatologischen
Behandlungsbedarfes” ).
Definiţia observaţiei şi codificarea ei
I. Identificarea şi informarea generală pentru consultaţii

(1). Codificarea ţării participante ( căsuţele 1 şi 2 )
(2). Codificarea examinatorilor ( căsuţele 3 şi 4 )
Examinatorii se codifică cu cifrele 01 – XX
(3). Codificarea anului de examinare
Se stabileşte numai anul de examinare; în cazul în care interesează şi luna şi
ziua, stau la dispoziţie următoarele căsuţe numerotate.
(4). Codificarea probanţilor (căsuţele 7,8,9,10 )
Foile de observaţie trebuie numerotate înainte de consultaţie. În cazul mai
multor examinatori, numerele de consultaţie se repartizează examinatorilor
înainte. Astfel, se asigură fiecărui probant un număr de identificare (este exclusă
o dublură a numărului de identificare).
(5). Codificarea consultaţiilor de mai multe ori ( căsuţa 11 )
188
Prima consultaţie e codificată cu 1, iar următoarele consultaţii repetate sunt

codificate cu cifre în ordine crescătoare.
(6). Codificarea variabilităţii examinatorilor intermediari ( căsuţa 12 )
Nu se foloseşte.
II. Informaţii generale pentru probanţi

Numele pacienţilor se înregistrează în funcţie de condiţiile de securitate a datelor
nume/prenume.
(1). Codificarea vârstei ( căsuţele 13 – 14 )
Vârsta atinsă de pacient în momentul cercetării se completează în ani
(2). Codificarea sexului ( căsuţa 15 )
1 – masculin (M)
2 – feminin ( F)
(3). Codificarea grupărilor etnice ( căsuţa 16 )
Nu sunt cuprinse grupuri etnice diferite.
(4). Codificarea profesiei, respectiv meseriei ( căsuţa 17 )
Se înregistrează profesia şi activitatea practicată ( meseria ).
1 = fără profesie în industrie sau fără a practica meşteşugăritul
2 = fără profesie în agricultură, grădinărit sau în domenii asemănătoare
3 = muncitor calificat în industrie sau meşteşugărit
4 = muncitor calificat în agricultură, grădinărit sau alte domenii
asemănătoare
5 = angajaţi în administraţie, meşteşugărit, în domenii sociale, etc. ( nu în
şcoli profesionale, facultăţi )
6 = angajaţi în facultăţi, şcoli profesionale
7 = fără pregătire profesională, neangajaţi ( ex. casnice )
8 = cu pregătire profesională, neangajaţi
9 = de neîncadrat
(5). Codificarea numărului de locuitori ( căsuţele 18, 19 )
Localităţile cercetate ale ţărilor se codifică şi se înregistrează cu cifrele 01 –
XX.
(6). Codificarea numărului de locuitori ( căsuţa 20 )
1 = oraşe cu 50.000 locuitori sau mai mult
2 = oraşe cu până la 200.000 de locuitori
3 = comune ( sub 25.000 de locuitori )
(7). Codificarea situaţiei sociale a subiecţilor ( căsuţa 21 )
1 = relaţii sociale normale în familie, respectiv în relaţiile cu vecinii,
prietenii
2 = locuiesc izolat, fără relaţii sociale sau ele sunt sporadice
3 = locuiesc în cămine de bătrâni,sau în aşezăminte sociale
(8). Codificarea pentru starea generală a pacienţilor ( căsuţa 22 )
1 = relativ sănătos ( nu este necesar un ajutor din partea altei persoane )
2 = handicap ocazional sau sistematic ( dependent de ajutor )
189
3 = absolut dependent
(9) Codificarea comportamentului faţă de tratament a subiecţilor ( căsuţa
23)
1 = dorinţa de tratament prezentă
2 = amânarea tratamentului
3 = comportament indiferent
III. Anomalii de ocluzie

Codificarea anomaliilor de ocluzie (căsuţa 24 )
Criterii de excludere prin înregistrare:
• Edentaţie pe una din arcade
• Edentaţia maxilarului superior sau inferior
• Prezenţa unei punţi de 10 dinţi pe arcadă
0 = fără anomalii de poziţie şi fără tulburări de ocluzie
1 = anomalii de poziţie, dinţi rotaţi sau basculaţi, spaţii dentare, respectiv
înghesuire uşoară
2 = disgnaţie
= prognatism
= progenie
= ocluzie încrucişată,ocluzie deschisă
= laterognaţie >4 mm
IV. Statusul parodontal ( CPITN )

Stabilirea statusului parodontal decurge în funcţie de semnele diagnostice
parodontale: sângerarea gingivală, tartrul supra şi subgingival, prezenţa pungilor
parodontale medii ( 4 – 5 mm ) şi adânci ( 6 mm sau > 6 mm).
Pentru determinarea diagnosticului, se foloseşte o sondă cu CPITN.
Determinarea datelor clinice

• Cavitatea orală se împarte în şase segmente :
1.8. – 1.4., 1.3. – 2.3., 2.4. – 2.8., 3.8. – 3.4., 3.3. – 4.3., 4.4. – 4.8.
• Dinţii indice sunt : 1.7./1.6., 1.1., 2.6./2.7.
4.7./4.6., 3.1., 3.6./3.7.
• Se apreciază întotdeauna în zona molarilor, unde apar semnele cele
mai severe;
• Dacă lipseşte dintele indice, se apreciază la dintele rămas în
segmentul respectiv, care prezintă valoarea cea mai severă;
• Se notează segmentul numai dacă sunt prezenţi cel puţin doi dinţi
funcţionali;
• Criterii : absenţa acuzelor parodontale, mobilitate orizontală până
la 1 mm;
190
• Dacă într-un segment este prezent un singur dinte funcţional,

atunci acest dinte este asociat segmentului învecinat de pe maxilarul
corespunzător. Segmentul iniţial va fi considerat ca edentat ( cod 5 );
• Dacă sunt prezenţi pe un maxilar numai 2 – 3 dinţi funcţionali,
atunci aceştia sunt cuprinşi într-un segment, iar celelalte 2 segmente se
consideră ca edentate;
• Dacă M3 stau pe poziţii M2 atunci M3 sunt incluşi la evaluare.
Codificarea CPITN ( căsuţe 25 – 30 )

1 = sângerare
2 = tartru, coroane debordante
3 = adâncimea pungii 4 – 5 mm, marcajul negru al sondei este parţial vizibil
4 = adâncimea pungii peste 6 mm, marcajul nu este vizibil
5 = segmentul nu poate fi evaluat.
V. Statusul dentar şi necesitatea de tratament

Codificarea statusului odontal ( căsuţele 31 – 56 şi 63 – 68 )
0 = absenţa cariilor;
Clinic nu se constată nici o carie, toate coloraţiile şi petele substanţei dure
care la sondaj nu prezintă subminări sau sunt dure.
1 = carii;
Toate leziunile care prezintă la sondaj subminări sau sunt moi. Se acordă o
atenţie sporită feţelor proximale. Obturaţiile provizorii se consideră carii.
2 = obturat şi cariat;
Sunt prezente cel puţin o obturaţie, coroane sau punţi cu una sau mai multe
leziuni carioase la nivelul coroanei dentare. Nu se face deosebire între carii
primare şi secundare.
3 = obturat şi necariat;
Dintele prezintă una sau mai multe obturaţii intacte din punct de vedere
clinic şi fără leziuni carioase primare. Proteze unidentare efectuate datorită unor
leziuni carioase precedente sunt incluse.
4 = dinţi extraşi;
Se înregistrează numai dinţii extraşi, care nu sunt înlocuiţi prin elemente de
punte ( 8 ) (corp de punte) sau dinţi artificiali.
Cauzele extracţiei nu sunt luate în considerare, deoarece această informaţie
nu poate fi aflată de la subiect.
5 = carii radiculare;
Toate leziunile carioase care sunt prezente clinic în regiunea dentinei
radiculare, respectiv a cementului.
6 = suprafeţe radiculare obturate, fără carii;
Obturaţiile cu carii secundare în zona radiculară sunt codificate cu ( 5 ).
În cazul prezenţei concomitente a obturaţiilor cementare şi cariilor
radiculare se utilizează codul ( 5 ).
191
7 = elemente de agregare de punte fără carii sau coroane speciale, fără carii;
Se notează coroanele de consolidare ca element component al punţilor,
coroanele parţiale unidentare, care sunt în legătură cu protejarea (de ex.
telescoape) şi care nu prezintă carii.
8 = corpuri de punte;
Dinţii sunt înlocuiţi prin corpuri de punte.
9 = dinţii înlocuiţi prin proteze;
Se notează dinţii care au fost completaţi prin proteze mobilizabile, sau prin
proteze totale.
Molarii de minte persistenţi se consideră ca dinţi restanţi.
VI. Codificarea necesităţii de tratament

( căsuţele de la 47 – 62 şi 79 – 94 )
Este trecută în căsuţa corespunzătoare fiecărui dinte consultat.
0 = fără tratament
Substanţele dure dentare sunt clinic sănătoase.
Codificarea nu se trece.
Codurile 1 – 3 trebuie să indice următoarele necesităţi de tratament :
• Tratamentul iniţial, tratamentul cariilor primare şi secundare
• Tratamentul defectelor de substanţă dură apărute în urma
traumatismelor
• Tratamentul coloraţiilor dentare, tratamente pulpare, defecte de
dezvoltare a substanţei dure dentare.
Obturaţiile insuficiente care trebuie refăcute :
• Închiderea marginală insuficientă în sensul unei obturaţii
incomplete;
• Margini debordante cu iritarea gingiei marginale.
1 = măsuri carioprofilactice incluzând sigilarea fisurilor
• Se codifică aplicaţiile cu fluor necesare şi necesităţile de sigilare.
2 = necesitatea obturării într-un singur strat
3 = necesitatea obturării în 2 sau 3 straturi
Uneori sunt necesare obturaţii în mai multe straturi ca şi obturaţii într-un
singur strat, dar pe mai multe suprafeţe ale unui singur dinte.
4 = ancorări coronare sau de punte
• Coroana dentară este distrusă mai mult de jumătate, limita
tratamentului odontal depăşită
• Scurtarea dintelui prin abrazie; este necesară o înălţare a ocluziei
• Ancorarea: prin croşete a unei proteze mobilizabile, prin corpuri
de punte, telescoape
Dintele trebuie să fie asimptomatic, în ocluzie, arcade dentare
neîntrerupte, mobilitatea orizontală mai mică de un mm.
5 = elemente de punte
• Dinţii care trebuie înlocuiţi prin construcţii protetice tip punte
192
• Punte dentară frontală în cazul unei ocluzii cu spaţiu redus

• Spaţii edentate unidentare, limitate de dinţi
• Arcada dentară redusă unilateral
6 = terapia pulpară
• Dinţii cu tratamente odontale sau cu coroane care necesită
tratament endodontic
7 = extracţia
• Coroana dentară este distrusă în urma unui proces carios profund,
astfel încât dintele nu mai poate fi păstrat
• Cavitatea pulpară este deschisă; terapia endodontică nu-şi are
sensul
• Rădăcina nu merită să fie păstrată
• Afecţiune periodontală rebelă la tratament
• Dinţi elongaţi excesiv, basculaţi sau semi-incluşi
• Aspecte estetice
8 =obturaţii radiculare
9 = nu se foloseşte
• Dinte cu una sau mai multe obturaţii şi obturaţie radiculară ( 8 )
• Un dinte care trebuie extras, nu se trece ca ( 9 ), ci este inclus la
necesitatea tratamentului prin protezare.
VII. Timpul de purtare a protezelor

Codificarea timpului de purtare a protezelor ( căsuţa 95 )
1 = mai puţin de 5 ani
2 = 5 - 10 ani
3 = între 11 şi 15 ani
4 = mai mult de 15 ani
Se ia în considerare timpul de purtare a protezelor folosite regulat.
În cazul în care pentru maxilar şi mandibulă timpul de purtare este diferit,
se ia în considerare codul cel mare.
VIII. Modificări ale smalţului şi ocluzia

Codificarea modificărilor la nivelul smalţului ( căsuţa 96 )
0 = nici una ( fără opacităţi sau alte modificări )
1 = opacităţi ( coloraţii ale smalţului condiţionate endogen )
2 = hipoplazie ( modificări ale structurii dentare )
3 = modificări determinate de administrarea de tetraciclină
4 = modificări artificiale ( modificări de formă, artificiale datorate
depunerilor )
5 = atriţie, eroziune, abrazia dinţilor
6 = defecte cuneiforme ( în formă de ic )
7 = atriţie şi defecte în formă de ic ( 5 + 6 )
Codificarea numărului dinţilor în ocluzie ( căsuţele 97 – 98 )
193
• Suma tuturor dinţilor aflaţi în ocluzie habituală, în contact

antagonist. Exemplu: 06.
IX. Timpul de purtare a protezelor mobile, mobilizabile

Codificarea purtării protezelor mobile şi mobilizabile
( căsuţele 99 pentru maxilar şi 100 pentru mandibulă )
0 = absenţa protezelor
1 = proteza parţial purtată
2 = proteza purtată tot timpul
3 = subiectul dispune de o proteză ( la maxilar sau la mandibulă ) dar
nu o poartă.
X. Necesitatae protezării
Codificarea necesităţii protezării
( căsuţele 101 pentru maxilar şi 100 pentru mandibulă )
0 = nu este necesară protezarea
1 = se impune repararea protezelor
• Se codifică toate reparaţiile cu excepţia rebazărilor
2 = se impune o proteză parţială
• Aceasta prevede toate cazurile în care nu sunt prezente proteze,
respectiv când protezele existente nu pot fi reconstituite prin măsuri
reparatorii
3 = se impune o proteză totală
• Cazurile în care sunt excluse codurile 0 şi 1
4 = se impun rebazări
XI. Modificări ale mucoasei

(1). Codificare ( căsuţele 103 – 112 )
• În cazul unui diagnostic prezumtiv la inspecţia clinică
• Dacă există 2 afecţiuni, se codifică necesitatea terapeutică
cea mai gravă
• Codificarea se face conform ICD – DA cu 5 cifre/
afecţiune
239.09 – neoplasme
352.9x – disfuncţii nespecifice ale nervilor cranieni
456.30 – venectazii sublinguale
527.71 – xerostomie
528.29 – afte bucale, ulceraţii
528.52 – cheilite nespecifice
528.6x – leucoplazie
529.49 – atrofie papilară a limbii
529.5x – limbă plicaturată
194
785.60 – creştere nespecifică a ganglionilor limfatici

(cefalocranieni)
686.82 – infecţii comisurale ( Angulus Infectiosus Oris )
782.04 – stomatodinie
528.0x – stomatite nespecifice
Codificarea localizării modificărilor mucozale ( căsuţa 113 )

• Diagnosticul modificărilor mocozale oferă concomitent şi
localizarea, dar totuşi se codifică separat
• În cazul a două afecţiuni în care localizarea uneia dintre ele esta
dată de denumirea bolii, se codifică localizarea celeilalte
• Venectaziile sublinguale se codifică numai dacă corespund
imaginii clasice de „ limbă – caviar ”
0 = buză superioară
1 = buză inferioară
2 = colţul gurii
3 = vestibul
4 = mucoasă jugală
5 = creasta alveolară
6 = limbă
7 = planşeul oral
8 = palatul dur şi moale
9 = xerostomie
XII. Analiza articulaţiei temporo – mandibulare

Codificarea ( căsuţa 114 )
0 = normal
1 = cracmente articulare sau alte zgomote care sunt puse în evidenţă fără
mijloace ajutătoare
2 = blocaje temporare, rare ale condililor, care pot fi repuse manual, fără
tratament
3 = codificarea nu se foloseşte
4 = dureri în regiunea articulaţiei temporo – mandibulare, respectiv acuze
în regiunea capului, gâtului, umărului, datorită unei disfuncţii articulare.
XIII. Necesitatea de intervenţii terapeutice imediate

Codificarea ( căsuţele 115 – 118 )
115 – afecţiuni letale în regiunea oro – facială cu diagnostic de suspiciune:
tumori maligne, precanceroase
116 – diagnostic de suspiciune: fracturi ale oaselor maxilare
117 – terapia afecţiunilor dureroase; terapia infecţiilor
118 – tratament de inducţie
195
• În fiecare căsuţă se completează cu o afirmaţie negativă sau

pozitivă
0 = nu sunt necesare măsuri de urgenţă
1 = necesitatea măsurilor de urgenţă
XIV. Igiena protezelor

Codificarea ( căsuţa 119 )
În cazul a două proteze purtate de subiect, se ia în considerare codificarea
cea mai mare.
0 = nu sunt prezente proteze, respectiv nu sunt purtate
1 = igiena bună a protezei
2 = igiena deficitară (depozite moderate şi localizate – mai puţin de 50%
din suprafaţa protezei este afectată)
3 = igienă deficitară (depuneri bogate şi generalizate – peste 50 % din
suprafaţa protezei)
Căsuţa 120 – stă la dispoziţie pentru:
1 = proteza parţială acrilică
2 = proteza parţială la maxilar
3 = proteza parţială la mandibulă
4 = proteza parţială la maxilar şi la mandibulă
5 = proteza totală la maxilar
6 = proteza totală la mandibulă
7 = proteza totală la maxilar şi mandibulă
9.6. Reprezentarea statistică a subiecţilor examinaţi
Reprezentarea statistică a celor două loturi din Timişoara
1. Studiul populaţiei pe categorii profesionale:

Grupa de vârstă 55-64 ani:
A=22 - fără calificare în industrie şi agricultură, mici meseriaşi, etc.
B=10 - muncitori calificaţi în industrie, agricultură, mici meseriaşi
C=25 - angajaţi în facultăţi, şcoli profesionale, justiţie, etc.
D=24 - şomeri
Grupa de vârstă 65-74 ani:
A=25 - fără calificare în industrie şi agricultură , mici meseriaşi, etc.
D=28 - şomeri
Grupa de vârstă mai mare de 74 ani:
A=9 - fără calificare în industrie şi agricultură , mici meseriaşi, etc.
196

D=6 - şomeri
2. Situaţia familială.
Grupa de vârstă 65-74 ani (femei şi bărbaţi)
A=9 familişti
B=3 locuiesc singuri
C=25 locuiesc în cămine de bătrâni
Grupa de vârstă peste 74 ani (femei şi bărbaţi)
A=9 familişti
B=4 locuiesc singuri
C=12 locuiesc în cămine de bătrâni
3. Comparaţia stării de sănătate orală între locuitorii căminelor de bătrâni şi

cei care nu locuiesc în căminele de bătrâni (extinderea cariei -DMFT-).
Grupa de vârstă 65-74 ani şi mai mari decât 74 ani.
35
30
25 in cam ine
20 inafara cam inelor
15 in cam ine
10 inafara cam inelor
5
0
4. Statusul parodontal (CPITN), împărţirea procentuală a pacienţilor. Studiu

comparativ între subiecţii instituţionalizaţi şi cei din familii sau singuri.
50
40
in camin
30
familisi, singuri
20 in camin
familisi, singuri
10
0
A B C D E
197
5. Necesitatea terapiei parodontale. Studiu comparativ între cele două loturi,

grupele de vârstă cuprinse între 65-74 ani şi peste.
100
80
familie
60
camine
40 familie
camine
20
0
instr. dent. trat.com.pl.
6. Statusul dentar (edentaţia). Studiu comparativ între cele două loturi,

grupele de vârstă cuprinse între 65-74 ani şi peste 74 ani.
80
70
60
50
40 camine
30
familisti, singuri
20
10
0
edentati total edentati
partial
7. Statusul protetic.
Studiu comparativ între cele două loturi, grupele de vârstă cuprinse între 65-
74 ani, din cămine şi familişti, singuri.
80
70
camin 65-74, max.
60
50
mandibula
40
30
familisti, singuri 65-74
20
max.
10
mandibula
0
fara proteza
proteza totala
8. Studiu comparativ între cele două loturi, grupa de vârstă fiind mai mare
decât 74 ani, din cămine şi familişti-singuri.
198
80
70
60
50 >74, camine, max.
40 mandibula
30
>74, fam. singuri max
20
mandibula
10
0
fara proteza
proteza totala
9. Igienizarea protezelor.
Studiu comparativ între cele două loturi, grupele de vârstă cuprinse între 65-
74, >74 ani, din cămine şi familisti/singuri.
45
40
35
30 familist, singur
25 >74 ani, camin
20
familist, singur
15
10 65-74 ani, camin
5
0
igiena buna ig. deficitara
10. Necesitatea tratamentului protetic.

Studiu comparativ între cele două loturi.
50
mandibula
40
peste 74 ani, camin,
30 max.
20 mandibula
10 65-74 ani, camin,

max.
0
199
50 mandibula
40
peste 74 ani,
30 familisti, singuri,
max.
mandibula
20
10 65\74 ani familisti,

singuri, max.
0
9.7. Stângerea datelor
Metodele statistice descrise, în special împărţirea pe grupe, au fost

utilizate la analize informaţiei comune pentru subiecţi: starea ocluziei, statusul
parodontal, modificările mucozale, starea protezelor precum şi necesităţile de
tratament. Pentru toate acestea, s-au luat în considerare următoarele:
Informaţii comune pentru subiecţi:
1. Clasificarea vârstei şi a sexului, precum şi caracterizarea zonei geografice
de unde provine populaţia luată în studiu;
2. Clasificarea în funcţie de vârstă a categoriilor profesionale a populaţiei
luată în studiu;
3. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex, a condiţiilor de trai ale subiecţilor;
4. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a stării generale de sănătate a
subiecţilor;
5. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a comportamentului de sănătate
orală a subiecţilor.
Situaţia ocluzală
1. Clasificarea pe vârstă a subiecţilor privind statusul parodontal;
2. Numărul mediu al segmentelor ocluzale cu simptomatologie definitivă;
3. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a stării de edentaţie;
4. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a mediei dinţilor prezenţi, absenţi,
înlocuiţi, precum şi a celor aflaţi în ocluzie, inclusiv rapoartele dinţi înlocuiţi /
dinţi absenţi;
5. Clasificarea pe vârstă a numărului mediu de dinţi cariaţi şi obturaţi;
6. Clasificarea în funcţie de sex a predispoziţiei la carie, conform DMF / T
Statusul mucozal şi statusul articular
1. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a modificărilor mucozale, a
diagnosticelor individuale precum şi a localizărilor acestora;
2. Clasificarea pe vârste a statusului articular
Protezarea
200
1. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a celor ce necesită proteze totale şi

parţiale;
2. Clasificarea pe vârste a duratei de purtare a protezelor mobilizabile;
3. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a igienei protezei.
Necesitatea de tratament
1. Clasificarea în funcţie de vârstă şi sex a mediei dinţilor care necesită
tratament (măsuri restaurative, extracţii);
2. Clasificarea pe vârste a necesităţii de tratament parodontal;
3. Necesitatea protezării cu proteze mobilizabile şi fixe diferenţiate după tip
şi maxilar, în cazul clasificării pe vârste (rebazare şi reparaţii de proteze);
4. Clasificarea pe vârste a necesităţilor de măsuri medicale şi dentare
imediate.
Au fost verificate următoarele corelaţii între situaţiile generale psiho–sociale şi
orale:
1. Ce raport există între numărul dinţilor prezenţi şi locul, profesia, nivelul
de trai, starea de sănătate şi comportamentul de sănătate?
2. Ce raport există între numărul dinţilor aflaţi în ocluzie şi locul, profesia,
nivelul de trai, starea de sănătate şi comportamentul de sănătate?
3. Ce relaţie există între raportul dinţi absenţi – dinţi prezenţi şi locul profesia
şi nivelul de trai, starea de sănătate şi comportamentul faţă de sănătate?
Evaluarea datelor
Importanţa ştiinţifică a studiilor epidemiologice precum şi prevalenţa
concluziilor deduse din acestea, sunt în legătură strânsă cu validitatea metodelor,
precum şi siguranţa asupra diagnosticului, folosind aceste metode.
Pentru planificarea, efectuarea şi concluzionarea cercetărilor se deduc 2
condiţii fundamentale:
1. Stabilirea unilaterală a criteriilor diagnostice pentru aprecierea obiectivă
specifică şi reproductibilă a parametrilor orali (descrierea stării, respectiv
a bolii);
2. Antrenamenul clinic al examinatorilor, precum şi specificarea acestora
pentru minimalizarea derivaţiilor diagnostice
Ca şi în aliniatul anterior, privind metodele epidemiologice, urmează

criteriile diagnostice unanim stabilite după standardul metodologic impus
internaţional (24) şi s-au depistat cerinţele acomodării, respectiv extinderii
(populaţia din grupa a treia de vârstă).
Pentru formularea criteriilor diagnostice clinice, a fost de un real folos
faptul că la nivel naţional există coordonatori - medici dentişti antrenaţi, care şi-
au adus contribuţia în proiectul ştiinţific colectiv. Aceasta se referă la studierea
ţesuturilor dentare dure, precum şi a paratului de susţinere, incluzând limitele
calitative ale măsurilor de tratament, ca şi hotărârile asupra necesităţilor
terapeutice.
201
S-a dovedit că este mult mai dificilă alegerea metodologică a tuturor

compatibilităţilor asupra situaţiei de îngrijire protetică, ca şi asupra necesităţii
măsurilor protetice. În analiza de moment a situaţiei clinice din timpul cercetării
epidemiologice sunt incluse experienţe protetice diferite, datorită colaborării mai
multor examinatori.
Pe de altă parte criteriile de evaluare reproductibilă sunt mai greu de
reformulat, iar obţinerea unor informaţii este posibilă doar prin interogarea
subiecţilor. Rezultatele evidenţiate sunt de fapt numai o apreciere a situaţiei date.
Alegerea coordonatorilor naţionali şi ai partenerilor asociaţi ai acestora, s-a făcut
în mai multe etape pe baza „agendei de buzunar” elaborate în comun.
Înainte de alegerea propriu-zisă a coordonatorilor, s-a făcut un
antrenament epidemiologic anterior, pentru a afla din experienţa examinatorilor
toate întrebările. În acest sens, exemplele au fost orientate asupra situaţiei clinice
a bătrânilor, aşa cum pot fi evidenţiate procesele de îmbătrânire tisulară
consecutive şi influenţele exterioare (abrazii, pigmentări, etc.).
9.8. Concluzii
Corelaţiile socio – medicale la situaţiile orale

Aspectele socio – medicale au fost caracterizate în funcţie de :
• Condiţiile geografice
• Situaţi / nivelul de trai
• Starea de sănătate
• Comportamentul faţă de sănătate
Şi corelate la :
• Starea ocluzală (dată de numărul de dinţi aflaţi în ocluzie)
• Gradul de îngrijire protetică.
Relaţia dintre starea socio – medicală şi starea ocluzală
Numărul dinţilor încă prezenţi pe arcadă în grupa de vârstă 55 – 64 ani
este mai mare la populaţia urbană faţă de cea rurală. Numărul dinţilor aflaţi în
ocluzie este mai mare la populaţia urbană de 2,2 ori faţă de cea rurală. Odată cu
creşterea vârstei, scade diferenţa în ceea ce priveşte numărul dinţilor la populaţia
urbană şi cea rurală. Calculul arată pentru populaţia urbană, în special grupa de
vârstă 55 – 64 ani, un mai bun studiu funcţional al ocluziei restante; diferenţa
dintre populaţia urbană şi cea rurală scade odată cu creşterea vârstei, ca la vârstele
foarte înaintate să nu mai fie perceptibilă.
Influenţa pregătirii profesionale şi a statutului social
În grupa de vârstă 55 – 64 ani au fost diferenţe vizibile în cadrul celor două
grupuri sociale (fără pregătire şi angajaţi) a numărului de dinţi naturali prezenţi.
Calculul numărului de dinţi aflaţi în ocluzie demonstrează diferenţa clară a
statutului social asupra stării funcţionale a ocluziei. Odată cu creşterea vârstei,
202
diferenţele absolute între grupările sociale scad, fiind totuşi prezente în grupa de
vârstă > 74 ani. În medie angajaţii aveau 1, 2 dinţi naturali mai mulţi în comparaţie
cu persoanele fără pregătire profesională. Gradul de pregătire şi statutul social se
reflectă evident în îmbolnăvirile orale. Cetăţenii fără pregătire profesională au cea
mai rea stare de păstrare şi de funcţionalitate a sistemului ocluzal.
Influenţa nivelului de trai
Pentru grupa de vârstă 65 – 74 şi peste 74 de ani se observă influenţa
nivelului de trai asupra numărului dinţilor naturali prezenţi şi asupra numărului
dinţilor aflaţi în ocluzie. În succesiunea traiului „în familie”/„singur”/„în cămin”
numărul de dinţi arată o tendinţă de scădere. Diferenţele au fost privite ca relativ
minime şi sunt de 1 -2 dinţi pentru grupa de vârstă 65 – 74 ani între grupările „în
familie” şi „locuind în cămine”. Persoanele care locuiesc în familie, prezintă o
stare de păstrare şi o stare funcţională a ocluziei mai bună, chiar dacă aceasta este
diminuată. Influenţa nivelului de trai asupra stării de sănătate orală este mai puţin
evidentă la influenţa pregătirii profesionale şi a statutului social. Această
constatare se explică prin faptul că modificările condiţiilor de trai apar frecvent la
vârstele înaintate şi se manifestă mai mult sau mai puţin asupra stării ocluzale
într-un timp relativ scurt.
Influenţa stării de sănătate generală
Manifestări ale necesităţii de îngrijire asupra stării de sănătate orală au fost
evidenţiate în grupa de vârstă de 55 – 64 ani. La cei cu necesitate de îngrijire sunt
prezenţi în medie 6,6 dinţi naturali din care 2 – 3 aflaţi în ocluzie. Datele dovedesc
clar că persoanele care sunt în pragul pensionării necesită îngrijire şi pierd dinţii
naturali mai devreme. Drept cauză, se poate considera că la aceste persoane
mijloacele de restaurare se efectuează mai rar şi în consecinţă predomină terapia
extracţională. Chiar şi la vârstele înaintate apar influenţe ale stării de sănătate
asupra stării ocluzale. Primul contact al pacientului cu medicul dentist se face de
regulă în condiţii de stres, deoarece în majoritatea cazurilor, individul apelează la
serviciile specialistului numai când prezintă o suferinţă exteriorizată de durere.
Într-o astfel de situaţie capacitatea de comunicare şi de persuasiune a medicului
şi a asistentei, duce la stabilirea comunicării atât de necesare cu pacientul, cheia
succesului terapeutic.
Asistarea bătrânilor este o situaţie în care apar cerinţe speciale, medicul
dentist fiind nevoit să se adapteze situaţiei.
Bătrânii au un psihic aparte, generat de factori multiplii: pierderea celor
dragi, a prietenilor, a serviciului precum şi a propriei independenţe. Toate acestea
pot duce la pierderea identităţii şi la apariţia anxietăţii, a frustrării, a confuziei şi
a depresiunii, instalându-se un comportament infantil. Pentru a contracara această
regresiune psihică, medicul trebuie să-i inspire încredere pacientului, pentru a-i
câştiga cooperarea şi respectul. Pacientului trebuie să i se creeze impresia că ţine
sub control deciziile legate de tratamentul său dentar. El trebuie stimulat în găsirea
de noi motivaţii şi în punerea în practică a iniţiativelor sale. De asemenea
pacientul trebuie să se simtă util, pentru a nu avea sentimentul inferiorităţii.
203
Bătrânii simt nevoia contactului social. Ca atare, medicul va asculta cu răbdare

tot ce-i spune pacientul, arătându-se interesat de problemele sale.
Datorită progreselor înregistrate în terapia odontală, tot mai mulţi vârstnici
au dinţi naturali în cavitatea orală, ceea ce înseamnă că necesită îngrijiri de
specialitate. Îngrijiri necesită şi purtătorii de proteze totale sau parţiale, ei trebuind
să fie consultaţi periodic, în vederea examinării ţesuturilor moi şi pentru a întării
instrucţiunile legate de întreţinerea lucrării protetice şi a igienei orale.
Necesitatea tratamentului dentar este în general crescută în toate grupele
de vârstă. Din punct de vedere al statusului parodontal, rezultatele obţinute arată
că pentru grupe de vârstă55 – 64 ani, segmentele ocluzale nu pot fi apreciate
datorită edentaţiei în medie de 1,5 – 3, pentru grupe de vârstă 65 – 74 ani de 2,6
– 4, iar la cei peste 74 ani de 4 – 5. Boala parodontală se răspândeşte crescând la
toate grupele de vârstă cu mai mult de 90 %. Necesitatea terapeutică care se
deduce şi în statusul parodontal este mai frecventă la cei instituţionalizaţi.
Instrucţiunile igienei orale şi detartrajului au fost indicate la 90 – 100%
din subiecţi.
Necesitatea tratamentului protetic indică o nevoie acută de proteze totale,
într-un procent mai mare fiind cei din cămine, faţă de cei ce trăiesc în familii sau
singuri.
Trebuie subliniat faptul că de regulă se evidenţiază populaţia căminelor
printr-o stare de sănătate precară, precum şi o îngrijire orală ce lasă de dorit. De
aceea aceşti pacienţi necesită o atenţie mărită, ceea ce se bazează şi pe instrucţia
şi controlul igienei orale şi a protezelor.
Odată cu creşterea vârstei, diferenţele absolute între grupările sociale scad,
fiind încă totuşi prezente în grupele de vârstă > 74 ani.
În medie, angajaţii au 1 – 2 dinţi naturali mai mult în comparaţie cu
persoanele fără pregătire profesională. Gradul de pregătire şi statutul social se
reflectă evident în îmbolnăvirile sau afecţiunile orale. Persoanele fără pregătire
profesională au cea mai proastă stare de păstrare a funcţionalităţii sistemului
ocluzal. În media, angajaţii prezintă situaţia cea mai favorabilă.
Influenţa nivelului de trai asupra stării de sănătate este mai puţin evidentă
ca influenţa pregătirii profesionale şi a statutului social. Această constatare se
explică prin faptul că modificările condiţiilor de trai apar frecvent abia la vârste
înaintate şi se manifestă mai mult sau mai puţin asupra stării ocluzale într-un timp
relativ scurt.
O privire de ansamblu asupra sănătăţii orale a populaţiei vârstnice şi
dependenţa ei de condiţiile de viaţă determinată corporal, fiziologic şi social a
permis o evaluare a necesităţii de îngrijire orală precum şi concluziile pentru o
îmbunătăţire în viitor.
Privind starea de sănătate orală a populaţiei vârstnice, nivelul de
„acceptabilitate” general, calitatea şi cantitatea necesităţii îngrijirilor dentare este
rămasă în urmă. În ceea ce priveşte aşteptările de viaţă mereu crescute, precum şi
creşterea populaţiei bătrâne, se preconizează pentru viitor, o prescriere clară
204
pentru părţile populaţionale. Dacă partea celor de 15 ani scade, creşte partea celor
de peste 65 de ani, rezultând o necesitate de regrupare a resurselor sociale.
Populaţia de vârsta a treia necesită o atenţie prioritară în creştere. Îmbunătăţirea
îngrijirii dentare preventive şi curative la copii, tineri şi adulţi tineri, eliberează
capacităţi care pot fi disponibilizate pentru populaţia vârstnică. Îngrijirea dentară
la persoanele vârstnice va lua o nouă proporţie, crescând vertiginos necesitatea
creării unui serviciu specializat şi dedicat acestei categorii de persoane.
9.9. Asistarea bolnavilor cronici sau dependenţi
În această categorie intră în discuţie pacienţii spitalizaţi pe timp

îndelungat, cei internaţi în azile şi chiar unii pacienţi care stau la domiciliu însă
sunt handicapaţi. Asistenta de medicină dentară va trebui să înveţe personalul sau
membrii familiei cum să asigure igiena oro-dentară a bolnavului. Tehnicile vor
varia în funcţie de situaţie.
Dacă bolnavul la pat poate face unele mişcări, el poate practica tehnicile
de igienă fiind ajutat: i se va sprijinii capul în poziţie şezândă, i se va pune în faţă
o tăviţă renală, i se va oferii peria cu pasta de dinţi gata pregătită.
Dacă bolnavul este imobilizat, i se va face periajul dinţilor de către
asistenta dentară sau de un membru al familiei. Nu se vor introduce cantităţi mari
de lichid în cavitatea orală a bolnavului, pentru a nu fii aspirate în căile
respiratorii.
Dacă bolnavul este inconştient, dinţii for fi curăţaţi cu comprese înfăşurate
în jurul degetului, umectate cu apă sau soluţie de bicarbonat de sodiu. Este
contraindicată folosirea periuţei de dinţi pentru a nu produce hemoragii gingivale.
La bolnavii purtători de proteze, acestea vor fi curăţate zilnic, iar noaptea
vor fi scoase din gură şi păstrate într-un recipient cu apă.
În instituţiile medicale pentru bolnavi cronici şi azile, trebuie să existe un
cabinet dentar, în care un specialist va acorda îngrijirile medicale bolnavilor. În
cazul unor intervenţii mai laborioase, bolnavii transportabili pot fi duşi într-un
serviciu de specialitate. Cei imobilizaţi la pat, indiferent că sunt în spital sau la
domiciliu, vor fi trataţi recurgându-se la o aparatură mobilă, acestora rezolvându-
se doar urgenţele.
Atât personalul medicosanitar cât şi aparţinătorii trebuie să ştie că starea
satisfăcătoare a aparatului dento–maxilar influenţează pozitiv starea generală a
bolnavului. Pentru asigurarea igienei în spitalele pentru cronici şi în azile trebuie
să existe următoarele:
1. Pentru pacienţii cu dinţi naturali: peria de dinţi individuală, fir de mătase,
colutorii, tablete revelatoare de placă;
2. Pentru pacienţii cu proteze: peria de dinţi individuală pentru proteză,
tablete pentru curăţire, recipient pentru păstrarea protezei;
205
3. Pentru pacienţii cu dinţi şi cu proteze parţiale: combinarea articolelor

anterioare.
9.10. Asistenţa medicală dentară geriatrică
Asistarea medicală dentară a persoanelor de vâţrsta a treia este de mare

importanţă, deoarece numărul lor este în continuă creştere în majoritatea ţărilor
civilizate. Din păcate aceştia nu solicită sistematic asistenţa medicală dentară din
diverse motive: costul ridicat al lucrărilor, lipsa de respect şi consideraţie din
partea medicului, ideea că problemele lor dentare sunt consecinţa inevitabilă a
îmbătrânirii, etc. Dar problemele dentare ale vârstnicilor sunt la fel de importante
ca ale oricărui individ, ele izbindu-se în plus de o serie de dificultăţi generate de
starea de sănătate.
Bătrânii nu reprezintă un grup omogen, aşa cum s-ar părea la prima
vedere, din acest motiv ei trebuind să fie trataţi individualizat, ca orice pacient.
Îmbătrânirea ca o scădere progresivă şi lentă a rezervelor fiziologice în cursul
căreia organismul pierde parţial capacitatea de adaptare. Bătrâneţea presupune o
interacţiune complexă între modificările fiziologice ce se produc şi bolile legate
de vârstă . Bolile cronice ale bătrânilor îi fac mai vulnerabili. Demenţele senile,
de exemplu, nu sunt consecinţa normală a îmbătrânirii ci se datoresc bolii
Altzheimer.
Bolile cele mai frecvente ale persoanelor vârstnice sunt:
Bolile cardio – pulmonare, incluzând şi cardiopatia valvulară, există la

peste 70% din bătrâni. Asistenta trebuie să fie atentă deoarece înaintea
tratamentului dentar, acestora trebuie să li se facă un consult medical şi să
primească premedicaţie cu antibiotice.
Dacă pacientul urmează un tratament cu anticoagulante, se impune
consultarea medicului său curant înaintea efectuării unei intervenţii dentare care
ar putea provoca o hemoragie. Este indicată efectuarea în prealabil a analizelor
(timpul de sângerare şi de coagulare).
Hipertensiunea arterială este o boală frecvent întâlnită la pacienţii în
vârstă. Bătrânii cu presiune sistolică mai mare de 160 şi cea diastolică peste 95 –
100, trebuie să consulte un specialist. În cazurile de hipertensiune arterială gravă,
tratamentul dentar va fi temporizat până când valorile tensiunii arteriale scad.
Medicaţia antihipertensivă provoacă efecte secundarea cum este xerostomia şi
hipertensiunea ortostatică.
Afecţiunil esistemului nervs (boala Parkinson, boala Altzheimer) pot
provoca paralizii sau pot afecta capacitatea de înţelegere a pacientului, ceea ce
206
impune o atitudine specială din partea asistentei, care trebuie să-şi adapteze
atitudinea la posibilităţile de înţelegere ale pacientului. Uneori trebuie instruit un
aparţinător asupra modalităţilor de aplicare a tehnicilor de igienă orodentară.
Faţă de cei cu accidente vasculare cerebrale care primesc un tratament cu
anticoagulante se va adopta o atitudine specială, aşa cum am amintit mai sus.
Persoanele cu boala Parkinson pot avea dificultăţi la ingestia alimentelor
şi la spălatul pe dinţi.
Bolile reumatismale (artrita) şi osteoporoza impun de asemenea o atenţie
deosebită. Artrita afectează capacitatea individului de a efectua unele tehnici de
igienă orodentară. Celor cu osteoartrită severă trebuie să li se facă premedicaţie
cu antibiotice după prealabilul consult cu medicul lor curant.
Bolnavii cu osteoporoză au dificultăţi de şedere şi nu pot rămâne în această
poziţie mult timp. Se va ţine cont de aceasta în programarea şedinţelor de
tratament.
Surditatea ca şi tulburările de vedere sunt alte afecţiuni ce survin frecvent
la bătrâni.
Pe lângă bolile acestora, trebuie avută în vedere şi medicaţia zilnică. Mulţi
vârstnici iau câte 3 – 4 medicamente pe zi, ei fiind mai susceptibili la interacţiuni
farmacologice adverse. Din acest motiv antecedentele şi istoricul pacientului sunt
de importanţă capitală, medicul dentist trebuind să ia legătura cu medicul curant
atunci când este cazul.
9.10.1. Problemele psihologice ale senectuţii
Bătrânii au un psihic aparte, generat de factori multipli: pierderea celor

dragi, a prietenilor, a serviciului, precum şi a propriei independenţe. Toate acestea
pot duce la pierderea identităţii şi la apariţia anxietăţii, a frustrării, a confuziei şi
a depresiunii, instalându-se un comportament infantil.
Pentru a contracara această regresiune psihică, medicul dentist şi asistenta
dentară trebuie să inspire încredere pacientului pentru a-i câştiga cooperarea şi
respectul. Pacientul trebuie să aibă impresia că ţine sub control deciziile legate de
tratamentul său dentar. El trebuie stimulat în găsirea de noi motivaţii şi în punerea
în practică a iniţiativelor sale. De asemenea, pacientul trebuie să se simtă uitl
pentru a nu avea sentimetul inferiorităţii. În cabinet el nu va fi ignorat purtându-
se discuţii cu un aparţinător, ci i se va acorda toată atenţia. Bătrânii simt nevoia
contactului social. Ca atare, medicul va asculta cu răbdare tot ce-i spune pacientul,
arătându-se interesat de problemele sale. Dacă percepe lipsa de interes a
medicului, bătrânul devine introverti, compromiţându-se comunicarea.
Întregul tablou al activităţii psihice poartă pe de o parte amprenta experienţei
de viaţă parcurse, iar pe de altă parte a proceselor complexe de reechilibrare.
207
Procesele de cunoaştere sunt influenţate de experienţa cultural – intelectuală, dar

şi de capacităţile funcţionale constituite între timp.
În ceea ce priveşte problema memoriei, apar câteva fenomene caracteristice.
Degradarea memoriei este mai pregnantă pentru componenta ei de scurtă durată.
Memoria de lungă durată este mai rezistentă. Oamenii în vârstă uită mai uşor unde
au pusun obiect, ce au făcut într-o anumită împrejurare, iar în memoria de lungă
durată se fac asociaţii confuze. Această stare face ca tratamentul dentar să se
realizeze cu multă dificultate, dialogul verbal între medic şi pacient neputând fi
uneori realizabil. Dacă se mai adaugă şi fenomenul de hipoacuzie (destul de
frecvent la persoanele vârstnice), atunci colaborarea este mult îngreunată.
Comportamentul emoţional al bătrânului este modificat spre o exacerbare a
nervozităţii, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare şi refulare,
când se manifestă şi tulburări ale unor funcţii psihice: anxietate, capricii,
dependenţe de moment, etc. Există însă persoane în vârstă care reuşesc să-şi
conserve luciditatea şi echilibrul psihic general şi rămân active şi cooperante.
Declinul psihic la bătrâneţe este condiţionat de o serie de factori ce ţin atât
de natura subiectivă şi de structura anatomo – fiziologică a individului, cât şi de
condiţiile de mediu, de rezistenţa organică şi mai ales de rezistenţa sistemului
nervos central. Se ştie că viaţa subiectivă a fiecărui om este influenţată
multilateral de felul în care trăieşte ; dacă a dus o viaţă echilibrată, ferită de
acţiunea factorilor stressanţi, inteligenţa poate să se menţină relativ activă. Totuşi,
tumultul ideilor scade, se manifestă momente de vid intelectual, urmate de
perioade de conştientizare a declinului intelectual. Există câteva caracteristici ale
gândirii prin inflexibilitatea opiniilor şi raţionamentelor. Acest lucru poate face
ca o soluţie terapeutic corect argumentată să nu aibă aceeaşi valoare pentru
pacientul căruia lucrurile îi par sub alt aspect. Sunt pacienţi nemulţumiţi
permanent, stare care îngreunează desfăşurarea etapelor terapeutice.
Acest tablou al manifestărilor psihice se amplifică în anumite situaţii. Este
cazul pacienţilor edentaţi total, care pot prezenta chiar tulburări psihice
determinate de modificarea schemei corporale. Astfel, imaginea pe care fiecare
individ şi-o crează despre sine devine mult diferită de imaginea propriei înfăţişări,
ducând la apariţia de dezechilibre generatoare de psihoze şi nevroze. Coloratura
manifestărilor psihice se accentuează odată cu vârsta. Edentaţia totală la aceşti
pacienţi este legată şi de fenomenul de marginalizare socială, de pierderea statului
său în familie şi în microgrupul său social prin pensionare. Uneori aceste traume
psihice pot fi întreţinute de o stare generală precară, care provoacă suferinţe fizice
sau de o stare familială conflictuală ducând uneori la stări de disperare. De aceea
medicul dentist trebuie să fie nu numai un bun specialist, ci un bun psiholog, care
ştie să-şi folosească la maxim priceperea în relaţiile de colaborare cu pacienţii. O
personalitate afectivă, înţelegătoare, poate fi cel mai bun aliat terapeutic la orice
grupă de vârstă şi mai ales al persoanelor vârstnice.
Egbert şi colab., au descoperit că îngrijirile postoperatorii ale pacienţilor
vârstnici spitalizaţi în vederea unei intervenţii chirurgicale s-au redus la jumătate
208
dacă şi-a vizitat pacientul în noaptea premergătoare operaţiei. Această constatare

ne permite să subliniem importanţa crescândă a dialogului verbal cu astfel de
pacienţi .
Uneori starea precară a cavităţii orale poate fi un factor declanşat sau
agravant al sindroamelor depresive, des întâlnite la persoanele vârstnice.
Tulburările psihice pot evolua spre melancolie, depresie şi uneori chiar spre
suicid. Universul psihic este dominat de o scădere continuă a tonusului. Printr-un
tratament dentar corespunzător care să refacă estetica feţei, se poate realiza o
oarecare reechilibrare psihică şi o revitalizare. Însă nu ne putem pronunţa asupra
constanţei în timp a acestei îmbunătăţiri a stării psihice datorită faptului că şi la
nivelul cavităţii orale fenomenele de involuţie nu pot fi oprite.
În cazul în care un aparat protetic nu conferă vârsticului o stare de
mulţumire, reuşita tratamentului poate fi pusă sub semnul întrebării. Uneori aceşti
bolnavi marginalizaţi social şi familial având deja aversiune faţă de starea lor, în
contact cu restaurarea protetică pot avea sentimente de neîncredere şi ură , de
aceea ei trebuie ajutaţi în intimitatea lor psihică.
Echipa dentară trebuie să dea dovadă de competenţă câştingându-le
încrederea în reuşita tratamentului, asigurându-i că aparatul este realizat în
condiţii optime şi că reprezintă cea mai bună soluţie terapeutică pentru ei. De
multe ori bolnavii pretind că restaurările protetice să refacă arcadele dentare
intacte, alteori să obţină corecţii importante fizionomice deseori nelegate de
tratamentul protetic propriu – zis . De aceea este important să li se explice că
protezarea are posibilităţi limitate de refacere a modificărilor pe care le-a
prezentat, temperând cu mult tact pretenţiile adeseori absurde.
9.10.2. Necesităţile dentare ale persoanelor de vârsta a treia
Datorită progreselor înregistrate în terapia odontală, tot mai mulţi vârstnici

au dinţi naturali în gură, ceea ce înseamnă că necesită îngrijiri de specialitate.
Îngrijiri necesită şi purtătorii de proteze parţiale sau totale,ei trebuind să fie
consultaţi periodic vederea examinării ţesuturilor moi şi pentru a întări
instrucţiunile legate de întreţinerea lucrării protetice şi igienei orale .
Ţesuturile parodontale sunt mai susceptibile la inflamaţii. La ei placa se
acumulează mai repede, apărând gingivite mai grave ca alte categorii de pacienţi.
Page consideră că manifestările parodontale la vârstnici ar fi rezultatul efectului
cumulativ, nu al unei susceptibilităţi crescute. Intervin cu siguranţă şi dificultăţile
legate de aplicarea tehnicilor de igienă datorită unor boli (artrită, accident
vascular) sau datorită faptului că vârstnicii nu înţeleg importanţa tratamentului
preventiv.
Caria dentară face ravagii la orice vârstă. Cea cu localizare coronară este
o carie secundară, nu primară. Este frecventă caria radiculară datorită expunerii
209
rădăcinilor ca rezultat al pierderii inserţiei epiteliale, întâlnindu-se în special la

molarii mandibulari. Prevenirea cariei radiculare se face prin îndepărtarea plăcii
bacteriene. Fluorul are de asemenea efecte benefice, folosindu-se aplicaţiile
topice. Cel mai important mijloc preventiv, îl constituie însă profilaxia
parodontopatiilor.
Cancerul oral este a doua cauză de deces, după cardiopatie . El apare mai
frecvent la bărbaţi (2:1), limba situându-se pe primul loc în ceea ce priveşte
localizarea. Prezentarea la controalele periodice permite depistarea precoce a
leziunilor.
9.10.3 Igiena oro-dentară la vârstnici
Programarea pacienţilor vârstnici trebuie făcută în funcţie de starea lor de

sănătate. În principiu vor fi programaţi în prima jumătate a dimineţii când
rezervele lor de energie sunt maxime. Pacienţii cu debilitate fizică, cu probleme
medicale grave vor fi programaţi la consultaţii care vor dura puţin, ţinându-se cont
de orele de alimentaţie care trebuie respectate îndeosebi în cazul diabeticilor.
Pacienţii cu artrită vor fi chemaţi în ultimele ore ale dimineţii pentru a se ,, încălzi”
înaintea consultaţiei. Pacienţii care sunt aduşi de însoţitor vor fi programaţi în
funcţie de timpul acestora.
Antecedentele şi istoricul sunt primele date care trebuie culese, în felul
acesta stabilindu-se şi relaţia de comunicare cu pacientul. Pe baza lor se va lua
legătura cu medicul curant pentru a se stabili dacă există vreo contraindicaţie în
ceea ce priveşte tratamentul odontal.
Examinarea orală se va face cu delicateţe ţinându-se cont de fragilitatea
ţesuturilor orale. Pacientul trebuie învăţat cum să-şi examineze singur cavitatea
orală. Trebuie insistat asupra necesităţii controalelor periodice mai ales la edentaţi
care ar putea crede că nu mai au nevoie de tratament. Educaţia preventivă este
deosebit de importantă. Trebuie elaborate strategii pentru prevenirea cariilor şi a
parodontopatiilor. Pacientul trebuie conştientizat asupra modificărilor patologice
care pot să apară folosindu-se o terminologie simplă.
Tehnicile motivaţionale trebuie să insiste asupra aspectelor pozitive ale
stării de sănătate şi nu asupra stării de boală şi a temerilor pacientului. Pacienţii
trebuie abordaţi de la premiza că sunt inteligenţi, capabili şi responsabili, ceea ce
măreşte încrederea în sine. Se vor face demonstraţii de igienă în cavitatea orală a
pacientului, care apoi va fi pus să le repete sub supravegherea asistentei. Aceasta
trebuie să urmărească progresele înregistrate de pacient deoarece înlocuirea unor
practici vechi cu altele noi nu este uşoară mai ales la vârsta senectuţii. La pacienţii
cu artrită şi cu mişcări limitate, firul de mătase va fi folosit pe suport. Tot la ei
sunt indicate şi periile dentare electrice.
Planificarea tratamentului se va face prin evaluarea următorilor factori :
210
1. Cum afectează situaţia actuală calitatea vieţii pacientului .

2. Dacă situaţia actuală e posibil să se amelioreze, să se înrăutăţească sau să
ramână staţionară, fară tratament .
3. Dorinţa pacientului de a fi tratat.
4. Problemele medicale sau dentare adiţionale ce pot să apară ca rezultat al
tratamentului.
5. Perioada necesară pentru a duce la bun sfârşit tratamentul.
6. Limitele dmedicului din punct de vedere tehnic, personal auxiliar medical şi
acces la pacient.
9.10.4. Asistenţa dentară profilactică
O ramură a medicinei dentare spre care se orientează astăzi diferiţi

specialişti este geriatria, ale cărui probleme şi scopuri trebuie cunoscute de către
toţi medicii dentari, datorită particularităţilor complexe ale acestei vârste. Şcoala
belgiană consideră că noua ramură trebuie să menţină şi să amelioreze funcţia
orală pe de o parte; şi pe de altă parte să se obţină condiţii favorabile pentru o
restaurare protetică şi o asigurare riguroasă a igienei orodentare. O anchetă
efectuată al Zürich a arătat că astăzi există din ce în ce mai mulţi pacienţi vârstnici
care au proprii lor dinţi. Din lotul de 155 persoane de vârsta a treia, 3 aveau toţi
dinţii, 14 erau edentaţi, iar restul în procent de 89% erau edentaţi parţial.
În privinţa problemelor profilactice, trebuie subliniat rolul igienei
orodentare la aceşti bolnavi , precum şi cea a unei alimentaţii corecte. Aspectele
psihologice şi practice ale igienei în gerontologie sunt deosebit de complexe,
deoarece atitudinea pacientului faţă de propria igienă orală este diferită de la caz
la caz în funcţie de numeroşi factori care ţin de: starea generală, gradul de
civilizaţie al societăţii în care trăieşte, mediul familial, gradul de colaborare cu
medicul, etc. În acest sens, rolul unei educaţii sanitare corecte este foarte
important, iar medicul trebuie să instruiască pacienţii în respectarea igienei
adecvate acestei vârste, să le explice necesitatea întreţinerii corecte a cavităţii
orale ca parte integrantă a întregului organism şi să realizeze controlul însuşirii
acestor noţiuni.
Igiena dinţilor restanţi este foarte importantă ţinând cont de fenomenele
de involuţie ireversibile ale parodonţiului. Coletele dinţilor care vor fi folosiţi ca
sprijin pentru croşete sunt foarte susceptibile la carii. În cazul unei igienizări
insuficiente pot apare complicaţii odontale şi parodontale. De aceea unii autori
indică o fluorizare intensivă la pacienţii care din diferite motive (de exemplu cei
handicapaţi motor) nu îşi pot asigura igiena necesară. Se indică fie utilizarea
gelului fluorurat o dată sau de două ori pe săptămână, fie folosirea zilnică a unei
paste dinţi fluorurate. Tot la pacienţii purtători de proteze parţiale se va insista
asupra igienizării acestora. Unele studii efectuate în Belgia , au scos în evidenţă
211
faptul că 60% dintre purtătorii de proteze nu le spălau decât o dată pe săptămână

iar 80 % dintre proteze prezentau depozite moi alimentare. Cavitatea orală
reprezintă un biotop ideal pentru flora microbiană: căldură, umiditate, întuneric,
substanţe nutritive. În plus restaurarea protetică prezintă microporozităţi care
constituie adevărate nişe ecologice la nivelul cărora se dezvoltă o floră microbiană
saprofită şi rezistentă, ducând astfel la apariţia stomatopatiilor paraprotetice.
Pentru igienizarea protezelor se va utiliza o perie specială numai în acest scop,
deoarece utilizarea ei gingivală poate fi urmată de apariţia leziunilor inflamatorii.
În comerţ există tablete folosite pentru curăţirea şi dezinfectarea protezelorşi
aparate speciale cu ultrasunete.
În legătură cu utilizarea clorhexidinei părerile sunt împărţite. Unii autori
consideră că aceasta poate fi folosită în concentraţie de 0,1 – 0,2 %. Alţii îi
reproşează efectele secundare atunci când este utilizată timp mai îndelungat: gust
amar, uscăciunea mucoasei, glosodinie; iar în concentraţii ridicate provoacă
descuamări ale mucoaseiorale. Reacţiile alergice au fost semnalate în puţine
cazuri.
Există o categorie aparte de pacienţi la care problemele sunt mult mai
dificile şi mai complexe. Este vorba de categoria pacienţilor vârstnici handicapaţi.
De multe ori aceştia refuză orice însuşire a tehnicilor de periaj datorită şi
sentimentului de inutilitate. Pentru a-şi atinge scopul, terapeutul trebuie să câştige
încrederea interlocutorului său, să-i respecte personalitatea şi psihicul destul de
labil. Uneori aceste instrucţiuni trebuie explicate unei terţe persoane care ar fi
indicat să facă parte din mediul familial al bolnavului. Şedinţele trebuie să fie
progresive, completate cu demonstraţii practice şi uneori se pot utiliza atlase,
panouri, broşuri.
9.10.5. Asistenţa dentară curativă
În prima şedinţă este necesar să se efectueze un examen clinic complet,

care se va realiza cu multă răbdare, calm şi înţelegere din partea medicului. Se va
insista asupra anamnezei, iar atunci când pacientul nu poate colabora, medicul
trebuie să se adreseze familiei. În stabilirea planului de tratament trebuie găsite
soluţiile cele mai simple şi pe cât posibil se va insista asupra necesităţii terapiei
conservatoare. Dacă soluţia de tratament necesită schimbări, acestea nu vor fi
bruşte şi radicale ci se vor face gradual şi în timp mai îndelungat , dând
posibilitatea sistemului nervos să se poată adapta noului model funcţional. În
această etapă leziunile odontale coronare sunt depistate de obicei târziu, când au
apărut deja complicaţiile. Se observă frecvent carii secundare apărute la dinţii care
vin în contact cu elementele de menţinere ale unei proteze mobile, precum şi carii
de cement care apar datorită expunerii rădăcinilor în urma recesiunii gingivale.
212
Tratamentul endodontic este mai dificil de efectuat datorită canalelor îngustate

prin depunere de dentină secundară .
Foarte frecvent la persoanele vârstnice sunt întâlnite formele de
parodontopatii marginale cronice. Uneori se întâlneşte forma de parodontopatie
marginală cronică cu atrofie orizontală şi fără mobilitate dentară, formă clinică
considerată la bătrâni fiziologică. În situaţia în care igiena dentară este
defectuoasă, inflamaţiile parodonţiului marginal sunt mai evidente. Ca tratament
se poate indica chiuretajul gingival şi gingivectomia numai în situaţia în care
starea generală este corespunzătoare.
Tratamentul protetic aplicat la bătrâni se va realiza cu multă atenţie din
partea medicului datorită faptului că la nivelul câmpului protetic se produc
modificări ireversibile din cauza vârstei. Amprentele se înregistrează cu precizie
pentru a avea margini exacte . Materialul de amprentă nu trebuie să fie vâscos
pentru a nu produce deformarea ţesuturilor moi. O dificultate o constituie însă
uneori etapa de înregistrare a relaţiei de ocluzie, mai ales la pacienţii cu proteze
vechi şi cu ocluzie excentrică. În aceste situaţii se îndepărtează proteza
mandibulară câteva zile, perioadă în care memoria ocluzală habituală se reduce,
şi abia după aceea se înregistrează corect relaţia de ocluzie
Un principiu important în geriatrie este de înlăturare a durerii, datorită
complicaţiilor care pot apare pe acest fond: tahicardii, aritmii, hipertensiune
arterială şi chiar stop cardiac. Anestezia generală (dacă este indicată), se va realiza
numai după o anamneză foarte riguroasă şi după investigaţii paraclinice. Aceasta
se efectuează în clinicile de specialitate. Metodele chirurgicale sunt aceleaşi ca şi
pentru adulţi, dar medicul trebuie să ţină cont de caracteristicile ţesuturilor care
sunt în continuă regresie şi pot duce mai uşor la complicaţii (fracturi osoase,
rupturi musculare, paralizii prin compresiuni nervoase, leziuni vasculare cu
tromboză postoperatorie). Durerea postoperatorie se combate cu medicamentaţie
specifică.
Anestezia locală este mult mai indicată decât cea general , evitându-se
astfel complicaţiile acesteia din urmă. Soluţia urmăreşte injectarea lent controlând
prin aspiraţie pentru a nu pătrunde într-un vas de sânge. Ca efecte secundare pot
apare reacţii de tip stimulator central cu iritabilitate, cu contracţii musculare,
convulsii, depresiune circulatorie sau respiratorie. Urmărierea postoperatorie
trebuie făcută cu multă grijă pentru evitarea acestor complicaţii.
O altă problemă importanţă de care trebuie să se ţină seama în geriatrie
este cea a terapiei medicamentoase. La vârsta a treia metabolismul este diminuat,
astfel că procesele de absorbţie şi excreţie prezintă şi ele modificări. De aceea se
indică doze medicamentoase mai reduse decât la adulţi. Locul de metabolizare
fiind în ficat, se vor administra cu prudenţă la cei cu antecedente hepatice. Uneori
utilizarea sedativelor şi hipnoticelor preoperator poate avea reacţii secundare
bizare. Trebuie luat în consideraţie faptul că vârstnicii folosesc în mod curent
medicaţie tranchilizantă şi antidepresivă, medicaţie care modifică reacţia
acestora. O dozare incorectă poate produce şi mări dezorientarea şi neliniştea.
213
Barbituricele pot da stări de anxietate acută. Administrarea prelungită de

fenotiazină poate da tulburări motorii ca mişcări anormale ale buzelor, limbii şi
muşchilor. Administrare prelungită de clorpromazină prin scăderea vitaminei K
poate determina hipoprotrombinemie. Medicamentele care acţionează asupra
sistemului nervos se evită pe cât posibil, sau dacă trebuie administrate se dau în
doză mai redusă decât la tineri. Analgezice de tipul: salicilat, codeină,
paracetamolul, sunt relativ netoxice şi se pot folosi pentru analgezie uşoară şi de
scurtă durată. Salicilatul poate da uneori tulburări digestive şi chiar hemoragii ale
mucoasei gastrice, de aceea nu se va administra la pacienţii cu afecţiuni digestive.
În ceea ce priveşte medicaţia antimicrobiană, antibioticele se vor indica
numai în situaţiile necesare şi se va urmări să nu se administrează mai mult de 5
zile datorită riscului apariţiei stomatitelor (Candida Albicans). O anamneză
riguroasă este necesară pentru a exclude riscurile fenomenului de alergie care
poate avea uneori chiar consecinţe letale. Antibioticoterapia este necesară în
cardiopatii, diabet zaharat - înainte şi după intervenţie. Corticoterapia este mult
mai greu de suportat la vârstnici, iar o administrare prelungită de mai mult de 9
luni poate da un fenomen de osteoporoză.
9.10.6. Asistenţa dentară în căminele de bătrâni
Cabinetul dentar din căminele de bătrâni acordă asistenţă doar pentru

locatarii acestor cămine. Activitatea acestor cabinete este în majoritatea cazurilor
, asistenţă de urgenţă sau la solicitare. Medicul dentist trebuie să ţină seama de
anumite particularităţi care decurg din caracteristicile acestei vârste :
- examinarea bolnavilor trebuie făcută cu mult calm, răbdare, înţelegere ;
- şedinţele de tratament să fie programate în special dimineaţa când
bolnavul este mai odihnit pentru ca dialogul verbal şi nonverbal să se poată realiza
cu mai multă uşurinţă;
- fazele terapeutice trebuie scurtate, efectuate lent şi cu multă blândeţe,
pentru că bolnavii răspund mai greu la solicitările medicului, reflexele lor fiind
mult diminuate;
- medicul dentist trebuie să fie un bun psiholog, să aibă o atitudine în care
să dovedească competenţă profesională pentru reuşita unui tratament cât mai
corect şi complet;
- având în vedere că majoritatea persoanelor vârstnice prezintă boli cronice,
medicul dentist este obligat să realizeze o colaborare interdisciplinară cu medicul
generalist, psihiatrul, psihologul şi uneori examenul clinic să fie completat şi cu
investigaţiile paraclinice corespunzătoare.
Este foarte importantă cunoaşterea afecţiunilor generale pe care le prezintă
pacienţii deoarece este cunoscută influenţa pe care o au acestea asupra stării de
214
sănătate a cavităţii orale precum şi asupra manierei de rezolvare terapeutică.

Afecţiunile grave temporizează sau chiar contraindică tratamentul. Alte afecţiuni
limitează posibilităţile de rezolvare ale cazului cum ar fi – interzicerea utilizării
anestezicelor. Există şi afecţiuni generale care impun precauţii speciale în cursul
actelor terapeutice – amprentarea la un pacient cu astm bronşic. Cunoaşterea
amănunţită a stării de sănătate a întregului organism este foarte importantă în
tratamentul dentar acordat acestor persoane. De aceea medicul generalist trebuie
să poată fi consultat în permanenţă de către medicul dentist.
9.10.7. Asistenţa dentară a persoanelor de vârsta a treia la domiciliu
Există situaţii în care persoanele de vârsta a treia nu se pot deplasa la un

cabinet dentar datorită unor afecţiuni fizice sau psihice grave (paralizii, stări
postoperatorii, boli psihice acute, etc.). Aceştia, pe lângă suferinţa fizică generală,
pot prezenta şi dureri provocate de afecţiuni ale sistemului stomatognat. În
situaţiile grave (tumori, luxaţii, fracturi) este obligatorie internarea într-o clinică
de specialitate. Situaţiile mai puţin grave pot fi rezolvate prin deplasarea echipei
dentare la domiciliul bolnavului. Aceasta impune folosirea unui aparat portabil şi
a unei truse cu minimul necesar de instrumente şi materiale sterile. Ideal ar fi ca
pacientul să fie tratat de acelaşi medic, care să cunoască istoricul afecţiunii,
tratamentele efectuate sau eventualele restricţii medicamentoase.
Acesta ar putea realiza în continuare o dispensarizare corectă, prin
deplasări la domiciliul bolnavului pentru controalele periodice. La această
categorie de pacienţi medicul va insista asupra necesităţii menţinerii unei stări de
igienă orodentară cât mai riguroasă, iar dacă pacientul nu este capabil să-şi
efectueze singur periajul dentar, este necesar ca el să fie ajutat de o persoană din
cadrul familiei.
215
216
CURS DE MEDICINĂ DENTARĂ CO217228MUNITARĂ
ANEXA 1
Alegerea eşantionului şi planificarea unei anchete. Lista datelor.
Ţara: ………………………………………………………………………………………………………………………………
Responsabil anchetă:………………………………………………………………………………………………………………
Adresa: ……………………………………………………………………………………………………………………………
Sectorul sau regiunea anchetei: …………………………………………………………………………………………………..
POPULAŢIE POPULAŢIA DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ POPULAŢIA ŞCOLARIZATĂ
(estimare) (estimare sau procentaj) (estimare sau procentaj)
…………………. …………………………… ……………………………
Nivelul morbidităţii la populaţie*:
CARII PARODONTOPATII ALTE AFECŢIUNI
……………………. …………………………….. ……………………………….
Subgrupe importante ale populaţiei (să se indice care sunt şi de ce)
Locul (oraş/sat)……………………………………………………………………..
Grupul etnic…………………………………………………………………………
Religia………………………………………………………………………………
Baza alimentaţiei……………………………………………………………………..
Obiceiuri (consum de tutun, pilire rituală)……………………………………………
Grad de instruire………………………………………………………………………
Nivel socio-economic…………………………………………………………………
Servicii odontale existente sau prevăzute………………………………………………
Servicii de urgenţă…………………………………………………………………….
Program de prevenţie……………………………………………………………………
Servicii şcolare………………………………………………………………………….
Alte servicii……………………………………………………………………………...
Practică privată……………………………………………………………………………
Personalul şi mijloacele financiare disponibile pentru anchetă…………………………..
Nr populaţiei supuse anchetei Formular în dublu exemplar
*Să se folosească rezultatele anchetei; în lipsă, să se aprecieze frecvenţa prin gradul de importanţă „ridicat”, „moderat” sau slab la vârsta de 6, 12 ani
şi la adulţi.
217
ANEXA 2
Rezumat de anchetă bazat pe formularul OMS de evaluare a stării de sănătate oro-dentară
Ţara……………………………………………………………………………………….Data……………………………
Anchetator……………………………………………………………………………………………………………………
Adresa…………………………………………………………………………………………………………………….
Numerele de identificare folosite:
De la…………………………………….la……………………………………………..
De la…………………………………….la……………………………………………..
De la……………………………………..la…………………………………………….
Grupele de vârstă examinate……………………………………………………………………………
Codul anchetatorului Codul grupului etnic sau alt cod Codul grupului etnic sau alt cod
(rubrica 12) (rubrica 16) se precizează dacă e alt cod (rubrica 17) se precizează dacă e alt cod
………………………….1 ………………………….1 ………………………….1
………………………….2 ………………………….2 ………………………….2
………………………….3 ………………………….3 ………………………….3
………………………….4 ………………………….4 ………………………….4
………………………….5 ………………………….5 ………………………….5
………………………….6 ………………………….6 ………………………….6
………………………….7 ..……………………… 7 ………………………….7
………………………….8 ………………………….8 ………………………….8
………………………….9 ………………………….9 ………………………….9
Codul locului geografic Alte date (rubricile 21, 22, 23) Alte afecţiuni (rubricile 119, 120)
(rubrica 12) precizaţi: precizaţi:
………………………….1 ………………………….1 ………………………….1
………………………….2 ………………………….2 ………………………….2
………………………….3 ………………………….3 ………………………….3
………………………….4 ………………………….4 ………………………….4
………………………….5 ………………………….5 ………………………….5
………………………….6 ………………………….6 ………………………….6
………………………….7 ..……………………… 7 ………………………….7
218
ANEXA 3
Tabele stabilite pornind de la datele anchetei
Următoarele tabele se vor stabili prin programul informatic normalizat al OMS, pornind de la datele anchetei fundamentale asupra stării de
sănătate oro-dentară (datele sunt raportate separat pe grupele de vârstă: 1-19 ani; 20-24; 30-34; 45-54; 55-64; 65-74; 75-84; 85 şi peste).
Starea sănătăţii oro-dentare:

- procentajul subiecţilor care prezintă carie (DMF)
- procentajul subiecţilor care prezintă carie evolutivă (TD)
- DMFT mediu, TD, TM, TF
- nr. mediu al dinţilor în cavitatea orală
- procentajul subiecţilor edentaţi total
- nr. şi procentajul subiecţilor cărora le lipseşte unul sau mai mulţi dinţi şi nr. mediu al dinţilor absenţi, exceptând molarii de minte
- repartiţia subiecţilor în funcţie de nr. dinţilor absenţi: 0, 1, 2-3, 4-6, 7-10, 11-15, 16-20, 21-27 în totalitate
- repartiţia subiecţilor cărora le lipseşte 1 dinte, 2 dinţi adiacenţi, 3 dinţi adiacenţi sau mai mulţi (subîmpărţiţi în anteriori şi post.)
- procentajul subiecţilor cu parodonţiu sănătos
- procentajul subiecţilor cu sângerare
- procentajul subiecţilor cu sângerare şi tartru
- procentajul subiecţilor cu sângerare, tartru şi pungi gingivale puţin adânci
- procentajul subiecţilor cu sângerare, tartru şi pungi gingivale puţin adânci sau adânci
- nr. mediu al sextantelor cu sângerare, tartru sau nr. de cod mai mare, pungi puţin adânci sau nr. cel mai mare, pungi profunde
- procentajul subiecţilor cu 0, 1, 2, 3, 4, 5 sau 6 sextante sănătoase
- procentajul subiecţilor cu 0, 1, 2, 3, 4, 5 sau 6 sextante cu pungi adânci
- procentajul adolescenţilor între 10-20 ani care necesită tratament ortodontic
- procentajul populaţiei cu fluoroză
- distribuţia codurilor pt. fluoroză după nr. şi procentajul subiecţilor atinşi
- nr. şi procentajul subiecţilor purtători de proteze: proteze sup. totale, inferioare totale, parţiale sup. sau inf., proteze superioare şi
inferioare (totale sau parţiala): a)în stare bună, b)de reparat sau de înlocuit
219
- rezumat asupra datelor referitoare la opacităţi, alte alterări ale smalţului, leziuni ale mucoasei orale şi oaselor, afecţiuni ale ATM şi
necesităţile de îngrijire imediată
Tratamente necesare:
- procentajul subiecţilor de tratat la fiecare nivel, plus nr. mediu de sextante pentru nivelurile 2 şi 3
- procentajul subiecţilor care au dinţi de extras şi nr. mediu al dinţilor de extras
- nr. mediu al dinţilor care necesită 0, 1 sau 2 restaurări de suprafaţă; coroane sau alte tratamente
- distribuţia subiecţilor care necesită doar o restaurare de suprafaţă; de cel puţin o restaurare de suprafaţă, de o coroană, de un tratament
pulpar, nr. mediu al dinţilor din fiecare categorie
- înlocuirea dinţilor absenţi; procentajul persoanelor care au nevoie de o proteză: totală inf. sau sup., parţială sup. sau inf., superioară
şi inferioară (totală sau parţială) sau proteză fixă
220
ANEXA 4
Formular OMS pentru evaluarea sănătăţii oro-dentare (simplificat)
Ţara:………………………………………………………….
Lăsaţi în alb anul luna ziua nr. de identificare original/dublu examinator

(1)⁯⁯⁯⁯(4 ) ( 5)⁯⁯(6 ) ⁯⁯ ⁯⁯ (7 )⁯⁯⁯⁯ (10) ⁯11 ⁯12
INFORMAŢII DE Numele………………………………………………………………Alte date

ORDIN GENERAL (precizaţi şi indicaţi codul ales)
Vârsta (în ani) (13) ⁯⁯(14) locul …………………..⁯(21)

Sexul (M=1, F=2) ⁯(15) (18)⁯⁯(19)
Grupul etnic ⁯(16) ………………… . ⁯(22)
Profesia ⁯(17) 1=urban
2=periurban
3=rural ⁯(20) …………………...⁯(23)
MALOCLUZIE STAREA PARODONŢIULUI

0=niciuna ⁯(24) 17/16 11 26/27
221
1=uşoară (25)⁯ ⁯ ⁯(27) 0=sănătos 3= pungă de 4-5 mm

2=gravă (28)⁯ ⁯ ⁯(30) 1= sângerare 4= pungă de 6 mm şi peste
47/46 31 36/37 2=tartru x= sextant neluat în calcul în anchetă
STAREA DINŢILOR ŞI TRATAMENTE NECESARE

STAREA TRATAMENT
55 54 53 52 51 61 62 63 64 65 dinţi permanenţi dinţi temporari
18 17 16 15 14 13 12 11 21 22 23 24 25 26 27 28 0=sănătos A 0=nici unul
Starea 1=cariat B 1=tratament carie, sigilare
(31)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (46) 2=obturat şi cariat C 2=doar o obturaţie
(47)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (62) 3=obturat fără carie D 3=cel puţin 2 obturaţii
Tratament 4=absent (carie) E 4=coroană sau stâlp punte
5=absent (altă cauză) F 5= element de punte
85 84 83 82 81 71 72 73 74 75 6=sigilare, lac G 6=tratament pulpar
48 47 46 45 44 43 42 41 31 32 33 34 35 36 37 38 7=stâlp punte sau 7=extracţie
Starea coroană specială 8=alt tratament necesar
(63)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (78) 8=dinte inclus 9=precizaţi: …………
(79)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (94) 9=dinte neluat în ……………………
Tratament considerare în anchetă
FLUOROZA ⁯ (95)
0=normal
1=susceptibilitate
2=foarte uşoară
3=uşoară
4=moderată
5=gravă
222
ANEXA 5
Formular OMS pentru evaluarea sănătăţii oro-dentare
Ţara: ……………………………………………………………
Lăsaţi în alb anul luna ziua nr. de identificare original/dublu examinator

(1)⁯⁯⁯⁯(4 ) ( 5)⁯⁯(6 ) ⁯⁯ ⁯⁯ (7 )⁯⁯⁯⁯ (10) ⁯11 ⁯12
INFORMAŢII DE Numele………………………………………………………………Alte date

ORDIN GENERAL (precizaţi şi indicaţi codul ales)
Vârsta (în ani) (13) ⁯⁯(14) locul …………………..⁯(21)

Sexul (M=1, F=2) ⁯(15) (18)⁯⁯(19)
Grupul etnic ⁯(16) ………………… . ⁯(22)
Profesia ⁯(17) 1=urban
2=periurban
3=rural ⁯(20) …………………...⁯(23)
223
MALOCLUZIE STAREA PARODONŢIULUI

0=niciuna ⁯(24) 17/16 11 26/27
1=uşoară (25)⁯ ⁯ ⁯(27) 0=sănătos 3= pungă de 4-5 mm
2=gravă (28)⁯ ⁯ ⁯(30) 1= sângerare 4= pungă de 6 mm şi peste
47/46 31 36/37 2=tartru x= sextant neluat în calcul în anchetă
STAREA DINŢILOR ŞI TRATAMENTE NECESARE

STAREA TRATAMENT
55 54 53 52 51 61 62 63 64 65 dinţi permanenţi dinţi temporari
18 17 16 15 14 13 12 11 21 22 23 24 25 26 27 28 0=sănătos A 0=nici unul
Starea 1=cariat B 1=tratament carie, sigilare
(31)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (46) 2=obturat şi cariat C 2=doar o obturaţie
(47)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (62) 3=obturat fără carie D 3=cel puţin 2 obturaţii
Tratament
4=absent (carie) E 4=coroană sau stâlp punte
5=absent (altă cauză) F 5= element de punte
85 84 83 82 81 71 72 73 74 75 6=sigilare, lac G 6=tratament pulpar
48 47 46 45 44 43 42 41 31 32 33 34 35 36 37 38 7=stâlp punte sau 7=extracţie
Starea coroană specială 8=alt tratament necesar
(63)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (78) 8=dinte inclus 9=precizaţi: …………
(79)⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ ⁯ (94) 9=dinte neluat în ……………………
Tratament considerare în anchetă
FLUOROZA OPACITĂŢI SAU ALTE PURTĂTOR DE PROTEZĂ NECESITATEA UNEI

ANOMALII DE SMALŢ PROTEZE
⁯ (95) Superior inferior Superior inferior
⁯(96) (97) ⁯⁯ (98) (99) ⁯⁯ (100) (101) ⁯⁯ (102)
0=normal
224
1=susceptibilitate 0=normal numărul 0=nu are proteză 0=proteză inutilă

2=foarte uşoară 1=opacităţi dinţilor 1=proteză parţială 1=proteză de reparat
3=uşoară 2=hipoplazie atinşi 2=proteză totală 2=proteză parţială necesară
4=moderată 3=tetraciclină 3=proteză totală necesră
5=gravă 4=mutilare
5=atriţie
6=mai mult de o afecţiune,
precizaţi
LEZIUNI ALE MUCOASEI STAREA ARTICULAŢIEI NEVOI DE ÎNGRIJIRI ALTE AFECŢIUNI

ORALE ŞI OASELOR TEMPORO MANDIBULARE IMEDIATE
(Precizaţi codul ales)
(103) ⁯⁯⁯⁯⁯⁯ (107) (114) ⁯ (115) ⁯ afecţiuni ce pun în joc
(108) ⁯⁯⁯⁯⁯⁯ (112) 0= ATM normală viaţa pacientului …………..⁯ (119)
codulCIM-AQ 1=ATM proeminentă (116) ⁯ fractura maxilarului ………… ⁯ (120)
2=blocaj autocorectat
(117) ⁯ durere sau infecţie
3=luxaţia ATM
(113) ⁯ leziune (118) ⁯ trimitere pt îngrijiri
4=durere legată de ATM
neidentificată 0=nu 1=da
225
BIBLIOGRAFIE:
Buck D.- Dental health, population size and the distribution of general dental practitioners in
England. Community Dental Health 16: 149-153, 1999.
Poulsen S., Scheutze F.- Dental caries in Danish children and adolescents 1988-1997. C.D.H. 16:
166-170,1999
Varsio S. et al – Dental care of six –year old high caries patients in relation to their cooperation.
C.D.H. 16: 171-175,1999
Arrow P.- Cost mineralisation analysis of occlusal caries preventive programs. C.D.H. 17:85-
91,2000
Mc Grath C. et al – Oral health related quality of life – views of the public in the United Kingdom
C.D.H. 17:3-7, 2000
Mc Grath C., Bedi R.- An evaluation of a new measure of of oral health related quality of life.
C.D.H. 18> 138-143,2001.
Mitchell L., Mitchell D.A.- Oxford handbook of Clinical Dentistry. Oxford University Press. Ox-
NY-Tokio, 1991.
Marin G., Murariu A., Bălăşcău M.: -Stomatologie Comunitară, Iaşi 1995
Podariu A., Jumanca D., Găluşcan A., Văcaru R., Muntean R.: Stomatologie Comunitară, Curs.
Ed. Marineasa, Timişoara, 2002
Nizel A.E. – Nutrition in preventive Dentistry Phil hand-Toronto,1981
Goldman, Lynn R.; Michael W. Shannon and the Committee on Environmental Health (2001-07).
"Mercury in the Environment: Implications for Pediatricians".
Clarkson TW, Magos L (2006). "The toxicology of mercury and its chemical compounds".
Countera, S. Allen; Leo H. Buchanan. "Mercury exposure in children: a review".

Wikipedia
Needleman H. University of Pittsburgh School of Medicine; Lead poisoning; Annu Rev Med
2004; 55: 209-22.
Nriagu J.O. Saturnine gout among Roman aristocrats. Did lead poisoning contribute to the fall of
the Empire?; N Engl J Med 1983; 308(11): 660-3.
Bolasco A., Gallo S., Memoli A., Rodriguez Eiras L.E. Lead contamination of wines produced in
the province of Rome; Farmaco 1979; 34(3): 95-106.
Vuorinen H.S. Lead and health during antiquity; Hippokrates (Helsinki) 1994; 11: 9-22.
Steinbock R.T. Lead ingestion in history; N Engl J Med;1979; 301(5): 277.
226
William G. Niederland; Goya’s Illness: A Case of Lead Encephalopathy?; Leonardo; 1973; 2 (6):
157-61.
WA Frosch; The “Case” of George Frideric Handel; NEJM 1989; 11 (321): 765-9.
Eisinger J. The lead in Beethoven’s hair; Toxicological & Environmental Chemistry 2008; 90 (1):
1-5.
The Centers for Disease Control and Prevention (CDC); Lead 2005.
U.S. Centers for Disease Control and Prevention (CDC); National Health and Nutrition
Examination Survey (NHANES); Lead 2004.
Fiorica V., Brinker J.E. Increased lead absorption and lead poisoning from a retained bullet; J
Okla State Med Assoc; 1989; 82(2): 63-7.
Brown A.C. The possibility of occult lead poisoning; Mayo Clin Proc 2008; 83(3): 368-9.
Cunningham G. Lead--toxicology and assessment in general practice; Aust Fam Physician 2007;
36(12):1.011-3.
Malik D.K., Batuman V. Detection and treatment of occupational lead nephropathy; Arch Intern
Med 1979;139(1): 53-7.
Ekong E.B., Jaar B.G., Weaver V.M. Lead-related nephrotoxicity: a review of the epidemiologic
evidence; Kidney Int 2006; 70(12): 2074-84.
Barth A. Reduced cognitive abilities in lead-exposed men; Int Arch Occup Environ; Health 2002;
75(6): 394-8.
Stewart W.F., Schwartz B.S., Davatzikos C. Past adult lead exposure is linked to
neurodegeneration measured by brain MRI; Neurology 2006; 66(10): 1476-84.
Shih R.A., Glass T.A., Bandeen-Roche K., Carlson M.C., Bolla K.I., Todd A.C., Schwartz B.S.
Environmental lead exposure and cognitive function in community- dwelling older adults;
Neurology 2006; 67(9): 1556-1562.
Shiri R., Ansari M., Ranta M., Falah Hassani K. Lead Poisoning and Recurrent abdominal Pain;
Industrial Health 2007; 45 (3): 494-6.
Klitzman S., Sharma A., Nicaj D., Vitkevich R., Leighton J. Lead poisoning among pregnant
women in New York City: Risk factors and screening practices; Springer New York 2006; 79 (2):
1099-107.
H.H. Hussey; Lead poisoning and fecundity in men; JAMA 1975; 233 (7); 814-Pirkle J.L., Brody
D.J., Gunter E.W., Kramer R.A., Paschal D.C., Flegal K.M., Matte T.D. Lead poisoning: Clinical
manifestations and diagnosis; JAMA 1994; 272(4): 284-91.
Albahary C. Lead and hemopoiesis. The mechanism and consequences of the erythropathy of
occupational lead poisoning; Am J Med 1972; 52(3): 367-78.
Goldberg A. Lead poisoning and haem biosynthesis; Br J Haematol 1972; 23(5): 521-4.
227
Cardenas A., Roels H., Bernard A.M. Markers of early renal changes induced by industrial
pollutants II. Application to workers exposed to lead; Br J Ind Med 1993; 50(1): 28-36.
Wedeen R.P. Bone lead, hypertension, and lead nephropathy; Environ Health Perspect 1988; 78:
57-60.
Brewster U.C., Perazella M.A. A review of chronic lead intoxication: an unrecognized cause of
chronic kidney disease; Am J Med Sci 2004; 327(6): 341-7.
Martin D., Glass T.A., Bandeen-Roche K., Todd A.C., Shi W., Schwartz B.S. Association of
Blood Lead and Tibia Lead with Blood Pressure and Hypertension in a Community Sample of
Older Adults; Am J Epidemiol 2006; 163(5): 467-78.
Weisskopf M.G., Myers G. Cumulative effect of lead on cognition: is bone more revealing than
blood?; Neurology 2006; 67(9): 1536-7.
228

Carte Med Dent Comunitara

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Med Dent Comunitara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS DE MEDICINĂ DENTARĂ COMUNITARĂ

1. MEDICINA DENTARĂ COMUNITARĂ – NOŢIUNI GENERALE .................................... 4

4.2.4. Indicatori recomandaţi de OMS pentru măsurarea stării de sănătatea a populaţiei

7.3.1. Istoric ....................................................................................................................... 153

10 MOTIVE CA SĂ TE LAŞI DE FUMAT: .................................................................... 158

1. Medicina dentară comunitară – noţiuni generale

Medicina dentară comunitară se referă la asistenţa medicală dentară

1.1. Istoricul programului

• intervine în coordonarea dintre sectorul sanitar şi alte sectoare ale

1.2. Conţinutul programului

Conceptul de "Sănătate pentru toţi" vizează mai multe aspecte, având o

1.3. Perspectivele programului "Sănătatea pentru toţi"

Obiectivele principale ale programului au fost adoptate încă în anul 1984.

Pacea. Ea este necesară oricărei ţări spre a progresa pe drumul civilizaţiei.

2. Determinanţii stării de sănătate a populaţiei

2.1. Definirea stării de sănătate

Starea de sănătate a individului este definită de OMS ca fiind: „O bunăstare

Politicile naţionale trebuie să urmărească aceste obiective şi să comunice,

Factorii de susţinere politici, manageriali, tehnologici, umani şi de cercetare

Descrierea caracteristicilor stării de sănătate se realizează utilizând

2.2 .Factorii care influenţează starea de sănătate a populaţiei

Există mai multe clasificări ale factorilor care influenţează starea de

Modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de sănătate (Dever)

2.2.1. Factori endogeni

2.2.2. Factori de mediu (ambientali sau mezologici)

2.2.3. Factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile.

Stilul de viaţă depinde de comportamente şi atitudini care la rândul lor

2.2.4. Serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).

Tendinţa actuală este ca modelul stării de sănătate să cuprindă

Stilul de viaţă este un factor determinant al stării de sănătate a unei

Stilul de viaţă are următoarele componente:

Stilul de viaţă este influenţat de:

În cadrul stilului de viaţă, factorii comportamentali deţin un rol cheie, mai

sistemului nervos şi repercutate inclusiv la nivel biologic în întregul organism. În

Ignoranţă, lipsa informaţiei

Treptele necesare obţinerii unei schimbări eficiente şi durabile de comportament

Pentru a modifica starea de bază, care este aceea de ignoranţă (lipsă a

evitarea căruia să fie nevoit a pune în practică informaţiile acumulate. De aceea,

pentru a mai asculta de părinţi, dar nici nu se simt pregătiţi să înfrunte

Consumul abuziv de alcool (vezi cap. noxe)

Fumatul (vezi cap. noxe)

- scăderea producţiei de tutun;

Consumul de droguri (vezi cap. noxe)

Consecinţele consumului de droguri asupra sănătăţii sunt de ordin medical

psihiatrie, neurologie etc) medicală pentru a avea un tablou clinic complet, de a

2.3. Modele de abordare a promovării sănătăţii

Dintre modelele de abordare a promovării sănătăţii, în educaţia pentru

A. Modelul epidemiologic se bazează pe studiul statistic al incidenţei

publicată, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, de raportorul Poul Erik

Modelul de mai sus stă la baza directivelor OMS în ceea ce priveşte

B. Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor se aplică la boala

Realizarea activităţilor educative bazate pe acest model cunoaşte o

C. Modelul etapelor vieţii diferenţiază informaţia de transmis în funcţie

2.4. Strategii bazate pe demersuri individuale şi populaţionale

În vederea implementării măsurilor de promovare a sănătăţii au fost

- Strategiile bazate pe demersuri individuale (explicaţia etiologică, demonstraţia

Toate aceste obiective presupun, însă, voinţa de asumare a unui

2.5. Măsurarea stării de sănătate a populaţiei

Măsurarea şi evaluarea stării de sănătate a unei populaţii, preocupare de

Stare minoră de boală; PREVENŢIE SECUNDARĂ

Stare majoră de boală; PREVENŢIE TERŢIARĂ

2.5.1. Indicatori recomandaţi de OMS în măsurarea stării de sănătatea a

Plecând de la definiţia devenită clasică, dată sănătăţii de OMS —

Indicatorii utilizaţi pentru monitorizarea programului „Sănătate pentru toţi