Seminarul nr.

4
Tema Resursele turistice naturale
1. De delimitat şi de argumentat categoriile resurselor turistice naturale
2. De identificat şi de evaluat caracteristicile fiecătei categorii
3. De prezentat exemple de obiective turistice ce aparţin fiecărei categorii de resurse turistice naturale.
Bibliografie:

1. Muntele I. Geografia turismului, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000.

2. Bacal P., Cucoş I. Geografia turismului (note de curs), Ed. ASEM, Chişinău, 2012.

RESURSELE TURISTICE NATURALE

Se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică. Prin
intermediul lor se includ în sfera atractivităţii şi activităţilor recreative atât elemente concrete,
materializate ale mediului geografic (relief, ape, structuri litologice, vegetaţie) cât şi însuşiri ale
acestuia (cele climatice, îndeosebi). Deastfel cadrul natural îndeplineşte concomitent un dublu
rol şi anume cel de suport material al tuturor activităţilor din domeniul turismului, precum şi cel
de motivaţie esenţială a acestora atunci când frumuseţea sa determină constituirea fluxurilor
turistice.
Principalele categorii ale resurselor turistice naturale sunt:
 resursele turistice morfologice şi geologice,
 climatice
 hidrografice
 biologice
Resursele turistice morfologice adică relieful se instituie în cele mai bogate şi variate resurse
atractive ale globului. El, adică relieful, constituie coloana vertebrală a oricărui peisaj. Lui îi
revine sarcina unui factor omnipresent, chiar şi atunci când atractivitatea principală are alte
origini, prin cadrul oferit tuturor activităţilor recreative.
Importanţa reliefului pentru turism este ilustrata înainte de orice prin numărul apreciabil
ale formelor care la nivel industrial sau al asocierii peisagistice, scoate în evidenţă atracţii
multiple. Dintre aceste forme menţionăm: abrupturile muntoase, crestele şi piscurile muntoase,
pasurile şi trecătorile, cheile, defileele şi canioanele, ponoarele, crestele şi conurile vulcanice,
atolii, dunele şi câmpurile de dune, peşterile.
Abrupturile muntoase devin obiective turistice de mare rezonanţă datorită scoaterii în
evidenţă pe verticală a versanţilor, a măreţiei şi grandioarei lor. Puterea de atracţie creşte
proporţional cu înălţimea luată ca diferenţă de nivel între baza şi fruntea versantului. Cele mai
spectaculoase abrupturi muntoase se întâlnesc în munţii. Himalaia, Cordilieri, Anzi, Caucaz,
Alpi etc.
Pe lângă covârşitoarea masă a turiştilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte de
iubitori ai naturii şi anume alpiniştii. În funcţie de gradul lor de dificultate traseele alpine alese
pentru practicarea celui mai temerar dintre sporturi sunt ierarhizate de la 1 la 4, fiecare grad
având 2 variante A şi B. Cunoscute pentru dificultatea lor sunt abrupturile munţilor Himalaia,
Karakorum, Alpi.
Integrarea abrupturilor în circulaţia turistică se realizează diferenţiat în funcţie de poziţia
lor în cadrul arealului sau regiunii turistice, a potenţialului atractiv, infrastructura existentă,
perspectivele afirmării regionale etc. În majoritatea cazurilor, pentru turism ale joacă rolul unor
obiective de fundal, ce menţin trează atenţia călătorului.
În afara alpiniştilor încercaţi, zestrea atractivă a abrupturilor este apreciată de la distanţă
şi mai puţin prin percepere directă, prin parcurgerea lor. Din această cauză acţiunile de
amenajare propriu zise, extrem de costisitoare, sunt singulare.
Crestele şi piscurile muntoase reprezintă din punct de vedere morfologic linii şi puncte de
intersecţie a unor versanţi, adesea extrem de înclinaţi, ce populează vaste regiuni montane. Cu
cât piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singulare în peisaj, cu atât individualitatea lor
creşte şi se impun atenţiei vizitatorilor. Ascensiunea pe un asemenea pisc oferă posibilitatea unor
priviri panoramice asupra regiunilor înconjurătoare, insuflând omului sentimente înălţitoare de
reală satisfacţie sufletească.
Crestele ascuţite pot avea, la rândul lor dimensiuni impresionante, atât ca lungime, cât şi
ca altitudine. Relieful muntos al Himalaiei, Anzilor şi Cordilierilor se detaşează tocmai prin
afirmarea unor astfel de aliniamente de sute de km lungime şi înălţimi cuprinse între 4000-
7000m. Ele pot apare în peisaj ca forme unitare bine individualizate, sau se pot grupa generând
custuri pietrificate cum sunt cele din Pirinei, Alpi, Caucaz sau Himalaia.
Un rol major în afirmarea înfăţişării actuale a crestelor muntoase de mai mare altitudine a
revenit fenomenelor glaciare ale căror rămăşiţe turiştii le pot admira materializate în trupul
pietrificat al munţilor: circurile glaciare, morenele, văile de trod etc.
Amenajarea turistică este în strânsă legătură cu locul şi rolul crestelor şi piscurilor în
conturarea resurselor atractive al regiunii date. Situaţia cea mai favorabilă sub acest aspect o
întâlnim în cazul crestelor şi piscurilor bine înscrise în relief prin unicitatea lor. Pentru crestele şi
piscurile din marile sisteme orografice punerea în valoare, ridică probleme mai greu de rezolvat,
pornind de la drumurile de acces, edificarea bazei tehnico-materiale şi terminând cu amenanjarea
propriu-zisă a obiectivelor.
 Tipul de turism stimulat de prezenţe crestelor şi piscurilor montane este drumeţia de
scurtă sau mai lungă durată, în funcţie de potenţialul lor poziţional în raport cu marile axe de
circulaţie şi arealele de concentrare a cererii turistice.
Pasurile şi trecătorile joacă un rol decisiv în concentrarea fluxurilor lor de turişti, pe
anumite direcţii preferenţiale. Dar această concentrare nu este dictată, în majoritatea cazurilor de
zestrea lor recreativă, cât de facilităţile acordate accesului dintr-o regiune în alta ptin reducerea
dificultăţilor de ordin morfologic sau altitudinal. Aceasta deoarece ale se suprapun crestelor sau
masivelor greu accesibile (pasurile) sau sectoarelor de îngustare hidrografică (trecătorile).
Renumite sunt în contextul turismului european pasurile munţilor Alpi (st. Bernard –
2478m altit.; st. Gotthard, Simplon, Frejus şi Brener), Pirinei (pas de la Casa 2406m) etc.Datorită
poziţiei lor priveligiate, între două regiuni geografice a situaţiei frecvente în regiuni cu peisaj
frumos, în arealul multor pasuri s-au edificat baze turistice intens solicitate.
Cheile, defileele şi canioanele alcătuiesc, împreună, una dintre cele mai importante grupe
de obiective aparţinând cadrului natural. Fiecare dintre aceste forme însumează un evantai larg
de trăsături recreative, abrupturile laterale găzduind adesea ieşiri de apă, peşteri. Ca să nu
amintim de ineditul vegetaţiei şi specificitatea faunei multor sectoare devenite adevărate nişe
ecologice, indispensabile conservării unor relicte faunistice sau floristice.
Cheile reprezintă prima treaptă, cea mai sălbatică, a văilor de acest tip, adică faza de
sculptare propriu-zisă, a îngustărilor morfo-hidrografice când firul apei se suprapune unui talveg
permanent inundat. Cheile aflate într-o etapă de evoluţie mai avansată, au pereţii mai ridicaţi, dar
verticalitatea lor se păstrează prin retragerea paralelei cu cei însuşi a celor doi versanţi. Înălţimea
abrupturilor laterale este dependentă de ritmul şi intensitatea adâncirii văii şi duritatea rocii
masivului traversat. Ritmul accelerat al adâncirii şi captările carstice realizate în perimetrul unor
chei a dus la apariţia spectaculoaselor arcade şi poduri naturale.
Defileele rezultă prin amplificarea în timp sau în intensitate a acţiunii de adâncirii şi
lărgire a văilor de suprafaţă. Ele nu sunt altceva decît nişte chei mai evoluate (deşi se întîlnesc
defilee care în formarea sa n-au trecut prin stadiul de chei), unde pereţii îşi păstrează dispunerea
în plan vertical dar ei se îndepărtează în plan orizontal făcând loc unei albii majore şi izolat
terasei de luncă.
Canioanele reprezintă faza supremă a evoluţiei morfologice, ca durată şi intensitate.
Acolo unde structura litologică prezintă alternanţe de strate cu o duritate diferită, au rezultat
fenomene aparte, de o mare atractivitate. Etalonul superior în acest sens ni-l oferă fluviul
Colorado, care şi-a sculptat prin structurile geologice mezozoice şi paleozoice, o vale în trepte
din ce în ce mai apropiatepe măsură ce coborâm spre talveg, cu o lungime de cca 450 km şi
adâncimi de până la 2,5 km. În aceeaşi regiune a podişurilor interioare nord-americane se
dezvoltă alte sectoare de canioane intrate în atenţia iubitorilor de natură. Deşi au o adâncime mai
mare, de până la 6000 m. canioanele fluviilor Brahmaputra, Salween şi Irawadi sunt mai puţin
cunoscute şi vizitate, întreaga mişcare turistică în Asia de sud şi Sud-Est având intensităţi reduse.
Cheile defileele şi canioanele îşi întregesc potenţialul atractiv cu însuşiri aparţinând altor
elemente ale cadrului natural cum ar fi structurile litologice inedite, vegetaţia sau fauna
endemică sau relictă. Rezultă astfel o asociere favorabilă de trăsături cu funcţie atractivă.
Ponoarele sunt forme specifice reliefului carstic cu o funcţie polivalentă, morfo-
hidrografică. Tocmai această funcţie le atribuie şi însuşiri turistice. Ele fragmentează terenul,
formează adevărate prăpăstii spre care se îndreaptă pâraie şi râuri dornice de subteranizare
imediată. Ele par a fi ca pronaosuri ale templelor subterane – peşterilor.
Craterele şi conurile vulcanice sunt localizate numai în anumite regiuni geografice
afectate, in trecut sau în prezent, de activităţi de acest gen. Sspectaculozitatea craterelor şi
conurilor constă în morfologia lor specifică, neîntâlnită la alte tipuri de edificii muntoase.
Însăşi istoria activităţii unor vulcani constituie o sursă de mare interes, ştiute fiind
efectele asupra unor aşezări umane. Erupţiei catastrofale a Vezuviului din anul 79 en. îi
datoreauă omenirea conservarea în întregime a unui întreg oraş antic- Pompei, devenit
actualmente un mare muzeu în aer liber. Spectaculoasele erupţii ale Etnei atrag numeroşi turişti,
iar vulcanul Fuji din Japonia a devenit muntele sfânt al japonezilor. Farmecul edificiilor
vulcanice rezultă şi din dinamismul evoluţiei vulcanilor activi, deşi contemplarea acesteia
înseamnă adesea o nesiguranţă în plus. Din această cauză amenajarea turistică în zonele cu astfel
de forme are caracteristici aparte, ţinându-se seama de posibilele consecinţe ale erupţiilor. Bazele
vor fi amplasate de limita siguranţei maxime, activităţile vulcanice fiind imprevizibile ca
desfăşurare şi amploare.
Cu totul alta este situaţia în ceea ce priveşte vulcanii stinşi unde fizionomiei interesante a
craterelor se adaugă numeroase fenomene post-vulcanice exploatate turistic(emanaţii gazoase,
mofete, are termale şi minerale etc.).
Atolii sunt formaţiuni coraligene specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici pe
platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci vieţuitoarele marine construiesc edificii unice, cu
aspest circular, inelare, în centrul cercului izolând un ochi de apă sub forma unui lac în mare sau
ocean. Atolul devine astfel o insulă cu miez lichid. Frumuseţea atolilor este indiscutabilă,
exotismul lor atrage şi incintă- adică stârnesc acele motivaţii psihologice pentru care practicarea
turismului înseamnă recreare adevărată. Vom întâlni astfel de areale pe litoralul pen-lei Florida,
pe ţărmurile m. Roşii, Indiei, Oceaniei. Un rol aparte revine Marei Bariere de Corali din partea
estică a Australiei unde, chiar dacă activitatea organismelor cu schelet calcaros n-a dus la apariţia
atolilor, se poate practica cel mai spectaculos turism subacvatic din lume. Această regiune
reprezintă un veritabil paradis al faunei marine, ascunsă şi protejată de formaţiunile coraligene.
Dunele şi câmpurile de dune car-ză peisajul multor regiuni deşertice din lume.
Asemănător atolilor sau edificiilor vulcanice ele sunt rodul unor activităţi de acumulare. O
acumulare ce îmbracă forme variate(valuri de nisip, barcane, dune parabolice) şi se asociază
spaţial generând câmpuri de dune extinse pe sute sau mii de km 2. în Sahara, deşerturile pen-lei
Arabia, Australia. Le putem întâlni şi în zonele temperate ale globului, în special cele litorale cu
depozite nisipoase şi vânturi predominante. Dunele diversifică morfologic suprafaţa deşertului
generând un peisaj văluros, lipsit de vegetaţie şi aflat într-o continuămetamorfoză fizionomică.
Dunele îşi au coeficientul său de atractivitate în cadrul unui peisaj deşertic inedit.Deşertul pune
însă restricţii în construcţia unor baze turistice.
Peşterile Cu toate că posedă un potenţial atractiv foarte mare nu le-am analizat la început
din mai multe cauze. Prima ar fi statutul special de formă de relief subterană. A doua cauză este
că răspândirea lor afectează numai anumite regiuni ale scoarţei terestre, respectiv cele constituite
din depozite solubile, în principal calcaroase . Şi nu în ultimul rând ele alcătuiesc o zestre
atractivă care necesită, pentru a putea fi valorificată, investiţii deosebite posibil a fi făcute în
special de ţările dezvoltate.
Puterea de atracţie înaltă exercitată de peşteri asupra vizitatorilor se datorează resurselor
lor recreative multiple ca număr, bogate ca răspândire şi concentrate adesea pe suprafeţe deosebit
de restrânse. Dintre acestea enumerăm:
 ineditul formei
 morfologia variată
 vestigiile paleontologice şi arheologice
 gheţarii fosili etc.
Aceste resurse cu caracter general sunt completate de o mulţime de alte cu caracter mai
special cum ar fi: întunericul absolut ce domneşte în adâncul peşterilor, acustica deosebită,
speleotemele (stalactitele, stalagmitele, coloanele, draperiile, curgerile etc.)
Integrarea peşterilor în sfera turismului prezintă câteva aspecte neântâlnite în cazul
obiectivelor de alt gen. În primul rând orice peşteră care este vizată să fie deschisă accesului
vizitatorilor presupune o amenajare cu grade de complexitate diferite, în dependenţă de
specificul fiecărei peşteri. Costul necesar amenajării unei peşteri este mult mai mare decât în
cazul altor obiective. Este necesară iluminarea, construirea potecilor de acces şi nu în ultimul
rând luarea măsurilor de protecţie a unui ecosistem- cel endocarstic- extrem de sensibil.
Investiţiile sunt mari, dar prin funcţionarea permanentă a obiectivului turistic, se amorsează
rapid.
 Structurile geologice inedite devin adesea puncte de mare concentrare a cererii turistice,
îndeosebi în plan local. Atractivitatae lor provine din unicitatea repartiţiei spaţiale, grandoarea
desfăşurării şi morfologia neobişnuită.Structuri geologice de mare amploare, deosebit de
spectaculoase, apar în Alpi, Pirinei, Anzi, Cordilieri, Himalaya.