UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Ala OBERŞT

MACROECONOMIE

NOTE DE CURS

Chișinău
2021
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS

DEPARTAMENTUL ECONOMIE ŞI MANAGEMENT

Ala OBERŞT

MACROECONOMIE

NOTE DE CURS

Chișinău
Editura „Tehnica-UTM”
2021
1
CZU

Notele de curs la disciplina Macroeconomie sunt destinate studenților învățământ cu frecvență

la zi și cu frecvență redusă la programele de studii economice din cadrul Universității Tehnice a
Moldovei.

Compilare: conf. univ., dr. Ala OBERȘT

Redactor responsabil: conf. univ., dr. Rina ȚURCAN

Recenzent: conf. univ., dr. Vasile MAMALIGA

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Oberşt, Ala
Macroeconomie: Note de curs / Ala Oberşt; Univ. Tehn. a Moldovei, Fac.
Inginerie Econ. şi Business, Dep. Economie şi Management. – Chişinău: Tehnica-
UTM, 2021. – 98 p.: fig., tab.
Bibliogr.: p.98 (19 tit.). – 50 ex.
ISBN

Redactor Eugenia Balan

Bun de tipar Formatul 60x84 1/8
Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 12,5 Comanda nr.

2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168

Editura „Tehnica-UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

ISBN © UTM, 2021

2
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 5
TEMA 1. INTRODUCERE ÎN CURSUL „MACROECONOMIE” .......................................................... 6
1.1 Obiectul de studiu al Macroeconomiei ................................................................................................ 6
1.2 Metodele Macroeconomiei .................................................................................................................... 7
1.3 Abordări macroeconomice.................................................................................................................... 9
1.4 Agenții economici agregați .................................................................................................................. 10
TEMA 2. EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITĂȚII LA NIVEL MACROECONOMIC ...... 14
2.1 Sistemul conturilor naționale (SCN) .................................................................................................. 14
2.2 Indicatorii agregați din SCN și corelarea lor .................................................................................... 15
2.3 Valorile nominale și reale ale PIB ...................................................................................................... 19
TEMA 3. INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ ȘI FLUCTUAȚIILE CICLICE ..................... 20
3.1 Fluctuațiile – caracteristică a evoluției economiei de piață ............................................................. 20
3.2 Ciclul economic: caracteristici și elemente structurale .................................................................... 21
3.3 Politici anticiclice ................................................................................................................................. 24
3.4 Crizele economice ................................................................................................................................ 25
TEMA 4. PIAȚA MUNCII ........................................................................................................................... 26
4.1 Piața muncii și componentele ei ......................................................................................................... 26
4.2 Natura și formele șomajului ............................................................................................................... 29
4.3 Costurile economice și sociale ale șomajului ..................................................................................... 30
4.4 Politica antișomaj ................................................................................................................................ 32
TEMA 5. PROCESELE INFLAȚIONISTE ȘI ASIGURAREA STABILITĂȚII PREȚURILOR ....... 33
5.1 Esența procesului inflaționist ............................................................................................................. 33
5.2 Măsurarea procesului inflaționist ...................................................................................................... 34
5.3 Consecințele inflației ........................................................................................................................... 35
5.4 Politici antiinflaționiste ....................................................................................................................... 38
TEMA 6. MODELUL AD-AS. ECHILIBRUL MACROECONOMIC GENERAL ............................... 39
6.1 Cererea agregată. Determinanții cererii agregate. ........................................................................... 39
6.2 Consumul – componenta cererii agregate ......................................................................................... 41
6.3 Investițiile ............................................................................................................................................. 43
6.4 Oferta agregată. Determinanții ofertei agregate .............................................................................. 46
6.5 Echilibrul macroeconomic AD-AS ..................................................................................................... 47
TEMA 7. POLITICA BUGETAR-FISCALĂ ............................................................................................. 53
7.1 Bugetul de stat: conținut și caracteristici .......................................................................................... 53
7.2 Politica bugetar-fiscală: tipuri și instrumente .................................................................................. 56
7.3 Deficitul bugetar .................................................................................................................................. 59
3
 7.4 Datorie publică: indicatorii și modalități de acoperire .................................................................... 62
TEMA 8. PIAȚA MONETARĂ ȘI MECANISMELE PIEȚEI MONETARE ........................................ 64
8.1 Moneda și agregatele monetare .......................................................................................................... 64
8.2 Cererea de monedă: abordarea clasică și Keynesistă ...................................................................... 66
8.3 Modelul ofertei monetare. Multiplicatorul monetar. ....................................................................... 69
8.4 Echilibrul pieței monetare .................................................................................................................. 71
8.5 Politica monetar-creditară: instrumente, tipuri și efecte ................................................................. 72
TEMA 9. MODELUL IS-LM DE ECHILIBRU MACROECONOMIC ................................................. 75
9.1 Esența modelului IS-LM ..................................................................................................................... 75
9.2 Curba IS ............................................................................................................................................... 76
9.3 Curba LM............................................................................................................................................. 79
9.4 Echilibrul IS – LM............................................................................................................................... 81
TEMA 10. ECONOMIA DESCHISĂ ȘI BALANȚA DE PLĂȚI EXTERNE ......................................... 85
10.1 Economia deschisă și echilibrul macroeconomic general .............................................................. 85
10.2 Indicatorii de eficiență a comerțului exterior ................................................................................. 87
10.3 Modelul economiei mici deschise...................................................................................................... 88
10.4 Piața valutară și componentele ei ..................................................................................................... 92
10.5 Cererea și oferta de valută ................................................................................................................ 94
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 98

4
 INTRODUCERE

Activitatea economică este un ansamblu de acțiuni umane, bazate pe principii de raționalitate,

caracterizate prin utilizarea resurselor disponibile pentru a produce bunuri și servicii necesare
satisfacerii trebuințelor. Aceasta constituie o latură inseparabilă a acțiunii sociale, fiind o activitate
conștientă prin care oamenii își prefigurează scopurile, interesele și își caracterizează mijloacele
pentru satisfacerea obiectivelor propuse.
Diversitatea formelor în care se desfășoară activitatea economică umană determină necesitatea
studierii fenomenelor și proceselor economice la nivelul economiei naționale în ansamblu. La
analiza legităților funcționării economice ca un tot întreg se aplică studiul macroeconomic.
Astăzi macroeconomia, ca parte componentă a științei economice care se ocupă de studiul structurii,
funcționalității și comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naționale, în strânsă
conexiune cu sistemul economiei mondiale și cu mediul înconjurător, a devenit o preocupare a
specialiștilor din domeniul economic.
Macroeconomia se ocupă de studiul comportamentului economic al unei țări, ținând seama de
caracteristicile generale ale componentelor sale. În general, macroeconomia studiază agregatele
macroeconomice, precum produsul național, exporturile, investițiile totale, venitul național –
agregate rezultate din activitățile desfășurate de diferite piețe sau sectoare ale economiei, menaje,
firme și guvern.
Necesitatea studierii macroeconomiei este determinată de examinarea aspectelor generale ce
afectează întreaga economie naționala, eliminând elementele particulare și detaliile, astfel încât să
se poată lua decizii în legătură cu politica economică ce urmează a fi aplicată în viitor.
Prezenta lucrare propune subiecte teoretice la temele de bază cuprinse în cursurile de
macroeconomie predate în cadrul Universității Tehnice a Moldovei la programele de studii
economice, ciclul I, licență. Scopul de bază al notelor de curs respective este fundamentarea
principalelor noțiuni, teorii, procese ale acestui domeniu de studii, explicând, totodată, principalii
indicatori macroeconomici cu reflectarea informațiilor succinte într-o succesiune logică de conținut
la unitățile de învățare în vederea facilitării înțelegerii şi asimilării problematicii expuse.
Lucrarea de față este adresată cu precădere studenților domeniilor de formare economice și tuturor
celor care doresc să studieze și să aprofundeze conceptele fundamentale ale științei economice și
include teoriile și limbajul specific macroeconomiei, interacțiunea sistemelor politice și economice,
reconsiderarea rolului economic al statului, conținutul și instrumentele politicilor economice.
La elaborarea prezentului suport de curs, autoarea a aplicat experiența didactică acumulată de-a
lungul anilor în calitate de cadru didactic titular al UTM, cât și experiența în calitate de autor sau
coatur la diferite publicații didactice de specialitate în domeniul economic. Lucrarea inserează
sistematizarea unor noțiuni teoretice și practice fundamentale în strânsă corelație cu tendințele
actuale ale economiilor naționale, într-o expunere concisă și corectă a conceptelor de bază și
explicarea esenței principalelor fenomene economice cu identificarea problemelor macroeconomice
cu care se confruntă și soluționarea acestora.
Notele de curs sunt structurate în 10 teme conform Curriculei la disciplina Macroeconomie. Fiecare
temă cuprinde lista subiectelor propuse și prezentarea informațiilor de bază, necesare pentru
formarea și dezvoltarea unei gândiri macroeconomice în speranța formării deprinderii de observare
atentă a tuturor fenomenelor și proceselor ce au loc la nivelul economiei naționale.
Însușirea metodologiei specifice studiului macroeconomic va permite viitorilor absolvenți să
asimileze corect politicile promovate de stat pentru a asigura o creștere și dezvoltare economică a
Republicii Moldova.

5
 TEMA 1. INTRODUCERE ÎN CURSUL MACROECONOMIE

Structura temei:
1.1. Obiectul de studiu al macroeconomiei
1.2. Metodele macroeconomiei
1.3. Abordări macroeconomice
1.4. Agenții economici agregați

1.1. Obiectul de studiu al macroeconomiei

Noțiunea macroeconomie a fost folosită pentru prima dată în anul 1933 de către economistul
matematician, norvegianul R. Frich, laureat al Premiului Nobel în anul 1969.
Apariția macroeconomiei ca și componentă distinctă a științei economice poate fi datată odată cu
publicarea în anul 1936 a lucrării lui John Keynes Teoria generală a folosirii brațelor de lucru, a
dobânzii și a banilor.
Macroeconomia este un domeniu al științei economice, care utilizează mărimi agregate, cercetează
comportamentul economiei în general, cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare a forței de
muncă, rata inflației și/sau oscilațiile conjuncturale. Prin urmare, macroeconomia studiază
procesele, faptele, actele și comportamentele agenților economici agregați.
Scopul de bază – explicarea mărimilor globale, a oscilațiilor și a interdependențelor dintre ele, ceea
ce presupune:
✓ creșterea economică neinflaționistă;
✓ asigurarea ocupării depline a factorilor de producție;
✓ menținerea stabilității prețurilor;
✓ asigurarea echilibrului balanței de plăți.
Necesitatea studierii macroeconomiei presupune următoarele:
▪ descoperirea legităților și interdependenței dintre fenomenele și procesele economice;
▪ evaluarea situației economice și elaborarea recomandărilor în domeniul politicilor
economice în baza analizei variantelor de soluționare a problemelor macroeconomice;
▪ prognozarea perspectivelor dezvoltării economice și conjuncturii economice;
▪ argumentarea formelor eficiente de interacțiune ale economiilor naționale.
Funcțiile macroeconomiei:
▪ de cunoaștere – studierea, analiza și explicarea proceselor și fenomenelor economice;
▪ practică – elaborarea recomandărilor în domeniul politicilor economice în baza analizei
variantelor de soluționare a problemelor macroeconomice;
▪ de prognozare – stabilirea și aprecierea perspectivelor dezvoltării economice și conjuncturii
economice;
▪ formativ-educativă – formarea unor cunoștințe și viziuni privind diferite probleme
macroeconomice.

6
Problemele macroeconomice de bază pe care le studiază macroeconomia sunt:
▪ creșterea și dezvoltarea economică;
▪ analiza cauzelor fluctuațiilor ciclice;
▪ ocuparea forței de muncă și determinarea cauzelor șomajului;
▪ inflația și stabilizarea prețurilor;
▪ asigurarea eficienței funcțiilor bugetare și finanțarea deficitului bugetar;
▪ asigurarea echilibrului balanței de plăți și stabilizarea cursului valutar.

1.2. Metodele macroeconomiei

Politici macroeconomice – totalitatea măsurilor pe care le ia statul pentru a influența economia
națională în diferite perioade ale activității economice.
Scopurile politicilor macroeconomice pot fi divizate în 2 categorii, după cum este reprezentat în
figura 1.1.

Pe termen scurt Pe termen lung

asigurarea
extinderea cererii creșterii
agregate economice
stabile

echilibrul stabilitatea
balanței de plăți prețurilor

reducerea
reducerea
șomajului până la
deficitului
nivelul său
bugetar
natural

Figura 1.1. Structura scopurilor macroeconomice

7
Tipologia politicilor macroeconomice este reprezentată în figura 1.2.

Politici conjuncturale
În funcție de
orizontul de timp
Politici structurale

Politici globale
În funcție de
sfera de
cuprindere
Politici specifice
Politici
macroeconomice
Politici de relansare
În funcție de
obiectivele
urmărite
Politici de stabilizare

Politici orientate către

În funcție de cerere
efectul
macroeconomic Politici orientate către
ofertă

Figura 1.2. Tipologia politicilor macroeconomice

Agregarea – asocierea, unirea elementelor separate în unul singur, în agregat. Mărimile agregate
dau posibilitatea de a analiza economia națională ca un tot întreg.
Tipurile agregatelor macroeconomice:
▪ cererea globală – AD;
▪ oferta globală – AS;
▪ nivelul general al prețurilor – p;
▪ venitul național – Y;
▪ șomajul;
▪ inflația;
▪ deficitul bugetar:
▪ soldul balanței de plăți externe.
Modelarea macroeconomică – reprezentarea formală (logică, grafică sau matematică) a unui sau a
mai multor fenomene și procese economice cu scopul de a releva legăturile funcționale dintre ele.
Permite concentrarea asupra principalelor elemente și a interdependenței lor în cadrul sistemului
fără a lua în considerație elementele neesențiale (secundare) pentru analiză.
Cu ajutorul multiplelor modele economice (fig. 1.3) se pot determina diferite moduri alternative de
reglementare în studiul macroeconomic.

8
 Logice
Economico-
După modul de matematice
prezentare
Grafice

De bilanț

Pe termen scurt
După durata
procesului analizat

ECONOMICE
Pe termen lung
MODELELE
În funcție de Simple
numărul subiecților
analizați Complexe

În funcție de Liniare
interdependența
elementelor Neliniare

Pentru economia
După gradul de deschisă
extindere Pentru economia
închisă

Figura 1.3. Clasificarea modelelor economice

Prognozarea macroeconomică – este un proces de evaluare anticipativă, eventuală, circumscris

într-un anumit orizont de timp, pe baza unor metode științifice de investigare a proceselor
economice, a evoluției viitoare a diferitelor domenii de activitate economică sau a economiei în
ansamblul său.
Prin prognoză economică se estimează evoluția probabilă a domeniului investigat, luându-se în
considerare modificările previzibile ale factorilor economici, cât și extraeconomici.
De obicei, se elaborează trei variante în domeniul prognozei: unul probabil, altul optimist și ultimul
pesimist.
Un factor important în macroeconomie sunt așteptările agenților economici. Ele sunt de 2 tipuri: ex-
post și ex-ante. Prima presupune acumularea experienței, aprecieri ale activității economice
prezente și precedente, a doua presupune estimarea activității previzionate a subiecților economici.

1.3. Abordări macroeconomice

Modelul CLASIC
Prevederile modelului:
▪ analizează o perioadă lungă de timp;
▪ intervenția statului în economie este limitată;
▪ economia se autoreglează;
▪ nivelul general al prețurilor este flexibil;
▪ nivelul producției tinde spre cel potențial;
▪ nivelul potențial al producției se determină în condițiile ocupării complete a factorilor de
producție;
▪ modificarea cererii agregate nu determină modificarea nivelului potențial al producției, dar
influențează asupra nivelului general al prețurilor.

9
 Modelul KEYNESIST
Prevederile modelului:
▪ analizează o perioadă scurtă de timp;
▪ rolul statului în reglarea economiei este considerabil;
▪ reglarea economiei are loc prin stimularea cererii agregate;
▪ pe termen scurt, nivelul potențial al producției nu poate fi realizat;
▪ nivelul efectiv al producției se modifică în funcție de modificările cererii agregate;
▪ economia funcționează în condițiile ocupării incomplete a factorilor de producție.

1.4. Agenții economici agregați

Agenții economici agregați – clase de agenți economici elementari care îndeplinesc funcții
similare.
În teoria macroeconomică sunt studiați 4 tipuri de agenți economici agregați, conform celor
reprezentate în figura 1.4.

Menajele

Străinătatea Firmele

Statul

Figura 1.4. Structura sectoarelor instituționale

Menajele:
▪ agent economic purtător al calității de consumator de bunuri și servicii;
▪ oferă factori de producție;
▪ obțin venituri de la vânzarea factorilor de producție;
▪ repartizează veniturile pentru consum și economii;
▪ formează portofoliul activelor proprii (averea).
Firmele:
▪ reprezintă orice unitate economică, activitatea căreia este orientată spre obținerea profitului;
▪ întrunește ansamblul firmelor din economie;
▪ cumpără factorii de producție;
▪ oferă bunuri și prestează servicii;
▪ efectuează cheltuieli de investiții.
10
Statul:
▪ totalitatea organizațiilor și instituțiilor de stat;
▪ scopul principal constă în producerea bunurilor publice;
▪ nu are scopul de a obține profit și este orientat spre realizarea intereselor naționale;
▪ percepe impozite și achiziționează bunuri și servicii;
▪ emite bani în circulație.
Străinătatea:
▪ totalitatea agenților economici care au reședința în exteriorul țării, inclusiv instituțiile
guvernamentale străine;
▪ interacțiunea sectorului extern cu agenții economici naționali se realizează în baza relațiilor
economice externe, prin schimbul reciproc al mărfurilor, serviciilor, valutei, capitalurilor.
Circuitul economic reprezintă un tablou ordonat și integrator al activității complexe din cadrul
economiei, ca rezultat al agregării agenților economici pe sectoare instituționale. Include fluxurile
de bunuri și servicii ce au loc între subiecții economici, echilibrate prin fluxuri de monedă.
Scopul circuitului economic:
▪ evidențierea principalelor fluxuri economice;
▪ evidențierea principalelor agregate macroeconomice;
▪ determinarea locului sectoarelor instituționale în derularea tranzacțiilor în economie.
Tipologia modelelor circuitului economic:
1) Modelul circuitului economic în economia simplă – descrie tranzacțiile dintre doi agenți
economici agregați: menaje și firme (fig. 1.5).
2) Modelul circuitului economic în economia închisă – descrie tranzacțiile dintre trei agenți
economici agregați: menaje, firme și stat (fig. 1.6).
3) Modelul circuitului economic în economia deschisă – descrie tranzacțiile în economia cu
patru sectoare (fig. 1.7).

Serviciile factorilor Serviciile factorilor

de producție PIAȚA FACTORILOR DE de producție

Cheltuielile pentru utilizarea PRODUCȚIE Venitul factorilor

de producție
factorilor de producție

FIRME Mijloace
de investiții PIAȚA FINANCIARĂ Economiile MENAJE

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Figura 1.5. Modelul fluxului circular în economia simplă

11
Caracteristicile modelului:
▪ descrie tranzacțiile dintre doi agenți economici agregați: menaje și firme;
▪ volumul de bunuri și servicii oferit de către firme corespunde nivelului veniturilor
menajelor;
▪ fluxurile „venituri-cheltuieli” și „resurse-producție” au loc concomitent în direcții opuse și
se reînnoiesc permanent.

Serviciile factorilor PIAȚA FACTORILOR DE Serviciile factorilor

de producție
de producție
PRODUCȚIE Venitul factorilor
Cheltuielile pentru utilizarea de producție
factorilor de producție

PIAȚA FINANCIARĂ

Economiile
Mijloace Împrumuturi Emisiuni
de investiții publice creditare

FIRME Subvenții STATUL Impozite MENAJE

Impozite și taxe Transferuri sociale

Achiziții Bunuri
guvernamentale și servicii

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Figura 1.6. Modelul fluxului circular în economia închisă

Statul participă la reglarea economică prin următoarele modalități:

▪ percepe impozite atât de la firme, cât și de la menaje;
▪ efectuează transferuri sociale către categoriile vulnerabile (pensii, burse, ajutor de șomaj
etc.);
▪ apare în calitate de cumpărător pe piața bunurilor și serviciilor, unde se realizează achizițiile
publice;
▪ exercită influență indirectă asupra economiei, reglând cantitatea de bani în circulație.

12
 Serviciile factorilor PIAȚA FACTORILOR DE Serviciile factorilor
de producție
de producție
PRODUCȚIE Venitul factorilor
Cheltuielile pentru utilizarea de producție
factorilor de producție

PIAȚA FINANCIARĂ

Economiile
Împrumuturi Emisiuni
Mijloace
publice creditare
Intrări/ ieșiri
de investiții
de capital

FIRME Subvenții STATUL Impozite MENAJE

Impozite și taxe Transferuri sociale

Achiziții Bunuri
guvernamentale și servicii

Cheltuielile
Venituri PIAȚA BUNURILOR ȘI de consum
Cheltuieli
de investiții SERVICIILOR Bunuri și servicii

Import
Export
STRĂINĂTATEA

Figura 1.7. Modelul fluxului circular în economia deschisă

Străinătatea (sectorul extern) interacționează cu sistemul economic prin următoarele:

▪ importul de mărfuri și servicii;
▪ exportul de mărfuri și servicii;
▪ prin intermediul organizațiilor financiare internaționale.
Exportul net reprezintă diferența dintre export și import, care se direcționează pe piața bunurilor și
serviciilor. Dacă exportul este mai mic decât importul, această diferență se acoperă prin intrări de
capital.
Intrări de capital – valoarea obținută prin împrumuturi de la intermediarii financiari internaționali
sau prin vânzarea activelor financiare sau reale cumpărătorilor străini.
Ieșiri de capital – valoarea netă a creditelor oferită debitorilor străini și mijloacele utilizate pentru
procurarea activelor financiare sau reale de la vânzătorii străini.

13
 TEMA 2. EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITĂȚII
LA NIVEL MACROECONOMIC

Structura temei:
2.1. Sistemul conturilor naționale (SCN)
2.2. Indicatorii agregați din cadrul SCN și corelarea lor
2.3. Valorile nominale și reale ale PIB

2.1. Sistemul conturilor naționale (SCN)

În cadrul economiei naționale toți agenții economici interacționează, adică efectuează schimburi de
bunuri, servicii sau de active financiare.
Pentru a ordona aceste schimburi haotice într-un sistem și a colecta informații certe privind
tranzacțiile efectuate și rezultatele obținute la nivel macroeconomic, s-a recurs la un sistem de
reguli și proceduri numite Sistemul Conturilor Naționale (SCN).
Caracteristicile SCN:
▪ se utilizează în țările cu economia de piață;
▪ are la bază teoria factorilor de producție;
▪ sfera productivă – producerea bunurilor și prestarea serviciilor;
▪ se analizează fluxurile financiare;
▪ este compus din conturi;
▪ perioada de calcul – anual.
SCN evidențiază rezultatele activității desfășurate într-o țară, într-o perioadă determinată de timp.
Obiectivele SCN:
▪ reprezentarea cantitativă agregată, simplificată, completă și coerentă a activității economice
desfășurată într-o perioadă determinată;
▪ descrierea cifrică a activității economice, a fluxurilor materiale de venituri și financiare care
au loc în economie între diferiți agenți economici.
Utilitatea SCN – crearea surselor informaționale necesare explicării comportamentului agenților
economici agregați, a cauzelor schimbărilor intervenite în mărimile agregate și fundamentarea
politicilor macroeconomice.
În Republica Moldova, în categoria conturilor macroeconomice se deosebesc:
Contul de bunuri şi servicii - reprezintă echilibrul macroeconomic dintre resursele şi utilizările
bunurilor şi serviciilor. Contul de bunuri şi servicii se elaborează total pe economie. Contul nu are
sold și se echilibrează prin definiţie.
Contul de producţie - descrie operaţiunile procesului de producţie propriu-zis. Contul este stabilit
total pe economie, tipuri de activităţi economice şi sectoare instituţionale. El reflectă în resurse
producţia de bunuri şi servicii, impozite şi subvenţii pe produse, iar în utilizări – consumul
intermediar. Soldul contului, la nivel de economie, îl constituie produsul intern brut, iar la nivel de
activitate economică şi sector instituţional – valoarea adăugată brută.
Contul de exploatare - reflectă distribuirea veniturilor primare de către unităţile instituţionale-
rezidente nemijlocit implicate în producţia de bunuri şi servicii. În partea de resurse se înscrie un

14
singur element – produsul intern brut, la nivel de economie, iar la nivel de activitate economică şi
sector instituţional – valoarea adăugată brută; în partea de utilizări se înscriu succesiv:
▪ remunerarea în bani şi în natură de care beneficiază salariaţii;
▪ impozitele pe producţie şi import şi subvenţiile (la nivel de economie);
▪ alte impozite pe producţie şi alte subvenţii pe producţie (la nivel de activitate economică şi
sector instituţional).
Soldul acestui cont îl reprezintă excedentul brut de exploatare/venitul mixt brut.
Contul de distribuire primară a veniturilor - caracterizează distribuirea veniturilor primare
obținute din activitatea de producţie şi din proprietate între rezidenţi (unităţi instituţionale şi
sectoare). Resursele contului conţin excedentul brut de exploatare, venitul mixt brut, veniturile din
proprietate (primite), remunerarea salariaţilor (care se înscrie numai în sectorul “gospodării”),
impozitele nete pe producţie şi import care apar în resursele sectorului “administraţia publică”.
Utilizările contului cuprind venituri din proprietate transmise. Soldul contului la nivel de economie
este venitul naţional brut, iar la nivel de sector instituţional – soldul veniturilor primare (brut).
Contul de distribuire secundară a veniturilor - reflectă transformarea soldului veniturilor
primare (brut) a sectoarelor instituţionale în venit disponibil brut (la nivel de sector instituţional) în
urma încasărilor şi transmiterii transferurilor curente. Soldul contului la nivel de economie este
venitul naţional disponibil brut.
Contul de utilizare a venitului disponibil brut - arată modul în care gospodăriile populaţiei,
administraţia publică şi instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei distribuie
venitul disponibil brut între consumul final şi economiile brute.
Contul de redistribuire a veniturilor în natură - arată în ce mod venitul disponibil brut
(transferat din contul de distribuire secundară a veniturilor) al sectoarelor, gospodăriilor populaţiei,
administraţiei publice şi instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei se
transformă în venit disponibil ajustat brut, în urma primirii sau transmiterii transferurilor sociale în
natură.
Contul de utilizare a venitului disponibil ajustat brut - arată în ce mod venitul disponibil ajustat
brut se împarte între consumul final efectiv şi economiile brute pe sectoare instituţionale.
Contul de capital - reflectă valoarea activelor nefinanciare procurate sau realizate de unităţile
instituţionale-rezidente şi arată modificările valorii nete a capitalului propriu din contul economiilor
şi a transferurilor capitale. Soldul îl reprezintă capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanţare ce arată
resursele pe care naţiunea le poate pune la dispoziţia restului lumii sau aceasta le furnizează naţiunii
(în cazul în care există un necesar de finanţare).
Contul restul lumii - relaţiile economice cu alte ţări se efectuează prin “Restul lumii” care uneşte
toate unităţile instituţionale – nerezidente în cazul când acestea interacţionează cu rezidenţii.

2.2. Indicatorii agregați din SCN și corelarea lor

Informațiile furnizate de SCN și modelul fluxurilor circulare stau la baza evaluării principalilor
indicatori agregați, care servesc ca instrument de analiză a stării economiei naționale și, prin
comparații internaționale, a determinării locului ei în economia mondială.
Produsul Intern Brut (PIB) – reflectă valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor destinate
consumului final, realizate cu ajutorul factorilor de producție din interiorul unei țări, într-o anumită
perioadă de timp, de regulă, un an.
Principii de evaluare a PIB:
1) Bunurile și serviciile sunt evaluate după prețul lor de piață.

15
 2) PIB cuprinde doar bunurile și serviciile finale.
3) În PIB nu se include valoarea bunurilor și serviciilor finale vândute în anul curent, dar
produse în perioade anterioare.
4) În valoarea PIB nu se include valoarea acțiunilor și obligațiunilor.
5) Nu se includ transferuri monetare publice (pensii, ajutoare sociale, subvenții) și private
(remitențe).

Metode de calcul al PIB

1) Metoda de producție:

PIB = VAB + IP - SP,

unde:
PIB - produsul intern brut (preţuri de piaţă);
VAB - valoarea adăugată brută (preţuri de bază);
IP - impozite pe produse:
SP - subvenții pe produse.

2) Metoda cheltuielilor – permite determinarea PIB pe baza fluxului de cheltuieli efectuate de

agenții economici pentru procurarea bunurilor și serviciilor ce compun producția finală:

PIB = C + Ib + G + Nx
unde:
C - cheltuieli de consum privat al menajelor;
Ib - investiții interne private brute ale firmelor;
G - achizițiile administrațiilor publice;
Nx - exportul net (export-import).

3) Metoda veniturilor (repartiției) – permite determinarea PIB pe baza fluxului de venituri

obținute de agenții economici în perioada de calcul:
PIB = R + EBE/VMB + IPI – S
unde:
R - remunerarea salariaților;
EBE/VMB - excedentul brut de exploatare/venitul mixt brut;
IPI - impozite pe producție şi import;
S - subvenții.

16
 Figura 2.1. Dinamica produsului intern brut
și a consumului final în Republica Moldova (mil. lei)
Sursa: preluat de autor din:
https://statistica.gov.md/public/files/publicatii_electronice/Conturi_nationale/Conturi_Nationale_editia_2020.pdf

Produsul Național Brut (PNB) – valoarea bunurilor și serviciilor finale produse de firmele
naționale în decursul unei perioade determinate:
PNB = PIB – Vs + Vn
unde:
Vs – veniturile obținute de agenții economici străini în țară;
Vn – veniturile obținute de agenții economici naționali în afara țării.

Produsul Intern Net (PIN) – valoarea finală netă a bunurilor și serviciilor create în cadrul
economiei naționale, într-o anumită perioadă de timp:

PIN = PIB – Amortizarea

PIN = Iind nete + Salariu + Rentă + Dobânzi + Profit întreprinzător + Profitproprietari

Produsul Național Net (PNN) – valoarea netă a bunurilor și serviciilor finale produse de agenții
economici naționali, într-o anumită perioadă de timp:

PNN = PNB – Amortizarea

PNN = VN + Iind nete
unde:
VN – venitul național;
Iind nete – impozitele indirecte nete.

17
Venitul Național (VN) – reprezintă venitul total obținut din utilizarea factorilor de producție, într-o
anumită perioadă de timp:
VN = PIN - Iind nete
VN = PNN - Iind nete
VN = Salariu + Rentă + Dobândă + Profit

Venitul Național Disponibil (VND) – reprezintă mărimea venitului pus la dispoziție, într-o
anumită perioadă de timp:
VND = VN + Transferuri nete din exterior – Transferurile efectuate către exterior
VND = Consum + Economii Naționale

Venitul Personal (VP) – reprezintă suma veniturilor individuale obținute din activitatea productivă
și din transferuri, într-o anumită perioadă de timp.
Este venitul ajuns la nivelul menajelor care urmează a fi supus impozitului pe venit:
VP = VN + Pnerepartizat al întreprinderilor – Iprofit – CAS + TR
VP = VN – Pîntreprinzător + Dividende – CAS + TR
VP = Salariu + Rentă + Dobândă + Profit + Dividende – CAS + TR
unde:
CAS – cotizații pentru asigurările sociale;
TR – plăți transferabile.

Venitul Personal Disponibil (VPD) – venitul pe care menajele îl pot utiliza efectiv pentru consum
și economii:
VPD = VP - I personale – Plăți nefiscale
VPD = C + S
unde:
C – cheltuieli de consum;
S – cheltuieli de economii.

18
2.3. Valorile nominale și reale ale PIB
Principalii indicatori agregați ai SCN reflectă, de obicei, rezultatele activității economice pe
parcursul unui an, ei fiind exprimați în prețurile acestui an. Aceasta exprimă valoarea lor nominală.
Însă indicatorii nominali nu permit efectuarea comparațiilor, deoarece valoarea lor este influențată
de modificarea prețurilor.
PIB nominal reflectă valoarea bunurilor și serviciilor finale exprimate în prețurile anului curent:

𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚 = ∑ 𝑄𝑛 × 𝑝𝑛

PIB real reprezintă valoarea de piață a bunurilor și serviciilor produse în economie evaluate în
prețuri comparabile:

𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙 = ∑ 𝑄𝑛 × 𝑝0

unde:
Qn – cantitatea de bunuri produsă în anul curent;
Pn – nivelul prețurilor din anul curent;
P0 – nivelul prețurilor din perioada de bază.
Deflatorul PIB – raportul dintre produsul intern brut nominal și produsul intern brut real.
Particularitățile de bază:
▪ indică asupra majorării PIB, reieșind din creșterea prețurilor;
▪ stabilește legătura dintre PIB nominal și PIB real;
▪ se utilizează pentru caracterizarea dinamicii prețurilor;
▪ se utilizează pentru determinarea nivelului și ritmurilor inflației:
𝑃𝐼𝐵𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙
𝐷𝑒𝑓𝑙𝑎𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑃𝐼𝐵 = × 100%
𝑃𝐼𝐵𝑟𝑒𝑎𝑙

Indicii de prețuri
Indicele Paashe (deflatorul PIB)
∑ 𝑄1 × 𝑝1
𝐼𝑝 =
∑ 𝑄1 × 𝑝0

Indicele Laysperes
∑ 𝑄0 × 𝑝1
𝐼𝐿 =
∑ 𝑄0 × 𝑝0

Indicele Fischer
𝐼𝐹 = √𝐼𝑝 × 𝐼𝐿

19
 TEMA 3. INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ
ȘI FLUCTUAȚIILE CICLICE

Structura temei:
3.1. Fluctuațiile – caracteristică a evoluției economiei de piață
3.2. Ciclul economic: caracteristici și elemente structurale
3.3. Politici anticiclice
3.4. Crizele economice

3.1. Fluctuațiile – caracteristică a evoluției economiei de piață

Evidența și analiza în dinamică a indicatorilor economici, ce vizează activitatea unei întreprinderi,
unui sector sau a economiei naționale în ansamblu permit constatarea că acestea au o evoluție
neliniară: în unele perioade sunt înregistrate creșteri, în altele, stagnări sau chiar reduceri. Periodic,
economia națională, în ansamblul ei, sau domenii importante ale acesteia, cunosc dezechilibre
semnificative ce pun în evidență stări de criză sau recesiune. Prin urmare, în timp, activitatea
economică nu are o evoluție uniformă, liniară, ci este fluctuantă.
Fluctuație economică – ansamblul mișcărilor de creștere și descreștere a activității economice,
măsurate prin variația unor indicatori: preț, producție, grad de ocupare a forței de muncă, venit
național etc.
În funcție de frecvența și natura cauzelor ce le generează pot fi delimitate astfel de fluctuații:
▪ sezoniere;
▪ accidentale (întâmplătoare);
▪ ciclice.
Fluctuațiile sezoniere – reprezintă variațiile activităților economice pe parcursul unui an.
Principalele caracteristici:
▪ sunt generate de cauze naturale sau sociale, inclusiv tradiții și obiceiuri, sărbători religioase;
▪ au loc cu o anumită regularitate, sunt explicabile și previzibile;
▪ se manifestă în agricultură, construcții, turism etc.
Fluctuațiile accidentale (întâmplătoare) – sunt variații ale nivelului și structurii producției
determinate de evenimente neașteptate, neobișnuite, cum ar fi:
✓ evenimente sociale și politice care afectează activitatea economică;
✓ fenomene naturale neprevăzute (cutremure, inundații etc.);
✓ acțiuni și preferințe neașteptate ale unor agenți economici;
✓ anumite stări de spirit ale populației.
Fluctuațiile întâmplătoare pot afecta în mod direct o țară sau altă, iar prin efectul de interdependență
pot genera fluctuații ale activității economice într-un grup de țări, într-o zonă geografică sau chiar în
întreagă lume.
Fluctuațiile ciclice – constau din variații ale activității economice care se caracterizează, succesiv,
prin creșterea cumulativă a producției, a veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă și
prin stagnările sau descreșterile cumulative ale acestora.

20
Fluctuațiile ciclice sunt fenomene repetabile cu o anumită regularitate în timp. De regulă, sunt
determinate de factori interni ai activității economice.

Multitudinea variabilelor de cuantificare a fluctuațiilor ciclice a determinat gruparea acestora după

mai multe criterii, cel mai important criteriu de grupare fiind felul în care acestea evoluează pe
parcursul ciclului economic. Conform acestui criteriu, aceste variabile pot fi grupate astfel:
1) Variabile prociclice – înglobează variabile care au tendința de a crește în condițiile de
expansiune a afacerilor și de micșorare în fazele de contracție economică:
▪ volumul de producție într-un sector al economiei;
▪ PIB;
▪ profiturile firmelor;
▪ agregatele monetare;
▪ viteza de rotație a banilor;
▪ rata dobânzii;
▪ nivelul prețurilor.
2) Variabile contraciclice – au tendința de a crește în fazele de contracție economică și de
micșorare în fazele de expansiune economică:
▪ stocuri de bunuri finale;
▪ rata șomajului;
▪ numărul falimentelor.
3) Variabile aciclice – evoluția acestora nu este corelată cu fazele ciclului economic, cum ar fi:
▪ cererea la produse de primă necesitate;
▪ exporturile;
▪ migrația forței de muncă.

3.2. Ciclul economic: caracteristici și elemente structurale

Ciclul economic:
▪ cuprinde succesiunea în timp și schimbarea periodică a condițiilor și rezultatelor
reproducției și creșterii economice;
▪ durată de timp determinată în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evoluția sa,
anumite faze ce au caracter repetabil și într-o anumită succesiune;
▪ perioadă de timp care separă două crize economice.
Elementele de structură ale ciclului economic sunt reprezentate în figura 3.1 și includ: faza de
expansiune, faza de recesiune, punctul de contracție, punctul de relansare.

21
 Evoluția reală a
PIB economiei (PIB Efectiv)

Punct de GAP Y
contracție Trendul general
(PIB potențial)

GAP Y

Punct de
relansare
Recesiune Recesiune
Expansiune
CICLUL ECONOMIC
Expansiune CICLUL ECONOMIC

Timpul
Figura 3.1. Structura ciclului economic
Caracteristicile fazelor ciclului economic
Faza de expansiune:
▪ faza de creștere a variabilelor economice care cuantifică procesul economic;
▪ reprezintă un proces de avânt cumulativ de autoalimentare, de autoîntreținere și
autoaccelerare a activității economice, fiind un rezultat imediat al creșterii cererii agregate;
▪ se propagă de la nivelul microeconomic spre nivelul macroeconomic;
▪ cauza determinată a plafonului maxim al expansiunii este evoluția specifică a randamentului
factorilor de producție.
Faza de recesiune:
▪ faza de scădere a variabilelor economice prin care se cuantifică procesul macroeconomic;
▪ reprezintă un proces de declin cumulativ al activităților economice de scădere a surselor de
încurajare a creșterii economice, fiind un rezultat imediat al reducerii cererii agregate;
▪ se propagă de la nivelul macroeconomic spre nivelul microeconomic.
Punctul de contracție:
▪ punctul în care factorii ce concurează la frânarea sau scăderea variabilelor economice încep
să domine factorii care încurajează economia;
▪ din acel moment economia trece într-o perioadă de recesiune (în cazul unei schimbări lente)
sau într-o perioadă de criză (dacă contracția este bruscă și puternică).
Punctul de relansare:
▪ punctul în care factorii ce concurează la încurajarea creșterii economic devin mai puternici
decât cei care frânează activitatea economică;
▪ acest moment marchează sfârșitul fazei de recesiune și începutul unei noi faze de
expansiune economică.

22
 Indicatorii ciclului economic
La măsurarea ciclului economic pot fi utilizați următorii indicatori:
1) Decalajul PIB – exprimă abaterea PIB real de la PIB potențial și se calculează prin formula:
𝑌 − 𝑌∗
𝐺𝐴𝑃 𝑌 =
𝑌∗
unde:
GAP Y – abaterea relativă a PIB efectiv de la PIB potențial (abaterea de la trend);
Y – PIB efectiv;
Y* – PIB potențial ce corespunde trendului.
2) Amplitudinea ciclului economic – exprimă diferența dintre dimensiunile PIB între cele două
puncte ale ciclului economic – în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracție. Se
calculează prin formula:
𝐴𝑖 = 𝑌𝑖𝑐 − 𝑌𝑖𝑟
unde:
𝐴𝑖 − amplitudinea ciclului economic „i”;
𝑌𝑖𝑐 − mărimea PIB efectiv în ciclul economic „i” în punctul de contracție;
𝑌𝑖𝑟 − mărimea PIB efectiv în ciclul economic „i” în punctul de relansare.

3) Abaterea de trend a ciclului economic – exprimă diferența măsurată la nivelul PIB dintre
două puncte succesive de contracție sau două puncte succesive de relansare. Abaterea de trend
indică tendința pe termen lung a ciclului economic. Între abaterea de trend calculată între punctele
de contracție și cea calculată între punctele de relansare pot exista diferențe importante, de aceea se
calculează ambele abateri. Astfel, abaterea calculată pe baza punctelor de contracție se numește
abatere de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe baza punctelor de relansare se numește
abatere de trend a expansiunii.
Modul de calcul este următorul:
𝑟𝑒𝑐
∆𝑗/𝑖 = 𝑌𝑗𝑟 − 𝑌𝑖𝑟
unde:
𝑟𝑒𝑐
∆𝑗/𝑖 − abaterea de trend a recesiunii dintre ciclurile economice j și i;
𝑒𝑥𝑝
∆𝑗/𝑖 = 𝑌𝑗𝑐 − 𝑌𝑖𝑐
𝑒𝑥𝑝
∆𝑗/𝑖 − abaterea de trend a expansiunii dintre ciclurile economice j și i.

4) Perioada ciclului economic – reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul

economic analizat. Aceasta se măsoară fie între două puncte de contracție, fie între două puncte de
relansare.

23
3.3. Politici anticiclice
Politicile anticiclice (anticriză) – reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat prin care
se urmărește corectarea evoluțiilor ciclice excesive a activității economice și atenuarea efectelor
nefavorabile care decurg din acestea.
Politica anticiclică - se aplică diferenția în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiții de
expansiune economică se aplică politica de stabilizare (de frânare a activității economice), iar în
faza de recesiune se aplică politica de relansare (de stimulare a activității economice).
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuațiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace și
instrumente de politică economică. Politicile anticiclice adoptate de către guverne pot fi grupate în 2
mari categorii:
1) politici de influențare a cererii agregate;
2) politici de influențare a ofertei agregate.
Politicile de influențare a ofertei agregate – se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri:
a) Realizarea de reforme structurale care să permită afirmarea concurenței și a prețurilor libere
prin eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri și sindicate).
b) Manevrarea pârghii economice care să ofere perspective bune de profit pentru producători,
stimulându-i astfel să mențină sau să sporească oferta de bunuri. În perioada de depresiune
are loc stimularea economiei prin aplicarea mijloacelor menite a stimula creșterea
profiturilor și a cotei profitului ce rămâne la dispoziția agenților economici. Asemenea
măsuri vizează reducerea creditelor pentru ameliorarea randamentului investițiilor,
fiscalitatea avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piața monetară și financiară.
Politicile de influențare a cererii agregate – pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza
principală a fluctuațiilor economiei rezultă din modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu
posibilitățile și evoluția efectivă a ofertei agregate.
Pentru influențarea cererii agregate este necesară intervenția statului în economie prin următoarele
acțiuni:
a) politica cheltuielilor publice;
b) politica monetară și de credit;
c) politica fiscală.
În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea politicii cheltuielilor publice
care presupune majorarea cheltuielilor publice chiar cu prețul unui deficit bugetar, astfel
impulsionând cererea agregată.
Aplicarea politicii monetare și de credit în această perioadă presupune reducerea ratei dobânzii
pentru a crea facilități în scopul sporirii volumului creditului și a masei monetare. Se reduce nivelul
rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, se achiziționează titluri de stat de către autoritățile
monetare, se prelungește scadența unor credite etc.
Prin aceste măsuri se urmărește stimularea consumului și investițiilor, având drept consecință
creșterea producției și a gradului de ocupare a forței de muncă. Iar în cadrul politicii fiscale se
reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit asupra agenților economici,
ceea ce încurajează cererea pentru bunul de consum și de investiții.
Politicile anticriză bazate pe influențarea cererii agregate au fost aplicate pentru prima dată în SUA
prin programul „New Deal” al administrației Roosevelt pentru a depăși marea depresiune din anii
’30, iar după al doilea război mondial asemenea măsuri au fost aplicate în toate țările din Europa
occidentală, Canada și Japonia.

24
3.4. Crizele economice
Criza – tulburare bruscă a echilibrului economic, manifestare a unor perturbări și dereglări de
amploare în desfășurarea activității economice și inversare de la faza ascendentă la cea descendentă
a ciclului afacerilor exprimat prin creșterea stocurilor de produse nevândute și reducerea producției
prin scăderea prețurilor în urma șomajului și scăderii cursurilor bursiere.
Convențional s-a stabilit că economia se află în criză dacă 2 trimestre succesive înregistrează o
scădere a PIB (la nivel de țară sau regiuni ale economiei mondiale).
Tipologia crizelor economice:
1) În funcție de volumul producției existente în societate:
▪ Crize de subproducție – se caracterizează prin deficit sau insuficiența de bunuri și
servicii cauzate de fenomene naturale, războaie, epidemii etc. Nivelul efectiv al
producției este mai mic decât cel potențial.
▪ Crize de supraproducție – se caracterizează prin excedent de producție. Nivelul
efectiv al producției depășește nivelul potențial.
2) În funcție de modul cum se produc:
▪ Crize ciclice – determinate de ciclurile economice.
▪ Crize neciclice – stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită
periodicitate. Pot fi:
✓ parțiale, în funcție de ramura în care se manifestă;
✓ intermediare, care se manifestă prin insuficiența unor resurse (criză energică, a
materiei prime etc.).
3) În funcție de spațiul de desfășurare:
▪ Crize locale;
▪ Crize regionale;
▪ Crize naționale;
▪ Crize mondiale.
4) În funcție de natura activității economice:
▪ Crize industriale;
▪ Crize agrare;
▪ Crize comerciale;
▪ Crize valutar-financiare etc.
În analizele economice este pe larg abordată problema identificării cauzelor care generează crizele
sistemice. Astfel, pot fi identificate următoarele explicații date declanșării crizelor structurale:
▪ Apariția noilor ramuri fundamentate pe utilizarea tehnologiilor avansate care asigură
performanțe superioare ramurilor noi în comparație cu cele tradiționale. Respectiv, resursele
economice primare vor fi reorientate către aceste ramuri.
▪ Creșterea bruscă a prețurilor la resursele strategice, ca exemplu, la petrol, fapt ce va
determina redistribuirea factorilor de producție între sectoarele economiei.
▪ Teoria non-proporțională, abordează crizele structurale drept consecință a creșterii
înclinației spre economisire, creșterea economiilor nefiind însoțită de creșterea proporțională
a investițiilor.

25
 TEMA 4. PIAȚA MUNCII

Structura temei:
4.1. Piața muncii și componentele ei
4.2. Natura și formele șomajului
4.3. Costurile economice și sociale ale șomajului
4.4. Politica antișomaj

4.1. Piața muncii și componentele ei

Piața muncii – spațiu economic în care se întâlnesc și negociază purtătorii cererii și ofertei de
muncă.
Specificul pieței muncii:
▪ cererea de muncă este invariabilă pe termen scurt;
▪ oferta implică factorul de timp îndelungat pentru formare;
▪ competența forței de muncă influențează satisfacerea cererii de muncă;
▪ mobilitatea redusă a forței de muncă;
▪ oferta depinde de vârstă, starea de sănătate, educație.
Trăsăturile pieței muncii:
▪ rigidă și sensibilă;
▪ funcționarea ei se constituie în acte economice de justiție socială;
▪ este mai organizată și mai reglementată;
▪ mecanismele sunt imperfecte (salariu, condiții de muncă).
Cererea pentru forța de muncă – necesarul de forță de muncă salariată determinată de existența
locurilor de muncă disponibile.

2500

2000
Nivelul salariului real

1500

1000

500

0
0 500 1000 1500 2000 2500
Cantitatea de muncă salariată cerută

Figura 4.1. Curba cererii de forță de muncă

26
Curba cererii de muncă DL:
▪ reflectă relația inversă dintre cererea de muncă și nivelul salariului;
▪ cererea de muncă se află în raport invers proporțional față de salariu. Sporirea salariilor,
însemnând scumpirea locurilor de muncă, determină agenții economici să-și reducă
angajările și să adopte o altă modalitate de combinare a factorilor, mai puțin costisitoare.
Factorii determinanți ai cererii pentru forța de muncă:
▪ nivelul salariului;
▪ evoluția producției de bunuri și servicii;
▪ nivelul și dinamica productivității muncii;
▪ volumul și rata investițiilor și economiilor.
Oferta de muncă – resursele de muncă de care dispune societatea și care posedă aptitudini fizice și
intelectuale, dețin sau caută un loc de muncă salariat.
7000

6000

5000
Nivelul salariului

4000

3000

2000

1000

0
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000
Cantitatea de muncă salariată oferită

Figura 4.2. Curba ofertei de forță de muncă

Curba ofertei de muncă SL:

▪ reflectă relația directă dintre oferta de muncă și nivelul salariului;
▪ creșterea salariului stimulează interesul pentru angajare, deci, mărimea ofertei de muncă:
Oferta de muncă = Populația ocupată + Șomerii
Factorii determinanți ai ofertei de muncă:
▪ mărimea populației active;
▪ structura populației (vârstă, sex);
▪ gradul de independență economică;
▪ durata muncii;
▪ preferințele;
▪ sistemul de educație și formare profesională;
▪ tradiții și obiceiuri.
Echilibrul pe piața muncii se formează în urma confruntării cererii și ofertei de forță de muncă.

27
 7000
SL
6000

5000 E

Nivelul salariului 4000

DL
3000

2000

1000

0
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000
Cantitatea de muncă salariată oferită

Figura 4.3. Echilibrul pe piața forței de muncă

Curbele cererii și ofertei de forță de muncă se intersectează în punctul E corespunzător unui nivel de
echilibru al angajărilor L* care determină un nivel maxim al producției și un salariul real de
echilibru. În acest model ideal toată lumea muncește atât cât dorește, iar firmele angajează exact
cantitatea de muncă pe care o doresc la un nivel al salariului real de echilibru, realizându-se un
echilibru perfect al economiei în punctul E.
La un salariul real mai ridicat decât cel de echilibru există un exces de ofertă de muncă
(neocuparea), iar la un salariul real mai mic există un exces de cerere de muncă.
Ecuația echilibrului pe piața forței de muncă:
𝑊
= −𝛽 × (𝑈 − 𝑈𝑛 )
𝑃
unde:
𝑊
− salariul real;
𝑃

𝛽 − coeficientul Okun (cuprinde valorile de 2-3%);

U – rata efectivă a șomajului;
Un – rata naturală a șomajului (cuprinde valorile de 6-7%).

INDICATORII PIEȚEI MUNCII

1. Populația totală este rezultatul proceselor naturale (demografice), a migrațiunii internaționale și
a dezvoltării social-economice și cuprinde persoanele prezente în mod obișnuit pe teritoriul țării
și cetățenii acestei țări aflate peste graniță:
Populația totală = Populația economic activă + Populația inactivă
2. Populația activă (indicatorul ofertei) – cuprinde toate persoanele în vârsta legală de muncă și
include populația ocupată și șomerii:
Populația activă = Populația ocupată + Nșomeri
3. Populația ocupată (indicatorul cererii) – persoanele de la 15 ani care au efectuat activități de
producere a bunurilor/serviciilor cel puțin de o oră pentru obținerea salariului.

28
4. Populația inactivă – elevi, studenți, pensionari, persoane casnice, persoane întreținute,
persoanele descurajate.
5. Șomerii – categoriile de persoane care au depășit limita minimă a vârstei active și care în cursul
perioadei de referință specificate (o zi, o săptămână, o lună) erau simultan în următoarele trei
situații:
▪ fără loc de muncă, retribuit sau nu;
▪ dispuse să desfășoare o activitate, retribuită sau nu;
▪ în căutarea unui loc de muncă, luând în acest scop măsuri concrete în perioada
premărgătoare celei de referință.

4.2. Natura și formele șomajului

Șomajul – dezechilibru al pieței muncii în condițiile în care oferta de muncă este mai mare decât
cererea.
O persoană, pentru a fi considerată în șomaj, trebuie să îndeplinească anumite condiții specifice.
Biroul internațional al muncii consideră șomer orice persoană care nu muncește, este aptă de
muncă, are mai mult de 15 ani, nu are loc de muncă, este disponibilă pentru o muncă salariată și
caută un loc de muncă.
Tipologia șomajului:
1) Șomajul poate fi voluntar și involuntar:
▪ Voluntar – se datorează refuzului sau imposibilității, pentru purtătorul de forță de muncă, de
a accepta retribuția corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau
imposibilitate bazate pe anumite prevederi legale. Are la origine rigiditatea salariilor la
scădere, mai ales când salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru datorită
presiunilor exercitate de sindicate și salariați.
▪ Involuntar – desemnează starea specifică persoanelor neocupate, care, deși dispuse să
lucreze pentru un salariul real mai mic, determinat în condițiile pieței, nu pot să-și realizeze
acest obiectiv din simplul motiv că asemenea locuri de muncă nu există. Se înregistrează
când se atestă o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil
că toți cei aflați în căutarea unui loc de muncă să fie angajați.
2) După originea șomajului:
▪ Șomaj conjunctural sau ciclic – care se formează ca urmare a reducerii activității
economice în timpul fazelor de recesiune sau crizei economice. Într-o economie sănătoasă,
creșterea salariului trebuie să fie devansată de creșterea producției și a productivității
muncii. O dereglare a acestui raport poate provoca șomajul conjunctural.
▪ Șomaj structural – cauzat de schimbările ce au loc în structura economică, teritorială,
socială a producției.
▪ Șomaj fricțional – ce corespunde perioadei necesare trecerii de la o muncă la alta sau pentru
căutarea primului loc de muncă.
▪ Șomaj tehnologic – format pe baza schimbărilor prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu
altele noi și prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii.
▪ Șomaj de discontinuitate – determinat de reglementările privind concediile de maternitate și
alte aspecte ale vieții de familie.
▪ Șomaj sezonier – apare în anumite profesiuni din agricultură, construcții, lucrări publice etc.

29
3) Din punct de vedere al intensității distingem:
▪ Șomaj deghizat – întâlnit îndeosebi în țările mai puțin dezvoltate, caracterizat prin
existența de ocupații ce au o productivitate și o remunerare mai slabă și uneori nulă.
▪ Șomaj parțial – reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal.
▪ Șomaj total – pierderea locurilor de muncă și încetarea totală a activității.

INDICATORII ȘOMAJULUI
1) Nivelul șomajului – reflectă numărul persoanelor care nu lucrează în raport cu numărul total
al persoanelor care sunt apte de muncă și doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc:
▪ în expresie absolută – masa șomajului (numărul de șomeri);
▪ în expresie relativă – rata șomajului (U):
𝑁ș𝑜𝑚𝑒𝑟𝑖
𝑈= × 100%
𝑃𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣ă
unde:
U – rata șomajului;
𝑁ș𝑜𝑚𝑒𝑟𝑖 − numărul de șomeri;
𝑃𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣ă − populația economic activă.

2) Intensitatea șomajului – după care distingem:

▪ Șomaj deghizat – întâlnit îndeosebi în țările mai puțin dezvoltate, caracterizat prin
existența de ocupații ce au o productivitate și o remunerare mai slabă și uneori nulă.
▪ Șomaj parțial – reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal.
▪ Șomaj total – pierderea locurilor de muncă și încetarea totală a activității.
3) Durata șomajului – interval de timp cuprins între momentul pierderii locului de muncă și
momentul reluării activității.
4) Structura șomajului – diferențierea șomajului după profesii, domeniul de activitate, vârstă,
sex, etnie etc.

4.3. Costurile economice și sociale ale șomajului

Costurile șomajului reprezintă contribuția societății și renunțările pe care trebuie sa le accepte
populația ca urmare a existentei șomajului. Astfel, delimităm următoarele costuri ale șomajului:
▪ cost financiar;
▪ cost economic;
▪ cost social.
Costul financiar reprezintă defalcările monetare către fondul destinat protecției sociale; constituie
suma indemnizațiilor de șomaj achitate și a cheltuielilor pentru întreținerea oficiilor forței de
muncă. Șomajul determină o creștere a sarcinilor care apasă asupra sistemului economic, prin
amplificarea finanțării de către patronat, a indemnizațiilor de șomaj în perioadele de șomaj masiv.

30
ASIGURARE (INDEMNIZAȚIE) DE ȘOMAJ https://anofm.md/page/protectia-fortei-de-munca

În Republica Moldova Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) aprobă şi
oferă ajutor financiar neimpozabil, pe o perioadă de la 5 la 9 luni, persoanelor care se încadrează în
categoria de şomer și întrunesc cumulativ condițiile necesare.
Scopul: susținerea persoanelor rămase fără un loc de muncă şi stimularea acestora pentru
reîncadrarea în muncă într-un timp cât mai scurt.
Cine poate beneficia:
Puteţi beneficia de ajutor de şomaj dacă aţi rămas fără un loc de muncă şi întruniți cumulativ
următoarele condiții:
▪ sunteţi înregistraţi la subdiviziunile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei
rază teritorială aveţi domiciliul sau reședința;
▪ nu realizați venituri la momentul stabilirii ajutorului de şomaj;
▪ ați activat şi ați realizat un stagiu de cotizare în sistemul public de asigurări sociale de stat de
cel puţin 12 luni în ultimele 24 de luni calendaristice premergătoare datei înregistrării;
▪ nu refuzați un loc de muncă corespunzător sau participați la măsurile active de ocupare a
forței de muncă oferite de subdiviziunea teritorială conform planului individual de angajare
a șomerului.
În cazul în care se constată că întruniţi toate condiţiile necesare, vă va fi atribuită categoria de
beneficiar al ajutorului de şomaj.
Categoriile beneficiarilor şi cuantumul ajutorului de şomaj:
1. În cazul încetării activității de muncă ca urmare a lichidării sau încetării activității
angajatorului, reducerii numărului sau a statelor de personal sau în cazul decesului,
declarării decedat sau dispărut fără veste, prin hotărârea instanței de judecată, a
angajatorului persoană fizică – 50% din venitul mediu lunar asigurat al persoanei realizat în
ultimele 12 luni din ultimele 24 de luni calendaristice premergătoare datei înregistrării.
2. În cazul încetării activității de muncă în alte circumstanțe decât cele prevăzute de lit. a) –
40% din venitul mediu lunar asigurat al persoanei realizat în ultimele 12 luni din ultimele 24
de luni calendaristice premergătoare datei înregistrării.
Cuantumul lunar al ajutorului de șomaj nu poate depăși cuantumul salariului mediu lunar pe
economie pentru anul precedent.
Indemnizația de șomaj are efecte economice contradictorii. Se constată că șomajul voluntar este cu
atât mai mare, cu cât indemnizația este mai consistentă. O mărime redusă acestuia determină o
preocupare mai mare pentru a găsi rapid un loc de muncă; după cum, o sumă mai mare reduce
interesul pentru un loc de muncă.
Costurile economice pot fi considerate pierderile produsului potențial pe care societatea l-ar fi
putut obține dacă economia ar fi funcționat în condițiile de ocupare deplină.
Aceste costuri pot fi estimate cu ajutorul Legii lui Okun, care reflectă legătura dintre rata de
creștere economică și rata șomajului. Potrivit acestei legi, fiecare procent al ratei șomajului care
depășește rata naturală a șomajului provoacă o scădere de 2,5 procente a Produsului Intern Brut.
𝑌−𝑌̅
= −𝛽 × (𝑈 − 𝑈𝑛 )
𝑌̅
unde:
Y – PIB efectiv;
𝑌̅ −PIB potențial;

31
𝑈 − rata efectivă a șomajului
𝑈𝑛 − rata naturală a șomajului (6-7%);
𝛽 − coeficientul Okun;
(𝑈 − 𝑈𝑛 ) − reprezintă șomajul ciclic.
Legea lui Okun formulată în urma mai multor cercetări empirice poate avea și o altă interpretare.
Astfel, potrivit acestei legi, rata șomajului scade când creșterea economică depășește valoarea de
2,5% a ratei trendului. Mai exact, pentru fiecare procent de creștere a PIB real realizat într-un an
rata șomajului scade cu 0,4%. Astfel, legea lui Okun este utilă pentru a afla nivelul ce trebuie să
atingă creșterea economică pentru a reduce rata șomajului cu 1%.
Consecințele sociale ale șomajului sunt numeroase și au efecte deosebite. Șomajul, oriunde apare,
înseamnă nenorocire, sărăcire și demoralizare. Fiecare lucrător fără ocupație suferă, dar nu suferă
numai el, ci întreaga familie, fără voia lor, fiind expuse privațiunilor și mizeriilor de tot felul.
Șomajul este o cauză principală a faptelor antisociale ca furturile, crimele, vagabondajul, desfrâul,
prostituția clandestină, alcoolismul etc. Dacă șomajul este permanent și crescător, înseamnă că
numărul celor întreținuți de forța de muncă ocupată va crește în continuare.
Un lucru este cert: șomajul nu poate fi desființat pentru că este determinat de modificările
demografice, pe de o parte, și de efectele progresului tehnic și tehnologic. Absorbția unei părți a
șomerilor de către sfera serviciilor, aflată în prezent într-un proces permanent de extindere, are un
efect prea mic comparativ cu proporțiile actuale și viitoare ale șomajului.

4.4. Politica antișomaj

Politica antișomaj – totalitatea măsurilor întreprinse de stat care au drept scop, pe de o parte
prevenirea extinderii șomajului în perioadele de recesiune, iar pe de altă parte, acordarea protecției
sociale necesare persoanelor aflate în șomaj.
Politici active – au ca scop prevenirea fenomenului de șomaj și majorarea nivelului ocupării.
Masuri ce privesc populația ocupată:
▪ stimularea agenților economici prin pârghii economico-financiare în extinderea activității
economice;
▪ încurajarea investițiilor prin acordarea facilităților în vederea relansării și creșterii
economice, în vederea creării locurilor de muncă;
▪ stimularea mobilității persoanelor active spre alte locuri de muncă.
Politici pasive - pornesc de la nivelul ocupării efective în economie și urmăresc găsirea de noi
soluții de ocupare a excedentului forței de muncă.
Măsuri care îi privesc direct pe șomeri:
▪ pregătirea, calificarea și reintegrarea șomerilor proveniți din diferite ramuri;
▪ trecerea la noi forme de angajare (pe timp parțial sau cu orar redus);
▪ instituirea unui sistem de sprijinire a șomerilor care vor să devină întreprinzători particulari;
▪ acordarea de credite avantajoase agenților economici care angajează șomeri;
▪ limitarea cumulului de funcții;
▪ restricționarea emigrării;
▪ scăderea vârstei de pensionare;
▪ prelungirea școlarizării obligatorii.

32
 TEMA 5. PROCESELE INFLAȚIONISTE ȘI ASIGURAREA
STABILITĂȚII PREȚURILOR

Structura temei:
5.1. Esența procesului inflaționist
5.2. Măsurarea procesului inflaționist
5.3. Consecințele inflației
5.4. Politici antiinflaționiste

5.1. Esența procesului inflaționist

Cuvântul inflație – provine de la italianul ,,inflatio” – umflare/ balonare. A intrat în limbajul
economic în anii 1861-1865.
Începuturile inflației se înregistrează prin introducerea și menținerea în circulație a semnelor
bănești.
Formele inflației:
1) inflație prin moneda metalică (cantitatea mai mare de bani decât rezervele de aur existent);
2) inflația banilor de hârtie (renunțarea la etalonul de aur).
Caracteristicile inflației:
1) proces de creștere durabilă a prețurilor;
2) prețurile cresc neuniform, ceea ce influențează asupra informației greșite: „CE, CUM,
PENTRU CINE, DE PRODUS?”
Inflația – proces care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile
economiei care provoacă creșterea:
▪ asimetrică;
▪ durabilă;
▪ generalizată a prețurilor la produse și servicii.
Deflația – scăderea durabilă a nivelului general de prețuri.
Dezinflație – reducerea ratei de creștere a nivelului general al prețurilor.
Cauzele inflației:
1) Inflația prin cerere este cauzată de următoarele:
 creșterea cheltuielilor de consum a menajelor;
 creșterea cheltuielilor investiționale ale firmelor;
 creșterea cheltuielilor guvernamentale;
 emisia monetară;
 creșterea fluxului valutei străine.
Este caracteristică perioadelor de boom economic, unde cererea excesivă provoacă creșterea
prețurilor.

33
 2) Inflația prin ofertă (costuri) - apare când se reduce oferta agregată:
 creșterea prețurilor la materii prime și resursele energice;
 creșterea salariilor nominale într-un ritm superior creșterii productivității muncii;
 creșterea presiunii fiscale;
 stabilirea prețurilor înalte de firme oligopoliste și monopoliste.
3) Inflația importată – se manifestă într-o economie dependentă de mediul extern.
Tipurile inflației:
I) TÂRĂTOARE - când creșterea anuală generalizată a prețurilor este de 3-4% anual;
II) RAMPANTĂ – când creșterea anuală a prețurilor nu depășește 5% anual;
III) MODERATĂ – creșterea generalizată a prețurilor este de 5-10% anual;
IV) GALOPANTĂ – când creșterea anuală a prețurilor depășește 10%;
V) HIPERINFLAȚIA – creșterea lunară a prețurilor depășește 50%.
Conduce la următoarele:
− crahul sistemului financiar;
− destrămarea mecanismelor investiționale;
− creșterea tensiunii sociale.

5.2. Măsurarea procesului inflaționist

Inflația poate fi măsurată prin următoarele:
1) ECARTUL inflaționist absolut = Cererea solvabilă nominală – Oferta bunurilor și serviciilor
𝐸𝑐𝑎𝑟𝑡𝑢𝑙 𝑎𝑏𝑠𝑜𝑙𝑢𝑡
2) ECARTUL inflaționist relativ = 𝑂𝑓𝑒𝑟𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑏𝑢𝑛𝑢𝑟𝑖 ș𝑖 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑖𝑖

Esența economică arată câte unități monetare sunt în plus la 100 unități de ofertă reală.
3) Indicele prețurilor bunurilor de consum:
▪ bunuri de primă necesitate;
▪ folosință îndelungată;
▪ tranzacții frecvente;
∑ 𝑞0 𝑝1
𝐼𝑃𝐶(𝐿𝑎𝑠𝑝𝑒𝑦𝑟𝑒𝑠) =
∑ 𝑞0 𝑝0

𝐼𝑃𝐶1 −𝐼𝑃𝐶0
Rata inflației = × 100%
𝐼𝑃𝐶0
1 – anul curent
0 – anul precedent
4) Indicele prețurilor producției industriale – măsoară evoluția de ansamblu a prețurilor
produselor și serviciilor industriale fabricate și livrate:
𝐼𝑃𝑃𝐼1 −𝐼𝑃𝑃𝐼0
Rata inflației = × 100%
𝐼𝑃𝑃𝐼0
34
 ∑ 𝑞1 𝑝 1
Deflatorul PIB (IP(Paashe)) = ∑
𝑞1 𝑝 0

𝐼𝑃1 −𝐼𝑃0
Rata inflației = × 100%
𝐼𝑃0
Deseori se întâmplă:
▪ IPC – supraevaluează inflația => 𝐼𝐹𝐼Ș𝐸𝑅
▪ Deflatorul PIB – subevaluează inflația

𝐼𝐹𝐼Ș𝐸𝑅 = √𝐼𝐿𝐴𝑆𝑃𝐸𝑌𝐸𝑅𝑆 × 𝐼𝑃𝐴𝐴𝑆𝐻𝐸

5.3. Consecințele inflației

Consecințele inflației depind de modul de anticipare a inflației și se referă la următoarele:
Consecințele inflației anticipate - agenții economici sunt orientați spre creșterea ulterioară a
prețurilor, aceștia reduc pierderile din scăderea veniturilor prin următoarele:
− menajele tind spre economisire;
− firmele ridică nivelul prețurilor la produsele sale, anticipând creșterea prețului la materiile
prime;
− incertitudinea provocă ca investițiile să fie de scurtă durată.

Inflația anticipată:
𝑒
𝜋𝑡+1 = 𝜋𝑡𝑒 + 𝜇(𝜋𝑡 − 𝜋𝑡𝑒 )
unde:
𝑒
𝜋𝑡+1 - ritmul inflației anticipate pentru perioada următoare;
𝜋𝑡𝑒 - ritmul inflației anticipate pentru perioada curentă;
𝜇 - coeficientul de adaptare (oscilează în limitele 0 < 𝜇 < 1;
𝜋𝑡 - ritmul inflației efective.
Consecințele inflației neanticipate – reducerea pierderilor din reducerea veniturilor reale devine
imposibilă, atunci se produce procesul de redistribuire a venitului în societate:
− sunt dezavantajate persoane cu venituri nominale fixe (bugetare, pensionare), se face
indexarea venitului;
− creditorii generează pierderi, iar debitorii câștigă;
− pierd deținătorii conturilor curente care păstrează banii în bancă.
Inflația și șomajul sunt deseori numite „două dezastre” macroeconomice => sunt foarte sesizabile
pentru oameni.
În 1958, profesorul englez Phillips a efectuat cercetări și a ajuns la concluzia: relația inversă dintre
ritmul de creștere a salariului nominal și ritmul de creștere a ratei șomajului. Așadar, în urma
studiilor realizate s-a stabilit că majorarea șomajului mai mult de 2,5-3%, conduce la încetinirea
bruscă a creșterii prețurilor și a salariilor.

35
 π
Rata inflației

Un U
Rata șomajului
Figura 5.1. Curba Phillips

Caracteristicile Curbei Phillips:

▪ are panta negativă, ce se explică prin gradele de exces ale cererii de forță de muncă în raport
cu oferta de forță de muncă;
✓ în expansiune: deficitul Forței de Muncă → Salariile cresc → Prețurile cresc;
✓ în recesiune: surplusul Forței de Muncă → Reducerea Salariilor → Prețul
descrește;
▪ la rata inflației nulă, trece prin rata naturală a șomajului;
▪ la niveluri înalte ale șomajului, Curba lui Phillips este aproape plată.

Ecuația Phillips:

𝜋𝑖 = 𝜋𝑖𝑒 − 𝛽(𝑢 − 𝑢𝑛 ) + 𝜀
unde:
𝜋𝑖 – nivelul efectiv al inflației în perioada „i”;
𝜋𝑖𝑒 – nivelul inflației anticipate;
u – rata efectivă a șomajului;
𝑢𝑛 – rata naturală a șomajului;
𝛽 – reacția șomajului la șomajul ciclic;
𝜀 – inflația determinată de șocuri externe de prețuri.
Economiștii teoreticieni susțin că, menținând un ritm rampant al inflației, se poate menține un șomaj
de proporții reduse timp îndelungat. Însă, începând cu anii 1970, legătura alternativă dintre inflație
și șomaj nu s-a mai realizat în practica economică, creșterea inflației fiind urmată de creșterea
șomajului. În teoria economică acest fenomen a primit denumirea de stagflație – coexistența dintre
stagnarea sau reducerea PIB și inflație. În expresie grafică stagflația poate fi reprezentată ca o
deplasare a curbei Phillips spre dreapta (figura 5.2).

36
 π Ph2
Ph1
Rata inflației

U1 U2 U
Rata șomajului
Figura 5.2. Curba stagflației

Cauzele stagflației pot fi explicate în mod diferit. Unii consideră că este rezultatul stabilirii unor
prețuri rigide la scădere, aceste prețuri fiind reglementate de către stat, alții susțin că stagflația este
rezultatul dominării pe piață a oligopoliștilor, care își coordonează strategiile în vederea menținerii
pe piețe a unor prețuri înalte la produsele confecționate și la serviciile furnizate.
Efectele proceselor inflaționiste asupra redistribuirii venitului se manifestă astfel:
▪ prin contracte de muncă pe termen îndelungat; apar diferențe între valoarea nominală și cea
reală:
∆%𝑆𝑎𝑙𝑎𝑟𝑖𝑢𝑙𝑟𝑒𝑎𝑙 = ∆%𝑆𝑎𝑙𝑎𝑟𝑖𝑢𝑙 𝑛𝑜𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 − 𝜋
▪ prin relații de împrumut: în condițiile inflației așteptate, dacă rata inflației depășește 10%,
relația lui Fisher are următoarea formă:
𝑖 − 𝜋𝑒
𝑟= × 100%
1 + 𝜋𝑒
r=i-𝜋
unde:
𝜋 𝑒 - rata inflației anticipate;
r – rata reală a dobânzii;
i – rata nominală a dobânzii;
𝜋 – rata inflației.

𝑇𝑥𝜋 = 𝐶 × 𝜋 + 𝐷(𝜋 − 𝑖)
unde:
𝑇𝑥𝜋 – impozitul inflaționist;
𝜋 – rata inflației;
C – moneda în numerar;
D – moneda în conturi bancare;
i – rata nominală a dobânzii.
37
 𝑒
𝜋𝑡+1 = 𝜋𝑡𝑒 + 𝜇(𝜋𝑡 − 𝜋𝑡𝑒 )
unde:
𝜋𝑡𝑒 – ritmul inflației anticipate pentru perioada curentă;
𝜋𝑡 – ritmul inflației efective;
𝑒
𝜋𝑡+1 – ritmul inflației anticipate pentru perioada următoare;
𝜇 – coeficientul de adaptare (o<𝜇<1).

5.4. Politici antiinflaționiste

Pentru combaterea inflației există 2 tipuri de politici:
1. Conjuncturale (ține de influențarea cererii sau ofertei):
1.1. Reducerea cererii agregate:
▪ prin promovarea politicii monetare și fiscale restrictive;
▪ prin reducerea deficitului bugetar și datoriei publice.
1.2. Susținerea ofertei agregate:
▪ surse alternative de aprovizionare;
▪ liberalizarea mediului de afaceri;
▪ privatizarea întreprinderilor publice nerentabile;
▪ atragerea investițiilor străine.
1.3. Politica economică externă:
▪ stabilizarea ratei de schimb;
▪ echilibrarea balanței de comerț;
▪ stoparea exportului masiv de capital.
2. Structurale
2.1. Politica de control a prețurilor și veniturilor.
2.2. Politica de favorizare a investițiilor.
2.3. Politica de susținere a concurenței.
2.4. Politica de indexare.
2.5. Reforma monetară:
− înlocuirea monedei de apreciate cu una nouă;
− stabilizarea monedei existente prin denominare.

38
 TEMA 6. MODELUL AD-AS. ECHILIBRUL
MACROECONOMIC GENERAL

Structura temei:
6.1. Cererea agregată. Determinanții cererii agregate
6.2. Consumul – componenta cererii agregate
6.3. Investițiile
6.4. Oferta agregată. Determinanții ofertei agregate
6.5. Echilibrul macroeconomic AD-AS

6.1. Cererea agregată. Determinanții cererii agregate

Cerere agregată (AD) – totalitatea cheltuielilor efectuate de agenții economici agregați pentru
achiziționarea de bunuri și servicii create în economie.

Cheltuielile de consum ale Menajelor (C)

CEREREA AGREGATĂ

Cheltuielile de investiții ale Firmelor (I)

Cheltuielile Statului (G)

Cheltuielile privind Exportul net (Nx)

Figura 6.1. Componentele cererii agregate

AD = C + I + G + Nx
P

AD

Y
Figura 6.2. Curba cererii agregate (AD)

39
Curba cererii agregate – reflectă totalitatea combinațiilor dintre cantitățile de bunuri și servicii ce
pot fi achiziționate la anumite niveluri ale prețurilor.
Grafic cererea agregată (fig. 6.2.) se reprezintă sub forma unei curbe cu pantă negativă, care reflectă
interdependența dintre nivelul achiziționat al PIB real (Y) și nivelul prețurilor (p).
Deplasarea pe curba AD reflectă modificarea cererii agregate în dependență de dinamica nivelului
general al prețurilor.
Determinanții cererii agregate:
1) Modificări în cheltuielile de consum:
▪ bunăstarea consumatorilor;
▪ anticipările consumatorilor;
▪ datoriile consumatorilor;
▪ impozitele.
2) Modificări în cheltuielile de investiții:
▪ rata dobânzii;
▪ beneficiile așteptate de la investiții;
▪ impozitele plătite de întreprinderi;
▪ progresul tehnologic;
▪ surplusul de fonduri fixe și creșterea stocurilor.
3) Modificări în achizițiile guvernamentale. Sunt determinate de adoptarea programelor de
stat, factorii politici, evenimentele politice etc. Creșterea achizițiilor guvernamentale va
duce la mărirea cererii agregate până când impozitele și rata dobânzii vor rămâne
neschimbate. Și invers, micșorarea cheltuielilor guvernamentale va duce la diminuarea
cererii agregate.
4) Modificări în cheltuielile pentru exportul net. Curba AD se deplasează în cazul când au loc
schimbări în exportul mărfurilor naționale indiferent de prețurile în țara noastră. Este vorba
despre modificările intervenite în exportul net ca rezultat al factorilor determinanți și nu ca
rezultat al schimbării prețurilor. Creșterea exportului net în urma modificării acestor factori
deplasează curba AD spre dreapta.
Factorii ce influențează exportul net:
▪ Venitul național al țărilor de peste hotare. În cazul în care nivelul venitului național
în alte țări crește, atunci cetățenii acestor țări au posibilitatea să cumpere o cantitate
mai mare de marfă atât internă, cât și de import, deci, exportul nostru crește
concomitent cu creșterea venitului național al partenerilor noștri, și invers.
▪ Cursul valutar. La deaprecierea monedei naționale, bunurile de import devin
scumpe, ceea ce reduce consumul acestora, și invers, la aprecierea monedei
naționale, bunurile de import devin ieftine, ceea ce asigură creșterea consumului
acestora.

40
6.2. Consumul – componenta cererii agregate
Consum – partea din venit cheltuită pentru procurarea de bunuri și servicii pentru a satisface
necesitățile și nevoile personale.

Se disting următoarele forme ale consumului:

▪ Consum intermediar - care include valoarea bunurilor economice provenite din procesele de
producție anterioare, consumate în alte procese de producție în scopul creării de noi bunuri
și servicii și care nu se include în PIB.
▪ Consum final – reflectă totalitatea cheltuielilor care permit satisfacerea directă a nevoilor
umane, individuale și colective. Acesta poate fi:
✓ consum privat – bunurile materiale și serviciile achiziționate de populație, inclusiv
provenite din producția proprie în scopul satisfacerii necesităților personale;
✓ consum public – consumurile instituțiilor administrației centrale și locale de stat
efectuate pentru prestarea serviciilor publice.
Dependența dintre venituri și cheltuielile pentru consum au fost analizate de numeroși economiști,
acestea fiind sintetizate în legități ale consumului. Legea psihologică fundamentală, formulată de
J. Keynes, care presupune „odată cu creșterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă,
să-și mărească sau să-și diminueze consumul, dar într-o proporție mai mică decât modificarea
venitului care a provocat această schimbare”.

INDICATORII CONSUMULUI
1) Înclinație medie spre consum (𝑐̅) – exprimă partea din venitul disponibil destinată
consumului:
𝑐
𝑐̅ =
̅̅̅
𝑌𝑑
′
2) Înclinație marginală spre consum (𝑐 ) – reflectă consumul suplimentar realizat de menaje
la fiecare unitate monetară suplimentară de venit:
∆𝑐
𝑐′ =
∆𝑌𝐷
Conform Legii psihologice fundamentale, (𝑐 ′ ) se prezintă, de regulă, ca o mărime pozitivă, dar
subunitară:
0 < 𝑐′ < 1

FUNCȚIA MACROECONOMICĂ A CONSUMULUI

𝐶 = 𝐶̅ + 𝑐 ′ × 𝑌𝐷
unde:
𝐶̅ − consumul autonom care nu depinde de nivelul venitului disponibil;
𝑌𝐷 − venitul disponibil al menajelor;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum.
Factorii determinanți ai consumului:
✓ venitul disponibil;
✓ avuția economică;

41
 ✓ nivelul prețurilor;
✓ creditele de consum;
✓ anticipările consumatorilor referitor la evoluția prețurilor, a volumului de bunuri disponibile
și a veniturilor;
✓ impozitele și taxele.
Venitul are drept scop atât satisfacerea necesităților prezente, cât și a celor viitoare, astfel acesta se
împart într-o anumită proporție în cheltuieli de consum (C) și economii (S):
Y=C+S
Economiile (S – savings) – reprezintă surplusul de venit peste cheltuieli.
Astfel, economiile totale includ:
▪ economii personale ale menajelor: Smenaje = YD – C;
▪ economii brute ale firmelor: Sfirme = Amortizarea + Profit nedistribuit;
▪ economii ale statului: Sstat = T – (G + TR).

INDICATORII ECONOMIILOR MENAJELOR

1) Înclinație medie spre economii (𝑠̅) – exprimă partea din venitul disponibil destinată
economiilor; arată cât se economisește dintr-o unitate de venit disponibil:
𝑠
𝑠̅ =
̅̅̅
𝑌𝑑

2) Înclinație marginală spre economii (𝑠 ′ ) – reflectă variația economiilor la variația cu o

unitate a venitului disponibil:
∆𝑠
𝑠′ =
∆𝑌𝐷

FUNCȚIA MACROECONOMICĂ A ECONOMIILOR

𝑆 = −𝐶̅ + (1 − 𝑐 ′ ) × 𝑌𝐷
𝑆 = −𝐶̅ + 𝑠 ′ × 𝑌𝐷
𝑠′ + 𝑐′ = 1
unde:
𝐶̅ − consumul autonom care nu depinde de nivelul venitului disponibil;
𝑌𝐷 − venitul disponibil al menajelor;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
S – economiile;
𝑠 ′ − înclinație marginală spre economii.

42
6.3. Investițiile
Investițiile – totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziționarea bunurilor de capital.
Tipologia investițiilor:
1) În funcție de sursele de formare:
▪ Investiții de înlocuire (de reproducție) – destinate pentru reînnoirea mijloacelor fixe. Se
realizează din fondurile de amortizare.
▪ Investiții nete (de dezvoltare) – pentru procurarea unităților suplimentare a mijloacelor fixe.
Se realizează din venitul economisit:

𝐼𝑏 = 𝐴 + 𝐼𝑛
unde:
Ib – investiții brute;
A – amortizarea;
In – investiții nete.

2) În funcție de destinație:
▪ investiții pentru procurarea de mașini și utilaje;
▪ investiții în construcții;
▪ investiții pentru creșterea stocurilor de mărfuri.
3) După proprietar:
▪ investiții private – efectuate de sectorul privat;
▪ investiții publice – efectuate de către stat.
Factorii ce determină modificarea investițiilor:
1. Rata dobânzii. În anul 1896, Fisher a prezentat relația dintre rata nominală a dobânzii și rata
reală a dobânzii:
𝒊 = 𝒓 + 𝝅𝒆
unde:
i – rata dobânzii nominale (de piață);
r – rata dobânzii reale;
𝜋 𝑒 − nivelul anticipat al inflației.

2. Costul de utilizare.
3. Progresul tehnic.
4. Stocul bunurilor de capital.
5. Previziunile investitorilor.
6. Taxele.
7. Asumarea riscului.
8. Rolul statului în organizarea directă a investițiilor.
9. Situația economică.

43
 FUNCȚIA MACROECONOMICĂ A INVESTIȚIILOR
1) în cazul dependenței investițiilor de rata dobânzii:
𝐼 = 𝐼̅ − 𝑑 × 𝑟
unde:
𝐼 ̅ – investiții autonome;
𝑑 − coeficientul de sensibilitate a investițiilor la modificarea ratei dobânzii;
𝑟 − rata reală a dobânzii.

2) în cazul dependenței investițiilor de rata dobânzii și de venit:

𝐼 = 𝐼 ̅ − 𝑑 × 𝑟 + 𝑖′ × 𝑌
unde:
𝐼 ̅ – investiții autonome;
𝑑 − coeficientul de sensibilitate a investițiilor la modificarea ratei dobânzii;
𝑟 − rata reală a dobânzii;
𝑖 ′ − coeficientul de sensibilitate a investițiilor la modificarea nivelului venitului;
Y – nivelul venitului:
∆𝐼
𝑖′ =
∆𝑌
Reducerea ratei dobânzii provoacă creșterea investițiilor, și invers (a se vedea graficul reprezentat în
fig. 6.3).

r1

r2 I

I1 I2 I
Figura 6.3. Funcția investițiilor

I2

I1

I
Figura 6.4. Modificarea investițiilor

44
La nivel macroeconomic, economiile apar ca o condiție a investițiilor. Astfel, ansamblul
economiilor realizate la nivel național nu reprezintă altceva decât potențialele investiții. Prin
urmare, economiile și investițiile dintr-o țară sunt, de fapt, fațete diferite ale aceluiași proces, deci,
pot fi considerate două mărimi egale: S=I.

MULTIPLICATORUL INVESTIȚIILOR
Multiplicatorul investițiilor – raportul dintre creșterea veniturilor și creșterea investițiilor, arată
cum se modifică venitul ca urmare a modificării cu o unitate a investițiilor:
∆𝑌
𝑚𝑖 =
∆𝐼
unde:
𝑚𝑖 − multiplicatorul investițiilor;
∆𝑌 − modificarea venitului;
∆𝐼 − modificarea investițiilor:
1
𝑚𝑖 =
1 − 𝑐′
unde:
𝑚𝑖 − multiplicatorul investițiilor;
𝑐 ′ − înclinația marginală spre consum:
1
𝑚𝑖 =
𝑠′
unde:
𝑚𝑖 − multiplicatorul investițiilor;
𝑠 ′ − înclinația marginală spre economii.
Potrivit celor două relații ale multiplicatorului, valoarea acestuia este cu atât mai mare, cu cât
înclinația marginală spre consum este mai mare, sau înclinația marginală spre economii este mai
mică.
Acceleratorul – exprimă și măsoară creșterea investițiilor ca urmare a sporirii veniturilor. Relevă că
sporirea cererii bunurilor de consum în urma creșterii veniturilor va antrena o creștere a investițiilor.
Acționează numai în faza de expansiune:
∆𝐼
𝑎=
∆𝑌
∆𝐼 = 𝑎 × ∆𝑌
unde:
𝑎 − acceleratorul investițiilor;
∆𝐼 − modificarea investițiilor;
∆𝑌 − modificarea venitului.

45
6.4. Oferta agregată. Determinanții ofertei agregate
Ofertă agregată – cantitatea totală de bunuri economice disponibile pentru vânzare într-o
economie națională, în funcție de nivelul general al prețurilor, într-o anumită perioadă de timp.

AS’ AS
p
AS”

Figura 6.5. Curba ofertei agregate (AS) Y

Curba ofertei agregate reflectă combinațiile dintre nivelul volumului de producție naționale reale
disponibile pentru vânzare (Y) și nivelul general al prețului (p).
Trăsăturile principale ale curbei ofertei:
1) constă din 3 segmente: orizontal, crescător și vertical;
2) segmentul orizontal al curbei se numește KEYNESIST și arată modificarea volumului real
al producției, când nivelul prețurilor rămâne constant;
3) segmentul crescător al curbei se numește INTERMEDIAR și reflectă modificarea
volumului real al producției ca rezultat al schimbării nivelului prețurilor;
4) segmentul vertical al curbei se numește NEOCLASIC și arată nivelul constant al producției
reale când nivelul prețurilor este variabil;
5) modificarea mărimii ofertei agregate în urma modificării nivelului general al prețurilor se
reflectă prin deplasarea de-a lungul curbei ofertei agregate;
6) modificarea ofertei agregate în urma factorilor non-preț provoacă deplasarea curbei ofertei
agregate:
▪ creșterea ofertei agregate se rereprezintă grafic prin deplasarea de la AS la AS”;
▪ reducerea ofertei agregate se reprezintă grafic prin deplasarea de la AS la AS’.

46
6.5. Echilibrul macroeconomic AD-AS
Modelul interacțiunii dintre cererea agregată și oferta agregată este reprezentat grafic în figura 6.6.

AS
p

E
PE
AD

YE Y
Figura 6.6. Echilibrul macroeconomic AD-AS
Trăsăturile principale:
▪ intersecția curbelor cererii și ofertei agregate reprezintă situația de echilibru;
▪ nivelul prețurilor la produsele finite, care se stabilește pe baza egalității dintre cererea
agregată, determină nivelul de echilibru al prețurilor (𝑃𝐸 );
▪ produsul național real, care se stabilește pe baza egalității dintre cererea agregată și oferta
agregată, determină volumul real al producției naționale de echilibru (𝑌𝐸 ).

Stabilitatea echilibrului macroeconomic – este influențată de 2 factori: șocurile cererii agregate și

șocurile ofertei agregate.
Șocurile cererii agregate (fig. 6.7):
▪ în condițiile când oferta agregată este perfect elastică (modelul keynesist), în urma unui șoc
al cererii agregate (deplasarea 𝐴𝐷0 la 𝐴𝐷1 ), nivelul general al prețurilor rămâne același,
iar venitul național realizat se modifică în același sens și cu aceeași mărime;
▪ în condițiile când oferta agregată este perfect inelastică (modelul neoclasic), în urma unui
șoc al cererii agregate (deplasarea 𝐴𝐷2 la 𝐴𝐷 3) se modifică doar nivelul general al
prețurilor, venitul național realizat rămânând neschimbat.
AS
p

AD3
AD2

AD0 AD1
Y
Figura 6.7. Echilibrul macroeconomic AD-AS sub influența șocurilor cererii agregate

47
Șocurile ofertei agregate:
▪ Șocurile ofertei agregate pe termen scurt (reducerea de la 𝐴𝑆0 la 𝐴𝑆1 ) au ca efect
modificarea în același sens a venitului național realizat (Y scade la la 𝑌0 la 𝑌1 ) și o
modificare în sens contrar a nivelului general al prețurilor (P crește de la 𝑃0 la 𝑃1 ).
AS1
AS0
p AD

P1
P0

Y
Y1 Y0

Figura 6.8. Echilibrul macroeconomic AD-AS sub influența șocurilor ofertei agregate

Echilibrul pe termen lung

Se stabilește în condițiile când cererea agregată este egală cu oferta agregată pe termen scurt și
oferta agregată pe termen lung:
AD = SRAS = LRAS (punctul A)

LRAS
p AD

A SRAS

Y
*
Y

Figura 6.9. Echilibrul macroeconomic AD-AS pe termen lung

Șocul ofertei agregate (de ex.: schimbarea bruscă a prețurilor la resursele petroliere) deplasează
curba SRAS în sus, de la 𝑆𝑅𝐴𝑆0 la 𝑆𝑅𝐴𝑆1. Ca rezultat, echilibrul pe termen scurt se stabilește în
punctul B, la un nivel mai ridicat al prețurilor (figura 6.10).

48
 LRAS
p

B SRAS1
P1

P0 A SRAS0

AD

Y
Y1 Y *

Figura 6.10. Echilibrul macroeconomic AD-AS pe termen lung

sub influența șocului ofertei agregate

În punctul B, nivelul producției pe termen scurt este mai mic decât cel potențial, ceea ce
caracterizează situația de ocupare incompletă a factorilor de producție (șomaj): 𝑌1 < 𝑌 ∗ .
În acest context, statul intervine prin politici de stimulare a AD. Ca rezultat, curba AD se
deplasează în AD’. Echilibrul pe termen lung se stabilește în punctul C. Nivelul prețurilor
corespunde nivelului 𝑃1 .

LRAS
p

B C SRAS1
P1

A SRAS0
P0
AD’
AD

Y
Y1 Y *

Figura 6.11. Echilibrul macroeconomic AD-AS pe termen lung

sub influența șocului ofertei și cererii agregate

Decalajele nivelului venitului:

▪ starea economiei naționale se caracterizează printr-un dezechilibru parțial;
▪ diferența dintre venitul realizat (y) și venitul potențial (𝑌 ∗ );
▪ decalaj recesionist, analizat de j.m. Keynes;
▪ decalaj inflaționist, analizat de către noii economiști clasici.

49
Decalajul recesionist:
▪ venitul realizat este mai mic decât cel potențial: y< 𝑌 ∗ ;
▪ caracterizează subutilizarea factorilor de producție (după Keynes).
Factorii de influență:
▪ șocul cererii agregate (reducerea AD);
▪ șocul ofertei agregate (paradoxul economisirii).

LRAS
p AS

E
Decalajul recesionist

AD

Y
*
Y1 Y

Figura 6.12. Decalajul recesionist

Ajustarea decalajului recesionist:

1) Ajustarea prin AS (creșterea AS pe termen scurt):
▪ Prin relansarea de la sine (automată) a activității economice. În recesiune există un
surplus pe piața factorilor de producție ce antrenează o reducere a prețurilor factorilor de
producție și determină reducerea costurilor medii în economie. În consecință, oferta
agregată se deplasează spre dreapta.
▪ Prin intermediul politicilor de stimulare a ofertei agregate (ex.: subvenții).
2) Ajustarea prin AD (creșterea AD):
▪ printr-o relansare automată a AD și a componentelor sale;
▪ prin politica macroeconomică de stimulare a AD.
Politica bugetar-fiscală, prin intermediul instrumentelor ei:
a) achiziții guvernamentale: G↑ => Y↑ => deplasarea AD și stabilirea echilibrului la nivelul 𝑌 ∗ ;
b) impozite: T↓=> 𝑌𝐷 ↑ => Y↑ => deplasarea AD și stabilirea echilibrului la nivelul 𝑌 ∗ .

50
Decalajul inflaționist:
▪ venitul realizat este mai mare decât cel potențial: Y> 𝑌 ∗ .
▪ caracterizează suprautilizarea factorilor de producție (după Keynes).
Factorul de influență – șocul cererii agregate (reducerea AD).

LRAS
p AS

E
Decalajul inflaționist

AD

Y* Y1 Y

Figura 6.13. Decalajul inflaționist

Ajustarea decalajului inflaționist:

1) Ajustarea prin AS (scăderea AS pe termen scurt):
▪ Reducerea de la sine (automată) a activității economice: nivelul ofertei agregate pe
termen scurt determină creșterea prețurilor factorilor de producție, îndeosebi a salariilor,
care încep să crească mai repede decât productivitatea muncii. Ca rezultat, are loc
creșterea costurilor și o deplasare spre stânga a SRAS, la un nivel al prețurilor mai ridicat.
▪ Politica de temporare a nivelului activității economice (restricții fiscale).
2) Ajustarea prin AD (diminuarea AD):
▪ reducerea automată a cheltuielilor agregate;
▪ prin politica macroeconomică de descurajare a AD.
Politica bugetar-fiscală, prin intermediul instrumentelor ei:
a) achizițiile guvernamentale: G↓ => Y↓ => deplasarea AD și stabilirea echilibrului la nivelul
𝑌∗;
b) impozite T↑ => 𝑌𝐷 ↓ => Y↓ => deplasarea AD și stabilirea echilibrului la nivelul 𝑌 ∗ .
Prin urmare:
▪ ajustările la nivelul venitului demonstrează stabilitatea echilibrului macroeconomic pe termen
lung;
▪ din înlănțuirea în dinamică a apariției și ajustărilor decalajelor recesioniste și inflaționiste
rezultă fenomenul ciclicității economice.

51
Crucea lui Keynes:
▪ model de echilibru macroeconomic;
▪ relevă interdependența dintre cheltuielile efective și cele planificate.
Cheltuielile agregate planificate (E) – reprezintă suma pe care menajele, firmele, statul și
străinătatea planifică să le efectueze pentru achiziționarea de bunuri și servicii.
Funcția cheltuielilor planificate: E = C+I+G+𝑁𝑥
Cheltuielile agregate efective (Y) – reprezintă cantitatea de bunuri și servicii cumpărate efectiv,
indiferent de ceea ce își planificaseră agenții economici.
Se deosebesc de cele planificate prin mărimea investițiilor neplanificate în stocuri, în condițiile
modificării volumului de vânzări.
Y are următoarele semnificații: venitul efectiv și cheltuielile efective:
Cheltuielile efective (Y) = Cheltuielile planificate (E)
Y=E

Figura 6.14. Crucea lui Keynes

Crucea lui Keynes reprezintă un instrument de lucru ce ilustrează procesul de atingere a

echilibrului economic pe termen scurt:
✓ Dacă în economie a fost produs mai mult decât se solicită (𝑌1 > 𝑌0 ), o parte a producției
nerealizate va fi stocată. Creșterea stocurilor determină firmele să reducă producerea și
ocuparea. Aceasta va avea loc până când 𝑌1 se reduce la nivelul de echilibru 𝑌0 .
✓ Dacă producția se află la un nivel mai mic decât cel de echilibru (𝑌2 < 𝑌0 ), aceasta înseamnă că
se produce insuficient față de cerere. Pentru a soluționa această problemă, firmele vor reduce
stocurile, apoi vor mări producția și ocuparea până când 𝑌2 va crește la nivelul de echilibru 𝑌0 .

52
 TEMA 7. POLITICA BUGETAR-FISCALĂ

Structura temei:
7.1. Bugetul de stat: conținut și caracteristici
7.2. Politica bugetar-fiscală: tipuri și instrumente
7.3. Deficitul bugetar
7.4. Datorie publică: indicatori și modalități de acoperire

7.1. Bugetul de stat: conținut și caracteristici

Sistem bugetar – totalitatea fondurilor bănești ale organelor administrației publice constituie în
vederea îndeplinirii funcțiilor ce le revin.
Structura bugetului public național:
BUGETUL PUBLIC NAȚIONAL

Bugetul de stat

Bugetul consolidat
Bugetul unităților administrativ-
teritoriale
Bugetul asigurărilor sociale de
stat

Fondurile asigurărilor
obligatorii de asistență medicală

Figura 7.1. Structura bugetului public național

Buget de stat – plan financiar anual în care se reflectă cheltuielile planificate și veniturile anticipate
de către autoritățile publice centrale.
Responsabilitățile privind bugetul de stat:
▪ responsabil de elaborare – Ministerul Finanțelor;
▪ responsabil de aprobare – Parlamentul RM;
▪ responsabilitatea privind executarea – Guvernul RM.
Principiile elaborării bugetului de stat:
1. Principiul unității bugetare – toate datele privind veniturile și cheltuielile statului trebuie să
se conțină într-un singur document.

53
 2. Principul neafectării veniturilor bugetare – veniturile încasate la buget se
depersonalizează.
3. Principiul anualității – bugetul este aprobat, de regulă, pentru un an calendaristic.
4. Principiul echilibrului bugetar – veniturile și cheltuielile trebuie să fie egale.
5. Principiul publicității – atât proiectul bugetului, cât și bugetul trebuie să fie aduse la
cunoștința specialiștilor și cetățenilor.
6. Principiul universalității – veniturile și cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în
sumele lor totale, fără omisiuni și fără compensări reciproce.
Componentele bugetului de stat:

Veniturile Cheltuielile
bugetare bugetare

Figura 7.2. Componentele bugetului de stat

Venituri bugetare – reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării anumitor obiective
economice, sociale sau de altă natură. Ele includ:
▪ Veniturile curente:
− venituri fiscale (impozitul pe venit, pe proprietate, TVA, accizele);
− încasări nefiscale (taxe și plăți administrative, amenzi și sancțiuni administrative,
venitul net al BNM);
− fonduri și mijloace speciale.
▪ Granturile pentru susținerea bugetului și granturile pentru proiectele finanțate din surse
externe.
▪ Transferurile formate din transferuri de la bugetele unităților administrativ-teritoriale la
bugetul de stat și alte transferuri.
Cheltuielile publice – se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituțiilor publice (aparat de stat, instituții social-culturale, armată, întreprinderi
autonome), care se acoperă fie din bugetul de stat (central sau local), fie din bugetele proprii, din
contul veniturilor obținute.
Cheltuielile bugetare – se referă numai la cheltuielile care se acoperă din bugetul administrației de
stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.
După destinație se deosebesc următoarele cheltuieli bugetare:
▪ cheltuieli pentru acțiuni socioculturale: învățământ, sănătate, sport, artă;
▪ cheltuieli pentru securitatea socială: fondul de pensii și indemnizații, fondul de șomaj;

54
 ▪ cheltuieli pentru serviciul de stat și menținerea ordinii publice: apărarea, poliția, sistemul
judiciar;
▪ cheltuieli pentru acțiuni economice: agricultură, energetică, telecomunicații.

Prin urmare, cheltuielile bugetare se realizează pentru:

▪ achizițiile publice (G);
▪ transferurile publice (Tr) – subvenții, pensii, burse, asistență pentru săraci sau pentru șomaj;
▪ deservirea datoriei publice (N).
În secolul XIX, economistul german Adolf Wagner a enunțat legea expansiunii crescânde a
activității statului, conform căreia creșterea șocului sectorului public în ansamblul activității
economice este legat de industrializare. Aceasta este însoțită de o dezvoltare a urbanizării, de
complexitatea crescândă a activităților economice și de ridicarea nivelului de viață:
∆𝐶𝑝 ∆𝑌
𝐸𝐶𝑝 = ÷ >1
𝐶𝑝 𝑌
unde:

𝐸𝐶𝑝 − elasticitatea cheltuielilor publice;

𝐶𝑝 − cheltuielile publice;
∆𝐶𝑝 − modificarea cheltuielilor publice;
𝑌 − nivelul venitului;
∆𝑌 − modificarea venitului.

Exercițiu bugetar – intervalul de timp necesar încasării veniturilor și realizării obiectivelor.

Stările bugetului de stat:
1) buget echilibrat – cheltuielile bugetare sunt egale cu veniturile bugetare G=T;
2) buget deficitar – cheltuielile bugetare depășesc veniturile bugetare G>T;
3) buget excedentar – veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare G<T.

𝑇 = 𝑇𝑎 + 𝑡′ × 𝑌
G, T

Proficit
G

Deficit

Figura 7.3. Stările bugetului de stat

55
7.2. Politica bugetar-fiscală: tipuri și instrumente
Politica bugetar-fiscală cuprinde măsuri și acțiuni de manipulare a impozitelor și cheltuielilor
bugetare în vederea atingerii scopurilor macroeconomice și a echilibrului economic general.

Pe termen scurt Pe termen lung

Asigurarea creșterii
menținerea PIB la
economice
nivelul potențial
neinflaționiste

asigurarea ocupării
depline a forței de
muncă

menținerea stabilității
plăților

asigurarea echilibrului
balanței de plăți

Figura 7.4. Obiectivele politicii bugetar-fiscale

Tipologia politicilor bugetar-fiscale:

1) Politica stimulativă (G↑ TR↑ T↓) – implică acțiuni și decizii speciale pentru o perioadă
scurtă de timp și are drept scop depășirea declinului economic. Într-o perioadă îndelungată,
politica de reducere a impozitelor poate contribui la extinderea ofertei factorilor de producție
și la creșterea potențialului economic.
2) Politica restrictivă (G↓ TR↓ T↑) – implică acțiuni și decizii speciale pe termen scurt
pentru limitarea expansiunii ciclice și micșorarea inflației prin cerere. Într-o perioadă
îndelungată poate determina micșorarea ofertei agregate și stagflația.
3) Politica discreționară – intervenția explicită, deliberativă, a statului în ajustarea
macroeconomică. Modificarea G, TR, T ca urmare a deciziilor statului orientate spre
modificarea nivelului ocupării volumului de producție și situației balanței de plăți.
4) Politica stabilizatorilor automați – intervenția implicită, non-deliberativă a statului în
ajustarea macroeconomică, mecanism ce permite a micșora amplitudinea oscilațiilor ciclice
ale nivelului ocupării și a producției fără a recurge la modificări în politica statului.
Modificările în politica bugetar-fiscală într-o perspectivă de scurtă durată sunt însoțite de efectele
de multiplicare a achizițiilor guvernamentale, impozitelor, transferurilor și bugetului echilibrat.
Unul dintre principalele instrumente ale politicii bugetar-fiscale, care influențează cererea agregată,
deși nivelul venitului de echilibru îl constituie achizițiile guvernamentale.
Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru
(Y) ca rezultat al modificării achizițiilor publice (G) cu o unitate:

56
 ∆𝑌
𝑚𝐺 =
∆𝐺
Pentru o economie simplă:
1
𝑚𝐺 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
1
𝑚𝐺 =
1− 𝑐′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
Pentru o economie deschisă:
1
𝑚𝐺 =
1− 𝑐′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
unde:
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

AD Y=AD

AD1=C+I+G1
E1

∆𝐺 AD0=C+I+G
E2

∆𝑌

Y
Y0 Y1
Figura 7.5. Efectul creșterii achizițiilor guvernamentale asupra venitului de echilibru

Efectul de transmisie: G↑ AD↑ de la AD0 la AD1 cu mărimea ∆𝐺 Y↑ de la Y0 la Y1 cu mărimea

∆𝐺:

YD↑ C↑ AD↑ Y↑
Prin urmare, creșterea G cu o unitate determină creșterea Y mai mult decât cu o unitate:
∆𝑌 > ∆𝐺 ș𝑖 𝑚𝐺 > 1
Multiplicatorul fiscal – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru (Y) ca rezultat al
modificării impozitelor (T) cu o unitate:
∆𝑌
𝑚𝑓 =
∆𝑇

57
Pentru o economie simplă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
Pentru o economie deschisă:
−𝑐 ′
𝑚𝑓 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
unde:
𝑚𝑓 − multiplicatorul fiscal;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

Multiplicatorul transferurilor – arată cum se modifică nivelul venitului de echilibru (Y) ca rezultat
al modificării transferurilor (TR) cu o unitate:
∆𝑌
𝑚 𝑇𝑅 =
∆𝑇𝑅
Pentru o economie simplă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐′
Pentru o economie închisă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′
Pentru o economie deschisă:
𝑐′
𝑚 𝑇𝑅 =
1 − 𝑐 ′ × (1 − 𝑡 ′ ) − 𝑖 ′ + 𝑚′
unde:
𝑚 𝑇𝑅 − multiplicatorul transferurilor;
𝑐 ′ − înclinație marginală spre consum;
𝑡 ′ − înclinație marginală spre impozitare;
𝑖 ′ − înclinație marginală spre investire;
𝑚′ − înclinație marginală spre import.

Multiplicatorul bugetului echilibrat – influențează asupra nivelului producției prin modificarea

simultană, în proporție egală atât a cheltuielilor, cât și a veniturilor statului.

58
Teorema lui Haavelmo: creșterea cheltuielilor guvernamentale însoțită de creșterea impozitelor cu
aceeași mărime pentru a menține bugetul echilibrat are ca efect sporirea activității economice cu
aceeași mărime.
Multiplicatorul bugetului echilibrat nu presupune înlăturarea completă a deficitului sau excedentului
bugetar. Are loc doar modificarea echilibrată în partea de venituri și cheltuieli ∆𝑇 = ∆𝐺.
Dacă G↑ cu ∆𝐺 atunci:
1
∆𝑌 = ∆𝐺 ×
1 − 𝑐′
Dacă T↑ cu ∆𝑇 atunci:
−𝑐 ′
∆𝑌 = ∆𝑇 ×
1 − 𝑐′
1 −𝑐 ′
𝑚𝐵𝐸 = +
1 − 𝑐′ 1 − 𝑐′
𝑚𝐵𝐸 = 1
Modificarea sumară a venitului:
1 −𝑐 ′
∆𝑌 = ∆𝐺 (𝑠𝑎𝑢 ∆𝑇) × ( + )
1 − 𝑐′ 1 − 𝑐′
Prin urmare, putem constata următoarele:
▪ multiplicatorul investițiilor este identic cu multiplicatorul achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐼 =
𝑚𝐺 ;
▪ efectul de multiplicare ca urmare a modificării impozitelor este mai slab decât efectul de
multiplicare ca urmare a modificării achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐺 > 𝑚𝑓 ;
▪ efectul de multiplicare ca urmare a modificării transferurilor este mai slab decât efectul de
multiplicare ca urmare a modificării achizițiilor guvernamentale: 𝑚𝐺 > 𝑚 𝑇𝑅 ;
▪ efectul de multiplicare în economia închisă este mai mare decât efectul de multiplicare în
economia deschisă.

7.3. Deficitul bugetar

În prezent, majoritatea economiilor se confruntă cu deficite bugetare. De aceea, trebuie făcută
distincția între următoarele tipuri de deficite:
1) Deficitul efectiv (primar) – diferența negativă dintre veniturile și cheltuielile bugetare:
T-(G+TR)
2) Deficit structural – diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare în condițiile ocupării
depline (când șomajul se află la nivelul ratei naturale a șomajului).
3) Deficitul ciclic – deficitul bugetar de stat ce apare ca urmare a micșorării automate a
fluxurilor de impozitare (T), a majorării transferurilor (TR) și a achizițiilor guvernamentale
(G), pe fondul declinului activității economice:
Deficitul ciclic = Deficitul Efectiv – Deficitul structural
▪ în perioada de recesiune economică: Deficitul Efectiv > Deficitul structural;
▪ în perioada de expansiune economică: Deficitul Efectiv < Deficitul structural;
59
 4) Deficit total = T – (G+TR+N).
5) Deficit nominal (oficial).
6) Deficit real = Deficitul nominal – Datoria de stat la începutul anului×π.

G, T 𝑇 = 𝑇𝑎 + 𝑡′ × 𝑌

Excedent
G

Deficit

Y
Y2 Y0 Y1
Figura 7.6. Stările bugetului de stat
unde:
T – impozite și taxe;
Ta – impozite și taxe autonome;
t’ – rata marginală de impozitare;
Y – nivelul venitului;
G – achiziții guvernamentale.

În faza de creștere economică (Y1>Y0), fluxurile impozitare cresc. Ca rezultat, crește excedentul
bugetar sau scade deficitul bugetar.
În faza declinului economic (Y2<Y0), impozitele plătite scad. Ca rezultat crește deficitul bugetar.
Cauzele deficitului bugetar:
▪ scăderea volumului activității economice măsurat prin valoarea PIB;
▪ creșterea accelerată a cheltuielilor publice pentru programe sociale;
▪ creșterea activității sectorului invizibil al economiei.
Modalități de reducere a deficitului bugetar:
1) Diminuarea cheltuielilor bugetare.
2) Creșterea veniturilor – diminuarea ratei impozitului, mărirea bazei de impozitare.
3) Măsuri combinate – introducerea impozitelor noi, acumularea facilităților fiscale, colectarea
mai eficientă a impozitelor etc.
Finanțarea deficitului bugetar:
1) Emisiunea monetară. Partea pozitivă a acestei măsuri constă în operativitate. Partea negativă
– produce efecte inflaționiste.
2) Emisiunea creditară. Facilitarea creditelor Băncii Naționale acordate întreprinderilor de stat
la un nivel redus al ratei dobânzii.
60
 3) Creșterea fiscalității.
4) Prin datorie publică – este o modalitate noninflaționistă.
Curba LAFFER – reprezintă relația dintre modificarea ratei de impozitare și venitului obținut din
impozite.
T
A
Tmax

B C

0% tA 100% t

Figura 7.7. Curba Laffer

Laffer considera că modificarea ratei de impozitare are 2 efecte asupra veniturilor din impozitare:
▪ efectul aritmetic – dacă rata de impozitare scade, veniturile din impozite scad;
▪ efectul economic – rezultă în urma scăderii ratei de impozitare care are drept consecință
stimularea activității economice și creșterea bazei impozabile.
În realitate, efectul aritmetic și economic se manifestă combinat.
Curba lui Laffer (fig. 7.7) sugerează că venitul obținut crește mai rapid la niveluri mai reduse de
taxare. Pe măsură ce rata crește, venitul crește cu o rată descrescătoare până atinge nivelul maxim
de venit colectat de către stat, în punctul de echilibru A. Dincolo de această limită orice creștere a
ratei impozitului îi determină pe oameni să muncească mai puțin sau să găsească metode eficiente
prin care să se sustragă de la achitarea obligațiilor către stat, reducând, astfel, veniturile colectate
globale. Venitul colectat de stat în punctul B este același cu venitul din punctul C, dar se obține la o
rată de impozit mult mai ridicată. La o rată ipotetică de impozitare de 100% nimeni nu ar mai fi
motivat să muncească, din moment ce Guvernul ar fi cel care colectează tot venitul obținut prin
muncă.
Deficitul bugetar mai poate fi finanțat prin următoarele:
5) Vânzarea din activele proprietății de stat – privatizarea întreprinderilor de stat, vânzarea
terenurilor.
6) Împrumuturi interne – emiterea obligațiunilor de stat.
7) Împrumuturi externe.

61
7.4. Datorie publică: indicatori și modalități de acoperire
Datorie publică (DP) – totalitatea angajamentelor contractate de către stat față de creditorii interni
și externi la un moment dat:

𝐷𝑃 = ∑ 𝐷𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑔𝑒𝑡𝑎𝑟 − ∑ 𝐸𝑥𝑐𝑒𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑢𝑔𝑒𝑡𝑎𝑟

Clasificarea datorie publice:

1) În funcție de originea împrumutului:
▪ datorie publică internă (DPI);
▪ datorie publică externă (DPE):
DP = DPI + DPE
2) În funcție de termenul împrumutului:
▪ datorie consolidată pe termen lung;
▪ datorie flotantă pe termen scurt.
Indicatorii datoriei publice:
1) Gradul de îndatorare a unei țări – [nu trebuie să depășească 60%]:
𝐷𝑃
𝐺𝐼 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝐺𝐼 − gradul de îndatorare;
𝐷𝑃 − datoria publică.

2) Serviciul datoriei publice (S):

𝑆𝐷𝑃
𝑔𝑠 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝑔𝑠 − ponderea serviciului datoriei publice în PIB;
𝑆𝐷𝑃 − serviciul datoriei publice.

3) Ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice (𝒈𝒔 ):

𝑆𝐷𝑃
𝑔𝑠 = × 100%
𝐶𝑝
unde:
𝑔𝑠 − ponderea serviciului datoriei publice în cheltuielile publice;
𝐶𝑝 − volumul cheltuielilor publice ale unei perioade.
4) Ponderea datoriei externe în PIB (𝑮𝑫𝑬 ):
𝐷𝑃𝐸
𝐺𝐷𝐸 = × 100%
𝑃𝐼𝐵
unde:
𝐺𝐷𝐸 − ponderea datoriei externe în PIB.

5) Ponderea serviciului datoriei externe în volumul exporturilor de bunuri și servicii (𝒈𝑫𝑬 ):

𝑆𝐷𝐸
𝑔𝐷𝐸 = × 100%
𝐸𝑥
62
unde:
𝑆𝐷𝐸 − serviciul datoriei externe;
𝑔𝐷𝐸 − ponderea serviciului datoriei externe în exporturi;
Ex – volumul exporturilor de bunuri și servicii.
6) Datoria externă medie pe locuitor - [cu cât acest indicator este mai mare, cu atât țara este
mai împovarată]:
𝐷𝑃𝐸
̅̅̅
𝑑𝑒 = × 100%
𝑁
unde:
̅̅̅
𝑑𝑒 − datoria externă medie pe locuitor;
𝐷𝑃𝐸 − datoria publică externă;
N – numărul de locuitori.

Modalități de acoperire a datoriei publice:

1) Reeșalonarea – constă în transformarea datoriei pe termen scurt în datorie pe termen lung,
în trecerea de la datorii la vedere la cele pe termen. Este posibil a fi realizată doar în
condițiile acordului creditorilor.
2) Luarea unor împrumuturi noi pentru acoperirea împrumuturilor ajunse la scadență.
3) Restructurarea – transformarea datoriei în investiții pe termen lung.
4) Refinanțarea datoriei prin emiterea noilor obligațiuni.
5) Majorarea veniturilor fiscale – din contul impozitelor.

63
 TEMA 8. PIAȚA MONETARĂ ȘI MECANISMELE PIEȚEI MONETARE

Structura temei:
8.1. Moneda și agregatele monetare
8.2. Cererea de monedă: abordarea clasică și keynesistă
8.3. Modelul ofertei monetare. Multiplicatorul monetar
8.4. Echilibrul pieței monetare
8.5. Politica monetar-creditară: instrumente, tipuri și efecte

8.1. Moneda și agregatele monetare

Apariția monedei constituie un fenomen obiectiv, generat de nevoile reale ale oamenilor pentru
înlesnirea și echivalarea schimbului de bunuri. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării
depline a sistemului instituțional al diviziunii muncii prin faptul că a dat naștere posibilității
calculului economic (monetar). Efectele pozitive ale utilizării banilor în comparație cu trocul sunt
colosale. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariția obstacolelor
ridicate de dubla coincidență a nevoilor, problemă definitorie a oricărui schimb direct.
Moneda reprezintă un activ financiar, un echivalent general al valorii tuturor mărfurilor și un
instrument de schimb.
Prin activ (asset) se subînțelege ceea ce constituie o valoare. Activele pot fi de două tipuri:
1. Active reale (real assets) reprezentate prin valorile materiale (anticariat, imobil, tehnică de
uz casnic, opere de artă, mobilă etc.).
2. Active financiare (financial assets) – reprezintă valori exprimate prin hârtii de valoare.
La rândul lor, activele financiare se împart astfel:
• monetare (banii);
• nonmonetare (hârtii de valoare: acțiuni și obligațiuni).
Valoarea activelor financiare nonmonetare constă în capacitatea acestora de a genera venituri:
acțiunile – sub formă de dividende, obligațiile – sub formă de dobânzi.
Valoarea banilor se regăsește în gradul înalt de lichiditate, în capacitatea de a se schimba pe bunuri
și servicii.
Lichiditatea (liquidity) reprezintă capacitatea activului de a se transforma rapid și cu costuri
minimale într-un alt activ, real sau financiar sau, transformarea într-un mijloc de plată acceptat în
economie.
Grade de lichiditate. Un grad mai scăzut de lichiditate dețin activele reale, deoarece comercializarea
lor este mai anevoioasă în comparație, de exemplu, cu hârtiile de valoare. Pentru activele financiare
cea mai înaltă lichiditate o au activele financiare monetare, deoarece în economia de piață numai
banii pot efectua tranzacții și reprezintă un mijloc de plată universal acceptat. Banii în numerar au
cel mai înalt grad de lichiditate, și anume, lichiditate absolută.
Funcțiile banilor
Chintesența banilor se reflectă prioritar în funcțiile sale reprezentate după cum urmează:
1. Intermediar al schimbului (medium of exchange).
2. Etalon al valorii (unit of account).
64
 3. Instrument de tezaurizare (store of value).
Tipuri de monedă
Funcțiile descrise ale banilor sunt realizate prin două tipuri de monedă:
1. Monedă fiduciară (currency), care reprezintă moneda în numerar, banii de hârtie și piesele
metalice cărora statul le conferă un curs legal. Valoarea acestor bani se bazează pe
încrederea populației față de instituțiile care le emit (Banca Centrală și Trezoreria).
2. Monedă scripturală (demand deposits) – moneda existentă sub formă de înscrisuri
contabile care certifică banii depozitați pe conturile bancare. Instituțiile care o creează sunt
băncile comerciale.
Totalitatea instrumentelor monetare fiduciare (C) și scripturale (D) existente la un moment dat în
economia unei țări formează masa monetară:
𝑴=𝑪+𝑫
Structura masei monetare
Structura și evoluția masei monetare poate fi cercetată cu ajutorul unor unități de măsură denumite
agregate monetare.
Agregatul monetar desemnează, în contextul Sistemului Conturilor Naționale, o parte constitutivă
a masei monetare și semimonetare, parte autonomizată prin funcțiile ei specifice, prin agenții
specializați care emit instrumentele de schimb și de plată, prin instituțiile bancar-financiare care le
gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le intermediază.
Masa monetară se alcătuiește din agregate succesive, prin suplinirea cu noi categorii de active
financiare, cu grad de lichiditate din ce în ce mai mici.
Numărul lor în diferite țări variază, în funcție de etapa de dezvoltare, stadiul pieței monetare (în
Japonia și SUA, de exemplu, se operează cu 4 agregate, în Franța – cu 7, în Germania – cu 3, în
Republica Moldova – cu 4 agregate monetare). Cu toate acestea, principiul constituirii sistemului
agregatelor monetare în toate țările este identic.
Fiecare agregat următor:
• include precedentul agregat;
• dispune de un grad de lichiditate mai redus;
• este mai profitabil.
M0 = moneda în afara sistemului bancar, banii lichizi în circulație (moneda divizionară și banii de
hârtie + cecurile la purtător), banii în numerar care pot fi utilizați imediat pentru tranzacții;
M1 = componenta M0 + depunerile la vedere în băncile comerciale (banii în sens restrâns);
M2 = componenta M1 + depunerile la termen în băncile comerciale (banii în sens larg);
M3 = componenta M2 + depozite în valută străină.
În economiile țărilor dezvoltate există și agregatul:
L= M3 + titluri emise pe termen mediu și lung cu caracter negociabil.
Gradul de lichiditate a agregatelor monetare se majorează de la M3 spre M0, profitabilitatea – de la
M0 spre M3. Astfel, agregatul monetar M1 are cel mai înalt grad de lichiditate și cel mai scăzut grad
de profitabilitate.
De asemenea, pentru analiza masei monetare se utilizează agregatul baza monetară („BM”) care se
află sub controlul statului. În structura acestui agregat se înscriu: numerarul în afara sistemului
bancar („C”) și rezervele băncilor comerciale („R”) păstrate în bancă centrală (care pot fi atât

65
rezerve obligatorii, cât și cele formate de băncile comerciale pentru a garanta rambursarea banilor la
cererea clienților), de exemplu:
𝑩𝑴 = 𝑪 + 𝑹
Corelația dintre baza monetară și masa monetară este reflectată prin intermediul figurii 8.1.
BM
Moneda în numerar (C) Rezerve obligatorii (R)

Moneda în numerar (C) M Depozite (D)

Figura 8.1. Masa monetară și baza monetară

8.2. Cererea de monedă: abordarea clasică și keynesistă

Banii sunt solicitați, în „grosso modo”, drept mijloc de schimb care, analogic bunurilor economice
în ansamblu, se caracterizează printr-un stoc existent, se confruntă cu cereri din partea oamenilor de
a-i cumpăra, de a-i deține etc. Similar oricăror mărfuri, „prețul” banilor este determinat prin
interacțiunea stocului de bani (ofertei totale) cu cererea totală (dorința de a deține bani) a oamenilor.
Conceptualizarea fundamentală a cererii de bani presupune luarea în considerare a faptului că
venitul bănesc este un flux, iar cantitatea de bani deținută reprezintă un stoc. De aceea, cuantificarea
deținerilor de bani drept un stoc se realizează în orice moment, pe când mărimea venitului ca și flux
se măsoară pentru o anumită perioadă de timp. Cantitatea de bani pe care oamenii aleg să o dețină
(stocul) este interdependentă de mărimea veniturilor lor (fluxul).
Așadar, masa monetară poate fi abordată atât ca un stoc, cât și ca un flux.
1) Masa monetară ca stoc reprezintă ansamblul instrumentelor monetare, disponibile agenților
ecomomici nonfinanciari dintr-o țară și existente la un moment dat.
2) Masa monetară ca flux reflectă produsul dintre dimensiunea medie a stocului de bani și
viteza de rotație a banilor din economia națională în decurs de un an:
𝑀𝑓𝑙𝑢𝑥 = 𝑀𝑠𝑡𝑜𝑐 × 𝑉𝑟𝑜𝑡𝑎ț𝑖𝑒 𝑎 𝑚𝑜𝑛𝑒𝑑𝑒𝑖
Elementul fundamental al cererii de bani constă în aceea că toate persoanele sunt interesate de
puterea de cumpărare a banilor pe care îi dețin.
Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică, active ce îndeplinesc funcțiile
banilor la un moment dat (ca stoc) și în medie într-un interval de timp (ca flux).
Cererea de monedă este diferită de cea a altor mărfuri. Banii sunt păstrați pentru valoarea lor
indirectă. Dar deținerea banilor este limitată, deoarece păstrarea lor în numerar presupune un cost de
oportunitate: atunci când banii sunt tezaurizați, se renunță la câștigul care putea fi obținut din
dobândă.
Abordarea clasică a cererii monetare: teoria cantitativă a banilor
Această abordare este numită monetaristă și utilizează principiile de bază ale teoriei cantitative a
banilor, fundamentată în sec. XVIII.
Cererea de monedă este concepută drept cantitatea de monedă necesară efectuării tranzacțiilor, fiind
determinată în baza relației de egalitate a teoriei cantitative a banilor:
𝑀×𝑉 =𝑃×𝑌

66
 unde:
M – cantitatea de monedă în circulație;
V – viteza de rotație a monedei, desemnează numărul mediu de operațiuni de vânzare-cumpărare
pe care o unitate monetară națională o intermediază într-o perioadă de timp (de regulă un an);
P – nivelul general al prețurilor (deflatorul PIB);
Y – volumul real al producției (PIB real);
𝑃 × 𝑌 − PIB nominal:
𝑃×𝑌
𝑀=
𝑉
Prin urmare, în teoria clasică, cererea monetară este determinată de modificarea nivelului general al
prețurilor și nu de modificarea PIB real.

MD
P2

P1

M1 M2 M
Figura 8.2. Cererea de monedă în abordarea clasică

Autonomia pe termen lung a volumului de producție față de cantitatea de monedă reprezintă

neutralitatea banilor.
Deseori, viteza de rotație este substituită printr-o altă mărime – k, denumit coeficient de
monetizare, care se află într-o relație indirectă cu viteza de rotație, adică:
1
𝑘=
𝑉
Coeficientul de monetizare caracterizează gradul de saturație a economiei cu masă monetară și se
determină ca raportul dintre masa monetară și PIB:
𝑀
𝑘=
𝑃×𝑌

𝑀 =𝑘×𝑃×𝑌
În scopul eliminării influenței inflației, analiza macroeconomică utilizează cererea monetară reală:
𝑀
( )𝐷 = 𝑘 × 𝑃 × 𝑌
𝑃

67
 Abordarea keynesistă a cererii monetare: teoria preferinței lichidității
Adepții teoriei keynesiste se distanțează de abordarea clasică, tratând diferit cererea de monedă,
apreciind că, pe lângă elementele examinate de clasici, cererea de monedă depinde de intensitatea
înclinației spre lichiditate. Rata de lichiditate reflectă raportul dintre mărimea medie anuală a masei
monetare și volumul tranzacțiilor economice intermediate de monedă.
În viziunea lui J. Keynes, înclinația spre lichiditate, adică dorința de a deține o parte din avuție în
formă lichidă, se întemeiază pe următoarele mobiluri:
1. Mobilul tranzacțional (Lt), care se raportează la economia reală, în circumstanțele în care
reprezintă cererea de monedă pentru tranzacțiile de pe piața bunurilor și serviciilor. Banii
mijlocesc tranzacțiile curente în economie.
i
LT

M
Figura 8.3. Cererea de monedă pentru tranzacții

2. Mobilul speculativ (Ls) - banii pot fi deținuți și pentru serviciile lor potențiale în calitate de
active, cererea de monedă „pentru ea înseși”, referindu-ne în cazul dat la părăsirea
economiei reale și tranzacțiilor de pe piața bunurilor și serviciilor.
3. Mobilul precauției - păstrarea unei sume de bani pentru efectuarea unor plăți neprevăzute.
Principalul factor de influență a cererii de bani: rata reală a dobânzii (r).
Conform teoriei monetariste contemporane, cererea de monedă este în funcție de următorii
parametri:
𝐿 = 𝑓(𝑟𝑎 , 𝑟0 , 𝜋 𝑒 , 𝑊)
unde:
𝑟𝑎 , 𝑟0 − rata reală a dobânzii prognozată pentru acțiuni/obligațiuni;
𝜋 𝑒 − inflația așteptată;
W – avuția totală.
Factorii de influență a cererii de bani
▪ nivelul venitului (Y) – cererea de bani este direct proporțională față de Y;
▪ rata dobânzii (r) – cererea de bani este invers proporțională față de r.
Ecuația cererii de bani: 𝑳 = 𝑳𝟏 (𝒀) + 𝑳𝟐 (𝒓)
unde:
𝐿1 (𝑌) − cererea de monedă pentru tranzacții este direct proporțională față de Y;
𝐿2 (𝑟) − cererea speculativă de monedă este invers proporțională față de r.
𝑳 =𝒌×𝒀+𝒉×𝒓
unde:
k, h – coeficienții sensibilității L la modificarea Y și r.

68
Rata nominală a dobânzii (i) – rata stabilită de bănci pentru operațiunile de creditare: 𝑖 = 𝑟 + 𝜋 𝑒 .
Rata reală (r) – capacitatea de cumpărare a venitului primit sub formă de dobândă: 𝑟 = 𝑖 − 𝜋 𝑒 .

8.3. Modelul ofertei monetare. Multiplicatorul monetar

În sistemele monetare moderne, ofertanții de masă monetară sunt Banca Centrală și băncile
comerciale. Banca Centrală oferă numeralul sau baza monetară (BM), băncile comerciale creează
moneda scripturală și diverse instrumente monetar-financiare. De regulă, oferta de masă monetară
este legată de o operație de credite pe termen scurt, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanțe
bancare.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă disponibilă să circule în economie pentru
oricare dintre motivele cererii de monedă.
Cererea de monedă provine de la agenții economici care, prin natura activității pe care o desfășoară,
ajung în situația de a cheltui mai mult decât resursele proprii. Din acest motiv, ei recurg la credite,
grație cărora și-ar satisface interesele. Așadar, cantitatea de monedă în economie se află în relații
directe cu mecanismul compensării excedentelor, deficitele de monedă, creșterea sau diminuarea
volumului creditelor, cantitatea de bunuri economice care se tranzacționează pe piață, normele
obligatorii stabilite de banca de emisiuni pentru toate celelalte bănci etc.
Pentru reglementarea masei monetare în circulație și garantarea depunerilor agenților economici,
Banca Centrală fixează rata rezervelor obligatorii (rr) (reguired reserve ration).
Rata rezervelor obligatorii (rr) constă în obligația (legală) pe care Banca Centrală o impune
băncilor comerciale de a deține o fracțiune din activele lor sub formă de rezerve.
Modelul de calcul al ratei rezervelor obligatorii poate fi redat prin formula:
𝑅
𝑟𝑟 =
𝐷
unde:
R – rezervele obligatorii în mărime absolută;
rr – rata rezervelor obligatorii;
D – mărimea depozitului bancar.
În urma unor transformări ale relației de mai sus, deducem una nouă pentru determinarea mărimii
absolute a rezervelor obligatorii, și anume:
𝑅 = 𝐷 × 𝑟𝑟 (1)
Ținând cont de relațiile examinate, determinăm că posibilitățile de creditare a Băncii Comerciale
(K) reprezintă diferența dintre suma depozitelor băncii și mărimea absolută a rezervei obligatorii:
𝐾 =𝐷−𝑅 (2)
Prin aplicarea relației menționate (1) și (2), posibilitatea de creditare poate fi ilustrată și astfel:
𝐾 = 𝐷 − (𝑟𝑟 × 𝐷) = 𝐷 × (1 − 𝑟𝑟)
Dacă Banca Comercială acordă toate mijloacele deținute în credit, atunci rezultă că instituția își
utilizează toate posibilitățile de creditare. În situația în care banca își formează propriile rezerve,
numite rezerve excedentare (excess reserves), aceasta ar putea să-și majoreze potențialul de
creditare.
Rezervele excedentare reprezintă diferența dintre masa monetară deținută de băncile comerciale și
suma rezervelor obligatorii.

69
Suma rezervelor obligatorii și excedentare formează rezervele băncilor comerciale (fig. 8.4).

Rezerve Rezerve
excedentare obligatorii

Rezervele băncilor

Figura 8.4. Structura rezervelor băncilor

Expansiunea depozitelor bancare are loc prin procesul de multiplicare a monedei scripturale sau
multiplicarea depozitelor.
Procesul de creare a monedei scripturale de către băncile comerciale se numește multiplicare
creditară.
Dacă mărimea depozitelor bancare se reduce (retragerea depozitelor de către agentul economic),
atunci procesul se inversează și are loc o constrângere creditară.
Multiplicatorul bancar
Prin multiplicare creditară se înțelege transformarea creditului bancar în injecție monetară (creșterea
de masă monetară). Mai precis, depunerea unei sume de monedă efectivă în conturi bancare
multiplică masa monetară totală cu un coeficient determinat și finit numit multiplicator bancar
(depozit multiplier).
Cantitatea maximală de monedă scripturală care poate fi creată dintr-o unitate monetară depusă pe
un cont bancar la un nivel al ratei rezervelor obligatorii se numește multiplicator bancar (mb):
𝐷 1
𝑚𝑏 = sau 𝑚𝑏 =
𝑅 𝑟𝑟
Prin urmare, masa monetară scripturală creată de sistemul băncilor comerciale va fi exprimată prin
relația:
1
𝑀 = 𝑚𝑏 × 𝐷 sau 𝑀=𝐷∗
𝑟𝑟
Multiplicatorul monetar
Procesul de creație monetară este ilustrat și prin intermediul multiplicatorului monetar care face
legătura dintre BM (baza monetară) și Ms (masa monetară), respectiv indică de câte ori este mai
mare masa monetară în raport cu baza monetară a sistemului:
𝑚𝑎𝑠𝑎 𝑚𝑜𝑛𝑒𝑡𝑎𝑟ă 𝑀 𝑠 𝐶 + 𝐷 𝐶/𝐷 + 𝐷/𝐷 𝑐𝑟 + 1
𝑚𝑚 = = = = =
𝑏𝑎𝑧𝑎 𝑚𝑜𝑛𝑒𝑡𝑎𝑟ă 𝑀𝐵 𝐶 + 𝑅 𝐶/𝐷 + 𝑅/𝐷 𝑐𝑟 + 𝑟𝑟
unde:
cr – coeficientul de depozitare, exprimat prin preferințele agenților economici de a deține
monedă în sistemul bancar, calculat ca raportul dintre agregatul monetar M0 și depozite (D).

70
În urma unor transformări, deducem că oferta monetară totală poate fi redată prin relația:
𝑐𝑟 + 1
𝑀 𝑠 = 𝑀𝐵 × 𝑚𝑚 = 𝑀𝐵 ×
𝑐𝑟 + 𝑟𝑟

Multiplicatorul monetar:
▪ arată de câte ori oferta monetară este mai mare decât baza monetară;
▪ este cu atât mai mare cu cât cota obligatorie de rezerve a băncilor (rr) este mai mică;
▪ este într-o relație de inversă proporționalitate cu procentul de numerar pe care dorește să-l
dețină populația (cr).
Factorii care determină extinderea ofertei de bani:
▪ sporirea cantității, în expresie valorică, a bunurilor economice supuse vânzării;
▪ acoperirea deficitului bugetului de stat pe calea intervenției băncii centrale, la sesizarea
trezoreriei care reprezintă casierul statului;
▪ scăderea vitezei de rotație a banilor, a convertibilității monedelor străine în monedă
națională;
▪ reținerea din circulație a unei cantități de monedă de către anumiți agenți economici sau
populație;
▪ achiziționarea de către banca centrală a devizelor străine obținute, de regulă, prin exporturi.

8.4. Echilibrul pieței monetare

Piața monetară reprezintă o piață specifică, în cadrul căreia se tranzacționează moneda creată de
întregul sistem bancar. Pe această piață se confruntă cererea cu oferta de monedă, iar în funcție de
prețul acesteia – dobânda.
Piața monetară este o piață specială, care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă
existent la diferiți agenți economici și de a regla masa monetară în economie.
Piața monetară reprezintă o componentă a pieței financiare al cărui obiect îl formează tranzacțiile
cu active monetare pe termen scurt, împreună cu mecanismele de confruntare dintre cererea și
oferta de monedă, în funcție de prețul acestuia, rata dobânzii bancare.
Piața monetară este piața lichidităților. Caracteristicile pieței monetare sunt:
✓ subiecții acestei piețe sunt băncile;
✓ obiectul tranzacțiilor sunt disponibilitățile monetare;
✓ termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte (de regulă, până la un an);
✓ creditele oferite pe piața monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă și implică, de
regulă, riscuri reduse);
✓ dobânda practicată pe piața monetară se stabilește zilnic în raport cu cererea și oferta.
Starea de echilibru a pieței monetare (E) se realizează în condiția când, la o anumită mărime a
ratei dobânzii (ie), oferta de monedă (Ms) este egală cu cererea de monedă (L), ambele fiind egale
cu volumul masei monetare de echilibru (Mde echilibru).
Formarea și restabilirea echilibrului
Având în vedere subiectele analizate supra, conchidem că echilibrul pieței monetare poate fi
reprezentat grafic în felul următor:

71
 i MS

E
iechilibru
L

Mde echilibru M
Figura 8.5. Echilibrul pieței monetare

Echilibrul pieței monetare este influențat de mai mulți factori, printre care rata dobânzii deține o
pondere substanțială. La o anumită dimensiune a ratei dobânzii, presupunând celelalte condiții
neschimbate, mișcarea cererii și mișcarea ofertei de monedă tind spre obținerea echilibrului pieței
monetare. Echilibrarea pieței monetare se datorează flexibilității ratei dobânzii. În situația când rata
dobânzii bancare se va stabili la un nivel inferior celui de echilibru (de la i 0 spre i1), atunci costul
alternativ al păstrării monedei în numerar se va micșora (apare deficit de masă monetară), cererea de
monedă va crește (de la M0 spre M1). În final, băncile comerciale vor majora dobânda până la
restabilirea nivelului precedent.
Modificarea echilibrului pieței
Însă condițiile de echilibru pe piața monetară sunt în perpetuă schimbare, ajungându-se la
dezechilibru și, ulterior, la un nou echilibru, printr-un mecanism concurențial, ce presupune
schimbarea condițiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii și ofertei.
Modificarea echilibrului pieței monetare poate fi influențat de următorii factori:
a) variația bazei monetare;
b) variația venitului.

8.5. Politica monetar-creditară: instrumente, tipuri și efecte

Politica monetar-creditară reprezintă ansamblul obiectivilor, instrumentelor, măsurărilor și
metodelor prin care autoritățile publice abilitate caută să influențeze condițiile macroeconomice
prin ajustarea cererii și ofertei de bani.
Obiectivul fundamental al politicii monetare îl constituie asigurarea și menținerea stabilității
prețurilor concomitent:
a) cu asigurarea creșterii economice;
b) cu ocuparea forței de muncă.
Drept exemplu al obiectivului final al politicii monetar-creditare realizate de unele bănci centrale
poate servi informația dată în tabelul 8.1.

72
 Tabelul 8.1. Obiective ale politicii monetar-creditare
Țara Obiectivul final
SUA Rata șomajului și creșterea economică
Uniunea Europeană Stabilirea prețurilor
Țările scandinave (Suedia, Norvegia, Finlanda) Stabilizarea prețurilor și rata șomajului
România Rata inflației
Bulgaria Stabilitatea externă
Republica Moldova Rata inflației

Tipuri de politici monetar-creditare

Abordând clasificarea politicilor monetare, distingem două tipuri fundamentale de politici monetar-
creditare: discreționară și nondiscreționară.
Politica monetară discreționară
Politica monetar-creditară influențează conjunctura economiei naționale, modificând astfel cererea
agregată. Drept obiectiv al reglementării este piața monetară, în special masa monetară.
Scopurile politicii promovate de Banca Centrală sunt redirecționate spre asigurarea:
a) stabilității puterii de cumpărare a monedei naționale prin reglementarea masei monetare;
b) creșterii economice prin optimizarea nivelului ratei dobânzii;
c) stabilității valutei naționale prin optimizarea nivelului cursului valutar.
Modificarea masei monetare poate fi efectuată de către Banca Centrală prin intermediul influenței
atât asupra rezervelor băncilor comerciale (R) (inclusiv, asupra posibilităților de creditare (K)), cât
și asupra multiplicatorului bancar (mb). În condițiile actuale, reglementarea ofertei monetare se
realizează, înrâurind mărimea rezervelor bancare.
Pentru promovarea politicii monetar-creditare, Banca Centrală aplică următoarele trei instrumente:
1) Modificarea ratei rezervelor obligatorii. Creșterea ratei rezervelor obligatorii cauzează
scăderea mărimii multiplicatorului și încetinește crearea monetară și viceversa.
2) Operațiunile cu titluri pe piața deschisă – presupun intervențiile Băncii Centrale în calitate
de cumpărător sau de vânzător de obligațiuni de stat de scurtă durată. Prin achiziționarea de
către Banca Centrală de efecte publice de la firme și menaje are loc creșterea bazei monetare
din economie.
3) Manevrarea taxei rescontului.
Rescontarea este operațiunea de achiziționare de către Banca Centrală de la băncile
comerciale a efectelor de comerț deja scontate de acestea din urmă.
Taxa rescontului – rata dobânzii pe care o calculează Banca Centrală în momentul
rescontării titlurilor de credit de către băncile comerciale, adică rata dobânzii la care Banca
Centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale.
Politica monetară nondiscreționară
Politica monetară nondiscreționară presupune corespunderea ritmului anual de creștere a masei
monetare cu tempoul mediu de creștere a PIB potențial.
Stabilirea limitelor masei monetare pentru o anumită perioadă de timp se numește targetare.

73
Esența regulii este următoarea: la reducerea ritmului de creștere a PIB cu 1%, masa monetară
sporește cu 3-5%. Drept rezultat, se va reduce rata dobânzii, stimulând investițiile și, prin urmare,
majorarea PIB. Orice creștere a PIB într-un ritm mai înalt decât ritmul de creștere a masei monetare
va determina un deficit al mijloacelor monetare și creșterea ratei dobânzii. Creșterea ratei dobânzii
va diminua investițiile, respectiv, se va diminua cererea agregată și se va reduce PIB.

74
 TEMA 9. MODELUL IS-LM DE ECHILIBRU MACROECONOMIC

Structura temei:
9.1. Esența modelului IS-LM
9.2. Curba IS
9.3. Curba LM
9.4. Echilibrul IS-LM

9.1. Esența modelului IS-LM

Acest model a fost propus de către John Hicks în 1937 ca o interpretare a teoriei generale a lui
Keynes. Caracterizează echilibrul macroeconomic general pe termen scurt. Evidențiază
interacțiunea dintre sectorul economiei reale și sectorul financiar.

LM

E
rE
IS

YE Y
Figura 9.1. Echilibrul LM-IS

▪ Curba IS – caracterizează echilibrul care se stabilește pe piața bunurilor și serviciilor;

▪ Curba LM – caracterizează echilibrul care se stabilește pe piața monetară;
▪ Punctul E – reprezintă echilibrul simultan pe piața bunurilor și serviciilor și pe piața
monetară.

Utilitatea echilibrului LM-IS

▪ permite a determina venitul și rata dobânzii la care piața bunurilor și serviciilor pe piața
monetară se află în echilibru;
▪ permite a analiza efectele șocurilor din economie asupra echilibrului general;
▪ permite a analiza efectele deciziilor de politică financiară asupra echilibrului
macroeconomic;
▪ permite determinarea curbei AD.
Variabilele modelului LM-IS:
I – investiții;
L – cererea de bani;
Y – nivelul venitului;
75
 S – economii;
M – oferta nominală de bani;
r – rata reală a dobânzii.
Pe termen scurt P – constant, deci, mărimile nominale și cele reale coincid.
▪ variabile exogene: G, M, t;
▪ variabile endogene: Y, C, I, Nx, r.

Ecuațiile modelului IS – LM
▪ Ecuația curbei IS: Y = C + I + G +Nx
▪ Funcția consumului: C = 𝐶0 + c’𝑌𝐷
▪ Funcția impozitelor: T = 𝑇0 + t’Y
▪ Funcția investițiilor: I = 𝐼0 – dr + i’Y
▪ Funcția exportului net: Nx=𝑁𝑥0 – m’Y – nr
𝑀
▪ Funcția curbei LM: L = 𝑃

▪ Funcția cererii de bani: L = k×Y – h×r

unde:
𝐶0 − consumul autonom care nu depinde de venitul disponibil;
𝑌𝐷 − venitul disponibil: Yd=Y-T + TR;
𝑇0 − impozite autonome care nu depind de nivelul venitului;
t’ – rata marginală de impozitare;
𝐼0 − investiții autonome care nu depind de nivelul venitului;
d – coeficientul sensibilității investițiilor la modificarea ratei dobânzii;
Δ𝐼
i’ – coeficientul sensibilității investițiilor la modificarea venitului i’=Δ𝑌
𝑁𝑥0 − exportul net autonom;
Δ𝐼𝑚𝑝
m’ – înclinația marginală spre import m’ = Δ𝑌
n – coeficientul sensibilității exportului la modificarea ratei dobânzii;
k – coeficientul sensibilității cererii de bani la modificarea venitului;
h – coeficientul sensibilității cererii de bani la modificarea ratei dobânzii.

9.2. Curba IS
Reprezintă un plan geometric al punctelor ce caracterizează toate combinațiile dintre nivelul
venitului (Y) și rata dobânzii (r), la care piața bunurilor și serviciilor se află în echilibru.
Etapele de construire a IS în baza curbelor investițiilor și economiilor
▪ În graficul A este reprezentată funcția economiilor. La creșterea venitului de la 𝑌1 la 𝑌2
economiile cresc de la 𝑆1 la 𝑆2 .
▪ În grafiul B este reprezentată funcția investițiilor. Creșterea economiilor determină reducerea
ratei dobânzii de la 𝑟1 la 𝑟2 și ca rezultat investițiile cresc de la 𝐼1 la 𝐼2 ; 𝐼1 = 𝑆1 și 𝐼2 = 𝑆2 .
▪ În graficul C este reprezentată curba IS: dacă rata dobânzii scade, atunci nivelul venitului
crește. Prin proiecție construim curba IS.

76
▪ Pe piața bunurilor și serviciilor Y este o variabilă endogenă (dependentă), iar r este o variabilă
exogenă (independentă).

Figura 9.2. Construirea curbei IS în baza curbelor investițiilor și a economiilor

Etapele de construire a IS în baza modelului Crucea lui Keynes

▪ Graficul A – funcția investițiilor. Creșterea ratei dobânzii de la 𝑟1 la 𝑟2 determină reducerea
investițiilor de la 𝐼1 la 𝐼2 .
▪ Graficul B – reprezentarea Crucii lui Keynes. Micșorarea investițiilor determină reducerea
cererii agregate de la 𝐴𝐷1 la 𝐴𝐷2 și reducerea venitului de echilibru de la 𝑌1 la 𝑌2 .
▪ Graficul C – curba IS, care este construită prin protecția punctelor de echilibru a venitului.

77
 Figura 9.3. Construirea curbei IS în baza modelului Crucea lui Keynes

Caracteristicile curbei IS în baza modelului Crucea lui Keynes

▪ Panta curbei IS este întotdeauna negativă; r variază în sens invers cu Y.
▪ Panta curbei IS este mai lină, în condițiile când:
➢ sensibilitatea investițiilor la modificarea ratei dobânzii (d) este mai mare;
➢ înclinația marginală spre consum (c’) este mare;
➢ rata marginală de impozitare (t) este mică;
➢ înclinația marginală spre import (m’) este mică.
▪ O pantă slab înclinată (lină) arată că modificarea lui r are un efect important asupra lui Y, și
invers.
▪ Creșterea G și Nx, diminuarea T deplasează curba IS spre dreapta, și invers.

78
9.3. Curba LM
Reprezintă un plan geometric al punctelor ce caracterizează toate combinațiile dintre nivelul
venitului (Y) și rata dobânzii (r), la care piața monetară se află în echilibru.

Figura 9.4. Construirea curbei LM

▪ Graficul A – echilibrul pe piața monetară la un anumit nivel al venitului.

▪ Graficul B – curba LM se construiește prin protecția ratei dobânzii din graficul A. Dacă
venitul crește de la 𝑌1 la 𝑌2 , are loc o creștere a cererii de monedă de la 𝐿1 la 𝐿2 , ca
rezultat rata dobânzii de echilibru crește.
▪ Pe piața monetară r este o variabilă endogenă (dependentă), iar Y este o variabilă exogenă
(independentă).

Caracteristicile curbei LM:

▪ Panta curbei LM este întotdeauna pozitivă; r variază în sens direct cu Y.
▪ Curba LM are o pantă mai lină când:
➢ sensibilitatea cererii de bani la modificarea ratei dobânzii (h) este mai mare;
➢ sensibilitatea cererii de bani la modificarea venitului (k) este mai mică.
▪ O pantă slab înclinată (lină) arată că modificarea lui Y are un efect important asupra lui r, și
invers.

79
 Fazele curbei LM
În funcție de gradul de elasticitate a cererii de monedă față de rata dobânzii se cunosc 3 faze ale
curbei LM reprezentate în figura 9.5.

Figura 9.5. Construirea curbei LM

▪ În faza 1, numită ,,faza keynesiată”, creșterea lui Y nu are nici un efect asupra lui r. Acesta
corespunde ,,capcanei lichidității” în care cererea de monedă este perfect elastică cu rata
dobânzii. Nivelul lichidităților speculative este astfel, încât agenții economici acceptă să le
reducă pentru a plăti tranzacții suplimentare, fără creșterea ratei dobânzii.
▪ În faza 2, numită ,,faza normală”, cererea de monedă este perfect elastică cu rata dobânzii;
este necesară o creștere a lui r pentru a reduce lichiditățile speculative și a finanța
dezvoltarea activității.
▪ În faza 3, numită ,,faza clasică”, cererea de monedă este perfect inelastică cu rata dobânzii;
lichiditățile speculative sunt nule; o creștere a ratei dobânzii nu poate să elibereze
lichiditățile care ar fi necesare pentru a finanța un volum de activitate mai important.
▪ Pentru o pantă dată poziția curbei LM depinde de oferta de monedă.
▪ La o creștere a ofertei de monedă, scade rata dobânzii pentru un nivel dat al cererii de
monedă și al venitului.
▪ Curba LM se deplasează spre dreapta.

Capcana investițională
Apare în condițiile în care investițiile și consumul nu reacționează la modificarea ratei dobânzii, iar
elasticitatea lor în raport cu r este nulă.
Curba IS devine perpendiculară pe axa absciselor (verticală).
Indiferent de poziția (faza) curbei LM, deplasarea curbei LM nu va influența modificarea nivelului
venitului real; economia se află în capcana investițională.
În acest caz, politica bugetar-fiscală este exclusiv efectivă, efectul de constrângere lipsește, dar
multiplicatorul cheltuielilor acționează cu putere maximă.
La majorarea G și reducerea T, curba IS se deplasează din 𝐼𝑆0 în 𝐼𝑆1 și venitul real crește de la 𝑌0 la
𝑌1 ; capcana investițională este eliminată.
Politica monetar-creditară este ineficientă și aplicarea ei nu va influența cererea agregată (graficul
A, fig. 9.6).
80
 Figura 9.6. Construirea curbei LM

Capcana lichidității
▪ Condiție pe piața monetară, în care rata dobânzi este aproape de nivelul minimal, iar cererea
de bani este perfect elastică în raport cu rata dobânzii.
▪ Curba LM este orizontală (,,faza keynesistă”).
▪ Majorarea ofertei monetare nu conduce la creșterea venitului real, aceasta fiind absorbită în
totalitate de cererea speculativă de bani.
▪ Rata dobânzii rămâne neschimbată și astfel politica monetar-creditară nu este eficientă:
venitul real și investițiile nu se modifică.
▪ Economia se află în capcana lichidității; în acest caz, doar politica fiscală poate contribui la
depășirea crizei (graficul B, fig. 9.6).

9.4. Echilibrul IS-LM

Echilibrul simultan dintre piața bunurilor și piața monetară
Dezechilibrul macroeconomic IS-LM:
▪ starea de presiune: cererea este mai mică decât oferta;
▪ starea de absorbție: cererea este mai mare decât oferta.
Dezechilibre pe piața bunurilor:
▪ exces de ofertă de bunuri Y> 𝐴𝐷;
▪ exces de cerere de bunuri Y< 𝐴𝐷.
Dezechilibre pe piața monetară:
▪ exces de ofertă de monedă M > 𝐿;
▪ exces de cerere de monedă M< 𝐿

81
 Figura 9.7. Reprezentarea grafică a dezechilibrelor pe piața de bunuri și de monedă

Rezolvarea dezechilibrelor:
▪ Pe piața monetară prin modificarea lui r:
r↑ când M< 𝐿 r↓ când M > 𝐿
▪ Pe piața bunurilor și serviciilor prin modificarea lui Y:
Y↑ când Y< 𝐴𝐷 Y↓ când Y> 𝐴𝐷

r LM
Cadranul I

Y>AD

M>L
Cadranul II
Cadranul IV
E Y>AD
Y<AD
rE M<L
M>L
IS
Cadranul III

Y<AD

M<L
YE Y
Figura 9.8. Echilibrul și dezechilibrul macroeconomic în modelul IS-LM

Influența politicilor macroeconomice în modelul IS-LM

▪ politica bugetar-fiscală influențează asupra pieței bunurilor: curba IS;
▪ politica monetar-creditară influențează asupra pieței monetare: curba LM.

82
 Figura 9.9. Influența politicii bugetar-fiscale asupra echilibrului IS-LM

Politica bugetar-fiscală stimulativă (G↑, TR↑, T↑) deplasează curba IS în dreapta sus de la 𝐼𝑆0 la
𝐼𝑆1. Ca rezultat, nivelul venitului crește de la 𝑌0 la 𝑌1 și rata dobânzii crește de la 𝑟0 la 𝑟1.
r

LM0

LM1

E0
r0
E1
r1

IS

Y0 Y1 Y

Figura 9.10. Influența politicii monetar-creditare asupra echilibrului IS-LM

Politica monetar-creditară stimulativă (M↑) deplasează curba LM în dreapta jos de la 𝐿𝑀0 la

𝐿𝑀1 . Ca rezultat, nivelul venitului crește de la 𝑌0 la 𝑌1 și rata dobânzii se reduce de la 𝑟0 la 𝑟1.

83
 Modelul IS-LM și curba AD
▪ Modelul IS-LM este considerat un model al AD pe termen scurt.
▪ Cu ajutorul modelului poate fi dedusă curba AD, în condițiile când prețurile sunt
flexibile.

Figura 9.11. Modelul IS-LM și curba AD

▪ Creșterea nivelului prețurilor de la 𝑃1 la 𝑃2 (graficul B, fig. 9.11) determină reducerea ofertei
𝑀
reale de bani ( 𝑃 ↓), ca rezultat curba LM (graficul A, fig. 9.11) se deplasează în stânga în sus.
▪ Reducerea ofertei de bani majorează rata dobânzii, ceea ce determină reducerea investițiilor și a
exportului net. Ca rezultat, nivelul venitului se micșorează de la 𝑌1 la 𝑌2 .
▪ Noul echilibru se stabilește la un nivel mai ridicat al ratei dobânzii și la un nivel al venitului real
mai redus.
▪ Astfel, la creșterea nivelului prețurilor are loc reducerea nivelului venitului real în economie:
P↑=>Y↓.
▪ Această dependență este reflectată de curba AD, care se construiește prin proiecția punctelor de
echilibru corespunzător 𝑌1 la 𝑌2 .

84
 TEMA 10. ECONOMIA DESCHISĂ ȘI BALANȚA DE PLĂȚI EXTERNE

Structura temei:
10.1. Economia deschisă și echilibrul macroeconomic general
10.2. Indicatorii de eficiență a comerțului exterior
10.3. Modelul economiei mici deschise
10.4. Piața valutară și componentele ei
10.5. Cererea și oferta de valută

10.1. Economia deschisă și echilibrul macroeconomic general

Economiile moderne sunt deschise și pentru a le studia vom extinde modelul ocupării depline și
vom lua în considerație comerțul exterior și piețele internaționale. Comerțul exterior efectuează
conexiunea dintre economiile țărilor lumii și influențează piețele bunurilor și serviciilor, deoarece
exportul reprezintă cererea sectorului extern pentru bunurile autohtone.
Piețele financiare, după natura sa, sunt globale și economiile deschise au acces la finanțele
internaționale pe care le pot utiliza pentru acoperirea deficitului bugetului de stat și pentru
finanțarea investițiilor interne, când cererea de investiții depășește economiile naționale.
Economia deschisă este o economie care participă la comerțul internațional.
În cadrul unei economii deschise, menajele și firmele desfășoară relații comerciale cu restul lumii,
acordă sau primesc împrumuturi din alte țări. Dacă economia națională consumă mai mult decât
produce, atunci diferența va fi acoperită din împrumuturi de la țările străine, și invers, dacă consumă
mai puțin decât produce, atunci diferența va fi acordată sub formă de împrumuturi restului lumii.
Comerțul internațional – totalitatea tranzacțiilor de export și de import, ierarhizate pe țări, pe
grupe de țări, pe zone sau regiuni, pe categorii de piețe sau de bunuri materiale și servicii.
Indicatorii comerțului internațional:
▪ procentul exportului în totalul producției vândute a unei țări;
▪ procentul importului în totalul producției utilizate într-o țară;
▪ procentul comerțului internațional în PIB;
▪ volumul importului sau exportului pe locuitor etc.

Export - vânzare de bunuri economice unui agent economic dintr-o țară în schimbul unei sume de
bani cu circulație pe plan internațional.
Import - cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din altă țară în schimbul unei
sume de bani convertibile.
Reexport - scoaterea din țară a bunurilor anterior importante (de obicei, materie primă și materiale)
pentru revânzarea lor către alte state.
Tranzit - evidența încărcăturilor care trec pe teritoriul unei țări pe parcursul unei perioade
determinate de timp.

85
Caracteristicile comerțului internațional:
▪ comerțul internațional a evaluat în perioada contemporană într-un ritm mai mare în
comparație cu dinamica producției;
▪ comerțul internațional a înregistrat mutații calitative, structurale însemnate atât la export,
cât și la import;
▪ comerțul internațional este influențat din ce în ce mai mult de conjunctura economiei
internaționale;
▪ comerțul internațional se caracterizează prin derularea sa în proporția cea mai însemnată
între țările dezvoltate;
▪ comerțul internațional cunoaște forme noi de alianțe și cooperări internaționale.

Elasticitatea cererii și ofertei pentru export și import

▪ Elasticitatea cererii pentru export – în cazul reducerii prețurilor exportului țării pentru a
spori încasările în valută, este necesar ca cererea pentru export să fie elastică.
▪ Elasticitatea cererii pentru import – pentru a obține rezultate favorabile este necesar ca
cererea pentru import să fie inelastică.
▪ Elasticitatea ofertei de export – orice acțiune care duce la reducerea cererii interne va mări
oferta de export. Poate fi necesară reducerea cererii interne pentru bunurile de export, dacă
oferta de exporturi este inelastică.

•Capacitatea firmei de a exporta

Decizia de export •Bunurile economice destinate exportului
•Mobilitatea de export

•Plata prețului stipulat în contractul de vânzare

Decizia de import
•Obținerea licenței de import cu cheltuielile și
riscurile proprii
•Îndeplinirea obligațiunilor vamale de import
•Preluarea mărfii
•Transferul riscului

Figura 10.1. Factorii de influență a deciziilor de export / import

86
10.2. Indicatorii de eficiență a comerțului exterior
Eficiența comerțului exterior – exprimă raportul dintre ansamblul efectelor toate ale acestei
activități înregistrate în economia națională și eforturile, respectiv, cheltuielile ocazionate pentru
realizarea lor.
Pentru măsurarea eficienței comerțului exterior pot fi aplicate următoarele categorii de indicatori:
I. Raportul de schimb

▪ Raportul de schimb brut (𝑹𝑺𝑩 ) – rezultă din compararea valorilor globale ale exportului și
importului exprimate în prețurile anului de bază:

∑ 𝒒𝟏 𝒆𝒙𝒑×𝑷𝟎 𝒆𝒙𝒑
𝑹𝑺𝑩 = ∑
𝒒𝟏 𝒆𝒙𝒑×𝑷𝟎 𝒊𝒎𝒑
unde:
𝒒𝟏 𝒆𝒙𝒑 și 𝒒𝟏 𝒆𝒙𝒑 – cantitatea exportată și importată în anul curent;
𝑃0 𝐞𝐱𝐩 și 𝑃0 𝐢𝐦𝐩 – prețurile în valută în anul de bază.

▪ Indicele gradului de acoperire a importului prin export – arată evoluția față de anul de
bază a raportului dintre încasările în valută realizate din contul exportului și plățile generate de
importul de mărfuri:
𝑮𝑨𝟏
𝐺𝐴 =
𝑮𝑨𝟎

𝐸𝑥
𝐺𝐴 =
𝐼𝑚𝑝
𝐈𝐆𝐀 > 1 - ameliorarea balanței comerciale;
𝐈𝐆𝐀 < 1 - degradarea balanței comerciale.

▪ Indicele raportului de schimb brut (𝑰𝒓 𝑺𝑩 ) – se obține comparând modificarea volumului

fizic al exportului (𝐼𝑞𝑒𝑥𝑝 ) cu cea a importului (𝐼𝑞𝑖𝑚𝑝 ):
𝐼𝑝 𝑒𝑥𝑝
𝐼𝑟𝑆𝐵 = × 100%
𝐼𝑝𝑖𝑚𝑝

▪ Indicele raportului de schimb net (𝐈𝐫𝐬𝐧 ) – arată cum evoluează prețurile la export față de
prețurile la import:
𝐼𝑝 𝑒𝑥𝑝
𝐈𝐫𝐬𝐧 = × 100%
𝐼𝑝𝑖𝑚𝑝

𝐈𝐫𝐬𝐧 > 1 – prețurile la produsele exportate au crescut mai mult decât la cele importate.
unde:
𝐼𝑝 𝑒𝑥𝑝 – indicele valorii medii unitare a exportului;

𝐼𝑝𝑖𝑚𝑝 – indicele valorii medii unitare a importului.

87
 ▪ Indicele puterii de cumpărare a exportului (𝐼𝑐 𝑒𝑥𝑝) – se determină prin înmuțirea indicelui
raportului de schimb net cu indicele volumului fizic al exportului:

𝐼𝑐 𝑒𝑥𝑝 = 𝐼𝑟𝑠𝑛 × 𝐼𝑞 𝑒𝑥𝑝

II. Cursul de revenire – Cr
▪ Cursul de revenire la export Cr exp – raportul dintre prețul intern complet de export (Pi exp)
și prețul extern franco-frontieră exprimat în valută (Pe exp ):

𝑃𝑖_𝑒𝑥𝑝
Cr exp=𝑃𝑒_𝑒𝑥𝑝

▪ Cursul de revenire la import Cr imp – raportul dintre prețul cu care mărfurile importate
sunt livrate beneficiarilor interni, exprimat în lei (Pi imp), și prețul extern franco-frontieră
plătit pentru bunurile importate, exprimat în valută (Pe exp):

𝑃𝑖_𝑖𝑚𝑝
𝐶𝑟 𝑖𝑚𝑝 =
𝑃𝑒_𝑖𝑚𝑝

III. Aportul net în valută – Av

Diferența dintre prețul extern, exprimat în valută (Pe), și cheltuielile materiale (Me), aferente
partidei de marfă, exprimate în valută și la prețuri internaționale, inclusiv amortizarea capitalului
fix:

𝐴𝑣 = 𝑃𝑒 − 𝑀𝑒
Rata aportului net în valută (Rav):
✓ ca pondere a aportului net în valută în prețul extern încasat:
𝐴𝑣
𝑅𝑎𝑣 = ∗100%
𝑃𝑒

✓ ca mărime absolută pe unitatea de marfă exportată (Q):

𝐴𝑣
𝑅𝑎𝑣 =
𝑄

10.3. Modelul economiei mici deschise

Ipotezele de bază privind modelul economiei mici deschise:
1) Volumul produs (PIB=Y) este în funcție de factorii de producție:
Y=f (K, L)

2) Consumul este în funcție de venitul disponibil (Y – T):

C= C × (Y-T)
(Y-T)↑ => C↑

3) Investițiile sunt în funcție de rata dobânzii:

I = I (r);
r↑=>I↓
88
 4) Economia este mică și nu influențează asupra ratei mondiale a dobânzii. Rata internă a
dobânzii (rd) este egală cu rata mondială a dobânzii (r*):
rd= r*

Identitatea macroeconomică de bază:

Y=C×(Y-T) + I(r) + G +Nx =>
Nx= Y – C×(Y-T) – G – I(r*) (1)
Economiile totale (S) – includ economiile private (SP) și economiile statului (SG):

SP = Y – T – C => S=SP + SG = (Y – T – C) + (T – G)
SG = T – G

S=Y–C–G (2)

Din ecuațiile (1) și (2) rezultă ecuația balanței de plăți:

Nx = S – I(r)

Identitatea macroeconomică în economia deschisă:

S – I = Nx
unde:
(S – I) – contul mișcărilor de capital al balanței de plăți;
Nx – contul curent al balanței de plăți.

Modelul economiei mici deschise – reprezentare grafică

▪ În punctul de echilibru E, economiile totale sunt egale cu investițiile, balanța de plăți este
echilibrată, Nx = 0, Export = Import (graficul din fig. 10.2).
▪ Dacă rata mondială depășește rata internă a dobânzii (r* > rd), țara are resurse financiare
disponibile, care sunt oferite pe piața externă. Țara este creditor pe piața externă, există
excedent al contului curent și deficit al contului de capital: I<S; Nx>0 (graficul din fig. 10.3).
▪ Dacă r* <rd, atunci țara necesită resurse financiare suplimentare și este debitor pe piața externă.
Contul curent este deficitar, contul de capital este excedentar: I>S; Nx < 0 (graficul din fig.
10.4).
S
r I

E
r* =rd

S, I
Figura 10.2. Echilibrul economiei mici deschise

89
 S
r I Nx>0

r*
Type equation here.
rd E
rd
Type equation here.
rd

S, I

Figura 10.3. Echilibrul economiei mici deschise în condițiile r* > rd

S
r I

E
rd
Type equation here.
rrd*
Type equation here. Nx<0
rd S, I

Figura 10.4. Echilibrul economiei mici deschise în condițiile r* <rd

Influența politicilor macroeconomice în modelul economiei mici deschise

1) Politica bugetar-fiscală (graficul din fig. 10.5):
▪ creșterea cheltuielilor publice va determina diminuarea economiilor:
G↑=>S↓
▪ reducerea taxelor și impozitelor va determina reducerea economiilor:
T↓=> S↓

90
 S2 S1
r

r*

Ir
Nx<0

S, I

Figura 10.5. Influența politicilor macroeconomice (politica bugetar-fiscală)

în modelul economiei mici deschise

Rata dobânzii nu se modifică, rămânând la nivelul celei mondiale. Ca rezultat:

▪ S<I – contul de capital este excedentar;
▪ Nx < 0 – contul curent este deficitar.

Politica fiscală după hotare poate determina creșterea ratei mondiale a dobânzii (r*↑). Vom
obține ca rezultat S>I, iar Nx> 0 (graficul din fig. 10.6).
S
r Nx>0

r1*
Type equation here.
rd
r2*
Type equation here. Ir
rd

S, I

Figura 10.6. Influența politicilor macroeconomice (politica fiscală după hotare)

în modelul economiei mici deschise

Schimbarea cererii investiționale: creșterea investițiilor determină Nx< 0 și S<I; descreșterea

investițiilor determină Nx> 0 și S>I (graficul din fig. 10.7).

91
 S
r

Nx>0

r*
Type equation here. I1(r)
rd I2(r)

S, I

Figura 10.7. Influența politicilor macroeconomice (schimbarea cererii investiționale)

în modelul economiei mici deschise

10.4. Piața valutară și componentele ei

Piața valutară reprezintă piață pe care se desfășoară vânzarea și cumpărarea de diverse valute.
Elementele specifice:
▪ este caracteristică pentru o economie deschisă;
▪ agenți economici autorizați să realizeze operațiuni cu valuta;
▪ metodologia de determinare a cursului valutar și de protecție a acestora;
▪ timpul în care funcționează piața valutară;
▪ riscul și profitul pe piața valutară.

Subiecții care concentrează cererea și

Subiecții care generează cererea și
oferta de valută, stabilesc cursul de
oferta de valută
schimb, efectuează tranzacțiile cu
valute

▪ Agenții economici care

realizează activități de comerț ▪ Banca de emisie
internațional
▪ Băncile comerciale
▪ Investitorii de capital
▪ Bursa valutară
▪ Subiecții pieței muncii
▪ Casele de schimb valutar
▪ Persoanele fizice și juridice ca
operatori speculatori

Figura 10.8. Subiecții pieței valutare

92
Obiectul activității pieței valutare:
▪ vânzarea-cumpărarea de valute convertibile;
▪ schimbarea unei valute efective pe valuta în cont, și invers;
▪ vânzarea-cumpărarea de efecte de comerț exprimate în euro.
Segmentele pieței valutare:
1) Segmentul primar – include participanții care generează cererea și oferta de valută.
2) Segmentul secundar – asigură ansamblul operațiunilor până la finalizarea tranzacțiilor prin
concentrarea cererii și ofertei, determinarea cursului în funcție de termenul tranzacțiilor,
avizarea clienților și efectuarea viramentelor în conturi.
3) Segment terțiar – asigură coordonarea și supravegherea tranzacțiilor, rolul principal
revenind băncilor centrale.
Structura pieței valutare:
I. Piața interbancară:
▪ piața la vedere – se concretizează în operațiuni de vânzare / cumpărare de valută
în aceeași zi (maxim 48 de ore) astfel, încât momentul tranzacției coincide cu
momentul formării cursului valutar al zilei respective;
▪ piața la termen – este determinată de tranzacțiile la termen concretizate în
încheierea lor imediată, dar cu livrarea valutelor după un termen prestabilit în
momentul încheierii tranzacției.
II. Piețele derivate:
▪ piața contractelor standardizate, localizată în cadrul burselor dotate cu camere
de compensație și care cuprinde piața contractelor la termen (futures) și piața
contractelor de opțiuni (options);
▪ piața contractelor nestandardizate (forward), care este un segment al pieței
interbancare unde se încheie tranzacțiile libere de tip OTC (over the counter).
Tipuri de operațiuni derulate pe piața valutară:
1) În funcție de scopul urmărit de clienți:
✓ tranzacții cu valute efectuate în scop comercial;
✓ tranzacții derulate în scopul protecției împotriva riscului valutar;
✓ tranzacții generate de nevoia de fructificare a conturilor de disponibil (tranzacții de arbitraj);
✓ tranzacții de tip speculativ;
✓ operații inițiate în scopul dirijării cursului de schimb.
2) În funcție de momentul efectuării tranzacției și mecanismului finalizării acesteia:
✓ tranzacții la vedere (spot);
✓ tranzacții la termen (forward).
3) În funcție de natura mijloacelor tranzacționate pe piața valutară:
✓ tranzacții cu valute efective;
✓ tranzacții cu valute în cont;
✓ tranzacții cu monede internaționale.

93
10.5. Cererea și oferta de valută
Cererea de valută – nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în
conformitate cu normele pieței valutare și cu mișcarea cursului de schimb.
Surse:
▪ operațiunile de import;
▪ prestările de servicii realizate în țară de agenții economici străini;
▪ ieșirile de capital național;
▪ extinderea activităților economice;
▪ interesele speculative de profit;
▪ apărarea de cursul de schimb nefavorabil al unor monede naționale.

Oferta de valută – disponibilitățile valutare care pot fi vândute în condițiile unui anumit curs de
schimb.
Surse:
▪ exporturile de bunuri;
▪ executarea de servicii în altă țară;
▪ intrări sub diverse forme ale capitalului străin;
▪ depozite bancare și bani ai agenților economici.
Prin urmare, creșterea exporturilor de bunuri și servicii din țară determină creșterea cererii de valută
națională peste hotare ș, totodată, formând oferta de valută străină în țară.
Creșterea importurilor de mărfuri și servicii în țară creează cererea pentru valută străină și formează
oferta de valută națională pentru străini.
Mecanismul pieței valutare – ansamblu de norme, principii, operațiuni, cursuri și instrumente
interdependente, care servesc la colectarea intereselor purtătorilor cererii și ale ofertei de valută, în
timp și spațiu.
Principalul factor de influență este convertibilitatea – dreptul rezidenților și nerezidenților de a
schimba moneda națională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzarea-cumpărarea pe piață
fără nici o restricție. Principalele forme ale convertibilității sunt reprezentate în figura 10.9.
Mecanismul pieței valutare implică schimburi sistematice de valute, care necesită compararea
valorică a unităților monetare naționale cu ajutorul cursului de schimb.
Cursul valutar reprezintă:
▪ prețul unei monede naționale exprimat într-o altă monedă națională cu care se compară
valoric în anumite condiții de spațiu și de timp;
▪ cantitatea de monedă străină ce se primește în schimbul unei unități de monedă națională sau
cantitatea de monedă națională ce revine la o unitate monetară străină.

94

CONVERTIBILITATEA
În funcție de categoriile de
operațiuni admise la convertire
Totală
(moneda deține preponderența în
cadrul schimbărilor internaționale și
este obiectul vânzărilor-cumpărărilor)
Parțială
(sunt admise numai operațiuni
economice curente)

Internă
(aplicabilă pentru o sumă limitată
în monede străine)
În funcție de categoriile de
solicitanți
Externă
(aplicabilă rezidenților și
nerezidenților)

Figura 10.9. Formele convertibilității

Cursul valutar are 2 forme:

1) curs nominal – reprezintă prețul relativ al valutelor;
2) curs real – exprimă prețul relativ al mărfurilor procurate cu o unitate valutară:
𝑃𝑑
𝑒 = 𝐸𝑛 ×
𝑃𝑓
unde:
e – cursul valutar real;
𝐸𝑛 − cursul nominal;
𝑃𝑑 − prețul mărfii pe piața internă (d − domestic);
𝑃𝑓 − prețul mărfii pe piața externă (f − foreing).

Factori interni Factori internaționali

factori determinați de raportul dintre cererea și
activitatea economică oferta de bani de pe piață
producătoare de bunuri externă

factori monetari starea balanței de plăți

externe

factori social-politici factori social-politici și

psihologici mondiali

factori psihologici factori economici și

financiari mondiali

Figura 10.10. Tipologia factorilor de influență a cursului valutar

95
Cursul valutei străine crește, dacă:
▪ crește masa monetară internă;
▪ PIB real scade;
▪ scade rata dobânzii în țară;
▪ crește nivelul anticipat al inflației;
▪ se înrăutățește starea balanței comerciale și a contului curent.

Sistemul cursului valutar FLEXIBIL Sistemul cursului valutar FIX

se stabilește în urma oscilațiilor cererii

și ofertei în valută, ca preț de echilibru se stabilește de Banca Centrală
pe piața valutară

▪ Creșterea prețului de echilibru –

▪ Creșterea prețului de echilibru –
revalorizarea valutei
scumpirea valutei
▪ Reducerea prețului de echilibru – ▪ Reducerea prețului de echilibru –
deprecierea valutei devalorizarea valutei

Figura 10.11. Sisteme de curs valutar

În sistemul cursului de schimb fix:

✓ Banca Centrală stabilește, de obicei, limitele oscilațiilor libere ale cursului valutei naționale;
✓ dacă cursul se apropie de nivelul maxim, Banca Centrală vinde această valută în schimbul
celei străine;
✓ dacă cursul se apropie de nivelul minim, Banca Centrală cumpără această valută în schimbul
celei străine.
Creșterea cursului de schimb arată că bunurile și serviciile din străinătate au devenit mai scumpe
decât cele interne și de aici rezultă o creștere a competitivității bunurilor interne.
Scăderea cursului de schimb arată că bunurile și serviciile interne deveni mai scumpe și de aici mai
puțin competitive.
Paritatea capacității de cumpărare (PCC) – explică modul în care se formează echilibrul cursului
de schimb între două monede în raport cu nivelul prețurilor dintre cele două țări.
Prevederi de bază:
▪ concurența internațională duce treptat la egalarea prețurilor interne și externe la mărfurile și
serviciile care participă la comerțul internațional;
▪ într-o perioadă îndelungată, cursurile nominale sunt flexibile și reacționează la schimbările
nivelului prețurilor, astfel încât cursul real rămâne neschimbat.

96
Mecanismul de funcționare:
✓ dacă inflația în țara dată este mai mare decât inflația după hotare, atunci valuta națională va
avea tendința de ieftinire;
✓ cursul valutar se schimbă exact cât este necesar pentru a compensa diferența în dinamică a
nivelului prețurilor în țară, deoarece creșterea raportului dintre indicii prețurilor va duce la
reducerea compensatorie a cursului valutar cu aceeași mărime;
✓ pentru prognozarea eficientă a dinamicii cursului nominal este necesară informația despre
modificarea factorilor care influențează asupra nivelului prețurilor;
✓ într-o perioadă scurtă, sub influența politicilor macroeconomice se schimbă cursul real, cel
nominal fiind relativ constant; într-o perioadț lungă se schimbă cursul nominal, iar cel real
este relativ constant.

𝑃𝑑 𝑃𝑓
𝑒 = 𝐸𝑛 × 𝐸𝑛 = 𝑒 × ∆%𝐸𝑛 = ∆%𝑒 + ∆%𝑃𝑓 − ∆%𝑃𝑑
𝑃𝑓 𝑃𝑑
unde:
e – cursul valutar real;
𝐸𝑛 − cursul nominal;
𝑃𝑑 − prețul mărfii pe piața internă (d − domestic);
𝑃𝑓 − prețul mărfii pe piața externă (f − foreing);
∆𝑃𝑓 − nivelul inflației după hotare (𝜋𝑓 );
∆𝑃𝑑 − nivelul inflației în țară (𝜋𝑑 ).
Utilizarea parității capacității de cumpărare pentru prognozarea dinamicii cursului de schimb
nominal este efectivă în perioada lungă (>10 ani), în lipsa șocurilor prețurilor și a barierelor tarifare.
În perioada scurtă, cursul nominal și nivelul prețurilor sunt relativ stabile, iar cursul real se schimbă,
ducând la încălcarea PCC. Aceste schimbări sunt însoțite de oscilații ale nivelului cererii agregate și
exportului net.
Cu cât cursul nominal este mai mic, cu atât mărfurile naționale sunt mai ieftine pentru străini, iar
cele de import – pentru cumpărătorii naționali. Ca rezultat, exportul net crește.

97
 BIBLIOGRAFIE

1. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. Analiza macroeconomică și politici macroeconomice:

teste și probleme cu rezolvări. București: Ed. ALL BECK, 2002.
2. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. Compendiu de macroeconomie. București: Ed. Economică,
1997.
3. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. Macroeconomie intermediară. București: Ed. Universitară,
2004.
4. Bejan Gh. Microeconomie și macroeconomie: teste, probleme, studii de caz. Chișinău: ASEM,
2018.
5. Bucur I. Bazele macroeconomiei. București: Ed. Economică, 1999.
6. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. Economie: manual universitar. București: Ed. Economică,
2001.
7. Hămuraru M., Țăruș V., Capsîzu V. Teorie economică. Macroeoconomie: concepte și aplicații.
Chișinău, 2013.
8. Nastovici L. Macroeconomie: scenarii politico-economice de dezvoltare regională. Brașov:
Ed. LUX LIBRIS, 2001.
9. Popescu Gh. Macroeconomie. București: Ed. Universitară, 2009.
10. Scarlat E., Chirița N. Macroeconomie dinamică. București: Ed. Economică, 2001.
11. Șerban A., Aceleanu M. Macroeconomie. București: Ed. ASE, 2019.
12. Tobă D. Economie: elemente de microeconomie și macroeconomie. Craiova: Ed. Universitaria,
2018.
13. Tomșa A., coordonator. Teorie economică: macroeconomie. Vol.II. Chișinău, 2013.
14. Агапова Т.А., Серегина С.Ф. Макроэкономика. Москва, 2000/
15. Мэнкью Грегори Н. Принципы экономики. Питер, 2002.
16. Пышкина Т.В. Макроэкономика. Кишинев: Эврика, 2001.
17. www.bnm.md
18. www.statistica.md
19. https://anofm.md/page/protectia-fortei-de-munca

98