UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

RINA ŢURCAN

STATISTICA
GENERALĂ ŞI ECONOMICĂ

NOTE DE CURS

Chişinău
2012
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS

CATEDRA ECONOMIE ŞI MANAGEMENT ÎN INDUSTRIE

RINA ŢURCAN

STATISTICA
GENERALĂ ŞI ECONOMICĂ

NOTE DE CURS

Chişinău
U.T.M.
2012
 CZU …

Lucrarea a fost examinată şi aprobată pentru editare la şedinţele

catedrei „Economie şi Management în Industrie” (proces verbal nr.2 din
09.11.2011) şi a Comisiei de Management al Calităţii facultăţii „Inginerie
Economică şi Business” (proces verbal nr.2 din 22.11.2011)

Lucrarea este destinată studenţilor Facultăţii Inginerie Economică şi

Business secţia de învăţământ cu frecvenţă la zi şi cu frecvenţă redusă,
specialităţile: Business şi administrare, Marketing şi logistică, Contabilitate,
precum şi studenţilor de la specialităţile Inginerie şi management din cadrul
diferitelor facultăţi ale Universităţii Tehnice.
Lucrarea cuprinde informaţii succinte în conformitate cu tematica
Curriculei disciplinei.

Compilare: conf. univ., dr. Rina Ţurcan

Redactor responsabil: conf. univ., dr. Vasile Mamaliga

Recenzent: prof.univ., dr.hab. Valeriu Doga

conf. univ., dr. Ina Gumeniuc

STATISTICA GENERALĂ ŞI ECONOMICĂ

RINA ŢURCAN

Redactor: EUGENIA BALAN

Bun de tipar_____________ Formatul hârtiei 60x84 1/16

Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 100 ex.
Coli de tipar 4,85 Comanda nr.__________
U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168
Secţia Redactare şi Editare a U.T .M.
2068, Chişinău, str. Studenţilor, 9/9

pag. 80 © U.T.M., 2012

3
 CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................ 4
TEMA 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN STATISTICĂ.
OBIECTUL ŞI METODA STATISTICII.............................. 5
TEMA 2. OBSERVAREA STATISTICĂ............................... 10
TEMA 3. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR
15
STATISTICE.............................................................................
TEMA 4. GRUPAREA – METODĂ DE BAZĂ ÎN
PRELUCRAREA DATELOR STATISTICE......................... 20
TEMA 5. PREZENTAREA DATELOR STATISTICE........ 24
TEMA 6. INDICATORII STATISTICI.................................. 29
TEMA 7. VALORILE MEDII................................................. 34
TEMA 8. INDICATORII VARIAŢIEI................................... 38
TEMA 9. CERCETAREA PRIN SONDAJ (METODA
SELECTIVĂ) ........................................................................... 43
TEMA 10. .ANALIZA SERIILOR DINAMICE
(CRONOLOGICE)................................................................... 48
TEMA 11. INDICII STATISTICII.......................................... 57
TEMA 12. METODELE STATISTICE DE STUDIERE
A INTERDEPENDENŢEI DATELOR STATISTICE.... 62
TEMA 13. STATISTICA POPULAŢIEI........................... 69
TEMA 14. STATISTICA RESURSELOR DE
MUNCĂ.................................................................................... 73
TEMA 15. INDICATORII STATISTICI AI
POTENŢIALULUI ECONOMIC........................................... 77
BIBLIOGRAFIE........................................................................ 80

4
 INTRODUCERE

Studierea fenomenelor şi proceselor care au loc în economie şi

alte sfere ale vieţii sociale este imposibilă fără utilizarea parametrilor
cantitativi. Activitatea economică impune utilizarea tot mai intensă a
modelelor statistico-matematice de analiză a fenomenelor social-
economice. Actualmente, practic toate aspectele fenomenelor naturii,
precum şi ale activităţii umane pot fi estimate şi studiate cu ajutorul
indicatorilor statistici.
Disciplina Statistica generală şi economică este axată pe
metodologia determinării indicatorilor cantitativi şi calitativi, adică pe
totalitatea metodelor şi regulilor care se aplică în diferite domenii pentru
determinarea valorilor concrete ale indicatorilor. Însuşirea acestei
metodologii este necesară, fiind aplicată în toate disciplinele economice.
În general, statistica se utilizează ca instrument de cunoaştere a
vieţii social-economice. Astfel, statisticii îi revine rolul important de
operare cu aceste informaţii şi a le pune la dispoziţia aparatului de
conducere a statului, cât şi a consumatorului de informaţii în sens larg.
Procesul de învăţare statistică, de utilizare a statisticii privind
cunoaşterea şi fundamentarea deciziilor presupune reguli, metode şi
procedee de colectare a datelor, de sistematizare, de prelucrare şi
interpretare a rezultatelor adoptate în concordanţă cu natura
fenomenelor de masă abordate.
Ca ştiinţă metodologică, statistica este indispensabilă cunoaşterii
fenomenelor manifestate în natură şi societate, iar conceptele şi
modelele sale sunt astăzi parte integrantă a limbajului şi practicii omului
modern.

5
TEMA 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN STATISTICĂ.
OBIECTUL ŞI METODA STATISTICII.

1. Principalele momente ale apariţiei şi evoluţiei statisticii

În cadrul ştiinţelor economice şi sociale, aspectele cantitativ-
numerice ale fenomenelor şi proceselor din natură, tehnologie şi
societate în interdependenţă cu aspectul loc calitativ nu pot fi studiate
fără ajutorul statisticii.
Toate fenomenele şi procesele pot fi exprimate prin parametri
cantitativi. Datele numerice ale fenomenelor sunt studiate de statistică.
Statistica în sens larg de evidenţă a fenomenelor şi proceselor
sociale şi economice a apărut cu mult înaintea utilizării termenului.
Termenul de „statistică” apare în secolul al XVIII-lea şi are originea în
latinescul „status”, cu sens de situaţie, stare, sau cu cuvântul italian
„stato”, care are aceeaşi rădăcină cu înţelesul de stat. Deci, iniţial
noţiunea de statistică nu includea decât în linii foarte generale ceea ce se
înţelege astăzi prin termenul statistică, atât ca disciplină ştiinţifică, cât şi
ca activitate practică.
Statistica studiază parametrii cantitativi ai fenomenelor şi
proceselor social-economice, exprimarea cantitativă a legalităţilor lor.
Statistica reprezintă totalitatea parametrilor cantitativi ai
proceselor şi fenomenelor sociale, valoarea cărora se formează sub
influenţa mulţimilor de factori, care acţionează în diferite combinaţii, cu
diferită intensitate şi de multe ori în diferite direcţii.
Folosirea statisticii ca metodă de cunoaştere a vieţii social-
economice nu este atât de recentă. Statistica a apărut odată cu apariţia
statelor. Era nevoie să se ştie numărul populaţiei, ostaşilor, numărul
vitelor, cantitatea bunurilor materiale care pot fi folosite. De exemplu,
recensământul populaţiei în Egipt se efectua încă cu 3500 ani până la
era noastră. Romanii duceau evidenţa veniturilor de gospodărire. În
secolul XII în Rusia se efectuau diferite recensăminte pentru colectarea
impozitelor.
Statistica, ca ştiinţă, a apărut odată cu economia politică. Astfel,
dezvoltarea rapidă a statisticii ca ştiinţă de sine stătătoare începe abia în
secolele XVII şi XVIII, când în Germania s-a format o adevărată şcoală,
cunoscută sub denumirea de şcoală descriptivă germană.

6
 Savantul englez W. Petty (1623-1687) a întemeiat şcoala
„aritmetica politică”. Adepţii lui considerau că statistica are ca sarcină
principală stabilirea – pe baza unui mare număr de observări – a
legităţilor fenomenelor pe care le studiază.
Statistica a fost studiată şi de către savanţii ruşi V.N. Tatişcev
(1686-1750), M.V. Lomonosov (1711-1765), A.N. Radişcev (1749-
1802), S.G. Strumilin (1877-1974), V.S. Nemcinov (1894-1964), T.V.
Riabuşkin şi alţii.
Astăzi, în literatura de specialitate există mai multe moduri de
concepere şi definire a statisticii. Toate acestea însă nu au făcut decât să
stimuleze elaborarea şi perfecţionarea metodologiei de cunoaştere a
fenomenelor, de lărgire continuă a ariei sale, de aplicabilitate, de
cuprindere a ei în cadrul ştiinţelor ce abordează sistemic fenomenele şi
procesele pe care le studiază.
Lărgirea sferei de cuprindere a fenomenelor cercetate sub raport
statistic are loc atât în plan teoretic, cât şi metodologic. Din ce în ce mai
mult, statistica nu este înţeleasă numai ca o tehnică de colectare a unor
date individuale numeroase şi de prelucrare a acestora, ci mai ales ca o
metodă ştiinţifică cu largă aplicabilitate în cercetările concrete.
Dezvoltarea statisticii ca activitate practică are loc în
interdependenţă cu perfecţionarea actului de conducere şi decizie, care
necesită o informaţie vastă şi operativă, ce se poate obţine numai în
strânsă corelaţie cu progresele înregistrate în domeniul tehnicii de
prelucrare a datelor.

2. Obiectul şi metoda statisticii

După cum se ştie, metoda de cercetare a unei ştiinţe depinde, pe
de o parte, de baza sa teoretică, iar pe de altă parte, de particularităţile
obiectului său de studiu.
Potrivit bazei sale teoretice, statistica foloseşte în procesul de
cunoaştere metoda dialectică. Dar ca orice cunoaştere ştiinţifică
statistica se evidenţiază prin alternanţă „inductiv-deductiv”, dar calea
specifică este cea inductivă, cerută de particularităţile obiectului său de
studiu.
Obiectul statisticii este societatea, fenomenele şi procesele vieţii
sociale, studierea cărora este legată de caracterizarea cantitativă şi de
stabilirea legalităţilor ce le sunt caracteristice.
7
 Metodele statistice specifice ale statisticii sunt:
 observările de masă;
 gruparea materialelor;
 calcularea indicilor generali, sintetici;
 folosirea legii numirilor mari – cu cât mai mare este numărul
unităţilor colectivităţii statistice studiate, cu atât legalitatea
formulată este exprimată mai adânc şi mai corect (formulată
de Iacov Bernuli).
Urmând fazele cercetării, concepute ca un proces dialectic, se
poate conchide că metoda statisticii constă în totalitatea procedeelor,
tehnicilor, precum şi a principiilor utilizate pentru efectuarea observării
fenomenelor sociale de masă, pentru prelucrarea datelor obţinute prin
observare şi pentru analiza şi interpretarea rezultatelor statistice
obţinute.
Materialul obţinut prin observare este supus, prin anumite
procedee specifice statisticii, unor prelucrări succesive, când ceea ce
este întâmplător în manifestările individuale se elimină şi se păstrează
ceea ce este comun şi esenţial, în expresii numerice generalizatoare. În
cadrul acestei etape îşi găsesc o largă aplicabilitate metoda grupării,
metoda mediilor, analiza dispersională, analiza corelaţiei, metoda
indicilor şi altele.
Aplicarea acestor metode şi procedee are drept rezultat obţinerea
sistemului de indicatori format din mărimi: absolute, relative, medii,
indicatori de variaţie şi corelaţie, indici, ecuaţii de estimare a tendinţelor
etc.
În sfârşit, procedeele de interpretare şi analiză a rezultatelor
cercetării permit închegarea procesului de cunoaştere statistică, prin
examinarea expresiilor numerice statistice generalizatoare, obţinute prin
prelucrare congorm legilor obiective de dezvoltare a societăţii.
Dar aplicarea metodei statisticii sociale trebuie să se facă
diferenţiat în raport cu natura specifică a fenomenelor cercetate, cu
scopul cercetării şi cu tehnicile de calcul existente, utilizând modele
elaborate de statisticieni cu discernământ şi competenţă.

3. Noţiunile şi categoriile statisticii

În vederea creării unui cadru comun al tuturor fenomenelor de
activitate statistică academică, metodologică şi practică şi pentru
8
evitarea unor interpretări greşite, în statistică se folosesc o serie de
noţiuni (concepte) de bază cu care se operează în mod unitar în toate
etapele cercetării şi în toate statisticile aplicate.
Colectivitatea statistică, denumită şi populaţie, reprezintă
mulţimea elementelor de aceeaşi natură, care formează obiectul unui
studiu statistic.
Unităţile statistice reprezintă elementele constitutive ale
colectivităţilor. Ca şi colectivităţile, unităţile pot fi separate în statice şi
dinamice.
Caracteristicile statistice, denumite şi variabile statistice sau
variabile aleatoare, reprezintă proprietăţile comune ale unităţilor care
formează o colectivitate statistică şi, în acelaşi timp, criteriile de bază
prin care se caracterizează atât fiecare unitate, cât şi întregul ansamblu.
După conţinutul lor, variabilele pot fi de timp, de spaţiu şi atributive.
Indicatorii statistici reprezintă expresia numerică a unei
determinări calitative obiective obţinute în urma efectuării unei cercetări
statistice raportate la condiţii specifice de timp, spaţiu, şi organizatorice
şi se regăsesc cu regularitate în statistica oficială şi în publicaţiile de
specialitate.
Măsurarea presupune exprimarea în unităţi concrete de măsură
şi se face atunci când statistica vine în contact direct cu fenomenele
studiate sau preia din alţi purtători de informaţii date numerice provenite
din înregistrarea directă.
Estimarea presupune o caracterizare statistică, utilizând un
model sau o ipoteză statistică prin care pe baza datelor parţiale de care
se dispune se determină o serie de indicatori generalizatori şi/sau
totalizatori.
Variaţia – schimbarea mărimii caracteristicii.

4. Organizarea cercetării statistice

Studierea statistică parcurge trei etape:
 colectarea datelor statistice (observarea statistică).
 sistematizarea datelor, prelucrarea materialelor statistice.
 analiza datelor şi stabilirea legalităţilor lor.
Aceste etape se pot prezenta în felul următor (fig.1.1):

9
 Observarea st-că Colectarea (înregistrarea) datelor individuale

Sistematizarea datelor observării de masă

Prelucrarea st-că Obţinerea sistemului de indicatori statistici

Confruntarea şi compararea rezultatelor

Analiza şi Verificarea ipotezelor
interpretarea Formularea concluziilor statistice asupra
statistică cercetării
Fundamentarea calculelor de prognoze

Figura 1.1. Etapele cercetării statistice

În practică, cercetarea statistică se poate efectua prin două căi:
 Prima – prin care în toate etapele cercetării se folosesc
metodele şi procedeele statistice şi în acest caz apar unele
cercetări statistice special organizate care se efectuează prin
recensăminte, observări selective, anchete sau monografii
statistice.
 A doua – în care statistica combină date şi din alte forme de
evidenţă (contabilă, tehnico-operativă). În acest caz, datele
prelucrate şi analizate statistic sunt colectate şi înregistrate
folosind întregul sistem informaţional al economiei
naţionale.
Procesul de cercetare statistică se poate efectua în condiţii
optime, folosind echipamente moderne de calcul, care prezintă un dublu
avantaj: se pot colecta date pentru un număr mai mare de caracteristici
şi se reduce foarte mult timpul de prelucrare a datelor colectate.

10
TEMA 2. OBSERVAREA STATISTICĂ

1. Rolul observării în procesul de cercetare statistică

Observarea, denumită şi colectarea (înregistrarea) datelor,
reprezintă prima etapă a procesului de cercetare statistică.
În sensul cel mal larg, observarea statistică constă în colectarea
unitară a datelor despre caracteristici în prealabil stabilite specifice
unităţilor care au fost incluse în obiectul de cercetare statistică, după un
program riguros elaborat.
Privită în timp, şi observarea statistică s-a dezvoltat şi s-a
perfecţionat continuu atât pe plan conceptual, cât şi pe cel practic. Şi în
acest caz, cerinţele practice ale procesului de conducere ştiinţifică la
diferite niveluri de organizare a economiei, precum şi succesele obţinute
în domeniul informaticii, în general, şi în cel economic, în special, au
dus la perfecţionarea metodelor de observare statistică şi de adaptare a
lor la structurile moderne, contemporane.
La această etapă de apariţie şi consolidare a unor instituţii
specifice economiei de piaţă liberă, statistica (ca disciplină ştiinţifică şi
activitate practică) trebuie permanent regândită şi adaptată noilor
condiţii, începând cu sursele de formare a informaţiei statistice şi cu
rolul ei ca instituţie publică.
Metodele de colectare, prelucrare şi analiză a datelor statistice se
pot moderniza în următoarele direcţii:
 Creşterea într-o măsură mai mare a volumului de informaţii
necesare la nivel macroeconomic (ministere, departamente,
guvern, sindicate etc.) pentru lucrările de prognoze pe
diferite termene, precum şi evidenţierea problemelor noi care
apar în economie şi care necesită fundamentarea unor politici
cu rol regulator.
 Perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de colectare,
prelucrare, analiză şi prezentare a datelor astfel, încât să se
obţină date statistice pe baza cărora să se determine
indicatori comparabili cu ţările avansate ale lumii atât din
punct de vedere al conţinutului, cât şi al costului informaţiei
statistice.

11
 Pentru ca culegerea datelor statistice să fie eficientă, este
necesară stabilirea în prealabil a unor etape de lucru, a unui program de
acţiune.

2. Noţiuni şi concepte fundamentale

Scopul observării statistice este subordonat scopului general
pentru care s-a organizat cercetarea statistică şi trebuie precizat odată cu
declanşarea acţiunii.
Scopul general este legat de funcţiile statisticii ca ştiinţă socială
şi activitate practică de informare. Scopul special al unei observări se
determină în funcţie de necesităţile specifice de informaţii pentru
domeniul în care se organizează cercetarea şi care se încadrează în
scopul general ala acesteia.
Obiectul observării îl formează colectivitatea de fenomene
despre care urmează să se colecteze date statistice. Colectivitatea supusă
observării trebuie delimitată (după volum, în timp, în spaţiu, după
structură organizatorică), indiferent dacă este o colectivitatea statică sau
dinamică.
E de remarcat că nu permanent obiectul cercetării coincide cu
obiectul observării. Astfel, în cazul când se foloseşte observarea
parţială, colectivitatea observată este mai mică decât colectivitatea
totală.
Unitatea de observare poate fi simplă sau complexă şi se alege
în funcţie de obiectul cercetării. Definirea unităţilor de observare trebuie
să se facă pe baza unor elemente clare, care să permită înţelegerea
unitară a noţiunii respective de către toate persoanele ce colectează
datele, asigurându-se comparabilitatea în timp sau în spaţiu.
Timpul observării – pentru efectuarea unitară a observării
statistice trebuie să se precizeze atât timpul la care se referă datele
colectate, cât şi timpul când se face înregistrarea.
Locul observării este precizat în program cu scopul de a găsi
mai uşor unităţile de observare. El coincide, de regulă, cu locul
producerii fenomenelor.
Programul propriu-zis al observării este format din totalitatea
caracteristicilor pentru care urmează a se colecta date de la toate
unităţile colectivităţii.

12
 Formularele şi instrucţiunile – pentru a efectua o observare
unitară este necesar ca formularele pe care se înregistrează datele
statistice să fie tipizate şi întocmite pe baza programului observării,
astfel, încât să se poată da răspunsuri la toate caracteristicile.
Măsurile organizatorice au drept scop asigurarea unor condiţii
cât mai bune pentru desfăşurarea observării statistice.
Întreaga activitate de elaborare a planului de observare se face
sub îndrumarea şi controlul Departamentului de Statistică şi Sociologie.

3. Metode de observare statistică

Colectarea ştiinţific organizată a datelor după o metodologie
unitară se numeşte observare statistică.
Există două forme de observare:
1) Observarea sistematică, care reprezintă rapoartele statistice
(pot fi curente, anuale, trimestriale, anuale).
2) Observarea statistică special organizată – recensământul
populaţiei, animalelor; ele se organizează după programe
speciale (recensământul populaţiei din 2004).
Un alt criteriu de clasificare a observărilor are în vedere modul
în care este caracterizat fenomenul, şi anume:
1) Statice – sunt folosite pentru a colecta datele cu privire la
volumul şi structura unei colectivităţi statice delimitate după
volum şi la un moment dat de timp;
2) Dinamice – au ca obiect înregistrarea unui proces ce
evoluează în timp.
Formele de observare (după numărul unităţilor examinate):
1) Totală – presupune înregistrarea după criterii unitare a
datelor – potrivit programului de observare de la toate
unităţile colectivităţii;
2) Parţială – presupune că datele se obţin numai de la o parte a
unităţilor colectivităţii, parte care poate fi reprezentativă sau
nu în raport cu întreaga colectivitate.
Principalele metode de observare statistice sunt:
Recensământul. Este cea mai veche metodă de observare
statistică. La organizarea unui recensământ se ţine cont de experienţa
naţională şi internaţională în acest domeniu, se precizează în special
definiţiile şi nomenclatorul care vor fi utilizate la prelucrarea datelor şi
13
prezentarea structurală a informaţiei care să permită alinierea statisticii
noastre la teoria şi practica ţărilor avansate.
Rapoartele statistice cunoscute sub denumirea dărilor de seamă
sunt specifice sistemelor informaţionale în cadrul cărora sunt cuprinse
de obligaţii permanente întreprinderile, instituţiile şi agenţii economici,
publici şi privaţi.
Raportul statistic conţine: denumirea, data întocmirii, adresa
unde se prezintă, perioada, termenul prezentării, denumirea organizaţiei
şi adresa ei, datele de înregistrare, posturile persoanelor ce o semnează.
Observarea selectivă are drept scop înlocuirea unei observări
totale de mare amploare sau care practic este imposibilă,fiind un tip de
cercetare parţială – din întreaga colectivitate se ia la întâmplare un
număr anumit de unităţi care se studiază.
Ancheta statistică este o metodă de observare parţială care se
bazează pe completarea benevolă a chestionarelor, dând posibilitatea
determinării unor tendinţe generale.
Observarea masivului de bază se foloseşte când se studiază o
colectivitate care reprezintă variaţii calitative substanţiale de la o grupă
la alta, astfel încât unele grupe au o influenţă hotărâtoare la formarea
indicatorilor pentru întreaga colectivitate, iar unele au o influenţă
nesemnificativă. În asemenea caz, în colectivitate sunt preponderente
anumite grupe care şi vor reprezenta partea de bază a colectivităţii.
Monografia statistică este un tip de observare parţială care se
efectuează la o unitate complexă sau privind o problemă care
interesează. În asemenea caz, se efectuează o cercetare detaliată a unei
anumite unităţi.
Metodele de organizare a colectării datelor:
 Procedeul de expediere – persoane se expediază la obiecte
pentru colectarea datelor necesare.
 Procedeul de prezentare – fiecare persoană se prezintă la
centrul cuvenit unde comunică datele necesare.
 Procedeul poştal sau telegrafic.

4. Erorile întâlnite în procesul de cercetare şi controlul

datelor statistice
Practica statistică a demonstrat că în procesul cercetării statistice
se pot produce diferite tipuri de erori, şi anume:
14
 1) Erori de observare sau înregistrare – reprezintă abateri între
datele înregistrate şi mărimea concretă, reală a variantelor
caracteristicilor cuprinse în programul observării. Aceste
erori de înregistrare sunt cu atât mai numeroase, cu cât
cercetarea este de mai mare amploare şi cuprinde un
program mai amplu de observare.
Aceste erori pot avea un caracter întâmplător sau sistematic.
În scopul reducerii erorilor de observare, se efectuează
controlul datelor înregistrate în baza următoarelor metode de
control:
 Controlul de volum: reprezintă primul pas în procesul
verificării datelor prin care se constată dacă au fost
completate toate formularele şi toate rubricile, apoi se trece
la controlul aritmetic şi controlul logic.
 Controlul aritmetic: presupune efectuarea unor operaţii
aritmetice pentru verificarea indicatorilor numerici care
figurează în acelaşi formular statistic.
 Controlul logic: se efectuează prin compararea valorilor care
se găsesc în anumite relaţii de interdependenţă. Controlul
logic se mai poate efectua şi pe baza unor întrebări de
control înscrise în acest scop în formularele de înregistrare
de anumite caracteristici.
2) Erori de reprezentativitate – apar când substituim o
observare totală prin una parţială.
3) Erori de modelare statistică – sunt specifice prelucrării şi
analizei datelor statistice.
Excluderea sau reducerea mărimii erorilor prezente în cadrul
cercetării statistice permite obţinerea rezultatelor exacte şi legităţilor
mai obiective.

15
TEMA 3. PRELUCRAREA PRIMARĂ A DATELOR STATISTICE

1. Metodele primare de sistematizare a datelor statistice

Datele statistice, colectate prin observare totală sau parţială, sunt
utile în procesul de pregătire şi elaborare a deciziilor numai după ce sunt
supuse unor operaţii de prelucrare.
Sistematizarea datelor statistice se face în scopul identificării
fenomenelor la care aparţin aceleaşi esenţe social-economice şi au, deci,
o serie de proprietăţi comune.
Operaţia de prelucrare are rolul de a ilustra relaţiile de
interdependenţă a fenomenelor studiate cu factorii care influenţează
evoluţia lor, a desprinde parametrii care dimensionează fiecare etapă,
cât şi tendinţa de manifestare a fenomenelor de acelaşi tip.
Prelucrarea, ca etapă a cercetării, este un proces complex prin
care se efectuează trecerea de la datele individuale la indicatorii
derivaţi, sintetici, care reflectă esenţa manifestării fenomenelor.
Prelucrarea primară presupune un ansamblu de operaţii:
 centralizarea datelor statistice;
 gruparea sau clasificarea statistică;
 prezentarea datelor statistice: serii statistice, tabele, grafice;
 indicatori statistici.
Sintetizarea datelor individuale, la nivelul grupelor, apoi la
nivelul colectivităţii, este însoţită de o pierdere inevitabilă de informaţii,
deoarece se elimină ceea ce este neesenţial şi întâmplător. În acelaşi
timp, se câştigă sub aspectul obţinerii unei noi informaţii, sintetice, care
nu poate fi obţinută direct din datele primare. Rezultatele operaţiilor de
prelucrare primară constituie elementele de intrare pentru prelucrarea
secundară, în urma căreia se estimează valorile tipice, omogenitatea şi
asimetria distribuţiilor, intensitatea legăturilor dintre fenomenul analizat
şi factorii săi de influenţă etc.

2. Tehnici de prelucrare
Modelarea statistică este o operaţie care se efectuează în baza
analizei cantitative şi calitative, aplicând cunoştinţele din toate ştiinţele
care studiază aceleaşi domenii cu deosebire de cele din statistica
matematică şi teoria probabilităţilor. Modelul reprezintă o construcţie
teoretică cu relaţii strict determinate între componentele sale şi care ne
16
permite să ilustrăm numeric formele pe care le studiem. Modelele de
calcul statistic sunt elaborate pe baza experienţei teoretico-metodologice
şi practice şi trebuie să asigure o reflectare teoretică a realităţii
obiective. Fiecare model trebuie să fie validat prin aplicarea unor
procedee de verificare a ipotezelor statistice şi a unor teste de
semnificaţie a parametrilor modelului utilizat.
Datele statistice colectate prin observare sunt extrem de variate,
provenind de la un număr foarte mare de unităţi de înregistrare
purtătoare ale unor caracteristici cu un grad mare de împrăştiere. În
aceste condiţii, este greu de reţinut cum se face repartiţia acestor valori
individuale, care este legătura dintre două sau mai multe caracteristici
înregistrate, care sunt părţile componente ale colectivităţii. Pentru a
obţine o primă imagine a fenomenelor înregistrate este necesară o
sistematizare a acestui material „brut".
Sistematizarea datelor observate este deci prima operaţiune care
se efectuează în procesul de prelucrare primară. Complexitatea
problemelor metodologice şi organizatorice pe care le implică, mai ales
după apariţia prelucrării automatizate a datelor statistice, a dus la
introducerea în acest domeniu a unor discipline de predare în
învăţământ. De aceea, în această lucrare nu se vor face decât referiri la
modul de organizare şi de modelare a prelucrării datelor de intrare.
Prin centralizare statistică înţelegem nu numai operaţiunea de
adunare a formularelor la centrul de prelucrare, ci şi obţinerea
indicatorilor absoluţi totalizatori pe grupe şi pe întreaga colectivitate.
După tehnica de calcul folosită, prelucrarea poate fi efectuată
manual, mecanografic şi cu ajutorul calculatoarelor electronice.
Prelucrarea manuală este utilizată când volumul colectivităţii
înregistrate este relativ mic şi studiul se efectuează de o echipă de
cercetători. Ea se execută de obicei prin folosirea calculatoarelor de
birou şi de buzunar.
În cadrul prelucrării manuale se cunosc următoarele procedee.
Procedeul fişelor – se foloseşte atunci când datele observate se
transcriu în fişe individuale. Fişele individuale presupun ca în prealabil
să codificăm caracteristicile observate. De exemplu, într-o grupă de
studenţi s-au colectat date pentru şase caracteristici care au fost
codificate astfel:

17
 Listă coduri
Vârsta 1 Media la admitere 4 Fişa nr.
Locul naşterii 2 Bursier 5 18 1 ... 4 8,80
Buc. 2 3 da
Sexul 3 Domiciliul stabil 6
Variantele înregistrate se notează F 3 6 Buc.
lateral pentru a putea fi uşor centralizate.
Acest procedeu se poate folosi ca apoi să putem aplica metoda grupării.
Are dezavantajul că nu putem verifica corectitudinea grupării decât dacă
refacem gruparea.
Tabelarea pe grupe presupune folosirea pentru fiecare grupă a
unui tabel în care se înscriu variantele pentru toate caracteristicile
înregistrate. În acest caz, după ce am codificat caracteristicile, întocmim
pentru fiecare grupă un tabel. În acest tabel, coloana 0 reprezintă
numărul unităţii, iar în coloanele 1-6 se scriu valorile celor 6
caracteristici înregistrate.
Tabelul 3.1. Tabelul grupei...
Nr. crt. Variabile înregistrate, codificate
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
0 1 2 3 4 5 6
1
2
…
ni
Total grupa i
În general, pe lângă coloana „0" pentru înregistrarea unităţilor,
vor fi folosite atâtea coloane, câte caracteristici au fost înregistrate şi
trebuie să fie centralizate în funcţie de variaţia caracteristicii de grupare.
Tabelarea manuală are avantajul de a putea fi depistate cu
uşurinţă eventualele erori de grupare, dar dacă se schimbă caracteristica
de grupare tabelul trebuie refăcut.
Prelucrarea mecanografică presupune folosirea unor maşini de
calcul, care funcţionează prin introducerea unor cartele perforate ce se
sortează, iar rezultatele sunt prezentate în tabulogramă. Prelucrarea
mecanografică necesită şi ea o codificare prealabilă şi nu se poate aplica
decât pentru prelucrarea primară. În prezent este înlocuită aproape în
întregime de prelucrarea electronică.
18
 Prelucrarea electronică are avantaje net superioare faţă de
celelalte tipuri de prelucrări în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea
informaţiei, cât şi operativitatea cu care se efectuează. În plus, acest
mod de prelucrare permite obţinerea nu numai a indicatorilor primari
totalizatori, ci şi ai unor indicatori derivaţi obţinuţi în urma aplicării
unor modele statistice complexe, cu folosirea unui număr mare de
variabile statistice cu care să putem măsura variaţia fenomenelor,
corelaţia lor, legităţile evoluţiei fenomenelor, precum şi fundamentarea
statistică a variabilelor de prognoză corespunzătoare. Rezultatele
prelucrării automate pot să se refere la indicatori totalizatori, medii şi
indicatorii de variaţie, la ecuaţii de estimare, indicatorii de corelaţie şi
regresie, la graficele analitice.
Prelucrarea electronică a informaţiei statistice a permis pe de o
parte lărgirea ariei de aplicabilitate a statisticii, iar pe de altă parte a
condus la adâncirea analizei statistice şi în special a analizei factoriale.

3. Centralizarea datelor statistice

În general, prin centralizare înţelegem sistematizarea
informaţiilor pe baza rezultatelor unei observări statistice. Dacă pornim
de la unităţile observate, centralizarea datelor statistice înseamnă
ordonarea acestora în raport cu numărul curent al unităţii.
Într-o formă sugestivă, centralizarea pe unităţi a datelor statistice
presupune următoarea machetă a tabelului:
Tabelul 3.2
Nr. Variabile înregistrate
crt. X1i X2i …………………………. Xki
1 X11 X21 ………………………… Xk1
2 X12 X22 ………………………… Xk2

i X1i X2i …………………………. Xki

n X1n X2n ……………………….. Xkn

n n n
Total X 1   X 1i X 2   X 2i ……………………. X k   X ki
i 1 i 1 i 1

19
 Sistematizând datele sub această formă matriceală, putem stabili
dacă între variabilele înregistrate sau între unităţile colectivităţii există
sau nu legături statistice.
Dacă extragem pe rând liniile acestui tabel, constatăm o
sistematizare în raport cu unitatea organizatorică. Deci, pe fiecare rând
putem caracteriza nivelul de dezvoltare sau forma de manifestare
înregistrată la nivelul fiecărei unităţi. Ca atare, putem compara între ele
unităţile pentru diferitele variabile înregistrate sau le putem ierarhiza,
stabilind astfel locul pe care-1 ocupă în întregul ansamblu.
Centralizarea datelor statistice poate fi de două tipuri:
 Centralizarea simplă care nu permite decât o caracterizare
de ansamblu a colectivităţii fie ca indicatori totalizatori, fie
ca indicatori calculaţi sub formă de raport. Ea se foloseşte,
de regulă, pentru obţinerea unor informaţii generale, cu mult
înainte de a finaliza întreaga operaţie de prelucrare. Este
cazul unor observări statistice de mare amploare pentru care
durata de prelucrare este foarte mare, cum este, de exemplu,
recensământul general al populaţiei.
 Centralizarea pe grupe este operaţia cel mai frecvent
întâlnită în practica statistică. Ea permite sistematizarea şi
pregătirea materialului obţinut din observare pentru aplicarea
metodelor şi procedeelor de calcul şi analiză statistică. Cu
ajutorul ei se realizează nu numai o cunoaştere a întregului
ansamblu, dar şi a elementelor sale componente.

20
TEMA 4. GRUPAREA – METODĂ DE BAZĂ ÎN PRELUCRAREA
DATELOR STATISTICE

1. Alegerea şi folosirea caracteristicilor de grupare

Gruparea statistică reprezintă prima sistematizare a unor date
individuale, adesea foarte numeroase, care au fost obţinute în urma unei
observări sistematice.
Prin grupare statistică se înţelege împărţirea unităţilor în grupe
omogene în funcţie de variaţia uneia sau mai multor caracteristici.
Caracteristica în funcţie de care se face separarea unităţilor se
mai numeşte şi factor de grupare. Pentru a efectua o grupare în sens
statistic, este necesar să se aleagă acele caracteristici esenţiale care au
caracter stabil şi determină în mod hotărâtor fenomenele care se
studiază şi în funcţie de variaţia lor se pot obţine grupe omogene.
Gruparea statistică – separarea colectivităţii, totalităţii în grupe
omogene după anumite caracteristici.
Gruparea datelor statistice trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
 să fie completitivă, adică să cuprindă toate unităţile
colectivităţii observate;
 să fie efectuată pe grupe şi subgrupe omogene definite pe
baza unor caracteristici esenţiale şi cu grad mare de
stabilitate în timp, spaţiu şi ca mod de organizare;
 să permită asigurarea unicităţii includerii unitarilor în grupe
şi subgrupe. Aceasta înseamnă ca unităţile prin
caracteristicile lor nu pot fi incluse în acelaşi timp în două
sau mai multe grupe.
Ţinând seama de principiile de grupare a datelor statistice,
aplicarea metodei grupărilor în statistica economico-socială presupune
rezolvarea următoarelor probleme:
 alegerea şi folosirea caracteristicilor de grupare;
 stabilirea numărului de grupe în care urmează sa se împartă
unităţile colectivităţii;
 alegerea mărimii intervalului de grupare;
 precizarea scopului pentru care se face gruparea.

21
 2. Tipologia grupărilor statistice
În practică grupările statistice se folosesc în toate domeniile
vieţii sociale şi economice. Fiind extrem de numeroase şi variate, ele
trebuie să fie analizate după mai multe criterii.
Grupările simple sunt cele în care gruparea unităţilor se face în
funcţie de variaţia unei singure caracteristici şi se pot centraliza atât
numărul unităţilor, cât şi valorile unor caracteristici cu care variabila de
grupare se găseşte în interdependenţă.
Grupările combinate sunt cele în care se folosesc împreună mai
multe caracteristici pentru formarea grupelor. Se alege o primă
caracteristică de grupare şi, în funcţie de variaţia ei, se repartizează
unităţile colectivităţii; în continuare, fiecare grupă se separă pe subgrupe
după variaţia celei de-a doua caracteristici de grupare; la rândul său,
fiecare subgrupă se separă după variaţia celei de-a treia caracteristici de
grupare etc.
Grupările tipologice – se efectuează separarea colectivităţii în
grupe omogene calitative, adică diferenţierea tipurilor şi formelor
principale ale fenomenului.
Grupările de structură – caracterizează structura colectivităţii
statistice.
Grupările analitice – reprezintă grupările în care se exprimă
dependenţa unor caracteristici de altele.
Grupările cronologice şi teritoriale sunt determinate de
condiţiile obiective de timp şi loc în care se produc fenomenele.
Grupările pe intervale egale de variaţie se folosesc când gradul
de variaţie a caracteristicii permite alegerea unei mărimi egale a
intervalelor, astfel încât numărul grupelor să nu modifice forma ei de
variaţie.

3. Alegerea numărului de grupe şi stabilirea mărimii

intervalului
Alegerea numărului de grupe şi a intervalului de grupare se face
ţinând seama de scopul pentru care se foloseşte metoda grupării.
Indiferent de scopul grupării, alegerea numărului de grupe şi a
intervalelor de grupare trebuie să se facă după ce s-au precizat relaţiile
obiective de cauzalitate ce se manifestă în interiorul colectivităţii
studiate, astfel încât să nu se fărâmiţeze fenomenele şi nici să se
22
ascundă diferenţierea pe tipurile calitative conturate în mod obiectiv în
interiorul colectivităţii statistice.
Anticipat efectuării grupării se determină mărimea intervalului
conform formulei:
X - X min
i  max (4.1)
k
unde:
xmax, xmin – valoarea maxima şi minimă a caracteristicii;
k – numărul grupelor.
k = 1+3,32 lg n (4.2)

Alegerea limitelor care se includ în interval se face în funcţie de

datele ce urmează fi centralizate, astfel încât să nu rămână nici o unitate
în afara grupării şi să evite pe cât este posibil asimetria de repartiţie a
frecvenţelor.
În publicaţiile statistice se pot întâlni cazuri în care limita
inferioară a primului interval şi limita inferioară a ultimului interval nu
sunt precizate. Această grupare se consideră că foloseşte intervale
deschise. Pentru a putea aplica procedeele de calcul statistic este
necesară închiderea intervalelor, plecând de la ipoteza ca ele ar fi egale
cu mărimea intervalelor alăturate.
Gruparea pe intervale neegale se foloseşte când amplitudinea
variaţiei este foarte mare sau când se cere să se facă o grupare
tipologică. În general, gruparea pe intervale neegale este o grupare
repetată. Mai întâi se face o grupare pe intervale egale, cu un număr mai
mare de grupe, apoi se alege un interval de bază care se multiplică cu
coeficienţi din ce în ce mai mari.

4. Funcţiile grupării statistice

Principalele funcţii de cunoaştere a grupărilor folosite în
studierea fenomenelor şi proceselor social-economice sunt:
 determinarea structurii colectivităţii cercetate pe tipuri
calitative diferenţiate în cadrul aceleiaşi colectivităţi;
 sesizarea mutaţiilor produse în structura colectivităţii
statistic, pe plan teritorial şi în dinamică, drept urmare a
modificării continue a condiţiilor în care acţionează legile
dezvoltării sociale;
23
  surprinderea tendinţelor de manifestare a variaţiei
fenomenelor studiate de statistică;
 stabilirea şi interpretarea legăturilor dintre fenomene şi ale
factorilor care le influenţează.
Potrivit funcţiilor sale, metoda grupării este utilizată fie în faza
de prelucrare primară pentru sistematizarea datelor unei observări de
masă în vederea aplicării unor modele de calcul şi analiză independentă
a fiecărei variabile înregistrate, fie pentru aplicarea modelelor de analiză
factorială, îndeosebi a celor de corelaţie şi regresie.
Indiferent de scopul pentru care s-a efectuat şi în ce etapă de
cercetare statistică este folosită, orice grupare permite cunoaşterea
structurii unei colectivităţi în funcţie de caracteristica sau caracteristicile
folosite. Pe baza structurii obţinute se pot ierarhiza grupele, stabilind
astfel rolul şi importanţa fiecăreia dintre ele.

24
TEMA 5. PREZENTAREA DATELOR STATISTICE

1. Tabele statistice
Datele statistice, obţinute prin observarea statistică, se prezintă
în forme specifice: tabele, serii, grafice, în care relaţiile dintre
fenomenele studiate apar într-o succesiune logică, corespunzătoare
relaţiilor obiective existente. Această prezentare a informaţiilor face
posibilă interpretarea statistică a formelor de manifestare a fenomenelor
şi permite alegerea corectă a metodologiei de calcul a indicatorilor
statistici.
Tabelul statistic este una dintre cele mai adecvate modalităţi de
prezentare a datelor statistice într-o formă tabelară şi utilizată în toate
etapele cercetării.
Tabelul statistic reprezintă o formă de sistematizare a unui
ansamblu de detalii cantitative despre fenomenul studiat, folosind o
reţea de linii paralele, orizontale şi verticale, în care se înscriu
indicatorii obţinuţi prin prelucrare.
Tabelul statistic se elaborează după anumite reguli de conţinut şi
de formă şi trebuie să conţină anumite elemente obligatorii:
 subiectul tabelului este reprezentat de colectivitatea sau
eşantionul la care se referă datele;
 predicatul tabelului se referă la sistemul de caracteristici
primare sau derivate, ale căror valori individuale sunt
sistematizate;
 macheta tabelului este fondată din reţeaua de rânduri şi
coloane în care se înscriu, în mod ordonat datele, titlul
general, titlurile interioare (în capetele rândurilor), note
explicative şi sursa.
Tabelele statistice trebuie să fie astfel întocmite, încât să
constituie într-adevăr mijloace de sistematizare a unor date, de obicei
extrem de variate între ele. Pentru aceasta este necesar să se respecte
anumite reguli privitoare la modul concret de întocmire a unui tabel
statistic. Reguli pentru întocmirea şi interpretarea tabelelor statistice:
1. Stabilirea subiectului şi predicatului tabelului se face în funcţie
de scopul sistematizării datelor statistice.
2. Indicatorii statistici, având de regulă caracter concret, se exprimă
în diferite unităţi de măsură. Dacă unitatea de măsură este
25
 comună pentru toţi indicatorii din tabel, atunci ea se înscrie în
afara reţelei tabelului, de obicei, în dreapta sus în titlul general al
tabelului. Dacă unităţile de măsură sunt diferite, atunci pentru
fiecare indicator, sub titlul interior (al coloanei sau al rândului)
se înscrie unitatea de măsură respectivă.
3. Reţeaua unui tabel devine un tabel statistic atunci când toate
rubricile lui sunt completate cu indicatori statistici. În cazul în
care pentru o grupă, într-o unitate de timp şi spaţiu, nu a existat
fenomenul respectiv, se trage o linie (-), iar dacă se ştie că
fenomenul a existat, dar lipsesc datele, atunci se trage o linie
întreruptă formată din trei puncte ( ... ) sau * dacă valoarea
indicatorului este nesemnificativă. Un tabel statistic trebuie
astfel întocmit, încât să faciliteze perceperea rapidă şi cât mai
exactă a informaţiilor prezentate.
4. Tabelele statistice trebuie să fie uşor de interpretat. Pentru
aceasta trebuie să cuprindă numai informaţii strict necesare
caracterizării statistice a fenomenelor studiate.
5. În vederea calculării unor indicatori pe baza datelor prezentate în
tabel, se vor numerota rândurile şi coloanele acestuia.
6. Orice tabel statistic trebuie să prezinte corect sursa de
informaţie, arătând locul şi timpul la care se referă datele,
precum şi cine furnizează informaţia.
7. Notele explicative sunt necesare numai atunci când trebuie să fie
atrasă atenţia asupra modului de colectare sau prelucrare a
datelor din acest tabel.
În funcţie de scopul analizei şi prelucrării putem menţiona:
 tabele simple, descriptive elaborate pentru prezentarea
indicatorilor statistici ai unităţilor complexe investigate,
ordonate, din punct de vedere cronologic, teritorial etc.;
 tabele utilizate în prelucrare cere sunt instrumente
intermediare folosite pentru parcurgerea unor algoritme de
calcul;
 tabele de prezentare a datelor statistice pe grupe de variaţie.

2. Seriile statistice
Seriile statistice se obţin în urma aplicării metodei grupării,
folosind una sau mai multe caracteristici de grupare. De cele mai multe
26
ori, seriile statistice trebuie să fie extrase din tabelele de prezentare a
rezultatelor prelucrării datelor statistice.
Seria statistică defineşte corespondenţa dintre două şiruri de
date statistice, în care primul reprezintă variaţia caracteristicii urmărite,
iar al doilea şir cuprinde frecvenţele de apariţie a variantelor
caracteristicii.
Forma generală a unei serii statistice cu o singură caracteristică
se prezintă astfel:
- După posibilitatea de caracterizare a fenomenului, seriile
statistice pot fi:
 serii statistice independente sau serii unidimensionale,
rezultate dintr-o grupare simplă;
 serii statistice condiţionate sau serii multidimensionale,
obţinute dintr-o grupare combinată.
- După conţinutul caracteristicii de grupare, seriile statistice pot fi:
 serii cronologice (de timp);
 serii de spaţiu (teritoriale);
 serii de distribuţie (de repartiţie).
Seria cronologică reprezintă variaţia unei caracteristici în
funcţie de timp (Yt = f(t)) unde:
Yt = variaţia caracteristicii studiate;
ti = variaţia de timp.
După timpul la care se referă pot fi:
Serii cronologice de interval – seriile în care valorile
caracteristicii studiate se înregistrează pe luni, trimestre, ani etc.
Valoarea centralizată se poate obţine prin cumularea unităţilor
înregistrate.
Serii cronologice de moment – valorile caracteristicii obţinute la
diferite momente de timp.
Seria teritorială reprezintă variaţia teritorială a caracteristicii
analizate. În aceste serii, valorile caracteristicii se referă la unităţile
teritoriale din care fac parte. Aceste serii se obţin după criterii
administrativ-teritoriale, ceea ce înseamnă ca spaţiul este variabil,
timpul şi structura organizatorică fiind considerate constante. Aceste
serii se reprezintă grafic cu ajutorul hărţilor sau sub formă de
cartograme.

27
 Seria de repartiţie (de variaţie) se foloseşte pentru gruparea
datelor după o caracteristică atributivă (calitativă sau numerică).

3. Reprezentarea grafică a seriilor statistice

Reprezentarea grafică este o imagine spaţială, cu caracter
convenţional, care, prin diferite mijloace plastice de reprezentare,
reliefează ceea ce este caracteristic, esenţial pentru obiectul studiat.
Graficele statistice pot fi folosite în următoarele scopuri:
 interpretarea vizuală a raportului de mărime dintre doi sau
mai mulţi indicatori statistici;
 interpretarea structurii şi a mutaţiilor de structură;
 interpretarea densităţii de repartiţie a frecvenţelor;
 interpretarea formelor de realizare a interdependenţei dintre
două sau mai multe variabile;
 interpretarea tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor pentru
etapa dată;
 popularizarea datelor statistice.
Elementele constructive ale unui grafic sunt:
 titlul graficului;
 reţeaua graficului;
 scara de reprezentare;
 graficul propriu-zis;
 notele explicative, inclusiv legenda şi sursa informaţiilor
utilizate la construirea graficului.
Principiul de baza al reprezentării grafice a unei distribuţii
statistice îl constituie proporţionalitatea. Pentru a respecta acest
principiu, graficele trebuie să conţină o serie de elemente precise care le
definesc (prezentate anterior ca elemente constructive).
Titlul graficului trebuie să fie scurt, clar, precis şi complet, să
corespundă, pe cât e posibil, titlului tabelului statistic ale cărui date le
reprezintă. El cuprinde informaţii despre obiectul reprezentat, timpul şi
spaţiul la care se referă datele şi unitatea de măsura. De regulă, titlul se
trece deasupra figurii graficului.
Reţeaua graficului este constituită din totalitatea liniilor
ajutătoare folosite la construirea graficului propriu-zis, fiind suportul
acestuia. Construirea reţelei grafice presupune respectarea unor reguli:

28
  liniile reţelei trebuie să se profileze vizibil, dar nu prea
accentuat, astfel încât să faciliteze citirea graficului;
 alegerea formei reţelei se face în funcţie de scopul în care se
foloseşte graficul etc. Este recomandat ca forma reţelei să
ţină seama de sistemul axelor de referinţă faţă de care se
construieşte graficul.
Scara de reprezentare stabileşte relaţia dintre unitatea grafică de
măsură şi unitatea de măsură a caracteristicii studiate. Cu ajutorul scării
se gradează axele graficului şi se măsoară coordonatele punctelor.
Scările de reprezentare pot fi:
 uniforme, când diviziunile cotate pe suportul scării sunt
echidistante între ele (scara aritmetică);
 neuniforme, când distanţele variabile dintre punctele cotate
sunt stabilite pe baza unei funcţii curbilinii (scara
logaritmică, scara binomială etc.).
Alegerea scării se face astfel, încât să asigure vizualizarea
corectă a proporţiilor reale dintre elementele care compun colectivitatea.
Legenda graficului reprezintă explicarea concisă a semnelor
convenţionale, măsurilor şi culorilor folosite. Unele explicaţii sunt
trecute chiar în spaţiul grafic sau există şi varianta când titlul graficului
este suficient de detaliat, astfel încât legenda poate să lipsească.
Sursa datelor este obligatorie în toate cazurile când se folosesc
date reale. Ea se trece sub reţeaua fiecărui grafic pentru a identifica
provenienţa indicatorilor cuprinşi în grafic.
Notele explicative se folosesc pentru a interpreta corect graficul.
Ele pot fi trecute sub reţeaua graficului sau în subsolul paginii, pentru a
atrage atenţia asupra unui procedeu special de calcul statistic sau asupra
modului lor de prezentare în grafic.
Graficul propriu-zis este alcătuit dintr-o mulţime de puncte, linii
(drepte, curbe, frânte), figuri geometrice în plan sau în spaţiu, simboluri
natural convenţionale construite proporţional.

29
TEMA 6. INDICATORII STATISTICI

1. Funcţiile indicatorilor statistici

Activitatea de cercetare statistică se bazează pe calculul şi
analiza indicatorilor statistici. Aceştia se obţin, în general, din
prelucrarea datelor primare colectate din diverse surse de informaţii,
folosind o metodologie elaborată de statistica publică a ţării respective
în concordanţă cu recomandările organismului internaţional la care ţara
respectivă este asociată.
Principalii indicatori sunt publicaţi în buletine statistice, breviare
şi anuare statistice, editate de unităţile şi organismele naţionale şi
internaţionale.
Pentru a răspunde acestor obiective este necesar ca indicatorii
calculaţi de statistică să fie elaboraţi într-o concepţie unitară şi
sistemică, după metodologii comparabile în timp şi spaţiu şi să poată fi
periodic revizuiţi şi adaptaţi necesităţilor de informaţie statistică.
Deci, indicatorul statistic cuprinde două părţi: o parte noţională
prin care se defineşte conţinutul şi pentru care se stabileşte o
metodologie unică de calcul şi expresia numerică concretizată ca timp,
spaţiu şi delimitare organizatorică.
Indicatorii statistici sunt extrem de numeroşi, ei se pot folosi în
mod izolat sau sub formă de sistem.
În procesul de cercetare, indicatorii statistici îndeplinesc mai
multe funcţii cum ar fi:
 Funcţia de măsurare a diferitelor aspecte ale realităţii
obiective studiate. În acest context se includ indicatorii prin
care dimensionăm colectivităţile cercetate şi părţile
componente ale acestora. În urma operaţiei de măsurare se
obţin indicatori absoluţi exprimaţi în numere, cantităţi, valori
etc. care măsoară, dimensionează o unitate, o grupă de
unităţi, strict delimitate în timp, în spaţiu şi organizatoric.
 Funcţia de comparare reiese din faptul că statistica operează
cu fenomene variabile, ceea ce necesită cunoaşterea
modificărilor intervenite ca nivel de dezvoltare sau structură.
Compararea se poate face ca diferenţă sau sub formă de
raport.

30
  Funcţia de sinteză este specifică fenomenului care se
manifestă diferit de la o unitate la alta. Valorile individuale
diferite trebuie să fie sintetizate într-o singură expresie
numerică, care determină statistic ceea ce este esenţial şi
tipic pentru întreaga masă de fenomene de aceeaşi speţă
circumscrisă în timp, în spaţiu şi organizatoric.
 Funcţia de analiză este asociată în statistică cu cea de
sinteză. Ea reiese din faptul că statistica operează frecvent cu
diferite variabile complexe, care se pot descompune fie într-
un produs de mai mulţi factori, fie într-o sumă de mai multe
elemente componente.
 Funcţia de estimare este specifică metodei statistice care are
printre fundamentele sale şi teoria probabilităţilor. Valorile
estimate pot să se folosească pentru măsurarea tendinţei de
dezvoltare a fenomenului în aceeaşi perioadă de timp, dar
variabile ca spaţiu şi organizatoric, sau în aceleaşi condiţii de
spaţiu şi organizatorice, dar variabile în timp.
 Funcţia de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei
unor indicatori statistici determinaţi pe baza unui model de
calcul este frecvent aplicată în interpretarea statistică a
fenomenelor economice şi sociale. Fenomenele de masă,
fiind variabile în timp şi spaţiu, ca urmare a influenţei mai
multor factori, printre care şi o componentă aleatoare, pot fi
studiate cu ajutorul mai multor modele statistice.

2. Clasificarea indicatorilor statistici

După etapa în care apar în procesul de cunoaştere statistică,
indicatorii pot fi:
 primari;
 derivaţi.
Indicatorii primari se obţin în cadrul prelucrării primare a
datelor statistice, ca urmare a procesului de centralizare a datelor unei
observări statistice. Ei au conţinut concret şi formă concretă de
exprimare. De exemplu, volumul producţiei la nivelul unei întreprinderi
se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale, de timp de muncă
sau valorice şi dimensionează din acest punct de vedere întreprinderea
pe o anumită perioadă de timp.
31
 Indicatorii derivaţi se obţin în faza de prelucrare statistică a
mărimilor absolute prin aplicarea variatelor metode şi procedee de
calcul statistic (comparaţii, abstractizări, generalizări). Indicatorii
derivaţi au menirea de a pune în lumină şi de a face posibilă analiza
aspectelor calitative ale fenomenelor şi proceselor cercetate. În acest
scop, ei exprimă: relaţiile cantitative dintre diferitele caracteristici
statistice, dintre diferitele părţi ale unei colectivităţi sau dintre
fenomenele ce se găsesc într-un anumit grad de interdependenţă.
După modul în care caracterizăm fenomenele, putem deosebi
următorii indicatori:
 analitici;
 sintetici.
Indicatorii sintetici reies din faptul că statistica operează cu
elemente variabile şi în consecinţă trebuie să se găsească nişte valori
care ar sintetiza într-o singură expresie numerică un număr mare de
valori individuale diferite. Ele trebuie să îndeplinească condiţia de a fi
semnificative faţă de valorile intrate în calcul.
Indicatorii analitici sunt cei care apar în urma descompunerii pe
componente sau pe factorii variabilelor complexe. Cu ajutorul lor se
poate calcula contribuţia elementelor componente sau a factorilor la
variaţia teritorială sau în dinamică a unei variabile statistice complexe.
După modul în care caracterizăm fenomenele, indicatorii
statistici se mai pot clasifica astfel:
 mărimi absolute;
 mărimi relative, mărimi medii, ecuaţiile de estimare.
Mărimile absolute se obţin ca indicatori totalizatori la nivelul
grupelor şi la nivelul întregului ansamblu. Aceşti indicatori se obţin prin
operaţia de agregare sau dezagregare. În sens statistic, agregarea sau
dezagregarea datelor nu se reduce la simple operaţii de însumare sau
scădere a unor valori parţiale pe structură ierarhică sau orizontală.
Mărimile relative, mărimile medii, indicii şi ecuaţiile de
estimare sunt de fapt mărimi derivate şi pentru fiecare categorie există
metodologii specifice de calcul, în conformitate cu locul pe care-1
ocupă în procesul de cunoaştere statistică.
La baza calculării acestor indicatori stau indicatorii absoluţi, cu
scopul de a obţine informaţii noi, care formează conţinutul indicatorilor
derivaţi. Cei mai simpli indicatori derivaţi sunt indicatorii relativi.
32
 3. Indicatorii statistici calculaţi sub formă de mărimi relative
Indicatorii relativi se obţin prin aplicarea unui model de
comparaţie sub formă de raport. În statistica social-economică, prin
mărime relativă înţelegem rezultatul raportării a doi indicatori statistici
absoluţi. Indicatorul din numărătorul raportului se numeşte indicator
raportat sau de raportare, iar cel din numitor – indicator de bază de
raportare. Aceşti indicatori utilizaţi pe larg în statistică nu prezintă o
dificultate de calcul. Dificultăţile pot apărea din necomparabilitatea
datelor sau în legătură cu baza de comparare.
În principal, pentru calculul unei mărimi relative, trebuie
respectate următoarele cerinţe:
 între termenii comparaţi să existe o legătură firească de
condiţionare sau, dacă este posibil, chiar de cauzalitate;
 termenii comparaţi să fie cu adevărat comparabili din punct de
vedere al sferei de cuprindere, ca metodologie de calcul etc.;
 baza de comparaţie să aibă o anumită semnificaţie în
evoluţia fenomenului studiat;
 alegerea formei de exprimare trebuie făcută astfel, încât
valoarea calculată să fie cât mai sugestivă pentru interpretarea
ordinului de mărime dintre cei doi indicatori comparaţi.
Mărimile relative se folosesc în toate domeniile şi în toate fazele
prelucrării. Se pot face comparaţii cu privire la aceeaşi variabilă
statistică sau între două variabile interdependente. În funcţie de scopul
analizei şi de informaţiile de care dispunem, în statistica social-
economică se calculează următoarele tipuri de mărimi relative:
 mărimi relative de structură;
 mărimi relative de coordonare sau de corespondenţă;
 mărimi relative de dinamică;
 mărimi relative ale planificării sau programării;
 mărimi relative de intensitate.
Mărimile relative de structură se pot calcula de fiecare dată când
s-a aplicat metoda grupării. Prin urmare, calculul lor este posibil atunci
când colectivitatea este separată pe două sau mai multe grupe.
Presupunem, de exemplu, că o colectivitate este împărţită în k grupe. În
acest caz, se pot calcula mărimi relative de structură, cu sensul de
greutăţi specifice sau ponderi, raportând indicatorii absoluţi calculaţi pe
grupe la acelaşi indicator calculat pe total colectivitate:
33
 xi (6.1)
fi   100%
 xi
xi – valorile caracteristicii de tipul i.
Mărimile relative de coordonare sau de corespondenţă se
folosesc pentru a compara două grupe ale aceleiaşi colectivităţi sau două
colectivităţi situate în spaţii diferite, dar coexistente în timp. Prin
urmare, dacă este posibil calculul mărimilor relative de structură, este
posibil şi calculul mărimilor relative de coordonare:
x
ka / b  a  100% (6.2)
xb
xa, xb – valorile indicatorului unităţilor a şi b.
Mărimile relative ale dinamicii se folosesc în scopul
caracterizării statistice a evoluţiei în timp a fenomenului analizat.
Mărimile relative ale dinamicii se calculează, deci, când avem două
valori ale aceluiaşi indicator înregistrate în unităţi diferite de timp:
x
i t (6.3)
xt 1
xt, xt-1 – valorile indicatorului respectiv în perioada curentă şi
precedentă.
Mărimile relative ale planificării se calculează în economia de
piaţă, în special, la nivelul unităţilor economice, fiind necesar să se
elaboreze programe de aprovizionare, producţie şi desfacere pe termene
scurte sau mai lungi:
x
k pl  ef  100% (6.4)
x pl
xef, xpl – valoarea efectivă şi planificată a indicatorului.
Mărimile relative de intensitate se calculează ca raportul dintre
doi indicatori absoluţi de natură diferită între care există o relaţie de
interdependenţă.
Mărimile relative au largi aplicaţii în toate domeniile vieţii
social-economice, calculul lor permiţând aprofundarea analizei
fenomenelor studiate, dar se impune ca la interpretarea lor să avem în
vedere şi nivelul indicatorilor absoluţi din care s-a calculat, precum şi
corelaţia cu cât mai mulţi indicatori cu care se află în relaţii de
condiţionare reciprocă.

34
TEMA 7. VALORILE MEDII

În statistică ca indicatori generalizatori se folosesc valorile

medii.
Valoarea medie reprezintă o asemenea valoare generalizatoare
ce caracterizează mărimea variabilei, raportată la unitatea colectivităţii,
pentru întreaga colectivitate sau pentru unele părţi din ea.
Valorile medii au sens numai pentru colectivitatea calitativ
omogenă.
Valoarea medie se numeşte caracteristica generalizatoare a
colectivităţii fenomenelor omogene care determină valoarea
caracteristicii raportate la unitatea colectivităţii.
Mediile simple se folosesc în cazul datelor negrupate sau când
repartiţiile au intervale cu frecvenţe egale.
Mediile ponderate se utilizează pentru repartiţiile în care fiecărei
valori a caracteristicii i se ataşează diferite frecvenţe.
1. Media aritmetică
Media aritmetică este rezultatul sintetizării într-o singură
expresie numerică a tuturor valorilor individuale observate, obţinută
prin raportarea valorii totalizate a caracteristicii la numărul total al
unităţilor.

 Simplă: x a 
 xi (7.1)
n

 Ponderată: x a 
 xi  mi (7.2)
 mi
unde:
xi – valorile caracteristicii,
n – numărul de unităţi în colectivitate,
mi – frecvenţele caracteristicilor.
Proprietăţile medii aritmetice:

35
 1) Media aritmetică din numere constante este egală cu acest număr
xc
constant:
X
c  m i
 c;
(7.3)
mi
2) Dacă frecvenţele variantelor vor fi majorate sau micşorate de
acelaşi număr de ori – media aritmetică nu se va schimba:
m 1
 xi ri r  xi mi  xi mi
Xa    (7.4)
r
mi 1
 mi  m i
r
3) Dacă toate variantele se vor micşora ori se vor mări cu un număr
oarecare, cu acelaşi număr se va micşora sau se va mări şi media
aritmetică:

Xa 
 ( xi  A)mi   xi mi  A mi  X  A (7.5)
 mi  mi  mi
4) Dacă toate variantele se micşorează sau se măresc de „k”-ori,
media aritmetică a seriei noi se va micşora sau se va mări tot de
x
atâtea ori: x  i
k
xi 1
  k mi k  xi mi 1
atunci X    X (7.6)
 mi  mi k
5) Suma abaterilor pozitive şi negative ale variantelor de la media
lor, înmulţite cu frecvenţele este egală cu zero:
 ( xi  x) mi  0 (7.7)
Aceste proprietăţi se folosesc pentru calcularea mediei aritmetice
prin procedeul „zero convenţional”.
 x  A m
  i k  ri
Xa  kA (7.8)
mi
r

36
 2. Media armonică
Media armonică – reprezintă media egală cu valoarea inversă a
mediei aritmetice, calculată din mărimile inverse ale valorilor variabilei:
n
 Simplă: x arm  (7.9)
1
x
i
mi
 Ponderată: x arm  (7.10)
mi
x
i
unde:
xi – valorile caracteristicii,
n – numărul de unităţi în colectivitate,
mi – frecvenţele caracteristicilor.

3. Media geometrică
Spre deosebire de celelalte valori medii care se bazează pe
relaţiile de însumare între termenii seriei, media geometrică se bazează
pe relaţia de produs dintre ei.
Media geometrică se foloseşte cel mai frecvent în cazul seriilor
cronologice, la calculul mediilor din mărimile relative ale dinamicii,
respectiv la determinarea indicelui mediu de dinamică:
yn
x geom  n (7.11)
y0
unde:
yo – prima valoare a caracteristicii,
yn – ultima valoare a caracteristicii,

x geom  n x1  x2  .....  xn (7.12)

unde:
x1, x2, …, xn, – ritmurile de creştere a caracteristicii studiate.

4. Medii structurale
Modul – se numeşte valoarea caracteristicii cel mai des întâlnite
într-o colectivitate.

37
 În cazul unei serii de distribuţie, modulul reprezintă acea valoare
a caracteristicii care corespunde celui mai mare efectiv sau celei mai
mari frecvenţe.
În seriile de repartiţie cu intervale egale în calitate de interval
modal serveşte intervalul cu cea mai mare frecvenţă.
În seriile e repartiţie cu intervale neegale – intervalul cu cea mai
mare densitate de repartiţie.
Pentru seriile cu intervale egale, modulul se calculează în baza
formulei:
mmo  mmo 1
M o  xmo (min)  imo (7.13)
(mmo  mmo 1 )  (mmo  mmo 1 )
xmo(min) – limita inferioară a caracteristicii intervalului modal;
imo – mărimea intervalului modal;
mmo – frecvenţa intervalului modal;
mmo-1 – frecvenţa anterioară intervalului modal;
mmo+1 – frecvenţa ulterioară intervalului modal.

Mediana – se numeşte valoarea caracteristicii unităţii situate la

mijlocul seriei aranjate în ordine de rang.
Mediana împarte numărul valorilor seriei în două părţi egale.
 În seriile discrete cu numărul impar de unităţi:
(2k+1), M e  X k 1 (7.14)
 În seriile discrete cu numărul par de unităţi:
x  xk 1
Me  k (7.15)
2
 În seriile cu intervale se află intervalul median:
 mi  S
me 1
M e  xme(min)  ime 2 (7.16)
mme
xme(min) – limita inferioară a caracteristicii intervalului median;
ime – mărimea intervalului median;
 mi  suma tuturor frecvenţelor;
Sme-1 –frecvenţa cumulată anterioară intervalului median;
mme – frecvenţa intervalului median.
38
TEMA 8. INDICATORII VARIAŢIEI

1. Esenţa variaţiei
Variaţia reprezintă schimbarea valorii caracteristicii într-o
colectivitate.
Într-o colectivitate statistică valorile individuale diferă mai mult
sau mai puţin unele faţă de altele. Ele pot fi mai apropiate sau mai
îndepărtate. De multe ori apare necesitatea de a cunoaşte cât de
îndepărtate sunt valorile variantelor seriei faţă de valoarea medie a
acestei seriei sau cât de mult diferă valorile seriei între ele.
Cu cât fenomenele sunt mai complexe, deci dependente de mai
mulţi factori, cu atât variaţia este mai mare şi utilizarea mărimilor medii
devine insuficientă.
Seriile de variaţie (de repartiţie) pot fi de două tipuri:
 de interval – caracteristica este prezentată printr-un
interval de variaţie;
 discrete – caracteristica este prezentată printr-o valoare
concretă.

2. Amplitudinea variaţiei
Amplitudinea variaţiei – diferenţa dintre mărimile maximă şi
minimă ale caracteristicii:
R = xmax – x min (8.1)
unde:
xmax – valoarea maximă a caracteristicii;
xmin – valoarea minimă a caracteristicii.
În cazul seriei de repartiţie de interval, amplitudinea se va
determina ca diferenţa dintre limita superioară a ultimului interval şi
limita inferioară a primului interval.

3. Abaterea medie liniară

Abaterea medie liniară – se determină ca media aritmetică
simplă sau ponderată a abaterilor termenilor seriei de la media lor, luată
în valoare absolută.
Formulele de calcul a abaterilor medii liniare sunt:

39
  x x i a
 Simplă:  (8.2)
n
 x x i a  mi
 Ponderată:  (8.3)
m i

unde:
xi – valorile caracteristicii;
xa – valoarea medie a seriei (determinată ca media aritmetică);
n – numărul caracteristicilor;
mi – frecvenţele caracteristicii.
Abaterea medie liniară are şi dezavantajul că nu ţine seama de
faptul că abaterile mai mari în valoarea absolută măresc semnificativ
gradul de variaţie a unei caracteristici, în comparaţiile mai mici.

4. Abaterea medie pătratică şi dispersia

Abaterea medie pătratică – se calculează ca media pătratică a
abaterilor tuturor variantelor seriei de la media lor aritmetică.
Formulele de calcul a abaterilor medii pătratice sunt:

 x  2
 xa
 Simplă:  i
(8.4)
n

 x 
2
 x a  mi
 Ponderată:  i
(8.5)
m i

xi – valorile caracteristicii;
xa – valoarea medie a seriei (determinată ca media aritmetică);
n – numărul caracteristicilor;
mi – frecvenţele caracteristicii.
Dispersia – se calculează ca medie aritmetică simplă sau
ponderată a pătratelor abaterilor termenilor seriei faţă de media lor.
Deci, dispersia este nu altceva, decât abaterea medie pătratică
luată la pătrat.
Formulele de calcul a abaterilor medii pătratice sunt:
 x  2
 xa
 Simplă:  2

i
(8.6)
n
40
  x 
2
 x a  mi
 Ponderată:  2

i
(8.7)
m i

Proprietăţile dispersiei:
1) Dispersia unui număr constant este egală cu zero:
c= const; σ c2  0
2) Dacă vom micşora, sau mări toate frecvenţele de r ori,
dispersia rămâne neschimbată.

  2 m
xi  x  i
r

 x2  (8.8)
mi
r
3) Dacă vom micşora (sau mări) toate variantele unei serii cu un
număr oarecare, dispersia noii serii nu se va schimba:
 x 
 A  x  mi
2

 2

i
(8.9)
m
x
i

4) Dacă vom micşora (sau mări) toate variantele seriei de „k”-

ori, dispersia seriei noi se va micşora (mări) de „k2”- ori:
x
x'  (8.10)
k
2
x x
  ki  k  mi  2
   x2' (8.11)
 mi k
5) Dispersia calculată în raport cu media aritmetică este minimă.
Calcularea dispersiei cu ajutorul metodei zeroului convenţional:
 xi  A 
2

  k   mi 2
x 
2
k  x  A
2
 
(8.12)
 mi
Indicatori relativi:
1) Coeficientul de variaţie după abaterea mediei liniare:

41
 
 
 100% (8.13)
x
2) Coeficientul de variaţie după abaterea mediei pătratică:

   100% (8.14)
x
 

5. Regula de adunare a dispersiilor

Variaţia caracteristicii are loc sub influenţa unor factori. Pentru a
determina partea variaţiei determinate de unii factori, întreaga
colectivitate se împarte în grupe după factorul principal.
Astfel pot fi calculate diferite dispersii, cum ar fi:
1) Dispersia generală – caracterizează abaterile valorilor
individuale ale caracteristicii colectivităţii de la media aritmetică
generală:
 x  x 
2
 mi

i
σ x2 ; (8.15)
m i

xi – valorile individuale ale caracteristicii din grupa i;

xi – valoarea medie a caracteristicii pe colectivitate.
2) Dispersia de grupă (parţială) – dispersia din interiorul
grupei – exprimă abaterea valorilor caracteristicii din fiecare grupă de la
media aritmetică a grupei:

 2

x  x   m ; unde:
i i i
2

(8.16)
i
mi
xi – valorile individuale ale caracteristicii din grupa i;
xi – valoarea medie a caracteristicii pentru grupa i.
Această variaţie are loc sub influenţa celorlalţi factori.
Se poate calcula media dispersiilor de grupe (media din
dispersiile parţiale):
2
i    i2  mi
(8.17)
 mi

42
 3) Dispersia dintre grupe, care exprimă abaterea mediilor
aritmetice de grupe de la media generală. Măsoară gradul de influenţă a
factorului de grupare asupra variaţiei caracteristicii:
 x 
2
i  xa  mi
 2
 (8.18)
m i

Această variaţie reflectă influenţa factorului pus la bază grupării

colectivităţii.
4) Dispersia totală a colectivităţii este egală cu suma dintre
media dispersiilor de grupe (parţială) şi dispersia dintre grupele
colectivităţii.
Aşadar, regula adunării dispersiilor se caracterizează prin relaţia:
2
 2  i  2 (8.19)

Raportul dispersiilor dintre grupe către dispersia generală se

numeşte raport de corelaţie:
2
2 
2 (8.20)
Raportul de corelaţie exprimă rolul factorului studiat în variaţia
totală a caracteristicii. Restul variaţiei revine altor factori.

43
TEMA 9. CERCETAREA PRIN SONDAJ (METODA SELECTIVĂ)

1. Noţiuni ale sondajului statistic

Deseori în statistică sunt folosite informaţii colectate prin
înregistrări parţiale – metoda selectivă sau sondaj.
Metoda sondajului este folosită cu succes în industrie pentru
determinarea productivităţii muncii, cercetarea calităţii produselor, se
foloseşte pe scara largă în timpul desfăşurării proceselor tehnologice
pentru prevenirea rebuturilor, în depistarea cauzelor ce provoacă
fluctuaţia forţei de muncă etc.
Colectivitatea unităţilor selectate se numeşte eşantion.
Extinderea rezultatelor prin metoda selectivă se extrapolează la
toată colectivitatea. Însă această extindere nu are caracter determinist, ci
probabilist, fiind supusă unui risc de a fi eronate rezultatele.
Metoda selectivă are ca scop estimarea parametrilor colectivităţii
totale pe baza datelor selectate.
Această estimare depinde în mod hotărâtor de felul în care a fost
aleasă colectivitatea de selecţie. Un eşantion este considerat
reprezentativ atunci când structura colectivităţii de selecţie este identică
cu structura colectivităţii generale.
Pentru aceasta este necesar ca selecţia să se facă obiectiv,
eşantionul să fie suficient de mare, iar includerea unităţilor în eşantion
să se facă independent de alte unităţi.
Principalele noţiuni specifice cercetării prin sondaj sunt:
Colectivitatea generală, denumită şi populaţie, reprezintă
totalitatea unităţilor simple sau complexe care formează fenomenul
supus cercetării.
Volumul colectivităţii generale, reprezintă partea colectivităţii
din care urmează a fi extrase unităţile în scopul formării eşantionului.
Colectivitatea de selecţie, reprezintă acea parte a colectivităţii
generale de la care urmează să se colecteze datele în scopul generalizării
rezultatelor acestora.

2. Tipuri de sondaje (selecţie)

Sunt diferite tipuri de formare a eşantioanelor (grupurile de
unităţi selectate, sondaje):

44
  Sondajele aleatoare (procedeul tragerii la sorţ) sunt cele mai
cunoscute şi mai des utilizate şi se bazează pe principiul
tragerii la sorţ. Principiul constă în extragerea dint-o urnă a
unor bile sau a altor obiecte identice, reprezentând fiecare o
unitate a colectivităţii. Aici poate fi aplicat procedeul
selecţiei repetate (al bilei revenite) sau selecţiei nerepetate
(al bilei nerevenite). Poate fi folosit tabelul numerelor
întâmplătoare.
 Selecţia (sondajul) mecanică. Procedeul selecţiei mecanice
presupune ordonarea unităţilor după o caracteristică oarecare
(ordine alfabetică, numărul de locuinţă etc.) prin care să se
asigure pe cât e posibil includerea întâmplătoare a unităţilor
în baza de sondaj. Toată colectivitatea se împarte în „n” părţi
egale, apoi din fiecare unitate se extrage o unitate.
 Selecţia tipică – stratificată. Este selecţia care se aplică cel
mai frecvent în cercetarea fenomenelor social-economice,
care, de regulă, au o amplitudine mare a variaţiei. Întreaga
colectivitate se împarte în grupe omogene după o
caracteristică esenţială, apoi din aceste grupe se face o
selecţie aleatoare.
 Selecţia în serii. Deoarece fenomenele social-economice
diferă considerabil între ele după forma lor de organizare,
apare necesitatea de a efectua o selecţie nu individuală, ci a
grupa fenomenele studiate după nişte caracteristici comune.
În acest caz, selecţia în serii prevede selectarea grupelor,
seriilor de unităţi (grupe teritoriale).
Un eşantion este considerat reprezentativ atunci când structura
colectivităţii de selecţie este identică cu structura colectivităţii generale
sau diferă foarte puţin.
Reprezentativitatea poate fi asigurată în următoarele condiţii :
 selecţia unităţilor se face în mod obiectiv, fără preferinţe;
 eşantionul trebuie să fie suficient de mare pentru a reda
trăsăturile esenţiale ale colectivităţii generale;
 includerea unităţilor în eşantion să se facă independent de
alte unităţi.

45
 3. Erorile cercetării prin sondaj
Dintr-o colectivitate generală se pot extrage mai multe
eşantioane care diferă între ele ca volum şi structură.
De aceea indicatorii statistici ai fiecărui eşantion se compară cu
indicatorii colectivităţii generale: media şi dispersia.
Dacă diferenţele dintre indicatorii colectivităţii generale şi celei
selective sunt mici sau se află în limitele unui interval dinainte stabilit,
atunci eşantionul este reprezentativ.
Prin reprezentativitatea colectivităţii de selecţie se are în vedere
ca partea supusă observării statistice să reprezinte aceleaşi trăsături
esenţiale, reproducând într-un număr mai mc de unităţi aceeaşi structură
ca şi a întregii colectivităţi care se studiază.
Indicatorii obţinuţi în urma cercetării selective sunt răspândiţi
asupra colectivităţii generale, cu toate că valorile acestora nu vor
corespunde întocmai cu indicatorii colectivităţii generale.
Diferenţa dintre ei reprezintă eroarea indicatorului respectiv.
În baza legii numerelor mari (J. Bernoulli) se demonstrează că
dacă volumul de selecţie (sondaj) este suficient de mare, atunci mediile
de selecţie se apropie de media colectivităţii generale (în limită).
Dintr-o colectivitate pot fi formate mai multe eşantioane. Fiecare
eşantion va fi definit de o medie şi de o dispersie calculabile pentru
caracteristica înregistrată (studiată). Acestea se vor abate în plus sau în
minus de la media şi dispersia colectivităţii generale. De aceea eroarea
de selecţie este o variabilă aleatoare, calculată ca diferenţa dintre media
de selecţie şi media generală:
xi  x   x i

media eşantion media generală

eroarea
Dar eroarea mediei eşantionului se calculează după formula:
2
x  (9.1)
n
unde:
 2 – dispersia totală a colectivităţii generale;
n – numărul unităţilor eşantionului.
46
 De regulă,  2 nu este cunoscută şi ea se înlocuieşte cu dispersia
eşantionului, cu condiţia ca volumul acestuia să fie suficient de mare:
2
x  t (9.2)
n
unde t – coeficientul de încredere (t=1; 2; 2,58).
Pentru estimarea corespunderii mediei eşantionului cu media
generală se determină intervalele de încredere (cu ajutorul erorii
calculate -  x ).
Intervalele:
x  x - 0,683
x  2 x - 0,954 în general, x  t x
x  2,58  x - 0,997

t – coeficientul de încredere; depinde de probabilitatea aleasă.

4. Determinarea volumului de selecţie

Stabilirea numărului unităţilor cuprinse în selecţie nu se face la
întâmplare. Determinarea volumului de selecţie este condiţionat, în
primul rând, de precizia cu care trebuie estimaţi parametrii colectivităţii
generale.
Determinarea volumului de selecţie se face pe baza formulei de
calcul al erorii-limită pentru felul şi procedeul de selecţie care urmează
a fi folosit.
Poate fi calculată şi eroarea unor proprietăţi ale unităţilor
colectivităţii:
P – ponderea unităţilor care posedă această proprietate,
atunci:
p(1  p)
p  (9.3)
n
Poate fi determinat numărul de unităţi necesare pentru selectare:
2 2
x  ;  x2  (9.4)
n n

47
 2
sau n (9.5)
 x2
Dacă includem coeficientul de încredere t , care depinde de
probabilitatea aleasă, atunci:
2
n  t2 (9.6)
 x2

5. Extinderea rezultatelor selecţiei asupra colectivităţii

generale
În practica statistică metoda selectivă se foloseşte, în principal,
în două cazuri:
 ca mijloc de verificare a unei observări totale anterioare;
 ca mijloc de a caracteriza statistic o colectivitate generală la
care nu se poate aplica observarea totală.
Extinderea rezultatelor se poate efectua prin procedee diferite, în
funcţie de cazurile amintite.
Principalele procedee de extindere a rezultatelor sunt:
 Procedeul coeficientului de corelaţie care constă în stabilirea
unui raport între datele corespunzătoare pentru aceleaşi
unităţi obţinute prin observarea totală. Acest coeficient se
extinde apoi asupra tuturor unităţilor la care s-a făcut
observarea totală, înmulţind datele totalizate cu coeficientul
respectiv. Acest procedeu se bazează pe ipoteza că, în cazul
selecţiei, erorile înregistrate sunt mai puţin numeroase şi mai
uşor de evitat.
 Procedeul extinderii directe – este cel mai frecvent utilizat în
aplicarea metodei selective ca mijloc de caracterizare a
întregii colectivităţi. Pentru extinderea rezultatelor se are în
vedere în primul rând determinarea intervalului de încredere
în care să varieze media de selecţie, în funcţie de mărimea
erorii sale limită, iar în al doilea rând, cunoscând volumul
colectivităţii generale.

48
TEMA 10. ANALIZA SERIILOR DINAMICE (CRONOLOGICE)

1. Tipurile şi construirea seriilor dinamice

Statistica studiază fenomenele social-economice în continua lor
dezvoltare în scopul cunoaşterii modificărilor ce au loc şi a tendinţei
acestora.
În cazul unei întreprinderi concrete este necesar să se analizeze
seriile formate în baza anilor în care s-au produs modificări în ceea ce
priveşte structura organizatorică a procesului de producţie şi a
procesului de muncă şi, în funcţie de această perioadă, să se interpreteze
dinamica diferiţilor indicatori.
Seria dinamică (cronologică) – reprezintă un şir de valori
numerice ale unui indicator statistic în dinamică (în timp).
Seria cronologică este formată din două şiruri de date paralele în
care un şir arată variaţia caracteristicii de timp, iar al doilea şir – variaţia
fenomenului sau a caracteristicii cercetate de la o unitate de timp la alta.
În funcţie de modul de exprimare a indicatorilor din care este
formată seria, seriile dinamice pot fi formate din:
 indicatorii absoluţi;
 indicatorii relativi;
 mărimi medii.
În funcţie de timpul la care se referă datele, seriile dinamice pot
fi de două tipuri:
 Serie dinamică de momente – seria ale cărei valori
caracterizează fenomenul la anumite momente de timp.
 Serie dinamică de intervale – seria ale cărei valori
caracterizează mărimea indicatorului pentru o anumită
perioadă de timp.
La formarea seriilor dinamice e necesar de respectat
comparabilitatea valorilor indicatorului studiat care poate fi asigurată
după:
 teritoriu;
 metodologia evidenţii sau calculării valorii indicatorului;
 unitatea de măsură;
 preţurile folosite.

49
 În cazul când indicatorii unei serii dinamice nu sunt comparabili
în timp, analiza efectuată nu este obiectivă şi nu reflectă just situaţia de
facto.

2. Indicatorii seriilor dinamice

Analiza seriilor dinamice se poate efectua utilizând un şir de
indicatori statistici, printre care cei mai des utilizaţi sunt:
1) Nivelul mediu al seriei - y reflectă valoarea medie a
indicatorului studiat ce revine unei perioade / unui moment
de timp:
 pentru seria dinamică de intervale:

y
 yi (10.1)
n
unde:
yi – valorile indicatorului studiat;
n – numărul de perioade;
 pentru seria dinamică de momente se aplică media
cronologică:
1 1
y1  y 2  .....  y n 1  y n
y 2 2 (10.2)
n 1
unde:
y1, y2,…, yn, – valorile indicatorului studiat;
n – numărul de momente de timp examinate.
2) Sporul absolut – reflectă diferenţa dintre valoarea examinată
a indicatorului şi valoarea acestuia din baza de comparaţie:
 în lanţ: yl  yi  yi 1 ; (10.3)
 de bază y0  yi  y0 , (10.4)
unde:
yi – valoarea examinată a indicatorului;
yi-1 – valoarea precedentă a indicatorului;
y0 – valoarea indicatorului în perioada de bază.
3) Ritmul de creştere – arată de câte ori nivelul indicatorului
este mai mare sau mai mic decât nivelul de bază sau câte

50
 procente constituie valoarea analizată a indicatorului din
baza sa de comparaţie:
y
 în lanţ Tl  i (100%); (10.5)
yi 1
y
 de bază Tb  i (100%). (10.6)
y0
4) Ritmul de sporire exprimă cu câte unităţi sau procente este
mai mare sau mai mică valoarea examinată a indicatorului
decât în baza sa de comparaţie:
y  yi 1
 în lanţ Tsl  i (100%)  Tl  1(100%) ; (10.7)
yi 1
y  y0
 de bază Tsb  i (100%)  Tb  1(100%). (10.8)
y0
5) Ritmul mediu de creştere - se determină cu ajutorul mediei
geometrice:
y
T n n (10.9)
y0
unde:
yn. – valoarea indicatorului studiat în ultima perioadă;
y0. – valoarea indicatorului studiat în prima perioadă
T  n T1 , T2 ,...Tn
(10.10)
T1, T2,…, Tn, – ritmurile anuale de creştere în lanţ.
6) Valoarea absolută a unui procent de sporire:
y

Ts in %  (10.11)
Δy. – sporul absolut;
Ts. – ritmul de sporire.
Proprietăţile ritmurilor de creştere exprimaţi în coeficienţi:
 produsul ritmurilor de creştere în lanţ este egal cu ritmul de
bază corespunzător;
 câtul împărţirii ritmurilor de creştere de bază este egal cu
ritmul corespunzător intermediar de lanţ.
51
 3. Ajustarea seriilor dinamice şi determinarea trendului
Seriile dinamice care caracterizează un şir de fenomene social-
economice pot prezenta variaţii foarte mari de la o perioadă la alta. La
baza oscilaţiei seriilor dinamice stau diferite tendinţe şi legităţi.
În scopul determinării tendinţelor generale în evoluţia
indicatorului studiat se efectuează ajustarea seriilor dinamice.
În sens larg al cuvântului, ajustarea unei serii dinamice
presupune operaţia de înlocuire a termenilor reali cu termeni teoretici
care exprimă legitatea specifică de dezvoltare obiectivă a fenomenelor
studiate.
Se deosebesc diferite metode de ajustare a seriilor dinamice, cum
ar fi:
 ajustarea pe baza mediilor mobile;
 ajustarea prin metoda grafică;
 ajustarea pe baza sporului mediu;
 ajustarea pe baza indicelui mediu de creştere;
 ajustarea prin metoda analitică.
Ajustarea pe baza mediilor mobile – se utilizează în special
pentru determinarea tendinţei acelor procese social-economice care se
caracterizează printr-o regularitate ciclică.
Mediile mobile sunt mediile parţiale, calculate dintr-un număr
prestabilit de termeni în care se înlocuieşte pe rând primul termen cu
termenul ce urmează în seria ce este supusă ajustării.
În cazul dacă dispunem de o serie dinamică formată din opt
termeni care urmează a fi ajustaţi pe baza mediilor mobile, îi grupăm
câte trei.
y1
y2 y1
y3 y2
y4 y3 (10.12)
y5 y4
y6 y5
y7 y6
y8
52
 Valorile mediei mobile obţinute permit formularea unei
concluzii generalizatoare privind tendinţa indicatorului cercetat în timp.
Ajustarea prin metoda grafică prevede prezentarea grafică a
seriei dinamice şi trasarea liniei trendului.
Trendul reflectă tendinţa schimbării indicatorului în timp.
Trendul se prezintă pe baza metodei celor mai mici abateri
pătratice astfel, încât:
 y  y 
2
 min . , unde:
t (10.13)
y – valorile reale a indicatorului studiat;
y t – valorile teoretice ale indicatorului studiat (amplasate pe
linia trendului).
Pe grafic linia trendului se trasează vizual cât mai aproape de
toate punctele graficului. În funcţie de amplasarea punctelor pe plan,
linia trendului poate avea diferite forme:
indicatorul studiat

indicatorul studiat

timpul timpul
indicatorul studiat

indicatorul studiat

timpul timpul

În funcţie de forma liniei trendului se formulează concluzia

privind tendinţa indicatorului în timp.

53
 Ajustarea analitică prevede determinarea ecuaţiei liniei
trendului.
Se calculează formula matematică – cea mai adecvată pentru
reflectarea tendinţei de dezvoltare a fenomenului în dinamică.
Nivelul seriei se apreciază drept funcţie de timp. Se foloseşte
metoda minimală a abaterilor pătrate a valorilor teoretice de la cele
efective.
 y  y 
2
t  min . (10.14)
Pentru forma liniară a liniei trendului:
y t  a  bt (10.15)
 y  na  b t
 yt  a t  b t 2
(10.16)
În baza parametrilor ecuaţiei liniei trendului de formulează
concluziile:
a – coeficient liber;
b – coeficientul de regresie care arată cu cât se va schimba
valoarea rezultatului la schimbarea factorului cu o unitate.
Pentru forma liniară a liniei trendului:
y t  a  bt  ct 2 (10.17)
 y  na  b t  c t 2

 yt  a t  b t  c t 2 3
(10.18)
 yt  a t  b t  c t
2 2 3 4

Pentru forma liniară a liniei trendului:

b
yx  a  (10.19)
x
1
 y  na  b x
1 1 1
 y x  a  x  b x 2
(10.20)

Parametrii ecuaţiei liniei trendului permit determinarea tendinţei

schimbării indicatorului în timp şi stau la baza efectuării prognozelor
acestuia.
54
 Ajustarea pe baza sporului mediu se utilizează în cazul când în
urma prelucrării seriei dinamice se obţin sporuri absolute individuale cu
bază în lanţ aproximativ egale ca valoare.
Ajustarea pe baza sporului mediu se bazează pe relaţia care
există între primul termen şi toate sporurile absolute cu baza în lanţ.
yn  y0  1/ 0   2 /1  3/ 2  ...   n / n1 (10.21)
În baza sporurilor absolute în lanţ se determină sporul mediu:
   2 /1   3 / 2  ...   n / n 1
  1/ 0 (10.22)
n
Astfel, ecuaţia de ajustare va fi:
Yti  y0  ti   (10.23)
unde:
Yti – valorile teoretice ale indicatorului analizat în perioada de timp i.
Ajustarea pe baza ritmului mediu de creştere se utilizează în
cazul când termenii seriei analizate au o tendinţă de creştere sub forma
unei progresii geometrice, calculându-se ritmul mediu de creştere cu
bază în lanţ.
Tn  y0  T1/ 0  T2 /1  T3/ 2  ...  Tn / n1 (10.24)
În baza ritmurilor de creştere în lanţ se determină ritmul mediu
de creştere:
T  T  T  ...  Tn / n 1
Tl  1/ 0 2 /1 3 / 2 (10.25)
n
Astfel, ecuaţia de ajustare va fi:
 ti
Yti  y0  T (10.26)
Yti – valorile teoretice ale indicatorului analizat în perioada de timp
i.

4. Interpolarea şi extrapolarea seriilor dinamice

În practica statistică în mod frecvent se pune problema de a
determina nivelul fenomenului cercetat la etapa următoare. Scopul
analizei statistice a unei serii dinamice este de a prefigura viitorul prin
extrapolarea datelor din trecut şi a prezentului asupra viitorului.

55
 La calculele statistice de perspectivă se utilizează destul de
frecvent extrapolarea seriilor cronologice pe baza modificării medii
absolute sau a indicelui mediu de dinamică.
 Pentru extrapolarea pe baza sporului mediu:
Yt i'  yo  ti'   (10.27)
 Pentru extrapolarea pe baza ritmului mediu de creştere:
'
Yt i'  yo  I t i (10.28)
 Pentru extrapolarea pe baza metodelor analitice de calcul:
Yt '  a  b  ti'
i
'
Yt '  a  bt i (10.29)
i

Yt '  a  b  ti'  c  ti'

i

2

În mod frecvent, în practica statistică se poate pune problema de

a găsi una sau mai multe valori care lipsesc în interiorul unei serii
statistice.
În acest caz, se consideră că valorile cunoscute sunt valorile
extreme ale unei serii dinamice; să se calculeze cei doi indicatori:
y  y0
 n (10.30)
n
y
I n n (10.31)
y0
În acest caz ecuaţiile de interpolare vor fi:
 Pentru progresia aritmetică:
y1  y0  
y2  y1  
.................. (10.32)
yn 1  yn  2  
yn  yn 1  
 Pentru progresia geometrică:
y1  y0  I
y2  y1  I

56
 ............... (10.33)
yn 1  yn  2  I
yn  yn 1  I
Procedeul extrapolării serilor dinamice şi-a găsit o aplicare largă
în contextul prognozării, stând la baza diferitelor prognoze.

57
TEMA 11. INDICII STATISTICII

1. Concepte şi criterii de clasificare a indicilor

Metoda indicilor îşi găseşte o aplicare largă în analiza statistică a
variaţiei fenomenelor sociale şi economice complexe în dinamică şi pe
plan teritorial.
Indicii sunt mărimi relative ce caracterizează schimbările
indicatorilor, proceselor în timp, în spaţiu, ori în raport cu planul.
După funcţia pe care o au în studiul variaţiei fenomenelor
social-economice, indicii se divizează astfel:
 indici ai dinamicii – reprezintă rezultatul comparării în timp
a aceluiaşi fenomen;
 indicii teritoriali – măsoară variaţia în spaţiu a aceluiaşi
fenomen;
 indici ai planificării – reflectă rezultatul comparării unei
valori efective faţă de valoarea aceluiaşi fenomen după plan.
În funcţie de numărul de unităţi statistice luate în calcul indicii pot fi:
 indicii individuali ai unei variabile statistice; se calculează la
nivelul unei unităţi de observare;
 indicii agregaţi; se determină pentru întreaga colectivitate,
sintetizând variaţia media a fenomenului studiat.
În dependenţă de structura la care se calculează variaţia unei
caracteristici, indicii por fi:
 indici cu structură variabilă; se folosesc în cazul când se
compară două valori medii ale caracteristicii variabile în
timp sau spaţiu în funcţie de modificările valorilor
individuale (factor calitativ) şi cele ale frecvenţelor lor de
apariţie (factor cantitativ);
 indici cu structură fixă; se folosesc atunci când se pune
problema să se măsoară numai influenţa variaţiei valorilor
individuale din care s-au calculat mediile din cele două
perioade, excluzând influenţa modificărilor din structura
colectivităţii.

58
 2. Calculul indicilor volumului fizic al producţiei
Studierea modificării volumului de producţie/materiale pe
fiecare unitate statistică a colectivităţii în mod individual se efectuează
în baza indicelui individul al volumului:
q1
i p  0 , unde: (11.1)
q
q1 – preţul unităţii statistice i în perioada curentă;
q0 – preţul unităţii statistice i în perioada de bază.
Pentru a studia cum se modifică volumul total al producţiei pe
toată colectivitate (întreprindere) în ansamblu, este necesar a calcula un
indice agregat al volumului. În multe cazuri volumele producţiei în
unităţi naturale diferă de la o categorie de produse la alta, ceea ce face
imposibilă sumarea acestor volume.
Un element comensurabil pentru diferite produse (qi) poate fi
preţul acestor produse (pi), atunci:

I qs.v. 
 qi1 pi1
, unde: (11.2)
 qi0 pi0
qi0 , qi1 – sunt, respectiv, volumele producţiei în unităţi naturale
corespunzătoare anului de bază şi anului curent;
pi0 , pi1 – sunt, respectiv, preţurile producţiei corespunzătoare
anului de bază şi anului curent.
Dar acest indice va caracteriza schimbarea indicatorului atât pe
baza modificării producţiei fizice (reale), cât şi pe baza modificării în
timp a preţurilor, care în cele mai dese cazuri înregistrează o tendinţă de
creştere.
În scopul studierii modificării efective a volumului, excluzând
influenţa preţurilor, este necesar a utiliza în calcule preţurile stabile ca
regulă la nivelul anului de bază:

I qs. f . 
 qi1 pi0
(11.3)
 qi0 pi0
După cum se observă, indicii de dinamică pot fi calculaţi în lanţ,
adică cu baza variabilă ori cu baza fixă.

59
 Modificarea volumului total de producţie în unităţi valorice care
se datorează modificării volumelor de producţie în unităţi naturale se
poate determina astfel:
Qq   qi1 pi0   qi0 pi0 (11.4)

3. Calculul indicilor preţului

În cazul studierii modificării preţurilor pe fiecare unitate
statistică a colectivităţii în mod individual, se utilizează indicele
individul al preţului:
p1
i p  0 , unde: (11.5)
p
p1 – preţul unităţii statistice i în perioada curentă;
p0 – preţul unităţii statistice i în perioada de bază.
Pentru a studia modificarea preţului mediu pe toată colectivitatea
în ansamblu, se utilizează indicele agregat al preţului cu structură
variabilă:

I ps.v. 
 qi1 pi1   qi0 pi0 (11.6)
 qi1  qi0
Pentru a studia modificarea efectivă a preţului, excluzând
influenţa structurală a volumului, este necesar a fixa volumul producţiei
în unităţi naturale (q) la nivelul aceluiaşi an. Pentru fixarea preţului
există două oportunităţi:
 indicele de tip Paasche care presupune fixarea volumului în
unităţi naturale la nivelul anului curent:

I ps. f . 
 qi1 pi1 (11.7)
 qi1 pi0
 indicele de tip Laspeyres care presupune fixarea volumului
în unităţi naturale la nivelul anului de bază:

I ps. f . 
 qi0 pi1
(11.8)
 qi0 pi0
Modificarea volumului total de producţie în unităţi valorice care
se datorează modificării preţurilor se poate determina astfel:

60
 Q p   qi1 pi1   qi1 pi0 (11.9)
În cazul când indicii sunt exprimaţi în coeficienţi, atunci:
 produsul indicilor în lanţ este egal cu indicele de bază al
ultimei perioade;
 câtul indicelui de bază al perioadei curente la indicele perioadei
prealabile este egal cu indicele de lanţ al perioadei curente.

4. Indicele inflaţiei
Schimbarea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
monedei naţionale se exprimă în rata inflaţiei. Deci, acest indicator este
unul dintre cei care caracterizează stabilitatea la nivel macroeconomic.
Unul dintre cei mai utilizaţi indici de preţuri în statistica
internaţională este indicele preţurilor de consum (IPC). Prin calcularea
IPC se urmăreşte evoluţia preţurilor tuturor mărfurilor şi a tarifelor
serviciilor ce intră în consumul populaţiei în perioada curentă în raport
cu perioada de bază.
Calcularea IPC presupune:
 structurarea cheltuielilor de consum în trei grupe: mărfuri
alimentare, mărfuri nealimentare, servicii;
 să fie luată în considerare evoluţia preţurilor mărfurilor şi
tarifelor serviciilor pentru un eşantion reprezentativ de mărfuri şi
servicii cumpărate de populaţie, conform grupelor menţionate;
 să se bazeze pe volumul şi structura cheltuielilor populaţiei
pentru consum din ancheta integrală în gospodării.
Studierea evoluţiei preţurilor de consum ale populaţiei prin IPC
necesită formarea unor nomenclatoare prin care se vor defini produsele
şi serviciile pentru care se urmăreşte modificarea preţurilor.
În statistica internaţională, IPC se construieşte prin fixarea
structurii volumelor la nivelul anului de bază (indicele de tip
Laspeyres):
n

q
j 1
0
j p1j
I1p/ 0  n
(11.10)
q
j 1
0
j p 0
j

Rata inflaţiei se determină în baza următoarei formule:

61
 Rinfl  I1p/ 0  1 100 % (11.11)
Totodată se ţine cont că cheltuielile de consum ale populaţiei
sunt condiţionate în principal de:
 cantităţile cumpărate în unităţi fizice;
 preţurile şi tarifele la care se procură mărfurile şi serviciile;
 structura mărfurilor şi serviciilor cumpărate.
În Republica Moldova indicele preţurilor şi nivelul inflaţiei este
calculat sistematic de către Biroul Naţional de Statistică.

62
TEMA 12. METODELE STATISTICE DE STUDIERE A
INTERDEPENDENŢEI DATELOR STATISTICE

1. Esenţa şi tipurile de dependenţă reciprocă

Practica demonstrează că toţi indicatori economico-sociali se
află într-o interdependenţă mai mult sau mai puţin pronunţată.
După natura relaţiei de cauzalitate se deosebesc două tipuri de
dependenţă reciprocă: funcţională şi de corelaţie.
Dependenţa este funcţională în cazul când unei valori concrete a
factorului îi corespunde strict o valoare concretă a rezultatului.
În dependenţă de corelaţie nu există o corespundere strictă între
factor şi rezultat. Uneia şi aceleiaşi valori a factorului îi pot corespunde
diferite valori ale indicatorului rezultativ. Dar în acelaşi timp, odată cu
schimbarea valorii caracteristicii factoriale, se schimbă şi valoarea
medie a caracteristicii rezultative. Atare dependenţă se poate manifesta
în cazul unui număr mare de observări.
După numărul caracteristicilor factori luaţi în studiu, legăturile
statistice pot fi:
 legături simple; sunt cele în care caracteristica rezultativă se
studiază numai în funcţie de o singură caracteristică
factorială considerată principală;
 legături multiple; presupun că caracteristica rezultativă este
studiată în funcţie de mai mulţi factori de influenţă
înregistraţi.
După conţinutul caracteristicilor incluse în analiza de corelaţie,
legăturile pot fi:
 legături de asociaţie statistică; denotă relaţia de
interdependenţă dintre două sau mai multe caracteristici
exprimate calitativ sau una calitativă şi una numerică;
 legături de corelaţie statistică; denotă relaţia de
interdependenţă dintre două sau mai multe caracteristici
exprimate numeric şi se poate măsura prin indicatori
statistici de corelaţie.

63
 2. Dependenţa de corelaţie şi calcularea parametrilor
ecuaţiilor de corelaţie
În cazul corelaţiei pare (simple) este necesar să se urmărească
legătura dintre o caracteristică considerată variabilă independentă (x) şi
o altă caracteristică statistică considerată variabilă dependentă sau
rezultativă (y).
Etapele analizei dependenţei de corelaţie includ:
1. Stabilirea legăturii de corelaţie.
2. Alegerea formei analitice de dependenţă.
3. Calcularea parametrilor ecuaţiei alese.
4. Măsurarea intensităţii de corelaţie.
5. Estimarea parametrilor.
6. Interpretarea economică a rezultatelor primite.
Ecuaţia de legătură permite să se determine care poate fi în
medie valoarea caracteristicii rezultative pentru anumite valori ale
caracteristicii factoriale.
Parametrii ecuaţiei de corelaţie (regresie) se determină cu ajutorul
metodei abaterilor pătrate: suma pătratelor diferenţelor dintre valorile
reale şi cele calculate prin ecuaţia de corelaţie trebuie să fie minimă.
 y  y 
2
 min (12.1)
Dependenţa liniară:
y x  a  bx (12.2)
 y  na  b x
 yx  a x  b x 2
(12.3)
Dependenţa parabolică:
y x  a 0  bx  cx 2 (12.4)
 y  na  b x  c x 2

 yx  a x  b x  c x
2 2
(12.5)
 yx  a x  b x  c x
2 3 4

Dependenţa hioperbolică:
b
yx  a  (12.6)
x

64
 1
 y  na  b x
1 1 1
 y x  a  x  b x 2
(12.7)
unde:
y x - valorile lui y ajustate după x.

3. Intensitatea dependenţei de corelaţie

Măsurarea intensităţii dependenţei de corelaţie
A măsura intensitatea legăturii dintre valorile corelate înseamnă
a stabili în ce grad variaţia caracteristicii rezultative depinde de variaţia
caracteristicii factoriale.
Indicatorul principal de corelaţie este: raportul de corelaţie.
Putem calcula următoarele dispersii:
Dispersia generală:
 y  y 
2

 2
y 
n (12.8)
Dispersia dintre grupe exprimă abaterea medie pătrată a
valorilor reale a caracteristicii rezultative de la media colectivităţii
studiate.
Dispersia de grupă (parţială):
 y  y 
2

 
2 x
y/x
n (12.9)
Dispersia de grupă (parţială) exprimă abaterea medie pătrată a
valorilor reale a caracteristicii rezultative de la valorile calculate după
ecuaţia de corelaţie.
Dispersia dintre grupe:
 y 
2
y
 
2 x
y/x
n (12.10)
Dispersia dintre grupe exprimă abaterea medie pătrată a
valorilor caracteristicii rezultative calculate din ecuaţia de corelaţie de la
media colectivităţii studiate.
Această abatere are loc sub influenţa factorului studiat.

65
 După regula adunării dispersiilor avem:
 y2   y2 / x   y2
(12.11)
2

2 
y/x

 y2
(12.12)
Gradul de influenţă exprimă partea de variaţie a caracteristicii
rezultative care are loc sub influenţa factorului studiat:

 y  y 
2
 y2/ x
 
x

 y2  y  y 
2

(12.13)
0≤η≤1
r – raportul de corelaţie – exprimă gradul de apropiere a
dependenţei de corelaţie faţă de cea funcţională.
În cazul dependenţei liniare între două mărimi corelate
intensitatea de corelaţie se măsoară prin coeficientul de corelaţie liniară.
 n xy   x y
r  b x ; ori r 
y  2

n x 2   x  n y 2   y 
2

(12.14)
0≤ r ≤  1;
r2 – coeficientul de determinare – exprimă a câta parte din
variaţia rezultatului se datorează influenţei factorului examinat.
1 r2
Eroarea coeficientului de corelaţie  r  (12.15)
n 1

4. Corelaţia multiplă şi parţială

Corelaţia multiplă. Corelaţia se consideră multiplă, dacă
caracteristica rezultativă depinde de mai mulţi factori.
Analiza corelaţiei multiple se efectuează după aceleaşi etape ca
şi corelaţia pară.
x 0  f  x1 , x 2 ,  x k ; x 0  a 0  a1 x1  a 2 x 2    a k x k (12.16)
Sistemul de ecuaţii pentru funcţia corelaţiei multiplă:

66
  x  na  a  x  a  x    a  x ,
0 0 1 1 2 2 k k

 x x  a  x  a  x  a  x x  a  x x
0 1 0 1 1
2
1 2 1 2 k 1 k ,
 (12.17)
x x 0 k  a 0  x k  a1  x1 x k  a 2  x 2 x k    a k  x 2
k

Coeficientul de corelaţie multiplă:

 02.1, 2,k
R  1 , 0  R 1
 02 (12.18)

 02.1, 2,k – dispersia valorilor calculate din ecuaţia de regresie cu

variabilele x1,x2,...,xk, de la media caracteristicii x0.
Dacă avem 2 factori:
r122  r022  2r01r12 r02
R0.1, 2  (12.19)
1  r012
Corelaţia parţială – dacă în ecuaţia de corelaţie multiplă toţi
factorii în afară de unul sunt înlocuiţi prin valori constante, se obţine
ecuaţia de corelaţie parţială.
Coeficienţii parţiali de corelaţie exprimă intensitatea
dependenţei dintre variaţia caracteristicii rezultative de un factor când
valorile celorlalţi factori rămân constante.
r01  r01.2
r01  r02 r12
r01.2  (12.20)
1  r 1  r 
2
02
2
12

5. Corelaţia rangurilor: coeficientul Fehner, coeficientul

Spearman, coeficientul Kendall
Coeficienţii de corelaţie a rangurilor au avantajul că ei pot fi
utilizaţi şi în cazul unor distribuţii asimetrice, în cazul unui număr
restrâns de unităţi pentru care nu se poate verifica reprezentativitatea
datelor parţiale sau în cazul distribuţiilor unor unităţi complexe.

67
 Un indicator elementar şi neparametric pentru măsurarea
intensităţii de corelaţie este coeficientul Fechner.
Coeficientul Fechner măsoară intensitatea dependenţei dintre
două caracteristici:

KF 
C   H ; (12.21)
C   H
1) Se calculează valorile medii ale caracteristicilor studiate;
2) Se stabileşte semnul diferenţei dintre fiecare valoare a
caracteristicii şi media sa;
3) Se precaută şi se calculează numărul corespunderii semnelor
diferenţelor numite şi numărul necorespunderii.
ΣC – numărul corespunderii semnelor;
ΣH – numărul necorespunderii semnelor.
4) Se calculează Kf, valoarea căruia se estimează ca şi valoarea
raportului de corelaţie r, 0  K f  1 .
Corelarea rangurilor se bazează nu pe corelarea însuşi a valorilor
caracteristicilor, ci pe corelarea rangurilor lor, se aplică la corelarea
caracteristicilor calitative, sau când valorile au un caracter probabil.
Coeficientul lui Spearman se bazează pe procedeul conform
căruia valorile fiecărei caracteristici se repartizează în creştere (sau
invers) şi se numerotează cu numere naturale valorile lor. Numărul
fiecărei unităţi este rangul ei. Dacă caracteristica are câteva valori egale,
atunci rangul fiecărei din aceste valori se calculează prin sumarea
rangurilor lor şi împărţirea la numărul valorilor egale.
Rangurile diferitelor caracteristici se compară între ele şi se
corelează.
Astfel, poate fi calculat coeficientul lui Spearman:
6 d 2
  1 d  Ny  Nx;

n n2 1 ; (12.22)

Ny – rangurile lui y;
Nx – rangurile corespunzătoare lui x.
Coeficientul Kendall se determină în baza următorului algoritm:
1) Valorilor y şi x – li se înscriu rangurile.
2) Se repartizează valorile factorului x în creştere şi paralel se
înscriu rangurile lui y.
68
 3) După aceasta pentru fiecare rang al lui y se calculează
numărul valorilor ce urmează cu rangurile mai mari decât
rangul dat – Py.
4) De asemenea, pentru fiecare rang al lui y se calculează
numărul valorilor ce urmează cu rangurile mai mici decât
rangul dat – Qy.
5) Se calculează suma acestor valori:
S   Py   Q y , (12.23)
2S
apoi  (12.24)
nn  1
În baza coeficienţilor Fehner, Spearman şi Kendall se
formulează concluzii privind intensitatea dependenţei de corelaţie dintre
factorul studiat şi indicatorul rezultativ.

69
TEMA 13. STATISTICA POPULAŢIEI

1. Indicatorii populaţiei
Sistemul indicatorilor statisticii în domeniul demografiei este
format din indicatorii numărului şi creşterii populaţiei, precum mişcarea
naturală şi migratorie a acesteia.
Mişcarea naturală a populaţiei este caracterizată prin procesele
demografice: naştere, deces, căsătorie, divorţ.
Mişcarea migratorie este caracterizată prin procesele de
emigrare şi imigrare a populaţiei.
Biroul Naţional de Statistică utilizează următorii indicatori ce ţin
de statistica populaţiei:
 Numărul populaţiei prezente – numărul persoanelor care se
aflau pe teritoriul respectiv la momentul recensământului,
inclusiv persoanele domiciliate temporar.
 Populaţie stabilă – numărul persoanelor care au domiciliul
stabil pe teritoriul respectiv, inclusiv persoanele absente
temporar.
 Numărul mediu anual al populaţiei stabile– media
aritmetică a numărului populaţiei stabile la începutul anului
de referinţă şi la începutul anului viitor.
 Numărul mediu anual al populaţiei prezente – media
aritmetică a numărului populaţiei prezente la începutul
anului de referinţă şi la începutul anului viitor.
Calculul numărului populaţiei este efectuat prin ecuaţia bilanţieră:
P1  ( N  D)  ( I  E)  P2 , unde: (13.1)
P1 – numărul populaţiei la începutul anului;
P2 – numărul populaţiei la sfîrşitul anului;
N – numărul născuţilor;
D – numărul decedaţilor ;
I – numărul imigranţilor ;
E – numărul emigranţilor.
Efectivul mediu al populaţiei se determină ca media aritmetică
simplă în baza valorilor de la început şi sfârşit de perioadă după expresia:
P P
P 1 2 (13.2)
2

70
 Îmbătrânirea populaţiei unei ţări este determinată prin ponderea
persoanelor ce depăşesc vârsta de 60 de ani, şi anume:
P
Îm  60 100% , unde: (13.3)
P
Îm – îmbătrânirea populaţiei;
P60+ – populaţia în vârsta de 60 ani şi peste;
P – numărul populaţiei.
Vârsta medie a populaţiei – se determină ca media aritmetică
ponderată a tuturor vârstelor, utilizând în calitate de frecvenţă numărul
populaţiei de vârsta respectivă.

V
 ( x  0,5)  Px , unde: (13.4)
 Px
x – vârsta măsurată prin numărul de ani împliniţi;
Px – populaţia în vârsta de x ani;
0,5 – constantă (jumătate de an, considerată drept echivalent
mediu al variaţiei abaterilor faţă de data exactă a împlinirii unei
vârste oarecare).
Numărul populaţiei stabile în Republica Moldova la 1 ianuarie
2011 a constituit 3560 mii persoane.

2. Natalitatea populaţiei
Natalitatea se caracterizează prin masa născuţilor vii în cadrul
unei colectivităţi umane delimitată prin caracteristici de timp şi spaţiu.
Acest indicator reflectă numărul nou-născuţilor vii la 1000 de locuitori.
Rata de natalitate se determină după relaţia:
N
Rn   1000 (13.5)
P
Acest coeficient poate fi examinat în profil teritorial.
Născut-viu este produsul concepţiei, expulzat sau extras complet
din corpul mamei, independent de durata sarcinii şi care, după această
separare, reprezintă un semn de viaţă (respiraţie, activitate cardiacă, pulsaţii
ale cordonului ombilical sau contracţii musculare dependente de voinţă).
Rangul născutului-viu se referă la ordinea numerică a unui
născut-viu în raport cu numărul total de născuţi-vii ai mamei.
În anul 2010, în Republica Moldova numărul născuţilor-vii a
constituit 40474 persoane, iar rata natalităţii a constituit 11,4.
71
 3. Mortalitatea populaţiei
Mortalitatea reprezintă masa deceselor survenite în cadrul
populaţiei într-o anumită perioadă de timp (de regulă, un an
calendaristic).
Decedată este considerată persoana căreia i-au încetat definitiv
funcţiile vitale după trecerea unui timp oarecare de la naştere.
Rata generală de mortalitate se calculează după formulă:
D
Rn   1000 (13.6)
P
Pentru un studiu detaliat în această direcţie se clasifică
mortalitatea în funcţie de sex, vârstă, cauzele decesului şi în profil
teritorial.
În anul 2010, în Republica Moldova numărul deceselor a
constituit 43631 persoane, iar rata natalităţii a constituit 12,3.

4. Fertilitatea populaţiei
Este evident faptul că nu toată populaţia este implicată în
procesul de reproducţie. Persoanele care sunt implicate în acest proces,
fac parte din contingentul fertil.
Legătura dintre masa nou-născuţilor şi contingentul fertil se face
în baza ratei generale de fertilitate.
La contingentul fertil se referă:
 populaţia masculină cuprinsă între vârsta de 18-54 ani;
 populaţia feminină cuprinsă între vârsta de 15-49 ani.
Rata totală de fertilitate se exprimă prin numărul mediu de copii
născuţi de o femeie pe parcursul vieţii sale fertile, în condiţiile fertilităţii
anului respectiv.
N
R f  49 vii 1000 , unde (13.7)
 Fx
x 5
Fx – populaţia feminină efectivă de vârsta x.
Coeficientul fertilităţii se poate calcula şi pe categorie de vârstă:
N
R f  vii x  1000 , unde: (13.8)
Fx
Nviix – numărul de nou-născuţi vii de femeie de vârsta x.

72
 5. Nupţialitatea populaţiei
Nupţialitatea populaţiei defineşte masa căsătoriilor sau a
persoanelor ce se căsătoresc în limitele unei perioade de timp delimitate
(de obicei 1 an calendaristic).
Căsătorie este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, încheiată în
concordanţă cu legislaţia ţării, în scopul constituirii unei familii, şi din
care rezultă drepturi şi obligaţii între cel doi soţi, precum şi ale acestora
faţă de copii.
Intensitatea nupţialităţii se exprimă cu ajutorul ratei generale de
nupţialitate.
C
Rnup  , unde: (13.9)
P
C – numărul de persoane ce se căsătoresc în perioada analizată.
În anul 2010, în Republica Moldova s-au înregistrat 26,5 mii
căsătorii, iar rata nupţialităţii a constituit 7,4.

6. Divorţialitatea populaţiei
Divorţialitatea caracterizează masa divorţărilor într-o perioadă
delimitată de timp (de obicei 1 an calendaristic).
Intensitatea fenomenului divorţului se evidenţiază ca o mărime
relativă, comparând numărul persoanelor care au divorţat cu numărul
mediu anual al populaţiei.
D
Rdiv   1000 , unde: (13.10)
P
D – numărul de persoane divorţate în perioada respectivă.
Rata divorţialităţii mai poate fi determinată în raport cu
efectivul populaţiei căsătorite.
D
Rdiv   1000 (13.11)
Pcas
Rata netă de nupţialitate se calculează ca diferenţa dintre rata
generală de nupţialitate şi rata generală de divorţialitate:
C D CD
Rnup netă  Rnup  Rdiv   1000   1000   1000 (13.12)
P P P
În anul 2010, în Republica Moldova s-au înregistrat 11,5 mii de
divorţuri, iar rata divorţialităţii a constituit 3,2.

73
TEMA 14. STATISTICA RESURSELOR DE MUNCĂ

1. Conceptele fundamentale şi principalii indicatori ai forţei

de muncă la nivel macroeconomic
Forţa de muncă sau populaţia activă din punct de vedere
economic cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste, care furnizează
forţă de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în
timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia ocupată şi şomerii.
Încadrarea populaţiei pe categorii, după participarea la
activitatea economică, se face conform principiului priorităţii ocupării
faţă de şomaj şi şomajului faţă de inactivitate.
Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi peste reprezintă
proporţia populaţiei active de 15 ani şi peste în populaţia totală în vârstă
de 15 ani şi peste (%).
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste
care au desfăşurat o activitate economică sau socială producătoare de
bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o
săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată
în natură sau alte beneficii.
Rata de ocupare reprezintă raportul dintre populaţia ocupată în
vârstă de 15 ani şi peste şi totalul populaţiei din aceeaşi grupă de vârstă,
exprimat procentual.
Şomeri conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii sunt
persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă
îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
 nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul
obţinerii unor venituri;
 sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4
săptămâni diverse metode pentru a-l găsi: înscrierea la
oficiile forţei de muncă sau la agenţii particulare de plasare,
acţiuni pentru a începe o activitate pe cont propriu,
publicarea de anunţuri şi răspunsuri la anunţuri, apelarea la
prieteni, rude, colegi, sindicate etc.;
 sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile,
dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.

74
 Rata şomajului: raportul dintre numărul şomerilor definiţi
conform criteriilor Biroului Internaţional al Muncii (BIM) şi populaţia
activă totală, exprimat procentual.
Şomajul de lungă durată presupune situaţia când şomerul nu
are de lucru şi este în căutare timp de un an şi mai mult.
Populaţia inactivă din punct de vedere economic cuprinde toate
persoanele, indiferent de vârstă, care n-au lucrat cel puţin o oră şi nu
erau şomeri în perioada de referinţă.
Populaţia economic inactivă include următoarele categorii de
populaţie:
 elevi sau studenţi;
 pensionari (de toate categoriile);
 casnice (care desfăşoară numai activităţi casnice în
gospodărie);
 persoane întreţinute de alte persoane ori de stat sau care se
întreţin din alte venituri (chirii, dobânzi, rente etc.);
 persoanele declarate plecate peste hotare la lucru sau în
căutare de lucru (această categorie de populaţie convenţional
este atribuită la populaţia economic inactivă).
Populaţia activă (PO) se determină conform relaţiei:
PA  PO  Ş , unde: (14.1)
PA – populaţia activă;
PO – populaţia ocupată;
Ş – şomerii.
Rata de activitate (RA) se determină conform relaţiei:
PA
RA  100% , unde: (14.2)
PT
PT – populaţia totală de 15 ani şi peste;
Populaţia ocupată (PO) se determină conform relaţiei:
PO  PA  Ş (14.3)
Rata de ocupare (RO) se determină conform relaţiei:
PO
RO  100% (14.4)
PT
Rata şomajului (RŞ) se determină conform relaţiei:

75
 Ş
RŞ  100% (14.5)
PA
Populaţia inactivă (PI) se determină conform relaţiei:
PI  PT  PA (14.6)

2. Indicatorii statistici ai forţei de muncă şi utilizării acesteia

la nivel microeconomic
Resursele umane reprezintă un element foarte important în
activitatea oricărei întreprinderi. În scopul gestionării eficiente a resurselor
umane, este necesar ca întreprinderea să dispună de informaţie cu
privire la evidenţa forţei de muncă, structura, dinamica etc.
Personalul unei întreprinderi poate fi clasificat după funcţiile pe
care le îndeplineşte, după vechimea de muncă, după tipul şi nivelul
calificării, după nivelul studiilor, după vârsta, sex etc.
Pentru evidenţa statistică forţei de muncă, la întreprinderi se
utilizează următorii indicatori:
 Numărul scriptic al lucrătorilor pe fiecare zi (Ns) – se
determină în baza listei personalului angajat la întreprindere
la data respectivă.
 Numărul mediu scriptic al lucrătorilor ( Ns ) – se determină
prin împărţirea sumei numărului scriptic al lucrătorilor pe
toate zilele calendaristice la numărul total al zilelor
calendaristice în perioada respectivă. Pentru zilele de odihnă
numărul scriptic este egal cu valoarea ultimei zile lucrătoare.
Numărul mediu scriptic poate fi calculat pentru o săptămână,
lună, an etc.
 Numărul efectiv al lucrătorilor pe fiecare zi (Nef) – se
determină ca numărul angajaţilor efectiv prezenţi la serviciu
în fiecare zi.
 Numărul mediu efectiv al lucrătorilor ( Nef ) – se determină
prin împărţirea sumei numărului efectiv al lucrătorilor pe o
anumită perioadă de timp la numărul de zile lucrătoare.
În practică, în unele zile numărul scriptic diferă de numărul
efectiv, deoarece unii angajaţi din diferite motive nu se prezintă la
serviciu. Raportul dintre aceşti indicatori reprezintă coeficientul
prezentării personalului la lucru:
76
 N ef
K pl  (14.7)
Ns
Pentru estimarea dinamicii numărului lucrătorilor se utilizează
următorii indicatori:
Coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor nou-
angajaţi se determină ca raportul dintre numărul celor angajaţi pe
parcursul perioadei respective către numărul mediu scriptic:
N
K a  a , unde: (14.8)
Ns
Na – numărul persoanelor angajate.
Coeficientul circulaţiei lucrătorilor după numărul celor
concediaţi se determină ca raportul dintre numărul celor concediaţi pe
parcursul perioadei respective către numărul mediu scriptic:
N
K c  c , unde: (14.9)
Ns
Na – numărul persoanelor concediate.
Coeficientul fluctuaţiei lucrătorilor se determină ca raportul
dintre numărul celor concediaţi fără motiv pe parcursul perioadei
respective către numărul mediu scriptic:
N
K cn  cm , unde: (14.10)
Ns
Na – numărul persoanelor concediate fără motiv.
Coeficientul stabilităţii personalului se determină ca raportul
dintre numărul personalului stabil (angajaţii incluşi în listele
personalului pe parcursul tuturor zilelor perioadei examinate) către
numărul mediu scriptic:
N
K cn  st , unde: (14.11)
Ns
Na – numărul persoanelor stabile.

77
TEMA 15. INDICATORII STATISTICI AI POTENŢIALULUI
ECONOMIC

1. Avuţia naţională – indicator al potenţialului economic

Avuţia naţională este unul dintre indicatorii de bază prin
intermediul cărora se caracterizează potenţialul economic al unei ţări.
Este importantă cunoaşterea avuţiei naţionale, deoarece nivelul,
structura şi eficienţa utilizării elementelor sale condiţionează nivelul de
trai al populaţiei şi totodată elementele componente ale avuţiei naţionale
constituie baza materială a desfăşurării activităţii de producţie.
Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi
spirituale existente în societate la un moment dat.
Ţinând cont de complexitatea avuţiei naţionale ca o categorie
economică, măsurarea acesteia se efectuează prin intermediul unui
sistem de indicatori.
În măsurarea avuţiei naţionale poate fi urmată una din
următoarele căi:
 Avuţia naţionala cuprinde totalitatea bunurilor produse şi
existente în societate la un moment dat (bunuri de capital fix,
stocuri de materiale, bunuri de folosinţă îndelungată aflate la
populaţie). Aceste elemente se exprimă valoric şi stau la
baza determinării avuţiei acumulate.
 Avuţia naţională cuprinde bunurile produse şi existente şi
resursele naturale atrase în circuitul economic (pământ,
păduri, resurse minerale etc.).
 Avuţia naţională cuprinde bunurile produse şi existente,
resursele atrase în circuitul economic şi resursele spirituale
(ştiinţă, brevete, inovaţii etc.).
Avuţia naţională a unei ţări întruneşte următoarele caracteristici
relevante:
 acumularea de mijloace de producţie şi bunuri de consum;
 disponibilitatea;
 principiul teritorial;
 principiul naţional.
În conformitate cu principiul teritorial, avuţia naţională include
toate bunurile situate pe teritoriul ţării şi care aparţin statului, cetăţenilor
ţării sau cetăţenilor altor ţări.
78
 În baza principiului naţional se constată că avuţia naţională
cuprinde bunurile colective şi private de naţionalitatea ţării respective şi
care se găsesc pe teritoriul ţării sau în străinătate. Aşadar, toate bunurile
ţărilor străine situate pe teritoriul naţional sunt deci excluse din calcul.
Componentele avuţiei naţionale sunt calculate pe forme de
proprietate, pe ramuri, pe categorii de menaje. Capitalul fix şi stocurile
sunt determinate prin metode contabile şi statistice.
Avuţia naţională se poate exprima în preţuri curente sau în
preţuri comparabile, adică:
 exprimarea valorii avuţiei naţionale la un moment concret de
timp se efectuează în baza preţurilor curente;
 studierea dinamicii avuţiei naţionale se efectuează în baza
preţurilor comparabile (corespunzătoare anului de bază),
astfel fiind exclusă influenţa preţurilor.
De regulă, avuţia naţională se calculează după depreciere, luând
în considerare şi gradul de uzură. Astfel, avuţia naţională se poate
exprima după valoarea iniţială şi conform valorii de bilanţ.

2. Indicatori statistici ai bunurilor capitalului fix

Capitalul fix reprezintă bunurile materiale care se folosesc o
perioadă îndelungată păstrându-şi forma fizică iniţială şi care participă
la mai multe cicluri economice.
Conform Standardelor Naţionale de Contabilitate nr. 16
„Contabilitatea activelor materiale pe termen lung”, mijloacele fixe
reprezintă activele materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul
stabilit de legislaţie (3000 lei), planificate pentru utilizare o perioadă
mai mare de un an în activitatea de producţie, comercială şi alte
activităţi, în prestarea serviciilor, scopuri administrative sau sunt
destinate închirierii.
Volumul capitalului fix poate fi măsurat:
 în unităţi fizice - se foloseşte pentru măsurarea volumului de
capital fix pe categorii ale acestuia;
 în unităţi valorice – se utilizează pentru a determina un
indicator sintetic care să reflecte volumul capitalului fix total
dintr-o unitate economică, ramură sau economia naţională.
Valorii mijloacelor fixe exprimată în unităţi valorice se poate
exprima prin:
79
  Valoarea iniţială – reprezintă valoarea de intrare a
mijlocului fix şi include preţul de procurare şi ansamblul
cheltuielilor de transportare şi montare a acestuia;
 Valoarea de bilanţ – reprezintă diferenţa dintre valoarea
iniţială a mijlocului fix şi suma uzurii acumulate pe
parcursul utilizării acestuia;
 Valoarea de înlocuire – reprezintă valoarea de piaţă a
mijlocului fix în perioada respectivă determinată în baza
reevaluării bunului.
Valoarea medie anuală a capitalului fix se poate determina în
baza mediei cronologice:
1 1
 CF1  CF2  ...  CFn 1   CFn
CF  2 2 , unde: (15.1)
n 1
CF1, CF2, …,CFn – valoarea iniţială a capitalului fix la începutul
fiecărei luni.
Pentru aprecierea calităţii potenţialului de producţie a bunurilor
de capital fix se utilizează gradul de uzură a acestuia:
VB
Kuz   100% , unde: (15.2)
VI
VB – valoarea de bilanţ a capitalului fix;
VI – valoarea iniţială a capitalului fix.
Eficienţa utilizării capitalului fix la nivel de ramură sau la nivel
de ţară se poate determina prin relaţia:
VABi
Efi  100% , unde: (15.3)
CFi
VABi – valoarea adăugată brută obţinută în ramura i;
CFi – capitalul fix total utilizat în ramura i.
Totodată, eficienţa utilizării capitalului fix la nivel
macroeconomic poate fi determinată în baza produsului intern brut (PIB):
PIB
Efi  100% (15.4)
CF
Pentru o evoluţie favorabilă a eficienţei utilizării capitalului fix,
ritmul de creştere a PIB trebuie să fie mai înalt decât cel al CF.

80
 BIBLIOGRAFIE

1. Andrei T., Stanciu S., Statistică, teorie şi aplicaţii, Editura

ALL, Bucureşti, 1995.
2. Anghelache C., Baron T., Bădescu M., Ţiţan E.,
Compendiu de statistică, Editura XI Plus, Bucureşti, 1995.
3. Anghelache C., Baron T., Tiţan E., Statistica, Editura
Economică, Bucureşti, 1996.
4. Anghelache C., Niculescu E., Statistică, indicatori, formule
de calcul şi sinteze, Editura Economică, 2001.
5. Baron T., Anghelache C., Ţiţan E., Statistică, Editura
Economică, Bucure;ti, 1996.
6. Barov T., Tovissi L., Statistica teoretică şi economică, Ed.
Pedagogică, Bucureşti, 1996.
7. Biji E., Lilea E., Voineagu V., Statistica, Universitatea
Creştină „Dmitrii Cantemir”, Bucureşti, 1994.
8. Capanu I., Wagner P., Statistica macroeconomică, Ed.
Economică, Bucureşti, 1997.
9. Ciornâi N., Blaj I., Economia firmelor contemporane, Ed.
Prut Internaţional, Chişinău, 2003.
10. Gromâco G., Manual de statistică, Cartea Moldovenească,
Chişinău, 1994.
11. Harja E., Statistica aplicativă în economie, MatrixRom,
Bucureşti, 2004.
12. Isac-Maniu Al., Grădinaru A., Statistica teoretică şi
economică, Ed. SOROS, Chişinău, 1994.
13. Jaba E., Pintilescu C., Statistică, Sedcom Libres, Bucureşti,
2005.
14. Jaba E., Statistica, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
15. Popesu A., Statistica economică, Bucureşti, 2002.
16. Porojan D., Statistica şi teoria sondajului, Editura Şansa,
Bucureşri, 1993.
17. Roşca E., Biji E., Lilea Eu., Vatui M., Statistica pentru
economişti, Editura Economică, Bucureşti, 2010.
18. Ţarcă M., Tratat de statistică aplicată, EDP, Bucureşti,
1998.
19. www.statistica.md
81