“Femeia Nisipurilor” de Kobo Abe

A realizat: Gadibadi Ana

eleva grupei 38 ,
specialitatea Turism
• Nu ştiu cum e să trăieşti într-o clepsidră, or, protagonistul
romanului Femeia nisipurilor, de Kobo Abe, Univers, cam aşa
trebuie să se fi simţit, din clipa în care este coborât în casa de pe
fundul gropii cu nisip şi până la revelaţia din finalul cărţii: „Se afla în
groapă, dar se simţea deja în afara ei.” Între aceste două aflări ,
prima de nevoie şi cea de a doua consimţită, Niki Junpei, acest Sisif
al lumii moderne, învaţă pe propria piele cum e în realitate cu
„Omul are datoria să-şi pună în valoare propria capacitate” – plecat
într-o zonă nisipoasă la prins de insecte încă neomologate, iată-l la
rându-i luat ostatic, şi asta deoarece „nisipul îl atrage pe omul
zilelor noastre cu o forţă miraculoasă.”
• Trama romanului, aproape liniară – un colecţionar de insecte găzduit
peste noapte în casa unei femei singure de pe fundul gropii cu nisip
este silit să rămână, împotriva voinţei lui, în acest sătuc ameninţat de
dune, contându-se de la bun început pe braţele lui de muncă – se
răsuceşte în spirală, la început centrifugă, atunci când Niki Junpei îşi
pregăteşte marea evadare, ratată în cele din urmă („Cu frânghia
petrecută sub braţe, îl coborâră din nou în groapă, ca pe un balot.
Nimeni nu scotea o vorbă, de parcă asistau la o ceremonie de
înmormântare”), apoi centripetă, când face o descoperire ce-i
permite să reducă dependenţa de aprovizionare din partea sătenilor
(„Împreună cu apa, din nisip s-a scos şi pe sine, poate altă făptură”).
• Şi astfel, de unde începea ca un roman kafkian, finalul cărţii e mai
degrabă unul deschis, mai ceva ca în Faust-II: „Nu exista nici un
motiv să-şi grăbească fuga. În biletul dus-întors pe care îl avea
acum în mână, la rubrica completată de posesor, nu era
menţionată nici destinaţia, nici locul de întoarcere. Apoi, simţea o
dorinţă chinuitoare să vorbească cuiva despre captatorul de apă
(...) Cât despre evadare, la aceasta poate cugeta în ziua de mai
apoi”
• Femeia nisipurilor ( 砂の女 Suna no Onna?) este un film japonez din 1964, regizat de Hiroshi
Teshigahara și cu Eiji Okada și Kyōko Kishida în rolurile principale. El face parte din Noul Val
Japonez, a obținut recenzii critice pozitive și a fost nominalizat la două premii Oscar. Scenariul
filmului este o adaptare realizată de Kōbō Abe a propriului său roman publicat în 1962.[3]
Femeia nisipurilor este al doilea din cele cinci filme pe care Teshigahara și Abe le-au făcut
împreună.[6]

• Personajul principal al filmului este un profesor pasionat de entomologie care sosește într-o
regiune de coastă îndepărtată de Tokio pentru a aduna insecte și, după ce pierde ultimul
autobuz către oraș, este găzduit de o femeie singură care locuia într-o carieră de nisip și devine
captiv în acel spațiu.[7][8][9] Filmul a fost considerat o alegorie a conflictului cultural dintre
Orient și Occident, cu atitudinea lor diferită față de libertate și viață,[10] precum și o versiune
modernă a mitului lui Sisif, în care cei doi captivi (bărbatul și femeia) sunt nevoiți să adune zi
de zi nisipul care cade în groapă.[9]

• Femeia nisipurilor a câștigat premiile Kinema Junpō, Mainichi și Panglica Albastră pentru cel
mai bun film,[11] precum și premiul special al juriului la Festivalul Internațional de Film de la
Cannes din 1964,[12] și a fost nominalizat la două premii Oscar (premiul pentru cel mai bun
film străin și premiul pentru cel mai bun regizor).[13]
 Rezumat
Profesorul de biologie Niki Jumpei călătorește într-o zi de vară într-o regiune de coastă pentru a aduna insecte care
trăiesc în dunele de nisip, sperând să descopere o specie nouă care să-i poarte numeleAdoarme pe malul mării și
pierde ultimul autobuz cu care putea să se întoarcă în oraș, iar niște localnici îi sugerează să rămână peste noapte în
satul lor. Sătenii îl conduc în sat și îl coboară pe o scară de frânghie către o casă aflată într-o carieră de nisip, unde o
tânără văduvă locuia singură după ce soțul și fiica ei fuseseră uciși de o furtună de nisip.Această femeie simplă și umilă
este angajată de săteni să adune nisipul ce urma a fi vândut companiilor de construcții pentru a fi folosit la fabricarea
betonului. Îndepărtarea nisipului protejează, de asemenea, casa și satul de mișcarea dunelor
A doua zi dimineață, Jumpei constată că sătenii au luat scara de frânghie, așa că nu poate urca pe dună deoarece
nisipul se prăbușește în jurul lui. Sătenii speră ca el să devină soțul femeii și să o ajute să adune nisipul. Amândoi sunt
captivi: femeia nu are aspirații deosebite și își acceptă soarta, în schimb bărbatul încearcă să scape de ea.Încercările de
evadare ale lui Jumpei se soldează cu eșec, iar foamea și setea îl determină treptat să cedeze în fața voinței
sătenilor.Cei doi captivi se apropie puțin câte puțin și devin iubiți. Într-o dimineață, folosind un cârlig improvizat atașat
de o frânghie, Jumpei reușește să urce pe dună, dar nu se poate orienta din cauza necunoașterii zonei și este prins în
nisipuri mișcătoare.Sătenii îi aud strigătele de ajutor și îl scot de acolo, aducându-l în cariera de nisip.
În cele din urmă, Jumpei se resemnează cu situația sa. Cere să i se permită să vadă marea câteva minute pe zi, iar
sătenii acceptă cu condiția ca el să facă dragoste cu femeia în fața lor. Disperat, Jumpei este de acord și încearcă să
forțeze femeia, dar ea reușește să scape. Timpul trece, iar bărbatul captiv descoperă o modalitate de a obține apă din
nisipul care se umezește noaptea și devine obsedat de perfecționarea acestei tehnici, care devine singura realizare
utilă a vieții sale. Atunci când femeia rămâne însărcinată, sătenii o duc la medic și uită să ia cu ei scara de frânghie.
Jumpei are șansa să fugă, dar preferă să aștepte întoarcerea femeii și să rămână alături de ea.Ultima imagine a
filmului arată un raport al poliției, care dezvăluie că Jumpei este dat dispărut de șapte ani.