SC Finantele Intreprinderii Nistor Ioan

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor
Specializarea: Trunchi comun

Disciplina: Finanţele întreprinderii
SUPORT DE CURS
ANUL II
Semestrul 1
Cluj – Napoca
2010
I. INFORMAŢII GENERALE
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului: FINANŢELE
Nume: Prof.univ.dr. Ioan Nistor ÎNTREPRINDERII
Birou: Facultatea de Ştiinţe economice şi Codul cursului: EBF 0014
Gestiunea Afacerilor, str. T. Mihali, nr 58- Anul, Semestrul: anul II, sem I
60, cabinetul 347 Tipul cursului: obligatoriu
Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5845 Pagina web a cursului:
Fax: 40 + 0264-41.25.70 Tutori: prof.dr. Ioan Nistor, conf.dr. Viorel
E-mail:ioan.nistor@econ.ubbcluj.ro Lăcătuş
Consultaţii: luni ora 12.00-13.00 Adresa e-mail tutori:
ioan.nistor@econ.ubbcluj.ro
viorel_lacatus@yahoo.com
Recomandări- vă rugăm utilizaţi numărul de
telefon 0264-418653 luni şi marţi între orele
11-13
• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Recomandăm studenţilor care se prezintă la examen să aibă cunoştinţele minime de
la disciplina de Finanţe publice dovedite prin promovarea acestui examen.
• Descrierea cursului
Obiectivele cursului/disciplinei:
Disciplina urmăreşte să familiarizeze studenţii facultăţii cu problemele legate de
sursele de finanţare de care pot să dispună întreprinderile din diverse sectoare de activitate,
de costul cu care sunt obţinute aceste resurse – probleme ce se extind şi în domeniul
proiectelor de investiţii ale respectivei întreprinderi. Se abordează, în acest context,
probleme legate de plasamentele de capital şi recuperarea lor, rezultatele exerciţiului anual şi
destinaţia acestora.
2
• Conţinutul disciplinei:
Conţinutul disciplinei se axează pe concepte, metode si instrumente care
caracterizeaza finanţele întreprinderiicum ar fi: abordari actuale ale finanţelor
întreprinderii; caracteristicile fenomenului financiar, structura capitalului şi costul
acestuia, plasamentele de capital pe termen mediu şi lung, abordări actuale privind
procesul de amortizare, finanţarea pe termen scurt a activelor circulante, rezultatele
exerciţiului anual şi structura financiară a întreprinderii.
• Organizarea temelor în cadrul cursului
Disciplina de Finanţele întreprinderii este structurată în 14 capitole :
Capitolul 1. ELEMENTE SPECIFICE FENOMENULUI FINANCIAR
- întreprindrea, mediul de manifestare a fluxurilor băneşti;
- obiectivul funcţiei financiare a întreprinderii: maximizarea valorii
întreprinderii.
Bibliografie :
1. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

Cluj – Napoca, 2002, pag. 11 – 26.
2. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag.

302 – 319.
Capitolul 2.CAPITALURILE INTREPRINDERII
- aspecte caracteristice capitalului întreprinderii
- conţinutul şi structura capitalului după provenienţă
- forme de materializare a capitalului
Bibliografie :
1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.11 – 27.
2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 9 – 27.
Capitolul 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG
- conţinutul, structura şi rolul investiţiilor ;
- elementele financiare ale investiţiei ;
- fluxurile de numerar ale investiţiei.
3
Bibliografie :

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81.

Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83.
3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 288 –
293.
Capitolul 4: DECIZIA DE INVESTITIE ; CRITERII SPECIFICE DE
OPTIUNE SI RESURSELE DE FINANTARE A INVESTITIEI.
- criterii specifice deciziei de investiţie ;
- evaluarea fluxurilor de încasări în condiţii de incertitudine ;
- resursele de finanţare a investiţiei.
Bibliografie :

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.31-81

Cluj – Napoca, 2002, pag. 55 – 83.
Capitolul 5. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT IN ACTIVE
NECORPORALE ŞI CORPORALE
- problematica amortizării ;
- amortismentul şi implicaţii financiare;
- elementele sistemului de amortizare.
Bibliografie :
1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

Risoprint, Cluj – Napoca, 2004, pag.15 – 25.

Cluj – Napoca, 2002, pag. 83 - 99.
Capitolul 6. REGIMURI DE AMORTIZARE SI PROGRAMAREA
AMORTISMENTULUI ANUAL
- sistemul liniar de amortizare ;
4
- sistemul degresiv de amortizare ;
- repartizarea pe trimestre a amortismentului anual.
Bibliografie :
1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura


Cărţii de Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119.
Capitolul 7. PARTICULARITATI IN PROGRAMAREA
AMORTISMENTULUI
- amortismentul aferent duratelor de funcţionare exprimate în km şi ore
- recalcularea amortismentului şi implicaţii financiare
- finanţarea reparaţiilor capitale.
Bibliografie :

2. Lăcătuş, V.,D., s.a., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

3. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

Cărţii de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 69 – 119.
Capitolul 8.PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT
- conţinutul şi structura activelor circulante ;
- ciclul de exploatare şi semnificaţia stocurilor..
Bibliografie :

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag.97-107
2. Nistor, E., I., s.a Finanţele întreprinderii. , Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, pag.129 – 137.
3. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 473 – 494.
Capitolul 9. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE TERMEN SCURT
- creanţele întreprinderii asupra terţilor şi aspecte privind politica creditului
comercial ;
5
- titlurile de plasament : raţiunea plasamentelor în titluri de valoare şi indicatori de
eficienţă a titlurilor de plasament.
- disponibilităţile întreprinderii ;
Bibliografie :

Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pag. 106-140
2. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii
de Stiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 156 – 170.
3. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 1998, pag. 308 – 322.
Capitolul 10. FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE
- consideraţii generale;
- resursele de finanţare:
 fondul de rulment ;
 pasivele din exploatare;
 creditele bancare pe termen scurt.
Bibliografie :

2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, pag. 196 – 227.
Capitolul 11.TREZORERIA INTREPRINDERII
- consideraţii generale;
- capacitatea de plata a agenţilor economici ;
- lichiditatea şi metode de analiză a lichidităţii financiare ;
- corelaţii între lichiditate şi capacitatea de plată.
Bibliografie :

2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

Economică, Bucureşti, 1998, pag. 248 – 252.
6
Capitolul 12 . PROFITUL INTREPRINDERII
- veniturile şi cheltuielile întreprinderii
- previziunea profitului
- rezultatul exerciţiului financiar
- repartizarea profitului şi politica de dividende.
Bibliografie :


Capitolul 13.COSTUL CAPITALULUI SI STRUCTURA FINANCIARA A
INTREPRINDERII
- consideratii generale
- costul capitalului propriu
- costul capitalului imprumutat
- structura financiara a intreprinderii
Bibliografie :
1. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, Ed. Litec, Paris, 1993, pag.
189 – 230.
2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de

Ştiinţă, Cluj – Napoca, 2004, pag. 27 – 35.
3. Hoanţă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 325 – 337.
Capitolul 14. STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

- unele precizări privind structura financiară a întreprinderii ;
- efectul de pârghie financiară
- structura financiară optimă a întreprinderii.
Bibliografie :

2. Stancu I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 284-289
• Formatul şi tipul activităţilor implicate în curs
7
Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi
timpul de parcurgere al cursului. În cadrul cursului se organizează discuţii de grup
privind elaborarea de lucrări.
• Materiale bibliografice obligatorii
Se recomandă studenţilor drept bibliografie obligatorie :
1. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003
2. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
3. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca 2008
• Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Pentru parcurgerea cursului se recomandă deţinerea unui calculator de către
studenţi prin intermediul căruia să se facă accesarea cursurilor online.
• Calendar al cursului
Orele de curs se vor desfăşura potrivit celor 3 module astfel :
- Modulul I în săptămâna a III a din semestru
- Modulul II în săptămâna a VI a din semestru
- Modulul III în săptămâna a X a din semestru
• Politica de evaluare şi notare
Evaluarea studenţilor se face pe baza examenului şi a unor lucrări de control
prealabile, întocmite după fiecare modul potrivit precizărilor făcute în capitolul II,
Suportul de curs propriu-zis.
Dacă lucrările au fost predate după data limită ele se vor accepta dar cu
penalizări de până la 10% din punctajul acordat modulului. Nu se acceptă întârzieri
care să depăşească termenul stabilit pentru ultimul modul.
• Elemente de deontologie academică
Plagiatul ca formă a fraudei se sancţionează potrivit poziţiei universităţii,
respectiv a facultăţii, cu privire la această temă.
• Studenţii cu dizabilităţi
Pentru studenţii aflaţi în astfel de situaţii titularul de curs poate să fie contactat
oricând prin e-mail personal pentru a veni în ajutorul acestora.
Strategii de studiu recomandate
8
Este recomandat ca studenţii să parcurgă disciplina în ordinea modulelor pentru a
obţine performanţa maximă. Fiecare modul necesită cu aproximaţie între 10-12 ore
de studiu la care se adaugă 3-5 ore pentru informaţii suplimentare.
II. SUPORT DE CURS

MODULUL NUMĂRUL 1
TITLUL: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII, COSTUL ACESTUIA ŞI
STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
CONCEPTE DE Întreprindere, capital, capital propriu, capital împrumutat,
BAZĂ: costul capitalului, structura financiară a întreprinderii,
îndatorare.
OBIECTIVE: Structura capitalului întreprinderii după provenienţă şi
apartenenţă în: capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate.
Corespunzător structurii de capital se urmăresc elementele
specifice costului acestuia.
RECOMANDĂRI Studiind bibliografia studentul va aşeza conceptele specifice
PRIVIND la locul cuvenit finanţării activităţilor desfăşurate în
STUDIUL: întreprinderi. În acest sens se localizează întreprinderea în
mediul de manifestare a fluxurilor băneşti şi se delimitează
activitatea financiară a întreprinderii. Capitalul
întreprinderii se analizează prin cele două forme structurale:
capital propriu şi capital împrumutat. Capitalul propriu
priveşte capitalul social, rezervele, fondurile şi
provizioanele. Capitalul împrumutat se referă la îndatorarea
pe termen mediu şi lung şi îndatorarea pe termen scurt.
Având cunoştinţele necesare despre formarea capitalului se
determină de cost, adică se stabileşte costul capitalului
propriu şi costul capitalului împrumutat.
REZULTATE Prin însuşirea conceptelor de bază specifice capitalului se
AŞTEPTATE: vor înţelege aspectele legate de plasamentele de capital în
finanţarea activităţilor pe termen lung şi scurt.
CONŢINUTUL UNITĂŢII 1
9
1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii
La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiţie esenţială pentru

desfăşurarea activităţilor. Acest rol presupune abordarea capitalului sub două
aspecte:
♦ca resurse / fonduri / băneşti;
♦ ca mijloc sau factor de producţie.
♦ Capitalurile, ca resurse băneşti, reprezintă un element principal al unei
datorii în opoziţie cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile
întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului bilanţului, destinate a
finanţa pe o perioadă durabilă activul patrimonial.
♦ Capitalurile, ca mijloc sau factor de producţie exprimă totalitatea resurselor
materiale care prin asociere cu ceilalţi factori de producţie (natură şi muncă),
participă la realizarea de bunuri şi servicii cu scopul de a obţine profit. Prin extensie,
capitalurile reflectă patrimoniul deţinut de întreprindere la care se poate raporta un
venit.
1.2. Conţinutul şi structura capitalului
Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin

creşterea sau diminuarea lor pe parcursul desfăşurării de activităţi şi se lichidează la
încetarea existenţei întreprinderii.
În funcţie de provenienţă şi apartenenţă capitalurile întreprinderii pot fi:
1. capitaluri proprii;
2. capitaluri împrumutate.
1. Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi contribuţii
interne. Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual, unele
aporturi ale statului, ale altor colectivităţi şi organisme specializate. Contribuţiile
interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii.
Potrivit legislaţiei actuale, în sfera capitalurilor proprii intră:
- capitalul social;
- rezervele asimilate capitalurilor;
- fonduri, provizioane şi rezultate asimilate capitalurilor.
10
2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea îşi epuizează
resursele proprii şi recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza
pe termen mediu şi lung, precum şi pe termen scurt.
Finanţarea prin îndatorarea pe termen mediu şi lung se face prin:
- creditul bancar pe termen mediu şi lung;
- creditul obligatar.
Creditul bancar pe termen mediu şi lung se solicită de întreprindere şi se
acordă de către băncile comerciale pe bază de programe bine definite, pe termene
variabile.
Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de
titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie
obligaţiunile.
Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu şi
lung se obţine capitalul permanent.
Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu şi lung
de capitaluri, are nevoie şi de resurse temporare pentru finanţare pe durate mai mici
de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de
producţie cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienţilor sau de
modul de gestionare a trezoreriei.
Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a
creditului bancar pe termen scurt.
Creditul - furnizor ia naştere în momentul în care o întreprindere primeşte
valorile materiale de la furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat.
Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanţe
comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.
Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obţine capitalul
total al întreprinderii.
1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii
Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat
în pasivul bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen
lung şi scurt în aşa numitele active.
11
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active
imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.
Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată
de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după
cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate
neamortizabile.
Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind:
construcţiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de
constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul comercial etc.
Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp,
de regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti
care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de
noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.
Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor
în circuit cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste
caracteristici, activele circulante se pot structura în:
- valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera
cărora intră stocurile de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de
fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea
relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;
- valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen
scurt. Se includ aici, creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri
de valoare achiziţionate pentru speculaţii la bursă;
- disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise
la bancă; sumele existente în casierie; precum şi în alte valori.
1.4. Capitalul propriu. 1.4.1. Capitalul social
1.4.1.1. Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii şi este
dat de totalitatea sumelor puse la dispoziţie în mod permanent, de către proprietari
sau asociaţi, sub formă de aport. Aportul asociaţilor în bani constituie modalitatea
cea mai răspândită de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social
exprimă sumele afectate definitiv funcţionării societăţilor comerciale.
12
Capitalul social al societăţilor comerciale este reprezentat de acţiuni.
Acţiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care
se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei
înscrisă pe titlu, conferindu-i deţinătorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul
social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în fracţiuni
egale, pentru a permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau
potrivit dorinţelor sale. Acţiunile pot face obiectul operaţiunilor de bursă, fiind cotate
în funcţie de cerere şi ofertă.
Acţiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârşitul anului (după
depunerea bilanţului), o cotă parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend.
Nivelul dividendelor depinde atât de mărimea profitului net al întreprinderii cât şi de
hotărârea adunării generale a acţionarilor în ceea ce priveşte politica dividendelor. Pe
considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acţiunile mai poartă şi denumirea
de titluri cu venit variabil.
Capitalul social al unei societăţi comerciale este stabilit în mod obligatoriu
prin contractul de societate şi/sau statutul societăţii, iar orice modificare produsă în
mărimea lui implică o schimbare corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind
statutul societăţilor comerciale, contractul de societate precum şi alte aspecte legate
de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.1
La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcţie de tipul de
societate comercială şi anume: societate în nume colectiv; societate în comandită
simplă; societate în comandită pe acţiuni; societate pe acţiuni; societate cu
răspundere limitată.
În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare
cu influenţe corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii.
1.4.1.2. Modificarea capitalului social
Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum şi
acoperirea unor pierderi rezultate din activităţi de exploatare sau operaţiuni
financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi
prin majorarea capitalului social, operaţiune realizată prin:
▪ aporturi noi în numerar şi/sau în natură;
1
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, în Monitorul Oficial nr. 126-127/1990 şi
completările ulterioare.
13
▪ încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;
▪ conversiunea obligaţiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;
▪ plata dividendelor în acţiuni sau conversiunea părţilor de fondator în
acţiuni;
▪ fuziunea.
• Creşterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două
modalităţi, şi anume:
- subscrierea de acţiuni suplimentare numai de către acţionarii vechi, caz în
care se procedează la o creştere a valorii nominale a acţiunilor deja existente.
Această variantă se înfăptuieşte, de regulă, cu greutate întrucât nu toţi acţionarii
consimt să-şi aducă aportul lor la majorarea de capital.
- emisiunea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari cât şi
alţii noi. Modalitatea în cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile
variantei precedente şi ocroteşte, în acelaşi timp, acţionarii vechi.
▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operaţiune
fără fluxuri monetare, în sensul că nu aduce disponibilităţi băneşti suplimentare.
Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de acţiuni
suplimentare care se repartizează gratuit acţionarilor existenţi în proporţia participării
lor la constituirea capitalului social, fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor
existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului
întreprinderii şi nici la schimbarea echilibrului financiar.
Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea
valorii nominale a acţiunilor existente nu schimbă numărul acţiunilor şi, în
consecinţă, dreptul fiecărui acţionar asupra capitalului social rămâne acelaşi.
Totodată, preţul (cursul) acţiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice deoarece
dividendul pe o acţiune, indiferent de valoarea ei, rămâne acelaşi. Creşterea
capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acţiuni
suplimentare şi distribuirea lor gratuită are drept consecinţă diminuarea părţii pe care
fiecare acţiune o deţine în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, creşterea
numărului acţiunilor conduce la o scădere a cursului acestora la bursă.
▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligaţiunilor inclusiv a unor datorii
ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor
14
ajunse la scadenţă, în acţiuni. Operaţiunea se realizează de regulă, prin emisiunea de
noi acţiuni. Convertirea titlurilor de credit şi a unor datorii în acţiuni nu este o
operaţiune directă de finanţare deoarece se realizează transformarea unei datorii în
capital neexigibil fără să aducă lichidităţi suplimentare. Produce în schimb,
modificări în structura financiară a întreprinderii.
▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni sau
conversiunea părţilor de fondator în acţiuni, se face cu aprobarea adunării generale a
acţionarilor prin creşterea valorii nominale a acţiunilor, de regulă, şi mai rar prin
emisiunea de noi acţiuni.
▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei
societăţi comerciale de către altă societate care subzistă singură.
Capitalul social al întreprinderii poate să fie şi micşorat. Asemenea
operaţiune are loc atunci când aportul acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea
acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital.
1.4.2. Rezervele de capital şi destinaţia lor
Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii.
Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.
Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi:
- rezerve legale;
- rezerve statutare;
- alte rezerve .
Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa de exemplu,
Fondul de rezervă constituit la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin
Legea 31/1990 şi legea bugetară anuală. Cu alte cuvinte, legislaţia nu numai că nu
interzice, dar obligă întreprinderile să-şi constituie astfel de rezerve.
Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5%
din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societăţilor
comerciale şi regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societăţilor
comerciale cu capital integral sau parţial străin. Fondul de rezervă legal mai este
alimentat şi din excedentul obţinut din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât
valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor
de emisiune, precum şi din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.
15
Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul
societăţilor comerciale şi sunt în concordanţă cu permisibilitatea legislaţiei în
materie. În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama
costurilor şi privesc rezervele pentru: reparaţii, indemnizaţii de concediu, finanţarea
operaţiilor în perioada de garanţie, reduceri de preţuri, urmărirea debitorilor pentru
cumpărări de mărfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura
de fonduri.
Rezervele din reevaluare se formează în urma reevaluării activelor
întreprinderii. Alte rezerve se constituie din reevaluări şi, în mod facultativ, fie din
profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.
Rezervele de capital sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al întreprinderii,
al operaţiilor ce se derulează în întreprindere şi în afara ei.
Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciţii
financiare, precum şi pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp
îndelungat rezerva legală nu se consumă, ea poate fi încorporată în capitalul social,
situaţie în care se vor emite acţiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit
acţionarilor existenţi. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările pentru
refacerea lor.
1.5. Tipuri de fonduri, provizioane şi rezultate –
modalităţi de constituire şi folosire
Alături de capitalul social şi rezerve, întreprinderile dispun de anumite
fonduri şi provizioane care se folosesc la finanţarea permanentă. Mărimea lor, în
constituire şi dimensionare, este prevăzută fie de legea anuală a bugetului de stat, fie
prin legi specifice, fie prin statutul societăţii sau bugetul propriu de venituri şi
cheltuieli.
Sursa de constituire a fondurilor este diferită după cum şi destinaţia lor. În
sfera fondurilor precizate prin legislaţie, intră: fondul de participare la profit; fondul
de cercetare-dezvoltare; fondul de premiere; fondul pentru acţiuni social-culturale;
fondul creşterii surselor proprii de finanţare; fondul de investiţii; alte fonduri.
Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor
prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic,
16
provizioanele reglementate reprezintă rezerve pentru activitatea viitoare şi au un
pronunţat caracter fiscal.
La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane:
provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; provizioane pentru deprecierea stocurilor şi
producţiei în curs; provizioane pentru deprecierea creanţelor; alte provizioane.
Rezultatele activităţilor privesc rezultatul reportat şi rezultatul exerciţiului
Toate fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului constituite în
calitatea lor de resurse, reprezintă, incontestabil, capitaluri la dispoziţia întreprinderii.
Acestea, indiferent de destinaţia specială a lor, atâta timp cât nu a apărut nevoia
pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la finanţarea
activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social:
rezervele, fondurile, provizioanele şi rezultatele exerciţiului se formează capitalul
propriu.
REZUMAT Capitalul propriu reprezintă o componentă a capitalului total al
întreprinderii şi cuprinde capitalul social, rezervele , fondurile şi
provizioanele asimilate capitalurilor. O importanţă deosebită o au
cunoaşterea modului de creare şi modificare a capitalului social
precum şi tipurile de rezerve şi fonduri ce pot exista la nivelul
oricărei firme.
TEME DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
CONTROL problematica studiată, cu referire la:
• structura capitalului şi fondului de rulment;
• finanţări pe termen lung prin fonduri proprii
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2002, pag. 33-34; M. Toma, P. Brezeanu, Finanţe şi
gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 35-68;
Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 7-28
17
UNITATEA 2. Capitalul împrumutat
OBIECTIVE Înţelegerea modului de sporire a capitalului întreprinderii prin

îndatorare. Se ia în considerare îndatorarea pe termen lung şi
îndatorarea pe termen scurt. Formele concrete privesc împrumuturile
pe termen lung, mediu şi scurt.
NOŢIUNI Împrumuturi, credit obligatar, credit bancar pe termen mediu şi lung,
CHEIE efecte de comerţ, credit bancar pe termen scurt, capital permanent.
2.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

Pe parcursul activităţii, iar în unele situaţii chiar din primul moment,
întreprinderile îşi completează capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu şi
lung. Solicitarea şi folosirea unor asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi
suplimentare permanente ce depăşesc limitele capitalului propriu.
Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte
îndelungat în circuitul întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii,
aşa numitele capitaluri permanente.
Această formă de îndatorare se realizează prin:
1. creditul bancar pe termen mediu şi lung;
2. creditul obligatar.
2.1.1. Creditul bancar pe termen mediu şi lung
Creditul bancar pe termen mediu şi lung ,reprezintă un împrumut care se
obţine de la o bancă comercială şi care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de
un an. În mod obişnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le
solicită şi bancă sau, în unele situaţii, o altă instituţie financiară.
Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului
pe termen mediu între 1 şi 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.
Creditul pe termen mediu şi lung prezintă unele avantaje faţă de creditul
obligatar şi anume:
- rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului
direct cu cei care îl acordă, documentele legate de obţinerea împrumutului sunt
minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul cel mai scurt.
18
- flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condiţiilor economice avute în
vedere la data acordării creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea
condiţiilor contractuale iar banca, în mod tacit, poate conveni asupra schimbărilor
cerute.
- costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe
perioada acordării creditului, rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent
de formă, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu şi lung este mai
mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă fiind mai costisitor.
În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu şi lung în
cadrul unor programe de finanţare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Aşa
de exemplu există programe de finanţare pe termen mediu şi lung derulate prin
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea finanţării firmelor mici şi mijlocii
din domeniul producţiei cu condiţia angajării de şomeri (la fiecare şomer angajat se
acordă 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabileşte
la jumătate din rata de refinanţare a Băncii Naţionale.
De asemenea, unele credite pe termen mediu şi lung s-au acordat, în special,
pentru întreprinderile agricole, cu dobândă subvenţionată. Aceste împrumuturi au
fost restrictive şi contractul de credite a avut clauze ferme şi penalizatoare.
2.1.2. Creditul obligatar
Creditul obligatar se obţine prin emisiunea de titluri de credit, în principal de
obligaţiuni. Obligaţiunea este un înscris care exprimă împrumutul contractat de o
persoană juridică pentru o sumă şi durată determinate, cu persoana care l-a subscris.
Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă deosebită a creditului pe
termen mediu şi lung, caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile.
În acest caz, fiecare obligaţiune reprezintă o fracţiune a datoriei contractate de către
întreprindere.
Odată cu lansarea împrumutului prin subscripţie întreprinderea este obligată
să publice un prospect de emisiune care să cuprindă informaţii capabile să asigure pe
viitorii creditori că întreprinderea este solvabilă. Prospectul conţine informaţii cu
privire la mărimea capitalului social şi a rezervelor, situaţia patrimoniului social
potrivit bilanţului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligaţiunilor care
urmează să fie emise precum şi acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a
19
obligaţiunilor, durata împrumutului, rata dobânzii precum şi sarcinile care grevează
imobilele societăţii.
Orice tip de obligaţiune se caracterizează prin:
- valoarea nominală, care serveşte drept bază de calcul a dobânzii;
- rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai
numesc şi valori cu venit fix;
- preţul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a
cumpăra o obligaţiune şi care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau
mai mic decât valoarea nominală;
- preţul de rambursare este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte la scadenţa
deţinătorului de obligaţiune şi care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de
rambursare) decât valoarea nominală a obligaţiunii;
- modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea
prin amortismente constante; rambursare prin anuităţi constante; rambursare la
scadenţă.
În ceea ce priveşte procedeul de rambursare, acesta poate fi prin
răscumpărare la bursă (când cursul este avantajos pentru întreprindere) şi prin tragere
la sorţi.
Întreprinderea emitentă poate să-şi reducă datoria, răscumpărând la bursă, în
anumite situaţii, obligaţiuni la un preţ ce poate fi inferior valorii de rambursare.
Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligaţiuni, spre deosebire
de acţionarii care sunt coproprietari, nu posedă decât un drept de creanţă asupra
întreprinderii. Drepturile juridice legate de obligaţiuni sunt identice.
Potrivit legislaţiei (Legea 31/1990), o societate pe acţiuni poate emite
obligaţiuni la purtător sau nominative, pentru o sumă globală care să nu depăşească
¾ din capitalul social existent. În acelaşi timp, se prevede şi un prag de valori a
obligaţiunii individuale.
Deţinătorul obligaţiunii poate păstra înscrisul până la scadenţă şi să încaseze
anual dobânda. În cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în
afaceri, deţinătorul poate vinde obligaţiunile la bursă la un preţ (curs) mai mare sau
mai mic decât valoarea nominală, în funcţie de perspectivele întreprinderii. Vânzarea
obligaţiunilor la bursă şi schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afectează
20
cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârşitul anului
celor ce prezintă înscrisurile.
În practica economiei de piaţă se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni şi
anume: obligaţiuni simple sau clasice, obligaţiuni cu dobânzi variabile, obligaţiunile
convertibile în acţiuni, obligaţiuni cu bonuri de subscripţie la acţiuni, obligaţiuni cu
cupon zero, obligaţiuni riscante, obligaţiuni perpetue;
În situaţia unor împrumuturi internaţionale se emit aşa numitele euro-
obligaţiuni. La asemenea titluri apelează societăţile comerciale multinaţionale. Euro-
obligaţiunile nu sunt legate de o anumită piaţă, particularitate ce le conferă un circuit
internaţional.
2.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt
Ca urmare a insuficienţei capitalului permanent, pe parcursul ciclului de
exploatare întreprinderea îşi completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe
termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt poate să provină din:
- creditul comercial acordat de furnizori;
- creditul bancar pe termen scurt.
Creditul comercial acordat de furnizori, numit şi credit de furnizori, apare ca
urmare a existenţei între partenerii de afaceri a unor înţelegeri sau contracte
referitoare la condiţiile de livrare, termenele şi modalităţile de plată. Existenţa unei
distanţe în timp între momentul livrării produselor şi momentul plăţii, generează la
cumpărător existenţa unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească şi pe
care acesta le foloseşte fără costuri.
Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de
funcţionare ale întreprinderii. El se poate acorda sub formă de:
- creanţe comerciale;
- credite de trezorerie.
Creanţele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente
specifice, cum ar fi: biletul de ordin, cambia şi cecul. Aceste înscrisuri sunt
cunoscute şi sub denumirea de efecte de comerţ. Cu ajutorul lor, întreprinderea
primeşte credit dar poate şi acorda, la rândul ei, astfel de credit.
Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an
de zile, iar rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului.
21
După negocierea creditului de trezorerie, înţelegerea dintre client şi bancă se
concretizează prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma
împrumutată; rata dobânzii; scadenţarul cu sumele aferente; garanţiile aduse pentru
obţinerea creditului; alte condiţii.
Faţă de creditarea pe termen mediu şi lung, creditarea bancară pe termen scurt
prezintă unele avantaje legate de costurile mai reduse şi flexibilitate în acordare şi
garantare. Problematica creditului pe termen scurt fiind legată de gestiunea activelor
circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind finanţarea acestora.
REZUMAT Capitalul împrumutat este concretizat în creditul obligatar şi credite
bancare. Analiza creditului obligatar necesită şi abordarea tipologiei
obligaţiunilor. Creditele bancare trebuie analizate ţinând cont de
termenul de acordare, pe de o parte pe termen mediu şi lung, şi pe
de altă parte pe termen scurt. Ca şi o formă a capitalului împrumutat
obţinut de întreprindere o atenţie aparte merită finanţarea activelor
prin utilizarea leasingului.
• structura capitalului şi fondul de rulment;
• finanţări pe termen lung prin angajamente la termen
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pag. 44-45, Toma M., Brezeanu P., Finanţe şi
gestiune financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.240-279;.
Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1995, pag.42-48
UNITATEA 3. Costul capitalului şi structura financiară

OBIECTIVE Eficienţa activităţilor ia în calcul şi costurile pe care le implică. În acest
context capitalurile gratuite nu există într-o economie de piaţă. Ca atare
se determină costul capitalului împrumutat. Pe baza cunoaşterii costului
capitalului se stabileşte o structură financiară optimă a întreprinderii.
NOŢIUNI Costul capitalului, costul capitalului social, costul capitalului împrumutat,
CHEIE costul mediu al capitalului total, costul marginal al capitalului, efectul de
levier, structura financiară optimă a întreprinderii.
3.1. Costul capitalului propriu

Finanţarea activităţilor desfăşurate în întreprindere se face şi pe seama
capitalurilor proprii care îşi au costul lor de finanţare.
Costul capitalului propriu este egal cu rata de capitalizare pretinsă de
acţionari. Această rată de capitalizare corespunde ratei de randament minimă, care
impulsionează furnizorul de capital să cumpere acţiuni iar pe acţionar să renunţe la
22
vânzare. Rata de randament este influenţată de mărimea dividendului sperat, care la
rândul lui depinde atât de mărimea profitului anual cât şi de hotărârea adunării
generale a acţionarilor cu privire la repartizarea profitului net.
Costul capitalurilor proprii, privit ca o speranţă de remunerare a acţionarilor,
exprimă în parte, valoarea de piaţă a întreprinderii. Înseamnă că, fluxurile nete de
trezorerie degajate pe parcursul exerciţiului anual serveşte în fapt, la remunerarea
investitorilor de capitaluri. Creditorii având prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda
cuvenită, acţionarii vor fi remuneraţi după regula ,,restului’’, cu diferenţa pozitivă
rămasă dintre fluxurile nete de trezorerie şi dobânzile plătite, adică profitul net. Acest
fapt determină o variabilitate mare a valorii capitalurilor proprii care, într-o anumită
măsură, se propagă asupra valorii întreprinderii.
În situaţia în care fluxurile de trezorerie nete sunt egale sau mai mici decât
dobânzile care trebuiesc plătite creditorilor, atunci aportul capitalurilor proprii este
zero. Pe măsura creşterii profitului net creşte şi valoarea întreprinderii.
Costul capitalului propriu poate să fie privit şi prin prisma costului explicit şi
a costului implicit. Costul explicit presupune un flux monetar de ieşire care, de fapt,
îl ocazionează toate aporturile de capital din afara întreprinderii (acţiunile cu
dividende iar împrumuturile cu dobândă). Costul implicit sau costul de oportunitate
nu comportă fluxuri monetare de ieşire (plăţi) ci presupune formarea unor resurse de
finanţare care se folosesc imediat (profitul, rezervele, diferite fonduri). Astfel de
capitaluri proprii apar ca fiind ,,gratuite’’ însă, practic, ele au un cost întrucât aparţin
acţionarilor şi dacă ar fi date acestora s-ar putea plasa cu remuneraţie.
Ca regulă generală, teoria financiară modernă acceptă remunerarea
capitalurilor proprii la o rată a pieţii egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de
risc.
Rata dobânzii fără risc este dată de dobânda minimă pe care ar putea-o primii
acţionarii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu în
titluri de stat). Prima de risc asigură o majorare a rentabilităţii cerută de acţionari,
prin care să se compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să investească
lichidităţile în acţiuni.
Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea
previzibilă a dividendelor. Aceasta înseamnă că valoarea actuală a acţiunilor este
23
egală cu valoarea fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care deţinătorii de acţiuni o vor
primi în viitor (valoarea actualizată a remuneraţiei) plus valoarea finală a acţiunilor
când acestea se vând.
Dacă perioada de păstrare a acţiunilor este lungă, adică acţionarii nu
consideră oportun să le vândă, fluxurile de lichidităţi aferente acţiunilor sunt formate
exclusiv din dividende. În acest caz, valoarea actualizată a acţiunilor prezintă o
importanţă mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de
creşterea economică a întreprinderii şi, astfel, să obţină creşteri de dividende de la un
an la altul.
Pentru evaluarea cât mai corectă a acţiunilor influenţate de caracterul
probabilistic al veniturilor viitoare, s-au construit diferite modele. Modelul
economiştilor Gordon şi Shapiro s-a bucurat de o utilizare largă3
Acest model de evaluare a acţiunilor se bazează pe actualizarea dividendelor,
fără a se ţine seama de risc într-o manieră explicită. Constituie, de fapt, o variantă
simplificată a modelului valorii actualizate, potrivit căruia valoarea unei acţiuni este
egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în
dividende şi preţul (cursul) de vânzare.
Preţul acţiunii în momentul ,,t’’ (0,1,2,…,n) este preţul actualizat format din
fluxurile viitoare actualizate concretizate în dividende şi preţul acţiunilor vândute,
care se exprimă prin relaţia:
D1 V
V0 = + 1
1+ r 1+ r
în care:
V0 = valoarea iniţială a acţiunilor;
D1 = dividende la momentul t0 ;
V1 = valoarea acţiunilor în momentul t0;
r = rata rentabilităţii cerută de investitori

Preţul acţiunilor în momentul t1 devine:
D2 V
V1 = + 2
1+ r 1+ r
Înlocuind pe V1 în relaţia de mai sus obţinem
3
Gordon Mi, Shapiro E, Capital Equipement Analyses: the Required Rate of Profit:
Management Science, vol 3/1956
24
D2 V
+ 2
D1 D  D V  1
V0 = + 1+ r 1+ r = 1 +  2 + 2  =
1+ r 1+ r 1 + r 1 + r 1 + r 1 + r
D1 D2 V2
= + +
1 + r (1 + r ) 2
(1 + r ) 2
Generalizând, relaţia devine:
D1 D2 Dn Vn
V0 = + + ... + +
1 + r (1 + r ) 2
(1 + r ) (1 + r ) n
n
n Di Vn
sau V0 = ∑ +
i =1 (1 + r ) (1 + r ) n
i
Vn
Întrucât în expresia
(1 + r ) n numitorul creşte continuu, valoarea expresiei
tinde spre zero.
În cazul în care perioada deţinerii titlurilor în portofoliu este lungă, adică
deţinătorul nu are în vedere vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actualizată a
unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor de lichidităţi anuale pozitive,
neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă. Astfel, relaţia
de mai sus devine:
n Di
V0 = ∑
i =1 (1 + r )
i
Potrivit relaţiei, valoarea prezentă a unei acţiuni comune este dată de suma
tuturor plăţilor viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiţiei.
Estimarea dividendelor fiind greu de înfăptuit , în practică se consideră o rată
constantă de creştere a dividendelor g (unde g<r), şi atunci putem scrie:
Di = D0 (1 + g )
i
Înlocuind valoarea lui Di în relaţia de mai sus, avem:
D (1 + g ) n (1 + g )
n i i
V0 = ∑ 0 = D0 ∑
i =1 (1 + r ) i =1 (1 + r )
i i
Rezolvând ecuaţia pentru determinarea lui „r”, în final se ajunge la formula:
D1
V0 = ;
r −g
25
D1
de unde: r = +g
V0
Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte şi

metoda actualizării fluxului de numerar.
Costul capitalului propriu priveşte şi profitul nedistribuit, precum şi acţiunile
nou emise.
Profitul nedistribuit, componentă a capitalului propriu, are un cost
dimensionat la nivelul ratei venitului cerut de investiţii pentru acţiunile comune.
Acest cost se bazează pe argumentul că dacă întreprinderea poate reinvesti profiturile
în cauză la o rată superioară celei cerute de investitori, atunci averea acţionarilor va
creşte. Deci, costul profitului nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din
acţiuni comune.
Costul acţiunilor nou emise este mai mare decât costul profiturilor
nedistribuite cu cheltuielile privind emisiunea şi vânzarea acestora. Pentru calculul
costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni comune se foloseşte
formula:
D1
r= +g
V0 (1 − E )
unde:
E - costul procentual al emisiunii de noi acţiuni.
În concluzie, modelul Gordon-Shapiro de evaluare a capitalului propriu
exprimă legătura dintre cursul bursier al acţiunilor întreprinderii, pe de o parte, şi
profit, respectiv politica de repartizare a profitului, pe de altă parte. Alte tratamente
de analiză financiară fac distincţie între valoarea de creştere a titlurilor şi valoarea de
randament, în funcţie de care se distribuie profit, apoi se calculează costul capitalului
propriu.
3.2. Costul capitalului împrumutat
Întreprinderile îşi completează resursele de finanţare prin intermediul
capitalurilor împrumutate care se concretizează în credite bancare şi împrumuturile
obligatare. Ambele forme ale datoriilor trebuiesc compensate de către întreprindere
prin plata de dobânzi şi acoperirea altor cheltuieli financiare.
26
Costul împrumutului este dat de diferenţa dintre sumele primite cu titlu de
împrumut, pe de o parte, şi vărsămintele făcute pentru rambursările periodice, plata
remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă
parte.
Costul real al împrumutului se calculează în funcţie de operaţiunile pe care le
presupune şi menţionate prin cheltuielile contractuale. Astfel, pentru un credit clasic,
fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau rambursare, costul împrumutului
este dat de dobânda nominală.
Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţia ratei
bancare pe termen scurt, în timp ce creditul pe termen lung urmează evoluţia costului
obligaţiunilor pe piaţa financiară. Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli
suplimentare precum creditele obligatare, costul actualizat al creditelor bancare se
aproprie foarte mult de rata nominală a dobânzii, deseori identificându-se cu aceasta.
Nivelul costului creditului bancar, respectiv dobânda absolută depinde de trei
elemente: mărimea creditului, rata dobânzii şi perioada de creditare. În funcţie de
aceste valori costul creditului bancar este dat de relaţia:
Cr ∗ r ∗ t
D=
100
unde:
D = dobânda exprimată în sumă absolută
Cr = mărimea creditului
r = rata dobânzii exprimată în procente

t = perioada de creditare
Dacă perioada de creditare este exprimată în luni ( te ) sau în zile ( t z ) relaţia
de mai sus se prezintă astfel:
Cr ∗ r ∗ te Cr ∗ r ∗ t z
D= , respectiv D =
12 ∗ 100 360 ∗100
În situaţia în care dobânzile bancare sunt deductibile fiscal costul capitalului
împrumutat ( CSC ) este influenţat cu economiile obţinute din impozite, folosind

formula:
C SC = D − D ∗ K = D(1 − K )
unde:
27
K= rata impozitului pe profit
Pentru creditele pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an se
calculează şi dobânda compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de
plasament dobânzile se adaugă la capital, în continuare, generând şi ele costuri.
Costul creditului se calculează astfel:
S rf = Cr (1 + r )
n
iar
D = S rf − Cr
în care:
Cr = mărimea creditului iniţial;
S rf = suma finală, respectiv creditul iniţial plus dobânda aferentă
la sfârşitul perioadei de plasament;
r= rata dobânzii;
n = numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda
compusă.
În calculul costului creditului obligatar se ia în considerare în plus, faţă de
cazul creditului bancar, cheltuielile de serviciu ale împrumutului.
3.3. Costul mediu şi costul marginal al capitalului
La nivelul întreprinderii se gestionează permanent atât capitaluri proprii cât şi
capitaluri împrumutate. Aceasta înseamnă că fiecare întreprindere are o anumită
structură a capitalului care reprezintă o combinaţie între capitalul social, rezerve,
fonduri, creditul obligatar şi creditul bancar pe termen lung şi mediu.
Folosirea capitalurilor în procesul de finanţare (fie pentru activitatea de
investiţie, fie pentru activitatea curentă) din surse diferite presupune costuri diferite.
Ca atare, la nivelul întreprinderii costul capitalului nu poate să fie definit decât sub
forma costului mediu ponderat al costurilor specifice fiecărui fel de capital atras în
circuit.
Costul mediu ponderat al capitalului este dat de suma costurilor diferitelor
surse de finanţare ponderată cu cota parte aferentă fiecăreia în finanţarea totală.
Folosind coeficienţii de ponderare şi costul fiecărei surse de capital, calculul costului
mediu ponderat al capitalului K CT ( ) se face după relaţia:
28
CP CD
K CT = K CP + K cd
CP + CD CP + CD
în care:
K CP = costul capitalurilor proprii;
C P = capitalurile proprii;
C D = capitalurile împrumutate;
K cd = costul capitalurilor împrumutate.
Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte fie sistemul

contabil, fie sistemul de ponderare bazat pe valoarea bursieră. Sistemul de ponderare
contabil are în vedere structura capitalului din pasivul bilanţului şi este preferat,
întrucât valorile contabile luate în calcul au un caracter mai stabil. În plus, acordarea
împrumutului se face în funcţie de rata de îndatorare, calculată potrivit structurii
bilanţului. Această rată de îndatorare permite aprecierea riscului financiar care
afectează şi costul capitalurilor proprii.
Sistemul de ponderare axat pe valoarea bursieră presupune folosirea cursului
bursier al acţiunilor sau obligaţiunilor în stabilirea ponderii capitalurilor în totalul
surselor de finanţare. Folosirea valorii de piaţă în stabilirea ponderii diferitelor tipuri
de capital în total, se motivează prin faptul că la nivelul întreprinderii, costul
capitalului propriu se stabileşte în funcţie de exigenţele pieţei care se exprimă prin
preţul de piaţă sau cursul bursier. Utilizarea capitalurilor bursiere ne oferă
posibilitatea să ţinem cont, simultan, de rezerve şi de fonduri, deoarece cursul
constituie o apreciere globală a valorii întreprinderii. Creşterea valorii întreprinderii
depinde considerabil şi de folosirea rezervelor şi a fondurilor în finanţarea
activităţilor. Ponderile bursiere, mai fundamentate din punct de vedere teoretic,
prezintă incovenientul fluctuaţiilor mari într-un timp relativ mic.
Importanţa calculării costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii
constă în faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit
proiect de finanţare, întreprinderea trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.
Astfel, componentele capitalului nu se vor aprecia ca o entitate separată întrucât
procesul de finanţare a unei investiţii presupune mai degrabă, folosirea capitalurilor
provenite din mai multe surse decât a celor care au o provenienţă mică.
29
Dacă întreprinderea foloseşte numai capitaluri împrumutate la finanţarea unor
investiţii, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor. O perpetuare
a finanţării printr-o singură sursă de finanţare poate conduce la decizii de investiţii
care să reducă valoarea întreprinderii. Toate acestea motivează folosirea unui cost
mediu ponderat al capitalului în luarea unei decizii de finanţare care să păstreze
structura optimă a capitalului în timp.
Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei
unităţi monetare de capital nou. Acest cost creşte pe măsură ce capitalul creşte.
De aceea, costul marginal al capitalului are un punct critic până la nivelul
căruia valoarea întreprinderii creşte, după care achiziţionarea de capital nou nu mai
este recomandată. Această limită este dată de inegalitatea dintre rata rentabilităţii şi
rata dobânzii. Când rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii cumpărarea
de capital pentru finanţare este benefică, în timp ce schimbarea raportului între cele
două rate, nu mai recomandă achiziţionarea de capital în condiţiile respective.
REZUMAT Determinarea costului capitalului reprezintă o problemă
majoră în managementul întreprinderii. Analiza costului
capitalului trebuie să se refere atât la costul capitalului propriu
cât şi a capitalului împrumutat. Analizând costul fiecărei surse
de capital se poate determina costul mediu ponderat al
capitalului.
Din raportul între finanţările pe termen scurt şi cele pe
termen mediu şi lung putem aprecia structura financiară a
întreprinderii. O atenţie aparte necesită studiul structurii
financiare şi al teoriilor economice privind structura capitalului.

• structura capitalului şi fondul de rulment;
• costul împrumutului pe termen lung
Napoca, 2002, pag. 279-306 Stancu I., Finanţele întreprinderilor,
Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag.516-531; Giurgiu A.,
Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1995, pag.11-21;
30
MODULUL NUMĂRUL 2
TITLUL: PLASAMENTE DE CAPITAL PE TERMEN LUNG MEDIU ŞI
SCURT
CONCEPTE DE Investiţia, elementele financiare ale investiţiei, decizia de
BAZĂ investiţii, criterii financiare specifice deciziei de investiţii,
resursele de finanţare a investiţiei, amortizarea activelor
corporale şi necorporale, amortismentul, sisteme de amortizare,
norme de amortizare, recalcularea amortismentului, finanţarea
reparaţiilor capitale, activele circulante, ciclul de exploatare,
dimensionarea stocurilor, optimizarea stocului curent, necesarul
de fond de rulment, gestiunea creanţelor, politica creditului
comercial, titlurile de plasament şi indicatorii de eficienţă a
acestora, fondul de rulment, pasivele din exploatare, creditele
bancare pe termen scurt.
OBIECTIVE: Delimitarea conceptelor de bază privind plasarea capitalului pe
31
termen lung, mediu şi scurt, amortizarea activelor imobilizate,
dimensionarea activelor circulante şi sursele de finanţare a
acestora.
RECOMANDĂRI Studierea materialelor bibliografice se va face pentru fiecare
PRIVIND unitate în parte şi se vor întocmi conspecte şi fişe de studiu. Va
STUDIUL: trebui să se identifice conţinutul şi rolul investiţiilor în economia
întreprinderii, modalitatea de departajare a variantelor de proiecte
de investiţii în vederea luării deciziei de investire, punându-se
accent pe criteriile financiare specifice şi pe resursele de
finanţare a investiţiilor.Referotor la plasamentele de capital pe
termen mediu şi lung se vor urmări aspectele privind
problematica amortismentului, componentele sistemului de
amortizare, metode de calcul a normelor de amortizare,
modalităţile de repartizare şi recalculare a amortismentului iar în
final delimitarea aspectelor privind finanţarea reparaţiilor
capitale. Referitor la plasamentele de capital pe termen scurt se
va urmări clarificarea conţinutului şi structurii activelor
circulante şi aspecte privind metodele de dimensionare a
stocurilor precum şi determinarea necesarului de fond de rulment
pe fiecare categorie de active circulante. Se vor studia
plasamentele în titluri de valoare şi se va accentua modul de
calcul a eficienţei acestor tipuri de plasamente. În finalul
modulului se va studia modul de finanţare a activelor circulante,
punându-se accent pe resursele destinate finanţării curente.
REZULTATE După o edificare asupra conţinutului plasamentelor de capital
AŞTEPTATE: studentul trebuie să stăpănească aspectele principale legate de
amortizare, finanţare şi calculul eficienţei acestor tipuri de
plasamente pentru a înţelege apoi aplicaţiile practice privind
calculul amortismentului, dimensionarea stocurilor şi a
necesarului de fond de rulment.
UNITATEA 1. Plasamentele de capital pe termen lung şi mediu
32
OBIECTIVE Însuşirea cunoştinţelor privind conţinutul şi rolul investiţiilor în
cadrul întreprinderii, elementele financiare ale unei investiţii,
modul de înfăptuire a precesului investiţional şi aspecte specifice
diferitelor criterii utilizate în luarea deciziei de investiţie.
NOŢIUNI Investiţie, cheltuieli pentru investiţii, fluxuri de numerar ale
CHEIE investiţiei, termen de recuperare a investiţiei, valoare netă
actualizată, rata internă de randament, indicele de profitabilitate,
politica de dezinvestire, resurse endogene, resurse exogene.
1.1. Elementele financiare ale investiţiei
Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a

obţine, în viitor, o anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor
trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectelor
acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil, efectul
investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii,
(de exemplu: cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte
viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie.
Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi
surprinse prin următoarele elemente ce caracterizează o investiţie: cheltuielile pentru
investiţii, durata de viaţă a investiţiei, profiturile suplimentare sau economiile de
materiale şi de manoperă, valoarea reziduală
1.2. Decizia de investiţie şi criteriile caracteristice
1.2.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

Departajarea variantelor pentru luarea deciziei de investiţie se face în funcţie
de mai multe criterii, după cum este în discuţie şi analiză o decizie unică, pentru un
singur proiect sau o decizie-program pentru mai multe tipuri de proiecte.
Pentru alegerea proiectului optim de investiţie, din mai multe variante
posibile, la nivelul unei întreprinderi se folosesc drept criterii: 1. costul
producţiei; 2. rata rentabilităţii contabile; 3. termenul de recuperare a investiţiei; 4.
valoarea netă actualizată; 5. rata internă de randament; 6. indicele de profitabilitate.
1. Criteriul costurilor de producţie se aplică pentru două tipuri de
investiţie:
33
a) investiţia de înlocuire a unui utilaj independent care determină o creştere a
producţiei;
b) investiţia de înlocuire a unui utilaj care nu modifică nivelul producţiei.
În primul caz (a) se pune problema comparării costurilor de producţie
obţinute pe unitatea de produs, prin folosirea celor două tipuri de utilaje.
Pentru calculul costului unitar al producţiei fabricată cu noul utilaj (k1), se iau
în considerare: costurile de producţie totale rezultate din exploatarea noului utilaj
(K1); valoarea investiţiei (I); durata de recuperare a investiţiei (Dr); rata minimă a
randamentului (Rr); cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj (Q1). Relaţia de
calcul este:
I
K1 + + I ⋅ Rr
Dr
k1 =
Q1
După cum se observă, costurilor totale anuale le sunt adăugate fluxurile din
încasări concretizate în amortisment şi profitul separat. Firesc, se va adopta proiectul
de investiţie dacă costurile unitare obţinute cu noul utilaj vor fi mai mici decât cele
realizate cu utilajul vechi.
În cel de al doilea caz (b), când investiţia nu modifică nivelul producţiei, se
calculează economiile la costurile de producţie (Ec) determinate de această investiţie.
În determinarea economiilor se ia în calcul, la costurile de producţie anterioare (K 0)
şi valoarea rămasă neamortizată (Vr) sau după caz cea reziduală, aferentă duratei de
recuperare a ei (Drv), adică:
Vr I
Ec = K 0 + − K1 +
Drv Dr
Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare

costurile de producţie anuale şi amortismentul - şi a valorii investiţiei mai puţin
valoarea reziduală, se calculează rata randamentului proiectului (Rrp), după relaţia:
Ec
Rrp = × 100
I − Vr
34
Proiectul de investiţie referitor la înlocuirea utilajului se va accepta dacă rata
randamentului obţinută este mai mare decât rata randamentului minim (Rrm) propusă
de întreprindere sau cel puţin egală, adică Rrp ≥ Rrm.
2. Rata rentabilităţii contabile. Utilizarea acestui criteriu presupune
alegerea unei rate de rentabilitate, care foloseşte în calcul fie profitul net mediu (Pn ) ,
fie fluxurile de încasări (cash-flow) medii (CF ) . Rata rentabilităţii contabile (Rrc) se
calculează având la numărător profitul net mediu anual sau fluxurile de încasări
medii anuale, iar la numitor cheltuiala totală cu investiţia (I):
Pn CF
R rc = ; sau R rc =
I I
Profitul net mediu anual se calculează ca raport între suma profitului net
anual (Pn), aferent perioadelor de referinţă, şi durata de recuperare a investiţiei (Dr).
Respectiv, fluxurile de încasări medii anuale se calculează ca raport între suma
fluxurilor de încasări anuale (CF) şi durata de recuperare a investiţiei. Relatiile de
calcul sunt:
n n
∑ Pni
i =1 iar
∑ CF
i =1
i
Pn = CF =
Dr Dr
Potrivit acestui criteriu, proiectul de investiţie poate să fie ales numai dacă
rata rentabilităţii contabile este superioară unei anumite rate fixată dinainte, corelată
fiind cu alţi indicatori. Aşezând proiectele de investiţie în ordinea descrescătoare a
indicatorilor se alege varianta cu rata rentabilităţii contabile cea mai mare faţă de rata
rentabilităţii fixată iniţial. Criteriul ratei rentabilităţii contabile prezintă neajunsul că
nu foloseşte date actualizate.
3. Termenul de recuperare a investiţiei

Exprimă numărul de ani acceptat de întreprindere pentru recuperarea
investiţiei iniţiale (I): Recuperarea se realizează atunci când fluxurile de încasări
cumulate (cash-flow), degajate de investiţie, sunt egale cu investiţia. În cazul în care
sumele anuale de cash-flow sunt egale pe durata de recuperare, se folosesc relaţiile:
35
n
I
TR =
CF a
şi ∑ CF
i =1
i − I =0
unde:
TR = termenul de recuperare a investiţiei;
CFa = fluxurile de încasări anuale (cash-flow);
n
∑CF
i =1
i = fluxurile de încasări cumulate pentru perioada “i” din
durata de recuperare a investiţiei.

În situaţia în care, pe durata de folosinţă a unei investiţii suma anuală de cash-
flow este diferită, calculul termenului de recuperare se face în două etape:
• - în prima etapă se calculează, la sfârşitul fiecărui an, investiţia
nerecuperată (IN), după relaţia:
n
I N = I − ∑ CFi ;
i =1
- în etapa a doua, atunci când suma de recuperat este mai mare decât fluxurile
de încasări din anul următor (CFi+1), pentru a stabili timpul necesar recuperării (Tnr)
se determină raportul dintre suma investiţiei rămasă de recuperat (IR) şi cash-flow
anului următor folosind relaţiile:
 n

dacă:  I − ∑ CFi  > CFi +1 ;
 i =1 
n
I − ∑ CFi
rezultă:
Tmr = i =1
CFi +1
Întreprinderea, pentru a putea folosi aceşti indicatori, îşi fixează o durată
maximă de recuperare a investiţiei în intervalul căreia se alege proiectul cu termenul
de recuperare cel mai mic.
Acest criteriu asigură o alegere a variantelor de investiţie în funcţie de
rapiditatea recuperării capitalului investit, ceea ce permite o evaluare rapidă a
riscurilor. Totodată, prin modalitatea de alegere a variantei optime se exclud
investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de timp,
deoarece riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această perioadă.
36
Prin faptul că termenul de recuperare ignoră fluxurile de încasări de după
perioada de recuperare, care nu la puţine investiţii ce presupun noi tehnologii sporesc
în timp, elimină de la selecţie proiectele de investiţii cu o rentabilitate considerabilă,
dar pe termen lung.
În anumite cazuri, unele întreprinderi folosesc o variantă a termenului de recuperare
şi anume, termenul de recuperare actualizat. Acesta se defineşte ca fiind timpul
necesar recuperării investiţiei prin intermediul fluxurilor viitoare de încasări
actualizate.
4. Valoarea netă actualizată
În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în
timp a eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de
investiţie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din exploatare, se reţine ca moment
de referinţă data punerii lor în funcţiune. În continuare, se calculează capitalizarea
alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor
anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste “n” ani echivalentă cu o sumă
mai mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa
financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă
mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii
primei sume.
Aşadar, o sumă (S0) plasată cu o rată a dobânzii (d), după “n” ani devine altă
sumă (S1):
S1 = S 0 (1 + d )
n
Dacă luăm invers, valoarea actuală (Sa) a unei sume (S) care se va încasa în
“n” ani va fi egală cu:
S
Sa =
(1 + d ) n
unde:
d = rata de actualizare
37
Din relaţiile de mai sus: (1+d)n reprezintă factorul de capitalizare
1
(fructificare) iar
(1 + d ) n se numeşte factorul de actualizare.
Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile
de încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei.
Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o
perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor
avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrărilor de investiţii.
Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică
unele probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema
realismului previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere
aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de
actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie
de rentabilitate pe economie, rata de risc etc.
Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu
rata inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din
capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul
economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie finanţate din
capitalurile proprii şi cele împrumutate).
Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări
(amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de
actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu
diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică.
n
1
VNA = ∑ CFi ⋅ −I
i =1 (1 + d ) i
unde:
CFi = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului “i”;
1
(1 + d ) i = factorul de actualizare pentru anul “i”.
Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră
întreprinderea dacă adoptă proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă
38
înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în cazul când valoarea netă actualizată va
fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de investiţie se va respinge.
5. Rata internă de randament. Este definită ca fiind rata de actualizare care
asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări sperate actualizate şi cheltuielile de
investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând
ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR:
Pornind de la egalitatea:
n
CFi n
CFi
∑ ( 1 + RIR)
i =1
i
= I obţinem ∑ ( 1 + RIR)
i =1
i
−I =0
Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca
valoarea netă actualizată să fie zero.
Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu
pot fi rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care
apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalităţii.
Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata
medie a dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata
internă de randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă.
Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin
realistă a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an,
la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de randament. Pentru eliminarea acestui
neajuns, unii specialişti2 presupun un indicator corectat. El porneşte de la
posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a
întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se
calculează o rată internă de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea
proiectelor de investiţie.
În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul
ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate.
6. Indicele de profitabilitate Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe
întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de profitabilitate (IP) se determină ca
raport între fluxurile de încasări a investiţiei actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei:
2
Parienté S., Analyse et mathématique financieres, Librairie Vuibert, Paris, 1991, p. 118-
119.
39
n
CFi
∑ (1 + d )
i =1
i
IP =
I
Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu

investiţie. Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de
profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie
indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia existenţei a
două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele
de profitabilitate cel mai mare.
Prezentând câteva din cele mai utilizate criterii de evaluare a proiectelor de
investiţie, se poate constata că ele pot conduce la decizii diferite de utilizare a
capitalurilor. Firesc, se pune întrebarea: care este cel mai bun criteriu?
Pentru a răspunde la această întrebare considerăm că alegerea criteriului
trebuie legată de îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- calculele să ia în considerare toate fluxurile de încasări ale
investiţiei (amortismentul, profitul, valoarea reziduală ş.a.) care se degajă pe
toată durata de viaţă;
- valorile să fie actualizate încât să reflecte faptul că un leu încasat
mai devreme este mai valoros decât un leu primit, în timp, mai târziu;
- obiectivul să fie maximizarea valorii întreprinderii, a capitalului
acesteia.
1.2.2. Evaluarea fluxurilor de încasări ale investiţiei
în condiţii de incertitudine
Orice investiţie prezintă o doză de nesiguranţă întrucât se desfăşoară în
condiţii de risc. În cazurile în care riscurile sunt mai mari aprecierea fluxurilor de
încasări se face urmărind mai multe etape:
● evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze;
● determinarea coeficienţilor de probabilitate;
● calculul probabilităţii fluxurilor de încasări.
● Evaluarea fluxurilor de încasări în diferite ipoteze se face pornind de la
distribuţia unor probabilităţi avându-se în vedere ipoteze: favorabile, medii şi
40
pesimiste. În funcţie de aceste ipoteze se stabilesc, fie direct fluxurile de încasări, fie
randamentele fiecărei ipoteze.
● În continuare, fiecărei ipoteze îi este atribuit un anumit coeficient de
probabilitate. Aceşti coeficienţi de probabilitate se stabilesc fie în mod subiectiv de
către decident, în baza experienţei proprii, fie din seria statistică a anilor precedenţi.
● În baza informaţiilor obţinute în cele două etape se calculează
probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică), adică a fluxurilor
din amortismente şi profituri anuale folosind relaţia:
n
S m = ∑ Fi ⋅ Pi
i =1
unde:
Sm = probabilitatea fluxurilor de încasări anuale (speranţa matematică);
Fi = fluxurile de încasări anuale;
Pi = coeficientul de probabilitate.
Dacă proiectele de investiţie au aceeaşi valoare iniţială şi oferă aceleaşi
fluxuri medii anuale de amortismente şi profituri, se va proceda la reprezentarea
grafică a distribuţiei probabilităţilor.
Varianta care oferă intervalul de variaţie cel mai mic şi, corespunzător,
probabilitatea realizării medii a fluxurilor de încasări fiind mai mare, este mai
eficientă.
Riscul, inerent oricărei investiţii, este funcţie de variabilitatea în timp a
fluxurilor de încasări anuale din amortisment şi profit. De aceea, riscul se poate
micşora fie prin ecartul tip al fluxurilor aşteptate de la media întregului interval
studiat, fie prin coeficientul de variaţie.
Prin ecartul tip (σ ) fluxurile sperate se calculează folosind relaţia:
∑ (F )
n 2
σ= i −F ⋅ Pi
i =1
unde:
F = fluxurile de încasări medii pe intervalul studiat, calculat în funcţie de
probabilitate;
41
Ecartul tip, cu cât este mai mic adică mai depărtat de unitate şi mai aproape
de zero, cu atât riscul este mai mic şi varianta de investiţie acceptabilă.
În cazul în care proiectele de investiţie analizate au acelaşi ecart tip, riscul
poate fi cuantificat prin coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie (K1) se
calculează ca raport între ecartul tip şi media fluxurilor de încasări aşteptate, după
relaţia.
σ
Kv =
F
Varianta de proiect care are coeficientul de variaţie mai mic înseamnă că

prezintă un risc mai mic şi se poate accepta.
1.3. Resursele de finanţare a investiţiilor
Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de
investiţie reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea
capitalurilor în diverse variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în
mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de
costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora.
În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi:
● resurse endogene;
● resurse exogene.
● Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din
amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din autofinanţare.
Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai
importantă resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască
activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în urma procesului de
amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se
face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Până în anul
1990, amortismentul anual lua mai multe destinaţii, la nivelul întreprinderii fiind
lăsată o parte relativ mică. După această perioadă, întreprinderile şi-au recăpătat
dreptul lor firesc şi deplin de folosire în întregime a amortismentului acumulat pe
parcursul anului.
Profitul (pP) constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care
asigură cu precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar
42
sau integral de stat, repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare
a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii
economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii
adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor.
În plus, prin excepţie, se mai pot repartiza pentru finanţarea investiţiilor şi
sumele rezultate din reducerea impozitului pe profitul folosit în exerciţiul financiar
curent.
Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru
partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse).
Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu
alte resurse (aR), în sfera cărora intră:
- sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea
activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate;
- sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă
neamortizată;
- sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent
vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă
neamortizată;
- sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate
calamitate;
- alte sume.
Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanţarea investiţiilor este:
soldul anului precedent (Si) format din sumele acumulate şi neconsumate; alte
resurse; amortismentul anual programat şi în final sumele repartizate din profit. Deci
putem scrie că:
REn = Si + aR + A + pP.
● Resursele exogene (REx) se mobilizează, pentru completarea resurselor
necesare finanţării investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar;
sporirii capitalului social; subvenţii bugetare.
● Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care
resursele endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de
43
investiţie. Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu
cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele situaţii:
- când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru
investiţie pe total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare;
- când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe
trimestre există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor
trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se
apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj
între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului
calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii
programate;
- când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În
acest caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare.
Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de
aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre
gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea valorii
obligaţiunilor, a cursului acestora.
Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru
fondul de amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În
ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de
îndatorare.
Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma
hotărârii adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin
această modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve;
convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea
capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură.
Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu
capital integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc
economia naţională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de
stat prin deschideri de credite bugetare.
Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau
exogene, se face în funcţie de costul acestora.
44
După luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de
finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare (RFi) şi a cheltuielilor cu
investiţiile (I) şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate
în rambursarea ratelor scadente ale creditelor (RSc) şi plata dobânzilor (DSc)
aferente creditelor pentru investiţii. Practic, se stabileşte necesarul total de resurse
(NTR), potrivit relaţiei:
NTR = RFi + RSc + DSc
Precizăm că, în stabilirea ordinii privind plăţile, mai întâi, se deduc obligaţiile
de plată privind ratele scadente şi, apoi, se stabileşte structura resurselor de finanţare
în raport cu cheltuielile privind investiţiile.
REZUMAT Investiţiile reprezintă forma principală de dezvoltare a
întreprinderii. Procesul investiţional este strâns legat de
adoptarea deciziei de investiţie care la rândul ei presupune
luarea în considerare a unor criterii specifice de apreciere. O
problemă deosebită în vederea realizării proiectelor de investiţii
o reprezintă găsirea surselor de finanţare ale acestora.
- decizia de investiţii într-un mediu cert;
- decizia de investiţii într-un mediu probabilistic
Napoca, 2002, pag. 55-82, Giurgiu A., Mecanismul financiar al
întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.54-75,
Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative,
Ed.Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.29-75; Toma M.,
Alexandru F., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed.
Economică, Bucureşti, 1998, pag.70-102.
UNITATEA 2. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE

CORPORALE ŞI NECORPORALE
OBIECTIVE Înţelegerea modului de calcul a amortismentului prin utilizarea

diferitelor sisteme de amortizare. Se doreşte cunoaşterea modului de
calcul a normelor de amortizare, calculul amortismentului anual,
repartizarea pe trimestre şi recalcularea amortismentelor.
NOŢIUNI Amortizare, amortisment, sistem de amortizare, evaluarea şi

CHEIE reevaluarea imobilizărilor, norme de amortizare, valoare medie anuală,
perioadă de funcţionare, durată normală, durată consumată.
45
2.1. Problematica amortizării
Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului

întreprinderii. Acestea au intrat în patrimoniul întreprinderii de regulă, sub forma
investiţiilor sau printr-o operaţie de moment şi întruchipează dotarea acestora cu
tehnică modernă.
Activele imobilizate mai sunt cunoscute sub denumirea de capital fix, noţiune
care indică cât din capitalurile permanente ale întreprinderii se plasează în activul
imobilizat. Activele imobilizate corporale şi necorporale participă la procesul de
producţie în toată perioada lor de funcţionare păstrându-şi, în acest interval de timp,
forma lor materială iniţială. Deşi ele rămân ca formă materială neschimbate până la
scoaterea lor din funcţiune, ca urmare a folosirii sau nefolosirii îşi pierd treptat din
însuşirile tehnico-economice şi implicit din valoare.
Pierderea treptată a însuşirilor tehnico-economice, a randamentelor acestora, fie ca
urmare a folosirii sau nefolosirii lor, fie ca rezultat a apariţiei de active imobilizate
mai ieftine sau cu parametrii tehnico-economici superiori celor existente, reprezintă
uzura activelor imobilizate corporale şi necorporale. Sub aspectul cauzelor care o
determină, uzura activelor imobilizate este de două feluri: uzură fizică şi uzură
morală.
Faptul că uzura imobilizărilor corporale şi necorporale (atât cea fizică cât şi
cea morală) determină pierderea treptată a valorii lor, se petrece o separare în timp
între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia materială a activelor. Această
separare în timp a celor două laturi, ale unuia şi aceluiaşi proces economic, determină
cu obiectivitate necesitatea amortizării capitalului imobilizat, adică a recuperării
valorii de intrare a activelor corporale şi necorporale.
Pierderea de valoare fiind determinată, în principal, de activitatea de
producţie, este normal ca aceasta să mărească cheltuielile de exploatare şi, în final, să
se regăsească în preţul utilităţilor create. În acest fel se poate reconstitui în lichidităţi,
în mod treptat, pe toată durata normală de funcţionare, capitalul imobilizat în activele
corporale şi necorporale. Tocmai acest proces de recuperare treptată a valorii de
intrare a activelor imobilizate formează conţinutul amortizării.
46
Amortizarea cuprinde un complex de operaţiuni constând în: calculul
pierderilor anuale de valoare; includerea pierderilor pe cheltuielile de exploatare;
recuperarea cheltuielilor prin încasările efectuate; utilizarea sumelor recuperate
anual.
Partea recuperată din capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale
formează amortismentul.
Dacă prin amortizare înţelegem un ansamblu de operaţiuni, prin amortisment
se înţelege suma care se reţine din încasări, aproximativ, corespunzătoare proporţiei
uzurii fizice şi morale care are loc pe intervalele de amortizare.
47
2.2. Amortismentul şi implicaţiile lui financiare
În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se

recuperează prin intermediul realizării producţiei creşte continuu, regăsindu-se sub
forma amortismentului, în timp ce valoarea rămasă scade mereu până în momentul
scoaterii din funcţiune a imobilizărilor corporale şi necorporale.
Aşadar, amortismentul se formează în tot timpul corespunzător duratei
normale de funcţionare a activelor imobilizate, urmând ca abia după constituirea lui
integrală (ca regulă generală) să fie folosit pentru achiziţionarea sau construirea altor
active, care să le înlocuiască pe cele vechi, scoase din folosinţă. Această diviziune în
timp, între recuperarea valorii de intrare şi reproducţia fizică formează baza teoretică
a amortizării, a necesităţii constituirii amortismentului.
Luând în considerare aceste caracteristici se constată că amortismentul
produce implicaţii de natură financiară în gestiunea întreprinderii, puse în evidenţă
prin dublul caracter şi dublul rol al amortismentului.
Conţinutul lor nu poate fi dezvăluit decât printr-o analiză aprofundată a
amortismentului în gestiunea financiară de unde rezultă dublul caracter al acestuia.
Astfel, pe de o parte, amortismentul reprezintă o resursă bănească, porţiune
disponibilizată a capitalului permanent care poate fi utilizată în orice scop productiv
de către întreprindere (ca sursă de finanţare a investiţiilor sau pentru completarea
fondului de rulment net). Pe de altă parte, amortismentul este şi un element al
costurilor de producţie, calitate în care influenţează direct profitul întreprinderii,
aceasta stabilindu-se între cifra de afacere şi costul de producţie aferent cifrei de
afacere.
La nivelul întreprinderii, amortismentul, în cele două ipostaze ale sale,
exprimă interese contradictorii. În calitatea sa de resursă bănească, parte
disponibilizată a capitalului permanent, întreprinderea are interesul de majorare a
amortismentului pentru acumularea de resurse în vederea expansiunii. Dimpotrivă, în
ipostaza de element al costurilor de producţie, întreprinderea este tentată spre
reducerea amortismentului.
Din variaţia amortismentului se constată că influenţele sunt diferite asupra
profitului şi mărimii resurselor pentru finanţare. În acest sens, precizăm că nici
sporirea amortismentului şi nici scăderea lui nu se vor regăsi în întregime în sporul
47
de resurse băneşti ale întreprinderii, deoarece din creşterea de profit se vor plăti şi
dividende, iar diminuarea de profit conduce şi la scăderea dividendelor. Pentru
întreprindere situaţia cea mai bună ar fi reprezentată de reducerea duratelor de
funcţionare, prin aceasta asigurându-se o sporire a capitalului disponibilizat şi
destinat pentru reinvestire.
Apreciind amortismentul prin prisma conţinutului său de capital lichid
destinat reinvestirii, reiese dublul rol al amortismentului în procesul reproducţiei şi
anume: cel al asigurării reproducţiei simple; şi cel al participării la reproducţia
lărgită.
Ca urmare a deprecierii activelor imobilizate în procesul folosirii lor, mai
mult sau mai puţin lent, s-a recurs la recuperarea treptată a valorii de intrare spre a
putea asigura finanţarea înlocuirii în momentul scoaterii din funcţiune. În acest mod
se asigură reproducţia simplă.
Dar, nici o întreprindere nu acumulează amortismentul spre a-l folosi numai
în momentul înlocuirii activului imobilizat complet amortizat, ci îl foloseşte mai
degrabă, cu ocazia primei investiţii de înfăptuit, ceea ce face ca masa activelor
imobilizate să crească fără utilizarea altor resurse financiare. În acest caz,
amortismentul are o anumită capacitate de multiplicare, ceea ce îi asigură un rol de
reproducţie lărgită. Raportul dintre masa amortizabilă a activelor imobilizate în
fiecare an următor şi masa amortizabilă din primul an al primului ciclu reprezintă
coeficientul de multiplicare al amortismentului.
De asemenea, în condiţii normale, ca urmare a creşterii progresului tehnic,
sporeşte productivitatea muncii ceea ce permite creşteri apreciabile ale producţiei şi o
ieftinire (relativă) a produselor. Dacă întreprinderea ar decide să-şi înlocuiască
echipamentele complet uzate, instalate cu ani în urmă, cu echipamente perfect
identice cu cele pe care le casează, atunci ar cheltui mai puţin decât fosta valoare de
intrare. Pe seama diferenţei, ar finanţa achiziţii de echipamente suplimentare.
Însă, de regulă, nici o întreprindere nu înlocuieşte echipamentele uzate cu
altele identice ci, cu ocazia înlocuirii introduce echipamente perfecţionate din punct
de vedere tehnic, corespunzătoare cerinţelor viitorului şi nicidecum trecutului. Noile
echipamente, fie cu funcţiuni mai multe, fie cu randamente mai mari, reprezintă, în
raport cu utilajele înlocuite, o reluare lărgită a activităţii.
48
Teoretic, valoarea iniţială a activelor imobilizate, se va regăsi parţial în formă
materială neschimbată a acestora, la valoarea rămasă iar diferenţa în formă bănească
prin amortismentul realizat.
2.3. Elementele sistemului de amortizare
2.3.1. Evaluarea şi reevalaurea imobilizărilor supuse amortizării

În vederea urmăririi procesului de amortizare şi a calculului amortismentului,
activele imobilizate trebuiesc exprimate valoric, adică evaluate. Evaluarea, ca un
complex de operaţiuni menite să stabilească valoarea bunurilor, permit determinarea
valorii de intrare a activelor imobilizate, capital ce urmează a fi recuperat pe durata
normală de funcţionare a activelor.
Pentru activele imobilizate, prin valoare de intrare denumită şi valoare
contabilă, se înţelege:
- preţul de achiziţie, pentru activele imobilizate procurate cu titlu oneros;
- valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui activ imobilizat care a fost
reevaluat în baza unor prevederi legale;
- costul de producţie, pentru activele corporale construite sau produse de
unitatea patrimonială;
- valoarea actuală, pentru activele imobilizate dobândite cu titlu gratuit,
estimată la înscrierea lor în patrimoniu pe baza propunerilor făcute de specialişti cu
aprobarea responsabilului de gestionarea patrimoniului;
- valoarea de aport, numită şi valoare de utilitate, pentru activele corporale
intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform prevederilor din
statute sau contracte, determinată prin expertiză;
- costul de achiziţie, pentru activele corporale cumpărate, cu durata normală
de utilizare expirată;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, la data punerii în funcţiune, în
cazul investiţiilor puse în funcţiune parţial sau total cărora nu li s-au întocmit formele
de înregistrare ca active corporale;
- costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se adaugă sporurile de
preţ în funcţie de categoria biologică, pentru animalele de reproducţie.
Valoarea de intrare este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la
care s-au obţinut activele imobilizate. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi
49
antrenează inconveniente din punct de vedere al evaluări activelor, în sensul că
acestea nu pot fi comparate între ele. În timp, datele de procurare fiind diferite şi
valoarea de intrare diferă, calculele privind amortismentul şi rata randamentului
acestora devin mai dificile. Se poate spune că aceleaşi active imobilizate procurate la
date diferite, au preţuri diferite, valori de intrare diferite şi ca urmare alt nivel al
amortismentului.
Reevaluarea imobilizărilor corporale este necesară nu numai ca urmare a
modificărilor ce au loc în nivelul preţurilor ci şi a utilizării unor active, în alt regim
decât cel stabilit iniţial, a discordanţei care apare între uzură şi amortisment.
Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc
această operaţiune, cu scopul stabilirii unei valori de intrare actualizate a bunurilor,
ceea ce creează un cadru favorabil pentru analiza tendinţei amortismentului, a
formării şi urmăririi costurilor, a profitabilităţii şi a capitalurilor necesare înlocuirii
unor active corporale. Prin reevaluare, bunurile primesc valori de înlocuire care până
la o nouă reevaluare sunt considerate valori de intrare.
În procesul de reevaluare se folosesc anumite procedee, cum ar fi:
- corectarea valorii de intrare cu un indice de preţuri specific familiei de
bunuri căreia îi aparţine elementul de activ reevaluat;
- rectificarea valorii de intrare cu indicele care exprimă variaţiile nivelului
general al preţurilor.
Cu ocazia reevaluării se stabileşte şi valoarea rămasă actualizată (VRa) în
funcţie de valoarea de intrare actualizată (Via), durata consumată (Dc) şi durata
rămasă (Dr) după relaţia:
Via ⋅ Dr
VRa =
Dc + Dr
În procesul reevaluării imobilizărilor precum şi în cel al amortizării se

folosesc, în afara valorii de intrare, şi alte valori cum ar fi: valoarea de înlocuire;
valoarea rămasă; valoarea reziduală; valoarea de amortizat.
2.3.2. Normele de amortizare
În practica financiară sunt folosite mai multe metode de calcul a normelor de
amortizare, dintre care cele mai reprezentative sunt:
1. metoda normelor egale;
50
2. metoda normelor diferenţiate în timp.
1. Metoda normelor egale, caracterizează sistemul liniar de amortizare şi
constă în calcularea şi utilizarea aceleiaşi norme de amortizare pe întreaga durată
normală de funcţionare (Dn). Înseamnă că amortismentul anual este egal pe toată
durata de funcţionare a activului imobilizat. Norma de amortizare (N) se calculează
ca un raport procentual între amortismentul anual (A) şi valoarea de intrare a
activului imobilizat amortizat (Vi). Deci, plecând de la relaţiile:
Vi A
A= şi N = × 100
Dn Vi
obţinem:
1
N= ⋅ 100
Dn
De aici rezultă că, normele de amortizare pentru activele imobilizate se pot

determina, fără a avea nevoie de valoarea de intrare, pe baza duratelor normale de
funcţionare stabilite prin legislaţia privind “clasificaţia şi duratele normale de
funcţionare”.
Metoda normelor egale se foloseşte cel puţin din două motive: simplitate în
aplicare şi calcul pe de o parte, respectiv, aprecierea imediată a valorii rămase de
către investitori şi a randamentului activelor, pe de altă parte.
Consideraţiile teoretice, ce stau la baza acestei politici de amortizare, constau
în proporţionalitatea dintre timp şi uzura activelor imobilizate. Deşi relativ simplu de
aplicat, sistemul de amortizare liniar nu ia în considerare uzura morală, cunoscut
fiind faptul că influenţa progresului tehnic nu este liniară, ci exponenţială.
2. Metoda normelor diferenţiate în timp, are la bază ideea potrivit căreia în
decursul duratei normale de serviciu a activelor imobilizate, în fiecare an normele de
amortizare se micşorează sau se măresc succesiv, în funcţie de randament şi grad de
uzură. Metoda normelor diferenţiate în timp se poate aplica în două variante: cu
norme de amortizare regresive şi norme de amortizare progresive.
Varianta normelor de amortizare regresive este indicată categoriilor de active
imobilizate care sunt mai mult expuse uzurii morale (de exemplu: maşini unelte;
agregate; utilaje etc.) tocmai pentru a combate din timp efectele de ordin financiar
51
ale uzurii. În cadrul acestei variante, norma de amortizare (Nk) se stabileşte după
formula:
Dn − ( K − 1)
Nk = ⋅ 100
∑n
în care:
Dn = durata normală de funcţionare;
K = anul pentru care se calculează amortismentul;
∑n = suma anilor “n” din durata normală de funcţionare, unde
n( n + 1)
∑n = 2
Prin aplicarea variantei normelor regresive, amortismentul grevează costul
producţiei cu sume descrescătoare. Concepţia de la care se pleacă în calculul
amortismentului, folosind normele regresive, este aceea că descreşterea normelor de
amortizare corespunde scăderii capacităţii de producţie a activelor imobilizate, pe
măsură ce acestea se învechesc. Aplicând normele regresive în calculul
amortismentului, se realizează sistemul accelerat de amortizare.
Varianta normelor de amortizare progresive, se caracterizează prin aceea că
amortismentul creşte de la un an la altul, după formula progresiei aritmetice, adică
amortismentul este mai mic în primii ani de funcţionare şi mai mare spre sfârşitul
duratei. Varianta, se recomandă a fi aplicată activelor imobilizate cu durată de
funcţionare îndelungată (de exemplu: la clădiri) şi corespunde timpului efectiv al
uzurii fizice. Formula de calcul este:
k
Nk = ⋅ 100
∑n
Concepţia care stă la baza variantei normelor progresive este aceea că norma
şi amortismentul trebuie să crească, corespunzător accelerării gradului de uzură, pe
măsura învechirii şi deprecierii normale a activelor imobilizate. Această variantă
prezintă unele dezavantaje circumscrise faptului că se creează o neconcordanţă între
amortisment şi evoluţia randamentului utilajelor care nu este descrescător în aceeaşi
proporţie cu creşterea uzurii, datorită şi lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.
52
De regulă, o astfel de variantă nu poate fi aplicată pe toată durata de
funcţionare a unui activ imobilizat, ci numai împreună cu o altă politică de
amortizare (liniară sau regresivă). Practica a demonstrat că varianta normelor
progresive este utilă a fi aplicată numai pe durata punerilor parţiale în funcţiune a
unor obiective şi cel mai târziu până la atingerea parametrilor proiectaţi. În felul
acesta s-ar degreva costurile pe perioadele de început ale unui obiectiv, când
producţia este mai mică.
Metoda normelor diferenţiate în timp este mai cunoscută în practica
financiară sub denumirea de metoda “Softy” adică a sumei cifrelor anilor din durata
de funcţionare a activului imobilizat. Varianta descrescătoare sau crescătoare a
normelor de amortizare se obţine prin raportarea numărului de ordine “n” al anului,
pe scara duratei de viaţă, la suma cifrelor anilor.
Faţă de aceste metode clasice de calcul a normelor de amortizare s-au creat
diferite alte variante în funcţie de condiţiile concrete din economie, rezultând diferite
sisteme de amortizare.
2.4. Recalcularea amortismentului şi consecinţe financiar
Evident că, faţă de situaţia avută în vedere la începutul anului, când s-a
determinat amortismentul previzionat, pe parcursul exerciţiului financiar se pot
produce anumite modificări care să schimbe nivelul amortismentului. Astfel, în
întreprindere, termenele de dare în funcţiune a activelor imobilizate programate a
intra în cursul anului, respectiv, termenele de scoatere din funcţiune în anul de
referinţă, pot avea abateri faţă de cele programate în funcţie de care s-a calculat
valoarea de amortizat.
Tocmai ca urmare a nerespectării termenelor de punere şi scoatere în/din
funcţiune a activelor imobilizate programate este necesară recalcularea
amortismentului. Amortismentele recalculate vor permite o evaluare mai exactă a
costurilor totale şi a mărimii capitalului disponibilizat care urmează să fie gestionat.
Scoaterea din funcţiune a activelor imobilizate cu valoare de intrare rămasă
nerecuperată sau cu valoare de intrare complet amortizată se face cu aprobarea
consiliului de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului.
După aprobarea scoaterii din funcţiune a activelor imobilizate se va proceda la
53
valorificarea acestora prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare, în
sensul că se vor valorifica componente rezultate din dezmembrare.
În cazul activelor imobilizate casate înainte de expirarea duratei normale de
funcţionare, valoarea rămasă neamortizată urmează să se recupereze prin includerea
în cheltuielile nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau prin
diminuarea capitalurilor proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale. Recuperarea
valorii rămase se face în mod eşalonat, fără a depăşi durata normală de funcţionare.
Valoarea rămasă neamortizată (VRn) se calculează după relaţiile:
n
Dc
VR n = Vi − Vi ∗ sau VR n = Vi − ∑ Ai
Dn i =1
unde:
Vi = valoarea de intrare;
Dc = durata consumată;
Dn = durata normală de funcţionare,
n
∑A
i =1
i = suma amortismentelor anuale “i” din durata normală de funcţionare
“n”
În situaţia în care sumele privind valoarea rămasă neamortizată sunt
însemnate, pentru recuperare, se eşalonează pe ani şi luni calculându-se rata anuală de
recuperat (RAr), după formula:
(VRn − S v ) ∗ l r
RAr =
lt
unde:
Sv = sume rezultate din valorificarea activelor imobilizate scoase din
funcţiune;
lr = numărul lunilor din anul de referinţă rămase pentru recuperare;
lt = numărul lunilor totale programate pentru recuperarea valorii
neamortizate.
Durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii rămase neamortizate se
stabilesc de către responsabilii cu gestiunea patrimoniului.
54
În situaţia în care la nivelul întreprinderii există active imobilizate menţinute
în funcţiune peste durata normală de serviciu, acestea nu mai sunt supuse procesului
de amortizare iar efectul acţiunii lor se regăseşte în rezultatul din exploatare.
Legat de amortisment, se cuvine să mai precizăm că în practică se
promovează diferite procedee cu privire la partea din amortisment care să fie
deductibil fiscal. În acest context, amortismentul deductibil fiscal din profitul brut se
stabileşte diferit în funcţie de politica financiară promovată în acest domeniu. Astfel,
în unele situaţii amortismentul deductibil se corelează cu gradul de utilizare a
activelor imobilizate, iar în alte cazuri, cu nivelul obţinut prin aplicarea normelor
proporţionale. Diferenţele de amortisment rezultate se evidenţiază în cheltuieli şi nu
sunt deductibile fiscal.
În economia întreprinderilor franceze se operează cu două categorii de
amortisment:
- amortisment pentru deprecieri care conduc la o diminuare de active
(respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor. Amortismentul
pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a evaluării activelor, ca
o tehnică de reînnoire a imobilizărilor prin afectarea profitului în vederea
reinvestirii capitalului.
- amortismente derogatorii care reprezintă partea din amortismente
calculate pentru a beneficia de avantaje fiscale, fiind considerate ca o creştere
de pasiv şi o creştere a cheltuielilor aferente.
2.5. Finanţarea reparaţiilor capitale
Sistemul de reparaţii propriu-zis cuprinde reparaţiile curente şi reparaţiile

capitale. Stabilirea naturii reparaţiilor se face în urma executării de revizii tehnice,
prin care se identifică starea tehnică a utilajelor, a lucrărilor ce urmează a se face şi a
pieselor ce se vor schimba sau ajusta. În cadrul revizuirilor se pot face şi unele
reglări de piese sau subansamble şi chiar unele reparaţii mărunte.
Reparaţiile curente reprezintă intervenţii de un grad superior reviziilor şi se
execută în scopul eliminării deteriorărilor locale ale unor efecte determinate de uzura
fizică. În funcţie de valoarea lucrărilor şi de perioadele de funcţionare a activelor
imobilizate între două reparaţii, se pot identifica reparaţii curente de gradul I şi II.
55
Prin intermediul reparaţiilor curente se înlocuiesc, se recondiţionează şi se repară
unele piese sau subansamble de valori mici.
Cheltuielile cu reparaţiile curente se includ în costurile de producţie şi se
finanţează din resursele destinate activităţii curente, adică din fondul de rulment.
Reparaţiile capitale sunt lucrări de volum mare şi care se fac atunci când
activele imobilizate au un grad avansat de uzură, scade capacitatea de producţie, apar
pericole de avarii, se reduce precizia de lucru etc. şi au scopul de a readuce activele
imobilizate în stare normală de funcţionare.
În luarea deciziei privind reparaţiile capitale este necesar să se ţină seama de
ciclul de funcţionare şi un anumit plafon valoric. Ciclul de funcţionare indică
mărimea intervalului dintre data punerii în funcţiune a unui activ imobilizat şi prima
reparaţie capitală, sau dintre două reparaţii capitale succesive şi se exprimă în ani,
ore de funcţionare sau Km parcurşi. Plafonul valoric reprezintă raportul procentual
între costul reparaţiei capitale şi valoarea de înlocuire a activului imobilizat. Nivelul
lui trebuie să ţină seama de toţi factorii care influenţează randamentul activului
imobilizat.
Teoretic, în finanţarea reparaţiilor capitale pot exista două probabilităţi:
a) finanţarea din amortismentul anual;
b) finanţarea din resursele curente
a) Finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual are la bază ideea
potrivit căreia asemenea intervenţii se fac la intervale mari de timp, ce antrenează
cheltuieli importante, care, la rândul lor, încarcă prea mult costurile de producţie ale
anului în care se fac. Un asemenea fond s-ar putea constitui, în mod uniform, pe toată
durata prestabilită de funcţionare a activului imobilizat. În acest sens, prin
amortisment s-ar realiza două obiective: recuperarea capitalului investit în active
imobilizate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, finanţarea cheltuielilor viitoare
determinate de reparaţiile capitale ce urmează a se efectua.
În situaţia în care reparaţiile capitale se vor finanţa din amortismente se poate
calcula o normă globală de finanţare (NGa), pentru investiţii şi reparaţii, şi o normă
specială pentru finanţarea exclusivă a reparaţiilor (NSa), potrivit relaţiilor:
56
Vi + Rk Rk
Dr ; şi D
NG a = ∗ 100 NS a = n ∗ 100
Vi Vi
unde:
Vi = valoarea de intrare a activelor imobilizate supuse reparaţiilor capitale;
RK = valoarea reparaţiilor capitale;
Dn = durata normală de funcţionare

În prezent, finanţarea reparaţiilor capitale din amortismentul anual se practică
sporadic în economia ţării noastre, deşi în ţările cu economie de piaţă se utilizează
frecvent.
b) În cazul finanţării reparaţiilor capitale din sursele curente, înseamnă că
cheltuielile cu acestea se includ direct pe costurile de producţie. Regimul de finanţare
este cel al activelor circulante, adică fondul de rulment.
Includerea cheltuielilor cu reparaţiile capitale pe costurile de producţie se
poate face în luna în care se efectuează reparaţiile capitale sau eşalonat pe mai multe
luni (sau ani) spre a nu afecta într-o proporţie prea mare rezultatul din exploatare al
unei perioade.
În acoperirea financiară a reparaţiilor capitale pot interveni şi creditele
bancare sau alte forme de îndatorare.
REZUMAT Procesul de uzură a activelor imobilizate presupune
amortizarea acestora în vederea recuperării pierderilor anuale
de valoare. Determinarea amortismentului şi incliderea pe
costuri presupune utilizarea unor sisteme de amortizare
diferite. Aplicarea unui sistem presupune determinarea
duratelor de funcţionare, a normelor de amortizare şi în final
calculul amortismentului anual şi repartizarea acestuia pe
trimestre. O problemă aparte o constituie şi sursele de
finanţare ale acestora.
TEME DE CONTROL Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din
problematica studiată, cu referire la:
- decizia de investiţii într-un mediu cert;
- decizia de investiţii într-un mediu probabilistic;
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag.83-128; Giurgiu A.,
Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1995, pag.82-112, Nistor I., Lăcătuş V.,., Finanţele
57
întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2008, pag.75-91
UNITATEA 3. PLASAMENTELE DE CAPITAL PE

TERMEN SCURT
OBIECTIVE Înţelegerea modului de plasare a capitalului în active circulante şi

modalităţile de dimensionare a stocurilor pe elemente ale acestora.
Stabilirea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea activelor
circulante, pe fiecare element component şi pe total prin aplicarea mai
multor metode de calcul. Cunoaşterea resurselor destinate finanţării
curente a activelor circulante, calculul acestora şi corelaţiile dintre
nevoi şi resurse.
NOŢIUNI Active circulante, valori de exploatare, valori realizabile pe termen
CHEIE scurt, ciclu de exploatare, stoc curent, stoc de siguranţă, necesar de
fond de rulment, politica creditului comercial, titlurile de plasament.
3.1 Activele circulante – conţinut şi structură

În vederea realizării obiectivelor propuse întreprinderea trebuie să dispună,
alături de activele imobilizate în structura corespunzătoare profilului de activitate, şi
de active circulante. Acestea, corespunzător formelor concrete şi stadiului în care se
găsesc, îndeplinesc funcţii diferite şi constituie, în acelaşi timp, parte integrantă din
patrimoniul întreprinderii.
Între activele imobilizate şi activele circulante există deosebiri determinate de
participarea lor la ciclul de exploatare şi de modul diferit în care îşi transmit valoarea
lor asupra utilităţilor. Astfel, activele imobilizate amortizabile îşi păstrează aproape
neschimbată forma iniţială, naturală, în tot timpul duratei lor de funcţionare. Ele
servesc ciclul de exploatare o perioadă îndelungată de timp, se uzează fizic şi moral
treptat, iar partea uzată se recuperează valoric – pe măsura valorificării utilităţilor
create – sub forma amortismentului. În schimb, activele circulante se consumă
integral în cadrul unui ciclu de exploatare şi îşi schimbă forma iniţială pe parcursul
acestuia. Prin utilizare, activele circulante îşi transferă valoarea lor, în totalitate,
asupra utilităţilor create. În acest fel, capitalul imobilizat în active circulante se
58
reconstituie şi se creează posibilitatea reluării, în mod sistematic, a ciclului de
exploatare.
♦ În mod concret, potrivit bilanţului contabil al întreprinderii, activele
circulante se pot grupa în:
♣ valori de exploatare;
♣ valori realizabile pe termen scurt;
♣ disponibilităţi băneşti
♣ Valorile de exploatare diferă de la întreprindere la întreprindere în
funcţie de tehnologiile de fabricaţie şi profilul de activitate fiind formate, în
general, din stocuri de:
 materii prime şi materiale consumabile;
 producţie în curs de execuţie;
 produse finite şi semifabricate destinate vânzării.
Valorile de exploatare, în comerţ sunt exprimate prin stocurile de mărfuri şi ambalaje
care circulă cu acestea.
Din punct de vedere al finanţării, se asimilează valorilor de exploatare obiectele de
inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentul, îmbrăcămintea şi
materialele de protecţie.
♣ Valorile realizabile pe termen scurt sunt structurate în sfera creanţelor şi a titlurilor
de valoare negociabile la bursă, caracterizate prin gradul lor ridicat de transformare
în lichidităţi. Creanţele asupra terţilor (Clienţi, Efecte de primit de la clienţi, alţi
debitori) reprezintă sume aflate în curs de recuperare, pentru care trebuie să se
acţioneze în direcţia reducerii perioadelor de încasare.
Titlurile de valoare sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni sau alte produse specifice
negociabile la bursă în scopul unor speculaţii de moment. Capitalurile imobilizate în
asemenea produse negociabile la bursă sunt rezultate din excedentul de trezorerie, iar
plasamentele se fac în scopul fructificării sumelor cât mai eficient.
♣ Disponibilităţile băneşti sunt reflectate în conturile curente la bănci sau ca numerar
în casieria întreprinderii. De fapt, ele reprezintă trezoreria netă şi constituie forma
iniţială a activelor circulante care urmează să fie transformate pe parcursul ciclului
de exploatare.
3.2. Necesarul de fond de rulment
59
Necesarul de fond de rulment exprimă nevoile de finanţare a activelor circulante
pentru săvârşirea normală a ciclului de exploatare. Mărimea necesarului de fond de
rulment dă o imagine asupra efortului financiar pe care trebuie să-l facă
întreprinderea, fie prin contribuţii proprii la capitalul propriu, fie prin îndatorare (a
capitalului împrumutat).
Necesarul de fond de rulment este determinat de volumul activităţilor programate a
se realiza şi condiţiile de desfăşurare a acestora.
Volumul activităţilor programate se apreciază prin intermediul consumurilor de
valori materiale şi servicii, reclamate de ciclul de exploatare care sunt de competenţa
compartimentului tehnic. Condiţiile de desfăşurare a activităţilor privesc în mod
practic, durata de imobilizare a capitalurilor în active circulante care ţine de
modalităţile de organizare a fazelor ciclului de exploatare de managementul
întreprinderii.
În altă ordine de idei, necesarul de fond de rulment indică nivelul capitalului
circulant care urmează să fie investit în active circulante.
Problema necesarului fondului de rulment şi în corespondenţă a fondului de rulment
se ridică, în mod deosebit, în momente cum ar fi:
• înfiinţarea întreprinderii;
• elaborarea programelor economice de perspectivă,
adică a celor pe termen mediu şi lung;
• întocmirea programelor economice curente, pe termen
scurt;
• modificarea politicii în spectrul economic şi cel
comercial
• ajustarea echilibrului financiar.
Prin faptul că necesarul de fond de rulment este influenţat de caracteristicile
activităţii curente, adică de funcţionarea normală a întreprinderii în condiţii de
exploatare şi comercializare date, aprecierea necesarului de fond de rulment în
momentele respective se face diferit.
În baza celor de mai sus, trebuie făcută distincţie între necesarul de fond de rulment
şi modalităţile de finanţare curentă, acestea din urmă stabilindu-se în funcţie de
politica financiară a întreprinderii. Necesarul de fond de rulment este o noţiune
60
integrată în spectrul capitalului circulant, care se stabileşte prin dimensionarea
elementelor structurale ale activelor circulante (folosind informaţii din activul
bilanţului) în timp ce modalităţile de finanţare a acestor nevoi privesc, deopotrivă
toate formele structurale ale capitalului.
3.3. Gestiunea valorilor de exploatare
Gestiunea eficientă a valorilor de exploatare presupune dimensionarea stocurilor cât
mai corect pentru că în funcţie de acest nivel urmează să fie imobilizate capitaluri pe
intervale diferite de timp. Necesitatea dimensionării stocurilor mai decurge din
consecinţele acestora asupra funcţionării normale a ciclului de exploatare.
Stocurile reprezintă cantităţi fizice de materii prime şi materiale consumabile, de
produse sau de mărfuri necesare fazelor ciclului de exploatare, pentru a asigura
desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor programate în întreprindere.
În timp, practica financiară a demonstrat că se poate folosi, în dimensionarea
stocurilor, mai multe metode, dintre care două sunt reprezentative, şi anume:
1. metoda analitică
2. metoda sintetică sau globală
3.3.1. Metoda analitică folosită în dimensionarea stocurilor
Metoda analitică presupune o dimensionare a stocurilor, anual şi pe trimestre, pe
fiecare component al elementului de active circulante. Înţelegem, în acest context,
prin elemente de active circulante:
1. stocurile de materii prime şi materiale consumabile pentru producţie;
2. stocurile pentru producţia în curs de fabricaţie;
3. stocurile de produse finite
4. produsele expediate (în decontare)
3.3.1.1 Dimensionarea stocului de materii prime şi materiale consumabile pentru

producţie
3.3.1.1.1 Problematica dimensionării stocurilor
Determinarea stocului la materii şi materiale se face diferit, în funcţie de natura
stocului, care poate fi:
1. stocul curent;
2. stocul de siguranţă;
61
3. stocul de condiţionare prealabilă;
4. stocul pentru transporturi interioare;
5. stocul de iarnă
3.3.1.1.1.1 Stocul curent
3.3.1.1.1.1.1 Aspecte privind dimensionarea stocului curent
Stocul curent are rolul de a asigura continuitatea procesului de exploatare între două
aprovizionări consecutive. Mărimea stocului curent de materii prime şi materiale
consumabile depinde de acţiunea conjugată a doi factori şi anume:
• ▪ consumul mediu zilnic;
• ▪ intervalul între două aprovizionări
▪ Consumul mediu zilnic; din fiecare fel de material în parte se determină pe baza
volumului fizic al producţiei programată a se fabrica (Pf), norma de consum de
aprovizionare (a) şi durata perioadei (T) luată în calcul. Norma de consum de
aprovizionare este formată din norma de consum tehnologică şi din pierderile
normale, pe durata transportului materialelor în cauză şi a stocării lor.
▪ Intervalul dintre două aprovizionări consecutive (tc) se exprimă într-un anumit
număr de zile mediu, care se estimează diferit după cum calculele privesc stocurile la
o întreprindere nou înfiinţată sau la o întreprindere în funcţionare. La întreprinderile
nou înfiinţate, intervalul între două aprovizionări consecutive se determină pe baza
termenelor prevăzute în contractele încheiate cu furnizorii. În schimb, la
întreprinderile în funcţiune acest interval se calculează, şi apoi se alege, folosind
raţionamentul următor:
 
t =min tc tc 
c  r1 0 
1  
în care:
t c1 = intervalul minim folosit în calculul stocului curent în anul de referinţă;
t c r1 = intervalul mediu între două reaprovizionări, calculat pe baza termenelor
prevăzute în contractele cu furnizorii;

t c0 = intervalul mediu efectiv între două reaprovizionări din anul anterior
Înseamnă că, intervalul necesar se calculează ca o medie aritmetică ponderată a
intervalelor individuale adică:
62
n n
∑q i1 ∗ t i1 ∑q i0 ∗ t i0
t cr1 = i =1
n ; respectiv t c0 = i =1
n
∑ qi1
i =1
∑qi =1
i0
în care:
qi1 = cantităţile programate a intra în depozit la fiecare reaprovizionare în
anul de referinţă;
ti1 =intervalul individual între aprovizionări în anul de referinţă;
qi0 = cantităţile efective intrate în depozit la fiecare reaprovizionare în anul
precedent;
ti0 = intervalul individual între aprovizionări în anul precedent.
Odată stabilite cele două mărimi se poate calcula stocul curent (Sc) după relaţia:
P ∗a
f
S = ∗t
c T c
1
unde:
T = durata perioadei luată în calcul (an=360 zile; trim=90 zile)
Formarea stocului curent de materii prime şi materiale consumabile, ca de altfel a
stocurilor în general, ocazionează cheltuieli specifice acestor operaţiuni. În acest sens
se efectuează cheltuieli, pe de o parte, care privesc aprovizionarea propriu-zisă,
referitoare la cheltuielile cu funcţionarea compartimentului de aprovizionare (salarii,
cheltuieli de deplasare ş.a), inclusiv o parte din cheltuielile indirecte ale
întreprinderii, iar pe de altă parte, legate de depozitarea stocurilor constituite, cum ar
fi: salarizarea personalului de la depozite, amortismentul activelor imobilizate, chiria,
pierderile, dobânzile bancare etc.
Din structura acestor cheltuieli se poate observa că prima grupă cuprinde cheltuielile
de aprovizionare ocazionate de aducerea materialelor până la poarta întreprinderii, iar
a doua grupă conţine cheltuieli de stocare determinate de păstrarea materialelor până
la darea lor în consum. Faţă de mărimea stocului, cele două grupe de cheltuieli au un
comportament opus.
3.3.1.1.1.2 Stocul de siguranţă
Stocul de siguranţă are menirea să asigure continuitatea procesului de
producţie în cazul în care au loc întreruperi în faza aprovizionării. Firesc, un
63
asemenea stoc constituie o sarcină financiară suplimentară pentru întreprindere,
ocazionată de atragerea şi imobilizarea unui plus de capital pentru finanţare.
Dacă se compară costul suplimentar ocazionat de atragerea capitalului care
urmează să fie imobilizat în stocul de siguranţă (dobânda aferentă capitalului), cu aşa
zisul ,,cost al lipsei de stoc’’ se poate aprecia eficienţa gestiunii stocului de siguranţă.
Mărimea stocului de siguranţă este determinată de acţiunea celor doi factori:
consumul mediu zilnic şi intervalul de siguranţă (ts), exprimându-se prin relaţia:
Pf ∗ a
Ss = ∗ ts
T
În practica financiară din ţara noastră intervalul pentru calculul stocului de
siguranţă se alege, ca fiind cel mai mic dintre:
- intervalul de siguranţă calculat la nivelul a jumătate (1 / 2) din intervalul
stocului curent;
- intervalul de siguranţă calculat matematic prin metoda abaterilor, după
formula:
n
∑q ia ∗ ∆t
ts = i =1
n
∑qi =1
ia
unde:
qia = cantităţile aprovizionate din materialul ,,i’’;
∆t = abaterea de timp între intervalul dintre aprovizionări şi intervalul
(
mediu t − t c1 > 0 )
În cazul în care abaterea este pozitivă atunci materialele sunt recepţionate la
un interval mai mare decât cel mediu (luat în calculul stocului curent) existând
pericolul epuizării stocului şi întreruperii fabricaţiei. Ca urmare, se va constitui stoc
de siguranţă în funcţie de intervalul mediu rezultat. Când abaterea este negativă,
mărimea ei nu se va lua în calcul.
- prudentă, de aversiune faţă de risc, care presupune constituirea unui
3.3.1.1.1.3 Stocul de condiţionare prealabilă
Stocul de condiţionare prealabilă se constituie pentru unele materiale care
necesită operaţii de condiţionare înainte de darea lor în consum şi aceasta pentru
64
îmbunătăţirea calităţii lor şi a parametrilor tehnologici. Operaţiunile de condiţionare
sunt prevăzute în tehnologiile de fabricaţie pentru fiecare fel de materii prime şi
materiale consumabile, care intră în structura produsului finit. Pentru asemenea
procese de condiţionare prealabilă se elaborează, pe ramuri, norme tehnice de
condiţionare care se revizuiesc ori de câte ori se modifică tehnologia de fabricaţie.
Stocul de condiţionare se calculează pe baza consumului mediu zilnic şi a
intervalului de condiţionare (td), după relaţia:
Pf ∗ a
Sd = ∗td
T
În general, intervalul de condiţionare prealabilă se referă la numărul de zile
necesar efectuării unor operaţiuni de pregătire a materialelor pentru producţie, cum
ar fi: de sortare, de debitare, de analize prealabile etc. Prin însumarea timpilor
aferenţi acestor operaţiuni se determină intervalul de condiţionare luat în calcul.
3.3.1.1.1.4 Stocul pentru transporturi interioare
Întreprinderile, în structura lor, pot avea secţii sau chiar fabrici dispersate
teritorial, aşezate în alte localităţi. Dacă aprovizionarea cu unele materii prime şi
materiale consumabile se face direct la locul de consum, aprovizionarea cu materiale
mai scumpe şi cu consum periodic se face prin depozitul central. Aceasta înseamnă
că asemenea materiale se pot afla un timp oarecare în operaţiuni de transport interior
precum şi de predare – primire.
Stocul pentru transporturi interioare se calculează în funcţie de consumul
mediu zilnic şi intervalul pentru transporturi interioare (tt), după formula:
Pf ∗ a
St = ∗ tt
T
Intervalul pentru transporturile interioare, se calculează ca o medie a
realizărilor privind duratele de transport de la depozitul central la locurile de consum.
3.3.1.1.1.5 Stocul de iarnă
Unele întreprinderi folosesc anumite materiale (nisipul de râu, caolină, etc.)
care nu pot să fie exploatate pe timp de iarnă.
Aceasta presupune formarea stocului curent, necesar în perioada de iarnă,
încă din perioada premergătoare anotimpului geros.
65
Stocul de iarnă se determină pe baza consumului mediu zilnic din materialele
în cauză şi intervalul pentru stocul de iarnă (tr), folosind relaţia:
Pf ∗ a
Sr = ∗ tr
T
Intervalul pentru stocul de iarnă este, de regulă, egal cu durata de
neexploatare sau perioada de netransportare a unor materiale. Asemenea intervale de
timp se calculează numai pe timpul iernii, iar stocul ca atare, ca stoc de iarnă, se
constituie şi se menţine în perioada premergătoare iernii. Pe timpul iernii acest stoc,
treptat, se transformă în stoc curent.
3.3.1.1.2 Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru stocurile de materiale
destinate producţiei
Necesarul fondului de rulment pentru stocurile destinate producţiei reprezintă
necesarul de finanţat, adică mărimea capitalului care urmează să fie imobilizat în
stocurile de materiale consumabile pentru săvârşirea ciclului de exploatare.
La nivelul întreprinderilor care au activităţi multiple şi diverse, materialele
necesare producţiei care urmează să fie aprovizionate şi depozitate numără repere
foarte multe. Dimensionarea fiecărui fel de material în parte ar fi prea costisitoare
prin munca depusă în acest sens. Ca urmare, optimizarea stocurilor nu se face pentru
toate tipurile de materiale consumabile ci numai pentru acelea care au o valoare mare
şi deţin o pondere rezonabilă în volumul aprovizionărilor.
Pentru gestiunea eficientă a stocurilor, materialele consumabile destinate
producţiei se împart în două grupe: prima include materialele nominalizate, iar a
doua grupă cuprinde materialele nenominalizate sau diverse.
Materialele consumabile nominalizate, care trebuie să reprezinte cel puţin
70% din total pentru a asigura un calcul real, sunt supuse dimensionării pentru
stabilirea stocului optim, pe fiecare fel de material, în timp ce materialele diverse
urmează o procedură aparte prin care se determină necesarul anual de aprovizionat
exprimat valoric.
Necesarul fondului de rulment (NFR), reprezentat de capitalul care va fi
imobilizat în stocurile de materiale care urmează să fie aprovizionate şi depozitate, se
calculează diferit pentru cele două grupe de materiale consumabile.
66
Astfel, în stabilirea necesarului fondului de rulment pentru materialele
nominalizate (NFRN) se ţine seama de faptul că în faza aprovizionării se produce o
dispersare a momentelor de procesare a materialelor între două aprovizionări. În plus,
întregul circuit al activelor circulante se prezintă ca o succesiune de stocuri în toate
fazele ciclului de exploatare, de mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe
unitatea de măsură. Ca urmare, necesarul de finanţat nu este egal cu valoarea stocului
maxim, el fiind întotdeauna mai mic. Diferenţa de valoare provine de la stocul
curent, care în determinarea necesarului fondului de rulment, se ia în calcul ca o
mărime medie exprimată prin înjumătăţirea intervalului de timp între două
aprovizionări consecutive.
Luând în considerare aceste particularităţi, necesarul fondului de rulment
pentru fiecare material nominalizat (NFRNi) se calculează după relaţia:
M ni 1
NFR Ni = ∗ pi ( t ci + t si + t di + t ti + t ri )
T 2
de unde rezultă că:
n
NFRNT = ∑ NFRNi
i =1
în care:
M ni = necesarul fizic anual de aprovizionat pentru fiecare fel de material
nominalizat ,,i’’;
p i = preţul de aprovizionare aferent materialului ,,i’’;
t = intervalul de reaprovizionare pe tipuri de stocuri şi pe feluri de

materiale ,,i’’;
T = perioada de referinţă, an, trimestru
NFR NT = necesarul de fond de rulment total aferent grupei de materiale
nominalizate.
Necesarul fondului de rulment la materialele nenominalizate sau diverse
(NFRD) pentru care nu se calculează stocuri optime, se stabileşte în mod proporţional
în funcţie de raportul dintre necesarul valoric anual al materialelor nenominalizate
(Mad) şi necesarul anual al materialelor nominalizate (Man) ponderat cu necesarul
fondului de rulment total aferent materialelor nominalizate, folosind relaţia:
67
M ad
NFR D = ∗ NFR NT
M an
Pentru un calcul cât mai real, în unele situaţii, NFRNT se stabileşte numai în
funcţie de stocul curent şi cel de siguranţă.
În final, se determină necesarul fondului de rulment total aferent materialelor
aprovizionate şi stocate destinate producţiei (NFRN+D) însumând necesarul de finanţat
al celor două grupe de materiale, astfel:
NFRT(N+D) = NFRNT+NFRD
La nivelul acestui necesar de finanţat, în continuare, se vor căuta resurse de
acoperire.
3.3.1.1. Dimensionarea stocurilor pentru producţia în curs de fabricaţie:
3.3.1.1.1. Evaluarea necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de
fabricaţie
În evaluarea necesarului de fond de rulment pentru finanţarea curentă a
tuturor cheltuielilor pe care le ocazionează producţia în curs de fabricaţie este
necesar să se ţină seama de felul procesului de fabricaţie care poate fi:
a) continuu;
b) discontinuu.
a) Producţia cu proces de fabricaţie continuu presupune lansarea
comenzilor în fabricaţie în mod continuu, fără a aştepta finisarea comenzii anterioare.
În asemenea condiţii se pot afla concomitent în fabricaţie mai multe comenzi, în
diferite stadii de finisare şi nivele ale imobilizărilor de capital. Odată cu predarea la
magazie a comenzilor finisate se realizează o recuperare de capital plasat în
producţia neterminată, pe seama căruia se pot finanţa cheltuielile la comenzile în curs
de fabricaţie.
Ţinând seama de aceste particularităţi cheltuiala medie zilnică pe durata
ciclului de fabricaţie nu atrage după sine şi o imobilizare egală de capital. Ca urmare
este necesar să aducem cheltuiala medie zilnică la un nivel cât mai apropiat de
imobilizarea medie zilnică de capital, adică să fie corelată cu ajutorul unui coeficient
de corecţie. Relaţia generală de calcul a coeficientului de corecţie (K) este dată de
formula:
68
cd
K =
Cf
unde:
c d = cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie, obţinută ca o
medie a cheltuielilor iniţiale şi finale;
Cf = cheltuiala finală (producţia fabricată evaluată la cost).
Limitele de variaţie ale coeficientului de corecţie vor fi: 0 < K ≤ 1 , de unde
rezultă că în situaţia în care cheltuiala medie pe durata ciclului de fabricaţie este
egală cu cea finală, (adică c d =C f ) coeficientul de corecţie va fi egal cu unu. De
regulă, coeficientul de corecţie este subunitar dar niciodată nu va fi egal cu zero.
În condiţiile producţiei cu proces continuu de fabricaţie evoluţia cheltuielilor
pe durata ciclului de fabricaţie se poate realiza uniform sau neuniform.
În cazul în care cheltuielile cresc uniform pe durata ciclului de fabricaţie,
coeficientul de corecţie este dat de relaţia:
c +C
∗D c +C
, de unde rezultă că K=
K= 2 2C
C∗D
În cazul în care cheltuielile cresc neuniform pe durata ciclului de fabricaţie,
la intervale neegale şi sume diferite, neuniformitatea poate interveni fie de la o fază a
fabricaţiei la alta, fie chiar în cadrul aceleaşi faze. Pentru calculul coeficientului de
corecţie prezintă importanţă nu fazele de fabricaţie propriu-zise ci evoluţia
cheltuielilor, motiv pentru care durata fabricaţiei se împarte în atâtea faze
(subintervale) în cât se poate constata o evoluţie uniformă a cheltuielilor.
În acest fel, cazul evoluţiei neuniforme a cheltuielilor se reduce la modelul
anterior a cheltuielilor uniforme pe faze ale ciclului de fabricaţie.
Valoarea coeficientului de corecţie se poate calcula prin două modalităţi:
- o primă modalitate constă în însumarea suprafeţelor trapezelor care
delimitează fiecare fază a ciclului de fabricaţie. Coeficientul de corecţie se determină
raportând imobilizările de capital în cheltuielile efectuate pe faze, date de suma
suprafeţelor trapezelor la suprafaţa dreptunghiului, după relaţia:
69
c0 + c1 c +c c +c c +c
∗ d1 + 1 2 ∗ d 2 + 2 3 ∗ d 3 + ... + n −1 n ∗ d n
K= 2 2 2 2
C∗D
unde:
c0, c1, c2, … cn, reprezintă cheltuiala iniţială sau finală din cadrul fazei
duratei de fabricaţie d1, d2, d3, … dn , după caz
- a doua modalitate de calcul a coeficientului de corecţie are în vedere
creşterea medie a cheltuielilor de la sfârşitul unei faze până la finele duratei ciclului
c 0 + c1
de fabricaţie. Înseamnă că cheltuiala medie din prima fază, adică rămâne
2
imobilizată până la finele ciclului, în continuare adăugându-se creşterile medii de
cheltuieli pe faze (∆C ) până la sfârşitul ciclului de fabricaţie. Ca urmare, relaţia de
calcul a coeficientului de corecţie devine:
c0 + c1  n −1

∗ D + ∆ c 2 ( D − d1 ) + ∆ c 3 ( D − d1 − d 2 ) + ... + ∆ c n  D − ∑ d i 
2  i =1 
K=
C∗D
În situaţia în care lansarea în fabricaţie se face pe loturi de produse,
coeficientul de corecţie se calculează ţinând seama că o parte din capitalul plasat în
cheltuielile întregului lot de produse se recuperează începând cu finisarea primelor
produse din lot şi predate la magazie. Aceasta înseamnă că o parte din imobilizările
făcute se recuperează pentru starea de producţie neterminată înainte de finisarea
întregului lot. Asistăm în acest caz, pe de o parte, la creşterea cheltuielilor
neuniforme, iar pe de altă parte, la descreşterea treptată a lor, care poate fi uniformă
sau neuniformă. De exemplu, dacă cheltuielile de exploatare cresc neuniform iar
lansarea în fabricaţie se face în condiţiile prezentate mai sus, valoarea recuperărilor
de capital (VRec) este dată de relaţia:
VRec=r1t1+r2t2+…+rntn
unde:
r1, r2, ... rn = capitalul care se recuperează prin finisarea produselor finite
înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie;
t1, t2, ... tn = timpul din momentul recuperării capitalului imobilizat în
cheltuieli şi până la sfârşitul ciclului de fabricaţie, exprimat în zile.
Coeficientul de corecţie, în acest caz, se va calcula după relaţia:
70
 c0 + c1 c + c2 c + cn 
 d1 + 1 d 2 + ... + n −1 d n − ( r1t1 + r2 t 2 + ... + rn t n ) 
2 2 2
K= 
C∗D
Această reducere a valorii coeficientului de corecţie are ca efect direct

reducerea corespunzătoare a necesarului de fond de rulment.
În situaţia în care producţia este de serie şi se fabrică un sortiment bogat de
produse, coeficientul de corecţie se poate calcula numai pentru produsul
reprezentativ din fiecare grupă omogenă de produse. Aceasta înseamnă că producţia
se împarte pe grupe omogene de produse în funcţie de asemănările proceselor
tehnologice, cu menţiunea că nu trebuie să existe diferenţe mari între duratele de
fabricaţie ale produselor. Coeficientul de corecţie se va calcula ca şi în situaţia în
care cheltuielile cresc neuniform, iar valoarea lui se va extinde şi la celelalte produse.
Odată calculat coeficientul de corecţie în funcţie de particularităţile pe care le
prezintă producţia cu proces de fabricaţie continuu, se procedează la determinarea
necesarului fondului de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie NFR pcp c i

după relaţia:
Qci
NFR pcp c i = ∗ Di ∗ K i sau NFR pcf = c z ∗ Di ∗ K i
i
T ci
Relaţiile de mai sus, cu notaţiile cunoscute se referă la produsul i: Pentru

calculul fondului de rulment total NFRT pcfc folosim relaţia:
NFRTpcfc = ∑ ( NFRpcfc )i
n
i =1
b) Producţia cu proces de fabricaţie discontinuu constituie o particularitate

a activităţilor industriale. Discontinuitatea se explică prin aceea că o nouă comandă
nu poate fi lansată în fabricaţie înainte de finisarea comenzii anterioare.
Aceasta înseamnă că nu se poate înfăptui o recuperare de capital prin
predarea parţială a comenzilor finisate la magazie şi, ca atare, plasamentele de capital
se fac la nivelul maxim al costurilor producţiei pe care le ocazionează un ciclu de
fabricaţie. Finanţarea începe cu o cheltuială iniţială şi continuă cu celelalte cheltuieli
până la costul final, sume acoperite din capitalul constituit.
71
În acest context, cheltuiala medie pe durata fabricaţiei ajunge să fie egală cu
cheltuiala finală care exprimă costul producţiei. La acest nivel se va constitui
necesarul de fond de rulment NFR pcfd . Deci,
şi NFRT pcfd = ∑ ( NFR pcfd ) i

n
NFR pcfdi = c zi ∗ Di
i =1
Dacă întreprinderea cu proces de fabricaţie discontinuu dispune de linii

tehnologice care funcţionează independent, atunci valoarea coeficientului de corecţie
se calculează asemănător unui proces de producţie continuu. Precizez că, în producţia
cu proces de fabricaţie discontinuu valoarea coeficientului de corecţie este egală cu
unu, finanţarea făcându-se la nivelul costului producţiei lansată în fabricaţie.
Pentru produsele nenominalizate, din grupa diverse, necesarul de fond de
rulment se calculează global. În acest sens, pornind de la ideea că tehnologiile de
fabricaţie ale produselor în cauză - privind durata ciclului şi evoluţia cheltuielilor -
sunt asemănătoare cu cele ale produselor nominalizate, necesarul fondului de rulment
se calculează ponderând raportul dintre producţia anuală exprimată în costuri la
produsele diverse şi producţia anuală evaluată în costuri la produsele nominalizate cu
necesarul de fond de rulment total al produselor nominalizate.
Însumând necesarul de fond de rulment calculat pentru produsele
nominalizate cu cel al produselor nenominalizate (diverse) se obţine necesarul de
fond de rulment total pentru producţia în curs de fabricaţie.
3.3.1.3 Dimensionarea stocurilor de produse finite şi calculul necesarului de fond
de rulment
Produsele rezultate calitativ din procesele de fabricaţie trec sub formă de
produse finite în sfera comercializării, adică în faza de desfacere a ciclului de
exploatare. Acestea, în continuare, sunt destinate, pe de o parte, consumului intern,
iar pe de altă parte, vânzării.
Produsele finite intră în faza de desfacere la costul de fabricaţie şi vor ieşi din
această fază spre vânzare la costul complet de producţie, format din costul de
fabricaţie la care se adaugă cheltuielile de desfacere şi cheltuielile generale de
administrare a întreprinderii.
Existenţa stocurilor de produse finite în faza de desfacere este cerută de
executarea unor lucrări în vederea pregătirii lor pentru expediere. În acest sens,
72
produsele finite staţionează un anumit interval de timp în faza desfacerii, durată
determinată de mai multe nevoi şi anume:
 durata recepţiei în magazie (dr); durata sortării (ds);
durata de maturizare (dm); durata formării loturilor pentru
expediere (df);durata etichetării şi ambalării (da); durata încărcării
în mijloacele de transport (dt); durata întocmirii documentelor de
expediţie (de);
În plus, sunt cazuri când recepţia se face la beneficiar, mai ales, pentru
produse finite care necesită unele probe de funcţionare şi care nu se pot transporta în
structura funcţională a lor, ci se descompun în elemente componente. De asemenea,
este necesar să se ţină seama şi de munca de triere a comenzilor, obţinerea
mijloacelor de transport adecvate etc.
Însumând aceste intervale de timp necesare pregătirii produselor în vederea
expedierii, precum şi a altor timpi ce apar în funcţie de particularităţile tehnologice,
se obţine durata de staţionare a produsului finit ,,i'’ (Di) până la livrare. Deci,
Di=dr+ds+dm+df+da+dt+de
În general, mărimea capitalului imobilizat în stocurile destinate vânzării
depinde atât de politica comercială a întreprinderii cât şi de caracterul fabricaţiei,
respectiv de ritmicitatea în care produsele ies din fabricaţie şi se pregătesc pentru
expediere clienţilor. Practic, mărimea stocurilor de produse finite aflate în faza
desfacerii şi implicit a necesarului de fond de rulment depinde de doi factori:
a) valoarea produselor finite exprimată în cost complet (Pf);
b) durata de staţionare a produselor finite (Di).
Pe baza celor doi factori se calculează necesarul de fond de rulment pentru
produsele finite (NFRpf) după relaţia:
Pfi
NFR pfi = ∗ Di
T
unde:
T = perioada de referinţă, an (360), trimestru (90);
,,i’’ = se referă la tipul produsului finit.
73
La întreprinderile aflate în funcţiune durata de staţionare a lotului în magazie,
luată în calcul, se poate determina ca o medie de staţionare a produselor într-un
interval din anul de bază, de regulă un trimestru, după formula.
S S
S oi ∗ T io
+ S1 + S 2 + ... + n
D oi = iar S 0i = 2 2
Pfoi
Nt −1
unde:
D oi = durata medie de staţionare a produsului ,,i’’ în anul precedent;
S oi = stocul mediu al produsului finit ,,i’’ în magazie în anul precedent;

Pfoi = valoarea produsului finit ,,i’’ livrată în anul precedent;
Sio = stocul la începutul intervalului luat în calcul;
S1, S2, ... Sn = stocurile decadale din intervalul luat în calcul;

N t = numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice.
Calculul necesarului de fond de rulment pentru produsele finite
nenominalizate se face folosind acelaşi raţionament ca şi cel utilizat în deteminarea
necesarului de fond de rulment pentru producţia în curs de fabricaţie nenominalizată.
Dacă în întreprindere există şi semifabricate destinate vânzării, calculul
stocului şi al necesarului de fond de rulment se face folosind aceeaşi metodologie ca
şi pentru stocurile de produse finite.
3.3.2 Metoda sintetică de calcul a stocurilor şi a necesarului de fond de rulment

aferent lor
Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului şi a necesarului de
finanţat pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestora pe elemente.
În practică, metoda globală se aplică folosind trei procedee care au la bază:
a) viteza de rotaţie a capitalului circulant;
b) corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi producţia
exerciţiului sau cifra de afaceri;
c) activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri.
74
a) Viteza de rotaţie folosită în calculul stocurilor de active circulante se
exprimă, pe de o parte, prin coeficientul vitezei de rotaţie, iar, pe de altă parte, prin
durata unui circuit, exprimată în zile.
În primul caz, coeficientul vitezei de rotaţie (Kvr) se calculează, folosind date
din anul precedent, ca un raport între producţia exerciţiului exprimată în costuri (
Pe0 ) sau cifra de afaceri şi stocul mediu de active circulante ( S ac 0 ), potrivit
relaţiei:
Pe0
K vr0 =
S ac0
Coeficientul vitezei de rotaţie exprimă de câte ori s-a rotit capitalul investit în
activele circulante pentru obţinerea producţiei sau a cifrei de afaceri din anul
precedent.
În cel de-al doilea caz, durata unui circuit exprimată în zile (Dz), se calculează
ca raport între perioada de referinţă (T), care este an sau trimestru, şi coeficientul
vitezei de rotaţie, după relaţia:
T S ac0 ∗ T
Dz 0 = sau D z0 =
K vr0 Pe0
Durata unui circuit exprimă numărul de zile dintr-un circuit în care capitalul
este imobilizat în active circulante.
Pe baza vitezei de rotaţie a capitalului circulant, exprimată prin relaţiile de
mai sus, se calculează stocul total de active circulante (S )

ac1 necesar realizării
producţiei sau cifrei de afaceri previzionate ( P ) folosind formulele:

e1
Pe1 Pe1
S ac1 = sau S ac1 = ∗ D z0
K vr0 T
În practică se obişnuieşte să se determine mărimea vitezei de rotaţie a
capitalului nu numai pentru totalul activelor circulante, ci, şi pentru formele
structurale ale acesteia. Aşa de exemplu, prin relaţiile de mai sus se calculează viteza
de rotaţie a capitalului prin valorile de exploatare şi, în continuare, nivelul stocurilor
pentru realizarea producţiei programate, astfel:
75
Pe0 Vex 0 T
KVRV 0 = şi DZV 0 =
Vex 0 Pe0
respectiv,
Pe1 Pe1
Vex1 = sau Vex1 = DZV 0
KVRV 0 T
unde:
Vex 0 = valorile de exploatare din anul precedent;
Vex 1 = valorile de exploatare din anul previzionat;
KVRV 0 = coeficientul vitezei de rotaţe a capitalului plasat în valorile de
exploatare din anul precedent;

DZV 0 = durata unui circuit în zile a capitalului imobilizat în valorile de
exploatare din anul precedent.

Viteza de rotaţie din anul precedent nu este luată în calcul automat, ci trebuie
corectată în funcţie de unii factori care vor influenţa în anul de previziune asupra
accelerării sau încetinirii acestuia, ca efect al schimbărilor produse în aprovizionare,
tehnologiile de fabricaţie sau desfacere. Asemenea modificări pot fi cuantificate în
formele în care se exprimă şi viteza de rotaţie. Influenţând viteza de rotaţie a
capitalului circulant cu echivalentul modificărilor în structurile ciclului de exploatare
(Ec) se obţine viteza de rotaţie recalculată ( KVrr ; Dzr )

KVrr = KVr0 ± Ec sau Dzvr = Dz 0 ± Ecz
Folosind viteza de rotaţie recalculată în relaţiile de mai sus se înfăptuieşte o

dimensionare corectă a activelor circulante totale sau a valorilor de exploatare după
caz.
În literatura de specialitate3 pentru a aprecia rezultatele metodelor sintetice
faţă de cele obţinute prin metoda analitică se propune introducerea unui coeficient de
degresivitate a creşterii activelor circulante. Coeficientul este măsurabil fie prin
ritmul de accelerare a rotaţiei activelor circulante (ritm măsurat statistic), fie printr-o
mărime dezirabilă care să apropie întreprinderea analizată de rezultatele concurenţei
sau de cele medii pe ramură. Luarea în calcul a acestei degresivităţi presupune
3
Stancu I, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti 1994,
p. 218
76
corectarea necesarului de finanţat previzionat cu un coeficient subunitar egal cu unu
minus coeficientul de accelerare a rotaţiei capitalului circulant.
Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante
(NFRAC) sau valorilor de exploatare (NFRVex) dimensionate, după caz, astfel:
Pe1 Pe1
NFR AC = sau NFR AC = ∗ D zvr
KVrr T
respectiv
Pe1 Pe1
NFR vex = sau NFR vex = ∗ D zvvr
K vrvr T
b) Prin procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante
şi producţia exerciţiului sau cifra de afaceri, se poate calcula necesarul total de active
( )
circulante în anul de referinţă S ac1 , respectiv necesarul de finanţat ( NFR AC ) ,
astfel:
Pe1
S ac1 = S ac 0 ∗ K ; unde K= ; iar NFR AC = S ac1
Pe0
în care:
K = coeficientul de creştere sau descreştere a producţiei în anul de referinţă
(de plan);
c) Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie sau cifră de afaceri
reprezintă o proporţie specifică anului precedent. Pentru ca această proporţie să fie
reprezentativă, din totalul activelor circulante luate în calcul se scad cele fără mişcare
sau supraevaluate. Relaţia de calcul este:
Pe1 ∗ p 0
S ac1 =
1000
unde:
p0 = ponderea activelor circulante la 1000 lei producţie din anul
precedent, calculată după relaţia:
S ac 0 − S acf
p0 = 1000
Pe0
Necesarul de fond de rulment se stabileşte la nivelul activelor circulante

dimensionate pentru anul de previziune. În continuare, necesarul de fond de rulment
77
pentru activele circulante poate fi defalcat pe elementele structurale acestora pe baza
ponderii avută în totalul activelor circulante din anul precedent.
3.5.Valorile realizabile pe termen scurt
Întreprinderile, pentru realizarea ciclului de exploatare impun investiţii pe
termen scurt nu numai în formarea stocurilor ce compun valorile de exploatare, ci şi
în finanţarea valorilor realizabile pe termen scurt. Acestea se caracterizează prin
faptul că au un grad ridicat de lichiditate şi, ca atare, se pot transforma rapid în
lichidităţi.
Plasamentele de capital în valorile realizabile pe termen scurt au scopul de a
asigura , pe de o parte, vânzarea bunurilor şi serviciilor cât mai profitabil, iar pe de
altă parte, fructificarea eficientă a lichidităţilor disponibile temporar.
Ţinând seama de particularităţile valorilor realizabile pe termen scurt le
putem în:
1. creanţele întreprinderii asupra terţilor
2. titluri de plasament
3.5.1 Creanţele întreprinderii şi evaluarea necesarului de fond de rulment pentru
produsele expediate
Produsele expediate sunt acele bunuri trecute din faza de comercializare
(desfacere) în faza de decontare a ciclului de exploatare. În această fază de decontare
se produce transferul de proprietate şi se încasează valoarea produselor expediate.
Mărimea capitalului imobilizat în produsele expediate depinde, cu prioritate,
de politica comercială a întreprinderii, dar, în acelaşi timp şi de ritmicitatea în care
produsele se pregătesc pentru livrare. Practic, necesarul de fond de rulment pentru
produsele expediate este determinat de creditul comercial şi depinde de:
- valoarea produselor expediate exprimate în costuri de producţie Pd ;e
- durata medie de decontare (încasare) a clienţilor (Dd)

În aceste condiţii, relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment pentru
produsul ,,i’’ expediat (NFRpdi) este:
Pd ei
NFR pdi = ∗ Dd i
T
78
Durata medie de decontare a clienţilor se calculează în funcţie de mărimea
creanţelor şi a cifrei de afaceri aferentă perioadei de referinţă (an, trimestru) după
relaţia:
Creante
Dd = ∗ 360 (sau 90)
Cifra de afaceri
Acest necesar al fondului de rulment reprezintă investiţia de capital pentru
constituirea soldului de credite clienţi. În final, însumând necesarul de fond de
rulment pentru cele trei categorii de stocuri precum şi cel al clienţilor şi a altor active
circulante se obţine necesarul de fond de rulment total care urmează să fie finanţat
din capitalurile create.
3.5.2 Titlurile de plasament
3.5.2.1 Raţiunea plasamentelor de capital în titluri de valoare şi structura lor
Întreprinderile, din activitatea curentă, pot realiza temporar excedente de
trezorerie. Asemenea capitaluri disponibile urmează să fie fructificate pe termen
scurt cât mai profitabil pentru a justifica menţinerea în circuit a capitalului în cauză.
O cale principală de fructificare a acestui capital, temporar disponibil, o
constituie plasamentele în titlurile de valoare, care se pot realiza pe piaţa financiară.
Asemenea tranzacţii făcute de întreprindere pe piaţa financiară au drept scop de a
realiza o rată a profitului cel puţin egală cu rata rentabilităţii concurentului.
Plasamentele pe termen scurt în titluri de valoare sunt considerate, în
exclusivitate, investiţii financiare şi, ca atare, ele diferă faţă de plasamentele
capitalului în finanţarea curentă a ciclului de exploatare. În acest sens, investiţiile în
titluri de plasament presupun inginerii financiare care cer pricepere şi iscusinţa, pe de
o parte, în alegerea momentului efectuării plasamentelor iar, pe de altă parte, în cel al
lichidării acestora, ştiind că pe piaţa financiară se produc schimbări rapide. Alegerea
momentului efectuării tranzacţiilor pe piaţa financiară trebuie să fie făcut atunci când
se poate obţine o rată a rentabilităţii cât mai mare şi, respectiv, există posibilitatea
transformării rapide a titlurilor în lichidităţi.
Practica de pe piaţa financiară a demonstrat că titlurile foarte rentabile sunt în
acelaşi timp şi foarte riscante. Pentru a elimina riscul pierderii de capital,
întreprinderea trebuie să decidă formarea unei structuri din titluri de valoare care se
concretizează în portofoliu.
79
Portofoliul este constituit din totalitatea titlurilor de valoare de care dispune o
întreprindere, la un moment dat, concretizat în acţiuni, obligaţiuni sau titluri derivate,
achiziţionate prin investiţii financiare. Fiind o totalitate de titluri de valoare, fiecare
având caracteristici specifice, portofoliul presupune şi o anumită structură.
Gestiunea portofoliului are ca obiectiv stabilirea unei structuri
Practic, pentru întreprinderi este mai rentabil să investească prin investitori
instituţionali datorită experienţei acestora şi puterii financiare mari de care dispun.
Pentru efectuarea de plasamente în titluri de valoare întreprinderea trebuie să
folosească toate informaţiile posibile, unele exprimate în indicatori de eficienţă,
astfel încât să poată alege structura de portofoliu cea mai rentabilă.
3.5.2.2 Asupra unor indicatori de eficienţă a titlurilor de plasament
În procesul de investire şi gestiune a capitalului în titluri de plasament, teoria
financiară a formulat ca obiectiv esenţial optimizarea corelaţiei dintre rentabilitate şi
risc. Această preocupare este tot mai necesară în corelaţiile unei volatilităţi (care
desemnează variaţiile cursului bursier) crescânde a valorilor mobiliare în raport cu
variaţiile pieţei de capital, ceea ce determină o relaţie directă între rentabilitate şi risc.
Înseamnă că o rentabilitate mai mare este însoţită de un risc mai mare şi invers.
Pentru a se putea informa permanent ,,consumatorii’’ de titluri de plasament ,
practica financiară a construit mai mulţi indicatori care privesc, deopotrivă, atât
titlurile de valori mobiliare cât şi portofoliul acestora. Dintre indicatorii respectivi
amintim:
1. Rentabilitatea titlului de valoare. Într-o asemenea investiţie calculul
rentabilităţii are în vedere două componente ale câştigului: dividendul sau dobânda şi
creşterea valorii de piaţă. Dividendele, în cazul acţiunilor, constituie o promisiune
potrivit căreia întreprinderea emitentă va repartiza o parte din profitul realizat ca
dividende deţinătorilor de titluri. În cazul obligaţiunilor câştigul sperat îl va constitui
dobânzile sau venitul fix aferent valorii nominale.
În acelaşi timp, motivaţia investiţiilor financiare o constituie şi o altă
componentă a rentabilităţii şi anume, creşterea valorii de piaţă în raport cu preţul ei
de achiziţie. Această motivaţie este cea care asigură o circulaţie bursieră a titlurilor.
Faţă de cele de mai sus, rata rentabilităţii unei acţiuni se calculează după
relaţia:
80
Di + Pt − Pt −1
Rit = 100
Pt −1
unde:
Rit = rata rentabilităţii titlului ,,i’’ în momentul ,,t’’;
Di = dividendul sperat;
Pt = preţul (cursul) acţiunii ,,i’’ în momentul ,,t’’ care variază de la 1 la
n;
Pt −1 = preţul (cursul) de achiziţie al titlului ,,i’’ în momentul ,,t-1’’.
Asemenea consideraţii se pot face şi în legătură cu rentabilitatea unei

obligaţiuni.
Aşadar, rentabilitatea unui titlu de plasament este dată, pe de o parte, de
Di
raportul pe care emitentul o poate asigura investitorului de capital, iar pe de
Pt −1
Pt − Pt −1
altă parte, de creşterea în timp a preţului (cursului) respectiv de raportul
Pt −1
(care exprimă creşterea valorii sau diminuarea ei).

Însumând cele două câştiguri obţinem rentabilitatea titlului financiar.
2. Riscul titlului de valoare. Pentru calculul acestui indicator se apelează la
teoria probabilităţilor, respectiv la parametrii repartiţiei diferitelor rentabilităţi
(înregistrate statistic) şi la legile probabilităţii care surprind cel mai bine aceste
rentabilităţi ale valorilor mobiliare. Aşadar, este vorba de o abatere care ar putea avea
loc de la evoluţia medie a cursului de bursă. Mărimea acestei abateri, posibile în
viitor, este dată de variaţia ratei rentabilităţii titlului din fiecare zi faţă de o
rentabilitate medie pe întreg intervalul considerat.
Pentru o evaluare a riscului cât mai concludentă se alege un interval de timp
suficient de mare şi mai ales cu numeroase tranzacţii ale titlului. Mărimea riscului pe
titlu se calculează în fiecare zi operaţională în bursă.
În vederea caracterizării celor două variabile aleatoare – rentabilitatea şi
riscul – teoria probabilităţilor a reţinut ca relevanţi următorii parametri:
- valoarea medie a rentabilităţii (R ) , care se calculează astfel:
81
n
R = ∑ Ri Pi
i =1
unde:
Pi =probabilitatea de apariţie (pondere) a riscului (frecvenţa acestuia);
i = 1,2, …, n observări statistice

- dispersia rentabilităţilor faţă de valoarea medie (σ 2 ) , calculată ca sumă a
pătratelor diferenţelor ponderate cu probabilitatea de apariţie, adică:
( )
n 2
σ = ∑ Ri − R Pi
2
i =1
- abaterea medie pătratică (σ ) , calculată prin rădăcina pătratică a dispersiei:

σ = σ2
Faţă de cele de mai sus, relaţia de calcul al riscului titlului de valoare este:
∑(R )
n
2
σ it = it − R Pi
i =1
Prin simetria abaterilor posibile, în raport cu media, se poate admite că riscul

este măsurabil prin valorile negative ale abaterilor, iar creşterea rentabilităţii prin
valorile pozitive ale abaterilor.
3. Rentabilitatea portofoliului de titluri de valoare. Întreprinderea este
interesată în rentabilitatea întregii sale investiţii, motiv pentru care, în fiecare zi, se
calculează nu numai rentabilitatea pe feluri de titluri, ci şi rentabilitatea portofoliului.
Un portofoliu se constituie în proporţii diferite de participare a unora şi a altora
dintre titluri. La o anumită combinaţie optimă de participare a titlurilor se poate
obţine o performanţă superioară.
Rentabilitatea portofoliului (Rp) se calculează ca o medie ponderată a
rentabilităţilor individuale sperate (medii) ale titlurilor din portofoliu după relaţia:
n
R pt = ∑ X i ∗ Ri (t)
i =1
în care:
R pt = rata rentabilităţii portofoliului în momentul ,,t’’;
x1, x2, …,xn = ponderea titlurilor individuale componente ale
portofoliului,
82
unde: x1+x2+…+xn=1;
R i = rata rentabilităţii (medii) fiecărui titlu ,,i’’.
Din relaţia de mai sus rezultă că rentabilitatea portofoliului este direct
proporţională cu rentabilităţile titlurilor componente dar şi cu ponderea de participare
a fiecărui titlu la compunerea portofoliului. Pentru a creşte rentabilitatea portofoliului
este suficient să creştem ponderea titlului celui mai rentabil. Dar această creştere de
rentabilitate este însoţită şi de creşterea riscului, motiv pentru care este necesar să fie
cercetat.
4. Riscul portofoliului de valoare. În funcţie de avantajul diversificării unui
portofoliu se poate aprecia că, riscul acestuia depinde, în primul rând, de numărul de
titluri care îl compun. Aceasta, ca urmare a compensării variaţiilor contrare ale
rentabilităţii titlurilor componente. Totodată este semnificativă structura portofoliului
în sensul că atunci când titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului,
riscul acestuia este mai mic decât în cazul în care o acţiune deţine 90% din portofoliu
iar celelalte acţiuni ocupă restul de 10%. Pe de altă parte, un portofoliu format din
acţiuni ale unor societăţi recunoscute şi împărţite, va fi mai puţin riscant decât un
portofoliu ce cuprinde titluri ale unor societăţi mici şi care nu sunt cotate la bursă.
Relaţia de calcul a riscului portofoliului ,,p’’ în momentul ,,t’’ adică σ pt
este:
n
σ pt = ∑X i
2
∗ σ it2
i =1
unde:
σi =riscul titlului ,,i’’ din structura portofoliului;
xi =ponderea titlului ,,i’’ in portofoliul „p”
Aşadar, riscul portofoliului de ,,n’’ titluri reprezintă suma titlurilor

combinaţiilor posibile între rentabilităţile titlurilor componente (inclusiv propriile
dispersii), în funcţie de ponderile de participare a titlurilor la compunerea
portofoliului.
În practica bursieră se mai calculează şi alţi indicatori de apreciere a
eficienţei titlurilor financiare cum ar fi: indicele bursier şi coeficientul de volatilitate
al portofoliului.
83
REZUMAT Activele circulante se consumă integral pe parcursul unui ciclu de
exploatare. De aceea este important să cunoaştem structura lor, modul
de dimensionare a fiecărui element al acestora şi determinarea
necesarului de fond de rulment pentru găsirea surselor de acoperire a
acestui necesar. Dimensionarea stocurilor presupune aplicarea mai
multor metode de calcul. Finanţarea activelor circulante presupune
realizarea unei corelaţii între necesarul de fond de rulment şi resursele
destinate finanţării curente.
TEME DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din problematica
CONTROL studiată, cu referire la:
• gestiunea stocurilor;
• gestiunea portofoliului
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pag. 129-226; Stâneanu GH., Fondul de rulment al
firmei, Ed. Genesis, 1995, Cluj-Napoca, pag. 11-67; Nistor I., Lăcătuş
V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2008, pag.91-130
MODULUL NUMĂRUL 3
TITLUL: TREZORERIA ŞI PROFITUL ÎNTREPRINDERII
CONCEPTE DE Lichidităţi, capacitate de plată, solvabilitate, trezorerie pozitivă,

BAZĂ: trezorerie negativă, excedentul şi deficitul de trezorerie, bugetul de
trezorerie, profit (brut, impozabil, net), prag de rentabilitate, analiză
marginală, dividende.
OBIECTIVE: Prin intermediul trezoreriei se apreciază lichiditatea întreprinderii şi se
stabileşte excedentul sau deficitul de trezorerie. În acelaşi timp se
84
analizează rezultatul exerciţiului sub forma profitului sau a pierderii
cu implicaţiile financiare respective.
RECOMANDĂRI Prin aprofundarea bibliografiei şi însuşirea conceptelor de bază se
PRIVIND defineşte locul trezoreriei în sfera finanţelor întreprinderii. Prin
STUDIUL: intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de
capital pentru plasamente stabilite şi plasamente ciclice. Se pune
accent pe modalităţile de previziune a încasărilor şi graficul zilnic al
trezoreriei. În ceea ce priveşte profitul, acesta se va studia prin
intermediul veniturilor şi al cheltuielilor aferente activităţilor. Se
previzionează profitul prin metoda directă şi indirectă, şi se urmăreşte
repartizarea lui pe destinaţii. Se analizează politicile de dividende ale
întreprinderii
REZULTATE Prin însuşirea conceptelor specifice trezoreriei şi profitului se
AŞTEPTATE: formează deprinderi în aprecierea rezultatelor exerciţiului trezoreriei şi
implicit a activităţilor desfăşurate.
UNITATEA 1. TREZORERIA ÎNTREPRINDERII
OBIECTIVE Creşterea operativităţii încasării creanţelor, repartizarea echilibrată a

scadenţelor obligaţiilor de plată, procurarea de credite pe termen scurt
la un cost cât mai mic, fructificarea excedentului de trezorerie prin
plasamente eficiente, sczrtarea ciclului de conversie a numerarului,
eliminarea reducerii termenelor de plată a obligaţiilor şi a creşterii
numărului de zile pentru încasarea creanţelor.
NOŢIUNI CHEIE Trezorerie, lichiditate, solvabilitate, excedent şi deficit de trezorerie,
previziunea încasărilor şi a plăţilor, buget de trezorerie
CONŢINUTUL UNITĂŢII 1.
1.1 Trezoreria – mijloc de exprimare a activităţii financiare curente
Între activităţile financiare desfăşurate la nivelul întreprinderii se înscrie şi
problematica trezoreriei, adică a resurselor care se degajă din activităţile desfăşurate
şi asigurarea echilibrului dintre încasări şi plăţi printr-o gestiune eficientă.
Prin intermediul trezoreriei fiecare întreprindere îşi evaluează nevoile de
capital, după structura modului de folosinţă, în plasamente stabile şi plasamente
ciclice. În acelaşi timp, potrivit evaluării nevoilor de capital, se determină izvorul
85
resurselor de finanţare, prin care se obţine capitalul, şi în acest fel se realizează
echilibrul dintre nevoile de finanţare şi capitalurile procurate cu costuri convenabile.
Pentru efectuarea cheltuielilor legate de cele două tipuri de plasamente, pe
termen lung şi pe termen scurt, se realizează un şir continuu de plăţi din cont iar
refacerea capitalurilor avansate sau consumate se face prin încasările în cont ca
urmare a vânzării bunurilor. Prin faptul că, zilnic, între încasările şi plăţile efectuate
nu există egalitate, trezoreria este aceea care iniţiază modalităţile de echilibru. De
aceea, apreciem că echilibrarea bugetului trezoreriei este o activitate complexă,
influenţată de toate activităţile care se desfăşoară într-o întreprindere.
Trezoreria sintetizează rezultatele modului de realizare a activităţilor şi
cerinţele înfăptuirii echilibrului financiar. Întreprinderea care încheie exerciţiul
perioadei cu un profit nu înseamnă că are şi o trezorerie pozitivă, adică disponibilităţi
în conturile bancare şi în casă. Aceasta, tocmai ca urmare a decalajului dintre
înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi a cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări
şi plăţi. Decalajul dintre încasări şi plăţi poate să fie esenţial în asigurarea capacităţii
de plată şi a echilibrului financiar al întreprinderii.
În situaţia în care plăţile făcute nu se recuperează din încasările obţinute, ca
urmare a decalajelor existente, întreprinderea intră într-o stare de dezechilibru.
Treptat ea nu mai poate face faţă plăţilor curente, datoriile restante se acumulează, iar
lipsa de lichidităţi va conduce, în final, la faliment.
Eliminarea acestor stări de dezechilibre se face prin gestiunea trezoreriei care
restabileşte echilibrul de folosinţă a capitalului sub forma corespondenţei dintre suma
capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte şi suma capitalurilor recuperate din
circuit, pe de altă parte. O asemenea formă a echilibrului financiar se exteriorizează
prin gradul de solvabilitate al întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă
datoriile faţă de creditorii săi, evidenţiată tocmai la punctul de intersecţie dintre curba
încasărilor şi cea a plăţilor. Trezoreria, prin metode adecvate, are sarcina de a asigura
echilibrul dintre intrările şi ieşirile de resurse financiare care să consolideze gradul
ridicat de solvabilitate.
86
Faţă de cele prezentate, putem defini trezoreria ca fiind totalitatea activităţilor
financiare specifice managementului fluxurilor de intrare şi ieşire de monedă, de
administrare a lichidităţilor şi a creditelor pe termen scurt.
Fluxurile ieşirilor de disponibilităţi pentru plata furnizorilor de orice fel sunt
cerute de exploatare şi privesc aprovizionările cu materiale consumabile, care se
planifică în corelaţie cu stocurile necesare producţiei sau în funcţie de programul
comercializării bunurilor.
Plăţile către furnizorii de orice fel au la bază recepţionarea valorilor materiale
sau a serviciilor prestate de terţi şi, ca urmare, momentul plăţii este stabilit în funcţie
de data recepţiei şi de perioada necesară întocmirii documentelor de plată cerute de
operaţiunile bancare, la care se adaugă, dacă este cazul, durata creditului de furnizor
obţinut. Practic, scadenţarea la plată a acestor aprovizionări se face în mod similar cu
previziunea eşalonării încasărilor.
Fluxurile de ieşire privind plata salariilor şi a sumelor asimilate lor,
considerate plăţi care au un caracter continuu, se previzionează în funcţie de politica
întreprinderii faţă de salariaţi, în contextul obiectivelor financiare urmărite. Plata
salariilor făcându-se la termene fixe, previziunea plăţilor nu prezintă dificultăţi.
Fluxurile de ieşire pentru onorarea obligaţiilor de plată faţă de bugetul de stat
şi bugetul asigurărilor sociale sunt permanente şi privesc impozitele şi taxele precum
şi contribuţiile la asigurările sociale (CAS, ajutorul de şomaj, contribuţia la casa de
asigurări de sănătate, s.a.). Asemenea plăţi având termene fixe de plată, de regulă
lunar , mărimea plăţilor se determină în funcţie de veniturile sau profilul
întreprinderii, nivelul salariilor sau alte unităţi de raportare.
Fluxurile de ieşire ocazionate de rambursarea ratelor scadente la credite şi
plata dobânzilor aferente lor, se previzionează ocazional ţinând seama de scadenţarul
de rambursare a creditelor şi termenele de plată a dobânzilor consemnate în
contractele de credite.
Alte fluxuri de ieşire, se referă la cele ocazionale şi privesc plata dividentelor,
unele plăţi în afara exploatării s.a. Previziunea acestor plăţi se face în funcţie de
veniturile care le-a ocazionat.
Pentru fundamentarea analitică a mărimii fiecărui fel de flux în parte se pot
utiliza diferite modele statistico-matematice, cu un grad mare de complexitate, care
87
permit elaborarea unei mulţimi de variante, ca apoi, în funcţie de împrejurări, să se
decidă asupra celei mai potrivite.
1.2. Excedentul şi deficitul de trezorerie
După încheierea operaţiunilor de previziune a încasărilor şi a plăţilor din
fiecare lună a anului, se trece la compararea celor două categorii de fluxuri, după ce,
în prealabil, la încasările primei luni se adaugă soldul favorabil din conturile de
disponibilităţi. Comparând cele două părţi –încasările cu plăţile aferente fiecărei
perioade – poate rezulta fie un excedent, fie un deficit, de trezorerie, solduri finale
asupra cărora trebuie să se aplice tehnici de gestiune adecvate.
În cazul în care rezultă excedent de trezorerie, se procedează la tratarea
acestuia pe mai multe etape. Mai întâi se cercetează provenienţa excedentului. Acesta
poate proveni fie dintr-un fond de rulment permanent supradimensionat prin
contractarea de datorii financiare fără o folosire imediată, fie dintr-o nevoie de fond
de rulment mai mică, determinată de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a
încasărilor – cum este cazul întreprinderilor specializate în comerţul cu amănuntul.
În prima situaţie se pune problema comparaţiei între costul datoriilor
financiare şi randamentul plasamentelor pe termen scurt , deşi, în principiu, cele două
tipuri de operaţiuni nu sunt comparabile. Practica a demonstrat că nu se fac atrageri
de capital pe termen lung pentru a fi plasate , ulterior, pe termen scurt.
În cea de a doua situaţie, mai des întâlnită, se urmăreşte un plasament de
trezorerie cât mai rentabil, cu risc mai puţin probabil şi cu grad de lichiditate mare
.Trezoreria netă, (TN) care exprimă excedentul se mai calculează şi ca diferenţă între
fondul de rulment permanent (FRPm), mai mare, şi necesarul de fond de rulment
(NFR), mai mic, după relaţia:
TN = FRPm – NFR.
Pentru optimizarea plasamentelor făcute din excedentul de trezorerie,
managerul financiar trebuie să ia în considerare toate condiţiile pe care le asigură
piaţa financiară. În acest sens, excedentul de trezorerie se poate fructifica prin:
• plasamente monetare nenegociabile, concretizate în
depozite la
termen, operaţiuni de răscumpărare, bonuri de casă etc. În asemenea
situaţii,
88
contractele de plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau să
facă
obiectul negocierilor la bursă;
• plasamente monetare negociabile, concretizate în
certificate de
depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, titluri care pot face obiectul
negocierilor pe piaţa financiară;
• plasamente financiare concretizate în acţiuni,
obligaţiuni, rente
, etc.
Excedentul de trezorerie plasat pe un termen mai lung devine mai rentabil dar
mai puţin lichid. Practica financiară a demonstrat că achiziţionarea unor titluri emise
de societăţi comerciale cu o poziţie foarte bună pe piaţa bursieră constituie varianta
cu cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie .
În cazul în care din comparaţia încasărilor cu plăţile perioadei rezultă un
deficit de trezorerie, tratamentul acestuia presupune o activitate în două etape.
Astfel, în prima etapă se acţionează în direcţia diminuării deficitului prin măsuri
adecvate cum ar fi : solicitarea încasării în avans a unor bunuri vândute; reducerea
volumului şi duratei creditului comercial acordat clienţilor fără a modifica politica
vânzărilor; iniţierea de demersuri pe lângă furnizori în vederea obţinerii unor credite
comerciale pentru intervale de timp mai lungi; vânzarea unor active care depăşesc
necesităţile reale; renunţarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau plăţi
care nu au legătură directă cu activitatea de exploatare.
În etapa a doua, tratamentul deficitului se îndreaptă spre acţiuni ce iau în
calcul costul şi avantajele obţinute. Astfel de acţiuni sunt îndreptate spre: scontarea
portofoliului de efecte comerciale deţinute în perioada respectivă; valorificarea pe
piaţa secundară a unor titluri de valori imobiliare; contractarea de credite bancare pe
termen scurt, cunoscute sub denumirea de credite de trezorerie. Decizia în
echilibrarea trezoreriei se ia în urma unor calcule laborioase efectuate în spectrul
fiecărei variante.
REZUMAT Trezoreria oferă posibilitatea evaluării nevoilor de capital
după structura modului de folosire a acestuia. O problemă
89
aparte o constituie modul de asigurare a lichidităţilor
întreprinderii.Creşterea lichidităţii este influenţată de fazele
ciclului numerarului. Previzionarea încasărilor şi plăţilor de
numerar se realizează cu ajutorul bugetului trezoreriei.
- gestiunea trezoreriei întreprinderii
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană,
Cluj-Napoca, 2002, pag. 227-248; Nistor I., Lăcătuş V.,
Finanţele întreprinderii, Studii de aplicative, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2008, pag.131-141; Hoanţă N., Finanţele
firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 417-431.
UNITATEA 2. REZULTATELE EXERCIŢIULUI FINANCIAR
OBIECTIVE Prin dobândirea cunoştinţelor legate de structura veniturilor şi

cheltuielilor pe feluri de activităţi se determină rezultatul
exerciţiului care poate fi profit sau pierdere. Firesc, se calculează
profitul impozabil şi profitul net. Ca urmare se ţine seama de
veniturile neimpozabile şi de cheltuielile nedeductibile fiscal.
NOŢIUNI Venituri, cheltuieli, profit brut, profit impozabil, profit net,
CHEIE cheltuieli deductibile fiscal, cheltuieli nedeductibile fiscal,
rezultatul curent al exerciţiului.
2.1. Previziunea profitului
Previziunea profitului constituie o secţiune importantă a previziunii
financiare şi, în acelaşi timp, un prilej de analiză a activităţilor desfăşurate în
întreprindere pentru mobilizarea factorilor de creştere a eficienţei economice.
Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de întreprindere cât şi de
către stat, ca autoritate publică.
90
Întreprinderea îşi dimensionează profitul pe fiecare acţiune în parte cât şi pe
întreaga activitate, pentru a calcula nivelul rentabilităţii. Pe baza rentabilităţilor
calculate se motivează activităţile desfăşurate şi se formulează obiective în sfera
repartizării profitului, cu precădere în politica dividendelor. Statul, în calitate de
autoritate publică, este interesat de cunoaşterea mărimii profitului întreprinderilor
pentru a evalua impozitul pe profit, care reprezintă unul din veniturile principale ale
bugetului de stat.
În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalităţi cum
ar fi:
a) pragul de rentabilitate;
b) analiza marginală;
c) metoda indirectă.
2.1.1. Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate exprimă relaţia dintre nivelul cheltuielilor şi volumul
vânzărilor. În acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli
fixe şi cheltuieli variabile.
În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul
căruia întreprinderea obţine profit se calculează sub forma:
▪ pragului de rentabilitate zero;
▪ pragului de rentabilitate sperat.
▪ Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al
producţiei, respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate
cheltuielile efectuate, fără a se obţine încă profit. Cunoaşterea acestui punct critic
prezintă importanţă pentru întreprindere întrucât nerealizarea producţiei şi a
vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate
zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului.
Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relaţia:
CF
Q M Pr = CF + Q M CV , de unde: QM =
Pr − CV
în care: Q M = volumul fizic al producţiei (vânzărilor);
Pr = preţul de vânzare pe unitate de produs;
91
CF = cheltuielile fixe totale;
CV = cheltuieli variabile pe unitatea de produs.
Din relaţia de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului
de rentabilitate şi anume: mărimea cheltuielilor fixe şi diferenţa dintre preţul de
vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra
cheltuielilor variabile. În situaţia în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferenţa
dintre preţul de vânzare şi cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate
va fi mai mare şi invers.
Dacă întreprinderea are în fabricaţie mai multe produse4, cazuri
preponderente, atunci se ia în calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA)
şi nu volumul fizic al produselor. În asemenea situaţii ne interesează acea sumă a
încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea îşi va acoperi cheltuielile totale, fără a
obţine profit.
Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero
( CAM ) sau punctul critic, se pleacă de la relaţia:
CA M = CF + CV Q
Ştiind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile deţin o proporţie

relativ constantă în cheltuielile totale, deci implicit şi în cifra de afaceri (vânzări),
relaţia de mai sus se poate scrie astfel:
CV Q
CA M = CF + CA M
CA
în care:
CV Q
raportul reprezintă o constantă. Ecuaţia de mai sus se poate
CA
scrie:
CV Q
CA M − CA M = CF
CA
 C Q
CA M 1 − V  = CF
 CA 
de unde:
4
Giurgiu A, Finanţele firmei, Presa Universitară Clujeană, 2000 p. 220
92
CF
CA M =
C Q
1− V
CA
Potrivit relaţiei, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de
rentabilitate zero este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse
în cifra de afaceri, iar la numitor, diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor
variabile în cifra de afaceri.
▪ Pragul de rentabilitate sperat se calculează în funcţie de nivelul ratei
rentabilităţii economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest
context, profitul vizat sau propus a se obţine constituie o mărime calculată în funcţie
de capitalul avansat în circuitul activităţilor şi rata randamentului activelor
(rentabilităţii economice). Informaţiile cu privire la capitalul avansat în circuitul
întreprinderii se obţin din bilanţ şi anexele sale iar rata randamentului activelor se
apreciază în funcţie de obiectivele propuse.
Pragul de rentabilitate sperat ( Q s ) în situaţia în care se fabrică un sigur
produs (producţie simplă) se calculează după relaţia:
CF + S p
Qs =
Pr − C v
în care: Sp = suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat;

Profitul sperat a se obţine se calculează în funcţie de rata randamentului
activelor ( Ra ) şi totalul activelor ( ∑ A) participante în procesul de activitate,

pornind de la formula:
Sp
Ra = , unde ∑ A = Ai + Ac
∑A
iar, S p = Ra ∑ A
în care: Ai = activele imobilizate; Ac = activele circulante.
În situaţia unei activităţi complexe (cu mai multe produse) pragul de
rentabilitate vizat ( CA s ) se calculează în funcţie de cifra de afaceri, după relaţia:

CF + S p
CAS =
C Q
1− v
CA
93
Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată
de raportul care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe şi mărimea profitului
anual previzionat, iar la numitor diferenţa dintre unitate şi ponderea cheltuielilor
variabile în cifra de afaceri.
Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se foloseşte în
situaţii când:
◊ se iau decizii privind fabricarea unui nou produs;
◊ se întreprind studii asupra efectelor creşterii economice prin expansiunea
întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe şi a celor
variabile odată cu creşterea volumului vânzărilor;
◊ se analizează proiectele de modernizare ştiind că acestea conduc la scăderea
cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, şi creşterea cheltuielilor fixe.
Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune şi
anumite limite legate de: folosirea unui preţ de vânzare fix; cheltuielile variabile
constante pentru orice nivel al producţiei şi vânzărilor; necesitatea schimbărilor în
structura şi mărimea cheltuielilor fixe totale etc.
2.1.2 Analiza marginală
Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variaţiei
costurilor şi a preţurilor asupra profitului.
Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică
volumul vânzărilor la nivelul cărora se poate obţine profitul dorit. Însă, acest profit
nu reprezintă, în acelaşi timp, şi profitul optim care s-ar obţine în condiţiile date de
exploatare, deoarece nivelul lui este ales în funcţie de rata rentabilităţii concurenţei şi
a capitalului avansat.
Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize
marginale. Analiza marginală se bazează pe evoluţia diferită a componentelor
cheltuielilor de exploatare şi pe relaţia acestora cu producţia obţinută şi vândută.
Practic, analiza marginală se desfăşoară, pe de o parte, asupra tendinţei costului
marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluţiei preţurilor.
Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare
determinată de variaţia cu o unitate a producţiei, ceea ce exprimă costul adiţional
care permite obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. În acest context, costul
94
marginal presupune doar cheltuieli suplimentare care privesc numai sporul de
producţie, adică creşterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea ultimei unităţi de
producţie.
Costul marginal ( CM ) se determină prin calculul diferenţial al modificării
cheltuielilor în funcţie de variaţia producţiei, după relaţia:
CH T1 − CH T0
CM =
Q1 − Q0
în care: CH T0 = cheltuielile totale aferente producţiei iniţiale;
CH T1 = cheltuielile totale aferente producţiei sporite;

Q0 = producţia fizică iniţială;
Q1 = producţia fizică la nivelul sporit.
În principiu, determinarea costului marginal ţine seama de clasificarea

cheltuielilor în fixe şi variabile care se face în funcţie de variaţia sau nonvariaţia
acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor.
Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe pe unitatea de produs vor fi
mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe unitatea de
produs, vor fi ca mărime totală, proporţional mai mari pentru creşterile superioare ale
producţiei.
Dar, cheltuielile fixe programate pentru obţinerea unui volum iniţial de
produse sunt incluse deja în cheltuielile de exploatare şi recuperabile prin vânzarea
acestor produse. Ca atare, produsele suplimentare obţinute peste cele iniţiale nu mai
ocazionează şi alte cheltuieli fixe. În plus, practica a demonstrat că chiar şi unele
componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau normele de consum
tehnologice cu perisabilităţile respective) nu oscilează strict proporţional cu variaţia
produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza
analizei marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total
minim. După atingerea punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producţiei,
toate costurile unitare încep să crească, moment în care trebuie sistată creşterea
producţiei deoarece profitul începe să scadă treptat, până la intrarea în zona
pierderilor.
Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului
dintre cheltuielile de exploatare şi producţie, cu precădere dintre cheltuielile variabile
95
totale şi producţie. În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere şi criteriile
profitului maxim care depinde nu numai de costuri ci şi de preţ. Acesta din urmă
depinde de raportul dintre cerere şi ofertă.
Pe măsura creşterii ofertei preţul tinde să scadă şi, în consecinţă, profitul va
scădea gradual ca urmare a reducerii diferenţei dintre preţ şi cost, ajungând să
înregistreze valori negative. Profitul va fi maxim atunci când costul marginal al unei
anumite variaţii a producţiei va ajunge egal cu preţul de vânzare unitar. În intervalul
de variaţie în care preţul de vânzare va fi mai mare decât costul marginal,
întreprinzătorul va avea interesul să crească producţia până când acestea vor ajunge
la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim,
respectiv pe intervalul de variaţie în care costul marginal este superior preţului de
vânzare unitar. Profitul scade, întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unităţi de
producţie sunt superioare preţului de vânzare.
În cazul în care preţul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul
vânzărilor creşte, profitul maxim se obţine la acel nivel al vânzărilor pentru care
costul marginal este egal cu preţul de vânzare marginal.
2.2. Rezultatele exerciţiului financiar
Veniturile şi cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de
activitate şi anume: activitatea de exploatare, considerată activitate de bază;
activitatea financiară; şi activitatea extraordinară. Rezultatele obţinute din aceste
activităţi se concretizează în profit sau pierdere.
La nivelul întreprinderii, dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la
încheierea exerciţiului atunci, contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară
reflectă modul cum s-a ajuns la acest rezultat final şi mulţimea fluxurilor de venituri
şi cheltuieli care au condus la rezultatele finale. Un venit, sau o cheltuială, vor fi
recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de raportare şi au generat
creşteri, respectiv descreşteri ale profitului, fiind estimate rezonabil.
În contul de profit şi pierdere sunt grupate fluxurile de venituri şi cheltuieli pe
cele trei domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea
determinării:
● rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere;
● rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere;
96
● rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere.
Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul
economic) se obţine rezultatul curent. În continuare, dacă influenţăm rezultatul
curent cu rezultatul extraordinar, se determină rezultatul brut al exerciţiului, adică
profitul brut sau pierderea brută. Rezultatul brut al exerciţiului se poate calcula şi ca
diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.
În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul
impozabil, care constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul
impozabil se calculează prin scăderea din profitul brut a veniturilor neimpozabile şi
adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal.
În contextul legislaţiei5 sunt considerate venituri neimpozabile:
a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă
persoană juridică română;
b) diferenţele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca
urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin
compensarea unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile;
c) venituri rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli
nedeductibile, precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere, sau a veniturilor realizate din recuperarea unor cheltuieli nedeductibile;
d) alte venituri neimpozabile.
În sfera cheltuielilor nedeductibile intră: cheltuieli proprii ale contribuabilului
cu impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii precedenţi; amenzile,
confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate statului,
altele decât cele prevăzute în contractele comerciale; suma cheltuielilor cu
indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor, pentru deplasare în ţară şi străinătate,
care depăşeşte de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice; sumele
utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre de
Guvern ; suma cheltuielilor sociale care depăşesc limitele considerate deductibile,
conform legii anuale a bugetului de stat; alte cheltuieli.
5
*** Lege privind impozitul pe profit, nr. 414, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 456
din 27 iulie 2002
*** Hotărâre a Guvernului României nr 859 pentru aplicarea instrucţiunilor privind
metodologia de calcul a impozitului pe profit, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 640/ 29 aug
2002
97
La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt
aferente veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate
pentru constituirea sau majorarea rezervelor şi a provizioanelor, după cum urmează:
● rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurenţa sumei ce
reprezintă a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat (Legea 31/1990);
● provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul
băncilor şi cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare;
● rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.
De asemenea, sunt deductibile la calculul profitului impozabil:
a) cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat, efectuate în limita de 5%
aplicată asupra diferenţei dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor, inclusiv
accizele, mai puţin cheltuiala cu impozitul pe profit şi cheltuielile cu sponzorizarea şi
/ sau mecenatul; b) perisabilităţile, în limitele normelor legale;c) alte cheltuieli.
Probleme privind deductibilitatea cheltuielilor se ridică şi în cazul
amortismentului activelor imobilizate. Astfel, contribuabilii care investesc în active
imobilizate, şi/sau în brevete de investiţii amortizabile şi care nu au optat pentru
regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare din amortisment,
reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Deducerea suplimentară din
amortisment se acordă la data punerii în funcţiune a activului imobilizat.
În cazul leasingului operaţional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului
financiar, utilizatorul deduce dobânda.
Ţinând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil
(PI), după relaţia: PI = PB + CND − VNI − CDF
în care: PB = profitul brut; CND = cheltuielile nedeductibile fiscal;
VNI = venituri neimpozabile;CDF = cheltuieli deductibile fiscal.
În cazul în care rezultatul exerciţiului îl constituie pierderile, acestea se
recuperează din profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi. Aplicând
asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 25% (cu excepţiile prevăzute
de lege) se obţine impozitul pe profit . Prin deducerea impozitului pe profit din
profitul impozabil se obţine profitul net, care urmează să fie repartizat pe destinaţii.
Plata impozitului pe profit se face trimestrial.
98
De la calculul impozitului pe profit fac excepţie microîntreprinderile, care
potrivit legislaţiei6 calculează şi plătesc un impozit de 1,5% asupra veniturilor
obţinute din orice sursă.
REZUMAT În vederea determinării rezultatelor exerciţiului financiar trebuie
identificate veniturile şi cheltuielile la nivelul întreprinderii. În
acest scop acestea sunt grupate în funcţie de activitatea la care
se referă: exploatare, financiare, excepţionale
CONTROL problematica studiată cu referire la pragul de rentabilitate
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. clujeană,
Cluj-Napoca, 2002, pag.251-278; Giurgiu A., Mecanismul
financiar al întreprinzătorului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1995,
pag.214-230; Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii,
Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag.141-
148.
UNITATEA 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI POLITICA DE

DIVIDENDE
OBIECTIVE Selectiv se urmăresc destinaţiile profitului net, cum ar fi:
constituirea de rezerve legale, formarea resurselor proprii de
finanţare, constituirea fondului de participare a salariaţilor la
profit, sume reprezentate de dividende. La nivelul întreprinderii în
sfera dividendelor se construiesc politici în jurul deciziei de a
repartiza şi plăti acţionarilor o parte din profitul net. Se axează pe
factorii care influenţează politica de dividende.
NOŢIUNI CHEIE Profit de repartizat, dividende, dividend constant, dividend
reziduu, dividend maxim posibil, politici de dividende.
CONŢINUTUL UNITĂŢII 3. REPARTIZAREA PROFITULUI ŞI

POLITICA DE DIVIDENDE
3.1. Unele precizări privind repartizarea profitului
6
Ordonanţa de Guvern 24/26.07.2001 privind impunerea microîntreprinderilor, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, 472/2001
99
În procesul de repartizare a profitului, obiectivul principal îl constituie
armonizarea intereselor întreprinderii cu cele ale fiecărui acţionar asociat, salariat şi
ale întregii societăţi. În acest sens, prezintă însemnătate stabilirea unui raport
raţional, echilibrat, între partea din profit ce rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru
autofinanţare, partea care se acordă acţionarilor şi salariaţilor sub formă de dividende
şi, respectiv, participare la profit, şi cea care se varsă bugetului de stat pentru
satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Repartizarea profitului net trebuie să răspundă unor cerinţe multiple, variabile
în spaţiu şi timp, care, în acelaşi timp, să satisfacă dezideratul ,,profituri utilizate cât
mai eficient’’.
Problematica repartizării profitului trebuie corelată cu unele componente
structurale ale politicii financiare ale întreprinderii cum ar fi: politica de
autofinanţare, politica de rambursare a creditelor şi politica de dividende. Prin
politica de autofinanţare, întreprinzătorul are interesul să asigure resursele necesare
unor plasamente pe termen lung care să permită expansiunea şi perfecţionarea
tehnologiilor. Expansiunea poate presupune chiar înfiinţarea de filiale sau fuziunea.
Profitul constituie, totodată, şi o resursă care asigură rambursarea datoriilor,
motiv pentru care o parte din acesta este destinat creşterii surselor proprii de
finanţare. În acelaşi timp, şi nu în ultimul rând, din profit se va asigura şi acoperirea
costului capitalului propriu evaluat prin intermediul dividendelor.
În prezent, profitul net odată stabilit la nivelul întreprinderii urmează să fie
repartizat pe destinaţii potrivit legislaţiei7.
Selectiv, urmărind repartizarea profitului net la societăţile comerciale cu
capital integral sau majoritar de stat, constatăm că destinaţiile acestuia privesc:
● constituirea de rezerve legale în limita a 5% din profitul brut până la
concurenţa sumei reprezentând 1/5 din capitalul social;
● sursele proprii de finanţare a investiţiilor (pentru sumele rezultate din
valorificarea activelor fixe în cursul anului);
7
▪ Hotărârea Adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale cu
capital majoritar privat
▪ Ordonanţa Guvernului nr. 23/1996 privind repartizarea profitului la regiile autonome,
aprobată prin Legea nr. 41/1997;
▪ Ordonanţa Guvernului nr 26/1995 cu modificările ulterioare privind repartizarea profitului
la societăţile comerciale cu caracter integral sau majoritar de stat
100
● constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit în proporţie de
până la 10% din profitul net;
● cota managerului, în limita stabilită prin contract;
● alimentarea sumelor proprii de finanţare în cotă de până la 50% din profitul
net;
● alte destinaţii;
● sume reprezentând dividendele.
Dacă la societăţile comerciale partea rămasă din profitul net repartizată sub
formă de dividende ce se cuvine acţionarilor, la nivelul regiilor autonome diferenţa
nerepartizată se varsă la bugetul statului sub formă de vărsământ.
3.2. Politici de dividende ale întreprinderilor
La nivelul întreprinderilor, în sfera dividendelor se construiesc politici în
jurul deciziei de a repartiza şi plăti acţionarilor parte din profitul net, sau de a fi
reţinut în întreprindere pentru reinvestire.
În general, politica dividendelor este influenţată de o serie de factori, dintre
care amintim:
● Situaţia financiară a întreprinderii. În cazul în care o întreprindere este
îndatorată, fie la bănci, fie prin emisiunea de obligaţiuni, înseamnă că se confruntă cu
restricţii în repartizarea profitului în sensul că, mai întâi, va trebui să-şi asigure
resursele necesare stingerii obligaţiilor curente. Situaţia de insolvabilitate nu permite
plata de dividende acţionarilor, pentru a nu diminua capitalul întreprinderii şi a
proteja creditorii. În acest sens, nu de puţine ori sunt încheiate contracte de afaceri în
care se stipulează că dividende se pot plăti numai când există lichidităţi suficiente,
adică întreprinderea are un anumit grad de lichiditate.
● Preferinţele acţionarilor. Pornind de la interesele acţionarilor,
întreprinderea, prin politica promovată, trebuie să satisfacă cel puţin două cerinţe:
una legată de stabilitatea sumei dividendelor distribuite iar a doua, de formularea
unei politici credibile pentru investitori. Asigurarea unei stabilităţi a sumei
dividendelor presupune că politica de dividende practicată în trecut influenţează
dividendele sperate de acţionari care, la rândul lor, exercită o influenţă asupra
cursului acţiunilor. Formularea unei politici credibile presupune asigurarea unui
profit real şi repartizarea lui ca dividende acţionarilor.
101
● Psihologia investitorilor. Presupune că investitorul poate să-şi procure
singur lichidităţile necesare în cazul unor dividende necorespunzătoare, prin
vânzarea acţiunilor. Însă cercetările arată că există o rezistenţă la vânzare, chiar în
cazul în care preţul acţiunilor scade. De asemenea, câştigurile prezente au o valoare
exagerată faţă de cele viitoare, iar o politică de dividende stabilă este percepută ca un
semn de siguranţă şi soliditate
● Fiscalitatea. Impozitarea diferită a profiturilor şi a dividendelor, precum şi a
creşterilor de capital, favorizează o politică de autofinanţare. Totodată, s-a observat
că acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre întreprinderile care
promovează o politică de dividende scăzute, însă cu creşteri substanţiale de capital.
În schimb, acţionarii cu o rată mică de impunere preferă întreprinderile cu dividende
mari.
Datorită influenţei factorilor multipli asupra mărimii dividendelor, politica de
dividende, în timp, a fost în centrul unei polemici8 şi a constituit obiectul unor opinii
viu disputate. S-au conturat, în acest sens, următoarele politici de dividende:
♣ Dividend constant. Presupune menţinerea dividendelor la nivelul
perioadei anterioare. Constituie o politică promovată de către cei care cred în
valoarea informativă a dividendelor. Astfel, acţionarilor le este sugerată o imagine de
siguranţă şi soliditate a întreprinderii. Totodată, apare şi efectul de formare a
,,clientelei’’ în sensul tendinţei întreprinderii de a atrage investitorii care preferă un
anumit nivel al dividendelor, în funcţie de rata impozitului suportată.
În cazul unei scăderi a profitului, rezervele devin surse de compensare a
sumelor necesare dividendelor promise. De asemenea, există anumite motive pentru
nereducerea dividendelor. Primul ar fi acela că multe persoane şi instituţii solicită
plăţi importante de dividende pentru investiţiile lor. Modigliani şi Miller au dovedit
că aceste persoane nu trebuie să fie preocupate de nivelul dividendelor întrucât ar
putea oricând să lichideze o parte din pachetul lor de acţiuni pentru obţinerea
8
▪Graham B, Dodd D.L.., Cottle S, Tatham C, Security Analiyses Principles and Tehnique,
New York, Mc CrawHilf nr. ed. 1972 p. 486
▪ Miller M. N, Modiqliani F, Dividend Policy Growth and the valuation of shares, ,,Journal
of Business’’ vol. 34, nr. 4 / oct. 1961
▪ Lintner J., Distribution of income of Corporation Among Dividends Retainet Eavings and
Taxes in ,,American Economic Review’’ vol 46 nr. 2 mai 1956, p. 80-100
▪ Jonson R. W., Financial Management, Biston, Allyn and Bacan, 1969, p. 427
▪ Albany M, Dumantier P., La politique de dividende des entreprises, PUF, Pans, 1992
102
lichidităţilor necesare. Însă, piaţa financiară presupune costuri de tranzacţionare şi
plăţi de brokeraj care îi îndeamnă la reţinere. Un alt motiv de renunţare la scăderea
dividendelor este acela că asemenea operaţiune poate fi interpretată de acţionari ca
un semnal negativ în gestiunea întreprinderii, ceea ce poate avea efect nefavorabil
asupra preţului acţiunilor.
♣ Dividend care presupune constant raportul dividende/profit. Modelul de
repartizare a profitului, cunoscut sub denumirea de ,,Modelul de ajustare parţială’’,
elaborat de către J. Lintner s-a construit plecând de la convingerea că ,,cea mai mare
parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil’’ şi că piaţa financiară
stimulează stabilitatea sau creşterea graduală a dividendelor. În consecinţă,
întreprinderea adoptă un dividend calculat prin proporţia fixă a raportului dividend /
profit, apreciat ca o rată normală, dar nu şi ideală, de repartizare a profitului. Întrucât
profiturile vor fi, cu siguranţă, fluctuante promovarea acestei politici va necesita
resurse suplimentare, în unele situaţii, pentru acoperirea dividendelor.
♣ Dividend reziduu. Politica reziduală se bazează pe faptul că investitorii
preferă ca întreprinderea să reţină şi să reinvestească profitul decât să le plătească
dividende, dacă rata rentabilităţii obţinută pentru profitul reinvestit depăşeşte rata
rentabilităţii pe care investitorii ar obţine-o plasând dividendele în investiţii cu un
grad de risc comparabil. Teoria în sine susţine formularea politicii de dividende după
adoptarea deciziei de investiţie şi a celei de finanţare, motiv pentru care se mai
numeşte şi politica de oportunitate. Cu alte cuvinte, ideea acestei teorii este de a
utiliza profitul, cu prioritate, pentru autofinanţare ori de câte ori rentabilitatea
scontată a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Dividendul
reziduu exprimă, în acelaşi timp, intensitatea legăturii dintre dividende şi valoarea
întreprinderii.
♣ Dividend maxim posibil. Reprezintă o politică opusă celei reziduale, în
care reţinerile din profit apar ca un reziduu. Teoria se bazează pe distribuirea de
dividende crescătoare an de an într-o rată constantă mai mică decât rata de
actualizare a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere
sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare.
Modelul cercetătorilor M. Gordon şi E. Shapiro, privind distribuirea de
dividende ca factor de creştere a valorii întreprinderii, prezintă două inconveniente.
103
În primul rând, valoarea unei acţiuni este definită doar de o singură variabilă
explicită – dividendul. Înseamnă că orice eroare de estimare a dividendului conduce
la o deformare accentuată a valorii acţiunii. În al doilea rând, valoarea acţiunii este
dependentă de estimările ratei anuale de creştere şi orice erori influenţează direct
valoarea acţiunii şi implicit valoarea întreprinderii.
♣ Neutralitatea politicii de dividende. Teoria neutralităţii politicii de
dividente formulată de Miller şi Modigliani disociază efectul politicii de dividende
asupra cursului acţiunilor, de efectul altor acţiuni concomitente. Astfel, o
întreprindere poate proceda la reducerea dividendelor cuvenite în schimbul realizării
autofinanţării unor proiecte de investiţii. În acest caz, politica de dividende nu este
decât un subprodus al politicii de investiţii.
În fundamentarea politicii de dividende se calculează o serie de indicatori
cum ar fi: dividendul pe o acţiune, randamentul pe o acţiune, coeficientul de
capitalizare, profitul pe o acţiune, capitalul aferent autofinanţării pe o acţiune.
Întreprinderile româneşti caracterizate prin lipsa lichidităţilor şi a surselor
alternative de finanţare au promovat o politică de dividende cu mărimi
nesemnificative.
REZUMAT Repartizarea profitului are ca obiectiv principal armonizarea

intereselor întreprinderii cu cele ale acţionarilor. Profitul net
primeşte o serie de destinaţii în funcţie şi de forma de proprietate
existentă în întreprindere. Referitor la politica de dividende aceasta
se constituie în funcţie de decizia acţionarilor referitor la
repartizarea unei părţi din profitul net sub forma dividendelor
- politica dividendelor
BIBLIOGRAFIE Nistor I., Finanţele întreprinderii, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pag. 270-278; Stancu I., Finanţe – Finanţele
întreprinderilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, pag. 265-273;
Nistor I., Lăcătuş V., Finanţele întreprinderii, Studii aplicative, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 148-155.
104
III.ANEXE
• Bibliografia complementară a cursului

1. Adochiţei, M., Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti 2000
2. Cristea, H., Ştefănescu, N., Finanţele întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti,
2003.
3. Lee, C.F., Finnerty, Corporate Finance – Theorz, Method and Applications,
Harcourt Brace Jovanovich College Publishers, SUA, 1990.
(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii )
• Alte informaţii relevante pentru curs
Studenţii pot participa la conferinţe organizate în cadrul Catedrei de Finanţe cu
tematici adecvate cursului.
• Scurtă biografie a titularului de curs

1. Nume: NISTOR
2. Prenume: IOAN
3. Adresa: Str. Bisericii Ortodoxe, Nr. 9 ,Cod postal 400090, Localitatea Cluj-
Napoca
105
4. Telefon, 0745-678242, 0264 418652, 0264 412570, E-mail:
inistor@econ.ubbcluj.ro
5. Studii:
Instituţia Academia de Studii
Economice, Facultatea de
Finante, Credit si
Contabilitate, Bucuresti
Perioada: de la (luna, octombrie 1961 – iulie 1966
anul) până la (luna,
anul)
Grade sau diplome Diplomat in specialitatea
obţinute Finante-Credit (diploma nr.
179869)
6. Titlul ştiinţific: doctor in economie, 1978( seria B nr. 600/474), Universitatea
„Al. Ioan Cuza” Iaşi
7. Experienţa profesională:
Perioada: 09.01.1967- 25.02.1970- 15.09.1976- 01.10.1990- 01.10.1994- prezent
de la ….. 24.02.1970 14.09.1976 30.09.1990 30.09.1994 2007
(luna, anul)
până la …..
(luna, anul)
Locul: Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca Cluj-Napoca
Instituţia: Uniunea Institutul Universitatea Universitatea Universitatea
Judeteana a Agronomic „Babes-Bolyai”, „Babes- „Babes-Bolyai”,
Cooperativelor de Facultatea de Bolyai”, Facultatea de
Consum Stiinte Economice Facultatea de Stiinte Economice
Stiinte
Economice
Funcţia: Economist Asistent Lector Conferentiar Profesor
universitar
Descriere: Analiza Discipline: Discipline : Finante Finante publice
financiara si de Finante si Finante-Credit , generale Finantele
bilant la Serviciul Contabilitate Finantele Finantele intreprinderii
Financiar intreprinderii intreprinderii
• Conducãtor de doctorat în domeniul Finante

• Şeful Catedrei de Finanţe de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca
106
• Membru în Colegiul de redacţie al Revistei "Contabilitatea, expertiza si
auditul afacerilor", Editura CECCAR, Bucureşti
• Expert contabil şi membru al Consiliului Superior CECCAR, Bucureşti
• Membru al Camerei Auditorilor Financiari din România
• Expert evaluator ARACIS
• Expert evaluator CNCSIS
8. Limba maternă : Română
9. Limbi străine: limba franceză
10. Activitate ştiinţifică :
a) 22 cărţi, din care:
 3 cărţi ca unic autor;
 1 monografie cu mai mulţi autori;
 8 cărţi cu mai mulţi autori;
 3 cărţi pentru învăţământul superior ca unic autor;
 7 cărţi pentru învăţământul superior cu mai mulţi autori.
b) 82 articole publicate din care: 27 în reviste de specialitate; 55 în volumele unor
manifestări ştiinţifice internaţionale şi naţionale recunoscute.
c) 30 proiecte de cercetare pe bază de Contract sau Grant, din care:
 12 proiecte de cercetare tip Grant, din care: unul internaţional şi trei naţionale
în calitate de director de proiect
 18 contracte de cercetare, din care la două contracte am calitatea de
director.
d) 87 comunicări ştiinţifice la sesiuni şi conferinţe naţionale
11. Aptitudini calculator: operare calculator
107
108
• Bibliografie
1. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997
2.Berceanu D. s.a. – Finantele firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A.,
Bucuresti, 2006
3. Brealey R., Myers S. – Corporate Finance, Ed. Irwin McGraw Hill, 2000
4. Charreaux, G., Gestion financiere, quatrieme edition, ed. Litec, Paris, 1993 ;
5. Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1995
6. Hoantă, N., Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003 ;
7. Lăcătuş, V., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare., editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2004 ;
8. Moyer, R.C., McGuigan, J.R., Kretlow, W.J., Contemporary Financial
Management, revised 3rd ed., West Publishing Company, st.Paul, 1995.
9. Nistor, E.I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002 ;
10. Nistor E.I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
11. Nistor, E.I., Lăcătuş, V., Finanţele întreprinderii - Studii aplicative, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca 2008
12. Roman D. – Finante aplicate – vol I. Ed. Economica, Bucuresti, 2001
13. Stancu, I., Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2002
14. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, editura Economică,
Bucureşti, 1998
(Mod de accesare: Biblioteca facultăţii )
109

SC Finantele Intreprinderii Nistor Ioan

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SC Finantele Intreprinderii Nistor Ioan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Specializarea: Trunchi comun

1. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

2. Bran, P., Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag.

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

2. Nistor, E., I., Finanţele întreprinderii, Editura Presa Universitară Clujeană,

1. Lăcătuş, V.,D., s.a. Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Lăcătuş, V.,D., s.a., Amortizarea. Modele şi implicaţii financiare. Editura

3. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Nistor, E., I., s.a Finanţele întreprinderii. , Editura Presa Universitară

1. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

2. Toma, M., Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura

1. Nistor, E., I., Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

2. Nistor, I., Finanţele întreprinderii. Aplicaţii practice rezolvate şi de rezolvat,

2. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa Cărţii de

Capitolul 14. STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. Nistor, E., I.,Teorie şi practica în finanţarea întreprinderilor, Editura Casa

II. SUPORT DE CURS

La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiţie esenţială pentru

Capitalurile se formează la înfiinţarea întreprinderii, se modifică prin

1.4.1.1. Crearea capitalului social

OBIECTIVE Înţelegerea modului de sporire a capitalului întreprinderii prin

2.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

UNITATEA 3. Costul capitalului şi structura financiară

3.1. Costul capitalului propriu

V1 = valoarea acţiunilor în momentul t0;

r = rata rentabilităţii cerută de investitori

Înlocuind valoarea lui Di în relaţia de mai sus, avem:

Rezolvând ecuaţia pentru determinarea lui „r”, în final se ajunge la formula:

Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte şi

r = rata dobânzii exprimată în procente

împrumutat ( CSC ) este influenţat cu economiile obţinute din impozite, folosind

mediu ponderat al capitalului K CT ( ) se face după relaţia:

Ca mărime de ponderare a fiecărui tip de capital se foloseşte fie sistemul

TEME DE Se vor întocmi lucrări aplicative pentru fiecare temă din

UNITATEA 1. Plasamentele de capital pe termen lung şi mediu

1.1. Elementele financiare ale investiţiei

Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a

1.2.1. Criteriile financiare specifice deciziei de investiţie

Pe baza economiilor la costurile de producţie - care iau în considerare

3. Termenul de recuperare a investiţiei

durata de recuperare a investiţiei.

Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu

Varianta de proiect care are coeficientul de variaţie mai mic înseamnă că

NTR = RFi + RSc + DSc

UNITATEA 2. AMORTIZAREA CAPITALULUI IMOBILIZAT ÎN ACTIVE

OBIECTIVE Înţelegerea modului de calcul a amortismentului prin utilizarea

NOŢIUNI Amortizare, amortisment, sistem de amortizare, evaluarea şi

Activele imobilizate reprezintă principala formă de materializare a capitalului

În procesul folosirii activelor imobilizate, partea din valoarea care se